Arhive lunare: ianuarie 2014

Întâmpinarea Domnului Iisus la Templu

Aducerea la Templu a Pruncului Iisus, sau Întâmpinarea Domnului, este unul dintre Praznicele Împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorită la 2 februarie. Această sărbătoare mai este cunoscută şi sub numele de Ziua Lumânărilor, în special în ţările vestice, datorită obiceiului de a binecuvânta lumânările în această zi.

        Istoria întâmpinării Domnului la Templu

Întâmpinarea Domnului şi Dumnezeului nostru, Mântuitorul Iisus Hristos este un eveniment important din viaţa pământească a Domnului Nostru Iisus Hristos, pentru că prin acest eveniment, Dumnezeu, întrupat prin Domnul Iisus Hristos se întâlneşte cu poporul Său, Israel, în persoana profetului Simeon şi a proorociţei Ana, acest eveniment fiind relatat în Evanghelia după Luca 2, 22-40.  După patruzeci de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religioase a naţiunii evreieşti. După Legea lui Moise (Levitic 12, 2-8), femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau un porumbel pentru sacrificiul purificării. Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului.  În acea vreme, Părintele şi dreptul Simeon (prăznuit pe 3 februarie) trăia în Ierusalim. Lui i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia cel promis. Prin har de sus, Sf. Simeon s-a dus la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria şi Sfântul Iosif veneau cu Pruncul Iisus să împlinească Legea.  Simeon Iubitorul de Dumnezeu l-a luat pe prunc în braţe şi mulţumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei:,,Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.” (Luca 2:29-32). Sfântul Simeon i-a spus Sfintei Fecioare: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” (Luca 2:34-35).             La Templu se afla şi proorociţa Ana, o văduvă de 84 de ani, fiica lui Fanuel (3 februarie) ,,şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim.” (Luca 2:37-38).  În icoana care reprezintă această sărbătoare proorociţa Ana ţine un pergament în mână pe care scrie: ,,Acest prunc a adus cerul şi pământul.” Înainte de naşterea lui Hristos, bărbaţii şi femeile drepte în credinţă trăiau cu speranţa venirii lui Mesia cel promis. Drepţii Simeon şi Ana, ultimii credincioşi din Legea Veche, au fost consideraţi vrednici de a-L întâmpina pe Mântuitorul în Templu.

                        Vechimea praznicului

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului – 2 februarie – este una din cele mai vechi sărbători religioase creştine. Biserica Ortodoxă are slujbe închinate acestei sărbători, întocmite de sfinţii episcopi Metodie din Patara (+ 312), Chiril al Ierusalimului (+ 360), Grigorie Teologul (+ 389), Amfilohie din Iconium (+ 394), Grigorie de Nyssa (+ 400) şi Ioan Gură de Aur (+ 407). În ciuda originilor sale antice, această sărbătoare nu a fost prăznuită atât de fastuos decât din secolul al VI-lea.  În anul 528, în timpul împăratului Iustinian, un cutremur mare a ucis mulţi oameni în Antiohia. După această nenorocire au mai venit şi altele: în 541 a izbucnit o epidemie de ciumă groaznică în Constantinopol, omorând mii de oameni în fiecare zi. În această perioadă de mari suferinţe au început să se facă slujbe speciale (litii) de izbăvire de rău, mai ales în timpul sărbătorii Întâmpinarea Domnului şi ciuma a încetat. Astfel, pentru a da slavă lui Dumnezeu, biserica a ridicat la un rang mai înalt această sărbătoare. Mai mulţi imnografi ai bisericii au împodobit această sărbătoare cu imnurile lor: Sf. Andrei Criteanul în secolul al VII-lea, Sf. Cosma Episcopul Maiumei, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Gherman patriarhul Constantinopolului în secolul al VIII-lea şi Sf. Iosif Imnograful în secolul al IX-lea.

                   Icoana „Profeţia lui Simeon”

Tot în această zi este cinstită icoana Maicii Domnului numită Îmblânzirea inimilor împietrite” sau „Profeţia lui Simeon”. În această icoană Maica Domnului apare fără Pruncul Iisus şi cu şapte săbii care-i străpung pieptul: trei din partea stângă, trei din dreapta şi una de jos. O icoană asemănătoare, numită Cele şapte săbii (sărbătorită la 13 august), înfăţişează trei săbii din stânga şi patru din dreapta.  Icoana Profeţia lui Simeon simbolizează împlinirea profeţiei făcută de către dreptul Simeon: „şi prin sufletul tău va trece sabie” (Luca 2:35).

                       Prăznuirea sărbătorii

În seara de dinaintea sărbătorii, se slujeşte o Vecernie care conţine trei citiri din Vechiul Testament. Prima citire este un text compus din Ieşirea 12:15-13:16, Levitic 12 şi Numeri 8. A doua citire este din Isaia 6:1-12 iar a treia citire din Isaia 19:1,3-5,12,16,19-21. Uneori este slujită o Utrenie în dimineaţa sărbătorii. Citirea din Evanghelie se face din Luca 2:25-32, unde Sfântul Simeon îl primeşte pe Hristos.

Presentation

Sfânta Liturghie din ziua sărbătorii are citirea Apostolului din Evrei 7:7-17 care descrie o schimbare a preoţiei: Dacă deci desăvârşirea ar fi fost prin preoţia Leviţilor (căci legea s-a dat poporului pe temeiul preoţiei lor), ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Melchisedec, şi să nu se zică după rânduiala lui Aaron? Iar dacă preoţia s-a schimbat urmează numaidecât şi schimbarea Legii. Apoi se citeşte Evanghelia care este luată din Luca 2:22-4  unde spune despre Preasfânta Fecioară Maria, care nu are nevoie de purificare deoarece a născut pe Izvorul curăţiei şi sfinţeniei fără întinare, cu smerenie împlinind cerinţele Legii. Mai spune despre Sfântul Simeon care l-a primit pe Hristos în braţele sale şi care a spus: Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel. şi cuvintele sale către Preasfânta Fecioară: Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi..                                                       

Citirea o mai pomeneşte pe Profetesa Ana văduva, în vârstă de 84 de ani.     Tema tuturor acestor citiri este schimbarea dinspre Vechiul Testament spre Noul Testament, legea cea veche devenind ceva nou. Fiul lui Dumnezeu, dătătorul legii celei noi, acum El Însuşi împlineşte legea, fiind purtat în braţele lui Simeon ca orice copil omenesc. Întâmpinarea Domnului intră în perioada Triodului numai în anii când Sfintele Paşti se serbează între 4 şi 13 aprilie; sărbătoarea poate cădea între Duminica Vameşului şi a Fariseului şi marţea săptămânii de după Duminica Fiului Risipitor. Pentru aceste cazuri Tipicul prevede anumite schimbări în slujbă.

                                                                                                            Florin CREŞTINUL

Ne apropiem de Marele Praznic al Învierii Domnului IISUS HRISTOS Triodul – călăuză duhovnicească spre Înviere

Începând cu Duminica vameşului şi a fariseului, calendarul ortodox consemnează intrarea în perioada premergătoare Paştilor. Numită după cartea în care sunt redate, pe larg, slujbele bisericeşti din acest răstimp, perioada Triodului se distinge prin specificul profund duhovnicesc şi de pocăinţă al conţinutului liturgic, toate pregătindu-ne pentru patimile Mântuitorului Hristos, dar mai ales pentru Învierea Sa. Această perioadă se poate asemăna cu un urcuş spiritual al fiecăruia dintre noi, un urcuş spre Înviere. Etimologic, cuvântul „triod” provine din grecescul triodion , format din cuvintele „tria” (), trei, şi „odi” (), odă, adică cântare în trei ode/strofe.
Spiritualitatea ortodoxă ne cheamă să trăim bucurii felurite de la o sărbătoare la alta, de la un timp liturgic la altul, bucurii care dau varietate şi strălucire vieţii creştinului şi care, totodată, sunt chemări spre un urcuş spiritual din ce în ce mai înalt. Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie, se împarte în trei mari perioade cu dată de început variabilă, în funcţie de data Sfintelor Paşti: perioada Triodului – care începe cu trei săptămâni înainte de Postul Mare, durează până în Sâmbăta Paştilor, având 10 săptămâni; perioada Penticostarului – care începe din Duminica Învierii şi durează până la Duminica tuturor Sfinţilor (prima după Pogorârea Sfântului Duh) – şi perioada Octoihului – cea mai lungă perioadă a anului bisericesc, ea începând odată cu Postul Sfinţilor Apostoli şi ţinând până la începutul Triodului din următorul an.

VamesulSiFariseulPalama11TRIODUL 2

În viaţa Bisericii, Triodul are două sensuri

În privinţa însemnătăţii duhovniceşti a acestor perioade, timpul Octoihului reliefează activitatea învăţătorească a Mântuitorului, perioada Triodului Îl are în vedere pe Hristos ca Preot şi Jertfă în acelaşi timp, iar Penticostarul, inaugurat de sărbătoarea Învierii, ni-L prezintă pe Mântuitorul ca Biruitor al morţii, în slujirea de Împărat al tuturor.

Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită şi perioada prepascală, Triodul precedă perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paşti) şi urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ţine de la Duminica vameşului şi fariseului şi până în Sâmbăta Mare (înainte de Paşti), în total 10 săptămâni care ne pregătesc şi ne provoacă la o sinceră cercetare de sine şi la un serios demers al întregii noastre fiinţe pentru întâlnirea şi vieţuirea cu şi în Hristos Cel răstignit şi înviat.

Triodul este şi cartea de cult care cuprinde cântările, citirile şi regulile tipiconale din perioada liturgică a Triodului. Denumirea cărţii provine de la numărul odelor (cântărilor) din canoanele Utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse în cartea Octoihului şi în Minei (ce cuprinde slujbele sfinţilor din fiecare lună), în Triod acestea nu sunt formate din opt (nouă) ode ci, de regulă, numai din trei. Compunerea celor mai multe canoane ale Triodului a fost făcută de Sfântul Teodor Studitul (†826) şi de fratele acestuia Iosif Studitul (†830), care au completat cântările mai vechi ale Sfinţilor Cosma al Maiumei şi Andrei Criteanul, din secolul al VIII-lea.

TRIOD 1

Evoluţia istorică a Triodului

Perioada Triodului s-a dezvoltat în jurul Postului pregătitor pentru Sfintele Paşti. Trebuie să deosebim aici postul penitenţial de 40 de zile şi Săptămâna Patimilor, care au apărut separat. Postul de câteva zile înainte de Paşti este atestat din secolul al II-lea, fiind ţinut pretutindeni de creştini în amintirea vinderii, a pătimirilor, a răstignirii şi a îngropării Domnului. În secolul al III-lea este atestat postul întregii Săptămâni a Patimilor, în Siria şi Egipt. Pe de altă parte, postul de 40 de zile a luat naştere din dorinţa creştinilor de a urma modelul Mântuitorului, Care, după Botezul Său, a postit 40 de zile, biruind ispitele diavolului. Acest post se ţinea cu stricteţe în Egipt şi el începea după încheierea sărbătorii Botezului, urmând ordinea cronologică a istorisirii Evanghelistului Marcu, Apostolul Egiptului (Marcu 1, 9-13) şi a lui Matei (4, 1-11). De asemenea, întrucât în primele secole creştine catehumenii se pregăteau prin post pentru primirea Botezului la Paşti, exista şi un post ţinut de această categorie. În secolul al IV-lea, odată cu uniformizarea datei Paştilor, prin hotărârea primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325), s-a trecut la organizarea unitară a acestor perioade de post prepascal (postul celor 40 de zile, postul catehumenilor şi postul Săptămânii Patimilor), ajungându-se la actualul Post al Paştilor, de şapte săptămâni. La Ierusalim, în preajma anului 380, pelerina Egeria aminteşte chiar de opt săptămâni de post. Tot Ierusalimul este spaţiul în care apare şi o perioadă de pregătire spirituală liturgică pentru Marele Post şi în care ia naştere imnografia Triodului, reprezentată prin Sfinţii Andrei Criteanul (†740), Cosma de Maiuma, Ioan Damaschin, Andrei cel Orb, Ştefan Savaitul şi Marcu Savaitul, episcopul Idruntului. O altă etapă a dezvoltării Triodului este marcată de imnografia bizantină, cu cele două curente ale ei: cea catedrală şi cea monahală studită. Cea dintâi este ilustrată de compoziţiile lui Teofan Graptul (†845), Iosif din Sicilia (†863), Casia monahia, împăratul Leon cel Înţelept, Simeon Metafrast (†970), Tarasie patriarhul şi Gheorghe al Nicomidiei, iar cealaltă este reprezentată de Sf. Teodor Studitul (†826), Iosif al Tesalonicului, Clement Studitul (sec. al IX-lea), Nicolae şi Antonie Studiţii (sec. al XI-lea). Este demn de menţionat şi Nichifor Calist Xantopol, care a scris Sinaxarele Triodului. Astfel, formarea perioadei liturgice şi a imnografiei Triodului s-a efectuat treptat, între secolele VIII-XII.
Cele trei săptămâni dinaintea Postului Mare reprezintă perioada pregătitoare
Din punctul de vedere al cuprinsului, perioada Triodului se împarte în Duminicile pregătitoare, Postul Mare şi Săptămâna Patimilor. Fiecare dintre aceste săptămâni are o temă proprie, care se reflectă în lecturile din Sfânta Scriptură prescrise în aceste zile la slujbe sau la Sfânta Liturghie: Duminica vameşului şi fariseului (Luca 18, 9-14 – prima duminică a Triodului), Duminica fiului risipitor (Luca 15, 11-32), Duminica înfricoşătoarei judecăţi (numită şi Duminica lăsatului sec de carne; Matei 25, 31-46) şi Duminica izgonirii lui Adam din rai, numită şi Duminica iertării sau Duminica lăsatului sec de brânză (Matei 6, 14-21).
În această perioadă premergătoare, Biserica ne pregăteşte pentru postire, dar ne şi introduce în atmosfera Postului Mare. Pe de o parte, există o gradaţie a postirii, care ne obişnuieşte cu asceza quadragesimală. Astfel, săptămâna care urmează Duminicii vameşului şi fariseului este una de dezlegare la toate cele de mâncare (nici miercurea şi vinerea nu se posteşte în această săptămână). Săptămâna care urmează Duminicii fiului risipitor este una obişnuită, în care se posteşte miercurea şi vinerea, iar după Duminica înfricoşătoarei judecăţi, în săptămâna numită a brânzei, nu se consumă carne, ci doar ouă, peşte şi produse lactate.
 

Acum se deschid uşile pocăinţei
Pe de altă parte, este o pregătire spirituală, care ne ,,antrenează” pentru luptele duhovniceşti ale perioadei Postului Mare. Astfel, odată cu pilda vameşului şi fariseului, Sfinţii Părinţi ne învaţă că temelia urcuşului duhovnicesc şi garanţia lui este virtutea smereniei. De asemenea, prin cântările ei, Biserica ne îndrumă la limanul pocăinţei, prin aceste imne care ne vor însoţi până la Florii: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul întinat; ci, ca un Îndurat, curăţeşte-mă cu mila milostivirii Tale”.
Duminica fiului risipitor, a doua a Triodului, sporeşte încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, care aşteaptă întoarcerea acasă a fiecărui fiu rătăcit. Condacul acestei zile spune: De la părinteasca slava Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, întru răutăţi am risipit bogăţia pe care mi-ai dat-o. Pentru aceasta glasul celui risipitor aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi. În acelaşi spirit, la Utrenia acestei duminici se cânta Psalmul 136, al înstrăinarii, cântat de evrei în captivitatea babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. Acest psalm exprimă plânsul omului depărtat de casa Tatălui ceresc, pus în faţa luptei decisive cu păcatul şi cu patimile. El va fi cântat şi în ultimele două duminici dinaintea Postului.
 

Cugetarea la sfârşitul propriu, filosofia cea adevărată

Sâmbăta pomenirii morţilor este menită să ne aducă aminte de filosofia cea adevărată, care este cugetarea la moarte. Sfinţii Părinţi ne cheamă să ne rugăm Dreptului Judecător pentru veşnica fericire a tuturor celor adormiţi din veac în dreapta credinţă, pregătindu-ne astfel pentru tema duminicii care urmează, a înfricoşătoarei judecăţi.
Duminica lăsatului sec de carne ne pregăteşte spre dobândirea fricii de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, punându-ne înainte priveliştea Judecăţii de Apoi. Urmează Săptămâna brânzei, care este o pregătire liturgică şi duhovnicească pentru Postul Mare. Miercuri şi vineri în această săptămână se pune slujba Postului, cu rânduiala tricântărilor (triodia) şi cu metaniile mari, însoţind rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Gustăm deja din atmosfera Păresimilor. Această săptămână se încheie cu Sâmbăta asceţilor, în care cerem rugăciunile tuturor Sfinţilor Cuvioşi şi ale Cuvioaselor Maici care sunt exemple vii de nevoinţă trupească şi spirituală, ca să ne învrednicim şi noi a urma vieţii lor iubitoare de osteneli.
Duminica lăsatului sec de brânză ne aminteşte de izgonirea lui Adam din rai. Motivul căderii protopărinţilor în păcat este, în principal, nepăzirea poruncii postului, iar noi, prin contraexemplul lor, suntem chemaţi să ne întoarcem la comuniunea cu Dumnezeu prin postul care tocmai urmează să înceapă. Un tropar din canoanele Utreniei spune: Vino, ticălosul meu suflet, de plângi astăzi, pentru cele ce s-au făcut cu tine, aducându-ţi aminte de goliciunea cea dintâi din Eden, prin care ai fost scos din desfătare şi din bucuria cea neîncetată. Sfinţii Părinţi ne spun că tema izgonirii lui Adam din rai, legată de Duminica lăsatului sec de brânză, reprezinta şi o transpunere în cult a ,,expulzării” temporare a penitenţilor în afara bisericii, care, odinioară, avea loc în această duminică. Aceştia trebuiau să rămână în afara uşilor bisericii (ca, oarecând, Adam în faţa uşilor încuiate ale Edenului) şi să-şi plângă păcatele până la sfârşitul Postului Mare, când erau reintroduşi în ea împreună cu cei care încă nu făceau parte din comunitatea bisericească. De aceea, imnografia acestei Duminici se întemeiază pe imaginea lui Adam tânguindu-se înaintea porţilor raiului. Această rânduială explică prezenţa picturilor reprezentând izgonirea şi plângerea lui Adam în proximitatea locului unde penitenţii îşi imitau protopărintele în străpungere şi lacrimi, adică în afara bisericii, pe suprafaţa exterioară a zidurilor ei, sau, uneori, în pronaosul acesteia. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie, referindu-se la tema acestei duminici: „Să luăm aminte că, aşa cum Adam, după călcarea poruncii, a fost izgonit din rai şi din desfătarea, şi din petrecerea împreună cu îngerii şi a ajuns gol şi departe de faţa lui Dumnezeu, aşa şi noi, păcătuind, ne despărţim de Biserica robilor Săi Sfinţi şi dezbrăcăm prin păcat veşmântul dumnezeiesc pe care l-am îmbrăcat botezându-ne şi care, precum credem, este Hristos (Galateni 3, 27)”.
Cu Duminica izgonirii lui Adam din rai se încheie perioada pregătitoare, a doua zi, luni, începând Postul Mare. Vecernia din seara acestei Duminici cuprinde un ritual al iertării, iertare pe care creştinii şi-o cer unii de la alţii, şi-o dau unii altora la intrarea în Postul Mare. Această Vecernie este prima slujbă a Postului Mare.
 

Sfântul şi Marele Post

Postul Mare începe în lunea care urmează după Duminica izgonirii lui Adam din rai (sau Duminica lăsatului sec de brânză).
Luni şi marţi din prima săptămănă a Postului Mare sunt zile aliturgice datorită ascezei totale (post negru) a monahilor în aceste două zile. Stricteţea postului e mai mare faţă de celelalte săptămâni. La Pavecerniţa Mare din primele patru zile se adaugă Canonul Sfântului Andrei Criteanul, preluat din joia săptămânii a V-a şi împărţit în patru secţiuni. În tot Postul Mare, rugăciunile au un pronunţat caracter penitenţial şi au un fundament biblic mai evident.
Sâmbetele Postului Mare au o rânduială specială, dat fiind că în aceste zile este permisă comemorarea sfinţilor şi stricteţea ascezei, se relaxează puţin, ca şi în duminici. Prima sâmbătă a Postului Mare este numită Sâmbăta Sfântului Teodor Tiron şi este legată nu de pomenirea propriu-zisă a lui (care e pe data de 17 februarie), ci de „minunea colivelor” făcută de el în Postul Mare. Următoarele trei sâmbete: a II-a, a III-a şi a IV-a sunt dedicate pomenirii morţilor. Sâmbăta a V-a a Postului Mare este numită şi Sâmbăta Acatistului Născătoarei de Dumnezeu. Originea sărbătorii Acatistului se datorează eliberării minunate a Constantinopolului de asediul perşilor, în anul 626. Odată cu generalizarea acestei sâmbete, bizantinii au început sa sărbătorească şi alte trei victorii asupra duşmanilor, câştigate tot cu ajutorul Maicii lui Dumnezeu (istorisite la sfârşitul Triodului). Denumirea de Sâmbăta Acatistului este legată de cântarea în picioare a acestui imn închinat Fecioarei Maria. Se pare că acest imn – Apărătoarei Doamne… – exista şi înainte de 626 şi el a fost compus fie de patriarhul Proclu, fie de patriarhul Serghie al Constantinopolului. Acest Acatist a fost, o vreme, imnul poporului bizantin.
 

Duminicile Postului Mare, trepte spre Înviere

Prima duminică a Postului Mare, a Ortodoxiei, era numită în vechime (până în sec. al XI-lea) a proorocilor Moise, Aaron, David şi Samuel. Denumirea actuală vine de la sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, instituită de patriarhul Metodie al Costantinopolului la 11 martie 843, pentru a fi sărbătorită în fiecare an în prima duminică a Postului Mare. Atât Apostolul cât şi Evanghelia se referă la vechea prăznuire a profeţilor Vechiului Testament, în frunte cu Moise. Se obişnuieşte în anumite locuri ca în această zi să se facă procesiuni cu icoane (în amintirea biruinţei iconodulilor în anul 842) şi să se citească Synodikonul Ortodoxiei, care este un act în care sunt anatemizaţi ereticii din toate timpurile şi sunt fericiţi apărătorii dreptei credinţe.
Duminica a II-a din Postului Mare este dedicată Sfântului Grigorie Palama. La Liturghie se citeşte despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Pomenirea Sfântului Grigorie Palama († 1359) ca apărător al isihasmului are o importanţă duhovnicească foarte profundă pentru acest post, în care suntem chemaţi să ne rugăm cât mai mult şi să încercăm bucuriile unei vieţi duhovniceşti, de credinţă, liniştire a minţii şi curăţie.
Duminica a III-a din Postului Mare este închinată Sfintei Cruci, pe de o parte, prin mutarea în această zi a sărbătorii din 6 martie, a Aflării Cinstitei Cruci, şi pe de altă parte, pentru apropierea jumătăţii Postului, moment în care Crucea Domnului se prezintă celui ostenit de nevoinţă ca un popas răcoritor şi dătător de noi puteri sufleteşti. Începând cu săptămâna a IV-a, se adaugă la Liturghie ecteniile pentru cei spre luminare, fapt ce vădeşte vechea practică a pregătirii pentru Botez a catehumenilor.
Duminicile a IV-a (a Sfântului Ioan Scărarul) şi a V-a (a Cuvioasei Maria Egipteanca) ne pun înainte pilda de nevoinţă a acestor doi Sfinţi, pomeniţi în această perioadă (Sfântul Ioan la 30 martie, iar Cuvioasa Maria pe 1 aprilie). Aceşti doi sfinţi ne însufleţesc cel mai mult în această perioadă a Postului Mare – Sfântul Ioan Sinaitul, prin lucrarea sa, Scara, ne îndeamnă să purcedem pe calea virtuţilor, iar Sfânta Maria Egipteanca, prin viaţa sa de pocăinţă, este un exemplu de îndreptare şi de sfinţire a conduitei.
 

Perioada Triodului, momentul intensificării vieţii după duh

Întreaga Săptămână a patimilor este o meditaţie la pătimirile Domnului, dar şi la ultimele fapte şi învăţături date de El. Pe de altă parte, aceasta este o perioadă de intensificare a eforturilor noastre duhovniceşti în vederea unei pregătiri mai bune pentru praznicul Învierii. De aceea, este numită şi Săptămâna Mare încă din sec. al IV-lea, în Constituţiile Apostolice, iar acest epitet a trecut la toate zilele acestei săptămâni. Inclusiv postul din această săptămână, începând cu Sâmbăta lui Lazăr şi până în Sâmbăta Mare, este văzut şi trăit ca un post mai special, de pregătire pentru Paşti şi o continuare firească şi mai intensă a Postului Mare de 40 de zile, încheiat în vinerea dinainte de Florii.
Acest timp al Triodului, prin urcuşul lui ascetic, liturgic şi mistic, ne ajută să păşim pe calea vieţii duhovniceşti. De multe ori, noi uităm scopul existenţei noastre pământeşti, ne pierdem în „grijile cotidiene” şi revenim la vechiul mod de vieţuire, ce nu mai are ca scop primordial „căutarea mai întâi a împărăţiei lui Dumnezeu şi a dreptăţii Sale”. Pr. Schmemann spunea despre această revenire la viaţa lumească: „Cu adevărat, trăim ca şi când El n-ar fi venit niciodată. Acesta este singurul păcat adevărat, păcatul păcatelor, nesfârşita tristeţe şi tragedie a noastră. Dacă pricepem aceasta, atunci putem înţelege ce este Paştile, de ce este nevoie de post şi ce implică acesta. Pentru că abia atunci înţelegem că tradiţiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele şi slujbele sale, există, întâi de toate, cu scopul de a ne ajuta să ne recăpătăm vederea şi gustul acestei vieţi noi, pe care atât de uşor o risipim şi o înşelăm, pentru a face pocăinţă şi a ne întoarce la ea”. Bineînţeles, căutarea împărăţiei lui Dumnezeu este „calea cea strâmtă” ce se parcurge cu efort şi renunţări şi, de cele mai multe ori, alegerea ei nu este lucru uşor. Soluţia ce ne este dată de Biserică pentru „deschiderea ochilor” noştri spre aprecierea cum se cuvine a darului făcut nouă de către Fiul lui Dumnezeu, la Învierea Sa ca om, este Postul Paştilor.

                                                                                                          Florin CREŞTINUL

Editorialul ediţiei – Ponta, Antonescu et comp distrug ţara

Bine v-am găsit la acest nou editorial de început de an dar şi de o nouă structură a acestei publicaţii patriotice, naţionale şi istorice ŞTEFAN CEL MARE. După cum observaţi vom apărea de acum încolo sub forma de publicaţie ON-LINE. Asta nu înseamnă că mă sperie ,,hoarda’’ comunisto-fascistă USL condusă de duetul PONTA – ANTONESCU care  îmi poartă sâmbetele. Nimeni nu-mi poate băga pumnul în gură ci doar pământul. Nu ma au cu nimic la mână, sunt cinstit, curat şi asta pentru că sunt un adevărat creştin ortodox 75%, restul am în mine şi sămânţă de creştin greco-catolic. Sunt un adevărat patriot, român bucovinean, cu dragoste de patrie şi de poporul meu dreptcredincios. Actuala guvernare este cea mai odioasă, monstruoasă şi cea mai deplorabilă din câte s-au perindat din 1990 încoace. Nici un guvern nu m-a umilit ca această guvernare comunisto-fascistă. Dar ulciorul nu merge mereu la fântână, odată se v-a sparge, asta înseamnă că vor cădea şi ăştia. Pe ei îi caracteruzează ura, duşmânia şi duritatea distructivă. Toate regimurile politice de forţă se aseamănă între ele. Elementul comun care le uneşte sunt serviciile de informaţii, un fel de mână forte a puterii în exerciţiu. Serviciile de informaţii au „datoria patriotică” de a-şi asculta proprii cetăţeni, pentru ca nu care cumva, vreunul dintre aceştia, mai rebel şi iubitor de libertate, să vorbească în front vrute şi nevrute la adresa cerberilor politici.

coabitare - sac de box (1)

La noi ca la nimeni. Nu ştim încă ce regim politic avem, dar ştim că serviciile de   ,,intelligence’’ au un comportament noninteligent.Într-o democraţie consolidată,  zic eu, un funcţionar public fie că este înalt,  fie scund, nu poate să aibă alte atribuţiuni decât cele oglindite într-un text de lege, căci altminteri ar lua-o pe arătură, cum s-a  şi întâmplat. Ori, când zici că eu „am decis” fără să enunţi temeiul legal, se numeşte abuz, domnule preşedinte de Senat sau prim-ministru şi diplomat, fără carieră. Ţara este plină de abuzuri tolerate de guvernanţi pentru ei şi ,,animalele’’ lor. După ce legea 51/1991 (o lege făcută pe genunchi, pe atunci), în primele sale articole, ne defineşte siguranţa naţională a României, ne arată cum cetăţenii români fideli au îndatorirea morală de a contribui la realizarea siguranţei naţionale, vine cu un  art.3 , care ne prezintă  toate ameninţările cu privire la siguranţa naţională (acelea din anul 1991). Niciuna dintre ameninţările prevăzute de legea în cauză nu se referă la fraudarea bacacalaureatul.  Această lege, culmea, a fost dată românilor „turbulenţi” posdecembrişti, înaintea apariţiei Constituţiei lui Iorgovan, ameninţările la siguranţa naţională îmbrăcând o altă realitate juridică, economică şi socială, astfel că la 23 de ani, lucrurile sunt complet schimbate, iar ameninţările la adresa siguranţei ţării îmbracă o altă realitate. Legea siguranţei aproape că este anticonstituţională antieuropeană şi, precis, caducă. Iată explicaţia pentru care domnul director ambasador îşi asumă responsabilitatea pentru utilizarea reţelei informative şi a tehnicii operative  în examenul de bacalaureat de anul acesta, explicându-ne, nouă, proştilor brucanieni, că SRI nu putea rămâne pasiv la acte de corupţie de nivel naţional şi, mai departe, exclamă cu emfază jenantă, cum că ,,decizia este asumată de mine, voi face şi la anul la fel”. Nimeni, într-o democraţie, nu ia decizii în afara cadrului legal. Să înţeleg, că SRI n-ar avea un plan de cunoaştere prin informaţii a plajei de riscuri şi ameninţări la adresa siguranţei naţionale, plan aprobat de către o autoritate legală a statului – CSAT şi că numai în baza acestuia se iau decizii privitoare la securitatea internă şi externă a ţării?

IAN 3 caricatura Basescu.jpg 2

Triumviratul de la Covoare (a se înţelege staf-ul SRI) trebuie să ştie că niciun funcţionar public al statului, fie el şi lucrător în SRI,  nu ia decizii fără temei leagl. Orice decizie luată în afara cadrului legal se numeşte abuz. Cred că statul Român are suficiente pârghii, la îndemână, ca să gestioneze corupţia din şcoli, fără a pune în mişcare o maşinărie aşa de scumpă şi subtilă, pentru a stoarce de informaţii nişte adolescenţi şi a pune în dificultate reputaţia zecilor de mii de dascăli. Sau dacă o fac, s-o facă în cea mai adâncă discreţie, în mod preventiv. Ceea ce s-a întâmplat la BACALAUREAT  era treaba exclusivă a poliţiei şi a guvernului. Ori, SRI-ul, aflat în criză de imagine, trebuia să iasă pe ecrane să vadă lumea cât de important este. Se ştie acest lucru de către noi toţi, fără să ne-o spuna cineva. Decizia domniilor voastre, dragă domnule ambasador, este un abuz în toată legea, motiv  pentru care ar trebui să vă prezentaţi scuze sau demisia, cu evlavie şi smerenie, distinsului nostru preşedinte, deoarece v-a luat-o excesul de zel pe dinainte, în ciuda culturii anglo-saxone de care faceţi uz, uitând de principiile şi valorile democraţiei noastre dâmboviţene, pe care ni le fluturaţi pe sub nas, oridecâteori vă lipiţi figura de diplomat strălucit, pe ecranele televiziunilor şi ne ţineţi lecţii de cultură de securitate. Este ştiut, că fenomenul corupţiei este o caracteristică umană veche de când lumea. Niciun regim politic nu a eradicat acest fenomen. Nici Vlad Ţepeş, cel ce  a murit catolic, nu a stârpit-o definitiv, cu toate că a golit codrii noştrii mioritici de ţepe, pentru a face ordine în Valahia lui şi a noastră. Maiorii, se aflau, pe atunci, în patria lui Mathias Rex. Democraţiile consolidate nu sunt cele mai bune regimuri politice, dar sunt mai bune decât toate celelalte dinaintea lor, reuşind, prin crearea unui cadru normativ adecvat, prin promovarea de elite la conducerea statului, să tempereze acţiunile corupţiei şi să le gestioneze astfel încât să nu fi pus existenţa statului în pericol. Într-o singură ipostază corupţia ia forma unei ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Atunci când aceasta tinde să captureze instituţiile statului la vârf, adică acolo unde se iau decizii strategice, poziţiile din stat care trebuie să figureze permanent în Planul de căutare a informaţiilor la nivel naţional. Ori, de ani şi ani acest fenomen a cuprins vârful instituţiilor şi sinapsele lor cele mai delicate, cele mai importante, iar SRI-ul nostru drag şi umflat fie a tăcut mâlc, fie s-a făcut că nu vede cum  economia a unei ţări, lăsată, nouă, de comunişti, la cheie,  a fost devalizată sau vândută pe nimic într-un timp record. Sau cum limba română, simbolurile şi cultura noastră naţională au fost batjocorite de urmaşii lui Ivan cel Groaznic, ai lui Petru şi Asan, ai lui Atilla şi Arpad, cum anumite comunităţi horthyste reclamă autonomia statală sub privirile noastre nătânge, au scos limba română din administraţie, cum cele mai importante funcţii din stat au fost demantelate printr-o lovitură anticonstituţională (vezi dislocarea Preşedintelui, a Preşedintelui Senatului şi a Preşedintelui Camerei), Constituţia a fost upercutată  în pântecele ei de către inşi avizi de putere , cum inşi fără niciun Dumnezeu (agenţi în toată regula) au fost propulsaţi la conducerea treburilor statului, şi toate acestea fără ca niciunul dintre vinovaţi să  fie tras la răspundere, deşi un domn director cu rang de ambasador şi predecesorii, au  gestionat resurse umane de intelligence şi financiare care depăşesc orice închipuire, în raport cu mărimea populaţiei din teritoriul statului şi plaja de ameninţări cu care acesta se confruntă. În democraţia asta prost făcută, unde „rahaţii” râd în loc să pută, personaje cu funcţii importante în stat, au părăsit teritoriul naţional, fără mandat, mergând la ruşi, la americani sau aiurea, iar la întoarcere niciunul dintre ei nu a prezentat poporului suveran măcar trei vorbe şi-o minciună, din care să înţeleagă poporul, cam cu ce rosturi au fost ei pe acolo. Cine ştie despre toate acestea? Sau, cine trebuie să ştie?

Un distins ofiţer de informaţii m-a întrebat la o minişuetă profesională, dacă sunt de acord cu recrutările unor surse de informaţii, prin redacţii, pe la ministere sensibile, la nivele înalte etc. Răspunsul meu a fost acela că un serviciu de intelligence adevărat, trebuie să cunoască tot ceea ce reprezintă interes pentru securitatea naţională şi că plaja de recrutare este nelimitată, dar cu o condiţie: totul să să petreacă într-o conspiraţie şi compartimentare  totală şi să nu transpire nimic niciodată. Aceasta este arta informaţiei, de care trebuie să abuzeze oricare operator de intelligence. Pentru jurnaliştii contondenţi, care sunt consideraţi de către şefii SRI vectori ameninţători la siguranţa naţională, secretul reprezintă o sumă de informaţii valoroase, informaţii pe care guvernul le ascunde şi ei vor să le afle. Este lupta acerbă dintre mass-media şi servicii.  Arătaţi-le jurnaliştilor că sunteţi inteligenţi, că stăpâniţi arta informaţiilor, fără să vă răţoiţi la ei prin interpuşi, ori prin texte infantile strecurate în Strategia de Apărare a ţării. Nu mai faceţi presa de ocară pentru că impotenţa s-a instalat în nepriceperea dvs. pe linie de intelligence. Nu mai asmuţiţi p-alde Ghiţă şi pe alţii, cu critici severe la adresa presei. Presa reprezintă câinii de pază ai democraţiei. Dacă nu ştiţi a o cunoaşte şi apropia, faceţi loc altcuiva şi tăceţi pentru totdeauna, domnule director. Este normal şi absolut moral ca un serviciu respectabil să stăpânească domeniul de referinţă până în cele mai adânci unghere ale obiectivului operativ. O lege nescrisă spune că succesele muncii de intelligence sunt ale instituţiei, insuccesele ale lucrătorului operativ. Concluzia ete una simplă: în serviciul de intelligence au acces cei mai buni dintre cei mai buni candidaţi. De aceea, ofiţerilor de informaţii li se mai spune că lucrează într-un serviciu de domni (Herrendienst).

Domnul director al SRI săvârşeşte  abuzuri verbale, în public, şi  confuzii grave în materie de intelligence, neştiind a face distincţie între informaţiile ofensive şi cele defensive, care sunt deosebirile esenţiale dintre ele şi, mai ales, nu cunoaşte rolul şi locul instituţiei în sistemul comunităţii informative, emiţând păreri precum un semidoct veritabil. Adevărata muncă de intelligence ofensiv o fac colegii de la SIE, care ştiu a se păstra, excepţional, în haina acoperirii, bună la vreme rea, ei, având riscuri mari de înfruntat pentru că acţionează într-un teritoriu ostil. Adevărata muncă de securitate internă o face SRI, acţionează în teritoriul naţional, teritoriu ocrotit de lege, ceea ce este mai puţin riscant, în plus, colaborarea cu toate organele de forţă interne pare mai uşor de realizat.

Popularitatea Serviciului de Informaţiii creşte prin anonimatul muncii sale, în munca de zi cu zi. Munca ofiţerului de informaţii nu se opreşte niciodată şi nu trebuie văzută în presă şi la tv, ci trebuie simţită de fiecare dintre noi prin efectele produse de informaţiile oportune şi de valoare exploatate de decidenţi responsabili, în folosul comunităţii. Un manager al serviciului extern de informaţii, un ungurean, gureşul de el, a părăsit, cu ceva timp în urmă, Serviciul, căci l-a bântuit, ca şi pe confratele lui, sereistul,  dragostea de politică, cochetând des cu televiziunea. Şi bine a făcut că ne-a lăsat. El nu va reuşi niciodată, nici în politică şi nici în altceva. Ce-ar fi să-i urmeze şi alţii exemplul? Locul acestor diletanţi în munca de informaţii trebuie să fie ocupat de minţi aerisite şi pricepute într-o meserie de domni. SRI n-a avut ceva mai bun de făcut decât să încadreze informativ, la nivel naţional, BAC-ul şi, la sfârşit, să iasă un fâs spre deliciul presei. A vrut să fie un fel de bau bau pentru speriat copii. Şi a reuşit.Presa nu a tăcut zile întregi, aşa de inflamată a fost.     În schimb, la Şcoala de Vară  din staţiunea harghiteană Tuşnad Băi, eurodeputatul român Tokes Laszlo şi premierul Ungariei, Orban Viktor, au manifestat un comportament de stăpâni ai Transilvaniei, primul lansând apel disperat la adresa Budapestei de a oferi protectorat Transilvaniei, iar cel de-al doilea, fiind preocupat de alegerile parlamentare şi europarlamentare de anul viitor în România, mai atrăgându-ne apoi,  în mod hortyst atenţia, că chestiunea regionalizării se va hotărî, probabil, la Mănăstirea Veszprem sau pe insula Margareta din largul budapestan al Dunării maghiare. Mai ştii! Faţă de acest act de ostilitate, fără precedent, în ultimii 60 de ani, niciun bărbat politic al ţării nu a protestat, domnul Maior, responsabil cu securitatea internă, rămânând cantonat pe „bau bac”,  iar presa scrisă ne anunţă temperaturi caniculare pe litoral, în timp ce o televiziune de ştiri, importantă, ne gratulează cu discursurile incendiare ale lui Herr Kloster (Domnul Mănăstire, pe româneşte), singurul care ia în foarte serios şi profesional fenomenul corupţiei din România. Întotdeauna serviciile de informaţii, pe lângă faptul că utilizează în munca lor linguri cu coadă foarte lungă,  au avut şi au nevoie de  goarne umane, un fel de agenţi de influenţă, care să spună fraierilor cu votul în mână câte ceva, spre binele securităţii lor, vezi doamne, dar sub controlul stăpânilor care ţin sforile în mână.

Nenea Ghiţă poate fi socotit goarna de serviciu a SRI. Presa duşmancă, săpând adânc în natura relaţiilor dintre acesta şi staf ul SRI, a descoperit legături operative „trainice”, de-a dreptul  uluitoare. Ghiţă s-a deconspirat pentru că a fost prost condus. Iar presa inteligentă, cu mijloacele sale specifice, l-a verificat pe Ghiţă şi-n rect, astfel că nu mai are ce să ne transmită în direct. A sosit timpul ca tovarăşul Ghiţă să fie rejectat din reţeaua de protecţie informativă, sau agentură, cum îi place să rostească un „eminent” al muncii, tov. Rogojanovici  Aiurel. Nu o spun eu, ci presa liberă. Textul legii care a fost pus în guriţa lui de parlamentar, cu privire la „cartela prepay” a fost fabricat prost, sau transmis prost, de către stăpâni săi, şi prezentat execrabil, jurnaliştii având material de lucru, Slavă Domnului! Există alte modalităţi, mult mai subtile, de a testa sentimentul public, referitor la digerarea unui proiect de act normativ de către naţiune, dar vă lipsesc maeştrii în comunicare, recrutaţi de prin redacţiile presei scrise şi vorbite, sau de prin ONG-uri patriotice. Doar ştiţi, că cea mai bună ascunzătoare este la vedere şi cea mai bună minciună este adevărul. Comunicatorii SRI-ului trebuie să ştie a opera cu trei termeni foarte importanţi: textul, pretextul şi contextul.

Fireşte, că era mult mai atractiv, pentru domnul Director, să-şi vadă chipul pe sticlă şi să ne ameţească pe noi, „stupid people”, cu „neşte” combinaţii de idei haotice, cu divagaţii de moment, adică elucubraţii în toată regula. Printre naivii telespectatori, se mai găsesc şi specialişti, care râd pe înfundate atunci când văd, „disertându-se aprins divagant” despre cultura de securitate. Când un director al unui serviciu de intelligence iese în public, frecvent, el, nu mai are ce căuta în această muncă.    Să învăţăm de la israelieni. Ei pun în fruntea serviciilor de informaţii foşti ofiţeri de carieră, profesionişti pur sânge şi ies pe sticlă doar cu aprobarea primului ministru, însă, şefii de guvern,  sunt al naibii de  zgârciţi cu aprobările. Şi mai ştiu, aceşti aşi ai intelligence-ului israelian, că informaţia are un singur stăpân şi aceasta, mai ales, la nivel strategic, nu se împarte cu nimeni. Aşa-i în munca secretă. Dacă vom căuta printre foştii ofiţeri români de intelligence, acum pensionaţi, chiar dacă au fost securişti, s-ar fi găsit profesionişti excepţionali, tobă de meserie şi de carte, educaţi a fi cu ochii la frontiere, instruiţi a sta cu urechea la durerile patriei şi pregătiţi a lua deciziile cele mai bune. Au fost trimişi câinii de vânătoare la cules informaţii, având clopoţei la gât. Grav!

Concluzia mea, ca lucrător bătrân în meserie, este una singură: între munca de informaţii şi Triumviratul de pe Covoare este neantul. Dacă distinsul nostru Preşedinte, un adevărat lup de mare, va prelua comanda unui vas maritim, după lăsarea sa la vatră, i-aş sugera, cu cel mai adânc respect, să angajeze astfel de diletanţi ca muşi în echipaj şi să îi pună să scoată, măcar un an de zile, apa din santina navei, cu găleata. Ei, marinarii, care încep munca de jos, de la santina navei, spre a ajunge buni navigatori, ar constitui un bun exemplu pentru orice lider de organizaţie. Cum pot ajunge, unii, buni şefi într-un serviciu de informaţii al unei naţiuni respectabile, dacă nu au plecat în carieră de la talpa meseriei?  Unii dintre liderii organizaţiilor de intelligence s-au văzut cocoţaţi la nivelul deciziei, fără pic de experienţă informativ-operativă

Deocamdată mă opresc aici dar subiectul nu s-a terminat. Şi ceva foarte important: PONTA TREBUIE SĂ DEMISIONEZE. Nu ştiu de fapt ce mai doreşte?

Hai, GATA MĂI PUŞTIULICĂ! CE mai aştepţi? Pleacă dracului la ..CULCARE!”.

DEMISIA! Sau te faci că nu înţelegi? Haide DEMISIA!

                                                                              Gral(r)dr.ec. Florin Mihai NAHORNIAC

Cuvânt la Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan

După cum Dumnezeu n-a lăsat să fie noaptea cerul fără lumina stelelor, căci ar fi fost prea înfricoşător întunericul pentru noi, tot aşa nici Biserica noastră n-a putut să lase cerul vieţii creştine fără stele. Şi aceste stele sunt sfinţii care şi-au dat lumina şi încă şi-o vor da cât va fi lumea.

Sfinţii pe care îi slăvim în zilele fiecărui an ce sunt altceva, oare, decât stele mai mari sau mai mici, mai luminoase sau mai puţin luminoase, care au primit totul de la Iisus, Soarele ceresc, şi care i-au dat Lui totul din viaţa lor şi au rămas pentru omenire ajutători în nevoile ei şi pilde alese de urmat?

Parintele BUTE

Într-adevăr, precum lumina stelelor nu e aceeaşi, ci felurită, pentru că stea de stea se deosebeşte în lumina ei, tot aşa nici viaţa sfinţilor nu e aceeaşi, dar fiecare este o cale atât de luminoasă pentru sufletele noastre.

Sfânta Biserică Ortodoxă a aşezat pe cerul vieţii creştine trei luminători, care din veacul al IV‑lea îşi revarsă necontenit lumina cea binecuvântată a dumnezeirii, şi aceştia sunt: Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur. Aceşti mari sfinţi ai ortodoxiei, pe care îi serbăm în fiecare an pe 30 ianuarie, cu cântări de laudă şi preamărire, sunt patronii tuturor aşezămintelor teologice din ţara noastră şi ocrotitorii bisericii noastre.

Aceste trei vase ale Duhului Sfânt, pline de sfinţenie şi binecuvântate cu darul facerii de minuni şi al frumoasei vorbiri, au mărturisit în lume dreapta credinţă, au explicat dogmele Bisericii, au îmbogăţit sfintele slujbe şi au vindecat şi alinat multe boli şi suferinţe trupeşti şi sufleteşti ale oamenilor. Fiind luminaţi de Dumnezeu, au uimit pe filosofii timpului lor, au mustrat pe împăraţii răi, au smerit pe cei mândri. Ei au lăsat Bisericii lui Hristos, pe lângă viaţa lor sfântă, zeci de cărţi teologice care apără dogmele ortodoxe şi formează un mare tezaur al lumii creştine.

Sfântul Vasile cel Mare

S-a născut în anul 329 în Cezareea Capadochiei (Turcia de astăzi) într-o familie aleasă de creştini. A avut privilegiul unei educaţii foarte alese în sânul familiei sale. Mama sa se chema Emilia, iar tatăl său era retorul Vasile. Sfântul Vasile a primit mai întâi educaţia în sânul familiei de la tatăl său, apoi în şcolile din Cezareea Capadochiei, Constantinopol şi Atena, unde a fost coleg cu Sf. Grigorie de Nazianz. Încheie cu acesta o vestită prietenie. Ei cunoşteau doar două căi: calea şcolii şi calea Bisericii. În anul 355, se întoarce în patrie, renunţă la lume şi, după ce primeşte botezul, se călugăreşte. După ce vizitează o serie de mănăstiri din Egipt şi se închină la Mormântul Domnului, se consacră în întregime monahismului. Viaţa lui era mai mult îngerească decât omenească.

Sfântul Vasile era mare, nu atât ca statură, cât mai ales cu darul ce era într- însul, cu viaţa sa aspră, cu mintea sa gânditoare. Aur pentru sine nu strângea, dar cu aurul învăţăturilor sale pe toţi îi îmbogăţea. Haine bune nu purta, dar pe toţi săracii Capadochiei îi îmbrăca. Pâine de prisos pe masă nu avea, dar nimeni nu se întorcea de la el flămând şi nemiluit.

Era un spirit practic, neîntrerupt. Putem spune că în el s-au îngemănat cele două laturi creştine, frumosul şi binele. El a rămas în conştiinţa Bisericii ca întemeietorul acelei vasiliade, o adevărată casă de oaspeţi pentru străini, cu spitale pentru bolnavi, cu azile pentru bătrâni şi locuri de vindecare pentru suferinzi. Aici şi-au găsit adăpost, moral şi material, nu numai bolnavii şi cei fără de adăpost, ci şi tinerii lipsiţi şi toţi nefericiţii soartei. Acelui minunat aşezământ, Sfântul Vasile era şi învăţător, şi preot, şi doctor.

Ca teolog erudit, comentator al Sfintei Scripturi, enciclopedist, om de cultură generală şi bun pedagog, el a lăsat opere teologice celebre ca: Hexaemeronul, Despre Sfântul Duh, Sfânta Treime, Regulile mari şi mici, Omilia către tineri şi alte multe lucrări. Fiind din tinereţe bolnav, în anul 379 Sfântul Vasile cel Mare s-a mutat la Domnul la vârsta de 50 de ani, după ce a păstorit Biserica lui Iisus Hristos mai bine de opt ani.

Sfântul Grigorie (de Nazianz) Teologul

S-a născut în anul 326 în oraşul Nazianz. Părinţii săi, Grigorie şi Nona, fiind buni credincioşi, l-au crescut de mic în buna credinţă. După ce a primit educaţia mai întâi în familie, şi el, ca şi Sfântul Vasile, studiază la cele mai înalte şcoli din vremea aceea, cum ar fi Cezareea şi Atena. Întors la Nazianz, a fost făcut preot de tatăl său, care era episcop acolo, apoi s-a retras cu Sfântul Vasile la o mănăstire întemeiată de ei în Pont. Ulterior el a fost făcut episcop de prietenul său, Sfântul Vasile. Fiind astfel ales episcop al Constantinopolului, marele Grigorie a făcut aici adevărate minuni. Cine a vorbit mai frumos ca Sf. Grigorie? Cine a apărat mai binele dogmele Bisericii? Cine a rostit cuvinte mai înalte despre Sfântul Duh, despre dragoste, despre credinţa cea adevărată? Cine a uimit în Sinodul al II-lea Ecumenic pe toţi episcopii? Cine a ruşinat pe filosofi şi a smerit pe ritori? Nimeni nu a apărat mai cu tărie dogma Prea Sfintei Treimi şi nimeni nu a vorbit mai frumos de Dumnezeu ca Sf. Grigorie. Din aceste pricini s-a numit „Teolog”, adică „Cuvântător de Dumnezeu”. El a fost socotit pe drept cuvânt primul mare poet creştin. În anul 389, Sf Grigorie, împăcat cu sine şi cu Dumnezeu, trece la cele veşnice, lăsând Bisericii un nepreţuit tezaur de cuvinte şi învăţături dogmatice.

Sfântul Ioan Gură de Aur

S-a născut în anul 344 în vestita cetate Antiohia Siriei, din părinţi creştini, Secundus şi Antuza. Fiind singur la părinţi, a fost dat la învăţătura cărţii la cei mai renumiţi dascăli ai vremii de atunci, retorul Libanius şi filosoful Andragaţiu. Murind tatăl său din tinereţe, Ioan şi-a ales viaţa cea îngerească, retrăgându-se la o mănăstire. A fost hirotonit preot de episcopul Flavian. În Biserica Ortodoxă cea mare a Antiohiei, el rostea neîncetat cuvinte de învăţătură, de pocăinţă şi de mângâiere poporului însetat. El a fost numit de toată creştinătatea „Gură de Aur”. Apoi a fost ales patriarh al Constantinopolului.

Sfântul Ioan a întrecut pe toţi dăscălii Bisericii noastre, nu atât prin înălţimea cuvintelor, nu prin asprimea învăţăturilor, cât mai ales prin dulceaţa vorbirii sale, atât de curgătoare şi pe înţelesul tuturor. Nimeni nu a tâlcuit mai bine ca el Sfântul Scriptură.

Dintre multele lucrări scrise de Sfântul Ioan amintim vestitul tratat Despre preoţie în care vorbeşte despre sublimul preoţiei.

Izgonit din scaun şi exilat de împărat, marele dascăl şi păstorul cel bun moare în grea suferinţă, departe de oile sale, în anul 407 având pe buze aceste cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.  Aşadar de la fiecare din aceşti trei mari corifei, avem de învăţat ceva. Mai întâi să le urmăm viaţa lor atât de curată, asemănătoare cu a îngerilor. Ei au trăit aşa cum au învăţat şi au învăţat aşa cum au trăit. După ce principiu minunat conduceau ei! Să căutăm ca şi în fiinţa noastră să îmbinăm cele două laturi creştine, adică binele şi frumosul.

Să ascultăm sfaturile date de Sfântul Vasile cel Mare în cartea sa Omilia către tineri  în care spune că „tânărul trebuiefie ca o albină”, în privinţa lecturilor ce-i pot cădea în mână. Nu se cuvine să pierdem timpul citind orice carte, pentru că sunt şi cărţi care au un conţinut plin de „otravă şi moarte sufletească” şi aceste învăţături nu ne vor duce decât spre pierzare.Un alt aspect din viaţa celor doi mari sfinţi, Vasile şi Grigorie, care merită atenţie este prietenia lor. Atât de bine se înţelegeau ei, încât în cele două trupuri ale lor nu bătea decât o inimă, era un singur suflet în două trupuri. Ei nu ştiau decât două căi: cea a şcolii şi cea a bisericii. Cele mai trainice şi mai frumoase prietenii se leagă în şcoală, pe băncile şcolii, iar aceste prietenii să nu ne ducă decât spre tot ce este bine. Cicero spunea că „cei care îndepărtează din viaţă prietenia se aseamănă cu acei care ar scoate soarele din lume”.

                             Hramul bisericii noastre

Biserica cu hramul „Sfinţii Trei Ierarhi” din Suceava a fost construită cu jertfa credincioşilor iubitori de Dumnezeu. Această sfântă biserică a fost zidită între anii 2001 şi 2003, sub îndrumarea arhitectului Gheorghe Bratiloveanu şi a inginerului Gheorghe Gemeniuc, în timp ce la conducerea primăriei se afla primarul Constantin Sofroni, care a trecut la Domnul.

trei_ierarhi_suceava

Pe 25 mai 2003, ÎPS Arhiepiscop Pimen a sfinţit acest locaş de închinare. După aceea, a urmat pictarea bisericii. Pictura în tehnica „fresco” a fost executată de pictorul bisericesc Dan Gogu între anii 2004 şi 2007.

Construcţia, pictura şi împodobirea bisericii au fost realizate atât prin jertfa credincioşilor din parohie, cu sprijinul unor firme cum ar fi S.C. Ircoop, S.C. Civica, S.C. Asico Trans, S.C. Givas, S.C. Conbucovina, S.C. Muha, cât şi a creştinilor donatori din alte parohii.

Toate aceste lucrări au fost conduse de subsemnatul, ajutat de membrii Consiliului şi Comitetului parohial.

Ca o încununare a tuturor ostenelilor, Bunul Dumnezeu a rânduit şi ziua cea binecuvântată când a fost sfinţită şi pictura bisericii.

Astfel, duminică, 17 iunie 2007, începând cu ora 9, ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a săvârşit slujba de sfinţire a bisericii, a picturii acesteia. După aceea, a urmat Sfânta Liturghie săvârşită de ÎPS Arhiepiscop Pimen, înconjurat de un sobor de 25 de preoţi şi diaconi.

La Sfânta Liturghie a participat şi primarul Sucevei, domnul Ion Lungu, ctitor la această biserică, ca de altfel la multe alte biserici.

Să rugăm pe aceşti trei mari luminători, pe Vasile, Grigorie şi Ioan, să primească rugăciunile şi cântările înălţate către dânşii ca o tămâie binemirositoare, să mijlocească la Bunul Dumnezeu pentru noi, să ne dăruiască sănătate, linişte sufletească, înţelepciune şi bucurii duhovniceşti, iar Dumnezeul păcii, care este minunat întru Sfinţii Săi, să ne întărească în tot lucrul bun.                                                                                  

                             Pr. prof. DRAGOŞ BUTĂ,   

                  Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” Suceava

       preluat după publicaţia CRAI NOU din Suceava

                  publicaţia fanion a judeţului Suceava

DESTIN DE DASCĂL O fostă profesoară de română cerşeşte pentru medicamente

Femeia care a învăţat 35 de generaţii de elevi nu întinde mâna, se uită în ochii trecătorilor. Din ce câştigă îşi cumpără pastile pentru inimă şi îşi ajută băiatul, masterand la Stuttgart.

09_Profesoara_EVZ_4780167be9

Doamna Elena are ,,puţin peste 60 de ani” şi s-a pensionat după ce peste 35 de ani a fost profesor de limba şi literatură română în mai multe şcoli din Constanţa, cerşeşte la colţ de stradă. Este drama unui dascăl român, cu pensie infimă, împins de necazurile cotidiene să apeleze la ajutorul celor care îşi pot permite să-i ofere câţiva lei. Nu întinde mâna, te abordează cu politeţe, se uită în ochi şi îţi arată o listă cu nume de medicamente scrise frumos, caligrafic. Sunt medicamente pentru boala ei de inimă care, în total, costă 600 de lei. Doamna profesoară nu are însă atâţia bani, cumpără câte o pastilă, două, în funcţie de cât obţine în urma cerşitului. Mulţi trecători o ignoră . Sunt însă şi oameni care îi oferă bani, chiar şi adolescenţi, unii dintre ei stau de vorbă cu ea şi pleacă impresionaţi. ,,Îmi sărută şi mâna, în semn de respect”, se mândreşte doamna Elena.

                        Doamna profesoară este totuşi demnă şi cochetă

Spune că este văduvă. Soţul ei, fost profesor de fizică, a murit şi acum a rămas singură: ,,Încerc să mă descurc. Eu nu mă cert şi ştiu să vorbesc cu oamenii”. Fiul ei nu ştie că cerşeşte: ,,Are 24 ani şi este plecat în Germania, la Stuttgart, unde îşi face masteratul. Are nevoie de bani, îi mai trimit şi eu cât pot”. Doamna Elena s-a apucat de cerşit în urmă cu un an şi jumătate: ,,Pensia nu îmi ajungea şi mi-am zis că nu e o ruşine dacă încerc să-i conving pe oameni să mă ajute. Atunci aveam nevoie de bani ca să cumpăr vopseluri pentru un proiect pe care îl aveam la o şcoală. Împreună cu copiii m-am oferit să pictez casele memoriale ale scriitorilor români”. Povesteşte că şi-a luat inima în dinţi, şi-a pus cele mai bune haine pe care le avea şi a intrat în mai multe blocuri din cartierul în care locuieşte, în nordul Constanţei: ,,Asta până când un bărbat m-a aruncat pe scări cu atâta ură, încât m-am rostogolit în jos şi am ajuns la spital cu mai multe traumatisme, julituri, eram şi tare speriată”. Cât timp a fost internată, a aflat că este bolnavă de inimă: ,,I-am povestit domnului medic cardiolog prin ce am trecut, că era să mor acolo, şi dumnealui mi-a cerut să nu mai cerşesc, îmi puteam pune sănătatea în pericol”. Nu s-a putut opri, pentru că avea nevoie şi de bani pentru medicamente, iar de când cardiologul a sfătuit-o ,,măcar să nu te mai duci la blocuri”, preferă să cerşească pe stradă.

                                             În timpul verii nu cerşeşte

Din cartierul în care stă ia microbuzul 304 şi se opreşte în centru, lângă farmacii sau lângă magazinul Tomis: ,,Îmi place aici, lumea e mai civilizată”. Stă doar câteva ore şi se întoarce acasă. Trebuie să meargă şi la primărie pentru a-şi depune cererea pentru subvenţionarea căldurii. ,,E frig şi sunt nevoită să-mi pun căciula şi gluga pe cap, nu prea e elegant”, se scuză profesoara când acceptă să fie fotografiată, precizând însă că în timpul verii nu cerşeşte. Explică entuziasmată că ,,micile tablouri pe care le pictez, le vând turiştilor pe plajă cu 5-10 lei. Celor săraci şi cărora le plac tablourile mele, nu le iau bani, le dăruiesc”. Ne luăm la revedere. ,,Vă mulţumesc că aţi vorbit cu mine, data viitoare când ne întâlnim, vă aduc un tablou”. Reprezentanţii Inspectoratului Şcolar Constanţa ne-au transmis că ,,doamna profesor Elena S. s-a pensionat mai de mult. Ultima dată, acum 4-5 ani, a predat la un grup şcolar din nordul judeţului”.    Acesta este destinul unui dascăl, a unei profesoare care a predat unor geneaţii de elevi limba şi literatura română? Este grav, umilitor şi dureros domnilor guvernanţi?

                                                                                                             Iosif VARGA

 

 

Valea Timocului – locul unde să fii român este un act de curaj

Ca român în Serbia, cel mai important lucru este dacă te-ai născut la nord sau la sud de Dunăre. În nord-Voivodina, provincia cu cinci limbi oficiale, unde românii se bucură de standarde minime privind drepturile minorităţilor naţionale. La sud, românii timoceni nu au parte de niciun drept care să le asigure păstrarea identităţii. Fără şcoli, fără biserici, fără presă în limba română şi fără reprezentare la nivel politic. Ba, mai mult, membrii comunitătii româneşti de aici sînt forţaţi să se declare vlahi tocmai pentru a putea fi mai uşor deznaţionalizaţi.    Timocul sau Valea Timocului este o regiune situată în nordul peninsulei Balcanice (în estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei), de-a lungul rîului Timoc şi în zonele montane adiacente acesteia. Este formată din judeţele sîrbeşti Branicevo, Morava de Est, Bor şi Zaiecar, precum şi regiunea bulgară Vidin. Uneori, regiunea este numită Tribalia (după Tribali, o ramură a dacilor din antichitate, care a trăit în nord-vestul Bulgariei de azi). În această regiune trăieşte o importantă populaţie românească, numită de către slavi drept ,,vlasi” (valahi, vlahi). Potrivit unor oameni de ştiinţă, aici trăiesc aproximativ 400.000 de români. Statisticile oficiale sîrbeşti spun însă că ar fi doar 42.075 români (împărţiţi în vlahi şi români).

41-0004-6D_g-1

Situaţia acestora este de-a dreptul sumbră din punctul de vedere al păstrării identităţii naţionale. Pe lângă faptul că sunt divizaţi, românii sunt supuşi unui proces agresiv de deznaţionalizare şi asimilare. Aceşti oameni nu se bucură cum ar trebui de libertatea cuvântului, de biserici în care să se oficieze în limba română şi de dreptul fundamental la educaţie în limba maternă.    Toate aceste aspecte au fost discutate recent în cadrul celui de al patrulea Congres al Jurnaliştilor Români de Pretutindeni, organizat sub genericul Europa-Manipulare-Minoritate. Evenimentul a fost organizat de Forumul Internaţional al Jurnaliştilor Români şi a avut ca scop găsirea de soluţii la problemele cu care se confruntă, în general, românii din diasporă şi, în mod special, presa de limba română din afara României. Congresul a reunit aproximativ 100 de reprezentanţi ai organismelor de presă şi ziarişti români din România, Ucraina, Republica Moldova, Serbia, Italia, Germania şi România, ai organizaţiilor comunităţii româneşti locale, ai mediului studenţesc, interesaţi de presa de limba română din ţările cu comunităţi româneşti, precum şi reprezentanţi ai asociaţiilor româneşti din Valea Timocului şi Voivodina.   Încă de la începutul dezbaterilor, jurnaliştii şi reprezentanţii organizaţiilor românilor timoceni au ţinut să avertizeze că situaţia românilor din nord-estul Serbiei este alarmantă, făcând apel la reprezentanţii statului român şi la jurnalişti să-i sprijine. Ei au spus că statul sârb încearcă să arate că face paşi în privinţa drepturilor românilor prin introducerea, începînd cu luna aprilie, în câteva şcoli din Timoc, la nivel opţional, a limbii române în cadrul unui program ce se va derula până în septembrie. Oamenii cred însă că acest lucru nu va avea mari rezultate, atâta timp cât limba română nu este introdusă în curricula şcolară.

Deznaţionalizarea românilor timoceni
Situaţia românilor din Timoc a fost descrisă de protopopul Boian Alexandrovici, vicarul Timocului.
,,Am învăţat limba română acasă şi o vorbesc cum o vorbim noi în zona de munte a Văii Timocului. Românii trăiesc în 154 de state sută la sută româneşti, plus în alte 48 de localităţi mixte. Sunt între 300 şi 350 de mii de români, care până acum, nu au avut nicio oră de limba română în şcoli. Au doar două biserici şi trei paraclise. Românii există de când există şi zona aceasta. În ţara noastră, Serbia, pe care o respectăm şi pentru care am luptat în războaie, s-a ajuns acum că, dacă facem o biserică românească şi folosim limba românească, este ilegal. 200 de ani nu am avut unde să învăţăm despre identitatea noastră, istoria noastră şi despre cultura noastră. Dacă acum construim o biserică, suntem condamnaţi la puşcărie. Dacă facem o clopotniţă, ne trezim cu decizii de dărâmare. Se trage cu pistoale în geamurile preşedinţilor consiliilor parohiale şi la reprezentanţii asociaţiilor şi membrilor asociaţiilor de români din Valea Timocului. Nu este normal să se întâmple aşa ceva. Mai mult, fraţii noştri preoţi din biserica sârbă ne ameninţă cu împuşcarea, iar când sesizăm autorităţile, ni se spune că nu este grav. Sunt oameni din zonă care în sârbă se declară vlahi, iar alţii rumuni. Pentru noi acest lucru este totuna. Să nu uităm că Ţara Românească era numită Vlahia, însă, pentru autorităţile sârbe, vlahi este una, iar români este alteva. Din ce cauză? Pentru că aşa românii pot fi asimilaţi foarte uşor, mai ales dacă se declară vlahi, deoarece aşa nu au ţară mamă şi nu au limba standardizată. Ce vor românii din Valea Timocului? Vor şcoli în limba română, biserici care să ţină de Patriarhia Română. Hai să oprim procesul de asimilare şi să nu ne rupă nimeni relaţiile cu România”, a afirmat Boian Alexandrovici, vicarul Timocului.

Bojan Barbuţă (Barbulovici), liderul Iniţiativei Românilor din Serbia, a descris şi el drama românilor de aici. ,,Este greu să fii român, mai ales că nu eşti recunoscut ca minoritate. Românii din Valea Timocului au fost supuşi unei poltici de deznaţionalizare foarte dură. Au fost de-a dreptul îngropaţi şi li s-au creat o istorie falsă. Mai mult, acum sînt divizaţi în români şi valahi. Cineva are tot interesul ca oamenii din Valea Timoului să se declare în număr cît mai mare vlahi, pentru că, cu această denumire, procesul de deznaţionalizare se poate face mult mai uşor şi, de asmenea, poate fi ruptă legătura cu ţara mamă”, a declarat Bojan Babulovici. El a spus că o soluţie pentru ca românii de aici să-şi obţină drepturile ar fi ca aceştia să fie uniţi. În acest sens, spune Barbuţă, a fost înfiinţată Iniţiativa Românilor din Serbia, care îşi propune în prima fază să atragă de partea sa toate organizaţiile de români, iar apoi să se transforme într-un partid politic, pentru că ,,numai aşa s-ar putea obţine reprezentare în parlamentul de la Belgrad”.
Totodată, liderul român a subliniat că în Timoc este nevoie de instituţii de presă în limba română, deoarece în prezent există un singur astfel de mijloc de informare-Timoc Press, care apare doar în mediul virtual.

Oficialii de la Kiev vor să interzică presa în limba română
În cadrul dezbaterilor a fost analizată şi situaţia românilor din Ucraina. Nici aici situaţia nu este deloc roz. Jurnaliştii de la redacţia în limba română a postului public radio Ucraina Internaţional au venit cu un anunţ şoc: după 45 de ani de activitate, redacţia la care lucrează se desfiinţează din motive de restrucutare a cheltuielilor. ,,Avînd în vedere că în acest an se împlinesc 45 de ani de la înfiinţarea secţiei de emisiuni în limba română, conducerea companiei naţionale de Radiodifuziune din Ucraina a hotărît să stopeze acest proiect şi să-i disponibilizeze pe cei 12 angajaţi, în marea lor majoritate, tineri entuziaşti, care îşi dedică eforturile pentru difuzarea de emisiuni în limba română pentru cei peste 500.000 etnici români din Ucraina.”, a anuţat Carolina Jitaru, redactor la emisiunea în limba română a Radio Ucraina Internaţional.
Vestea i-a şocat pe participanţii la dezbaterea pe tema Europa-Manipulare-Minoritate, care nu au înţeles de ce o ţară care aspiră la NATO şi chiar UE apelează la o astfel de măsură, care nu se justifică deloc economic.
Prin urmare, Forumul Internaţional al Jurnaliştilor Români a cerut, prin intermediul unui protest, iniţiatorilor proiectului de închidere a Redacţiei de limba română a postului de Radio Ucraina Internaţional să renunţe la această măsură administrativă. ,,Forumul Internaţional al Jurnaliştilor Români, organizaţie care protejează şi susţine libertatea de expresie a minorităţilor naţionale, va informa toate instituţiile şi organizaţiile internaţionale semnificative în legătură cu încălcarea normelor care reglementează principiile europene ale libertăţii de expresie”, a avertizat FIJR.
Preşedintele FIJR, Romeo Couţi a ţinut să condame simpla idee a limitării libertăţii de expresie. ,,În această situaţie, e evident că Ucraina simulează respectarea valorilor şi obligaţiilor europene asumate. Motivele financiare nu constituie o justificare pentru această iniţiativă de limitare a drepturilor fundamentale ale minorităţilor naţionale”, a declarat preşedinele FIJR, Romeo Couţi.

Jurnaliştii români din Ucraina au mai semnalat atitudinea extrem de ostilă din partea presei de limba ucraineană, precizînd că întreaga comunitate românească din zona Cernăuţi şi nu numai este ţinta unor atacuri dure în presa ucraineancă: ,,România şi Ucraina se pregătesc de război”; ‘,,Românii sunt ţigani”; ,,Căraţi-vă de aici”, etc. Jurnalistul Vasile Tărîţanu a subliniat că orice acţiune a românilor bucovineni este privită cu suspiciune de către autorităţile naţionale ucrainene şi se încearcă să nu se accepte ca România să fie avocat al integrării Ucrainei în UE.
Pe lângă condiţiile total ostile în care se face presă în limba română, o altă problemă extrem de gravă a comunităţii de români de aici este accesul la învăţămînt în limba maternă.
Românii din Ucraina sînt forţaţi să renunţe  la limba maternă  Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, a avertizat că în Ucraina se promovează o campanie de ,,moldovenizare’’ a românilor, care are ca scop deznaţionalizarea acestora. ,,Pierderea limbii materne este primul pas spre deznaţionalizare. Pierderea identităţii se face odată cu pierderea limbii pe care o vorbeşti’’, a spus Cernov. Ea a subliniat că statul ucrainean încurajează copii românii să înveţe la şcoli în limba ucraineană, iar părinţii acestora acceptă acest lucru foarte uşor. ,,Cea mai mare problemă e că părinţii încep din ce în ce mai des să-şi dea copiii la şcoli ucrainene, iar autorităţile merg în întîmpinarea lor. Spre exemplu, au fost introduse microbuze care să ducă copii din satele româneşti la şcoli ucrainene din satul vecin. Acest proces îngrijorează. Oamenii declară tot mai de că vor să le facă copiilor o carieră în Ucraina şi de aceea au nevoie de limba ucraineană. Aici o înfluenţă nefastă o au şi statul, pentru că diplomele obţinute în România nu funcţionează şi, prin urmare, oamenii hotărărsc să-şi stabilească copiii la şcoli în Ucraina. În România, în schimb, vin să înveţe copii foarte puţini români din Ucraina’’, a explicat Cernov .

Preşedintele Forumului Internaţional al Jurnaliştilor Români, Romeo Couţi, director al TVR Cluj, a spus că ediţia din acest an a Congesului a fost deosebit de importantă pentru care jurnaliştii români din afara ţării. ,,Congresul a demonstrat că românii din afara graniţelor ţării, prin exponenţii societăţii lor – jurnaliştii de limbă română – pot fi solidari în jurul unui proiect care ţinteşte solidarizarea românilor de pretutindeni. Prezenţa oficialilor guvernamentali din România, la care se adaugă şi mesajul primului ministru Victor Ponta, adresat Congresului, confirmă faptul că există o preocupare foarte serioasă pentru problematica românilor din afara graniţelor ţării’’, a spus Couţi. El a făcut apel, pe această cale, ca Ministerul de Externe, Departamentul Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni să se implice pentru protejarea şi aplicarea standardelor europene legate de libertatea presei. Potrivit lui Couţi, următorul Congres va avea loc la Odesa.
La finalul dezbaterilor, participanţii la Congresul Jurnaliştilor de Pretutindeni au redactat un document, pe care îl vor trimite guvernelor ţărilor din jurul României. Organizaţia trage astfel un semnal de alarmă şi cere sprijinul autorităţilor, pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă ziariştii români din diaspora. Totodată, s-a convenit înfiinţarea unei televiziuni pe internet pentru românii de pretutindeni, cu surse de finanţare din din programe transfrontaliere.

                                                                                                                                          Iosif VARGA

 

Dumnezeu şi Ponta, ger şi scumpiri, la grămadă

La noi, nenorocirile nu vin niciodată singure. Le-ar fi urât, aşa că se ţin una de alta, de mână. După ce ne-a mângâiat la începutul lui decembrie, cu plus 20 de grade Celsius, Dumnezeu ne testează rezistenţa tegumentului, rămas fără părul maimuţei, tencuindu-ne făptura zgribulită cu un ger de minus 20 de grade.

Ponta, premier în funcţie şi în aşteptare, readuce şi el o hotărâre, căzută cu fluierături la prima înfăţişare publică, adică majorarea impozitelor. Celui de  Sus îi pot găsi scuze. A mai îmbătrânit, mai poate încurca butoanele. Ponta n-are scuza sclerozei. Îi aduc aminte, ca ziarist trecut prin multe în viaţă, nefiind de vârsta junei Pora şi nici a altor trufandale jurnalistice, că mişcarea poloneză Solidaritatea a izbucnit în forţă când, înaintea Crăciunului, cârmuirea lor a decis nişte scumpiri şi nişte ajustări de gologani în buzunarul cetăţeanului. Nu se fac scumpiri şi anunţuri idioate înaintea Sărbătorilor. Mă rog, premierul, furat de valul electoral care l-a cocoţat în vârful vârfurilor şi speriat de telefoanele zmintite, pe care Băsescu le dă zi şi noapte, pentru a mai îndoi o dată voinţa electoratului, a uitat pesemne pe ce lume trăieşte. Trezindu-se din pumnii înjurăturilor (fiindcă au început să vină), a dat-o cotită că nu Guvernul are treabă cu impozitele mărite, ci administraţiile locale. Chiar dacă ar fi aşa, chiar dacă ăia de prin comune şi oraşe ţipă că au găsit cutiile cu bani măturate şi n-au bani de încălzit şcolile (aşa este), că suntem mai săraci decât am fi crezut vreodată, în cele mai prăpăstioase coşmaruri, tot trebuia oprită măsura asta sau măcar spusă după sărbători dacă fără ea nu se poate şi probabil că nu se  poate. Ieşind pe piaţă acum cu o asemenea veste, când mulţi mai dănţuiesc încă de bucurie că regimul Băsescu a fost spulberat, nu e o greşeală de strategie politică, ci o idioţenie politică. Eu unul, care am tras de mine şi de pix zi şi noapte ani de zile, pentru a atenţiona lumea că Băsescu este tot ce se poate întâmpla mai rău şi mai diabolic unei ţări, aşteptam în aceste zile vestea că aţi găsit soluţia să-l trimiteţi acasă. Fără întârziere. Altfel, noctambulul n-are linişte până nu face zob tot. Tot din ce-a rămas nedistrus, nejefuit, nepângărit. Daţi-l afară pe el şi toate structurile lui de intimidare şi furtişag. Sunt o mie de căi legale. Cu ce argument? Cu argumentul că aşa vrea poporul. V-a spus-o poporul şi astă vară, v-a repetat-o acum, când fruntaşii partidului băsist, toţi, nu unul, au alergat în colegii singuri şi au ieşit pe locul trei. Gata cu satrapul din Deal. Nu te mai ocupa să-l dai afară pe Geoană sau pe Oprişan sau pe Mazăre sau pe cine am mai auzit că ar fi călcat strâmb răspunzând telefoanelor nocturne. Abia aşa îi faci jocul lui Băselu. Dă-l, daţi-l pe el afară şi aşa vei fi sigur că nu te   mai înşeală nimeni, nici partidul, nici alegătorii, nici nevasta. Fiindcă până acum lumea îţi e fidelă. Nu deveni un Othello politic. Iar chestia cu majorarea impozitelor, pune-o la naftalină. N-o să crape vistieria, oricum e goală, până după Anul Nou şi Bobotează. Iar banii trebuie căutaţi mai întâi prin geamantanele şi poşetele celor care-au furat cu nesimţire. Să-i dea înapoi. Dacă nici aşa n-ai cu ce încălzi şcolile, cere-mi şi mie după sărbători un leu şi dacă-l mai găsesc în fundul buzunarului, ţi-l dau.

                                                                                                            Georgeta AMBERT

Se vor împlini 42 de ani de înjugare a României la Fondul Monetar Internaţional

Reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional (FMI) vor sosi în România pe 15 ianuarie, pentru a efectua a şaptea şi a opta evaluare a acordului stand-by de tip preventiv încheiat cu România. Începând din această lună publicaţia noastră vă  prezintă în serial istoricul României cu FMI, o analiză amplă despre acest subiect.
La 15 decembrie 1972, România a devenit membru cu drepturi depline al Fondului Monetar Internaţional prin semnarea acordului de aderare şi vărsarea cotei sale de participare. Tocmai se vor împlini în acest an 42 de ani de la acest eveniment.

Graphic1
Negocierile tehnice au durat aproape doi ani. După terminarea lor, când totul era convenit cu reprezentanţii Fondului, propunerile finale de aderare au fost discutate şi aprobate de Biroul Politic al PCR. Tonul discuţiilor l-a dat Ion Gheorghe Maurer, prim-ministrul în funcţie, care a subliniat importanţa acestui pas istoric, exprimând susţinerea propunerilor. Toţi ceilalţi membri au susţinut şi aprobat propunerile de aderare. Înainte de a primi împuternicirea Guvernului Român de a semna Acordul de aderare la FMI şi BIRD, au fost prezentate Comisiilor Marii Adunări Naţionale propunerile de aderare. După ce s-a făcut prezentarea în faţa a sute de deputaţi care constituiau comisiile, a fost o singură interpelare din partea unui deputat, pe nume Constantin Pârvulescu (fost secretar general al PCR într-o conducere triumviră, un cominternist cunoscut, care totuşi, la un moment dat, a denunţat cultul personalităţii lui Ceauşescu la Congresul al XII-lea al PCR). Interpelatorul întreba dacă s-a examinat bine unde intrăm şi dacă acest act nu va afecta suveranitatea ţării? Răspunsul la această interpelare l-a dat Florea Dumitrescu, care a justificat astfel: ,,Am precizat în faţa comisiilor reunite că am studiat cu răspundere politicile acestor instituţii şi m-am angajat că tot ce voi întreprinde în relaţiile cu FMI şi BIRD va sluji promovării interesului naţional. Comisiile au votat propunerile, iar eu am acţionat împreună cu reprezentanţii MAE pentru pregătirea semnării documentelor de aderare: ne-am consultat cu Ambasada României din SUA, cu reprezentanţii FMI şi BIRD, am stabilit data semnării (15 decembrie 1972), m-am pregătit pentru primele discuţii privind colaborarea cu cele două instituţii”.

România se aruncă în braţele capitalismului
Despre negocieri, despre prezenţa delegaţiei FMI la Bucureşti, despre aprobarea propunerilor nu s-a făcut nici un fel de comentariu în mass-media.
Nu i s-a comunicat nimic nici Comisiei Financiar-Valutare a CAER (organism de cooperare economică al ţărilor socialiste din care România făcea parte). Abia spre sfârşitul anului 1972 au fost anunţaţi şi partenerii din CAER. S-a declanşat o adevărată dezbatere furtunoasă: că România se aruncă în braţele capitalismului, că va fi subminată suveranitatea ţării, că România sparge unitatea ţărilor socialiste etc.
În contextul respectiv, marcat profund de Războiul Rece, a fost un eveniment deosebit, care a luat prin surprindere celelalte ţări socialiste, şi în primul rând URSS, dar şi alte state ale lumii, el fiind amplu comentat şi de presa internaţională, dar nu şi de cea din România, care, în afara unei ştiri seci, n-a publicat un rând.

BM a schimbat politica de finanţare pentru România

După ce România a devenit membru oficial la FMI, McNamara, preşedintele Băncii Mondiale la acea dată, a spus:,,Acum când România este membru al FMI şi al Băncii, ne-am gândit să-i acordăm pentru început credite într-un volum de un miliard de dolari”. La solicitarea părţii române de a primi credite pentru creşterea producţiei, pentru crearea de noi locuri de muncă, pentru sporirea veniturilor, pe baza programelor de dezvoltare economico-sociale, prin realizarea de obiective noi în diferite domenii ale industriei, agriculturii etc., şi modernizarea obiectivelor vechi, McNamara a precizat că reglementările Băncii nu prevăd astfel de credite. În schimb, puteau fi luate credite pentru infrastructură. Însă analiza relaţiilor altor ţări cu FMI şi Banca Mondială scotea în evidenţă că finanţarea din credite cu prioritate a infrastructurii a dus în multe ţări la creşterea datoriei externe, la sărăcie şi mizerie. Pentru a nu pierde totuşi un client care spărgea blocul răsăritean, Banca Mondială a acceptat să-şi modifice regulile, astfel încât a aprobat şi accesarea de credite pentru producţie.
Începând cu anul 1972, România a încheiat până în prezent cu Fondul Monetar Internaţional 12 acorduri stand-by, ca suport financiar al programelor economice.

,,Cum a ajuns FMI să “controleze sistemul”

Cine sunt aceste instituţii financiare internaţionale, ce doresc, care au fost relaţiile cu România şi, mai ales, care au fost consecinţele acestor relaţii? Instituţiile de la Bretton-Woods (FMI, Banca Mondială etc.) au fost create în 1945, ca o încercare a capitalismului internaţional de a-şi găsi noi resurse de supravieţuire în noua conjunctură economico-socială şi politică postbelică. O dată cu criza mondială din anii ’70, pentru a se experimenta noi posibilităţi de ,,a controla sistemul”, FMI-ul a căpătat noi valenţe. FMI şi Banca Mondială au ajuns să se creadă marii savanţi ai lumii în materie de inginerie socială, dezvoltare economică, stabilitate monetară. Beneficiind de principalul factor de putere al capitalismului imperialist – banul, capitalul cu cea mai rapidă mobilitate –, instituţiile internaţionale amintite fac experienţe în diferitele laboratoare sociale reprezentate de ţările lumii, îndeosebi ale lumii a doua şi a treia.
Astfel, FMI, care nu fusese cunoscut ca organism de acordare a asistenţei în vederea înfăptuirii reformelor economice, s-a trezit peste noapte că ar avea veleităţi de a face miracole economice. După planuri excesiv de austere, experimentate în diverse ţări în curs de dezvoltare, rezultatul a fost un lanţ de eşecuri. Ba mai mult, cu cât planurile au fost respectate mai riguros, cu atât eşecul a fost mai mare. Acest organism financiar ale cărui programe sunt centrate pe echilibrarea balanţei de plăţi a sărit peste cal, implicându-se în procese mult mai complexe (de inginerie socială), prin asumarea unor responsabilităţi care îl depăşesc. Ţările din sistemul socialist au atacat puternic aceste instituţii ca exponente ale imperialismului postbelic (ceea ce era real), deşi ele funcţionau sub oblăduirea ONU. Izolate în propriul areal economic (vezi CAER), statele respective au respins, bineînţeles, orice colaborare în instituţiile financiare amintite.

                                                                                      Doctor în economie

Florin Mihai NAHORNIAC

REFERENDUMUL PENAL. Primarul care descrie reţeta Dragnea: ,,Am picat toţi de fazani!”

Martor la DNA, edilul din Sângeorz-Băi, Roland Venig, spune că ei s-au organizat la Referendum după schema prezentată de secretarul general al PSD. Primarul oraşului Sângeorz- Băi, Bistriţa Năsăud, Roland Marius Venig, a fost audiat marţi de anchetatori ai Direcţiei Naţionale anticorupţie (DNA), în calitate de martor în dosarul în care a fost pus sub învinuire şi secretarul general al PSD, Liviu Dragnea. Edilul a povestit cum a ajuns să dea cu subsemnatul despre Referendum.

                                 ,,M-am dus şi eu, ca primarul, la DNA”

,,Am fost citat în dosarul 280/P/2012, al lui Dragnea. Nu ştiam al cui e, am aflat la DNA. Nu am venit special pentru audierea aceasta, oricum aveam drum la Bucureşti. M-am dus şi eu, ca primarul, la DNA!”, ne-a spus edilul sângeorzean. „Eu mă aşteptam ca procurorii să caute elemente să-l incrimineze pe Liviu Dragnea, dar de fapt 90 la sută din întrebări erau calate pe mine, că ce am făcut eu. Mi-au pus înregistrarea făcută de un jurnalist de la Gândul . Acesta m-a sunat cu câteva zile înainte de Referendum, s-a dat raportor al PSD, a zis că-l cheamă Horia nu ştiu cum, n-am reţinut, şi a întrebat cum ne-am pregătit pentru Referendum. I-a sunat şi pe alţi 13 primari. Noi i-am spus, apoi ne-am trezit şi pe Facebook ca fiind mari bandiţi. Şi eu şi toţi ceilalţi primari care au fost sunaţi am căzut toţi de fazani!„, ne-a declarat primarul Venig. „M-a sunat şi mi-a spus că are sarcina să afle cum suntem organizaţi pentru Referendum. Pe mine m-a luat ca din oală. DNA nu a făcut presiuni asupra mea. N-am nimic de reproşat, s-a desfăşurat normal, frumos audierea. Singurul lucru care m-a deranjat a fost că am ascultat de 17 ori înregistrarea şi am făcut analiza afirmaţiilor mele din acel interviu, text cu text. (…) Singurul lucru de care îmi pare rău e că mi-am recunoscut vocea!”, a povestit Venig.

,,N-am dat nici maşină, nici măcar un mic!”

Întrebat ce a vrut să spună prin afirmaţia „Facem cum ne-a învăţat domnul Dragnea!”, edilul a precizat ce a explicat şi anchetatorilor DNA.    ,,Structurile de partid aşa sunt organizate, de tip piramidal. La Sângeorz, primarul are 17 consilieri, din tot oraşul. Avem 7 secţii de votare. La alegerile locale aşa ne-am organizat, am pus pe listă un membru cunoscut, cu rude, cu neamuri, că dacă pui un profesor necunoscut, poate să fie geniu, pierzi alegerile de nu te vezi. Primarul, consilierii trebuie să aibă oameni în spate. Noi am mers după simpatizanţi, trecuţi în carneţele. Am încercat să explic: sistemul n-a fost creat pentru Referendum, aşa a fost şi la locale. Ne-am organizat după schema prezentată de Liviu Dragnea. Organizaţia mea nu e cea mai bună din judeţ. Am fost sunat de la partid şi certat că de ce e aşa mică prezenţa, vă daţi seama, am înjurat de toţi dracii că nu a venit lumea la vot!”.

Primarul spune că n-a avut nicio reclamaţie. A avut cea mai mică prezenţă la vot (33,5%), deşi 380 dintre turişti au vrut să voteze   din acel interviu. Singurul lucru de care îmi pare rău e că mi-am recunoscut vocea!   ROLAND MARIUS VENIG, primar PSD

Alţi 13 primari vor fi audiaţi        

Cu trei zile înainte de Referenduml, dându-se raportori PSD, au sunat mai mulţi primari ai partidului lui Liviu Dragnea, pentru a afla cum s-au pregătit. Roland Venig a raportat atunci că a organizat oamenii care se ocupă de trans port pe secţiile de votare. ,,Mergem seara la oameni, în jurul orei 22.00. Vedem cine, cum sunt, ce feţe au. În funcţie de cum se prezintă mergem noi după ei. Nu vrem să facem vâlvă. Ideea este să ducem cât mai mulţi. Facem exact cum ne-a învăţat Dragnea. Suntem echilibraţi cu maşini pe secţiile de votare. Avem cam cinci autoturisme ale membrilor de partid. Dacă nu ne ajung, ducem şi cu Loganul de la primarie. Noi vrem să ducem cât mai multă lume, nu neapărat cum să voteze”. Primarul Venig este doar primul audiat de DNA dintr-o serie de 14

                                                                                                      Silvia ANDREI

Taxa pe aroganţă

În jurul guvernării Ponta se ţese imaginea unei preocupări exagerate pentru introducerea a tot felul de taxe sau mărirea altora. Spiritele s-au aprins mai ales după anunţarea unei intenţii nefinisate, şi anume ca diferenţa ce depăşeşte un salariu de 4.500 lei, în cazul bugetarilor, să fie impozitată suplimentar tot cu 16 la sută.

Ca să dau un exemplu la modă în aceste zile, tatăl Robertei Anastase, care are un venit lunar, de la stat, de 35.000 de lei pe lună, ar plăti un impozit de 16 la sută pentru această sumă şi încă 16 la sută pentru diferenţa de 30.500 lei. (Pentru memoria colecţiei, menţionez că, la data acestei însemnări, salariul minim pentru bugetari este de 760 lei lunar, iar indemnizaţia lunară a unui ministru, de vreo 6.000 de lei). O reacţie potrivnică la ipoteza unei astfel de impozitări a venit prompt chiar de la liberali. Aceştia se îndoiesc că reglementarea ar fi constituţională, întrucât i-ar discrimina pe bugetari, faţă de salariaţii din mediul privat. Apoi, ei consideră că plafonul este prea mic, o impozitare de solidaritate fiind recomandabilă pentru salarii de la 8-9 mii de lei în sus. Renunţând la detaliul stresant al cifrelor, merită reţinut principiul. Şi dacă tot avem obiceiul să ne uităm peste gardul altora, ideea lui Ponta ar trebui pusă alături de declaraţia pe care un alt premier o făcea cam în acelaşi timp, pe o temă similară. Premierul francez, Jean-Marc Ayrault, le-a transmis directorilor companiilor de stat – deci tot bugetarilor! – că va trebui să se mulţumească cu un salariu mult mai mic decât cel avut până acum, „din solidaritate“ cu angajaţii plătiţi prost. Reducerile masive de salarii ale bugetarilor francezi sunt necesare pentru a demonstra „solidaritate“ şi vor afecta contractele „în curs“, a anunţat prim-ministrul Ayrault.  Salarizarea în companiile franceze de stat nu va permite directorilor să câştige mai mult de 20 de ori faţă de salariul celui mai slab plătit angajat. „Eu cred în patriotismul conducătorilor de companii. Sunt sigur că ei înţeleg că această criză financiară înseamnă că elitele financiare şi politice trebuie să conducă prin exemplu“, a explicat Ayrault, într-un interviu televizat. Ca să dau un exemplu privind efectele acestei măsuri asupra unui „Anastase francez“, cel care va pierde cel mai mult în urma deciziei premierului Ayrault este Henri Proglio, director executiv al gigantului energetic EDF (Electricité   d e France), care câştigă, în prezent, 1,55 milioane euro pe an, adică de 64 de ori cât cel mai prost plătit angajat. O taxă pe care premierul Victor Ponta este hotărât s-o introducă fără prea multe comentarii – şi pentru care merită felicitat – s-ar putea numi taxa pe aroganţă.  Ieri l-a destituit pe vicepreşedintele ANRE, ca urmare a unei asemenea declaraţii arogante. Acesta spusese, într-o conferinţă de presă, că scumpirea energiei electrice cu 5 la sută pentru populaţie nu e mare lucru, trebuie doar să stingi becul din baie… Reacţia premierului a fost de toată lauda: „Nu cred că în felul ăsta pot să le răspunzi oamenilor, că îţi mai stingi un bec… E un gen de aroganţă pentru care unii care au ocupat funcţii au fost urâţi de oameni. Trebuie să explici de ce majorezi preţul la electricitate cu 5 la sută. Probabil că Lificiu nu are probleme cu majorarea de 5 la sută. Nu accept acest gen de aroganţă, pentru care PDL a fost detestat“, a spus premierul. Taxa pe aroganţă poate deveni o resursă importantă pentru menţinerea credibilităţii actualului guvern. Politica nu se face numai cu bani. Modul de comportament al autorităţilor, atitudinea acestora, receptivitatea faţă de problemele oamenilor şi compasiunea sunt esenţiale, mai ales în vremuri de criză.

                                                                                                                Florin NAHORNIAC

Cum a fost votat un plagiator de 4 milioane şi ceva de români

Victor Ponta a comis un plagiat grobian. Am afirmat lucrul acesta de la bun început în scandalul tezei lui Dottore Ponta, cu toate că el a fost stârnit în cel mai pur stil securist de Colonnello Băsescu. Orice om dotat cu un mediu coeficient de inteligenţă putea să constate copierea de hălci întregi din cărţile altora, întreprinsă probabil de vreun trepăduş al actualului premier, nici măcar de el. Şi totuşi, Victor Ponta a fost votat de peste 4 milioane de români. Cum e posibil aşa ceva? Se întreabă puţinii care au obţinut titlul de doctor prin muncă grea şi cinstită.                                    

Răspunsul este simplu şi sumbru dar este şi o problemă morală.

Pentru majoritatea românilor, moralitatea celor pe care îi aleg nu contează. Poporul român are ţâţâna morală blocată, nu-şi iese. Şi totuşi cum a fost votat un plagiator de 4 milioane şi ceva de români? Păi, tot aşa cum un individ prezidenţiabil, care a lovit golăneşte un copil, pentru că nu-i convenea ce zisese, a fost votat de 5 milioane şi ceva de români. Dosul de palmă administrat copilului de Traian Băsescu era, la fel ca plagiatul lui Victor. Ponta, limpede ca lacrima, ba şi recunoscut de respectivul cu mâna pe Biblie. În ambele cazuri era vorba de profilul moral respingător al celor doi politicieni. Care nu a contat. Traian Băsescu a ajuns în văgăuna politică în care se zbate acum nu pentru că poporul ar fi avut vreo revelaţie morală în legătură cu caracterul lui, ci pentru că a tăiat salariile şi pensiile. Pe români îi ghidează majoritar morala de buzunar. O gaură în buzunar doare mai tare decât lovitura dată unui copil pe care nu-l cunoşti. ,,oţ’’   de buzunar, buzunarul gol umplut cu ură, este cea care a dus acum la procentele înfiorătoare din spatele lui Victor Ponta.         Şi atunci, nu vi se pare firesc ca plagiatorul Ponta Victor a fost numit premier de către ,,agresorul de copii” Băsescu Traian?

  Iosif VARGA

„Uzina nu a fost distrusă decât voit”

După opt ani în care a fost secretar cu propaganda la Primăria Valea Mare Pravăţ, Dumitru Fulga a vrut să se reîntoarcă la fabrică, dar a fost sfătuit, în ianuarie 1990: „Nu te duce la ARO, că ARO pică!”
Două decenii din cariera profesională a lui Dumitru Fulga s-au consumat la Hidroconstrucţia, însă, primii unsprezece ani, de la debutul activităţii, i-a petrecut la Uzina ARO, mai întâi la Atelierul Caroserie, apoi la CTC, fiind controlor de Calitate pe Caroserie şi Presaj. În „pauza” de opt ani, de trecere de la construcţia de automobile, la construcţii hidroenergetice, a fost secretar cu propaganda la Primăria Valea Mare, având în responsabilitate toate şcolile din localitate, sănătatea, activităţile culturale, concursurile între comune, în calitate de director de Cămin Cultural. Datorită faptului că n-a lucrat numai la ARO, a învăţat tot felul de meserii. A ridicat din temelii singur casa şi cabana unde se relaxează. A construit sediul Obştei Moşnenilor Nămăeşti, fiind maistru coordonator al lucrării. Grădiniţa din Valea Mare este realizată de el, la fel, Căminul de la Bilceşti şi Şcoala de la Gura Pravăţ. Sediul Poliţiei a fost ridicat cu ajutorul lui Dumitru Fulga, care a intermediat un schimb de terenuri, deoarece autorităţile nu aveau pământ pentru construcţia lui. Un lucru interesant relatat de Dumitru Fulga, care a acceptat să-şi povestească amintirile din perioada ARO: voind să revină la Uzină, din funcţia de activist de partid, a fost sfătuit să n-o facă, întrucât fabrica urma să fie distrusă. Aşadar, din ianuarie 1990, se vorbea despre sfârşitul întreprinderii, consemnat oficial 16 ani mai târziu.

ev

                                 A prins construcţia tuturor halelor Uzinei

Dumitru Fulga este născut la Valea Mare Pravăţ, pe 7 noiembrie 1950. După parcurgerea Şcolii Generale cu opt clase în comuna natală, a urmat cursurile de trei ani ale Şcolii Profesionale ARO Câmpulung (1966-1969), calificarea tinichigiu auto. Şi-a continuat pregătirea cu Liceul Industrial Construcţii de Maşini (1972-1978), specialitatea Automobile, şi Şcoala Tehnică de Maiştri (1980-1982), un an la ARO Câmpulung şi altul la Electroputere Craiova. Concomitent, a făcut, timp de un an şi trei luni, trimis fiind de ARO, şi Şcoala de Partid, la Craiova, unde l-a avut ca profesor la disciplina Construcţii de Partid pe fratele lui Constantin Nicolescu, aflat în funcţia de secretar de partid al instituţiei.
Dialogul nostru cu Dumitru Fulga a început cu câteva amintiri din vremea când era elev la profesională. Atunci, ţinuta era obligatorie, la fel, şi conduita impecabilă. „Aveam o masă gratis şi îmbrăcăminte gratis. Ne dădeau un costum, pantofi, bocanci de iarnă, pufoaică, salopetă. Cât am făcut profesionala, trei ani, totul a fost gratis.”, povestea acesta. Sala de mese era situată în centrul Câmpulungului, pe amplasamentul din faţa actualului „bloc al rechinilor”, unde funcţiona un sediu al Grupului Şcolar. „Ne încolonau şi ne duceau la masă acolo, după ce terminam orele. Era o cantină subterană, totul era foarte ordonat. Odată, am făcut o glumă. Am aruncat cu un bold şi am înţepat un balon umflat de un coleg, în sala de mese. Zgomotul produs a atras atenţia responsabilului, care a „ordonat”: „Cine a spart balonul să se ridice în picioare!” Iniţial, elevul Dumitru Fulga n-a vrut să-şi „revendice” năzbâtia, însă, în momentul în care cadrul didactic a „decretat”: „Astăzi, nu mai mănâncă toată clasa!”, a recunoscut că el este autorul. „Asta nu este disciplină!”, a auzit din gura dascălului, care i-a „ars” o palmă, aproape să-l dea jos pe elevul pus pe şotii, scos afară din cantină.
Dintre maiştri de linie, la profesională, l-a avut pe Constantin Voiculescu, un meseriaş desăvârşit, iar dintre colegii din acele timpuri şi-a amintit de Dan Moţoc, din Lereşti, şi Petrişor Nicolae, din Schitu Goleşti. A lucrat în Brigada Amsamblu Uşi – Ferestre, iar practica o făcea în cadrul Secţiei 25, nu numai după meserie. Fiindcă perioada şcolii profesionale a coincis cu construcţia halelor noi ale Uzinei, elevii erau scoşi la muncă grea: căratul cărămidei, aşezatul ei, etc. „Astăzi, nu mergeţi în atelier, căraţi cărămidă la Hala 24, căci se face blocul.”, ni se spunea. Şi s-a construit blocul în faţă. A început Hala 25, cea nouă, unde s-au făcut separat, după aceea, Caroserie, Presaj, Şasiu, Lăcătuşerie. Apoi s-a ridicat o altă secţie, Lăcătuşerie, separat, cu debitare. Ulterior, s-a făcut o nouă hală, de Presaj, şi lângă ea Montajul General.”, ne-a descris Dumitru Fulga cum s-au înălţat sub ochii săi secţiile Uzinei ARO.
Interlocutorul nostru s-a numărat printre foştii angajaţi care au prins construcţia tuturor halelor. „După ce ne terminam lucrul, ne duceam şi jucam fotbal, unde se făcea Hala Montaj. Câteodată, ne urcam pe hală şi jucam fotbal acolo.”, sunt câteva dintre aventurile trăite în incinta întreprinderii, pe când era elev la profesională.

                     A lucrat cu o figură-legendă a Uzinei, Grigore Negoiţă

Dar greul pentru povestitorul nostru a constat în faptul că a parcurs cei şapte ani de liceu şi Şcoală Tehnică de Maiştri la seral, perioadă în care a trebuit să şi muncească la Uzină, două săptămâni de schimbul III şi o săptămână de schimbul I. La Uzina ARO a fost angajat din anul 1969, fiind încadrat la Secţia 1250. „Se afla în cadrul Secţiei 24 şi a fost dată în funcţiune prin ’67-’68. În aceeaşi secţiei erau Vopsitoria, Caroseria, Presajul, Montajul General, Ansamblu Punţi, Maşini-Unelte.”, relata acesta. Deci, în cadrul Secţiei 24 era cuprins şi Atelierul Caroserie. „24” era condusă, în momentul angajării lui Dumitru Fulga, de inginerul Neniţă, iar şef al atelierului unde a fost repartizat tânărul era maistrul Traian Purnichi.
Activitatea la atelierul unde a fost încadrat după finalizarea profesionalei a constat în montajul caroseriilor, finisare, după care se continua cu etapa la vopsitorie. Ca dotare, atelierul era prevăzut cu instalaţii de sudură, maşini de punctat electrice şi sudură autogenă, sudură electrică, sudură prin cleşti de sudură cu braţe – sudură electrică prin punctare. „Tehnologia era foarte bună, în ultimul timp, se modernizase şi sudura pe caroserii, se făcuse o bandă automată de funcţionare. După aceea, am lucrat în Secţia 25 nouă, condusă de inginerul Dumitrescu, iar ca şef de secţie de schimb era inginerul Strafalogea.”, a continuat acesta.
Una dintre figurile memorabile ale Uzinei, un IAR-ist, al cărui nume a devenit legendă pe aceste locuri, a fost Grigore Negoiţă, cel care a bătut cu ciocanul aripile IMS-ului pe butucul ajuns mai târziu simbol în expoziţia dedicată lui ARO, organizată la dorinţa directorului Victor Naghi. Tehnolog de meserie, el s-a aflat printre cei pe care Dumitru Fulga a avut ocazia să-i cunoască şi să lucreze cu ei. Grigore Negoiţă răspundea de tehnologia caroseriilor. Un loc aparte în amintirile musceleanului de la Valea Mare îl are Ion Grecu, trimis la banda de asamblare caroserii în Singapore. Maistru la Caroserie l-a avut pe Miron Dascălu, un angajat foarte capabil, care a fost trimis în Italia şi care a realizat tehnologia pentru noul şasiu. „Dispozitivele de ansamblu şasiu au fost comandate în Italia, sub îndrumarea lui Miron Dascălu. A fost un bun meseriaş şi, totodată, un maistru bun.”, povestea Dumitru Fulga. La fel, Peşeţ, tatăl ziaristei Gabi Peşeţ, care, timp de aproape 12 ani, a lucrat la două televiziuni.

                  ,,Dincă este marele autor al dezvoltării ARO până în ’90”

La Şcoala de Maiştri nu puteai să mergi decât dacă erai un bun meseriaş. O altă condiţie era să ai categoria a şasea. Iar Dumitru Fulga, la 28 de ani, avea categoria a şasea. Celor care absolveau şi profesionala, şi liceul de specialitate, li se permitea să dea examenul, unul foarte riguros, pentru a avansa în categoria profesională. Contau, este adevărat, şi rezultatele bune în activitate. Ca o paranteză, a deţinut şi funcţia de secretar UTC pe secţie. După finalizarea Şcolii Tehnice de Maiştri, în 1982, a plecat de la ARO, ca activist de partid. Înainte de această etapă a carierei sale, n-a mai apucat să profeseze ca maistru, ci a fost controlor de Calitate pe Caroserie şi Presaj. Astfel că, în intervalul 1978 – martie 1982, şi-a desfăşurat activitatea la CTC. La Presaj ajunsese chiar specialist. „Erau nişte secrete ale meseriei, pe care le înveţi din mers. Tabla venea pe mai multe calităţi, se greşeau şi şarjele de la Oţelărie, la anumite ambutisări adânci se rupea. Deci, începusem să învăţăm anumite secrete, făceam probe înainte şi, după aceea, introduceam în procesul de fabricaţie.”, ne povestea despre munca sa Dumitru Fulga.
La plecarea sa din Uzină, în 1982, a trebuit să meargă la Victor Naghi, fiind propus pentru promovare pe linie de partid. O oră l-a ţinut directorul în birou, timp în care a avut cu angajatul o discuţie serioasă. „M-am dus la el în audienţă, ca să-mi semneze transferul. Am stat la uşă până a terminat el de semnat toată registratura. M-a poftit înăuntru şi mi-a spus: „Să nu mă faci de râs, aşa cum nu m-ai făcut de râs nici aici. Unde te duci, să fii serios.”, a adăugat acesta.
Întreaga evoluţie a lui ARO i se datorează, fără discuţie, lui Naghi, care a fost o capacitate, chiar fără facultate, sprijinit de Ion Dincă, secretarul Comitetului Central. „Dincă venea lunar la ARO. În vremea în care se construiau halele acelea mari, Montajul, Fabrica de Matriţe, etc., la toate, Dincă venea, intra pe poartă, nu anunţa pe nimeni. Te trezeai cu el în atelier.”, ne povestea Dumitru Fulga, care s-a pomenit cu oficialul în atelierul în care lucra. „Dincă era omul care se băga pe toate „coclaurile”, să vadă dacă este curăţenie, dacă e ordine… Dincă este marele autor al dezvoltării ARO până în 1990. El sprijinea foarte mult ARO.”, mărturisea Dumitru Fulga.
Foarte bine îşi aduce aminte despre vizita lui Nicolae Ceauşescu, în momentul în care s-a dat Melana în folosinţă, după ce, înainte, a trecut pe la Uzina ARO.

,,Dacă venea unul beat la serviciu sau lipsea nemotivat trei zile, îl ducea la poartă cu toată secţia”

„Până în ’90, s-a mers pe seriozitate. Din ’90, s-au scăpat hăţurile din mână şi s-a ajuns unde este.”, povestea cu nostalgie cel care a fost angajat, timp de un deceniu, la Uzină. „Dacă venea unul beat la serviciu sau lipsea nemotivat trei zile, îl ducea la poartă cu toată secţia şi-i spunea: „La revedere. Echipa noastră n-are nevoie de tine.” Dar toată secţia, 1.000 de oameni, îl ducea la poartă. Îl conducea pe ultimul drum, ca să nu mai intre în fabrică.”, astfel se făcea propaganda în rândul muncitorilor, cărora li se cerea să fie corecţi. „De exemplu, Naghi, după ce n-a mai fost director, şi-a lăsat plete. Fiindcă eu purtam plete, Naghi m-a întors de câteva ori de la poartă. Aveam părul mare şi-mi zicea: „N-ai bani să te tunzi? Ia, aici, bani, du-te şi te tunde!” Unul, Predoiu, un proiectant foarte bun (nu mai este în viaţă), l-a aşteptat la poartă. „Domnul director, luaţi 200 de lei, ca să vă tundeţi”. Naghi i-a dat banii înapoi şi i-a răspuns: „Ia tu 500 de lei, ca atunci când ai prima duminică liberă, să poţi să te duci şi tu la un şpriţ.”, ne-a împărtăşit „legenda” care circula în rândul angajaţilor de la Uzină, după venirea lui Naghi, ca pensionar, la evenimentul prin care s-a sărbătorit împlinirea a 50 de ani de la construcţia primei maşini. „Atunci, i-a dat lui Predoiu bani, ca să se ducă şi el, când o avea o duminică liberă, să facă un şpriţ. Asta, pentru că lucram şi duminica. De exemplu, eu – eram necăsătorit pe atunci – am fost în portul Constanţa, să încărcăm maşini în ziua de Anul Nou, pe un vas chinezesc. Toate acestea se făceau cu mari sacrificii.”, a adăugat el.

,,În ianuarie 1990, lumea ştia că ARO va fi terminat!”

Din 1982, până în 1990, Dumitru Fulga a fost la Primăria Valea Mare secretar cu propaganda, perioadă care a inclus şi Academia „Ştefan Gheorghiu”. „Uzina nu a fost distrusă decât voit.”, a deschis un alt subiect legat de ARO, tentant pentru un om de presă: aducerea la ruină a lui ARO, deloc întâmplătoare, din câte se pare. După afirmaţia de mai înainte, Dumitru Fulga ne-a explicat ce a vrut să spună şi de unde a ştiut de distrugerea întreprinderii, despre care se vorbea de acum 23 de ani. „În 1990, mi-am luat transferul de la Consiliul Judeţean, ca să vin înapoi, la ARO. Datorită unui cetăţean, care mi-a strigat pe hol: „Se întorc comuniştii! Ce ne facem noi?”, m-am hotărât să nu mai vin la Uzină. M-am întâlnit cu şeful de şantier, care era la Dragoslavele, Toni Fianu, care mi-a spus: „Nu te duce la ARO!” Dacă, în ianuarie 1990, lumea ştia că ARO va fi terminat! În ianuarie 1990, Fianu – Dumnezeu să-l ierte!, mi-a fost şef de şantier –  mi-a zis aşa: „Măi, Titi, nu te duce la ARO (Aveam transferul în buzunar, mi se aprobase să mă întorc la Control, la secţie), vino la mine pe şantier. O să te angajez necalificat, pentru că nu pot să te angajez altfel, dar nu te duce la ARO, că ARO pică!” Asta a fost în 1990, în ianuarie, nu mai târziu! ,,Tuturor celor care am fost în funcţii de conducere în vechiul regim ni s-au plătit trei luni, ca să avem timp să ne întoarcem de unde plecasem. Aşa era legea. Când m-am întâlnit pe bulevard cu Anton Fianu, cu unul, Costescu, care era şef de lot, m-am şi dus la ei. M-am angajat, şase luni, ca necalificat. Cu Şcoală Tehnică de Maiştri, cu liceu de specialitate, cu şcoli de partid şi cu Academia făcute, ajunsesem ultimul om.”, şi-a încheiat relatarea despre capitolul ARO.
Astfel că, din 1990, s-a angajat la Hidroconstrucţia, mai întâi la mecanizare, la şantier, apoi la galerie şi, într-un final, la injecţii. Timp de 18 ani, a avut funcţia de maistru. Aici a fost implicat în lucrările hidroenergetice în multe zone: în Bucegi – la renovarea galeriei, de la Bolboci, până la Scropoasa, la Lereşti – la injectarea galeriei, în momentul fisurării, la Curtea de Argeş – la Oeşti, la Craiova – la canalizare, la Făgăraş – la galeria prin care să se unească râurile dinspre Făgăraş, în Dâmboviţa, ca să se mărească debitul, lucrare întreruptă când mai erau 300 de metri până la finalizare, la Rucăr – la hidrocentrala de la Valea lui Maldăr, la hidrocentrala de la Frasin.

                                                                                                              Florin NAHORNIAC

Cum ar trebui să arate toaletele din tren. Condiţiile impuse de CFR-Călători companiilor care vor contract de salubrizare a vagoanelor

Toaletele unui tren InterRegio trebuie să fie dotate, printre altele, cu 30 de grame de odorizant şi cu şerveţele de hârtie cu două straturi, în timp ce apa din rezervoarele cabinelor ,,trebuie să se încadreze din punct de vedere calitativ în categoria apei destinate consumului menajer uman”, se arată în caietul de sarcini al unei licitaţii CFR Călători ce vizează contractarea de servicii de salubrizare a vagoanelor de călători. Valoarea totală a contractului este cuprinsă între 76.000 şi 3,1 milioane de lei, fiind vizate vagoanele garate în Ploieşti, Contanţa, Mangalia şi Vatra Dornei, potrivit informaţiilor disponibile în SEAP, portalul licitaţiilor publice din România. ,,Scopul salubrizării este curăţarea şi igienizarea, precum şi menţinerea curăţeniei, şi igienei vagoanelor de călători cu asigurarea condiţiilor sanitare necesare pentru transportul publicului călător, cât şi a aspectului estetic al trenurilor în circulaţie”, se arată în caietul de sarcini.

170599-publimedia-andrei-spirache

Ce dotări igienice trebuie să existe în fiecare tren

În funcţie de tipul trenului, toaletele trebuie să dispună de anumite dotări igienico-sanitare.

Regio

• hârtie igienică – 1 rulou / cabina WC – 70 gr; lăţime 90 mm;

• săpun – 0,4 l / cabina WC sau echivalentul în săpun solid 100 g / cabina WC;

• odorizant – 30 g / cabina WC;

• materiale dezinfectante;

• punguţe din polietilena de 20 – 30 l, pentru colectarea materialelor igienice folosite;

InterRegio

• hârtie igienica – 1 rulou / cabina WC – 70 gr; lăţime 90 mm;

• săpun – 0,4 l / cabina WC sau echivalentul in săpun solid 100 g / cabina WC;

• odorizant – 30 g / cabina WC;

• şerveţele de hârtie la 2 straturi, 50 prosoape / rulou, dimensiuni 220/230 mm, gramaj 2/19 g / mp – 1 rulou / cabina WC şi spălător;

• materiale dezinfectante;

• punguţe din polietilena de 20 – 30 l, pentru colectarea materialelor igienice folosite;

InterCity

• hârtie igienica – 1 rulou / cabina WC; 70 gr; lăţime 90 mm;

• săpun 0,4 l / cabina WC sau echivalentul în săpun solid 100 g / cabina WC;

• odorizante – 30 g / cabina WC;

• şerveţele de hârtie la 2 straturi, 50 prosoape / rulou, dimensiuni 220/230 mm, gramaj 2/19 g / mp – 1 rulou / cabina WC şi spălător;

• pungi pentru cutiile de gunoi – 1 buc / coş (dimensiunile pungilor se vor achiziţiona în funcţie de dimensiunile coşurilor de resturi menajere astfel încât ele sa poată să fie mulate pe suprafaţa interioara a coşului (de către personalul firmei prestatoare);

• materiale dezinfectante;

• punguţe din polietilena de 20 – 30 l, pentru colectarea materialelor igienice folosite.

Salubrizarea „radicală” şi salubrizarea „normală”

În funcţie de intervalul de timp la care se face, salubrizarea vagoanelor este împărţită de reprezentanţii CFR Călători în mai multe categorii, printre care „salubrizarea radicală” şi cea „normală”.

Salubrizarea radicală se execută o dată pe lună, ,,preponderent în timpul zilei”. În situaţia în care compania consideră că o salubrizare normală nu va putea aduce starea de curăţenie din vagon la ,,nivelul prescris”, CFR Călători poate solicita executarea ei la intervale mai mici de timp.

Cum se verifică curăţenia din trenuri: „Cu ajutorul unui şerveţel alb, cu care se şterge apăsat o porţiune”                                                                                                                                

Caietul de sarcini mai prevede şi o serie de metode folosite pentru a verifica, prin sondaj, modul de aplicare a prevederilor contractuale. ,,Metodele se bazează pe verificarea cu ajutorul simţurilor naturale respectiv vizual, olfactiv, tactil şi cu ajutorul indicatorilor de pH”, se arată în documentaţie. În cazul în care se vor observa urme de murdărie, verificarea se va face cu ajutorul unui şerveţel alb curat, cu care se ,,va şterge apăsat o porţiune din suprafaţă”. Dacă şerveţelul se murdăreşte ,,reperul respectiv se va depuncta conform grilei de apreciere a calităţii prestaţiei de salubrizare”.Totuşi, ,,nu se va verifica prin ştergerea cu şerveţel alb suprafaţa podelei”, notează reprezentanţii CFR Călători.

                                                                                                          Georgeta AMBERT

Justiţia, Transformatorul şi Guvernul

Cu (Fene)chiu, cu vai, prima remaniere a Guvernului s-a săvârşit azi cu mâna Justiţiei care l-a condamnat pe ministrul Transporturilor la 5 ani de închisoare. Se împlinesc 26 de zile de când dl. Băsescu spunea într-un interviu următoarele: „Cred că în decembrie vom obţine un rezultat bun dacă Guvernul rezolvă punctul care vizează miniştrii cu dosare penale în instanţă şi care trebuie să plece din Guvern până la următorul raport european pe Justiţie. Domnul Ponta mi-a spus că se vor rezolva lucrurile”. Lucrurile s-au „rezolvat”, cel puţin în prima instanţă.

Unii îngrijoraţi de imaginea Guvernului se întreabă de ce a aşteptat premierul atât de mult. Răspunsul simplu este: pentru că are de unde să scadă. De vreo lună-ncoace, premierul se tot pregăteşte sufleteşte de momentul pronunţării sentinţei în dosarul Transformatorul: ştia şi un copil care a dat bacul la Bolintineanu că d-lui Fenechiu nu-i cade capul decât dacă este condamnat penal. De ce avea însă dl. Ponta nevoie de acest OK al judecătorilor, când fiecare zi cu dl. Fenechiu la masă adâncea gaura de credibilitate a Guvernului? Victor Ponta a primit constant semnale să-l schimbe pe Relu Fenechiu, în primul rând din partea Bruxelles-ului. Nu l-a schimbat. Nu a vrut să rişte un conflict deschis cu Crin Antonescu. Pe de altă parte, a calculat probabil că prezenţa d-lui Fenechiu în Guvern vulnerabilizează în primul rând PNL, celălalt partid mare de pe scena politică. Justiţia a „rezolvat” dilema d-lui Ponta şi aşteptările d-lui Băsescu. Fenechiu e out, iar în urma lui rămâne o mare pată care nu-l deranjează pe premierul celui mai cinstit Guvern: este primul caz de ministru în funcţie condamnat la închisoare în România. „Nu regret că l-am menţinut pe Fenechiu în Guvern”, a declarat în această seară ziarului Gândul, Crin Antonescu. Nicio surpriză în acest sens! Cu adevărat neaşteptat ar fi fost ca acest om cu privire fixă care se doreşte preşedintele României să aibă o tresărire, o dilemă, o umbră de regret. Nu se delimitează de Fenechiu cum nu s-a delimitat de niciunul dintre politicienii-bombă pe care i-a trimis la masa celui mai cinstit Guvern condus de Victor Ponta. L-a susţinut până în pânzele albe pe ministrul Culturii, Mircea Diaconu, chiar şi după decizia Înaltei Curţi în procesul cu ANI,  i-a susţinut pe ministrul Dezvoltării, Eduard Hellvig, şi pe secretarul general adjunct al Guvernului, Dan Mihalache, amândoi declaraţi incompatibili de ANI. N-a avut vreun scrupul să se înconjoare de turnători notorii la Securitate, precum Dan Voiculescu sau Sorin Roşca Stănescu, l-a permutat pe Andrei Marga în funcţii de conducere, până ce acesta a spart toate oalele, de-au ajuns senatorii puterii să-i voteze pensionarea. L-a făcut liberal şi l-a vârât în Parlament pe Gigi Becali iar când acesta a ajuns la închisoare aţi sesizat vreo tresărire din partea lui Crin Antonescu? Toţi sunt buni cât timp se luptă cu Băsescu, singura obsesie a d-lui Antonescu. Moralitatea sau legea sunt mofturi. Cât despre reacţia d-lui Fenechiu, care ne spune acum, după sentinţa în dosarul Transformatorul, că singurul reproş pe care şi-l face este că „nu a tratat cu seriozitate procesul”, ce să spui? Indolenţă, iresponsabilitate sau sentimentul că nimic nu te poate atinge cât timp eşti „pe funcţie”? S-a putut la Împăratul Năstase, s-a putut la Războinicul Luminii Gigi Becali, s-a putut la Mogulul Vântu, de ce nu ar putea să fie Justiţia şi Transformatorul Guvernului?

                                                                                                                           Iosif VARGA

 

Ţara cu cel mai mare PIB pe cap de locuitor din lume: AR PUTEA DISPĂREA!

Qatarul, altădată una dintre cele mai sărace țări de pe Glob, a devenit, datorită resurselor de petrol și de gaze, cea mai bogată de pe Glob.

Qatar este țara cu cel mai mare PIB pe cap de locuitor din lume, depâșind Luxemburgul, conform datelor FMI.  Populația statului Qatar este de 1,7 milioane de persoane, iar PIB-ul  pe cap de locuitor este de  106.284 dolari. În Qatar se regăsește combinația ideală între bogăție, dezvoltare și numărul redus de locuitori, însă nu mulți sunt aceia care ar dori sau ar putea să locuiască în această țară.

Img_Qatar
Ţara în care nu există oameni săraci

Din punct de vedere statistic, în Qatar nu există oameni săraci. O spun o serie de rapoarte oficiale, ca de exemplu cel al Băncii Mondiale, care arată că  rata populaţiei sărace din acest stat este exact 0%.

Mai mult, statisticile CIA arată că în Qatar rata şomajului este de doar 0,5%, în timp ce PIB-ul pe cap de locuitor este cel mai mare din lume la ora actuală, depăşind state precum Elveţia sau Luxembourg.
Nu are nicio picătură de apă!

Dacă ne întoarcem în 1940, cum era Qatarul pe atunci? Trăiau aprox. 11.000 de oameni aici. Nu aveau apă. Nu aveau energie, nici petrol, nici maşini, niciunul din aceste lucruri. Majoritatea oamenilor care trăiau aici fie locuiau în sate de pescari, la marginea mării, sau erau nomazi, care migrau din loc în loc încercând să găsească apă.
Nimic din splendoarea de azi. Nici urmă de oraşe cum se văd astăzi. Nu pentru că oraşele nu se puteau dezvolta. Nu existau resursele pentru a le dezvolta. Vedeți că speranţa de viaţă era de asemenea scurtă. Cei mai mulţi oameni mureau în jurul vărstei de 50 de ani.
Să trecem la capitolul II: epoca petrolului. 1939 e anul când s-a descoperit petrolul. Din păcate, n-a fost exploatat comercial până după al doilea război mondial. Ce influenţă a avut? A schimbat faţa aceastei ţări, aşa cum se poate vedea azi. A făcut, de asemenea, ca toţi cei care străbăteau deşertul în căutare de apă, în căutare de alimente, încercând să aibă grijă de animale – să se urbanizeze.
Să privim situația prezentă.  Care este populaţia actuală? E 1,7 milioane de oameni. Asta în mai puţin de 60 de ani. Creşterea medie a economiei Qatarului e de aprox. 15% în ultimii 5 ani. Durata de viaţă a urcat la 78 de ani. Consumul de apă a crescut la 430 de litri. Acestă valoare e printre cele mai mari din întreaga lume. Am trecut de la a nu avea apă deloc la consumul cel mai mare comparativ cu orice altă națiune. Nu ştiu dacă a fost o reacţie la lipsa apei. ,,Asta e situaţia în Qatar, pentru cei care nu ştiu. Avem o rezervă de apă de doar două zile. Importăm 90% din alimentele noastre, şi cultivăm mai puţin de 1% din pământul ţarii noastre. Agricultorii pe care îi avem într-un număr oricum limitat au fost forţaţi în afara practicilor agricole ca urmare a politicii de piaţă deschisă şi a competiţiei cu marile corporaţii etc. Ne confruntăm şi cu riscuri. Aceste riscuri pot afecta direct durabilitatea şi continuitatea acestei naţiuni”, spune inginerul Fahad Al-Attiya, în cadrul unei conferinţe ţinută la TED Talks.
Ce trebuie să știm noi românii despre Qatar

Qatarul este o monarhie constituţională. Emirul deţine în stat puterile legislativă şi executivă, pe care le exercită ajutat de guvern şi de un Consiliu Consultativ, format din 45 de membri, din care 30 aleşi şi 15 numiţi de emir. Partide politice nu există. Şeful statului,  șeicul Hamad bin Khalifa Al Thani exercită şi prerogativele ministru al apărării şi comandant suprem al Forţelor Armate.
Gazdă a Campionatului Mondial de Fotbal din 2022, Qatar investește enorm pentru a dezvolta turismul. Cetăţenii români au nevoie de viză pentru a intra în Qatar. Nu se poate intra pe teritoriul statului Qatar în baza unui paşaport temporar, deoarece autorităţile qatareze nu-l recunosc ca document de călătorie. Pentru şederile care depăşesc 30 de zile, vizita medicală şi testul de depistare HIV sunt obligatorii (certificatele eliberate de autorităţile medicale străine anterior sosirii în Qatar nu sunt recunoscute). Odată ajuns în această țară trebuie să știi că băuturile alcoolice se pot consuma numai în unele hoteluri, iar rezidenţii străini le pot cumpăra de la un magazin autorizat, în baza unui permis eliberat de autorităţile locale. Aici trebuie să adopți o ţinută şi un comportament decent în public. Spre exemplu, este este bine să ai genunchii și umerii acoperiți, atunci când ești în public. Se recomandă de asemenea, evitarea manifestărilor de afecţiune în public, persoanele de sex opus nu se ating niciodată în public, chiar dacă sunt căsătoriți. În ceea ce privește transportul, în Qatar se conduce pe partea dreaptă a drumului, iar conducerea sub influenţa alcoolului este considerată un delict grav. Încălcarea regulilor de circulaţie poate atrage amenzi considerabile. Limitele de viteză admise sunt 60/80 km/h în localităţi și 120 km/h pe autostradă, cu supraveghere radar în anumite zone. Cetăţenii români pot să solicite autorităţilor din Qatar preschimbarea permisului de conducere românesc, fără efectuarea în prealabil a unui examen auto.

Relaţiile economice ale Qatarului

România exportă în Qatar produse alimentare, mobilier, îmbrăcăminte, textile, cauciucuri, produse chimice, materiale şi produse plastice, maşini şi echipament industrial. Se importă cantităţi mici de ţiţei şi produse petrochimice. În Qatar trăiesc peste 1.000 de români.  Deşi unii dintre cetăţenii români se află în Qatar de peste 10 ani, actuala legislaţie locală nu le permite obţinerea cetăţeniei qatareze.

 Iosif VARGA

Şi biserica ortodoxă face afaceri?

Bisericile ortodoxe din România sunt scutite de la plata taxelor şi primesc finanţare de la stat. Mai puţin cunoscut este însă faptul că parohiile şi arhiepiscopiile sunt asociate în SRL-uri care se ocupă de vânzarea carburanţilor auto sau chiar de activităţi de consultanţă în afaceri.
Una dintre arhiepiscopiile ,,active” în domeniul afacerilor este cea a Craiovei. Aceasta este asociată la firma Arhipraxis Management SRL care, potrivit datelor Ministerului Finanţelor Publice, prestează ,,activităţi de consultanţă pentru afaceri”, iar în 2011 a obţinut un profit de 16.688 de lei. De altfel, arhiepiscopia deţine părţi sociale şi la Fenov GE SRL, în ,,producţia de energie electrică”. Dar este asociată şi la Santis Tour SRL, care se ocupă de ,,teluri şi alte facilităţi de cazare similare”, iar în 2011 a avut un profit de peste 34.000 de lei. Un alt SRL care are, printre asociaţi, Arhiepiscopia Craiovei este Spira Cont, privind ,,activităţi de contabilitate şi audit financiar, consultanţă în domeniul fiscal”. Acum doi ani a avut un profit de aproximativ 17.000 de lei.

SRL care comercializează carburanţi

Şi Parohia Ortodoxă Auşeu este asociată la un SRL care se ocupă de ,,merţul cu amănuntul al carburanţilor pentru autovehicule în magazine specializate”. Este vorba despre Doriani Oil SRL care, în 2011, a avut un profit de peste 112.000 de lei. Contactat de noi parohul Ştefan Vese ne-a spus că ştie despre firmă, dar, referitor la veniturile bisericii din această afacere, nu ştie ce să ne spună, fiind date confidenţiale. Parohia a fost asociată şi la Axon Serv SRL care, de asemenea, vindea carburanţi. Acum este în insolvenţă.

Construcţii şi… prăjituri

Arhiepiscopia Bucureştilor este asociată, printre altele, la Cooperativa Agricolă Via Domnului, care în 2011 a avut profit de peste 58.000 de lei, şi la Pelerinul Pati-Cof, care se ocupă, potrivit Ministerului Finanţelor Publice, cu „fabricarea pâinii, a prăjiturilor şi a produselor proaspete de patiserie”. În plus, deţine părţi sociale şi la Chivotul Mare SRL, care se ocupă cu „lucrări de construcţii a altor proiecte inginereşti”, asociat, la rândul lui, la spălătoria Ţarina Pastorului SRL. Acesta din urmă a avut profit, în 2011, de peste 21.000 de lei.

Pentru ce sunt folosiţi banii câştigaţi

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Constantin Stoica, ne-a explicat că veniturile obţinute din implicarea bisericilor în firme “sunt folosite pentru opera socială şi educaţională a bisericii, pentru întreţinerea bisericii respective, pentru plata utilităţilor”. Acesta a precizat şi că Arhiepiscopia Craiovei deţine 5% din acţiuni la firma care produce energie electrică, fiind donate de cineva pentru „opera socială” a lăcaşului de cult.
„Veniturile sunt folosite pentru opera socială a bisericii”, Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române

                                                                                                                  Georgeta AMBERT 

Cum a rămas repetent a patra oară tovarăşul Zgonea

„Mă gândeam dacă nu cumva ministrul Valls, dacă îl vedea pe Brâncuși acum 100 de ani, cu barba lui, într-o piață unde își cumpăra cele bune, nu îl dădea afară din Franța. Poate era mai bine pentru noi, aveam toate sculpturile în România”, spunea la începutul săptămânii trecute președintele Camerei Deputaților, Valeriu Zgonea, înainte să plece într-o vizită oficială la ParisGafa nu este numai una diplomatică-Brâncuși a fost un mare geniu și român și francez, dar arată că tovarășul Zgonea a meritat din plin să rămână de trei ori repetent în facultate, la construcții. Nivelul său de cultură nu este nici măcar la nivelul  genunchiului broaștei, cum ar zice cineva. A avea barbă înseamnă a fi țigan, decretează fără a clipi preşedintele Camerei Deputaților de la București. Ar trebui să râdem, dar de fapt ar trebui să plângem de crasa incultură a tovarășului Zgonea. În opinia sa, Gaugain, Van Gogh sau Cezanne ar fi trebuit în epocă să fie expulzați de francezi pe motiv că ar fi rromi. De fapt cam toți marii artiști europeni-toți purtători de barbă- ar trebui incluși în aceeași categorie, declară preşedintele Camerei Deputaților de la București.

Brâncuși a fost văzut de regimul comunist ca un decadent. Să ne reamintim momentul în care Brâncuși a vrut să doneze statului român în perioada comunistă, mai precis în 1951, 230 de lucrări ale sale. Povestea la un moment dat Ionel Haiduc, actualul președinte al Academiei Române: ,,Partidul a trimis la Paris o delegație (..) Constanța Crăciun, Ministrul Culturii, de profesie țesătoare. De la Ministrul de Interne, Teoharie Georgescu. Și Leonte Rautu, care era viitorul ideolog al partidului. Cei trei delegați, care n-aveau nimic de a face cu arta, s-au întors în țară și i-au spus lui Gheorghiu Dej că orice țăran neinstruit putea face sculpturi ca ale lui Brâncuși (..)”.Dej a pus următoarea rezoluție: ,,Operele lui Brâncuși nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România, refuzăm”.  Tovarășul Zgonea a rămas repetent pentru a patra oară. La Paris, tovarășul Zgonea a reușit zilele trecute să îi facă pe francezi să râdă cu gura până la urechi și pe alte teme. A debitat mai întâi că România dă dreptate socialiștilor francezi în reproșurile lor aduse României lăsându-l în ofsaid pe Ponta. Mai apoi a mai editat o perlă: ,,Antreprenorii din statele vest-europene îşi doresc aderarea României la Schengen, pentru că în România există un mediu propice de investiţii.” Și a încheiat apoteotic interviul de la Radio France: ,,Numai împreună vom putea rezolva problemele Europei.”                                                                                                                       Concluzia îi aparține lui Brâncuși: ,,V-am lăsat săraci și proști, vă găsesc și mai săraci și mai proști”.

Iosif VARGA

Judecătorii corupţi şi nesătui merită să fie lăsaţi săraci lipiţi

Câţiva ani de închisoare nu sunt suficienţi pentru a da un semnal clar celor care folosesc statutul de magistrat pentru a se îmbogăţi fără scrupule. Actul de corupţie al unui judecător este echivalent cu cel al unui medic nebun şi sadic, care îşi ucide pacienţii pentru a-şi satisface nebunia. Magistraţii corupţi ucid ideea de dreptate şi respect pentru lege, pentru a-şi satisface nevoia bolnavă de bani. Distrug munca tuturor colegilor şi devastează imaginea magistraturii în ochii publicului.  Efectele sunt din cele mai grave şi asta trădează o rapacitate greu de explicat, având în vedere faptul că acum magistraţii sunt protejaţi de lege şi plătiţi foarte bine. Un judecător câştigă lunar aproape zece salarii de profesor şi stă pe funţie până la pensie, dacă nu calcă pe bec. Cât de normal este, în aceste condiţii, nehalitul care cere şpagă fără să-i pese că siluind actul de justiţie provoacă efecte extrem de grave în societate?
Sunt pur şi simplu indivizi nehaliţi, fără nicio cenzură morală sau etică. Personaje care distrug sistemul judiciar din interior pentru că nu se pot sătura de bani, din motive probabil patologice. Proporţiile lăcomiei bolnave a corupţilor din magistratură au ieşit la iveală şi în cazul Veronica Cîrstoiu, judecătoare arestată preventiv pentru o şpagă uluitoare de un milion de euro. Fiul acesteia, Florin Cergan, a fost prins în flagrant, în timp ce încasa prima tranşă din mită: 50.000 de euro. Bani pe care nu îi văd niciodată la un loc 90 la sută dintre românii care cotizează cuminţi, lunar, impozite şi taxe pentru salariul de aproape 90 de milioane de lei al doamnei Cîrstoiu.
Cazul mai are un aspect interesant, care zugrăveşte şi mai bine mentalitatea acestui tip de personaje.  Judecătoarea îşi folosea fiul pentru a aduce şpaga. Fiu care, în urmă cu doi ani, a ucis o familie într-un accident rutier. Tatăl, mama şi un copil au murit din cauza beizadelei magistratului arestat acum pentru corupţie. Timp de doi ani sistemul judiciar nu a mişcat un deget pentru a-l aduce pe Florin Cergan în instanţă, ca să fie tras la răspundere.  Rudele celor ucişi în accidentul provocat de Cergan au povestit că dosarul accidentului a fost preluat ”la Bucureşti”, unde a fost uitat într-un sertar. Oamenii sunt convinşi că situaţia aceasta are legătură cu funcţia judecătoarei Veronica Cîrstoiu în cadrul Secţiei 1 Penală a Curţii de Apel Bucureşti.  Îşi imaginează cineva că se întâmâmpla la fel dacă Florin Cergan era fiu de strungar? Judecătoarea şi fiul ei au fost arestaţi preventiv şi vor ajunge în faţa unei instanţe, unde vor încasa o pedeapsă cu executare sau cu suspendare, în funcţie de calitatea magistaţilor care vor judeca acest caz. În teorie, cel puţin, un magistrat onest ar trebui să fie revoltat în faţa unor astfel de situaţii şi să dispună pedeapsa maximă. În practică, prea mulţi judecători corupţi au primit pedepse blajine, cu suspendare, ceea ce duce la suspiciuni justificate cu privire la gradul de corupţie din Justiţie.                                           

Veronica Cîrstoiu va sta, în cel mai rău caz, câţiva ani la închisoare, după care va putea să-şi savureze liniştită averea adunată până acum. Este foarte bine că se întâmplă asta, dar nu suficient.  Fără măsuri care să-i lase săraci lipiţi pe magistraţii mânjiţi şi să-i ţină zeci de ani după gratii, cancerul corupţiei nu se va putea controla.
În alte sisteme judiciare condamnarea pentru o faptă de corupţie atrage pierderea pensiei şi controlul la sânge al întregii averi, cu confiscarea a tot ceea ce nu se poate justifica legal şi incuplarea pentru alte fapte. Sunt măsuri care nu se aplică acum în România. Degeaba sunt arestaţi şi băgaţi puţin la răcoare magistraţii corupţi, dacă statul nu merge mai departe cu confiscarea tuturor roadelor actelor lor de corupţie.
Statul ar mai putea să ceară şi restituirea veniturilor plătite către magistratul corupt, pe perioada carierei acestuia. Argumentul este unul cât se poate de simplu.
Statul a construit pentru magistraţi, prin lege, un statut cu totul aparte în societate. Sunt inamovibili şi beneficiază de venituri care le asigură tot confortul financiar. Tot ce trebuie să ofere în schimb este onestitate.
Toate condiţiile legale şi financiare care protejează magistratul, ca o armură, au rolul să-l ajute pe acesta să emită sentinţe numai şi numai în baza legii şi a propriei conştiinţe, cu onestitate şi bună-credinţă. Este plătit pentru integritate, nu pentru orele petrecute la birou. Dacă îi este dovedită necinstea, înseamnă că statul i-a plătit degeaba salarii şi trebuie să-l oblige să le restituie.

O astfel de măsură ar lăsa săraci lipiţi corupţii. Asta merită fiecare şi asta i-ar speria mai mult decât puşcăria.  

                                                                                                             Florin NAHORNIAC

Lista şmecherilor din industrie care au primit energie ieftină de la stat

Aşa cum InterAgro, cel mai mare consumator de gaze din România, a putut cumpăra doar resurse de producţie internă şi este acum anchetat de DIICOT, şi alte companii industriale – mari consumatori de energie şi gaze – au primit facilităţi de acest tip de la stat. În spatele fiecărui contract stă câte o poveste cu lobby-uri la Controceni şi la Guvern, cu valize de bani sau cu stenograme în care s-au făcut presiuni pentru preţuri preferenţiale.     Publicaţia,,ŞTEFAN CEL MARE” vă prezintă lista completă a acestor „şmecheri industriali” şi cum au ajuns ei să beneficieze de energie şi gaze ieftine.

ALRO Slatina, cea mai mare producătoare de aluminiu al ţării

alro-slatina

Toată lumea cunoaşte povestea legăturii dintre Alro Slatina şi Hidroelectrica, cel mai ieftin producător de energie din România. Contractul dintre cele două companii datează din 2005, când Alro a preluat acest contract de la Energy Holding, o altă firmă faimoasă din sectorul energetic. Alro a făcut apoi demersuri la Cotroceni şi la toate instituţiile cu putere de decizie în sectorul energetic pentru a obţine un preţ al energiei care să depindă de cotaţiile aluminiului. În 2006, Codruţ Şereş, care era atunci ministru al Economiei, a prezentat un „bileţel” semnat de preşedintele Traian Băsescu. Acesta era de fapt un memoriu trimis de Alro la Cotroceni prin care cerea curent de la Hidroelectrica, pe care preşedintele scrisese „Rog analizati şi dispuneti măsuri în conformitate cu interesele Guvernului şi, dacă este posibil, şi cu interesele economiei nationale”. Tot din epopeea Alro fac parte şi stenogramele care îl implicau pe Theodor Stolojan şi pe Dorin Cocoş, dar şi povestea valizei cu bani care circula prin Ministerul Economiei. În primăvara 2010, Guvernul a aprobat un memoriu prin care industria aluminiului era declarat de interes strategic pentru economia ţării. Astfel, Alro a reuşit într-un final să plătească un preţ care ţinea cont de cotaţiile aluminiului la Bursa de Metale de la Londra. Anul trecut, Alro a plătit un preţ mediu de 112 lei pe MWh pentru energia de la Hidroelectrica, în timp ce, pe bursa de energie, preţurile erau de 170-180    de lei pe MWh. Alro consumă anual 3 TWh de electricitate, adică 6% din consumul total al ţării.

ArcelorMittal Galaţi

arcelormittal-galati-a-pierdut-19-000-de-angajati-in-11-ani-8889c_article-main-image

Combinatul siderurgic a beneficiat de energie ieftină de la Hidroelectrica timp de doi ani, în 2010 şi 2011, la un preţ cu 25% sub media pieţei. De această dată, contractele au fost încheiate pe bursa de energie OPCOM, însă cu următorul artificiu: Mittal a depus o ofertă pentru a cumpăra energie la un preţ atât de mic (130 de lei pe MWh), încât doar Hidroelectrica îi putea livra. În decembrie 2010, când s-a încheiat contractul pentru 2011, ministrul Economiei, Ion Ariton, declara pentru „Adevărul” că s-a luat această decizie pentru că ArcelorMittal este al doilea mare consumator de energie din România (după Alro Slatina), unul dintre cei mai mari angajatori (peste 9.500 de salariaţi), dar şi un important pilon al industriei, sectorul care trage pe plus economia ţării.

 Electrocentrale Bucureşti (Elcen)

Elcen este producătorul de energie în conegerare, de stat, care livrează agent termic Bucureştiului şi Constanţei, zone unde sunt concentraţi 40% din consumatorii de căldură şi  apă caldă în sistem centralizat. Elcea a beneficiat de aceeaşi facilitate ca şi InterAgro, adică doar gaze de producţie internă, în perioada mai 2009-octombrie 2010. Aceasta deşi Elcen avea datorii de 531 de milioane de lei către Romgaz, potrivit raportului din 2009 al producătorului de gaze.Datoriile Elcen către Romgaz au fost, de asemenea, reeşalonate în 2009, la fel ca în cazul InterAgro. În 2010, datoriile Elcen către Romgaz chiar au crescut, la 548 de milioane de lei, după cum arată raportul pe 2010 al Romgaz. Mai mult, Elcen beneficiază în continuare de mai multe gaze de producţie internă decât restul industriei, după ce, vara trecută, Guvernul a modificat din nou Legea gazelor, astfel încât populaţia şi producătorii de energie termică primesc această facilitate.

Azomureş

Combinatul de îngrăşăminte chimice din judeţul Mureş a fost şi el pe lista consumatorilor de gaze care au beneficiat de ordonanţa din 2009 care a declanşat scandalul din aceste zile. Azomureş a cumpărat şi ea doar gaze de producţie internă în perioada mai 2009-octombrie 2010, deşi avea, ca şi InterAgro şi Elcen, datorii către Romgaz.

Dolchim

Combinatul de îngrăşăminte al Petrom a beneficiat şi el, până anul trecut, de gaze ieftine. Aceasta deoarece Petrom profita de o lacună a legislaţiei şi considea că Dojchim este un punct de lucru, astfel că îi livra gaze proprii sub formă de „consum propriu tehnologic”.    Numai că, din 2009, Doljchim a început să funcţioneze din ce în ce mai puţin, iar anul trecut a fost închis de tot.     Petrom oricum nu mai putea furniza către Doljchim gaze doar din producţie internă, după ce, în ianuarie 2009, un ordin comun al Ministerului Economiei, ANRE şi ANRM a reparat greşeala din Legea gazelor.    Potrivit rapoartelor Romgaz, Azomureş avea datorii de 61 de milioane de lei la producătorul de gaze, iar, la finele anului 2010, de 49 de milioane de lei

                                                                                                               Georgeta AMBERT    

Ce învață elevii din Ardeal: ,,Românii au venit în Transilvania ca SLUGI sau IOBAGI ca să îi servească pe SECUI”

Adrian Ursu a prezentat în cadrul emisiunii ,,Secvențial” un manual auxiliar de istorie a secuilor, care se folosește pentru clasele a V-a și a VI-a în școlile din Harghita și Covasna.
Manualul a fost lansat la sfârșitul anului trecut, Ministerul Educației neasumându-și răspunderea pentru conținutul acestuia, considerând că nu este un manual propriu-zis, ci unul auxiliar.

ce invataGraphic1
Potrivit acestui manual, ,,românii au venit ca slugi sau iobagi ca să-i servească pe secui și aici și-au găsit un cămin prosper. Din cauza răcumpărarii din iobăgie a secuilor de către principele Gabriel Bethlen s-a creat un vid de forță de muncă necesară nobililor, astfel locul secuilor dezrobiți trebuia completat cu slujotpri veniți din altă parte. În conscripția din 1614 găsim nu puțini iobagi care proveneau din Țara Românească, Moldova sau Făgăraș din Ardeal. Colonizarea iobagilor români în ținutul secuiesc într-un procent semnificativ a început în prima parte a secolului al XVII-lea.               

Vă place dragii mei compatrioţi români? Cei cu inima ROMÂNĂ!

 

                                                                                                    Florin CERNĂUŢEANUL