Arhive lunare: aprilie 2014

Fiind prima zi de Paşti, acum 557 de ani, la urcarea Sa pe tronul Moldovei, ŞTEFAN CEL MARE şi SFÂNT s-a adresat oştenilor săi cu creştinescul HRISTOS A ÎNVIAT OŞTENI!

stefan cel mare 3Unul din cei mai mari înaintaşi ai neamului nostru moldovenesc dar şi a poporului român este ŞTEFAN CEL MARE şi SFÂNT, care a urcat pe tronul Moldovei la 14 aprilie 1457 pe când avea numai 21 de ani dar ca o binecuvântare venită de la Dumnezeu această zi a coincis cu prima zi din Duminica Sfintelor Paşti. Timp de 47 de ani acest MARE DOMNITOR a slujit Moldova şi pe moldoveni. Până la urcarea Sa pe tron, în cursul întregii Săptămâni a Patimilor, acesta a tre cut din bătălie în bătălie până la Câmpul de la Direptate. La urcarea pe tron, în prima zi a Sfintelor Paşti,  ŞTEFAN CEL MARE şi SFÂNT s-a adresat oştenilor săi cu creştinescul: „HRISTOS A ÎNVIAT  OŞTENI!”, iar aceştia răspunzându-i: „ADEVĂRAT A ÎNVIAT MĂRIA TA”! Astăzi Moldova este cea mai săracă şi dezbinată provincie a României. Râul Prut desparte Moldova în două; o parte este în România, iar cealaltă este pierdută peste Prut şi condusă de forţele răului. La nord, Bucovina este şi ea despărţită în două: cea de nord aflată sub ocupaţia Ucrainei fasciste şi cealaltă, cea de sud este în România . ,,Scoală Măria Ta din mormântul cel veşnic să vezi Moldova Ta, cum o desparte  Prutu-n jumătate! Să vezi Moldova Ta cum plân ge! Acum, după 557 de ani, să ne închinăm cu smerenie la mormântul său aflat la Mănăstirea Putna şi să-i spunem: HRISTOS A ÎNVIAT MĂRIA TA!

 Florin NAHORNIAC  

Paştele, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii. Ce semnificaţie are Învierea Domnului

Paştele este cea mai veche şi importantă sărbătoare a creştinătăţii, care a adus omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos, Învierea fiind, după cum spunea părintele Arsenie Boca, singura minune care se arată tuturor, credincioşi şi necredincioşi.

La câteva zile după intrarea solemnă în Ierusalim (de Florii), Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt. După trei zile, a înviat din morţi. Toată această succesiune de evenimente au avut loc în numai o săptămână, cea a Patimilor, care precede Învierea.  Scopul acestei sărbători creştine este amintirea vie a patimii, a morţii şi a Învierii lui Iisus Hristos. Sfânta Scriptură a Noului Testament spune că Iisus Hristos, înainte de a pătimi, a prezis de mai multe ori că va fi răstignit, dar a treia zi va învia. De teama aceasta, iudeii au pus soldaţi de pază la mormântul lui Iisus Hristos. Totuşi, minunea s-a întâmplat.  După intrarea solemnă în Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt, iar după trei zile a înviat din morţi. Duminică dis-de-dimineaţă, Iisus Hristos a înviat ca un biruitor, cu puterea dumnezeirii Sale, ca să împlinească Scriptura şi cele hotărâte de iconomia divină pentru mântuirea neamului omenesc, explică părintele Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.

IISUS 13

La Cina cea de Taină, în noaptea când a fost trădat de unul dintre apostoli, Iuda Iscarioteanul, înainte de a fi prins şi arestat, Iisus a instituit sărbătoarea Paştelui nou testamental, după porunca ce I-a fost dată de Dumnezeu.  Duminica – a treia zi după Scripturi – femeile purtătoare de mir au găsit mormântul Mântuitorului gol. Împotriva tuturor a celor care L-au acuzat şi batjocorit, numindu-l în derâdere Regele Iudeilor, rege încoronat cu spini, rege al cărui tron era o Cruce, părăsit de ai săi, păzit sub grea şi rece lespede de piatră, Hristos a izbândit cea mai strălucită biruinţă ce s-a văzut vreodată: biruinţa asupra morţii şi asupra răutăţii omeneşti. Această biruinţă nu putut fi tăgăduită şi nu i-a putut fi smulsă niciodată, a spus părintele Stoica.      Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştele a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. În conştiinţa Bisericii, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche sărbătoare creştină, ci şi începutul şi culmea tuturor sărbătorilor şi a praznicelor. Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, praznic al praznicelor, este şi sărbătoare a sărbătorilor.

                                                                                                                                                           Silvia ANDREI

Sfintele Paşti – simboluri şi ritualuri ce preced Învierea

Sfintele Pasti reprezinta cea mai importanta sarbatoare din viata crestinilor, prin miracolul si minunea cea mare a Invierii lui Iisus Hristos, cu atat mai mult cu cat ea apartine primaverii – anotimpul innoirii, al renasterii naturii, al purificarii sufletesti si al inseninarii spirituale. Este momentul in care intreaga familie, cu mic, cu mare, participa la pregatirile traditionale ce includ mesele festive, in meniul carora se afla la loc de cinste borsul de miel, drobul, stufatul de miel, friptura, mamaliguta, cozonacul, placinta, pasca si vinul rosu.
Ritualul deja impamantenit al vopsitului oualor rosii este unul din prilejurile de reuniune a celor dragi, cand se lasa deoparte grijile cotidiene si gandurile se indreapta spre fapte bune, bucurii si impliniri. Cand toate acestea se intamplau in anii copilariei, la tara, mi-aduc aminte ca bunica si noi, toti nepotii, cantam colinde de Florii si Paste, desi poate putini stiu ca ele exista.

Cinstiti crestini prea iubiti

Cinstiti crestini prea iubiti
Poftiti ca sa ne primiti.
La dumneavoastra venim
Sa va propovaduim.

Cuvinte de Inviere
Sa va facem mangaiere
Si canturi cu voie buna
Zicem la toti dimpreuna,

Hristos a inviat din morti
Ca sa ne scoale pe toti,
Cu moartea moarte calcand
Tuturor viata dand.

Asa cum de Craciun nu pote lipsi bradul impodobit si cozonacul, de Paste vom avea pe masa oua rosii, pasca, miel. Ele sunt cunoscute ca simboluri pascale care au, fiecare, povestea proprie

                                    Ouale rosii

Graphic1

 

Simbolizeaza mormantul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la invierea Sa din morti.
Oul, el insusi purtator de viata, este simbolul regenerarii, al purificarii si al vesniciei.
De aceea, cand se sparg ouale prin ciocnire, se spune: ,,Hristos a Inviat!”, ,,Adevarat a Inviat!”, iar in perioada Pastelui, crestinii folosesc aceste cuvinte, drept salut.
Culoarea rosie a oualor simbolizeaza sangele lui Iisus.
In traditiile populare, exista o multime de legende despre ouale rosii. Se spune ca la rastignirea lui Hristos, Sfanta Maria a pus un cos de oua sub cruce, ca sa-i imbuneze pe soldati. Stand la picioarele Domnului, acestea au fost inrosite de sangele Lui. O alta legenda povesteste ca o precupeata care vindea oua in piata, la aflarea vestii Invierii lui Iisus a zis:,,Cand ouale astea se vor inrosi, atunci voi crede!”. Si ouale s-au inrosit! Exista credinta ca cei care ciocnesc oua se vor intalni pe lumea cealalta.

                                          Pasca

Graphic1

 

Pasca este un fel de cozonac cu branza care se coace o singura data pe an, de Pasti. Are forma rotunda pentru ca, se zice, scutecele lui Hristos au fost rotunde, o cruce la mijloc si aluat impletit pe margini. Legenda spune ca, in timp ce predica impreuna cu apostolii, Iisus a fost gazduit la un om foarte primitor. Cand sa plece, acesta le-a pus in traista paine pentru drum, fara stirea lor. Intrebandu-l pe Hristos cand va fi Pastele (era vorba despre Pesah, pastele evreilor, cand acestia sarbatoresc eliberarea din robia egipteana), Hristos le-a spus ca atunci cand vor gasi paine in traista. Cautand, apostolii au gasit in traista ce le pusese acel om. De atunci, fac femeile pasca.

                                          Mielul

Graphic1

Il simbolizeaza chiar pe Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, care S-a jertfit pentru pacatele lumii si a murit pe cruce ca un miel nevinovat. Rugaciunile pentru binecuvantarea mieilor dateaza din secolul 17. Ulterior, mielul fript a devenit felul principal al mesei de Paste.
Tot ca simboluri ale Pastelui mai sunt cunoscute: crucea, lumanarea de Inviere, iepurasul.

                                        Crucea

Este simbolul iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, al jertfei lui Iisus pentru salvarea omenirii. Imparatul Constantin a declarat-o in cadrul Consiliului de la Niceea simbol al crestinatatii, inca din anul 325 d.H.

                            Lumanarea de inviere

In noaptea Invierii, fiecare participant la slujba trebuie sa aiba cu el o lumanare pe care o aprinde si o tine aprinsa tot timpul savarsirii Sfintei Invieri. Dupa Inviere, fiecare se intoarce cu lumanarea aprinsa acasa. Se spune ca se aduce lumina Invierii sau vestea miracolului. Lumanarea se pastreaza tot timpul anului, aprinzandu-se ori de cate ori se abate vreo nenorocire asupra familiei, membrii acesteia fiind astfel calauziti de lumina.

                                     Iepurasul

Se presupune ca acest simbol pascal isi are originea in credintele precristiane ale fertilitatii. Iepurele, cel mai fertil animal, era vazut ca un simbol al renasterii intregii naturi in aceasta perioada a primaverii. Prima aparitie a iepurasului, ca simbol al Pastelui, a avut loc in Germania, fiind mentionat in scrieri in jurul anului 1500. Si tot in Germania, la inceputul secolului 17, au aparut primii iepurasi comestibili, facuti din aluat si zahar. Emigrantii germani au dus si in America traditia iepurasului de Paste care ofera oua vopsite copiilor cuminti.

                                   Data pascala

Calculul datei pascale se bazeaza pe trei norme, asupra carora s-a convenit in 325, la Conciliul de la Niceea si anume:

  • 1. Pastele se serbeaza intotdeauna duminica.
  • 2. Aceasta duminica este prima de dupa prima luna plina de dupa echinoctiul de primavara.
  • 3. Daca aceasta data coincide cu Pastele evreiesc, se mai amana o duminica.

                     Ritualuri care preced Invierea

Saptamana ce precede Sfintele Pasti se numeste saptamana patimilor sau saptamana mare. Aceste sapte zile sunt menite sa pregateasca binecredinciosii pentru Inviere si sunt rememorate suferintele lui Iisus Hristos din ultima perioada a vietii Sale pamantesti.

Ce se intampla insa in fiecare zi din Saptamana Patimilor?

                                                            Luni si marti:

Sunt zile pregatitoare a tuturor credinciosilor pentru intelegerea sensului venirii lui Hristos in lume,a patimilor si a mortii Sale. La Denii,in aceste doua zile se citesc psalmi si pilde.                                                                                            

                                                               Miercuri

Este ziua in care, pentru 30 de bani de argint, Iuda L-a vandut pe Iisus fariseilor.

                                                              Joia mare

In aceasta zi sunt praznuite: spalarea picioarelor apostolilor de catre Iisus, Cina cea de Taina la care Hristos a prefigurat jertfa Sa prin frangerea painii si prin oferirea vinului (Eucharistia, Taina Impartasaniei), rugaciunea din gradina Ghetsimani si prinderea Domnului de catre soldati. In aceasta seara are loc in fiecare biserica, Denia celor 12 Evanghelii, cand sunt citite patimile lui Iisus.

                                                                  Vineri

Iisus a fost biciuit, batjocorit de soldatii romani si hulit de oameni, fiind obligat sa-si poarte crucea pe drumul spre Golgota. Este ziua in care a fost rastignit pe cruce, intre doi talhari si a murit. In vinerea mare se slujeste doar Prohodul, nu se mai slujeste Sfanta Liturghie. La sfarsitul acestei slujbe biserica se inconjoara cu Sfantul Aer, pe sub care trec apoi toti credinciosii. Numit si Epitaf, Sfantul Aer este o panza de in sau de matase pe care se afla imprimata icoana inmormantarii Domnului. Epitaful simbolizeaza trupul mort a lui Hristos.

                                                      Sambata spre duminica

La miezul noptii, incepe slujba Invierii Domnului. Preotul da credinciosilor vestea Invierii lui Hristos, aprinzand in mod simbolic lumanarile lor de la lumanarea cu care iese din altar.

Saptamana Mare este precum o scara cu sase trepte, pe care urcam spre Inviere. Se inaspreste postul, pe cat este in putinta fiecaruia, pregatind trupul si sufletul. Pentru cei care nu au putut din diverse motive sa tina tot postul, o pot face macar acum, in aceste ultime, dar cele mai importante zile. Pentru ca, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, ,,bucuria lui Dumnezeu se revarsa si peste cel care a venit abia in ceasul al unsprezecelea, ca si peste cel care a venit din ceasul intai la Hristos”.

                                                                                                                                                           Silvia ANDREI

Sărbătoarea Sfintelor Paşti, sărbătoarea tuturor creştinilor. Simbolistica mielului de Paşte şi a vinului roşu

Sărbătorile pascale sunt un amestec de tradiţii religioase şi spirituale. Mielul şi vinul roşu sunt simboluri de bază ale Paştelui. Consumaţi-le ponderat pentru a trece sărbătorile în linişte!

Paştele este cea ma importantă sărbătoare creştină a anului pentru care ne pregătim din timp. Creştinii adevăraţi încep pregătirea printr-o etapă spirituală. Este vorba de postul Paştelui care înseamnă 48 de zile de meditaţie, rugăciune şi abţinere de la mâncarea de origine animală.
De Paşte se sărbătoreşte Învierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, care a fost răstignit pentru păcatele oamenilor şi este o sărbătoare a tuturor creştinilor.
Mielul, ouăle încondeiate, pasca, cozonacul şi vinul roşu fac parte din tradiţiile pascale, fiecare dintre ele având o anumită semnificaţie legată de momentul de dinaintea şi de după răstignirea Mântuitorului.

Mielul, simbol suprem al Sfintelor Paşti

După slujba de Înviere ne întoacem la casele noastre cu lumină şi sărbătorim în jurul unei mese festive, aşa cum se cuvine. Mielul de Paşte şi preparatele obţinute din el tronează pe masă, ca simboluri primordiale ale nopţii luminate.
În întreaga tradiţie creştină, mielul este simbolul lui Iisus care s-a jertfit pentru păcatele lumii. În Vechiul Testament ca şi în Noul Testament, mielul este o imagine simbolică puternică. Iisus a murit pe cruce ca un miel nevinovat.
De pe nicio masă nu trebuie să lipsească carnea de miel preparată în mai multe moduri: friptură de miel, stufat de miel, ciorbă de miel, drob.

Sfaturi de combinaţii corecte ale cărnii de miel

Carnea de miel slabă
se poate combina cu verdeţuri care au un conţinut scăzut de glucide, cu ananas, papaya, fructe uscate. Există şi combinaţii considerate neutre la care putem apela pentru că nu produc reacţii secundare în organism cu: brânzeturi grase, peşte gras, ouă, iaurt, măsline, carne grasă, ulei, smântână.
nu se combină cu lapte, leguminoase, cartofi şi cereale.
Carnea grasă de miel
se combină cu verdeţuri în general. Combinaţii neutre se pot face cu: peşte slab, carne slabă, ouă, leguminoase, cereale, măsline, papaya, ulei, smântână, margarină.
nu se combină cu fructe, miere, lapte.

Vinul roşu, sângele lui Isus

Vinul roşu are o semificaţie foarte importantă legată de momentele care au precedat răstignirea Mântuitorului. La Cina cea de Taină vinul de pe masă a fost roşu, dulce şi amestecat cu apă. Se spune că Iisus a urmat ritualurile unei mese pascale identificând pâinea cu Trupul Său şi vinul cu Sângele Său pe care îl va vărsa pe cruce pentru mântuirea lumii.
De aceea, pentru ca vinul roşu de azi să fie similar celui din vechime trebuie să fie curat, natural. Ideal ar fi ca măcar în noaptea de Înviere să alegem un vin roşu sănătos, fără adaosuri sau coloranţi, tocmai pentru a-l identifica cu simbolul pe care îl reprezintă.

IISUS 14

Cei care îşi prepară singuri vinul ar fi bine să-l obţină prin stoarcerea uşoară a strugurilor, plecându-se de la principiul că vinul este cu atât mai bun cu cât strugurii sunt mai puţin storşi.
Sărbătorile sunt frumoase mai ales dacă le trecem cu bine. Trebuie să fim atenţi să nu transformăm Paştele dintr-o sărbătoare frumoasă şi relaxantă într-un moment de suferinţă. Spun acest lucru dintr-un considerent arhicunoscut: toate preparatele  pe care le facem de Paşte sunt considerate grele şi pot fi cauzele unor probleme digestive şi biliare.
De aceea trebuie să le consumăm ponderat, să încercăm pe cât posibil să facem pauze între diferitele feluri de mâncare şi să nu stropim din abundenţă mâncarea cu vin roşu.
După 48 de zile de Post, introduceţi treptat alimentele din grupele alimentare pe care nu le-aţi consumat. Mâncaţi treptat din felurile de mâncare specifice de Paşte şi nu le amestecaţi între ele. Între mese beţi ceaiuri. Nu este greşit să apelaţi la unele medicamente care ajută digestia.

Prof.  Georgeta AMBERT

Semnificaţia Învierii Domnului Iisus

Învierea Domnului este un eveniment unic în istoria lumii, realitatea istorică datează despre apariţiile lui Iisus Hristos după Înviere. În urma răstignirii, morţii şi îngropării, Hristos a înviat aducând cu sine Pacea permanentă a Duhului Sfânt, atât prin post, cât şi prin rugăciune. Astfel, Învierea Domnului rămâne a fi o taină mai presus de mintea omenească, fiind cuprinsă şi experimentată prin credinţă. Sărbătoarea Învierii Domnului este o sărbătoare sfântă care deschide o perspectivă nouă, astfel detaşând omenirea de lumea materială şi aducând-o în lumea credinţei, spiritualităţii creştine. Odată cu această detaşare se redefineşte puterea umană de înţelegere a puterii Dumnezeieşti, prin învăţătura şi semnificaţia profundă a Învierii Domnului. Paştele este una dintre principalele sărbători creştine, ce simbolizează victoria Mântuitorului asupra păcatelor şi morţii. Paştele este aşteptat, mai mult, ca o izbăvire a binelui asupra răului, având o mulţime de obiceiuri şi credinţe precreştine. Sâmbăta Mare, spre Duminica Învierii, creştinii merg la Biserică pentru a asista la Învierea Mîntuitorului şi pentru a lua lumină ca s-o ducă la cimitir pentru cei morţi, dar şi acasă pentru a avea lumină în suflet şi în viaţă. În Duminica Învierii, de obicei, se poartă haine noi, fiind o primenire a trupului şi sufletului, iar dimineaţa se spală cu apă rece, în care sunt puse un ou roşu şi un ban de argint, pentru a fi rumen la obraji ca oul şi pentru a avea belşug.

                                                                                                                                                                 Silvia ANDREI

Paştele, între profan şi sacru. Învierea Domnului sau Iepuraşul?

Pentru poporul român, sarbatorile principale si de inalta simtire spirituala sunt Pastele si Craciunul, care in fiecare an sunt intampinate cu o negraita bucurie spirituala. Din cauza secularizarii si a miscarii ateiste care urmarea inlocuirea lor cu niste obiceiuri omenesti, cum ar fi serbarea lui Mos Gerila in loc de Mos Craciun sau a sarbatorii de primavara cu nelipsitul iepuras ca simbol al poftei si fricii in loc de Sfintele Pasti. Sarbatorile religioase sunt pentru credinciosi momente sfinte de preamarire a lui Dumnezeu si de innoire spirituala. Ele sunt tinute de oameni, deoarece inca de la creatie, Dumnezeu le-a sadit in fire predispozitia de a fi in legatura cu El, adica de a fi o faptura religioasa care cauta pe Creatorul sau pentru a-l binecuvanta si a-i intari puterile sale spirituale si fizice.

Sfintele Paşti este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creştinism şi iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea anterioară religiilor biblice!Pastele si-a pastrat pana in prezent farmecul si semnificatia, fiind un moment de liniste sufleteasca si de apropiere de familie. Farmecul deosebit este dat atat de semnificatia religioasa – intotdeauna mai exista o sansa de mantuire – cat si de traditii: oul pictat, iepurasul, masa cu mancaruri traditionale de paste – cozonac, pasca, miel, slujba de sambata seara cu luarea luminii.      Traditiile Pastelui, pe cale de disparitie? Semnificatia Sarbatorii Pastelui s-a demonetizat odata cu trecerea timpului? Pastele mai este ce-a fost odata? Iepurasul a intrat in viata noastra fara sa ne dam seama? Traditiile s-au devalorizat si abia daca se mai tine cont de ele la sate, daramite in marile orase, spun etnologii si e stiut faptul ca tinerii din ziua de astazi prefera sa se distreze in cluburi in loc sa mearga la biserica. Cand merg totusi la biserica o fac constransi de parinti si se aranjeaza mai ceva ca pentru distractie, de parca nu ar merge in fata lui Dumnezeu ci intr-o scurta plimbare de seara.Iepurasul are si el povestea lui “scrisa” de perioada comunista, cand el nu venea deloc pentru copiii romani, ci doar pentru cei catolici, dar rolul comercial si-a intrat atat de mult in drepturi, incat astazi, de Paste, celebram, de fapt, doua momente: invierea Domnului si Iepurasul.Din ce in ce mai mult, Pastele este asociat cu o mica vacanta si cu o perioada de “respiro”. Este drept ca a devenit un fel de moment mai degraba profan decat sacru, pentru multi dintre noi. Este un fel de plimbare la miezul noptii si un prilej de a ne incarca mesele cu tot felul de”bunatati”. Totusi, sarbatoarea Invierii lui Iisus Christos este doar o bucurie interioara, nicidecum un prilej de ghiftuiala sau betivaneala.

Care este totusi semnificatia Pastelui?

 

Graphic1

Conform Noului Testament, Pastele sarbatoreste Invierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, acest eveniment aflandu-se la baza intregului curent crestin religios. Prin invierea Sa, Iisus a aratat ca este intr-adevar Fiul lui Dumnezeu si aceasta a devenit dovada judecarii lumii de catre Dumnezeu in dreptate. Prin Invierea lui Isus, Dumnezeu le-a dat oamenilor puterea unei noi nasteri in speranta prin reinvierea lui Hristos din morti. Prin credinta in lucrarea lui Dumnezeu, crestinii reinvie impreuna cu Hristos pentru a putea sa duca o noua viata mai buna.   Semnificatia Pastelui este legata de Pastele evreiesc si Exodul din Egipt mentionate in Vechiul Testament prin Cina cea de Taina si crucificarea care au dus la reinviere. Conform celor spuse in Noul Testament, Iisus este cel care a dat o noua insemnatate Pastelui evreiesc. Odata cu Cina cea de Taina si cu pregatirea apostolilor pentru moartea lui Iisus s-a schimbat si semnificatia cinei pastorale efectuate in timpul Pastelui evreiesc. Prin bucata de paine si cupa cu vin, Iisus si-a dat trupul si sangele discipolilor sai.

Dupa 40 de zile de post, rugaciune si penitenta, oamenii sarbatoresc din nou, semnificatia Pastelui fiind atat una de ordin moral cat si una religioasa. In ultima saptamana a postului, Saptamana Patimilor, sunt comemorate chinurile lui Iisus, crucificarea si moartea sa. Pastele este sarbatorit de fiecare data duminica, masuratorile dupa care se stabileste data exacta a fiecarui Paste fiind unele clare. In Primul Consiliu de la Niceea din 325 s-a stabilit ca Pastele va avea loc in fiecare an in prima duminica dupa prima luna plina ce urmeaza echinoctiului de primavara. Iisus are rolul sau in semnificatia Pastelui. El este vazut ca si mielul pascal, el fiind crucificat in acelasi timp in care mieii erau sacrificati in templele evreiesti. Astfel, el a devenit o binecuvantare pentru credinciosii sai, sacrificandu-se pentru binele acestora si pentru iertarea pacatelor lor. Odata cu reinvierea sa, crestinii sarbatoresc inceperea unui nou an liturgic, agrar si sufletesc. Crestinii tin cel mai lung post al anului, cel de 40 de zile, pentru a se curata de pacatele trupesti si de cele sufletesti, pentru a se ruga la cele sfinte si pentru a comemora moartea, sacrificiul si mai apoi invierea Mantuitorului Iisus Hristos. Pastele crestin este una din cele mai asteptate si iubite sarbatori ale crestinilor de pretutindeni.    Credinciosii au nevoie de o cunoastere corecta a semnificatiei lor religioase, in cadrul sarbatorii Pastilor este prezenta si jertfirea mielului pascal creata de Dumnezeu la iesirea evreilor din robia egipteana, cand s-a nascut un popor ales care sa traiasca in libertate.

          Sacrificarea mielului pascal a prefigurat jertfa Mantuitorului de pe Golgota.

Atat in Vechiul, cat si Noul Testament este prezenta jertfa mielului pascal, ceea ce denota si din acest punct de vedere o legatura fireasca dintre cele doua Testamente. Aceasta sacrificare a mielului pascal a prefigurat jertfa Mantuitorului de pe Golgota, care a adus eliberarea omenirii din robia pacatului. Sacrificiul mielului pascal a trecut si la crestini care, in fiecare an de Sfintele Pasti, jertfesc un miel a carui semnificatie religioasa cei credinciosi n-o mai cunosc si se multumesc doar sa spuna ca asa au pomenit ca de acest mare praznic sa se taie un animal.Mielul este unul dintre simbolurile de Pasti, prima referintă fiind, desigur, cea din Vechiul Testament. Potrivit Sfântului Ambrozie al Milanului, animalul oferit de Dumnezeu lui Avraam în locul fiului său, Isaac, a preînchipuit mielul pascal, care eliberează pe Israel dintr-o stăpânire inumană si este prefigurarea adevăratului Miel, adică Iisus Hristos, care Se va jertfi pentru salvarea întregii omeniri de sub osânda păcatului, adică dintr-o stăpânire nevăzută, biblică, legată de Avraam. Într-adevăr, mielul are importanta sa pentru ambele religii, atât pentru cea iudaică, dar si pentru cea crestină. Numai că semnificatiile sale sunt, totusi diferite.

Mielul pentru evrei

Pentru că egiptenii au refuzat să-i elibereze pe iudei din robie, Dumnezeu a trimis asupra lor zece plăgi, cea mai aspră fiind moartea celor întâi născuti. Pentru a-i feri pe iudei de această pedeapsă, le-a poruncit să sacrifice un miel si să ungă cu sângele acestuia pragurile usilor si ferestrelor. Astfel, în ziua de 14 nissan (aprilie), fiecare familie iudaică a sacrificat un miel, pe care l-a mâncat cu azimă (pâine nedospită, deoarece nu au avut timp să lase aluatul să crească) si ierburi amare. Azima este simbolul robiei, al mizeriei îndurate ca robi, iar ierburile amare semnifică viata petrecută de israeliti ca robi în Egipt.

Mielul pentru crestini

Pentru crestini, Sfintele Pasti reprezintă tot o trecere, dar nu de la sclavie la libertate, ci de la moarte spre viață. Mielul este una din reprezentările lui Iisus Hristos, care se jertfeste pentru mântuirea neamului omenesc. Cu sângele mielului pascal evreiesc se curătau doar păcatele unui singur popor, nu însă si pe cele ale întregii lumii, care au fost purificate numai cu sângele lui Iisus Hristos – Mielul lui Dumnezeu.
Bucuria spirituală este exprimată prin sacrificiul mielului care, în fiecare an, este prezent la masa pascală a crestinilor. Trupul care are nevoie de jertfa Mielului lui Dumnezeu se hrăneste de Sfintele Pasti cu carnea animalului. Acestui sacrificiu i se imprima astfel un caracter religios, fără a se substitui jertfei euharistice, în care Hristos, sub forma pâinii si a sângelui, se oferă tuturor care-l primesc spre iertarea păcatelor, sănătate sufletească si trupească, spre viata de veci.  Importanta mielului pe masa pascală variază însă de la tară la tară, prezenta sa fiind mai mult sau mai putin integrată ritualurilor de Pasti, în functie si de traditiile fiecărei zone.

Mielul pe masa românilor

,,Tăierea mielului la Paste nu este altceva decât jertfa anuala a zeului din religiile precrestine”, spune Ion Ghinoiu (Vârstele timpului, p. 166), dar exagerează. Mai corect ar fi să spunem că e vorba de o transformare a unui ritual antic, căruia i s-a conferit o altă semnificatie, crestină de această dată. Într-adevăr, în religia geto-dacilor, se obisnuia sacrificarea animalelor (domestice, cele sălbatice erau considerate impure), pentru zei, pentru eroi, pentru morti. Iar credinciosii mâncau o parte din hrana oferită zeilor deoarece, prin intermediul sacrificiului, animalul sacrificat devine mediator între om si Divinitate. Dar existenta acestei traditii nu poate fi mai mult decât unul dintre motivele pentru care, spre deosebire de alte regiuni, importanta mielului pe masa românului este mai mare decât în alte părti ale lumii.

Semnificatia oualor de Pasti in Biserica Ortodoxa şi cea Greco – Catolică

OUA VOPSITE

Semnificatia oualor de Pasti in Biserica Ortodoxa este cea a Invierii lui Isus – Pastele fiind cea mai mare sarbatoare a lumii crestine. Prin cromatica lor rosie, ouale semnifica bucuria Invierii Domnului nostru Isus Hristos si schiteaza in linii mari acest incredibil miracol. Oul este un simbol al lui Hristos cel inviat, dar si speranta credinciosilor intr-o viitoare inviere. Indiferent de traditie, oul este un simbol al nasterii si al renasterii. De asemenea este simbolul universal al reinoirii naturii, al reinceperii anului astrologic al echinoctiului de primavara, iar consumul de oua se face pentru a se ura un an nou fericit. Semnificatia oualor de Pasti este conturata in legendele crestine care se refera in special la patimile lui Isus. Rastignirea si mai ales Invierea simbolizeaza reluarea ciclurilor vietii si reinvierea naturii primavara.

Legendele oualor rosii

Una dintre cele mai populare legende spune ca Maica Domnului a venit sa-si planga fiul iubit care fusese rastignit si a adus un cos cu oua pentru a-i indupleca pe cei care ii chinuiau fiul. Acestia insa nu au fost impresionati de darul ei si au ras. Indurerata, Maica Domnului s-a asezat in genunchi in fata crucii pe care era rastignit Isus, a pus cosul cu oua jos, iar acestea s-au inrosit datorita picaturilor de sange ce cadeau din ranile lui Isus. Vazand aceasta, Domnul a spus celor care se aflau de fata ca: ,,De acum inainte sa faceti si voi oua rosii… intru aducere aminte de rastignirea mea, dupa cum am facut si eu astazi”.   In Europa Centrala, este cunoscuta o alta legenda care spune ca Maria Magdalena cand a sosit la Roma i-a dat un cadou marelui imparat Tiberius – un ou de culoare rosie – care simboliza sangele lui Isus si bucuria Invierii Mantuitorului. O povestire romaneasca spune ca Maria Magdalena ar fi vindecat-o si pe sotia imparatului roman de orbire atingandu-i ambii ochi bolnavi cu ouale rosii vopsite pentru a aminti sacrificiul si Invierea lui Isus. O legenda traditionala europeana aminteste despre replica evreilor ca ,,Isus va invia din morti doar atunci cand gaina va face oua rosii”. In momentul cand Isus a inviat, se spune ca toate gainile au facut oua rosii si astfel s-a confirmat adevarul acestei credinte crestine. Din acel moment a aparut un obicei ca primul ou pentru Pasti sa fie de culoare rosie si sa fie pastrat pana la Pastele din anul urmator.

O alta legenda despre evrei spune ca dupa moartea lui Isus, mari capetenii si preoti evrei s-au asezat la masa sa se veseleasca, avand printre bucate ciorba de cocos cu oua fierte. Unul dintre meseni amintind despre credinta crestinilor ca Hristos va invia dupa moartea sa a starnit rasete printre mai marii evreilor si i-a facut sa afirme ca ,,Isus va invia cand cocosul din mancare va prinde viata si ouale se vor inrosi”. In cateva momente cocosul a prins viata si i-a stropit cu ciorba fierbinte pe fata, iar ouale au devenit rosii. De atunci se spune ca evreii obisnuiesc sa-si rada acea zona a capului unde au fost atunci opariti si sa-si lase parul mai lung la perciuni, unde nu ajunsesera picaturile fierbinti.    In traditia populara se crede in puterea miraculoasa a oualor de Pasti: ca ar proteja animalele de boli si spirite rele, ca ar vindeca bolile oamenilor si ca ii apara de toate relele.      Traditia spune ca toti crestinii trebuie sa mearga la biserica in seara de Inviere, sa participe la slujba si sa ia lumina. Dimineata, cand se intorc de la slujba, membrii familiei se vor spala pe fata cu apa in care a stat un ou rosu si un banut de argint, apoi vor manca intai oua si pasca sfintita si abia dupa aceea restul bucatelor. Cel mai varstnic din familie va ciocni primul ou cu varful ascutit spre alt ou care este tinut de un alt membru al familiei si va rosti urarea ,,Hristos a Inviat”, iar raspunsul ce-l va primi va fi ,,Adevarat a Inviat”.

In satele din Bucovina, ouale de Pasti erau vopsite doar in rosu si erau numite ,,merisoare”. Cu timpul obiceiul s-a mai schimbat si astazi ele sunt vopsite si in verde, galben sau albastru. Cu ani in urma, pe vremea bunicilor se obisnuia ca ouale de Pasti sa fie inrosite cu suc de sfecla cruda, cu ceapa rosie pusa la fiert, sau cu plante lasate la macerat in ziua de Duminica Floriilor.

                                          Semnificatia oualor de Pasti la alte popoare:

In Babilon oul era un simbol sacru, in mitologia babilonienilor exista credinta ca zeita Astarte si-a facut aparitia intr-un ou enorm care a cazut din cer in fluviul Eufrat.
In Egiptul Antic, o legenda spune ca soarele a aparut pe lume dintr-un ou.
Druizii au facut din oua emblema lor sacra.
Stravechii persi considerau ca luna, soarele si pamantul au aparut in noaptea haosului din ou.
Brahma aparea in mitologia indusa ca fiind creatorul boltii ceresti din coaja unui ou si al pamantului din continutul acestuia.
La evrei, de Paste oul este asezat pe o tava speciala si semnifica pierderea si sacrificiul.
Chinezii obisnuiesc sa daruiasca oua rosii la o luna dupa nasterea unui copil, cu ocazia unei ,,petreceri a oului”.
La crestini, ouale rosii simbolizeaza stanca care a inchis mormantul lui Isus, precum si Invierea prilejuita de inlaturarea stancii de catre ingerul Domnului.

Obiceuri si Traditi de Paste.

– Un obicei care se practica numai in Bucovina in noaptea de Inviere este acela ca fetele sa se duca in clopotnita si sa spele limba clopotului cu apa neinceputa.Apa neinceputa inseamna ca persoana care a scos-o din fantana sa nu vorbeasca pana cand va fi folosita la spalatul clopotului. Cu aceasta apa se spala apoi fetele in zorii zilei de Paste ca sa fie frumoase tot anul si sa alerge feciorii la ele. In trecut, feciorii isi alegeau un crai dintre cei mai harnici pentru a le judeca si pedepsi toate greselile facute de-a lungul anului. Cei gasiti vinovati erau purtati in jurul bisericii si la fiecare latura erau loviti cu vergele de lemn la talpi pentru a nu mai repeta greselile in anul viitor.

– In zona Campulung Moldovenesc, datina se deosebeste prin complexitatea simbolurilor, a credintei in puterea miraculoasa a rugaciunii de binecuvantare a bucatelor.     In zorii zilei de duminica, credinciosii ies in curtea bisericii, se aseaza in forma de cerc, purtand lumanarile aprinse in mana, in asteptarea preotului care sa sfinteasca si sa binecuvanteze bucatele din cosul pascal. Fiecare gospodar pregateste un astfel de cos acoperit cu un servet tesut cu model specific zonei, dupa oranduiala stramosilor. In cos sunt asezate, pe o farfurie: seminte de mac (ce vor fi aruncate in rau pentru a alunga seceta), sare (ce va fi pastrata pentru a aduce belsug), zahar (folosit de cate ori vitele vor fi bolnave), faina (pentru ca rodul graului sa fie bogat), ceapa si usturoi (cu rol de protectie impotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se asaza pasca, sunca, branza, ouale rosii, dar si ouale incondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla rosie cu hrean, si prajituri.   Dupa sfintirea acestui cos pascal, ritualul de Pasti se continua in familie. In partile Sibiului, exista obiceiul ca de Pasti sa fie impodobit un pom (un arbust) asemanator cu cel de Craciun. Singura deosebire consta in faptul ca in locul globurilor se agata oua vopsite (golite de continutul lor). Pomul poate fi asezat intr-o vaza frumoasa si farmecul sarbatorii sporeste cu o podoaba de acest fel.

– La Calarasi, la slujba de Inviere, credinciosii aduc in cosul pascal, pentru binecuvantare, oua rosii, cozonoc si cocosi albi. Cocosii vestesc miezul noptii: datina din strabuni spune ca, atunci cand cocosii canta, Hristos a inviat! Cel mai norocos este gospodarul al carui cocos canta primul. Este un semn ca, in anul respectiv, in casa lui va fi belsug. Dupa slujba, cocosii sunt daruiti oamenilor saraci.

– In Maramures, zona Lapusului, dimineata in prima zi de Pasti, copiii (pana la varsta de 9 ani) merg la prieteni si la vecini sa le anunte Invierea Domnului. Gazda daruieste fiecarui urator un ou rosu. La plecare, copiii multumesc pentru dar si ureaza gospodarilor ‘Sarbatori fericite’. La aceasta sarbatoare, pragul casei trebuie trecut mai intai de un baiat, pentru ca in acea gospodarie sa nu fie discordie tot restul anului.

– In Arges, printre dulciurile pregatite de Sfintele Pasti se numara covrigii cu ou (numiti asa pentru ca in compozitia lor se adauga multe oua, 10-15 oua la 1 kg de faina). Fiecare gospodar se straduieste sa pregateasca o astfel de delicatesa, care este si simbolul belsugului.

– In Banat, la micul dejun din prima zi de Pasti, se practica traditia tamaierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeste o lingurita de pasti (vin+paine sfintite). In meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, oua albe si mancaruri traditionale, dupa acestea se continua masa cu friptura de miel. In dimineata zilei de Paste, copiii se spala pe fata cu apa proaspata de la fantana in care s-au pus un ou rosu si fire de iarba verde.

– In Tara Motilor, in noaptea de Pasti se ia toaca de la biserica, se duce in cimitir si este pazita de feciori. Daca nu au pazit-o bine, si a fost furata, acestia sunt pedepsiti ca a doua zi sa dea un ospat, adica mancaruri si bauturi din care se infrupta atat ,,hotii’’, cat si ,,pagubasii’’. Daca aceia care au incercat sa fure toaca nu au reusit, atunci ei vor fi cei care vor plati ospatul.

– Pe valea Crisului Alb, la Almas, toata suflarea comunei se aduna in curtea bisericii. Femeile si fetele din localitate se gatesc in straie de sarbatoare, si vin in curtea bisericii unde vopsesc si ‘impistritesc’ (incondeiaza) oua.

Tradiţia iepuraşului de Paşte

IISUS IEPURAS PASTI

Orice sărbătoare, religioasa sau nu, este un bun prilej de a oferi cadouri celor dragi. Tradiţia iepuraşului de Paste s-a născut in Germania iar originea ei se regăseşte in sărbătorile pre-creştine ale fertilităţii dedicate zeiţei Eastre, zeiţa Lunii, a Primăverii si Fertilităţii in tarile din nordul Europei. (in engleza la sărbătoare de Paste se spune Easter – coincidenta sau nu).    O veche legenda spune ca zeiţa Eastre a găsit intr-o iarna o pasare rănita pe câmp, in zăpada. Zeiţa a vrut sa o salveze de la moarte si a transformat-o intr-o iepuroaica ce si-a păstrat posibilitatea de a depune oua. In semn de mulţumire pentru binefăcătoarea sa, iepuroaica obişnuia sa decoreze ouăle făcute si sa le dăruiască zeiţei. Oamenii de ştiinţa sunt de părere ca asocierea iepurelui cu oul cu ocazia Paştelui poate avea de asemenea origini pagane. In timpul primăverii, când zilele si nopţile erau egale, iepurele era identificat cu zeiţa lunii, după cum am spus mai sus, iar oul cu zeul soarelui. Asocierea celor doua simboluri a conferit sărbătorilor echinocţiului de primăvara un fel de polaritate de genul yin-yang.    Aşa a apărut aceasta tradiţie a iepuraşului care aduce daruri copiilor in pragul primăverii. Si nu este deloc intamplatoare alegerea lui ca simbol. Cunoscut ca unul dintre cele mai prolifice animale, iepurele simbolizează in multe culturi viata noua care renaşte primăvara si bucuria de a avea mulţi urmaşi, el neavând totuşi legătura cu istoria biblica a morţii si Învierii lui Iisus. Asocierea legendei pagane cu sărbătorile pascale a fost făcuta de misionarii creştini ajunşi in mijlocul triburilor nordice, pentru a le converti la creştinism. Deoarece renunţarea la vechile lor sărbători pagane nu era de conceput nici măcar pentru noii creştini, pentru a nu provoca noi conflicte sângeroase misionarii au acceptat ca populaţiile creştinate sa isi păstreze obiceiurile, dar au încercat sa le adapteze, încetul cu încetul, tradiţiei creştine. Cu timpul s-a reuşit acest lucru: sărbătoarea pagana a zeiţei Eastre avea loc la aceeaşi data cu sărbătoarea creştina a Învierii Domnului.

Următoarele date istorice referitoare la iepuraşul si oul de Paste se găsesc cu o mie cinci sute de ani mai târziu în Germania. Acolo, copiii aşteptau cu nerăbdare sosirea lui Oschter Haws, un iepure care încânta copiii în dimineaţa de Paste, lăsând oua colorate in cuiburi.  Acela a fost si momentul in care iepurele si oul au fost asociate iconoclastic.       Lucrul acesta i se datorează unui doctor din Heidelberg care, in anul 1682, a răspândit multe carti si desene ilustrând iepurele de Paste.    În America, aceasta tradiţie a apărut pe la 1700, odată cu sosirea in Pennsylvania a primilor colonişti germani, dar s-a răspândit cu adevărat abia după 1865, când au început si aici sa se celebreze sărbătorile pascale.   În acele vremuri, copiii americani obişnuiau sa isi confecţioneze singuri un fel de coşuleţ, pe care il ascundeau in casa, in hambar sau in gradina. Uneori băieţii isi foloseau şepcile, iar fetitele, bonetele pentru a realiza acel cuib special care urma sa se umple de oua roşii. Cu timpul, împodobirea coşuleţelor a completat tradiţia iniţiala, si a adus un plus de farmec acestui obicei.    Pe la mijlocul sec XIX au început sa apară si sa se comercializeze si primele dulciuri in forma de iepuraş, din aluat si zahar – bineînţeles, tot in Germania. In aceeaşi perioada, in Franţa si Germania au apărut si primele oua in întregime din ciocolata.    Ouăle colorate purtate de iepuraşii de Paste din zilele noastre au o alta origine, mai veche. Romanii antici si grecii foloseau ouăle in festivaluri pentru a sărbători învierea unor zei. Oul are o semnificaţie importanta si in ritualurile Paştelui evreiesc – si astăzi oul are întâietate la masa ca simbol esenţial al primăverii si al renaşterii.   Astăzi copiii sunt încântati când vad iepuraşul – indiferent daca e vorba de iepuraşul care iniţiază vânătoarea de oua de Paste din cartierul lor (tradiţie păstrata cu tărie in SUA) sau de acela care întâmpina vizitatorii in mall. Iepuraşul de Paste si coşul sau cu oua au devenit simbolul cel mai adorat si recunoscut al Paştelui, cel puţin pentru cei mici.

 Articol realizat de Petronela Lorena Chiribuţă

Semnificaţia morţii şi învierii Domnului Isus Hristos

Moartea şi Învierea Domnului Isus Hristos sunt de cea mai mare importanţă pentru credinţa creştină. Dacă Hristos nu a murit şi nu a înviat, atunci totul este degeaba. Dacă în schimb El a murit şi a Înviat, atunci creştinul, are parte de cea mai strălucită perspectivă din câte există. Faptul că Domnul Isus a fost răstignit pe cruce este dovedit şi relatat atât de Evanghelii, cât şi de istoricii din acea perioadă, atât simpatizanţi ai creştinismului, cât şi duşmani ai acestuia. În ce priveşte Invierea Domnului Isus, există numeroşi martori care l-au văzut viu. Evangheliile şi prima scrisoare a lui Pavel către Corinteni, menţionează mulţi martori, peste 500, care L-au văzut pe Domnul Isus Viu. De remarcat faptul că la timpul scrierii scrisorii către Corinteni, Pavel menţionează că majoritatea acestor martori sunt încă în viaţă. Dacă ceea ce Pavel a scris nu putea fi verificat, cei care au fost martori oculari ar fi obiectat la scrierile lui Pavel şi nu ar fi acceptat relatarea acestuia. Însă moartea şi învierea Domnului Isus este cel mai măreţ eveniment din istoria întregii omeniri. Chiar răspunsul la întrebarea: ,,Este viaţă după moarte?” este dat de Învierea Domnului Isus. Dacă Domnul Isus nu a înviat, atunci înseamnă că totul se sfârşeşte la mormânt, şi viaţa de pe acest pământ nu are nicio altă finalitate. Nu există nădejde şi nu există scop. Dacă totul se sfârşeşte aici, atunci ,,să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri.”. Însă învierea Domnului Isus din morţi ne dă tocmai această nădejde. El a înviat, şi aceasta dovedeşte că există viaţă după moarte! El a Înviat, aşa că există o înviere a morţilor. De ce a fost răstignit Domnul Isus? El a strigat pe cruce: ,,Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. E o întrebare tulburătoare. Dumnezeu Tatăl L-a părăsit pe Dumnezeu Fiul. De ce? Răspunsul se găseşte în noi. Din cauza noastră a fost părăsit Domnul Isus. El spune că îşi dă viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi. Aş vrea să explic puţin lucrul acesta. Dumnezeu a hotărât că răsplata pentru păcat este moartea. Dar în Vechiul Testament, Dumnezeu a dat o lege evreilor, iar ori de câte ori păcătuiau, nu primeau ceea ce se cuvenea, adică moartea, ci ei trebuiau să aducă, pentru iertarea păcatelor lor un miel, care murea în locul lor, şi se considera că păcatul omului trecea asupra mielului, care era astfel omorât. Odată cu venirea Domnului Isus, El a fost considerat mielul care ne-a luat nouă locul. Păcatele noastre au trecut asupra Lui. Păcatele noastre, şi ale întregii omeniri. Toate păcatele, dintotdeauna, din trecut şi din viitor, asupra Lui. Păcatele şi crimele lui Hitler şi ale lui Lenin asupra Lui. Dar şi păcatele mele şi ale tale asupra Lui. Tot ce a fost,ce este şi va fi păcat, a trecut asupra Lui. Şi din cauză că Dumnezeu Tatăl nu poate suporta păcatul, L-a părăsit pe Domnul Isus, acolo, când era pe cruce. Dar prin aceasta, păcatul tuturor care acceptă faptul că Domnul Isus a murit pentru ei, este iertat înaintea lui Dumnezeu. Poţi fi liber de orice păcat crezând în moartea substitutivă a Domnului Isus. Deoarece moartea şi Învierea Domnului Isus sunt evenimente istorice reale, putem fi iertaţi, putem fi împăcaţi cu Dumnezeu şi putem să ne petrecem veşnicia împreună cu El. Nimic nu e mai minunat decât aceasta! Domnul Isus a Înviat, arătând că moartea nu are ultimul cuvânt. Şi toţi cei ce cred în El vor învia şi ei, ca să fie totdeauna cu Cel în care au crezut. Dar este şi reversul medaliei. Toţi cei care nu au crezut în El vor învia şi ei, dar pentru a fi totdeauna despărţiţi de El, în pedeapsa veşnică. De răspunsul la întrebarea următoare depinde viaţa şi perspectiva ta veşnică: Hristos a Înviat! Crezi tu lucrul acesta?

Daniel  DOBOȘ

Noaptea Învierii

Glasul clopotelor care răsună la Marele Praznic al Învierii Domnului nostru IISUS HRISTOS ne îndeamnă să alungăm duşmănia şi ori ce alte asemenea fapte anticreştineşti faţă de toţi cei cu care ne aflăm în una din aceste stări şi asta deoarece de SFINTELE PAŞTI  trebuie să ne împodobim cu lumina dragostei faţă de semenii noştri, să ne îmbrăţişăm unii pe alţii şi să cântăm ,,HRISTOS A ÎN VIAT DIN MORŢI, CU MOAR TEA PRE MOARTE CĂLCÂND, ŞI CE LOR DIN MORMINTE, VIAŢĂ DĂRUINDU-LE ! Credincioşii îşi exprimă astfel bucuria pentru a ceas tă noapte sfăntă şi solemnă. Ei vin în Sfintele lăcaşuri a – vând asupra lor o lumânare – simbolul luminii. După slujba de înviere, când credincioşii au luat Lumină din Lumină, ei se în dreaptă spre locuinţelelor cu lumânările aprinse. Lumi na Învierii Domnului nostru IISUS HRISTOS din Noaptea Sfântă alungă din casă urăciunile şi le trimite pe pustie l Busuiocul care a fost sfinţit la Bobotează se sfinţeşte şi de Sfintele Paşti. Ramurile busuiocului se păstrează lângă icoană şi vor fi folosite la slujba de sfinţire a acelui cămin. Se spune că puterile miraculoase îi sporesc în noaptea învierii şi va asigura sănătatea membrilor familiei.  În noaptea Învierii, la întoarcerea de la slujbă, tinerii îşi dăruiesc câte o monedă de argint, care a fost sfinţită. Darul este simbolul prieteniei şi sincerităţii loiale, al încrederii că nu se vor trişa unii pe alţii, nici pentru tot argintul din lume.

Florin CREŞTINUL

Creştini ai României

Sărbătoriţi în aceste zile Sfintele Paşti. Lumina aceasta de neegalat, a Învierii Lui Hristos din moarte, aduce aminte de dragostea pe care trebuie să o purtăm şi să o arătăm fiecăruia. Indiferent de confesiune, de etnie, de stare materială, de bunătate sau de lipsa ei, pentru toţi învie Hristos aşa cum soarele răsare pentru toţi. De aceea dorim tuturor creştinilor acestei minunate ţări să se bucure în fie ca re zi ca şi cum în fie ca re zi ar fi Sfintele Paşti!  

Rugăciune către Maica Domnului

Cine este Aceasta, ca zorile de luminoasă şi curată?

E Împărăteasa rugăciunii, e rugăciunea întrupată.

Stăpâna Lumii şi Doamnă a dimineţii.

Logodnica Mângâietorului, preschimbător al vieţii!

Spre tine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor!

Ia-ne şi pe noi părtaşi ai Sfântului Munte Tabor.

Şi fă-te şi nouă umbră şi rouă tu adumbrirea de dar, să-şi afle şi firea noastră înnoirea

din zămislirea de har.

Ca să-ţi strigăm cu toată făptura, Într-o deplină închinăciune.

Bucură-te, Mireasă, Urzitoare de nesfârşită rugăciune!

A trecut vremea bucuriei?

Motto: „Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie fericit” (Părintele Teofil PĂRĂIAN) 

Iniţial, răspunsul ar fi pozitiv. Da, pentru mulţi vremea bucuriei pascale a trecut şi pentru alţii aceasta nici nu a existat. Cum s-au putut bucura sărmanii care, în Săptămâna Mare şi înainte de aceasta, au fost nevoiţi să îşi vadă casele luate de ape? Ce Paşte plin de lumină au putut avea aceşti oameni? Da, sunt semeni de-ai noştri care, asemenea altor români, an de an, au fost prăpădiţi de furia apelor. Cu toate acestea, sunt oameni care nicidecum nu se lasă impresionaţi de necazurile semenilor lor şi judecă nemilostiv astfel de situaţii: sunt leneşi, nu au făcut nimic, era nişte ţigani care abia aşteptau o dezlănţuire a naturii ca să primească o casă şi altele din cele de trebuinţă. Trecem peste astfel de opinii pentru că acestea sunt răzleţe şi nu reprezintă majoritatea. Oamenii aceia, semeni de-ai noştri, care au sărbătorit împreună cu noi Învierea Domnului, au trecut printr-o mare nenorocire şi dacă necazurile lor au trezit în sufletele noastre măcar un dram de compătimire atunci este bine. Nu pot să uit nici acum glasurile câtorva oameni din cei năpăstuiţi care aşteptau să se spovedească în Sâmbăta Mare pentru a se împărtăşi la Slujba de Înviere, pentru că au ţinut tot Postul Mare. Da, mulţi alţii – mai ales bărbaţii – zăceau în cârciumi ca şi cum totul ar fi fost în regulă. Dar, patima băuturii este, din nefericire, specifică foarte multor români şi nu doar celor inundaţi de ape, ceea ce nu ne dă nouă dreptul să judecăm necazul lor după o „patimă cu specific naţional”. Dacă ar fi fost o pedeapsă divină, atunci toată România, fără nici o excepţie, ar fi fost inundată de ape, ca o revărsare a mâniei divine. Nu pot uita faptul că, într-o zonă liniştită, în oraşul meu, în Duminica Învierii când toate magazinele erau închise, singurul „punct comercial” deschis era berăria cartierului. Şi aceasta nu era deloc goală. Prin urmare, iată peisajul negativ, deloc îmbucurător, în care românii şi-au petrecut Sfânta Sărbătoare a Învierii: unii au rămas fără case, alţii au petrecut toată noaptea în baruri sau în discoteci (şi-or fi spus acolo şi un „Hristos a înviat”?), alţii au venit beţi la biserică pentru a provoca scandaluri, iar alţii au ascultat Slujba Învierii din afara bisericii, savurând liniştiţi câte o ţigară. Dar, spre bucuria noastră, au fost şi români care s-au bucurat cu adevărat întru Hristos de Învierea Lui. Bucuria Învierii nu piere niciodată „Bucuria mea, HRISTOS A ÎNVIAT!” – acesta era salutul cu care Sfântul Serafim de Sarov îşi întâmpina oaspeţii de fiecare dată. Bucuria vederii unui om era asociată de sfântul Serafim, de fiecare dată, cu bucuria Învierii lui Hristos din morţi. Iarăşi mă întorc la acei oameni necăjiţi şi nu pot să nu cred că Hristos, peste durerea cauzată de pier derea agoniselii, nu a aşternut în sufletele lor bucuria Învierii. Pentru cei care au aşteptat cu nerăbdare, cu toată pregătirea necesară întâmpi nării Mirelui Hristos Înviat, bucuria a fost mare în sfânta noapte pascală, ea sălăşluieşte şi acum în inimile lor şi nu va pleca niciodată, pentru că bucuria Învierii nu piere niciodată. Hristos este viu, iar pentru cei ce cred în El cu tărie, cu nădejde şi cu iubire sfântă, El este viu în suflete mereu, iar odovania Praznicului Învierii, odată cu Înălţarea Domnului la Cer, nu va însemna nicidecum şi sfârşitul bucuriei pascale. Hristos a înviat pentru întreaga natură, pentru omul curat, dar şi pentru cel păcătos, pentru cei buni, dar şi pentru cei răi, pentru cei bucu roşi , dar şi pentru cei întristaţi. Vremea bucuriei pascale, aşadar, nu trece niciodată, şi despre acest adevăr ne-au vorbit încă odată, cu glas tăcut, dar cu faptele lor, cei aflaţi în suferinţă, cei care au trăit Învierea Domnului nu în casele lor, ci în corturi. Să înţelegem că Praznicul Învierii şi orice praznic duhovnicesc de altfel, nu înseamnă mâncare şi băutură, ci este o pregustare a Împărăţiei lui Dumnezeu, o bucurie de care ne învredniceşte Dumnezeu şi pentru care suntem îndemnaţi să ne pregătim neîncetat. ,,ADEVĂRAT A ÎNVIAT, bucuria mea!’’

Florin BUCOVINEANUL

Praznicul Izvorului Tămăduirii

        H R I S T O S   A    Î N V I A T  !

În ziua de vineri a Săptămânii Luminate, creştinii ortodocşi şi greco-catolici prăznuiesc Izvorul Tămăduirii, un mare praznic ce datează din a doua jumătate a primului mileniu creştin când se face referire la o vindecare minunată a unui orb ce şi-a recăpătat vederea după ce şi-a udat faţa cu apa unui izvor situat într-o pădure din apropierea Constantinopolului. Biserica zidită din ordin împărătesc pe locul unde era situat acel izvor a primit hramul ,,Izvorul Tamaduirii”. La sărbătoarea Izvorului Tămăduirii mergem cu gândul şi cu inima mai ales spre Maica Domului, cea care s-a dovedit izvor al dumnezeirii, prin naşterea Mântuitorului. În toate bisericile şi mănăstirile, după Sfânta Liturghie, se săvârşeşte slujba de sfinţire a apei (aghiasma mică), după o rânduială adecvată Săptămânii Luminate. Hristos Cel Înviat, Izvor nesecat de daruri pentru noi, să fie pururi în mijlocul nostru.  

Florin CREŞTINUL

Evanghelia după Ioan 2, 12-22

După aceasta S-a coborât în Capernaum, El şi mama Sa şi fraţii şi ucenicii Săi, şi acolo n-a rămas decât puţine zile. Şi erau aproape Paştile iudeilor, şi Iisus S-a urcat la Ierusalim. Şi a găsit şezând în templu pe cei ce vindeau boi şi oi şi porumbei şi pe schimbătorii de bani. Şi, făcânduŞi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele. Şi celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luaţi acestea de aici. Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie. Şi şi-au adus aminte ucenicii Lui că este scris: ,,Râvna casei Tale mă mistuie”. Au răspuns deci iudeii şi I-au zis: Ce semn ne arăţi că faci acestea? Iisus a răspuns şi le-a zis: Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica. Şi au zis deci iudeii: În patruzeci şi şase de ani s-a zidit templul acesta! Şi Tu îl vei ridica în trei zile? Iar El vorbea despre templul trupului Său. Deci, când S-a sculat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care Îl spusese Iisus.

Col (r.) dr. farm. Silvia andrei

 

Editorialul ediţiei pascale. Istoria ca un exerciţiu planificat

H R I S T O S    A    Î N V I A T!

Bine v-am găsit la acest nou editorial. Eu l-am dorit unul pascal pentru că aveam ce scrie despre Sfintele Paşti  dar situaţia din zona ţării noastre se complică şi chiar dacă îmi veţi spune că sunt nebun, mă lasă rece aceste  vorbe, deoarece întotdeauna când am pus ceva ştiţi că am avut dreptate. Vă mai aduceţi aminte cu 20 – 30 de ani în urmă? Erau două blocuri militare diametral opuse: Tratatul de la Varşovia şi NATO mai bine zis Tratatul Alanticului de Nord. Ambele avea  scopuri BINE definite: primul Bloc militar ,,apăra’’ SOCIALISMUL  iar al doilea Bloc militar apăra CAPITALISMUL. Înainte de 1990 eram învăţaţi că atunci când se va desfiinţa unul din aceste blocuri militare se va desfiinţa imediat se va desfiinţa şi cel de al doilea. Prin 1984 un profesor universitar militar de la Academia Militară FRUNZE din Moscova, generalul de armată Iuri Gospodinovici IAZOV ne-a spus urmăroarele: DRAGI  STUDENŢI, facem parte dintr-un bloc militar – TRATATUL DE LA VARŞOVIA -. Nici noi dar nici NATO nu ar trebui să existăm. Viitorul ar trebui să aparţină PĂCII şi nu să ne înarmăm ca să promovăm războiul! Iată că Tratatul de la Varşovia s-a desfiinţat! De ce nu s-a desfiinţat şi Tratatul ATLANTICULUI  de NORD – NATO? Mai mult decât, CE CĂUTĂM NOI în NATO? NATO NU ESTE UN PORUMBEL AL PĂCII. CI UN BLOC MILITAR! Acum vă spun clar: NE AŞTEAPTĂ UN RĂZBOI? Iar acest lucru ne va aduce un avantaj MARE: NE VA FI ÎNAPOIATĂ nordul  BUCOVINEI  dar şi ţinutul HERŢA. Şi  spun asta deoarece vă reamintesc cuvintele lui ŞTEFAN VODĂ a Moldovei, care pe patul de moarte ne-a lăsat cu literă de moarte un fragment de testament: ,,ŢINEŢI  MINTE  DE  LA  ŞTEFAN  CARE  VA  FOST  BACI PÂNĂ  LA ADÂNCI BĂTRÂNEŢI, CĂ MOLDOVA NU ESTE A MEA, NU ESTE A VOASTRĂ, CI A URMAŞILOR  URMAŞILOR  VOŞTRI, ÎN VEACUL VECILOR!’’.              

stefan cel mare 3

Iar Bunul Dumnezeu ţine cont de voinţa Marelui Domn a Moldovei ŞTEFAN  VODĂ iar Moldova lui Bogdan I, întemeietorul acestei provincii româneşti, va fi din nou reîntregită pentru că aşa va dori Dumnezeu şi Fiul său, Cel Înviat din morţi.       

În ultimul timp se înmulţesc exerciţiile „planificate” ale NATO în Marea Neagră. De când cu euromaidanul, americanii şi-au adus aminte că există marginea estică a imperiului NATO şi că acesta trebuie să se extindă. România, Bulgaria, Turcia, Polonia, statele baltice, tot ce înconjoară Rusia au devenit brusc priorităţi de instruire, exerciţii şi antrenamente pe diferite ,,subiecte” şi militarii şi tehnica militară au început să se reverse spre aceste ţări într-o hemoragie ,,planificată”.

Dacă ne luăm după declaraţiile înalţilor oficiali NATO şi SUA, toate aceste mişcări de trupe şi tehnică nu au absolut nici o legătură cu Ucraina, cu încercarea de a muşca un pic din influenţa Rusiei în zonă, toate sunt ,,planificate”.       Pe data de 8 Aprilie suntem anunţaţi că şase avioane F-16 ale Escadrilei 31 Vânătoare de la Baza Aeriană Aviano, din Italia, vor participa la exercitiu în România, şi vor se vor ,,adăposti’’ la Câmpia Turzii. Ambasada Statelor Unite, care se comportă ca un adevărat ,,imperator şi cuceritor’’ precizează că ,,exercitiul a fost planificat anterior evenimentelor actuale din Ucraina.” Acest anunţ poate să însemne că a acest exerciţiu nu are nici o legătură cu situaţia din Ucraina, dar poate să mai însemne ceva. Ni se mai spune că ,,Scopul exercitiului este cresterea interoperabilităţii si a nivelului de pregătire pentru operaţiuni aeriene combinate, inclusiv aer-aer, aer-sol si pregătire pentru controlori de trafic aerian pentru operaţiuni tactice intrunite” Să te apuce râsul şi nu alta. Interoperabilitate între ce? Conform declaraţiilor oficialilor români la ora asta Aviaţia Română este în aer, la figurat, nu la propriu, că la propriu nu mai are ce să ridice. Pe 2  martie, domnul ministru Duşa anunţa cu jumătate de gură : ,,Am precizat de acum două săptămâni ca, împreună cu NATO, cu acel avion AWACS, efectuăm zilnic misiuni de supraveghere aeriană şi poliţie aeriană”. Asta însemna pe lângă altele, nu numai că americanii efectuau operaţiuni aeriene ,,planificate” în spaţiul aerian românesc şi ucrainian ci şi că România nu prea mai avea cu ce să facă asta. De altfel pe 26 martie am aflat că: ,,Ministrul Apărării din Cehia anunţă că poartă negocieri privind modul în care va fi apărată graniţa României cu Ucraina, în cazul unui conflict militar în ţara vecină. Cehia este dispusă chiar să trimită avioane de vânătoare pentru astfel de misiuni în toate statele care au frontieră cu Ucraina.Cehia e gata să trimită avioane JAS 39 Gripen pentru a proteja graniţele României cu Ucraina. Aceeaşi ofertă a fost făcută şi Poloniei. Declaraţia aparţine Ministrului Apărării ceh, Martin Stropnicky, şi a fost făcută la televiziunea de stat.”

Aş putea să spun,  în spiritul celor afirmate de aşa zişii noştri americani şi ,,aliaţi’’, dar cu un gust amar, că şi această situaţie este tot una planificată şi nu aş greşi cu nimic. Fostul ministru al apărării generalul Corneliu Dobriţoiu atrăgea atenţia asupra acestui fapt încă dinainte de a deveni ministru, iar prin 2010 chiar preşedintele statului menţiona că ,, România nu-şi va mai putea asigura securitatea spaţiului aerian începând din 2013.” Se mai spunea încă de atunci, că ,,România îşi va pierde pe lângă securitatea aeriană şi credibilitatea de actor militar semnificativ în cadrul NATO.” Deci stimaţi compatrioţi, staţi liniştiţi, nu am fost luaţi prin surprindere, situaţia din Ucraina nu are nici o legătură cu starea dezastruoasă în care se afla armata română pe care –culmea- ,,unii scriitoraşi” activi , mânuitori de condee prin presa militară oficială, nu o văd, totul decurge conform planului, sau cum spunea domnul Duşa, au fost doar ,,devansate“ unele exerciţii şi aş adăuga eu şi situaţii critice, prin grijă şi înţeleaptă cârmuire.        Pe data de 07.04 2014, acelaşi ministru Duşa ne anunţa nonşalant că ,,mai multe avioane americane F-16 vor veni săptămâna aceasta în România, urmând să participe la exerciţii în spaţiul aerian românesc.” Apoi într-o intervenţie la un post de televiziune, ne linişteşte de tot, spunând că pe lângă aceste acţiuni, Bucureştiul are şi alte solicitări privind NATO, care vizează dislocarea unor escadrile în România până când, în 2017, va deveni operaţională escadrila noastră de F-16 care sunt achiziţionate din Portugalia. Ceea ce a uitat să spună domnul ministru este că până în 2017, când noi vom avea piloţii pregătiţi pentru ele, avioanele vor trebui înlocuite şi vom mai sta câţiva ani până se va stabili cine semnează contractele şi ia comisionul de contract.  Deci, dormiţi liniştiţi, ministrul Duşa ,,vegheşte’’. Asta este situaţia în care ne-a adus conducerea acestei ţări de-a lungul anilor, se ştia din 2010 că din 2013 nu vom mai avea aviaţie  militară, dar s-a mers pe burtă, dar şi pe şest şi au stat toţi cu mâinile în sân sau s-au certat ani de zile între ei care să pună mâna pe contractul de cumpărare al unor sicrie zburătoare şi să încaseze parandărătul. Bună planificare, stategică nu zic nu.

Culmea este că partenerii noştri ,,strategici’’, în loc să fie preocupaţi de apărarea aeriană a flancului estic al NATO, se interesau şi dădeau indicaţii cine să fie pus procuror şef la DNA şi procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau cum să rezolvăm problema gazelor de şist în favoarea firmelor interesate, dar şi cum să ,,retrocedăm” unele clădiri şi terenuri către cultele bisericeşti ungureşti din Transilvania. Asta spune totul despre interesele SUA şi NATO în România. Vorbind despre planificare şi acţiuni de rutină, încerc să îmi reamintesc când am mai avut noi două distrugătoare parcate în Constanţa aşa de amorul artei. Bine, se spune că Truxtun ar fi părăsit Marea Neagră, probabil acuma are exerciţii ,,planificate” pe undeva prin apropiere, dar în locul lui vine altul, ca să nu se răcească locul şi să îl ţină ocupat pentru următorul: ,,Am decis să trimitem o navă în Marea Neagră. Ne asteptăm ca aceasta ajungă acolo într-o săptămână”, a declarat purtătorul de cuvânt al Pentagonului, colonelul Steven Warren. Numele noului oaspete este USS Donald Cook, un distrugător de rachete ghidate. Ca o paranteză, de pe acest distrugător au fost lansate rachete Tomahawk împotriva Irakului, în 2003. După acesta va veni altul, sau altă navă de război, probabil toate navele americane îşi vor face stagiul în Marea Naeagră, ,,planificat”, fără nici o legătură cu situaţia din Ucraina. În curând nu se va mai mira nimeni şi nici presa nu va mai menţiona pentru că aşa cum spun acuma partenerii noştri totul va fi rutină, iar Românai va deveni o frumoasă bază militară NATO, dacă tot are armata în descompunere. Şi de undeva de la minister, prin presa militară, cineva ne va spune că suntem psihopaţi şi nu vedem în ce culori roz se îmbracă Sistemul Naţional de Apărare.

Acuma să revin puţin la planificare. Să recapitulăm:

• exerciţii militare cu nave de război în România;

• exerciţii militare NATO în  Bulgaria;

• Portavioane prin Pireu;

• Suplimentarea trupeţilor americani la Kogălniceanu, nu din Afganistan, cum se spusese iniţial ci de la baze din Germania, deci nu vorbim de o defluire a celor din misiuni ci de noi misiuni;

• Exerciţii în Polonia;

• Exerciţii în Cehia;

• Exerciţii în ţările baltice;

• AWACS şi F16 zburdă la graniţa româno- ucraineană;

NATO ne anunţă că toate aceste exerciţii şi prezenţe lor  în aer pe mare şi pe uscat nu au nici o legătură cu situaţia din Ucraina şi că ele erau planificate cu mult timp înainte. Ca un om de bună credinţă sunt gata să înghit această ,,explicaţie’’, deşi eu de la 11 Septembrie 2001 nu mai cred în coincidenţe. Eu sincer chiar cred acest lucru, pentru că ceea ce s-a întâmplat în Ucraina confirmă acest lucru. Din câte se poate vedea, acţiunile din Ucraina nu au nici o legătură cu ucrainienii şi sunt tot aşa, planificate cu mult timp înainte de a se declanşa. Privind înapoi fără mânie, replica doamnei Nuland referitoare la UE parcă are alte conotaţii, nu mai este chiar atât de nevinovată, se pare că acel Fuck the UE nu se referea la problema interceptării telefoanelor doamnei Merke, care pe vremea când era interceptată era în mari tandreţuri cu Putin,  ci la modul de acţiune în Ucraina, cele două părţi nu se înţelegeau cît de departe să se ajungă, adar uite că a rămas cum au vrut americanii.

Puntea distrugatorului uss-truxtun

Să ne amintim cu această ocazie că pe 6 Februarie 2012, doamna Nuland discuta cu ambasadorul SUA în Ucraina despre numirea lui Arseni Iaţeniuk ca premier al Ucrainei, iar pe 26 Februarie acesta era nominalizat. Bineînţeles, că această numire nu a avut nici o legătură cu situaţia din Ucraina, ea a fost, ca şi exerciţiile militare, planificată din timp, cu mult timp înainte ca ucrainienii să ştie pe cine vor avea ca premier. Eu cred în acestă planificare, că prea o spun cu foc, oficialii americani şi NATO. Şi tot la fel şi cu activităţile din România. Ministerul de Finanţe lucrează la bugetul de război dar reprezentantii acestuia spun ca este vorba de o simulare, iar bugetul de razboi este realizat din patru in patru ani, deci este o activitate planificată.      În judeţele Moldovei, oamenii sunt chemaţi la CMZ şi la poliţie pentru ,,clarificarea unor probleme de evidenţă”. Totodată consiliile judeţene lucrează şi ele la bugetul de război, dar au loc şi alte activităţi, specifice planului de mobilizare,  de la starea adăposturilor până la aprovizionarea cu alimente şi utilităţi. Dar  preşedintele Consiliului Judeţean Botoşani, Florin Ţurcanu spune şi el ca şi oficialii americani, că „nu are nici o legătură cu Ucraina”.

Mâine- poimâine o să aflăm că ceea ce s-a întâmplat în Ucraina nu a avut nici o legătură cu Ucraina, a fost o ,,activitate planificată’’. Aşa că dragi compatrioţi, nu vă mai inflamaţi, nimic din ceea ce se întâmplă nu este întâmplător, totul este ,,planificat din timp’’, nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi deoarece soldaţii americani care vor veni la Kogălniceanu, nu vin pentru a invada Ucraina, Doamne fereşte, ei vin doar să ,,îi instruiască’’ pe cei români şi să facă asta dacă va fi cazul, că nu sunt proşti să moară ei pentru drepturile românilor, a moldovenilor  a tătarilor sau a  găgăuzilor.  Aşa se face istoria stimaţi compatrioţi, aşa trece pe lângă noi această istorie păcătoasă, ca un exerciţiu ,,planificat’’.

Vă las cu bine, vă doresc sărbători pascale cu sănătate, voie bună iar IISUS ÎNVIAT A TREIA ZI DIN MORMÂNT SĂ VĂ BINECUVINTEZE  PE  TOŢI  DEOPOTRIVĂ !

Să auzim numai de bine  şi pe curând.

 A D E V Ă R A T  A  Î N V I A T!

                                                                                 General(r)dr ec Florin Mihai NAHORNIAC 

În Săptămâna Luminată se deschid porţile Raiului

Prima săptămână după Paşte, de la Înviere până la Duminica Tomei, numită Săptămâna Luminată, are pentru credincioşi o semnificaţie aparte. Credinţa populară spune că în acest interval de timp Raiul este deschis. Astfel, cine moare în această săptămână merge direct la dreapta Domnului, indiferent de păcatele pe care le-a făcut. De asemenea, se crede că în această perioadă sufletele morţilor sunt libere.

                               Cine se naşte de Paşte are noroc în viaţă

Prin Învierea Domnului nostru Iisus Hristos din morţi, cei din popor cred că Raiul se deschide tuturor sufletelor reţinute în prinsoarea iadului. Ca dovadă că în acest interval Raiul este deschis, după credinţa poporului şi datina cea veche, în ziua de Înviere se scoate uşa din mijloc a altarului şi se pune deoparte, unde stă apoi toată Săptămâna Luminată. Se spune că cine moare în acest interval merge de-a dreptul în Rai, pentru că lumina Raiului străluceşte fiecăruia care moare în această săptămână şi pentru că în timpul acesta uşile Raiului sunt deschise, iar cele ale iadului închise. Cel care moare este primit în Rai, indiferent de păcatele pe care le-a făcut, căci toate i se iartă. Şi cel care se naşte în prima zi de Paşte, şi mai cu seamă când trage clopotul întâia oară la biserică, este un om norocos pentru toată viaţa.

                                 De Paştele Mic, tinerii se „leagă fraţii”

Duminica imediat următoare Învierii – Duminica Tomii – este cunoscută în popor ca Paştele Mic. În această zi, în unele locuri există obiceiul ca tinerii „să se lege fraţi”. Legământul se face „pe sânge”, „pe datul mâinilor” sau „pe păr”. La „frăţia pe păr”, cei doi îşi smulg din cap câte un fir de păr, pe care îl îngroapă apoi amândoi în acelaşi loc, numai de ei ştiut.

                                 Blajinii, primii oameni de pe Pământ

Prima luni din a doua săptămână după Paşte, cunoscută în popor sub denumirea de Paştele Blajinilor, este un amestec între mit şi datini creştine. Sărbătoarea este pentru creştini motiv de comemorare a rudelor decedate, toţi mergând la cimitir şi rugându-se împreună cu preoţii pentru sufletele celor trecuţi la Domnul. Credinţele despre blajini sunt multe şi contradictorii. Se spune că ar fi fost cei dintâi oameni de pe Terra, susţinând de atunci stâlpii Cerului şi ai Pământului. Creştinismul i-a adoptat, transformându-i într-o categorie aparte. Oamenii pot lua legătura cu tărâmul misterios al blajinilor prin intermediul apei, aruncând pe ea coji de ouă roşii, dar şi firimituri de colaci, pentru ca blajinii să se poată înfrupta la rândul lor în timpul propriului Paşte. Pe vremuri era considerat un păcat mare să nu se procedeze aşa, pentru că blajinii nu mai aflau niciodată când e Paştele lor. Despre aceste coji se spune că plutesc timp de opt zile până ajung pe apa sâmbetei, râu infernal ce ar izvorî de sub rădăcinile Bradului Lumii. Unii etnologi susţin că o altă modalitate de a intra în legătură cu lumea lor este „plecarea urechii de pământ”, însă cu preţul de a rămâne surd: „Ei stau în pământ şi de Paştele lor, de ai pune urechea la prag, ai auzi cum strigă şi se bucură că-i Paştele, dar ai rămâne surd toată viaţa”. Legenda povesteşte că, dacă nu ţin cu străşnicie Paştele Blajinilor, oamenilor nu le mai rodesc ogoarele, oile se îmbolnăvesc, iar pe ei îi dor mâinile şi picioarele. Datina spune că blajinii se roagă pentru sufletele noastre, iar la sfârşitul lumii ei vor lua locul oamenilor pe Pământ.

                            De sărbătoarea lor, caii nu sunt puşi la căruţă

Paştele Cailor se sărbătoreşte în ziua de joi din a şasea săptămână care urmează după Paşte, când se crede că, pentru un ceas şi pentru o singură dată pe an, caii se satură de păscut iarbă. În unele localităţi ale ţării, de sărbătoarea lor, caii nu sunt puşi la căruţă şi primesc fân proaspăt pe săturate, iar în alte regiuni se fac slujbe la troiţe, pentru belşug şi sănătatea animalelor. Tot în această zi, de Paştele Cailor, există obiceiul ca mânjii cailor de munte să fie duşi la păscut în goluri montane, unde creşte o iarbă ce dă o stare euforică animalelor, plantă mult căutată în special de căpriori şi cerbi. Planta dă imunitate contra „brâncului”, o boală specifică acestor animale. Cum data acestei sărbători putea varia de la an la an cu un număr mare de zile, importanţa ei s-a diminuat treptat, primind un sens peiorativ: a nu da înapoi ceea ce ai împrumutat, a amâna până la Paştele Cailor, până la Sfântul Aşteaptă, deci a nu te ţine de cuvânt.

Două praznice importante: Sfântul Gheorghe şi Izvorul Tămăduirii

Anul acesta, Săptămâna Luminată cuprinde şi două mari sărbători creştine: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie) şi Izvorul Tămăduirii (24 aprilie). Sfântul Gheorghe, originar din Capadocia (Turcia de azi), este un simbol al bărbăţiei şi al curajului de a mărturisi credinţa în Domnul Iisus Hristos. Sfântul a murit în anul 303, după ce a trecut prin chinurile la care a fost supus de împăratul Diocleţian pentru a-l convinge să renunţe la creştinism, în final acesta tăindu-i capul cu sabia.
Izvorul Tămăduirii se serbează în amintirea minunii făcute de Maica Domnului, vindecând un orb din naştere. Acesta şi-a recăpătat vederea după ce şi-a udat faţa cu apa izvorului aflat într-o pădure de lângă Constantinopol, cum l-a îndemnat Fecioara. Biserica ridicată din ordin împărătesc pe locul unde era acel izvor a primit hramul „Izvorul Tămăduirii”. Praznicul datează din a doua jumătate a primului mileniu creştin.

                                                                                                                                               Florin NAHORNIAC

SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ. Tradiţii şi obiceiuri la români

Săptămâna Luminată este prima săptămână care urmează după Învierea Domnului Iisus Hristos şi se termină în duminica următoare, numită Duminica Tomii (a Sfântului Apostol Toma).

Pentru creştinii ortodocşi, Săptămâna Luminată este începutul unei perioade de sărbătoare care se termină după cincizeci de zile de la Paşte, la Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile).      Săptămâna Luminată stă sub semnul luminii şi prima slujbă din această săptămâna începe prin cuvintele ,,Veniţi de luaţi lumină”. Hristos iese din mormânt învăluit în lumina cea sfântă a dumnezeirii Sale. Din noaptea Învierii şi până la Înălţarea Domnului la cer, în Biserică se cântă ”Luminează-te, luminează-te noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit”, prin noul Ierusalim făcându-se referire la Ierusalimul cel veşnic, escatologic.
Slujbele din Săptămâna Luminată se ţin cu Uşile Împărăteşti larg deschise. Astfel, privirea spre altar nu mai este împiedicată de nimic, ceea ce simbolizează uşa deschisă de la mormântul Mântuitorului, dar şi ruperea catapetesmei Templului din Ierusalim în momentul morţii Mântuitorului.
În primele secole ale creştinismului, în timpul Săptămânii Luminate, catehumenii (cei care se pregăteau să primească taina Botezului) care erau botezaţi în noaptea de Paşti purtau haine albe, simbol al bucuriei Învierii.
În această perioadă, slujbele Bisericii sunt deosebite de cele din restul anului. Toate cântările şi citirile din această perioadă a Săptămânii Luminate fac referire directă la Învierea din morţi a Mântuitorului.
Slujbele sunt mai frumoase prin această bucurie a Învierii de care sunt inundate toate rânduielile liturgice. Chiar şi slujba înmormântării celor care au adormit în timpul acestei săptămâni este diferită de rânduiala obişnuită, căci se cântă aceleaşi cântări ale canonului Învierii Domnului şi ,,Hristos a înviat”, în loc de ,,Veşnică pomenire”. 
Din Duminica Învierii Domnului, în Biserica Ortodoxă începe o nouă perioadă liturgică a anului bisericesc, numită perioada Penticostarului.
Numele acestei perioade – una dintre cele trei mari diviziuni ale anului liturgic (alături de perioada Octoihului şi de cea a Triodului) – vine de la cartea Penticostar care se foloseşte în mod deosebit în cultul ortodox în perioada dintre Paşte şi Rusalii (50 de zile).
Această perioadă se distinge din punctul de vedere spiritual prin luminozitate, prin frumuseţe şi prin bucurie a întregii creaţii, ceea ce se exprimă prin rânduieli cultice cu totul specifice care se săvârşesc în Biserică. Totul pare învăluit în alb, totul este lumină, totul exprimă bucuria de a fi împreună cu Hristos în Biserica Sa. Şi bisericile se înveşmântează în alb şi veşmintele preoţilor. De aceea, această perioadă a Penticostarului este perioada când se cântă în toate împrejurările ,,Hristos a înviat” şi cântări de bucurie: ‘,,Veniţi să ne luminăm, popoare! Veniţi să ne bucurăm de Învierea lui Hristos!”.
În tot acest timp, creştinii ar trebui să se salute cu urarea ‘,,Hristos a Înviat” şi de la Înălţare, ‘,,,Hristos S-a Înălţat”, urmată de răspunsul ‘,,Adevărat a Înviat” şi ,,Adevărat S-a Înălţat”.

                                                                                                                                                                       Florin NAHORNIAC

Datini şi credinţe pascale de Sfintele Paşti

Sărbătoarea Învierii Domnului, numită în popor şi Sfintele Paşti sau Paştele, este cea mai mare sărbătoare a Bisericii Ortodoxe, fiind considerată sărbătoarea sărbătorilor, minunea minunilor, sărbătoarea triumfului veşnic al Învierii lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Învierea lui Hristos este temelia credinţei noastre. Creştinii cred că Învierea lui Iisus înseamnă că şi ei pot primi o nouă viaţă după moarte. Sfintele Paşti e cea mai plină de bucurie şi cea mai solemnă dintre toate sărbătorile creştine, aceasta se datorează şi caracterului special al slujbelor bisericeşti care se petrec. Farmecul deosebit al sărbătorii constă atât în semnificaţia religioasă – întotdeauna mai există o şansă de mântuire –, cât şi în frumoasele tradiţii pascale.                                                                                                                                      

În Biserica Ortodoxă, oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de Sfintele Paşti prin Postul Paştelui, numit şi Postul cel Mare, post care durează 48 de zile. Creştinii postesc, se spovedesc şi se împărtăşesc.                                                                                                                                         

 Sărbătoarea Paştelui începe în seara Sâmbetei Mari. Toată lumea merge la biserică pentru a asista la slujba de Înviere a Domnului, pentru a lua Lumina Învierii, anafura sfinţită şi flori, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică, pentru a le pune acasă la icoane. În zori, creştinii ies în curtea bisericii, se aşază în formă de cerc, ţinând în mâini lumânările aprinse, în aşteptarea preotului, care sfinţeşte şi binecuvântează bucatele din coşul pascal. În coş, tradiţional, se pune pască, ouă roşii, şuncă, carne de miel, bani, prăjituri, flori ş. a. În unele localităţi se mai pun şi seminţe de mac (ce vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta), sare (care va fi păstrată pentru a aduce belşug), zahăr (folosit de câte ori vitele vor fi bolnave), făină (pentru ca grâul să rodească), ceapă şi usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor). După sfinţirea coşului pascal, ritualul de Paşti continuă în familie. Acasă, toţi membrii familiei, înainte de a se aşeza la masa festivă, se spală pe faţă cu apă dintr-un vas în care s-au pus dinainte un ou roşu şi bănuţi (pe timpuri – un ban de aur sau de argint). Se crede că vor fi tot anul bogaţi, sănătoşi şi rumeni la faţă, precum oul de Paşti. În unele localităţi nistrene şi nu numai, la acest ritual este nelipsit şi un ou alb crud; se crede că el face ca tenul feţei să fie alb şi gingaş. Festivitatea este deschisă de cel mai vârstnic bărbat din familie, care, conform unui anumit ritual, ciocneşte primul ou roşu cu soţia sa, apoi ciocneşte ouă cu toţi ceilalţi, în timp ce rosteşte Hristos a Înviat! iar partenerul îi răspunde Adevărat a Înviat! Menţionăm că ouăle se ciocnesc în toate cele trei zile ale sărbătorii. Se crede că cei ce ciocnesc ouă roşii în zilele Paştelui se întâlnesc pe Lumea Cealaltă. Fiecare membru al familiei trebuie să mănânce mai întâi un ou sfinţit, după care consumă din bucatele sfinţite la biserică, doar după aceasta se poate servi din celelalte bucate, aşezate din abundenţă la masa festivă. În prima zi e de dorit să stai acasă, nu se matură prin casă, nu se pregăteşte mâncare, iar masa stă pregătită timp de trei zile, cât ţine sărbătoarea.

Dacă se întâmplă, dar acest lucru în aceste zile e frecvent întâlnit, ca cineva să treacă pragul unei case, atunci este numaidecât poftit la masă. Aceasta aduce prosperitate şi belşug anul întreg. Doar în a doua zi, finii se duc în vizită la naşi şi copiii merg la părinţi cu pască şi ouă roşii.                                                                                               

În prima zi de Paşti, copiii merg la prieteni şi la vecini să le anunţe Învierea Domnului, rostind Hristos a Înviat! iar gazda le răspunde Adevărat a Înviat! Fiecare urător primeşte un ou roşu şi dulciuri. La plecare, copiii mulţumesc pentru daruri şi urează gospodarilor Sărbători fericite! De Paşte, pragul casei trebuie să fie trecut mai întâi de un băiat, ca să le meargă bine în gospodărie gazdelor.   Este cunoscut faptul că de la Paşte până la Ispas (Sărbătoarea Înălţării Domnului), timp de 40 de zile, lumea se salută spunând Hristos a Înviat! răspunsul fiind Adevărat a Înviat!                                                                            

Ouăle roşii simbolizează sângele vărsat de Iisus întru mântuirea Omenirii şi miracolul renaşterii Sale, devenind elementul definitoriu al sărbătorii pascale. Legendele creştine leagă simbolul ouălor roşii de patimile lui Iisus. Se spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, acestea, la atingere, s-au transformat în ouă roşii. Şi se mai spune că Sfânta Maria, venind să-şi vadă Fiul răstignit, a adus nişte ouă într-un coş, care s-au înroşit stând sub cruce. Se povesteşte că după ce Iisus a fost răstignit, rabinii farisei au făcut un ospăţ de bucurie. Unul dintre ei ar fi spus: ,,Când va învia cocoşul pe care-l mâncăm şi ouăle fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus”. Nici nu şi-a terminat bine vorbele şi ouăle s-au şi făcut roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi.    Se vopsesc ouăle nu numai în culoarea roşie, ci şi în galben, verde, albastru, chiar şi în negru (simbolizează patimile lui Iisus). Pe timpuri se foloseau culori vegetale, preparate după reţete străvechi, cu o mare varietate de procedee şi tehnici. Alexei Mateevici a descris în 1913 pe larg tehnica vopsirii şi încondeierii ouălor în Basarabia în articolul Sărbătorile Moldovenilor de la Paşti până la Rusalii, publicat în revista Кишиневские Епархиальные Ведомости, reprodus mai târziu de Artur Gorovei în studiul său de folclor Ouăle de Paşti (Bucureşti, 1937, p. 69-71) şi în alte studii şi monografii.                                        

Ouăle colorate sau încondeiate, după ce se usucă bine culoarea de pe ele, se ung cu ulei, slănină sau untură de porc, apoi se şterg cu o bucată de pânză de in, ca să lucească. Această pânză nu se aruncă, ci se pune în coşul cu pască şi ouă roşii, pregătit pentru sfinţirea la biserică. Pânza, fiind sfinţită, se foloseşte pe parcursul anului ca leac, şi anume, se afumă bolnavii de diferite boli: dureri de gât, de urechi, de măsele, la fel şi pentru unele boli la vite.                                                                   

Se mai cunosc foarte multe datini şi credinţe de Paşte, vom enumera doar câteva dintre ele.       De Paşte, oamenii se îmbracă cu haine noi, aceasta fiind o semnificaţie a primenirii trupului şi a sufletului; Nu e voie să iei sare cu mâna la Paşte, deoarece tot anul îţi vor transpira mâinile; E bine să mâncăm ouăle roşii fără sare, să nu să se înroşească mâinile pe parcursul anului; În ziua de Paşti nu se aruncă cojile de ouă roşii afară, că-ţi arunci norocul; Cojile de ouă roşii se aruncă şi astăzi, ca pe timpuri, în apa unui râu, ca să ajungă la Blajini, să le ducă şi lor vestea că a sosit Paştele; Se crede că ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase, că vindecă boli şi protejează animalele din gospodărie; Există credinţa că între Paşte şi Rusalii cerurile sunt deschise. Cine se naşte în acest timp va avea o viaţă frumoasă şi îmbelşugată, iar cine moare ajunge direct în rai; Cei care fără motiv nu merg la biserică în noaptea Învierii, vor fi tot anul bolnavi şi vor avea pagube; Lumânările aprinse cu care se întoarce lumea acasă după slujba din noaptea Învierii se păstrează cu mare sfinţenie, deoarece sunt bune în momentele grele, se aprind în caz de mare furtună, de grindină, de boală, necaz, se folosesc la farmece şi descântece; Busuiocul sfinţit la Paşte este folosit pentru vindecarea durerilor de gât şi la facerea farmecelor, iar tămâia se pune pe foc când sunt furtuni mari; Pasca de Paşte se coace în Joia Mare de o femeie curată, cernându-se făina printr-o sită fină, se pune în cuptor doar cu mâna dreaptă şi în tăvi cu soţ (altfel îi moare femeii bărbatul în acel an); Anafura şi pasca sfinţită la Paşte nu trebuie mâncate în întregime. Sunt bune împotriva febrei, de dat la găini când sunt bolnave şi la vacă, pentru a face viţeluşe, nu viţei; Trebuie de avut grijă să nu ajungă şoarecii la pască, se crede că dacă ei mănâncă din ea – se transformă în lilieci; Nu se doarme în ziua Paştelui, ca să fii tot anul foarte activ şi să-ţi meargă bine; Celor ce dorm în ziua de Paşte, li se va strica fânul în polog din cauza ploilor; Cei care mănâncă carne de miel, n-au voie să dea oasele la câini, ci trebuie să le îngroape sub un măr, pentru a fi până la Paştele următor frumoşi şi sănătoşi ca mărul; La Paşte, e de dorit ca cel care merge la biserică să-şi pună un ou roşu în sân, ca tot anul să fie rumen şi frumos, iar fetele să aibă peţitori; În zorii primei zile de Paşte, pe timpuri, era obiceiul ca flăcăii şi fetele, înainte de al treilea cântat al cocoşului, să se scalde pe ascuns într-o apă curgătoare, pentru a fi tot anul sprinteni, sănătoşi, harnici şi voioşi; Între Paşte şi Rusalii, pe timpuri, erau montate scrâncioburi, în care oamenii se dădeau pentru ca până la următorul Paşte s-o ţină doar într-o bucurie; În noaptea de Paşte se credea că se poate vedea focul comorilor ascunse, din această cauză oamenii privegheau după primul cântat al cocoşului, pentru a vedea „flăcările albastre fără căldură”, care, se credea, că joacă pe comori…

Raisa VASILACHE

Oricât ar avea omul de mult, şi mai mult vrea

Vezi pe omul înconjurat de averi? Oricât ar avea omul de mult, şi mai mult vrea. Am de arat, am de semănat, am treabă cu oile, am treabă cu boii, vreau să-mi fac casă nouă, am de măritat fete, am de însurat fe­ciori, am de făcut cutare lucru… Şi zăbovindu-se în toate acestea, în toa­te lucrurile lumii celei deşarte şi stricăcioase, nu răspunde gla­su­lui conştiinţei, al slugii lui Dumnezeu din el, care-l cheamă la ci­nă.

Vezi pe omul înconjurat de averi? Oricât ar avea omul de mult, şi mai mult vrea. Am de arat, am de semănat, am treabă cu oile, am treabă cu boii, vreau să-mi fac casă nouă, am de măritat fete, am de însurat fe­ciori, am de făcut cutare lucru… Şi zăbovindu-se în toate acestea, în toa­te lucrurile lumii celei deşarte şi stricăcioase, nu răspunde gla­su­lui conştiinţei, al slugii lui Dumnezeu din el, care-l cheamă la ci­nă. S-a încurcat în toate pentru toată viaţa, legat de grijile lumii, şi le dă ca pricină, ca să nu poată merge la biserică, la rugăciune, la citire şi la toată lucrarea faptei celei bune. Găseşte tot felul de pri­cini şi nu merge la cina Marelui Împărat, nu-şi găseşte vreme de un ceas pe zi pentru rugăciune. De ce? Toată grija lui o cheltuieşte în grijile veacului de acum. Unul dă ca pricină, când trebuie să pos­tească: „Nu pot, sunt neputincios, m-a dezlegat doctorul să mă­nânc bine. Dacă postesc în Postul Mare, în Postul Crăciunului, da­că ţin lunea, miercurea şi vinerea, ca toţi creştinii, mă topesc de foame”. Dă drept pricină neputinţa şi nu vrea să postească. Conştiinţa îţi spune: „Omule, adu-ţi aminte că nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu!”. Nu-ţi aminteşti ce spune apostolul Pavel? „Bine este a întări inimile voastre cu darul, iar nu cu mâncările, întru care nu este mântuire”. Largă este calea pântecului şi pe toţi îi duce în gheena. Omul dă ca pricină neputinţa şi se ţine de ea.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Editura Mânăstirea Sihăstria, 2007, p. 203)

Naționalismul între păcat și virtute

În zilele noastre, definite de o ideologie „corectă politic”, pare desuet să vorbești despre identitate națională și – cu atât mai mult – despre dragoste de neam. Toate acestea ar aparține unei concepții politice și unei ideologii bune pentru secolul XIX, dar cu totul depășite de evoluția gândirii. Cu toate acestea, în ciuda ideologiei dominante, în fața eșecului multiculturalismului, vedem la tot pasul o resurgență a naționalismului. Pentru că, să fim clari, multiculturalismul este un abuz intelectual, care introduce pe „piața ideilor” un relativism furibund. Și când până și mai marii Europei (cei care contează în jocul puterii, în frunte cu Germania și Franța) își exprimă deschis îndoielile în privința lui, omul obișnuit, cu „common sense”, are cu atât mai multe motive să-l pună sub semnul întrebării. Așadar, în fața unei gândiri ce neagă identitatea – politică și/ sau culturală – răspunsul pe care îl auzim din ce în ce mai des este o întoarcere la valorile naționale și la cultura (în sensul mai larg, de regulă a vieții) națională.

În cele ce urmează voi încerca să plasez naționalismul (sau diferitele sale tipuri) într-un cadru cultural care să-i pună în evidență anumite afinități și contradicții. Precizez că voi folosi termenii „naționalism” și „iubire de neam” ca pe niște sinonime relative. Nuanța apare din aceea că în timp ce primul e mai degrabă un concept politic (și, ca atare, o creație relativ nouă a culturii europene), al doilea își întinde rădăcinile până în metafizică, fiind de altfel termenul preferat de marele teolog român Dumitru Stăniloae.

Graphic1

În context european (ortodox, dar nu numai), naționalismul apare mai mereu legat de tradiție. Nu voi insista asupra naționalismelor ce se revendică din diferite credințe precreștine, mai mult sau mai puțin reale. În contextul Bătrânului Continent, dominanta culturii tradiționale este creștinismul. Dar există oare compatibilitate între acesta și iubirea de neam? Unii merg până la a le confunda, alții văd între ele o opoziție ireconciliabilă. Cei din urmă se bazează pe caracterul universal al creștinismului, din care s-a născut, de altfel, și ideea universală umanistă. Altfel spus, pe faptul că despărțirea în neamuri nu ar putea fi decât o siluire a caracterului universal al omului. În viziunea ortodoxă, „toate aceste dezbinări naționaliste nu au fost decât urmarea căderii în păcat”[1], pentru că „noi nicăieri nu vedem o propovăduire creștină a urii”.[2] Cred că este destul de clar ce vrea să spună arhimandritul athonit. Vreau însă să atrag atenția asupra a două cuvinte: dezbinare și ură. Când naționalismul duce la aceste lucruri – sau, mai rău, se naște din ele – poate fi socotit de-a dreptul păcat. Acest fel de iubire de neam e o formă extinsă la scară largă a ceea ce Părinții Bisericii numesc „iubire pătimașă de sine”, adică, într-un cuvânt, a egoismului. Există însă și un alt fel de naționalism?

Graphic1

Dacă dezbinarea e consecința căderii în păcat, în schimb diversitatea neamurilor e o expresie a bogăției firii omenești. Bogăția însușirilor sădite de Dumnezeu în cuplul primordial se găsește răspândită în toate neamurile, familiile și persoanele, fiecare scoțând în prim plan anumite forme de manifestare ale universalității umane. Așa se face că la Cincizecime, care pentru creștini este actul de naștere a Bisericii, Sfântul Duh le-a unit pe cele despărțite, lucru exprimat prin aceea că apostolii au vorbit în limbile neamurilor din Ierusalimul acelor vremuri. Trebuie reținut: i-a unit pe toți în înțelegere, dar nu a abolit limbile ca forme de expresie, nu a instituit un soi de „esperanto sacru”, ci le-a lăsat în diversitatea lor. Ceea ce de la Turnul Babel încoace fusese pricină de dezbinare devine de acum bogăție comună tuturor. Cu alte cuvinte, ideea (izvorâtă din teologia trinitară) că fiecare om exprimă în sine întreaga omenire, dar într-o formă proprie, se aplică și neamurilor. Iar unicitatea nu (mai) este pricină de dezbinare.

Graphic1

Folosind o imagine familiară, vom spune că, pentru a putea realiza o compatibilitate între universal și particular, trebuie să privim neamurile ca pe instrumentele unei orchestre simfonice: fiecare își are rolul bine definit și inconfundabil (și nu doar instrumentele singure, ci și partidele, grupurile de instrumente) și doar cultivându-și caracteristicile proprii poate, împreună cu celelalte, să dea naștere unei simfonii. Privită din această perspectivă, cultivarea identității naționale contribuie la îmbogățirea întregii omeniri. Sfântul Dionisie Areopagitul, important Părinte și teolog din primele veacuri creștine, atestă faptul că fiecare neam are un înger păzitor. Cum îngerii Îl slăvesc împreună pe Dumnezeu, e firesc să tragem concluzia că viața naturală a neamurilor este în armonie, dar nu în confuzie.

Privite în dimensiunea lor universală (și creștină), neamurile ar trebui să ilustreze principiul unității în diversitate. De fiecare dată când unul dintre cele două elemente este accentuat în dauna celuilalt, echilibrul se pierde și se ajunge la distorsiune. Excesul de unitate duce la uniformizare și dictatură, excesul de diversitate la anarhie. Se cuvine aici făcută distincția între personalism – viziune prin excelență creștină – și individualismul glorificat în gândirea contemporană. Persoana este unică, dar își afirmă unicitatea doar în relație cu alte persoane unice, structura firii umane fiind prin excelență una a comuniunii. La polul opus, individul se   afirmă prin izolare, care duce în chip logic la fărâmițare și dezbinare.

Graphic1

Revenind la naționalism sau la iubirea de neam, putem identifica trei versiuni curente ale acestuia. Prima este cea xenofobă, care ilustrează prin excelență dezbinarea – o națiune se afirmă în detrimentul alteia și, în cele din urmă, al tuturor celorlalte. E un principiu ce a îmbrăcat de-a lungul timpului multe nuanțe – unele hidoase prin lașitatea lor, altele eroice, dar nu mai puțin nocive din perspectivă general umană. Al doilea tip de naționalism a fost exprimat sintetic de liderul Frontului Național din Franța anilor 1970-1980, Jean Marie Le Pen: iubesc toate popoarele, dar îl iubesc pe al meu mai mult. Pe plan politic, acest fel de gândire poate funcționa până la un punct, însă din perspectivă creștină este și el inacceptabil. La nivel religios, acest tip de naționalism (cu ecouri și din primul) a dat naștere ereziei filetismului, care pune neamul mai presus de credința (universală) în Hristos. De o formă „intelectualizată” a acestuia îl acuza cândva Nichifor Crainic pe Nicolae Iorga, despre care spunea că folosește credința și Biserica doar ca suport pentru ideea națională. Ajungem, în sfârșit, la tipul al treilea al iubirii de neam – care nu face ierarhii, ci respectă linia sângelui și a culturii naționale (în proporții variabile), cultivă unicitatea ansamblului de trăiri propriu unui neam și unei limbi, dar în cadrul simfoniei universale în care toate „instrumentele” au valoare egală.

Graphic1

Cu alte cuvinte, cultivându-și propria identitate, naționalistul creștin păstrează și dezvoltă un patrimoniu prin care neamul lui exprimă una dintre ipostazele universalității. Este suficient să ne referim aici numai la limbă: nu degeaba se spune că nu există posibilitatea unei traduceri perfecte. Fiecare limbă exprimă aspecte ale trăirii universal-umane într-un fel unic și irepetabil. De aceea, pierderea acestei expresii ar fi o pierdere pentru întreaga omenire. Și același lucru se poate spune și despre alte trăsături identitare ale neamurilor.

De multe ori, în problemele ce țin de neam / națiune, motivațiile se amestecă. Conștiința de neam există – mai bine definită sau mai difuză – din cele mai vechi timpuri. Pe plan politic, una dintre manifestările ei concrete a fost apariția statelor naționale în secolul XIX. Dar dacă la baza acesteia a stat, măcar în parte, dorința de unitate și libertate a celor de același neam, faptul politic în sine a avut și o altă motivație. Cei care, ajunși la putere în diferite părți ale Europei, s-au unit sub idealul zis progresist al Revoluției Franceze, în fapt un ideal deicid, regicid și paricid, au avut tot interesul fărâmițării marilor imperii, pe principiul „divide et impera”.

Graphic1

Din acest motiv, pe lângă manevrele politice, au încurajat și dezvoltarea conștiinței culturale naționale, și astfel, în evoluția firească a lucrurilor, au apărut și diferite mitologii, menite să constituie o bază pseudo-istorică a conștiinței naționale. (Însă nu vreau să spun prin aceasta că figurile luminoase din istoria unei națiuni sau a alteia au fost exclusiv rodul unei imaginații „mitologizante” motivate cultural, așa cum sugerează unii contemporani, printre care și istoriograful Lucian Boia.) Doar aparent paradoxal, aceleași forțe încurajează astăzi diferite independențe și autonomii regionale. De fapt, principiul unei lumi dezbinate și, astfel, mai ușor de stăpânit, a rămas neschimbat de la 1848 încoace. Iar pe plan ideatic – oricât i-ar scandaliza acest lucru pe ultranaționaliștii opuși regionalizării – autonomiile regionale sunt consecința logică și directă a primelor două tipuri de naționalism enunțate mai sus: cel xenofob și cel care stabilește ierarhii valorice între neamuri. Și – tot doar aparent paradoxal – aceleași forțe pomenite mai devreme practică la alt nivel „excesul de unitate”, ducând la uniformizarea depersonalizantă ce domină astăzi multe dintre politicile culturale (dar nu numai!) ale Uniunii Europene.

Graphic1

Și totuși, poate exista naționalism universal? Naționalism creștin? Părerea noastră este că da. Când, în Epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel spune că „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească, nici parte femeiască; pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus”[3], nu elimină diferențele, ci stabilește o ierarhie. Cu alte cuvinte, totul devine subordonat lui Hristos. În paranteză fie spus, interpretarea conform căreia, prin respectiva frază, apostolul neamurilor ar înlătura deosebirile e un abuz intelectual. Dacă am urma acestui raționament, ar însemna că și diferențele de gen sunt abolite și că toate deviațiile „transgender” ale vremurilor noastre pot fi motivate scripturistic.

Așadar, dincolo de stare socială, materială, neam, origine sau sex, trebuie să ne raportăm la Hristos și să facem din El criteriul nostru suprem de viețuire. Pentru că „cel ce-și iubește pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-și iubește pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”.[4] Pe de altă parte, tot Sfântul Apostol Pavel insistă pe respectarea poruncii „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”[5]. Cu alte cuvinte, universalitatea umană exprimată în Hristos e mai presus de familie (și de neam), dar familia (și neamul) sunt cale spre ea și în această calitate trebuie cinstite. Însuși Sfântul Ioan Gură de Aur, marele predicator creștin din secolul IV, care are milostenia ca temă centrală a multor cuvântări și omilii, spune că cine le dă de pomană săracilor în timp ce familia lui suferă de foame își bate joc de porunca lui Dumnezeu și se face de râsul lumii. Paradox? Doar aparent. Pentru că nașterea într-o anumită familie și într-un anumit neam nu e întâmplătoare, iar facerea noastră de bine trebuie să pornească de la cei în mijlocul cărora ne-a pus Dumnezeu. E o abordare cât se poate de pragmatică: un om nu poate să ajute dintr-o dată toată omenirea (deși scopul final acesta este). Va începe, așadar, cu cel de lângă el – iar aceadtă apropiere se înțelege atât fizic, geografic, cât și cultural. Și cine dă o mărturie mai cutremurătoare a iubirii de neam decât iudeul creștinat Pavel, care scrie că ar vrea să fie anatema de la Hristos de dragul fraților lui celor de un neam după trup?

Graphic1

Astfel, înțelegem bine că nu orice naționalism este bun din perspectivă creștină. Orice naționalism care dezbină este păcat. Creștinul care își iubește neamul trebuie dar, în zilele noastre, să evite de pildă cu orice preț raportarea la modele de tip Orban sau – vai! – Erdogan. Această versiune a iubirii de neam este „pericolul naționalismului” despre care vorbește arhimandritul Sofronie. Tot în paranteză fie spus, faptul că există oameni care se mărturisesc creștini și vorbesc admirativ despre pseudo-patriotismul schizofrenic al lui Ceaușescu și al așa-zișilor național-comuniști este cel puțin penibil.

Graphic1

Dar naționalismul nu este nici obsolet, depășit, negativ, așa cum vrea să ne convingă mentalitatea dominantă de astăzi. Un creștin își iubește în chip firesc neamul și îi apără identitatea de expresie ca pe un dar de la Dumnezeu. Din punct de vedere politic, astăzi, un stat național – de preferat având în frunte un rege, ca simbol al unității – continuă să fie o premisă bună (dar nu suficientă) pentru acest „program”. Însă dacă ne este îngăduit – uneori chiar poruncit – să ne apărăm identitatea de cei care o amenință, a o vedea ca pe o concurență cu alte neamuri este o abatere de la menirea noastră universală în Hristos. Politic vorbind, uneori conflictele sunt inevitabile. Dar țelul final trebuie să fie depășirea lor. (Iar în acest sens, naționalismul religios exclusivist al grecilor sau al rușilor este o schimonosire a învățăturii lui Hristos, deși, fără îndoială, aceste două neamuri au adus o contribuție de o valoare covârșitoare la expresia creștină a lumii.) Și, de multe ori, afirmarea cea mai bună a identității se face prin jertfă. Acest lucru mi-a fost confirmat de moaștele sfinților români morți în închisorile comuniste, unele dintre ele venerate astăzi la schitul românesc Prodromu din Muntele Athos. Prezența lor acolo arată că sfinții aceștia români necunoscuți și încă necanonizați oficial răspândesc mireasma lui Hristos pentru toate neamurile, mărturisind astfel, mai bine decât orice victorie politică sau militară, despre jertfa neamului românesc.

Florin NAŢIONALISTUL