Arhive zilnice: 11 aprilie 2014

POVESTEA RĂSTIGNIRII lui IISUS HRISTOS

Răstignirea pe cruce a lui Iisus Hristos constitue jertfa supremă prin care Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat ia asupra Sa păcatele lumii și împacă pe om cu Creatorul. 

Toți Evangheliștii consacră momentului răstignirii un loc considerabil în scrierile lor. Suferința lui Hristos o găsim astfel în Evanghelia după Matei XXVII, 33-56, în Marcu XV, 20-41, Luca XXIII, 32-49 și Ioan XIX, 16-37. Crucea era cel mai crud instrument de tortură și de pedeapsă în lumea veche. Din această cauză, romanii o rezervaseră numai rebelilor și sclavilor. Iudeii o considerau ,,un adevărat blestem dumnezeiesc (Deut. XI, 23) o adevărată sminteală, un scandal (I Cor. I, 23)”. Răstignirea era precedată de flagelare, adică de o cruntă biciuire, care rănea până la desfigurare trupul condamnaților. Se foloseau, în acest scop, mănunchi de bice prevăzute cu noduri, cu bucăți de lemn, de os sau chiar de metal (flagellum, flagrum), care răneau profund țesuturile și provocau hemoragii puternice. Adesea victimele sucombau sub loviturile lor, sau mureau după aceea din cauza rănilor provocate de ele. La romani, numărul loviturilor depindea de cruzimea și bunul plac al călăilor. După flagelare, osândiții erau siliți să-și ducă singuri crucea până la locul răstignirii. Supliciul crucii era socotit pedeapsa exemplară. El trebuia să înspăimânte pe toți aceia care s-ar mai fi putut gândi să calce legile romane. De aceea se alegeau întotdeauna, pentru răstignire, locurile cele mai frecventate și zilele de târg său de sărbătoare. Vina celor condamnați se scria pe o tăbliță, spre a fi purtată de ei și spre a se atașa apoi pe cruce. Ea era strigată de un aprod tot timpul lugubrului cortegiu, spre a fi auzită de mulțimi.

Graphic1

Crucea putea sa aiba fie forma literei T (crux commissa), fie forma aratata in iconografia creştină + (crux immissa), fie, mai rar, forma literei grecesti X (crux decussata).  Dupa legea romana, nu era ingaduita inmormantarea celor rastigniti. Dupa legea mozaica, ei trebuiau neaparat ingropati indata ce se constata ca au murit si in cursul aceleiasi zile. In Palestina, Romanii respectau obiceiurile locale, care aveau si caracter religios.    Chinurile răstignitilor erau înfiorătoare. Între ele, cel mai insuportabil era setea, consecință inevitabilă a obostelii, a febrei și mai ales a pierderii considerabile de sânge. Răstigniții erau fixați pe, cruce cu ajutorul cuielor, câte unul pentru fiecare mână și pentru fiecare picior. Adesea, amândouă picioarele erau prinse de lemn cu același cui. Pentru susținerea greutății trupului, partea verticală a crucii era prevăzută uneori cu un suport special sau cu un căluș care constă dintr-un cui mai mare, înfipt în așa fel, încât să vină între coapsele victimei. Alte ori, răstigniții erau legați de cruce înainte de pironire.  Mântuitorul a fost răstignit în locul numit Golgota, cuvânt ebraic însemnând ,,Căpățână”. Golgota era o înălțime calcaroasă, care semăna, de la distantță, cu o țeastă. Era situată în afară cetății, în partea de Nord-Vest a orașului, la o distanță de câteva sute de metri. Se ajungea acolo ieșindu-se prin poarta lui Efraim, de unde porneau drumurile spre Samaria și Galileia, spre Pereea, Cezareea, Iaffa și Betleem. O legendă pioasă ne spune că în locul Răstignirii Mântuitorului sălășluiau osemintele strămoșului nostru Adam și ca Crucea s-a înfipt tocmai acolo unde stătuse cândva craniul primului om. Această legendă vrea să ilustreze adevărul dogmatic că Iisus Hristos a șters, prin Cruce, osânda lui Adam. Ea nu are însă temei istoric său biblic. Sfântul Matei descrie Răstignirea Mântuitorului astfel: „Și venind la locul numit Golgota, care însemnează locul Căpățânii, I-au dat să bea oțet amestecat cu fiere; și gustând, n-a vrut să bea. Iar după ce L-au răstignit, au împărțit hainele Lui, aruncând sorți, ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Proorocul: ”Împărțit-au hainele Mele loru și pentru cămașa Mea au aruncat sorți. Si sezand, il pazeau acolo. Si I-au pus deasupra capului vina Lui scrisa: Acesta este Iisus imparatul Iudeilor. Atunci au răstignit împreuna cu El doi tâlhari, unul de-a dreapta si unul de-a stanga. Iar cei ce treceau huleau, clatinandu-si capetele si zicand: ,,Cel ce darami templul si in trei zile il zidesti, mantuieste-te pe Tine insuti! De esti Fiul lui Dumnezeu, coboara-Te de pe cruce! Asemenea si mai marii preotilor, batjocorindu-L impreuna cu carturarii si cu batranii si cu fariseii, ziceau: pe altii a mantuit dar pe El nu se poate mantui? De este imparatul lui Israel, coboara-te de pe cruce, si vom crede in El. Nadajduia in Dumnezeu. Sa-l scape acum, daca il vrea, caci a zis: Fiul lui Dumnezeu sunt. Asemenea il ocarau si talharii cei ocarati impreuna cu El.”(XXVII, 33-44)                                                                                   

La fel scrie si Sfantul Marcu (XV, 22-32). Sf Luca noteaza in plus ca Mantuitorul s-a rugat si pe cruce pentru iertarea celor ce il rastigneau si il batjocorau (XXIII, 34) si precizeaza ca unul dintre talhari a aflat mantuire de la Hristos (XXIII, 39-43).  Sfântul Matei si Sf. Marcu noteaza ca de la inceput s-a dat lui Iisus o bautura ametitoare, alcatuita din vin si smirna, menita sa-I usureze oarecum suportarea chinurilor, bautura a fost oferita, probabil, de sfintele femei. Domnul a gustat-o, dar n-a baut-o, fiindca a voit sa-si pastreze integritatea facultatilor psihice si sa guste constient tot amarul durerilor noastre.

 Sfântul  Luca arata ca nu numai Iudeii si trecatorii, ci si ostasii romani batjocoreau pe Domnul, apropiindu-se de El si zicand: ,,Daca esti regele Iudeilor, mantuieste-Te pe Tine insuti” si ne spune ca tablita asezata deasupra capului lui Iisus, era scrisa cu litere grecesti, latinesti si ebraice, adica in cele trei limbi, vorbite pe atunci in Palestina.  Ultimele clipe ale Mantuitorului pe cruce sunt aratate de Sfântul Matei prin cuvintele: ,,Iar de la al şaselea ceas, întuneric s-a făcut peste tot pământul până la al nouălea ceas. Iar în al nouălea ceas a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, eli, lamma sabahtani!’’, adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? Iar unii din cei ce stau acolo, ziceau: Pe Ilie îl strigă acesta. Şi îndată alergând unul dintre ei şi luând un burete, l-a înmuiat în oţet şi punându-l într-o trestie, I-a dat să bea. Iar ceilalţi ziceau: Lasă să vedem, veni-va Ilie să-L mântuiască? Iar Iisus iarăşi strigând cu glas mare, şi-a dat duhul” (XXVII, 45-50).Domnul este aproape de moarte. Ultimele Sale clipe, mai grele, sunt insotite de semne supranaturale. Sinopticii ne informeaza ca, timp de trei ore, cat au durat chinurile lui Iisus pe Cruce, s-a facut intuneric peste tot pamantul acela, adica in Ierusalim, in Iudeia si in toate tinuturile palestiniene locuite de ucigasii lui Mesia. Nu stim daca intunerecul a fost provocat de o slabire partiala si trecatoare a luminii soarelui, sau de a ingramadire neobisnuita de nori grei. Fenomenul fusese prezis in Vechiul Testament (Amos 8, 9). El era un semn special voit de Dumnezeu pentru aratarea puterii Sale si pentru mustrarea orbirii sufletesti a acelora care au rastignit pe Fiui Sau. In acest timp, puterile trupesti ale Mantuitorului scad tot mai mult. El rosteste pe cruce sapte cuvinte, pe care Sfintii Evanghelisti le-au notat cu grija.  

– cel dintai este transmis de catre Sf. Luca: ,,Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (XXIII, 34) si izvoraste din nemarginita iubire de oameni a lui Mesia, care n-are nici un cuvant de osanda pentru calaii Sai.

– al doilea cuvant se afla tot in Evanghelia dupa Sf. Luca: ,,Adevar iti spun Tie, astazi vei fi cu Mine in rai” (XXIII, 43) si ilustreaza constiinta de sine a Dumnezeirii Sale absolute, pe care Iisus Hristos o pastreaza si pe Cruce.

 – al treilea cuvant ne este transmis de catre Sf. Ioan: ,,Femeie, iata fiul tau; iata mama ta” (XIX, 26, 27) si arata grija Mantuitorului pentru Prea Curata. Sa Maica.                                                           

– al patrulea cuvant este reprodus de catre Sf. Matei si de catre Sf. Marcu: ,,Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit” (Matei XXVII, 46 si Marcu XV, 34), si ne arata pe Domnul luptandu-se pentru ultima oara, ca om, cu ispita desnadajdii, in fata mortii.

– al cincilea cuvant se afla in Evanghelia a patra: ,,Mi-e sete” (XIX, 28) si ilustreaza cumplita durere fizica indurata de Domnul pe Cruce.  – al saselea cuvant este notat tot de catre Sf. Ioan ,,Săvârşitu-s-a (XIX, 30) şi arată că în Hristos s-a împlinit toate profeţiile Scripturii şi că opera Sa mântuitoare este acum terminată. – al şaptelea cuvânt, cel din urmă, se afla în Sfântul Luca:   ,,Parinte, in mainile Tale dau duhul Meu” (XXIII, 46) si exprima absoluta incredere a lui Iisus Hristos in Dumnezeu-Tatal.     Cu acestea, activitatea Sa pamanteasca de invatator, de Profet si de Preot se incheie. Acum, Hristos primeste moartea trupeasca, dandu-si viata pentru noi oamenii si-pentru a noastra mantuire (Luca XXIII, 46; Matei XXVII, 50; Marcu XV, 37 si Ioan XIX, 30).    Sinopticii ne informeaza ca, in clipa cand Mantuitorul si-a dat duhul, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis, trupurile multor drepti din Ierusalim au inviat si catapeteasma templului s-a rupt in doua (Matei XXVII, 51-53; Marcu XV, 38 si Luca XXIII, 45). Sfasierea catapebesmei, adica a bogatei draperii care despartea Sfanta Sfintelor de restul templului, simbolizeaza abolirea Legii mozaice, reprezentata in deosebi prin jertfele de la templu. Invierea trupurilor Sfintilor decedati este cel dintai rod al Jertfei de pe Golgota: nimicirea pacatului, boldul mortii. Dupa invierea Mantuitorului, aceste trupuri s-au aratat multora in Ierusalim (Matei XXVII, 53). Deschiderea mormintelor, despicarea pietrelor si cutremurul de pamant, care le-a provocat, sunt, ca si intunerecul, fenomene extraordinare menite sa arate Dumnezeirea Celui pironit pe Cruce.  De aceea, Sf. Matei le descrie astfel: ,,Şi iată, catapeteasma Templului s-a rupt în două, de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat şi mormintele s-au deschis şi multe trupuri de sfinţi adormiţi s-au sculat; şi ieşind din morminte, după Învierea Iui, au venit în sfânta cetate şi s-au arătat multora. Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele ce s-au făcut, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!” (XXVII, 51-53; Luca XXIII 47-49).

                                                                                                           Florin CREŞTINUL

Șapte decenii împotriva „Imperiului Răului”

Se împlinesc, anul acesta, 92 şi respectiv 22 de ani de la două evenimente ce statuează locul  şi rolul românilor în istoria universală a secolului 20. Ele ne dau prilejul unei meditaţii mai stăruitoare asupra rostului nostru pe lume, admiţând că un neam are dreptul să-şi conceapă un asemenea rost, fie punându-l în seama lui Dumnezeu şi socotindu-se ales de El spre a-l îndeplini, fie, mai modest, căutând singur să dea existenţei sale un sens, spre a nu trăi „fără rost” şi fără niciun rod, pentru el şi pentru lumea în care străbate drumul de la leagăn la mormânt.    În urmă cu două decenii, la 4 august 1919, armata română intra în Budapesta, punând capăt existenţei regimului comunist instituit de Bela Kuhn – acţiune ce va face din români singurul popor ce a dat jos manu militari un regim comunist la putere, şi care se va dovedi de atunci irepetabilă, din moment ce de trei ori, cea mai mare putere militară cunoscută vreodată de istorie, Statele Unite ale Americii, a eşuat într-o încercare similară: în Coreea, în Cuba şi în Vietnam.

Aşadar, românii au început, cu un succes categoric, în 1919, războiul cu „imperiul răului”, cum avea să numească preşedintele Ronald Reagan monstruoasa creaţie istorică (Dimitrie Cantemir este teoreticianul apariţiilor teratologice în istorie!) a uriaşului geniu demoniac al lui Vladimir Ilici Lenin.    În strategia globală concepută de părintele „imperiului răului”, regimul comunist de la Budapesta urma să împingă noua apariţie de pe scena istoriei europene şi universale în inima lumii capitaliste. Dar pentru asta trebuia mai întâi sfărâmată, ca o nucă prinsă în cleşte, România Mare, proaspăt apărută, la rându-i, pe hartă şi în treburile europene. Dar ea s-a dovedit atunci o nucă prea tare pentru forţele de care dispunea momentan „imperiul răului” abia născut. Şi astfel, s-a putut înfăptui acea pagină de istorie universală transpusă pe fila de istorie propriu-zisă de Gheorghe I. Brătianu, în cartea sa Acţiunea politică şi militară a  României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I. C. Brătianu. Carte publicată în 1939 şi plătită cu viaţa, la Sighet, în 1953, când autorul ei a pierit sub loviturile cu patul puştii date de unul dintre nenorociţii paznici conaţionali, deveniţi uneltele mărunte ale „imperiului răului” revărsat peste noi în urma celei de a doua confruntări cu el, de data asta soldată cu înfrângere şi cu execuţia în „Valea piersicilor” a celui ce avusese o parte atât de importantă în succesul celei dintâi.

Despre primul capitol al luptei noastre cu „imperiul răului”, luptă care va deveni aproape universală în a doua jumătate a secolului trecut şi va fi câştigată deplin de succesorul la Casa Albă al naşului denumirii atât de bine găsite, dispunem de trei cărţi esenţiale: a lui Gheorghe I. Brătianu, în 1939, a diplomatului Nicolae Petrescu Comnen, O primă experienţă comunistă în Ungaria. Amintiri şi documente inedite, apărută în 1956, o dată cu insurecţia maghiară împotriva aceluiaşi imperiu, şi marea lucrare de specialitate a domnilor Dumitru Preda, cercetător ştiinţific principal (coordonator), colonel (r.) dr. Vasile Alexandrescu şi colonel dr. Costică Prodan, În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918 – 1919, apărută la Editura enciclopedică în 1994, cu o prefaţă de prof. univ. dr. Liviu Maior, lucrare pe care o datorăm Institutului de istorie şi teorie militară şi Comisiei Române de Istorie Militară. Dar înaintea tuturor se aşează cronologic Românii la Budapesta de Radu Cosmin, apărută în 1920. Ea a fost recent reeditată la Arad, de Fundaţia „Moise Nicoară” sub îngrijirea şi redacţia istoricului militar dr. Mircea Dogaru. La rândul ei, cartea lui Gheorghe I. Brătianu a fost reeditată în 2001 de Editura Corint, iar a lui Nicolae Petrescu Comnen, în 2005 la „Oscar Print”. Din păcate, toate în acele tiraje minuscule care le fac să ajungă doar la cei ce au un noroc de mari câştigători la loterie. Dar poate că anul acesta se vor găsi mijloacele şi voinţa de a le aduna pe toate (cea de la Arad a fost mai invizibilă ca toate) într-o casetă, spre a face din asta primul act necesar în regăsirea şi regândirea întregii noastre istorii, din 1919 până la 22 decembrie 1989. Adică până în ziua când cel mai important om politic român al ultimului sfert de veac a proclamat solemn, de la balconul fostului CC al PCR, sfârşitul erei comuniste în Europa, o dată cu abolirea oficială a establishmentului comunist din România. Şi când alte două voci, a profesorului Dumitru Mazilu şi a regizorului Tudor Mărăscu, au avut efectul strigătelor ce provoca declanşarea avalanşelor.   Această avalanşă, neluată în calcul de mulţimea serviciilor secrete angajate în punerea în practică a hotărârilor de la Malta dintre cei doi supermari, a schimbat direcţia istoriei universale decisă acolo de cei ce credeau că au în mână soarta lumii. În locul succesului perestroicii gorbaciovene asistate şi girate de SUA în cadrul unui nou parteneriat de o jumătate de secol pe spinarea celorlalţi, ca la Ialta, s-a ajuns la simbolica spânzurare a lui Lenin, cu ştreangul de oţel în care a fost ridicată statuia din faţa „Casei Scânteii” şi la execuţia singurului şef comunist care a fost obligat să-şi plătească păcatul de a socoti că este dictator peste „viermi” (cum ne califica ilustra-i consoartă). Între intrarea armatelor române la Budapesta şi prăbuşirea la Bucureşti, în numai 24 de ore, a formidabilei maşinării represive şi dictatoriale comuniste, se înscrie „Războiul de 70 de ani” al românilor cu „imperiul răului” câştigat în 1919, pierdut în 1941-1944, şi din nou câştigat – de data asta la scara istoriei universale – în decembrie 1989     Istoria românilor şi a României între 1919 şi 22 decembrie 1989 este în întregime străbătută şi structurată, precum pilitura de fier transformată în spectru magnetic, de voinţa uriaşului „imperiu al răului” din vecinătatea imediată de a termina cu România Mare, iar de cealaltă parte, de rezistenţa unei societăţi româneşti roase de infinite racile, dar care a reuşit să reziste, până când alianţa totalitarismului nazisto-fascist occidental cu cel comunist răsăritean, prin pactul Ribbentrop-Molotov a reuşit, în 1940, ceea ce nu reuşiseră Lenin şi Bela Kuhn în 1919. Va începe însă, imediat, o  a doua luptă, aceea cu sfârşitul tragic cunoscut, şi în urma căreia vom avea „imperiul răului” acasă, peste noi, timp de aproape jumătate de secol. Dar formidabilă concentrare de energie şi voinţa de fier a unei întregi naţiuni, îmbinate cu o îndelungă şcoală de bizantinism, cu o faţă reprobabilă, dar şi cu un tăiş nespus de eficient, au reuşit să facă din această aproape jumătate de secol premiza uriaşei surprize a „mămăligii” care explodând în decembrie 1989 a aruncat în aer şi ce hotărâseră Lenin şi Bela Kuhn în 1919, şi „cei mari” la Teheran, Ialta şi Potsdam (chiar dacă trăisem atâta amar de timp sub hotărârea lor) şi ce se croise la Malta pentru viitorii alţi 50 de ani et ultra. În puşcării,   în munţi, sau pe frontul aparent inofensiv al culturii, românii au rezistat încercării de a fi scoşi din istorie şi chiar din viaţă, reintrând pas cu pas pe scena istoriei şi urcând „pe brânci” (ca în Testamentul lui Tudor Arghezi) din abisul în care fuseseră aruncaţi la încheierea celui de al doilea Război Mondial. Finalul apoteotic al acestui „război de şapte decenii cu imperiul răului”, de la care se vor împlini în decembrie 22 de ani, a fost mântuirea de el. A noastră şi a Europei cu Rusia cu tot. Culmea, cu sprijinul neprecupeţit al domnilor Mihail Gorbaciov şi George Bush – senior, şi al tuturor serviciilor secrete ce s-au opintit să declanşeze „Revoluția Română din Decembrie”!

                                                                                                                                         Florin BUCOVINEANUL

Antonescu: Traian Băsescu este în continuare preşedinte pentru că Ponta a făcut o sumă de prostii

Crin Antonescu a afirmat duminică, la Piteşti, că Traian Băsescu este în continuare preşedintele României fiindcă ,,Victor Ponta a făcut o sumă de prostii şi de lucruri incorecte”, liderul liberal invocând pactul de coabitare, numirea şefilor de parchete şi decizia CC pe tema cvorumului la referendum.

 

,,Traian Băsescu este în continuare preşedinte, ba chiar i-a mai crescut cota, pentru că domnul Ponta a făcut o sumă de prostii şi o sumă de lucruri incorecte şi domnul Traian Băsescu va rămâne în aceste condiţii preşedinte până în 21 decembrie”, a declarat Crin Antonescu, la Piteşti, în discursul său de la Delegaţia Permanentă a PNL Argeş.

Crin Antonescu a spus că unul dintre motivele pentru care Traian Băsescu este în continuare preşedinte este acela că Victor Ponta l-a desemnat ministru de interne pe Ioan Rus care, ,,în momentul în care s-a ajuns la referendum, a refuzat să ţină cont de solicitările legitime de a reanaliza numărul de alegători şi a comunicat o cifră fantasmagorică”.

Antonescu a adăugat că un alt motiv pentru care Băsescu a rămas preşedinte este acela că ”s-a intervenit în plan diplomatic în forţă în favoarea sa”, dar şi acela că ,,la nivelul Curţii Constituţionale s-a produs acea erată care a schimbat textul de referinţă din Legea referendumului în Legea alegerilor prezidenţiale şi aşa s-a reinterpretat cvorumul”.

 

Andrei Chiliman şi Vlad Moisescu ,,readuşi cu forţa’’ în PNL

Deşi au fost excluşi din partid tocmai de preşedintele Partidului Naţional Liberal, Crin Antonescu, Andrei Chiliman si actualul prim-vicepresedinte al PNTCD, Vlad Moisescu se bucură, în continuare, de notorietate în rândul cetăţenilor din Capitală, în special în sectorul 1, unde foştii lor colegi se folosesc de imaginea lor pentru a strânge voturi pentru europarlamentare.    „Chiliman rămâne în continuare un liberal autentic, mereu alături de partid, prin urmare orice vot dat PNL-ului la europarlamentare poate fi considerat o dovada de susţinere pentru primarul sectorului 1” este mesajul liberarilor.       Drept urmare, filiala PNL Sector 1, care este condusă de Eugen Nicolaescu si Daniel Chitoiu, se foloseşte de numele lui Andrei Chiliman pentru a strânge semnături pentru europarlamentare, însă fără ca acesta să ştie.

Este posibil ca preşedintele PNL, Crin Antonescu, să nu fie la curent cu iniţiativa ,,subalternilor” săi. Actualul preşedinte PNL Sector 1, deputatul Razvan Mironescu (importat de la PNL sector 6), nu a putut fi contactat pentru a explica ,,strategia câştigătoare”.

                                                                                                   Georgeta AMBERT

Adevărata miză a închiderii spitalelor CFR

Mii de pacienţi sunt trimişi de Ministerul Sănătăţii către clinicile private, iar policlinicile CFR sunt închise deşi au reuşit să se autofinanţeze în anii trecuţi. Adevărata miză a falimentării acestor spitale este una imobiliară, dar important este şi portofoliul uriaş de pacienţi direcţionaţi către mediul privat. Cea mai veche policlinică din Arad, Ambulatoriul CFR, a fost închisă în luna februarie din neglijenţa managerilor şi din lipsa medicilor. Mizele în luarea acestei decizii par să fie terenul şi clădirea de care sunt deja interesate câteva clinici private din Arad. Deşi anul trecut cifrele oficiale ale Spitalului CFR din Timişoara arătau că secţia din Arad era una profitabilă având un număr de peste trei mii de pacienţi, managerul Spitalului clinic CFR din Timişoara a decis că policlinicii CFR din Arad îi lipsea un număr de minimum cinci doctori, necesar obţinerii acreditării pentru a desfăşura servicii de asis­tenţă medicală pentru siguranţa circulaţiei.

                                                       Nu mai e nimic de făcut

Acesta era principalul obiect de activitate al policlinicii, singura autorizată să acorde avize în domeniul transporturilor din zona Arad. Managerul economic al spitalului din Timişoara ne-a declarat că s-ar fi putut găsi medici pentru Arad, însă Ministerul Sănătăţii nu a aprobat deblocarea posturilor vacante. ”Este adevărat că angajaţii de acolo găsiseră câţiva medici dispuşi să lucreze, însă nu i-am putut angaja deoarece ministerul nu a deblocat posturile. Este târziu pentru înscrierea la Comisia de acreditare a unităţilor care pot emite avize pentru siguranţa circulaţiei, aşa că nu mai avem ce face. O să facem o licitaţie să închiriem ce este acolo.Am auzit şi eu că sunt câţiva oameni interesaţi. Este normal să fie pentru că e o clădire destul de mare, în centrul Aradului, cu tradiţie în medicină.Am fost deja contactaţi de câţiva medici pentru închiriere.Nici noi nu ştiam că o să fim mutaţi de la Ministerul Sănătăţii către autorităţile locale”.

Angajaţii policlinicii au trimis memorii în care au găsit soluţii pentru toate problemele şi au depus toate actele pentru a primi în continuare acreditarea necesară funcţionării în condiţii de autofinanţare. Nici conducerea spitalului din Timişoara, nici Ministerul Sănătăţii nu au răspuns solicitărilor angajaţilor şi Uniunii Sindicatelor din Spitalele CFR pentru a rezolva situaţia.   Denisa Popovici, preşedintele Uniunii Sindicatelor din Spitalele CFR, ne-a declarat că situaţia aceasta nu se găseşte doar la Arad. ”Ordonanţa ministrului Relu Fenechiu prin care s-a făcut transferul spitalelor CFR la Ministerul Sănătăţii a dus la desfiinţarea unităţilor medicale, iar terenurile trecute în administarea autorităţilor locale, sau mai ştiu eu cui, pot ajunge mult mai uşor pe mâna baronilor locali şi a clientelei politice.Probleme sunt şi la Craiova, unde au desfiinţat policlinica din Piteşti, şi la Constanţa şi la Iaşi, unde Spitalul CFR deţine câteva hectare de teren în centrul oraşului.” În urma desfiinţării clinicilor respective câteva sute de persoane au fost redistribuite către alte spitale şi sunt acum obligate să facă naveta de la Arad la Timişoara sau de la Piteşti la Craiova.

                           Siguranţa circulaţiei, la mâna unor cabinete de apartament

Desfiinţarea acestor spitale şi policlinici nu are doar o miză imobiliară, ci şi una medicală. Zeci de mii de persoane din Transporturi efectuau până acum vizita medicală într-un sistem medical specializat, aflat în subordinea Ministerului Transporturilor. După trecerea spitalelor CFR la Ministerul Sănătăţii, multe dintre acestea au fost închise şi s-a creat o Comisie de Avizare care a acreditat multe clinici private ce pot emite avizele necesare pentru siguranţa transporturilor. Aceste clinici au preluat activitatea fostelor spitale CFR. La Arad, prin închiderea Ambulatoriului CFR, cei câţiva mii de pacienţi se vor reorienta către o clinică privată care a obţinut în urmă cu puţin timp acreditarea pentru acordarea avizelor necesare în Transporturi. Respectiva clinică privată va fi singura care va oferi astfel de servicii pe o rază de 150 de kilometri, cea mai apropiată unitate medicală similară fiind la Simeria. Aceeaşi situaţie a fost şi la Piteşti, acolo unde policlinica CFR s-a desfiinţat şi toţi pacienţii au trecut la o clinică privată, singura din zonă. Liderul sindicatului medical din CFR consideră că această măsură este una defectuoasă pentru transporturi. ,,Cred că este un atentat la siguranţa circulaţiei ce se întâmplă cu avizele. Desfiinţezi clinicile care au tradiţii de zeci de ani în evaluarea personalului din Transporturi, au competenţe şi aparatura necesară, şi dai voie unor cabinete medicale de la parterul unui bloc să-i avizeze pe cei din Transporturi. Acest lucru poate constitui una dintre principalele cauze care stau la baza accidentelor pe care le vedeţi zilnic pe şosele sau pe calea ferată. Probabil unul dintre motivele pentru care sunt preferaţi privaţii este şi faptul că noi, ca unităţi publice, nu putem da şpagă”, a declarat profesor doctor Denisa Popovici.

                                         Relu Fenechiu – plângere penală

Fostul ministru al Transporturilor Relu Fenechiu s-a ales cu plângere penală anul trecut din partea personalului sanitar pentru ordonanţa de urgenţă prin care trecea spitalele CFR de la Ministerul Transporturilor la Ministerul Sănătăţii. El este acuzat că a transferat spitalele CFR pentru interese imobiliare, făcând presiuni asupra angajaţilor ministerului şi pentru mutarea serviciilor medicale din spitalele CFR către clinici private.

Actorul și Peneliștii

Aud că Mircea Diaconu, actorul, a demisionat din PNL. Mai aud că Mircea Diaconu, politicianul va candida ca independent pe listele de europarlamentare și va trebui să strângă 100000 de semnături în 5 zile ca să îi fie acceptată candidatura. În acest moment, nu știu dacă să spun bravo Mircea Diaconu. 

Mircea Diaconu, actorul și PNL-iștii.

Dacă a ieșit din partid pentru a candida independent, pentru că partidul nu a vrut să riște să piardă un loc din vina incompatibilității, și va reveni în partid după alegeri, nu merită nici un bravo, dimpotrivă. Dacă a ieșit din partid supărat că partidul nu a avut încredere și nu a vrut sa piardă locul prin proces și nu se va mai întoarce în partid, ar fi altceva, dar ar putea să fie vorba de o simplă ambiție. Vom vedea dacă merită felicitat sau huiduit. Dacă va reuși în cele 5 zile ce a reușit și Eba, înseamnă că și el va fi ”sprijinit” de tinerii PNL deci ieșirea din partid a fost o înțelegere între el și Antonescu.

Unii ar putea spune că Mircea Diaconu nu este în stare de așa ceva pentru că el este un tip integru și nu se pretează la așa ceva. Oare?

Hai să ne amintim momentul Aprilie 2013 când Ponta o numea pe coana Kovesi la DNA. Imediat a avut loc o întâlnire la nivel înalt în PNL care a văzut în asta o încălcare a angajamentelor luate de USL în fața alegătorilor. Dacă Mircea Diaconu ar fi ieșit din partid când a fost numită doamna Kovesi la DNA, aș fi mers pe jos până la București să îl felicit. La vremea aia însă el s-a mulțumit să spună în ședință că ar trebui ca PNL sa iasă de la guvernare pe chestia asta. Îmi făcusem bagajele să merg totuși pe bicicletă, dar a doua zi îl văd pe domnul Diaconu la tv susținând că nu e adevărat, că sunt zvonuri. Am descălecat de pe bicicletă. Apoi după încă o zi, domnul ministru Barbu, cel cu bolnavii de SIDA, spune pe post cu gurița lui că este adevărat, Mircea Diaconu ceruse ieșirea de la guvernare pe motiv ca a fost numită Kovesi la DNA. Atunci mi-am revenit definitiv și am realizat ca actorul devenise și el sălbatic,nu mai respecta publicul, spunea replicile primite de la sufleur, el nu mai avea nici măcar curajul să își recunoască propriile replici.

Maestre Diaconu, să îți dea replica un Toma Caragiu, este o onoare, dar să îți sufle replicile Crin Antonescu este umilitor. Așa a mai căzut pentru mine un idol, așa s-a mai năruit o speranță.

De ce aș crede acum că ieșirea din PNL ar fi pe bune și nu ar fi numai o chichiță, pentru a putea candida independent, dar sprijinit de PNL în strângerea semnăturilor? Dacă va reuși în 5 zile să strângă 100000 de semnături, asta ar însemna 20000 pe zi asta ar însemna ca în fiecare zi 200 de oameni să strângă câte 100 de semnături. Și matematic este imposibil. Nici Adrian Păunescu, cu al său cenaclu nu ar fi strâns atâtea semnături dacă ar fi adunat pe stadioane oamenii la spectacol.

Ce se va întâmpla rămâne de văzut, dacă va strânge semnăturile, aștept revenirea la partid după alegeri ca să pot să merg cu avionul până la București si să îi spun că a devenit un mare actor dacă a prostit 100000 de oameni să semneze crezând că a devenit independent. Dacă și actorul s-a sălbăticit, la ce să ne mai așteptăm? Nu am găsit altă rimă, maestre!

                                                                                                                                                                  Iosif VARGA

Academicianul Mircea Maliţa: „Nici măcar un blestem divin nu putea fi mai rău decât Elena Ceauşescu!“

Academicianul Mircea Maliţa a vorbit la Adevărul Live despre diplomaţia românească, de la rigorile lui Stalin până la capriciile Elenei Ceauşescu. Academicianul a dat pe faţă cărţile diplomaţiei comuniste: Cum a ajuns România să se răsfeţe în braţele Occidentului?  Cum i-a sfidat, prieteneşte, pe ruşi?

Academicianul Mircea   Maliţa i-a sfidat  întotdeauna pe ruşi

Academicianul Mircea Maliţa (86 de ani) a fost martorul activ al lichidării şi apoi al resuscitării diplomaţiei româneşti. Le-a vorbit americanilor când „România“ se scria în chirilice şi le-a vorbit ruşilor când România mima simpatii occidentale. După mai bine de jumătate de secol de carieră, nume precum Picasso, Tristan Tzara, Roosevelt, Gandhi, Castro sau Thatcher îi stârnesc amintiri personale.     Mircea Maliţa este primul român în Clubul de la Roma. A fost director al Bibiliotecii Academiei în timpul în care Lucian Blaga era un simplu bibliotecar, Consilier al Misiunii Permanente a României la ON, director şi ministru adjunct la Afaceri Externe, ministru al Învăţământului, ambasador al României în Elveţia, SUA şi la ONU. E membru al Academiei Române din 1994.

                                    Cum s-a apropiat România de Occident

Despre momentul 1958 – retragerea trupelor sovietice din România – „O vânătoare reuşită!“

Maurer l-a scos de la închisoare pe Dej, de la Doftana, dar Dej nu voia să iasă. Apoi, Maurer l-a dus pe Dej în lumea liniştită a satelor, unde a mai respirat şi i-au mai trecut obsesiile. Aşa s-au cunoscut ei şi s-au împrietenit chiar. Maurer găsea anumite prospeţimi şi idei noi la Dej.  Maurer l-a rugat pe Dej să nu-l numească nicăieri. Totuşi, Dej, numit ministru provizoriu la Industrie, l-a numit director pe Maurer, acolo în administraţie şi au făcut un fel de tandem. Ei nutreau un complot. Erau obsedaţi de chestiunea: cum să ne mai eliberăm de ruşi, cum să mai eliberăm strânsoarea? Pe faţă nu puteau face măcar aluzii. Eram atunci ca un deţinut la spitalul de nebuni cu mâinile legate la spate. Ideea era să încercăm printr-o strategie oarecare să eliberăm mâinile. Nu puteai scoate, însă, gulerul de metal care era pecetluit. Cu o mână s-a făcut economie şi cu cealaltă diplomaţie. Dar la momentul potrivit, care n-a fost 1950. În 1950 au fost doar idei tactice. Trebuia întâi curăţat partidul din punct de vedere intern. Ana Pauker trebuia să plece. Au reuşit, în 1952.     Mai târziu puţin, au găsit pe al doilea ajutor al ei, pe Chişinevski, care o trădase pe ea la procesul ei şi aşa a scăpat. Dar în 57 a fost trădat şi el.    A urmat invitaţia adresată lui Nikita Hruşciov la o vânătoare, au făcut ca el să aibă dispoziţie bună împuşcând mult, apoi l-au luat la întrebări. Un dialog foarte amical. Hruşciov s-a prins şi a zis că scoate armata. A scos-o şi a scos şi consilierii, armata ascunsă. Asta a fost în 58. O vânătoare reuşită!

 

                                                 O scrisoare pierdută către America

Apoi, Dej cu Maurer au fost într-o călătorie în Orient, s-au oprit la Moscova. Hruşciov i-a dus la teatru. Maurer l-a luat de-o parte şi i-a spus lui Dej: „Să ştii că Hruşciov nu e în toate minţile. Să nu te miri dacă într-o zi, dimineaţa, deschizi ziarul şi afli că eşti în război cu America. Asta l-a speriat pe Dej“. Atunci a fost o ieşire interesantă în care noi am înştiinţat partea americană că noi nu vrem un conflict cu America şi să nu ne considere printre primejdii. Era o chestiune disperată, dar era o situaţie de limită. A fost o scrisoare care s-a pierdut. 

                                       Despre noua relaţie dintre România şi SUA

În 1963, am fost trimis la o discuţie cu W. Averell Harriman. El era un vulpoi bătrân, fusese în România, jucase tenis cu regele şi cu primul ministru, fiindcă făcea parte din Comisia Generală de Armistiţiu. I-am spus că avem nevoie de ajutorarea României de a se reface economic: poate împrumuri, poate îndrumări să ne ajute să construim o uzină ceva. Ei aveau ideea mare ca în economie să aibă porţile deschise. Harriman a zis că le deschis pentru noi. A făcut o balanţă. Cei din jurul lui nu prea voiau asta. Eu trebuia să ţin secretă această discuţie. Aşa a fost: când m-am întors am uitat tot, pentru că era muniţie în mâna sovieticilor colaborarea cu Occidentul. Am tăcut.  Citind mult timp după aia o carte de politică externă, am găsit şi discuţia cu mine. „Harriman i-a dat dreptate lui Maliţa“. Trecuseră bine 20 de ani de la întâmplare. Şi-atunci am început şi eu să povestesc această istorie care a început relaţia noastră cu America. Apoi a început producţia de oţel la Galaţi, am primit licenţe pentru soluţii tehnice… Era de înţeles că s-a întâmplat ceva. Vecinii se uitau la noi ca la minune, că nu se întâmpla în niciun alt stat. Aşa a început o animare economică aproape miraculoasă în anii ’60 – deceniul deschiderii.

                            Votul din ’63 – primul vot diferit de Uniunea Sovietică

În 1963 eram ministru adjunct Afaceri Externe. Noi ne-am exprimat dezaprobarea armelor nucleare deja şi era greu să ne exprimăm un alt fel de vot după criza rachetelor din America Latină. Cum să votăm noi împotriva Americii Latine? Că se opune Cuba, să n-o jignim. Atunci am început discuţii cu ruşii, dar am fost lăsat în suspensie teribilă.        Când s-a votat, am fost chemat la telefon. Erau instrucţiuni de acasă: votează „Pentru“, cu explicaţia: Avem o simpatie faţă de Cuba. Când am spus „Da“, preşedintele a rămas cu gura deschisă, a crezut că nu aude bine. Majoritatea s-a abţinut. A fost primul vot diferit de al lor. Imediat după aceea s-a făcut conferinţa ţărilor în curs de dezvoltare, favorabilă pentru noi. Aici am primit dezlegare să votez pentru interesul ţărilor în curs de dezvoltare. Ruşii nu voiau, fiindcă le creeau obligaţii materiale. Am tras 6 voturi diferite de ale Uniunii Sovietice. Asta a fost în 1964. De atunci, am mers tot aşa.

Graphic1

                                             Ce le-aţi reproşa lui Dej şi lui Maurer?

Să vă spun drept, nu găsesc lacune în desfăşurarea strategiei lor. Era amănunţit elaborată şi nuanţată. Aveam interdicţie să jignim sovieticii vreodată în discuţii, să subliniem că avem păreri diferite. Noi susţineam că în numele socialismului trebuie făcut aşa sau aşa. Pentru asta pierdeam o mulţime de timp încercând să-i facem pe sovietici să voteze ca noi.    Dacă numai unul dintre noi ar fi amintit chestiunea Tratatului de la Varşovia… dacă-mi exprimam vreo îndoială la adresa Tratatului, a doua zi, erau tancurile sovietice la Bucureşti. Se umbla ca pe sticlă.  Marile Puteri au convenit ca România să rămână cu Uniunea Sovietică. N-a fost invenţia României. Practic, ne-au dat Marile Puteri cadou la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Şi-apoi, ca să căpătăm Transilvania de la unguri, nu puteam pronunţa cuvântul Basarabia.     Despre anii ’80 – ratarea afacerii cu Nestle – „Niciun blestem nu ar fi fost mai rău decât Elena Ceauşescu“    Este adevărat că în anii ’80, dificultăţile nu mai veneau aşa de mult de la Occident, nici de la ruşi, care se mai lămuriseră cu noi, ci de la nenorocirea cuplului Ceauşescu. Ea a fost tot ce putea fi mai rău pentru soarta României. Dacă un blestem superior, divin ar fi venit asupra României, nu putea fi mai rău decât Elena Ceauşescu. Ea tăia şi spânzura, avea în mână cadrele, Serviciile Secrete, Diplomaţia… Am avut o şansă la un moment dat, la Nestle, având o cunoştinţă acolo, fiind amândoi membri în Clubul de la Roma. Am discutat şi cei de la Nestle au trimis delegaţie să facă o fabrică în România de lapte praf şi supe la plic. Le-a plăcut mult la Bucovina, unde au găsit şi vaci, şi păşune. Au fost gata să semneze. În timp ce se făceau negocierile, a ajuns informaţia şi la Elena Ceauşescu. Ea a spus că numărul de vaci din Bucovina este secret de stat! Or, elveţienii aveau nevoie de aceată informaţie. Şi n-au mai făcut fabrica. Au făcut-o în Bulgaria.

                                              Despre întâlnirea cu Pablo Picasso

Am fost la Congresul Păcii şi Picasso era şi el acolo. Cu Sadoveanu a reuşit să dea mâna. Picasso era foarte zâmbăreţ şi fericit, fiindcă abia i se născuse un copil. I s-a cerut să dea autografe. El a pus o masă cu cartoane şi pentru fiecare om desena porumbelul păcii şi-şi dădea autograful. Am stat şi eu la coadă, dar uluit de personalitatea lui, am irosit timpul şi nu au mai fost cartoane. Am rămas, aşadar, fără autograf de la Picasso.  Sadoveanu, în schimb, era un taciturn. Tristan Tzara era vorbăreţ faţă de Sadoveanu.  Cel mai mult am fost legat prin corespondenţă, activităţi comune şi vizite de Doamna de Fier, Margaret Thatcher. Am cunoscut-o când nu era în politică şi era mult mai deschisă. În politică, a devenit mult mai dură, mai rea, dar nu cu mine.

                                                                                                                                                 Dr.farm Silvia ANDREI

Abandonul politicienilor în faţa limbii române

În plină campanie electorală se poate testa cât de puţin le pasă politicienilor şi guvernanţilor de interesele cetăţnilor şi mai ales, de securitatea lor naţonală identitară. Nimeni dintre oficialii români nu a făcut şi nu face nimic pentru ca lovitura de măciucă pe care o primeşte limba şi literatura română de la Ministerul Educaţiei să facă cât mai puţine victime inocente.
Subiectele de la oral pentru proba la Limba şi literatura română la Bacalaureatul care s-a dat cu ceva vreme în urmă a arătat şi altceva decât proverbiala bulibăşeală şi neprofesionalismul celor care conduc Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Unor elevi aflaţi sub dictatura consumului, a tabloidizării aspectelor intime ale vieţii şi a noilor tehnologii ale comunicării şi informaţiei li se bagă pe gât subiecte care n-au nici o legătură cu literatura română, cu valorile ei şi cu ceea ce ar trebui să atragă pe orice licean, anume puterea ficţiunii şi a stilului literar. În locul prescurtărilor şi emoticonsurilor de pe messenger, care distrug cu voioşie felul în care scriu şi gândesc adolescenţii de astăzi limba română, oficialii de la Ministerul Educaţiei şi Cercetării au dat-o şi ei în prescurtări şi valori dubioase ale literaturii române, obligându-i pe elevi la limba de lemn şi de bumbac care se exersează astăzi cu succes în familia celor 27 de naţiuni europene. Nu este enervant faptul că mai-marii UE ne obligă să-l detronăm pe Caragiale şi pe marele poet european Nichita Stănescu, ci faptul că citatele din ştabul european şi din textele care fac apologia europenismului sunt anoste, fără valoare stilistică şi literară. Când cei mai mari gânditori şi stilişti români care au problematizat în scrierile lor nonficţionale raporturile noastre de mentalitate şi de sincronism social şi cultural cu Europa, este lipsit şi de gust, şi de propunerea info-educaţională care să terorizeze nişte bieţi teenageri născuţi chiar odată cu căderea comunismului cu Raportul Tismăneanu şi texte de legislaţie europeană. Grav este faptul că prin asemenea metode oficiale de persuasiune, liceenii au fugit de ideea de literatură şi de limba română ca dracul de tămâie. Faptul că avem patru ore de limba şi comunicare în programa şcolară de liceu, în fapt ore de comunicare despre orice altceva decât textul literar românesc, va avea efecte nebănuite. Identitatea noastră de limbă şi neam românesc va fi sub semnul comunicării de masă fără comunicare! În această situaţie poporul nostru va vorbi din ce in ce mai prost limba română. Vom putea fi mai uşor asimilaţi unei populaţii de consumatori de produse şi legislaţie europeană decât unei naţiuni orgolioase cu ceea ce are unic şi irepetabil, limba română.
Nepăsarea politicienilor ar trebui scoasă din ţâţâni de marea porblemă de securitate naţională pe care o reprezintă astăzi expedierea limbii române în exerciţii de comunicare fără conţinut cultural şi identitar naţional. O expediere pe canalele media, unde se vorbeşte şi se gândeşte o limbă română din ce în ce mai sărăcăcioasă. O expediere pe şoseaua de centură a politicii şi a treburilor publice oneroase. O limbă română răpusă de cei care ar trebui să o apere.
Atât toa’şu Băse cât şi Călin Popescu-Tariceanu, alaturi de politicieni care si-au castigat renumele de nationalisti, au declarat ca vor face orice pentru apararea securitatii Romaniei. Limba si literatura romana sunt elemente de securitate nationala abandonate de functionari ai statului, rapuse pe la spate si, uneori, cu premeditare de defilarea gaunoasa a slugarniciei fata de ,,comandamentele europene”. Pana nu e prea tarziu, aceste elemente de securitate nationala trebuiesc aparate, in primul rand, de oamenii de cultura si de societatea civila. Felul in care invata elevii limba si literatura romana in programa scolara, felul in care e incurajata performanta stilistica si de gandire in limba romana ar trebui, cu grabire, sa fie in dezbatere publica. Aceasta dezbatere – cu nuante, cu argumente si fara patimi de trib – trebuie sa consolideze elementul de siguranta nationala a limbii romane in agenda pragmatica a politicienilor de la noi. Dar au, oare, acesti politicieni nevoie de limba romana?

                                                                                                                                                      Iosif VARGA

Vin vechi în burdufuri noi

Nu este greu să-mi dau seama că în România de azi trăiesc un mare risc: să cred că aşezarea vieţii mele ţine doar de eficienţa sistemului, de condiţiile acestei societăţi. Cu alte cuvinte, încep să aştept totul de la o instanţă anonimă, imperfectă şi prea omenească. Totodată, îmi dau seama că intru într-un automatism care, încet-încet, depărtează inima mea de simţirea prezenţei şi a lucrării lui Dumnezeu. De aici, se ridică o întrebare decisivă: „Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?“. Fiecare dintre noi trebuie să răspundă, după măsura vieţii sale. Convingerea mea este că se pot pierde două lucruri esenţiale vieţii. Pe de o parte, învăţăm să nu mai aruncăm ancora nădejdii noastre dincolo de această lume şi tocmai de aceea simţim în toată vremea sufocarea şi stresul unei vieţi lipsite de sens. Pe de altă parte, uităm să mai mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne dăruieşte.

În această lume, Hristos rămâne singurul temei al vieţii noastre, El Care ne-a poruncit: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“. Părintele Rafail Noica ne aminteşte că Hristos nu trimite la o biruinţă pe care El o va realiza în viitor, ci ne spune că „biruinţa este deja câştigată de două mii de ani“. Oare de ce ne lăsăm tot mai puţin cuprinşi de taina lui Dumnezeu, care se lucrează în lume şi, foarte concret, în viaţa noastră? Încrezându-ne în noi înşine, păşim pe căile vieţii, dar nu observăm reperele acestui itinerar. Fără acestea, cununa biruinţei poate rămâne departe de noi, iar efortul nostru, zadarnic. Aceste repere spirituale ne călăuzesc spre Ţinta cea de sus şi, hrănind vocaţia sfinţeniei, nu lasă loc rătăcirilor. Pragmatici, noi căutăm cu privirea doar evidenţele realităţii, iar taina o lăsăm altora… Semn al slăbirii experienţei duhovniceşti, raportarea noastră la Dumnezeu devine tot mai artificială, iar sufletul nostru, un instrument atât de fin, dar uitat aşa, neacordat. Oare cum să reaprindem văpaia vie a iubirii noastre, pentru că aici suferim?   Să luăm aminte la cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Efeseni 4, 1-7 şi la înţelesul pildei samarineanului milostiv. Ascultând cuvântul, să ni-l facem al nostru, pentru că aşa vom cunoaşte voia lui Dumnezeu, Cel Care ne vorbeşte şi ne arată drumul. Astfel, vinul cel vechi al Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi ni se toarnă în burdufuri noi, pentru zidirea şi mângâierea noastră. Gustând – din îndemnul psalmistului – mierea cunoaşterii lui Dumnezeu, cea descoperită prin Scripturi, şi respirând aerul tare al teologiei Sfinţilor Părinţi, nu putem uita că suntem o verigă în lanţul Predaniei Bisericii lui Hristos, ca unii care se împărtăşesc de tainele Bisericii, dar le şi transmit generaţiei care vine. Scriindu-le odinioară creştinilor din Efes, Sfântul Pavel ne vorbeşte şi nouă despre „chemarea cu care aţi fost chemaţi“ şi pomeneşte o serie de virtuţi: smerenia şi blândeţea, îndelunga răbdare şi îngăduinţa prin iubire. Le avem noi însă pe acestea? Nu, nu le avem.

Să căutăm să înţelegem – împreună cu părintele Nicolae Steinhardt – că Hristos ne cere tocmai ceea ce nu avem să dăm. Se povesteşte că un tânăr a venit într-o mănăstire, dorind să ceară stareţului să fie primit în acea obşte, dar îi spune că nu are nici credinţă, nici lumină, nici curaj… Normal ar fi fost poate ca stareţul să-i zică: „Îmi pare rău. Noi avem nevoie aici de oameni sefrioşi, înzestraţi. Mergi în pace!“, dar Duhul i-a dat alt răspuns: „Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine“.

Merită să punem la inimă şi sensul adânc al pildei samarineanului milostiv, căci ea ne vesteşte milostivirea lui Dumnezeu pentru noi, printr-un cuvânt care ne înalţă fruntea din noianul grijilor şi al neîmplinirilor noastre.  Încercând să-L ruşineze pe Hristos înaintea mulţimilor, învăţătorul de lege Îl întreabă cum poate să moştenească viaţa de veci. Cunoscând gândul său, Hristos îl pune să caute singur răspunsul. Învăţătorul de lege aminteşte iubirea de Dumnezeu şi de aproapele; începe deci cu Dumnezeu şi sfârşeşte cu omul. Hristos răstoarnă gândirea lui şi îi răspunde vorbindu-i despre om. De ce face asta? Pentru a le arăta iudeilor că, în formalismul lor, au pierdut legătura vie cu Dumnezeu şi tocmai de aceea nu mai pot să vadă în om chipul lui Dumnezeu. Rostind pilda samarineanului milostiv, Hristos oferă o imagine pe care o va împlini dumnezeieşte – pe Cruce. Dacă samarineanul sacrifică ceva din ale sale: confortul (punând pe cel rănit pe asinul său) şi timpul său, Hristos Se va aduce pe Sine Jertfă. „Iubind pe ai Săi, cei din lume, până la sfârşit i-a iubit.“ (Ioan 13, 1) Să cunoaştem lucrarea mântuitoare a lui Hristos pentru noi, să ştim de ce a venit Fiul lui Dumnezeu în lume – aşa ne îndeamnă Sf. Isaac Sirul – cu gândul şi inima noastră gata să primească dragostea lui Dumnezeu.

                                                                                                            Florin CREŞTINUL    

Alexandru Lăpuşneanu l-a învăţat dreptul bizantin pe Ivan cel Groaznic

Ivan cel Groaznic a fost primul conducător moscovit care s-a intitulat „Ţarul tuturor Rusiilor”, dar a trebuit să apeleze la voievodul Moldovei Alexandru Lăpuşneanu pentru a-şi pune în ordine sistemul legislativ. Până la Ivan cel Groaznic conducătorii de la Moscova aveau titlul de prinţ şi conduceau unul din multele state ale slavilor de răsărit. Titlul de „Ţar al tuturor Rusiilor” are o semnificaţie aparte: „toate Rusiile” sunt Rusia Mare (cea din jurul Moscovei), Rusia Albă (Belarus) şi Rusia Mică (Ucraina). „Ţarul tuturor Rusiilor” este un titlu care revendică moştenirea Rusiei kievene, fondate de nordicii scandinavi pe drumul de la Baltica la Marea Neagră. Tot de la Ivan cel Groaznic a început şi pretenţia conducătorilor moscoviţi că ar fi continuatorii Imperiului Bizantin. Doar că experţii lui Ivan cel Groznic au avut probleme în a ordona Nomocanonul bizantin al lui Matei Vlastares din 1335. Acesta fusese tradus din greacă în slavonă la curtea principelui sârb Ştefan Duşan, iar traducerea fusese făcută ad-litteram. Problema era că alfabetul grec nu se potrivea cu alfabetul chirilic şi toată materia legislaţiei bizantine era cam dată peste cap.

Până la urmă, în 1556 Ivan cel Groaznic i-a scris voievodului Alexandru Lăpuşneanu rugându-l să-i trimită o copie a traducerii slavone din legile bizantine ordonată conform alfabetului chirilic. Românii foloseau de sute de ani opera legislativă a lui Vlastares, iar în vremea în care Ivan cel Groznic i se adresa lui Alexandru Lăpuşneanu în spaţiul românesc circula deja o traducere în limba română a Nomocanonului. Lucrarea i-a fost încredinţată episcopului Macarie de la Roman care a încheiat-o în 1560 şi ceaslovul i-a fost trimis ţarului de la Moscova. Manuscrisul realizat la Roman a fost redescoperit la sfârşitul secolului al XIX-lea la Kiev.

                                                                                                                                                     Florin NAHORNIAC     

Istoricul Alex Mihai Stoenescu a colaborat cu fosta Securitate. Decizie definitivă a Curţii Supreme de Justiţie

Istoricul Alex Mihai Stoenescu, Jfost prim-vicepreşedinte al Partidului Noua Generaţie, a fost colaborator al fostei Securităţi, a decis definitiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Judecătorii instanţei supreme au respins contestaţia lui Alex Mihai Stoenescu, formulată în urma deciziei Curţii de Apel Bucureşti, din 25 septembrie 2012, potrivit căreia istoricul a fost colaborator al fostei Securităţi.

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind calitatea de colaborator al fostei Securităţi a lui Stoenescu este definitivă.În 25 septembrie 2012, un judecător de la Curtea de Apel Bucureşti admis acţiunea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), introdusă în decembrie 2010, pe numele lui Stoenescu, prin care s-a solicitat să se constate faptul că acesta a colaborat cu fosta Securitate.   Colegiul CNSAS i-a audiat în 2006 pe Alex Mihai Stoenescu şi pe Doru Braia, în calitate de formatori de opinie, Colegiul având la acea vreme informaţii că cei doi ar fi avut legături cu fosta Securitate, declarau atunci, surse din Colegiu.    Cei doi au fost verificaţi din oficiu, în calitate de formatori de opinie, iar audierea lor a fost necesară pentru a avea o imagine cât mai completă asupra datelor ce reies din documentele aflate în posesia instituţiei, precizat sursele citate.      Potrivit aceloraşi surse, Stoenescu a recunoscut că a colaborat cu fosta Securitate.

                                                                                                                                               Florin NAHORNIAC

Cum a distrus Carol al II-lea democraţia în România

Trãsãtura caracteristicã a vieţii politice româneşti din perioada 1934-1937 a fost erodarea marilor partide democratice. Guvernul Tãtãrescu s-a transformat într-un cabinet cvasipersonal al regelui Carol al II-lea. Judecată în ansamblu, guvernarea liberalã dintre 1934-1937 a fost una încununatã de succes în plan economic.

Cu toate acestea, în plan politic, are loc o deteriorare constantã a democraţiei româneşti.

Pe plan european extremismul ideologic, fie de stânga, dar mai ales de dreapta, era intr-um proces rapid de ascensiune. Într-o însemnare din octrombrie 1936, Grigore Gafencu era îngrijorat cã ciocnirea între curentele extreme, între fascism şi comunism, ameninţă sã întindã peste întregul continent un uriaş rãzboi.   La 25 noiembrie 1937 se semna un pact de neagresiune electoralã între Corneliu Zelea Codreanu, conducãtorul mişcãrii legionare, Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ şi Gheorghe Brãtianu, preşedintele PNL (Gheorghe Brãtianu), la care aderã şi Partidul Agrar condus de Constantin Argetoianu. Scopul pactului era înfrângerea guvernului în alegeri.    Rezultatele alegerilor din 1937 au fost: PNL a obţinut 152 de mandate în Adunarea Deputaţilor, iar PNŢ 86.

La Senat PNL a obţinut 92 de mandate, iar PNŢ 10. La 18 ianuarie 1938, înainte de deschiderea sesiunii parlamentare, Parlamentul este dizolvat de regele Carol al II-lea.

Trãsãtura caracteristicã a vieţii politice româneşti din perioada 1934-1937 a fost erodarea marilor partide democratice. Guvernul Tãtãrescu s-a transformat într-un cabinet cvasipersonal al regelui Carol al II-lea. Judecată în ansamblu, guvernarea liberalã dintre 1934-1937 a fost una încununatã de succes în plan economic. Cu toate acestea, în plan politic, are loc o deteriorare constantã a democraţiei româneşti.     Pe plan european extremismul ideologic, fie de stânga, dar mai ales de dreapta, era intr-um proces rapid de ascensiune. Într-o însemnare din octrombrie 1936, Grigore Gafencu era îngrijorat cã ciocnirea între curentele extreme, între fascism şi comunism, ameninţă sã întindã peste întregul continent un uriaş rãzboi.  La 25 noiembrie 1937 se semna un pact de neagresiune electoralã între Corneliu Zelea Codreanu, conducãtorul mişcãrii legionare, Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ şi Gheorghe Brãtianu, preşedintele PNL (Gheorghe Brãtianu), la care aderã şi Partidul Agrar condus de Constantin Argetoianu. Scopul pactului era înfrângerea guvernului în alegeri. Rezultatele alegerilor din 1937 au fost: PNL a obţinut 152 de mandate în Adunarea Deputaţilor, iar PNŢ 86. La Senat PNL a obţinut 92 de mandate, iar PNŢ 10. La 18 ianurie 1938, înainte de deschiderea sesiunii parlamentare, Parlamentul este dizolvat de regele Carol al II-lea.

                                                      Sfârșitul democrației

Anul 1937 este cel în care se sfârşeşte regimul parlamentar în România. Este momentul de   rupturã deoarece sistemul creat în 1926 se prãbuşeşte. Cu toate cã legea din 1926 prevedea în mod explicit procedura de urmat la articolul 96, ea nu a fost respectatã. Mandatele ar fi trebuit împãrţite dupã o formulã pur proporţionalã, fãrã a mai lua în discuţie prima electoralã. Carol al II-lea a decis totuşi sã apeleze la Octavian Goga pentru formarea guvernului, deşi partidul acestuia se plasase doar pe locul al patrulea, cu 9,25% din voturi.   Guvernul Goga nu rezista foarte mult. Pe 10 februarie este demis. Carol al II-lea nu doar cã dizolvă Parlamentul şi nu mai organizeazã alegeri, ba chiar impune un guvern de tehnocraţi condus de patriarhul Miron Cristea. Pe 20 februarie, Carol anunţă într-o proclamaţie cã propune poporului român o nouã Constituţie, care urma sã fie votatã pe 24 februarie prin plebiscit. Participarea era obligatorie, votul era foarte scurt, fiind programat doar pentru nouã ore, între 8 şi 17. Sistemul politic cu partid unic şi alegeri mimate a fost dezastruos pentru România. În realitate, regimul a devenit totalitar. În fapt, chiar termenul acesta apare în epocã. Este menţionat în decretul din iunie 1940 prin care Frontul Renaşterii Naţionale devine Partidul Naţiunii.Cu toate acestea, Carol este fericit cu regimul instituit şi i se pare benefic, de exemplu, cã la alegerile din 1939, la care doar FRN a depus liste de candidaţi, parlamentarii sunt aleşi aproape cu unanimitate.

Graphic1

Carol al II-lea

 

                                             Partidele si regimul dictatorial

Gheorghe Brãtianu,Iuliu Maniu șiConstantin (Dinu) Brãtianu aucontinuat sã lupte pentru păstrearea democraţiei. Aceştia trei trimiteau frecvent numeroase memorii la Cotroceni prin care criticau regimul de autoritate monarhicã.Pe de altã parte, Gheorghe Tãtãrescu a continuat sã susţinã politica dusã de rege. A deţinut funcţia de consilier regal şi a participat la comisia care a redactat Constituţia din 1938. Dupã asasinarea lui Armand Cãlinescu, Tãtãrescu devine, la 14 noiembrie 1939, premier.     Pe 31 martie regele semneazã un decret prin care interzice partidele politice. În aceeaşi se constitue instituţia Consiliului de Coroanã. Pentru a umple golul lãsat de eliminarea partidelor politice de pe scenã politicã a fost creat un partid unic, Frontul Renaşterii Naţionale.      Dupã aceastã datã cei doi mari lideri politici, Constantin (Dinu Brãtianu) şi Iuliu Maniu reuşesc sã amelioreze raporturile dintre PNL şi PNŢ. Acestea se concretizeazã în primul rând prin trimiterea unor memorii cãtre Carol al II-lea.

Cu toate cã monarhul nu a ţinut cont de mesajele trimise de Iuliu Maniu şi Constantin (Dinu) Brãtianu, partidele au continuat sã desfãşoare o oarecare activitate. În mai 1939 însã sediile partidelor politice sunt închise. Nu doar cã suveranul nu a ţinut cont de protestele lui Maniu şi Brãtianu, ba chiar a continuat sã ducã o politicã menitã sã destabilizeze partidele, introducând în guvernele din perioada 1938-1920 o serie de fruntaşi ai PNL şi PNŢ. Dintre liberali amintim: Ion Nistor, Mitiţă Constantinescu şi Victor Slăvescu.  Atunci când izbucneşte Al Doilea Rãzboi Mondial, Gheorghe Tãtãrescu îi propune monarhului un guvern de concentrare, fãrã schimbarea regimului politic. Scopul sãu era atragerea populaţiei, în condiţiile în care partidul unic nu era viu. În vara lui 1940, în condiţiile ultimatumului sovietic şi al pierderiilor teritoriale, protestele lui Maniu şi Brãtianu devin din ce în ce mai violente. Ei cãutau sã punã capãt regimului de autoritate monarhicã şi sã impunã un al regim politic. Atmosfera totalitarã este însoţitã de violenţe şi crime. Efectul pe plan politic este catastrofal în vara lui 1940.     Pe 6 septembrie 1940, Carol al II-lea abdică şi pãrãseşte România.

Chiar dacã fãrã succes, partidele politice auîncercat în timpul dictaturii carliste sã lupte pentru pãstrarea regimului democratic în România. Cauzele insuccesului nu se gãsesc exclusiv în interiorul partidelor, ci trebuie analizate dintr-o perspectivã mai largã, româneascã şi europeanã.

                                                                                                                                                     Florin NAHORNIAC

DIICOT are un dosar penal pentru mai mulţi cetăţeni unguri, după declaraţii cu caracter revizionist şi separatist

DIICOT informează că are pe rol un dosar în care mai multe persoane sunt cercetate pentru „acţiuni împotriva ordinii constituţionale”, prin declaraţii cu caracter revizionist şi separatist. Surse judiciare spun că în cauză sunt vizaţi cetăţeni unguri.    „Pe rolul Serviciului de prevenire şi combatere a infracţiunilor de terorism şi a celor contra siguranţei statului se află în curs de soluţionare un dosar penal în care se efectuează cercetări faţă de mai multe persoane, sub aspectul acuzaţiei privind săvârşirea infracţiunii de ‘acţiuni împotriva ordinii constituţionale’ prevăzute de art. 397 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal”, se arată într-un comunicat al DIICOT, citat de Mediafax.

În cauză, precizează DIICOT, există suspiciunea rezonabilă că în perioada 2013-2014, pe teritoriul României, cu ocazia mai multor manifestări ce au vizat promovarea Alianţei Tinerilor de Dreapta – Mişcarea pentru o Ungarie mai bună, au fost făcute declaraţii cu caracter revizionist şi separatist, contrare ordinii constituţionale.   Precizările DIICOT vin după ce purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Interne (MAI), Monica Dajbog, a anunţat că autorităţile române au decis nepermiterea intrării în ţară a unor cetăţeni ungari din patru formaţiuni, inclusiv Jobbik, urmând să fie făcute demersurile necesare pentru ca aceştia să fie declaraţi indezirabili.

Cum se poate scufunda totul pentru că Ponta nu îi poate spune NU lui Mazăre

În Programul de guvernare 2013-2016, capitolul dedicat domeniului „Transporturi”, Portul Constanţa se bucură de o atenţie generoasă a autorităţilor centrale.  Planul de măsuri vorbeşte de la sine: se au în vedere „dezvoltarea portului Constanţa ca port regional strategic şi includerea sa în reţeaua de autostrăzi maritime. Portul Constanţa trebuie să devină una din cele mai importante porţi de intrare – ieşire din Europa a mărfurilor pentru Orientul Îndepărtat, folosind ruta Oceanul Indian – Marea Roşie – Canalul de Suez şi coridorul Traceca. În acest sens, în portul Constanţa va fi finalizat digul de nord şi se vor crea noi dane, astfel încât portul să-şi mărească capacitatea de operare cu 50%”.  Practic, bunul simţ şi minima orientare în plan strategic, cerinţe obligatorii pentru orice decident responsabil, primesc în Programul de guvernare o bună tribună de exprimare, iar cu acest lucru e greu să nu fi de acord.  Amplasarea, infrastructura existentă, dar şi potenţialul încă neatins al celui mai mare port maritim al României ar face, oricum, imposibilă abordarea acestui obectiv în alţi termeni decât port regional strategic”, respectiv „una din cele mai importante porţi demintrare-ieşire din Europa a mărfurilor pentru Orientul Îndepărtat”.      Sunt, însă, programele de guvernare documente valide în România zilelor noastre?     Au aceste texte valoarea şi consistenţa pe care le implică în mod natural tocmai denumirea lor? În fine, poate fi considerat premierul României, indiferent de numele lui, garantul unor asemenea acte, care în esenţă pun laolaltă liniile directoare ale viitoarei guvernări?    Ei bine, cazul special al Portului Constanţa face ca un răspuns afirmativ (şi, aparent, de natura evidenţei), să fie, pe zi ce trece, tot mai dificil de dat.

În cei doi ani de guvernare, Cabinetul Ponta a reuşit să relativizeze multe – orientarea strategică a ţării, rolul justiţiei, construcţia bugetară, sensul taxelor, cadrul instituţional, procesul complex de revizuire a Constituţiei, conceptul de descentralizare şi chiar noţiunea de doctorat.   Cercul fiind atât de vicios, a venit inevitabil şi rândul unor obiective naţionale de interes strategic să cadă în această plasă.      Pentru că nu poţi citi în altă cheie modul în care actuala guvernare se raportează la principala poartă maritimă a României.

Un mod iresponsabil, din moment ce, iată, s-a ajuns în situaţia absurdă de a mai şi dezbate dacă este bine sau nu ca Portul Constanţa, entitate de interes regional strategic, să încapă în mâinile unui grup infracţional, reprezentat de Radu Mazăre, primar al Constanţei, şi Nicuşor Constantinescu, preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa.   Ambii au numeroase dosare penale, ambii fac obiectul unor anchete în care prejudiciile estimate tind, cumulat, spre sute de milioane de euro.    În loc de a fi pus punct de la bun început pretenţiilor lui Radu Mazăre de a-şi spori controlul asupra Portului Constanţa, Victor Ponta a preferat să lase totul în voia sorţii.

În loc să fi tranşat această problemă, care promite să încalce toate liniile roşii posibile, şeful Guvernului îi permite lui Mazăre, de aproape doi ani, să vorbească precum o ţaţă despre cum s-a înţeles el cu premierul ca administraţia locală să primească mai multe acţiuni şi mai multă mână liberă.  De exemplu, plin până peste de sine, Radu Mazăre a promis unui grup de bătrâni – parte a clienţilor electorali captivi ai edilului – că le va da ceva bun. ,,Vă pregătesc o surpriză tare plăcută pentru iarna viitoare, în ceea ce priveşte căldura, adică mai puţin de plată. Nu pot să vă dau amănunte, sper să-mi iasă aranjamentele pe care vreau să le fac, cu portul, cu nişte bănuţi pe care să-i mai adunăm“Cum în Constanţa gigacaloria are preţul aurului pe piaţa metalelor, nu este deloc exclus ca subvenţionarea ei, din resursele atrase prin dobândirea unui pachet suplimentar de acţiuni la compania care administrează portul, să fie una dintre acele surprize.   Iar în proximitatea campaniilor electorale ce vor urma, gama surprizelor s-ar putea – de ce nu? – diversifica. Reţineţi, însă, exprimarea plină de miez a lui Mazăre: ,,aranjamentele pe care vreau să le fac cu portul”. Revin: în loc să fi curmat demult nebunia de aventurier închipuit a unui baron plin de dosare penale şi cu un obraz ridat de numeroase alte suspiciuni, Victor Ponta a reuşit să aducă acest dosar în punctul în care paşii concreţi au devenit o realitate.

La sfârşitul săptămânii, de pildă, consilierii locali ai PSD (dar PSD deţine majoritatea în Primăria Constanţa) au votat în bloc majorarea de la 20 la 33% a pachetului de acţiuni pe care municipalitatea îl va deţine la compania care administrează marea poartă a României spre zone delicate din perspectiva raporturilor internaţionale.  Este  drept, votul propriu-zis al consilierilor nu permite în mod automat preluarea acţiunilor de către instituţia condusă de edilul constănţean.  Mingea rămâne încă şi în curtea Ministerului Transporturilor.

Totuşi, semnalul e unul grav şi reflectă suficient de apăsat cât de sensibil rămâne Executivul de la Bucureşti în faţa baronilor sforari şi cât de vulnerabilă este România însăşi, din moment ce oameni ca Mazăre chiar cred că îşi pot extinde afacerile oneroase până şi în sfere strategice.

De ce a ajuns primarul Constanţei să creadă că, într-un final, va reuşi?       Ei bine, tocmai pentru că şeful Guvernului nu i-a răspuns până acum tranaşnt: că NU, NU SE POATE. Este  greu de crezut că Ponta, în sinea lui, nu îşi dă seama care pot fi implicaţiile strategice şi la fel de greu de imaginat este şi faptul că, efectiv, vrea să dea portul pe mână unui baron puternic, care astfel va deveni şi mai puternic.        Dar prea puţin contează ce ar face premierul dacă s-ar simţi liber să acţioneze.  Contează, în schimb, enorm, ceea ce nu face.       Iar ceea ce nu face ţine tocmai de faptul că nu i-a transmis clar şi distinct lui Mazăre că totul are o limită şi că atâta timp cât se află în fruntea unui guvern, o asemenea inepţie nu va fi posibilă. ,,Ce performanţe are o primărie falită, de unde bagă bani, ştiu ei ce înseamnă costuri când prima lor grijă e să transforme Silozul vechi din port în Cazino, când nici pe celălalt nu l-au reparat? Să fim serioşi”, spunea la sfârşitul lunii trecute Gabriel Comănescu, unul dintre oamenii de afaceri care şi-a asumat rolul de a prezenta public preocupările operatorilor portuari. Vestea proastă pentru Mazăre este că asemenea argumente sunt la îndemâna oricui, performanţele primăriei pe care o conduce fiind, în raport cu potenţialul zonei, demne de scenariul unui film prost. Dar eu aş merge şi mai departe.    Şi aş spune că a nu tăia din start avântul lui Mazăre pe acest subiect e ca şi cum te-ai întreba, cu preţiozitate, dacă nu ar fi democratic ca DNA să fie condus nu doar de procurori selectaţi în mod transparent, ci şi de baroni penali.

                                                                                                                                              Florin NAHORNIAC

Cum a renăscut Valahia Moraviei sub Matia Corvin

Asemenea, nu au fost datori să facă lucrări la cetatea Arva şi Lykava. În acelaşi timp, au declarat şi privitor la veniturile şi dările pe care trebuie să le facă pe seama numitelor cetăţi şi care erau următoarele. Întâi fiecare proprietar de oi trebuia să dea, de la 100 de oi, cinci la una din cetăţile amintite, pe al cărei teritoriu se petrecea; asemenea din 100 de capre, cinci ţapi. Fiecare român proprietar de oi era obligat să dea în fiecare an un berbec şi un brâu. Cei care n-au oi, după fiecare bou pe care-l are e dator să plătească o groşiţă. Românii au spus, cum am constatat şi noi, Regele, prin cuvintele lor. După acesta, noi, informându-ne deplin asupra celor precedente şi de la alţi nobili şi locuitori ai acestui ţinut, am primit relaţii asemănătoare cu ale acelora. Românii de aceea au fost scutiţi de plătirea contribuţiei generale şi n-au fost obligaţi la lucrările cetăţilor, pentru că ei întotdeauna aveau armele necesare pentru paza drumurilor, îndeosebi arcuri de mână şi prăştii. Şi fiindcă e datoria lor de a apăra şi păzi toate drumurile de atacurile hoţilor, tâlharilor şi ale altor răufăcători, ei au să călăuzească nevătămaţi pe călători, pe care îi vor da în grija lor castelanii cetăţilor aminite, de câte ori va fi nevoie. La porunca castelanilor, sunt datori să trimită, la nevoie, tineretul armat să stea pentru câteva zile acolo unde vor cere împrejurările, cum zic castelanii. De asemenea, am înţeles că ei au voie să-şi pască şi să-şi crească oile şi vitele lor în pădurea ziselor cetăţi, dar aşa ca nimenea dintre ei să nu îngăduie ca oile sale să treacă la peste un sfert de milă depărtare, afară din pădure”. Posesiunea Dubowa la care face referire diploma regală este satul atestat încă din 1393 sub numele de Valaska Dubowa.

                        Privilegii asemănătoare cu cele ale românilor din Feleacu

Documentele regale mai arată că românii moravieni aveau, printre altele, atribuţiile de a păzi drumurile, iar conţinutul şi formularea documentelor care atestă aceste privilegii sunt asemănătoare cu cele ale diplomelor emise în aceeaşi perioadă care statuau şi confirmau drepturile şi privilegiile românilor din satul Feleacu, care aveau, aidoma fraţilor lor din Moravia, datoria de a păzi drumul medieval dintre Cluj şi Turda. Diploma emisă de regele Matia Corvin nu este singurul document de acest fel. Drepturile românilor au fost confirmate şi de alţi suverani, precum Ludovic al II-lea sau Ferdinand de Habsburg. De asemenea, în corespondenţa dintre Ferdinand de Habsburg, care a fost rege al Ungariei şi Boemiei, principe al Transilvaniei şi împărat al Sfântului Imperiu Romano-German, şi arhiepiscopul catolic Nicholaus Olahus, mitropolit de Strigoniu şi primat al Bisericii Catolice din Ungaria, împăratul romano-german menţiona faptul că „Astfel sunt neamurile cele mai vestite, dintre care rudele tale, românii nu sunt cei din urmă, care cum se ştie sunt urmaşii romanilor, stăpânitorii lumii şi pentru aceea se numesc români. Poporul tău în vitejie a excelat, a dat naştere (…) la Ioan Hunyadi şi regele Matei”. Nicholaus Olahus, descendent pe linie paternă al lui Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş, era înrudit, prin mama sa, Barbara Husar, cu Iancu de Hunedoara şi cu Matia Corvin. Satele valahilor din Moravia au cunoscut o perioadă de distrugeri masive în timpul Războiului de 30 de ani. Unii istorici vorbesc că ar fi fost comis un adevărat genocid împotriva valahilor care îşi apărau drepturile cu arma în mână. În urma distrugerilor provocate de acel război, românii din Moravia nu şi-au mai revenit niciodată

                                                                                      Dr ec Florin NAHORNIAC

Cuiburi de paste cu ton

O idee simpla si gustoasa pentru o masa in familie.

Timp de preparare: rapid.  Numar de portii: 2-3.    Complexitate: usor.

                                                        Ingrediente

  • 250 g tagliatelle (cuiburi)
  • 100 g ton
  • 1 dovlecel mic
  • 100 g rosii cherry
  • 50 g mazare congelata
  • 2 linguri cu unt
  • 1 lingura cu faina
  • 200 ml lapte
  • 100 g branza rasa
  • piper alb macinat
  • 1 catel de usturoi
  • sare

                                                  Mod de preparare
1. Fierbe pastele pentru 5 minute in apa cu sare, scurge-le cu atentie pentru a-si pastra forma de cuib.

2. Pentru sosul bechamel, topeste o lingura cu unt si adauga faina. Amesteca sa nu se arda, apoi toarna deasupra laptele.

3. Pune branza si lasa pe foc pana se topeste. Adauga apoi usturoiul zdrobit, sareaza si pipereaza dupa gust.

4. Unge cu untul ramas o forma termorezistenta. Asaza cuiburile de tagliatelle si printre ele pune tonul scurs bine, dovlecelul taiat cubulete si rosiile in jumatate, mazarea decongelata.

5. Toarna deasupra sosul si coace la foc mic jumatate de ora.

                                                                                                           Silvia ANDREI

Crimeea nu-i va fi de ajuns lui Putin

Când URSS a pierdut Războiul Rece, ofiţerii KGB şi GRU şi-au încuiat birourile, au lăsat armele la rastel şi s-au dus să-şi cheltuie pensia? Greu de crezut. Mai degrabă au strâns rândurile, au făcut un plan de acţiune, şi-au ales un lider şi au trecut la treabă. Dintotdeauna au existat trei Rusii – Rusia Mare, Rusia Mică (Ucraina) şi Rusia Albă (Belarus). Toate au fost formate de ramurile dinastiei nordice a Rurikizilor care şi-au întins stăpânirea asupra triburilor slave de răsărit. Ţarul de la Moscova nu a fost ţar în adevăratul sens al cuvântului până când nu a stăpânit toate cele trei Rusii, revendicându-şi „moştenirea de drept” a înaintaşilor săi varegi.

Patriarhul Kiril I de la Moscova îşi spune şi acum „Patriarhul Moscovei şi al tuturor Rusiilor”, în vreme ce mai marele ortodocşilor ucraineni îşi spune „Patriarhul Kievului şi al tuturor Rusiilor”. Din punct de vedere simbolic Kievul şi Moscova se află în competiţie pentru conducerea „tuturor Rusiilor”. În ziua de azi contează mai puţin titlurile din punct de vedere practic – însă Rusia lui Putin nu este completă fără Ucraina, din nici un punct de vedere: economic, militar sau geopolitic. Iar pretenţia Kievului de a fi un cap de pod pentru occidentalizarea „tuturor Rusiilor” a fost considerată o obrăznicie a cărei pedepsire este în plină desfăşurare.

                                                                                                                                        Florin BUCOVINEANUL

Cine a avut nevoie de Testamentul lui Petru cel Mare?

Istoria în sine a documentului este fascinantă căci vorbim despre unul dintre falsurile istorice nu numai dintre cele mai bine realizate, dar şi cu consecinţe de durată prin imaginea pe care implantat-o în conştiinţa publică a multor naţiuni începând cu finele de secol XVIII (când ar fi fost ,,descoperit din întâmplare”) şi până acum.

,,Primee tentative de a descoperi originea Testamentului datează de la mijlocul sec.XIX. G.Berkholz, bibliotecar rus, publică între 1859 şi 1870, trei articole, două în germană şi unul în franceză (apărut la Bruxelles în 1863 deoarece fusese interzis de regimul imperial) în care încearcă să demonstreze că Napoleon ar fi fost la originea faptelor. În anii 1870, în presa rusă apar articole semnate de V.Zotov, E.Karnovic, K.N. Bestujev-Riumin. Contribuţia esenţială o adduce M.Sokolniki (Revista de ştiinţe istorice, XXVII, 1912, pp 88-98), căutând originele Testamentului în mediile emigraţiei poloneze a perioadei 1797-1799. D.V. Lehovic citează în The American Slavic and East European Review un text semnat de Ilko Borsak : Veliki Mazpenec Grigor Orlik. Liov, 1932. Ar trebui oare să căutăm originile Testamentului în mediile ucrainiene anti-ruseşti din secolul XVIII ? (Tatăl lui Grigorie Orlik fusese un prieten al lui Mazeppa, iar acesta din urmă trimitea Memorii regelui Franţei asupra situaţiei din Rusia). Frumosul articol semnat de L.R Lewitter, The apocriphed Testament of Peter the Great (în The Polish Review, VI, 1961, pp. 27-44) lămureşte întreaga problemă, iar studiul semnat de E.N.Danilova din 1946 (Travaux de l’Institut des Archives Historiques, vol.2, pp 205-270) aduce contribuţia istoriografiei sovietice şi nu numai că afirmă caracterul apocrif al documentului, ci şi dovedeşte acest lucru, pas cu pas.

Simone Blanc, Chaiers du monde russe et sovietique (vol 9., pp 265-293) Paris 1968 Sunt sigur că aţi auzit de existenţa acestui document dar nu sunt şi foarte convins că l-aţi citit integral sau aţi avut acces direct la principalele sale teze. Poate este util să le reproducem, tocmai pentru că argumentele sale, în esenţă, reflectă bătălia între ambiţiile imperiale şi stabilirea sferelor de influenţă ale acelui timp…logică rămasă absolut neschimbată până azi. Folosesc ca text de referinţă poate cea mai cunoscută şi circulată dintre versiunile multiple ale textului, cartea din 1876 semnată de abatele Gaume, Testamentul lui Petru cel Mare sau Cheia Viitorului. Şi, înainte de a cita fragmente din ceea ce autorul vrea să prezinte ca a fi textul Testamentului, iată ce spunea el în prefaţa volumului :“…problema Orientului este acum problema întregii omeniri. Ne apropiem de un viitor plin de speranţă pentru unii, de teroare pentru alţii, de mister pentru toţi…Europa se trezeşte în zgomotul tunurilor şi războaie atroce au însângerat lumea veche şi cea nouă. Astăzi totul anunţă că ne apropiem de o altă bătălie ale cărei proporţii şi consecinţe nu vor putea fi comparate cu nimic în istoria popoarelor creştine..dar trebuie să ne convingem că ambiţia Rusiei nu se opreşte la cucerirea Turciei. Pretenţiile sale merg cu mult dincolo de frontierele Imperiului Otoman. Rusia aspiră la dominaţia universală a globului. Nimeni nu poate să spună că nu va reuşi…iar Testamentul lui Petru cel Mare, fondatorul imperiului moscovit, trasează succesorilor săi drumul care trebuie să-I ducă înspre dominaţia universal. Oricare ar fi autenticitatea faimosului testament, un lucru e sigur: ţarii ruşi l-au adoptat cu religiozitate, punct cu punct, ca regulă de comportament. Pentru a înţelege politica Rusiei în trecut, în prezent şi în viitor, trebuie să recitim acest document solemn”.           Cumplit de cinică afirmaţie…,,oricare ar fi autenticitatea acestui document”, căci teribil este sentimentul că mentalităţi istorice durabile au putut fi construite deliberat printr-o operaţiune de propagandă de mare amploare, aducând aminte de vorbele altui manipulator profesionist, Leon Troţki, care afirma  la fel de senin ca abatele Gaume:   „calomnia nu poate fi o forţă decât dacă răspunde unei nevoi istorice”.      Acestea fiind spuse, iată cîteva pasaje relevante din faimosul fals istoric

Testamentul lui Petru cel Mare al cărui text integral îl puteţi citi aici.      considerăm că poporul rus este chemat, pe viitor, să asigure dominaţia generală a Europei. Mă bazez pe faptul că multe dintre naţiunile europene au ajuns la o stare de bătrâneţe vecină cu caducitatea…de unde rezultă că trebuie inevitabil şi uşor cucerite de către un popor tânăr şi nou, atunci când acesta va fi atins întreaga sa forţă şi dezvoltare.        (…) Am găsit Rusia ca un râu, o las asemeni unui fluviu ; iar succesorii mei vor fa ce din el o mare destinată să fertilizeze sărăcita Europă…                                                                                                        

                Iată de ce transmit succesorilor mei următoarele învăţăminte…                     

…să menţină naţiunea rusă într-o stare de război continuu, pentru a ţine soldaţii bine antrenaţi şi mereu disponibili ; nu-i lăsaţi să se odihnească decât pentru a reface finanţele statului, reface armatele şi alege momentele oportune pentru atac. Astfel pacea va servi războiului şi războiul păcii, în interesul creşterii şi prosperităţii mereu mai mari a Rusiei. De la popoarele cele mai instruite ale Europei aduceţi prin toate mijloacele posibile  generali pe timp de război şi savanţi pe timp de pace pentru ca naţiunea rusă să poată profita de avantajele celorlalte ţări, fără a şi le pierde pe ale sale. Cu toate prilejurile posibile, trebuie să se ia parte la problemele şi neînţelegerile Europei, mai ales cele ale Germaniei care, fiind mai aproape de noi, ne interesează în mod direct.                 

Divizaţi Polonia, întreţinând acolo tulburări şi gelozii continue…faceţi ca partizanii voştri să fie aleşi, protejaţi-i, trimiteţi trupe ruseşti pentru a staţiona acolo până când pot să rămână în mod permanent. Dacă puterile vecine vă fac probleme, liniştiţi-le momentan împărţind teritoriul până când vom putea recuceri ceea ce am oferit.     (…)extindeţi-vă fără încetare înspre nord, de-a lungul Mării Baltice, precum şi spre sud, de-a lungul Mării Negre   …apropiaţi-vă cât mai mult posibil de Constantinopole şi de India, cine le va stăpâni va fi adevăratul Suveran al acestei lumi…. Odată Suedia dezmembrată, Persia învinsă, Polonia subjugată, Turcia cucerită, armatele noastre reunite, Marea Baltică şi Marea Neagră păzite de flota noastră, atunci va trebui să propunem în mod separat şi în mare secret, mai întâi la curtea franceză, apoi la Viena, să împărţim cu ele Imperiul universal. Dacă una dintre cele două acceptă, ceea ce este sigur dacă le vom flata ambiţiile şi amorul propriu, atunci să ne servim de ele pentru a o învinge pe cealaltă, apoi pe cea care a mai rămas în picioare, începând o bătălie a cărei soartă nu poate fi pusă la îndoială, Rusia având deja controlul întregului Orient şi al unei mari părţi a Europei. Dacă, chiar dacă acest lucru nu e probabil, fiecare dintre ele ar refuza oferta Rusiei, atunci trebuie să provocăm certuri interne şi să le face să se epuizeze una pe cealaltă. Atunci, profitând de un moment decisiv, Rusia ar da drumul ofensivei trupelor sale, asamblate dinainte, către Germania, în acelaşi timp plecând şi două flote, una din Marea Azov, alta din portul Arhangheleţk, încărcate cu hoarde asiatice, în convoiul armatelor Mării Negre şi Mării Baltice; avansând prin Mediterana şi pe Ocean, vor invada Franţa de o parte şi Germania de cealaltă; odată învinse aceste ţări, restul Europei va ajunge uşor şi sigur sub jugul nostru. Sigur că este un fals, dar cui a folosit ? Răspunde  extrem de interesant, chiar şi în lectura anului 2013, istoricul Simone Blanc : ,,lecţia de geopolitică pe care autorul Testamentului visa s-o dea oamenilor de stat europeni provine din sec. al XVIII-lea: traduce neliniştea diplomaţilor în faţa apariţiei unei noi puteri care afirmând mult prea energic după gustul lor drepturile sale la existenţă, ameninţa totodată pe cea a vecinilor săi imediaţi, putând să se întrebe cu îngrijorare dacă îşi va construe o doctrină expansionistă…cei care au folosit Testamentul , prin comentariile lor, nu au făcut decât să agraveze defectele documentului. Au pus accentul nu pe problemele legate de expansionismul rus, ci pe viziunile şi miturile din ultimele paragrafe ale Testamentului care, astfel nu mai este un modest afluent care să contribuie la torentul din ce în ce mai puternic al dizertaţiilor profetice asupra ameninţării ruse. Dar s-a întâmplat ceva şi mai grav: în mintea oamenilor timpului respectiv, Rusia devine, în bine sau în rău, o “ ,,naţiune aleasă”. De acum, în joc nu se mai află naţiuni, ci o civilizaţie, adică pe rând sau simultan, faţă în faţă cu Rusia, catolicismul, Islamul, umanismul liberal, Revoluţia…Ar trebui să ne întrebăm dacă această imagine ,,romantică” asupra Rusiei nu a supravieţuit în spiritul multora dintre europeni..”   

Cu siguranţă că a supravieţuit. Strâns legată, acum, de încercarea reuşită a Rusiei de a reveni la statutul de supra-putere în contextul unei lumi care devine, din nou, din ce în ce mai tentată de sistemul bi-polarităţii şi în prezenţa unor incertitudini majore privind capacitatea decidenţilor politici de a obţine o soluţie negociată care să îndepărteze măcar spectrul unui conflict major. De aici, o întrebare logică: cui şi de ce îi mai este frică de Rusia? Răspunsuri posibile într-un articol viitor.

                                                                                               Dr ec Florin NAHORNIAC

Cinci lucruri inedite despre viaţa lui Putin: cum şi-a cunoscut fosta soţie şi cum şi-a convins mama să-l lase la judo

Vladimir Putin este considerat unul dintre cei mai puternici oameni din lume

Kremlinul a confirmat ieri finalizarea divorţului dintre preşedintele rus Vladimir Putin şi Liudmila, cu care a fost căsătorit aproape 30 de ani. Mai puţin cunoscute sunt însă prima întâlnire a celor doi sau detalii din copilăria preşedintelui rus.

Acum, după anexarea Crimeei de Rusia şi poziţia fermnă a lui Vladimir Putin faţă de protestele pro-europene din Ucraina, preşedintele creşte rapid în ochii ruşilor şi recâştigă sprijinul pierdut ca urmare a crizei economice şi a unui val tot mai puternic de contestare faţă de regimul său.      Însă câteva detalii din viaţa lui Putin dinainte de a deveni unul dintre cei mai puternici oameni din lume aduc o lumină umană asupra imaginii dure. 

1. S-a îndrăgostit de o stewardesă. Biografiile oficiale precizează că Liudmila era studentă atunci când l-a cunoscut pe Vladimir Putin, cu care s-a căsătorit în 1983. De fapt, ea lucra ca însoţitoare de zbor şi şi-a cunoscut viitorul soţ atunci când ea avea o escală de câteva zile la Leningrad (Sankt Petersburg astăzi). „Îmi plăcea viaţa de burlac, dar Liudmila a schimbat asta”, spune Putin în biografia sa autorizată.

 

2. Ca tată, Putin nu este deloc dur. „Întotdeauna le-a răsfăţat, iar eu eram cea care trebuia să le disciplineze”, îşi aminteşte Liudmila. Fosta soţie a preşedintelui îl descrie drept un tată foarte iubitor, care îşi face mereu timp pentru cele două fiice, Maria (28 de ani) şi Ecaterina (27 de ani).

 

3. A avut o aventură. Relaţia dintre Vladimir Putin şi gimnasta Alina Kabayeva este un secret la vedere în toată Rusia. Fosta campionaă olimpică a fost prima la care s-a gândit toată lumea atunci când Vladimir şi Liudmila au anunţat că divorţează. Există chiar voci care susţin că Putin are deja şi un copil cu Alina Kabayeva. Gimnasta, cunoscută pentru o flexibilitate uimitoare, a purtat una dintre torţe la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Soci, un proiect-fanion al lui Putin în acest mandat.

 

4. Părinţii lui Putin n-au fost oameni bogaţi. Acum în vârstă de 61 de ani, Vladimir Putin nu s-a născut într-o familie înstărită. „Provin dintr-o familie obişnuită, iar aşa am trăit multă vreme, aproape toată viaţa mea. Am trăit ca o persoană obişnuită, normală şi am păstrat întotdeauna legătura cu asta”, spune Putin în biografie.

Graphic1

Vladimir Putin și Liudmila, în vizită la un restaurant din Moscova, în decembrie 2007

 

 

5. Mama sa nu-l lăsa la judo. „De fiecare dată când plecam la antrenamente, mama mormăia «Iar pleacă să se bată, la luptele lui!»”, îşi aminteşte preşedintele rus. Până la urmă, singurul care a reuşit s-o convingă pe femeie să-i permită lui Vladimir să facă judo a fost antrenorul acestuia.

 

Dr ec Florin Mihai  NAHORNIAC

Cele mai bune fructe şi condimente pentru un abdomen plat

Dacă vreţi un abdomen plat, cu pătrăţele aşa cum afişează noua vedetă FB Jennifer Selter, trebuie să munciţi mult la sală. Dacă însă vreţi să scăpaţi de senzaţia de balonare şi să aveţi un tranzit intestinal bun, care să vă ajute să vă apropiaţi totuşi de talia de dinainte de Sărbători, atunci poposiţi mai des prin piaţă, pe la tarabele de fructe exotice şi pe la cele cu condimente, unde găsiţi câteva plante bogate în fibre şi enzime care stimulează digestia.

                                                              Merele

Căutaţi-le pe cele autohtone, care pe lângă preţul accesibil, mai au şi calitatea de a proteja implicit natura pentru că provin din horticultura locală şi nu sunt aduse de la distanţe mari. Însă indiferent de provenienţă, merele conţin cantităţi mari de pectină, o fibră care se umflă în stomac şi care absoarbe grăsimile şi toxinele. O dată eliminate, vă veţi simţi mai uşoare, iar apetitul pentru viaţă sănătoasă creşte.

                                                         Prunele uscate

Scormoniţi bine pieţele pentru că oferta autohtonă de sezon include şi prunele uscate sau   stimulează activitatea tubului digestiv. Aşadar, un pumn de prune la micul de dejun sau la gustare ar putea fi soluţia pentru un abdomen plat.

                                                         Ananasul

Ce fruct mai aromat şi mai delicios cunoaşteţi, mai ales atunci când este bine copt? Se spune că ar arde grăsimile, deşi nutriţioniştii sunt sceptici în privinţa acestei presupuse calităţi. Însă este adevărat că fibrele din compoziţia ananasului reuşesc să-şi facă bine treaba în ceea ce priveşte stimularea tranzitului intestinal. Aşa că n-ar strica să faceţi din ananas cina perfectă, măcar o dată sau de două ori pe săptămână.

                                                         Grepfrutul

Unii nu-l pot consuma pentru că ar fi amar. Dar gustul acesta ar trebui iertat când aflaţi că pe lângă capacitatea de a uşura digestia, fibrele din grepfrut mai au o calitate: contribuie la reglarea nivelului colesterolului din sânge. Evident, nu vă bazaţi pe grepfrut ca să mâncaţi grăsimi la discreţie, în speranţa că le-ar topi. Dar un pahar de suc proaspăt poate fi gustarea de la care puteţi obţine maximum de beneficii cu minimum de efort. Fructul însă este de preferat sucului pentru ca are toate fibrele valoroase.

                                                      Condimentele

Ghimbirul, menta şi chimenul dulce n-ar trebui să vă lipsească din dieta zilnică, datorită capacităţii lor de a regla digestia. Ghimbirul este bun în supe şi sucurile de fructe, menta se poate combina cu grepfrutul şi ananasul într-un suc delicios. Iar chimenul dulce dă savoare salatelor, dar şi diverselor preparate. Dacă observaţi că aceste alimente dau rezultate, provocaţi-vă corpul şi faceţi abdomene. Aveţi grijă să respiraţi corect şi să nu vă suprasolicitaţi. Dacă simţiţi că vă doare spatele, opriţi-vă, mergeţi la medic şi solicitaţi sfatul unui antrenor pentru a executa corect mişcările.

                                                                                                                                                                 Silvia ANDREI