Arhive lunare: mai 2014

La cererea cititorilor noştri republicăm: Editorialul editiei – Ucraina între scenarii şi desfiinţarea ei ca stat

HRISTOS A ÎNVIAT! Şi bine v-am găsit fraţi creştini ortodocşi şi greco-catolici. Iată că ne aflăm la trei săptămâni de la Marea Sărbătoare a creştinătăţii, ÎNVIEREA Lui IISUS HRISTOS iar omenirea a luat-o razna. Focare de război în întreaga lume, răutate între oameni(există răutate şi în Biserica Ortodoxă – mari şmecheri ai dreptei credinţe, călugări, protosingheli, arhimandriţi, episcopi, mitropoliţi ş.a se arată care mai de care mai şmecheri, mai duşmănoşi, mai invidioşi, care îşi blochează telefoanele ca să nu vorbească cu credincioşii, mai clar SUNT NIŞTE OAMENI DE NIMIC, NIŞTE GOLANI, NIŞTE FARISEI, SATANE şi mari FĂŢARNICI. Dar nu pot generaliza şi să-i pun pe toţi în aceeaşi oală. Mergeţi de exemplu la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus – lângă Făgăraş – şi veţi întâlni acolo călugări de excepţie, avându-l ca stareţ pe inimosul arhimandrit, IPC Ilarion Urs, un fel de ŞTEFAN CEL MARE şi SFÂNT, mic de stat dar mare la sfat, EXEMPLU DE DĂRUIRE pentru tot şi toate, care se roagă permanent pentru bunăstare sfintei noastre patrii, a sfintei noastre biserici ortodoxe,  bunăstarea şi sănătatea poporului român. Şi când ne gândim că noi, oamenii, suntem trecători pe acest pământ, şi în loc să ne iubim unii pe alţii, să ne ajutăm, să fim buni şi tolerabili, ne duşmănim, ne urâm, suntem în stare să ne facem rău unul altuia, să ne  omorâm şi nimic mai mult. M-am gândit mult la Sărbătoarea Sfintelor Paşti privind la răutatea dintre noi, şi chiar în biserică. M-am gândit la războiul care bate la graniţele frontierelor noastre. Totul a început când m-am gândit de la o idee putiniană de refacere a imperiului rus lăsat scris în testamentul lui PETRU CEL MARE, actualmente visul Marelui Ţar de la Kremlin. Aceasta a prins forme şi aripi după o dospire de vreo două decenii. Noul Ţar s-a săturat de prea multă pace şi, potrivit obiceiurilor predecesorilor săi cu sânge albastru, sau prea mult roşu,  care atunci când nu-şi  ţineau armatele în cazărmi, multă vreme spre a nu le rugini armele, bineînţeles după ce erau provocaţi ba de Napoleon Bonaparte, ba de Kaizerul de la Viena sau de Hitler s-a  gândit şi el să incendieze Europa şi să dea o raită prin ea, pentru că  „Imperiu Slav”  nu poate ieşi din această filozofie a agresiunii tradiţionale. Războinicul de la Kremlin a rostit un adevăr fundamental, cu ceva timp în urmă, şi anume, că prin destructurarea URSS s-a produs  cea mai mare catastrofă geopolitică din istoria ruşilor, această lovitură năprasnică, nu numai că i-a distrus orgoliul său nemărginit de superputere, ci a condus la pierderea unui teritoriu de cinci milioane de kilometri pătraţi, cam cât are acum UE. Premizele de refacere a fostei superputeri slave sunt tot mai evidente, mai ales că Putin a avertizat Europa că actuala Federaţie Rusă este moştenitoarea fostei URSS şi că cine îşi va permite să critice politica Marii Rusii, critică  actuala Federaţie. Simplu, comme la bonjour! După o pauză de douăzeci şi ceva de ani, timp suficient cât să-şi refacă forţele de luptă, Vladimir Putin vrea să recompună Imperiul Rus, contând pe slăbiciunile euroatlantiştilor pacifişti şi pe asentimentul unor aliaţi. Sunt curios ce va ieşi din toată această ,,luptă’’, chiar dacă a dat drumul câinilor războiului să latre către vestul Europei şi viespilor propagandei sale, să înţepe mândria occidentală. Tot scenariul de debut, a ceea ce se întâmplă dincolo de frontiera estică a României – APROPOS de aceasta: Vladimir Putin i-a transmis lui Băsescu et comp să ,,BUD SPAKOINÂI’’ adică să stea cuminte altefel în TREIZECI DE MINUTE OCUPĂ ÎNTREAGA ROMÂNIE, dar pe ,,căţeluşii’’ Băsescu şi Ponta îi mănâncă piele şi să nu vă fie de mirare când ,,DULĂII’’ de la Kremlin îi va ,,scărpina’’.

0002 putin (1)

Dacă vreodată ajungi la frontierele României, dă-ne înapoi nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei.

 

Uriaşul aparat de propagandă rus a trecut, răbdător la treabă, fiind prezent în paginile web ale agenţiilor de ştiri şi ale ziarelor grele, anunţând titluri dintre cele mai războinice, agreate de oficialii de la Kremlin, declaraţiile lui Putin şi Lavrov, regăsindu-se cel mai bine subliniate, iar, în paralel, s-a trecut la incriminarea întregului spaţiu euroatlantic, lucru bun atâta timp cât acestora le-ar cam trebui o lecţie rusă aşa um le-au dat sovieticii între 1942 – 1945 Germaniei naziste. Acum acest lucru continuă yankeii americani lângă care s-au aciuiat ,,câinii’’ germani, englezi, francezi şi alte slugi şi lingăi pro-americani. Tehnica este veche şi totuşi nouă, pentru că mijloacele de ducere a unui asemenea război, astăzi, s-au perfecţionat şi ultramodernizat  ca urmare digitalizării informaţiei. Titlurile subtile, scurte, acroşante, dinamice, ca verb, incorecte şi informativ- rezumative, au rolul de a justifica acţiunea militaristă, batjocorirea şi ironizarea statului rus, iar  minciuna sfruntată, intoxicarea şi inducerea în eroare bazate pe surse neprecizate conduc, în subconştientul consumatorului de informaţie neavizat, mă refer la cel rus, nu se lasă asediate/captate, zilnic, de propaganda americană , chiar dacă ei consideră că au o deşteptăciune bine dozată şi frumos toaletată în laboratoarele serviciilor lor de dezinformare, unde, mai nou, se mixează, sub o altă faţă a şireteniei militare, polemologia cu irenologia a Maicii Americă, devenind, din agresor, o ţară iubitoare de pace, o ţară care-şi reclamă drepturi teritoriale, dar cu mijloace militare, aflată nu în stare de război, ci de expectativă, vezi Doamne, armele având doar un simplu rol temporizator, de protecţie şi nimic mai mult.

Propaganda americană a început să introducă termeni precum nazismul şi fascismul, sub care se doreşte invadarea Ucrainei, asta ca să nu le-o i-a ruşii înainte, ei crezând că imperialismul american ar fi mai eficient şi mai de valoare. Totuşi nu sunt de acord că ruşii scot de la naftalină clişeele cu ,,criminalul’’ Antonescu, omul care a ,,masacrat’’ Moldova Sovietică (ţinta fiind România), Este adevărat că mulţi  tineri occidentali  sunt sătui de capitalism,  care nu a adus nimic bun pentru ei şi vor să se înroleze în armata rusă, că tehnica de luptă rusească surclasează cu mult pe cea occidentală. Trebuie să ştiţi că Rusia rămâne o superputere şi că nu se sperie de măsurile lui G-7 şi a „papagalilor” de la Geneva şi Bruxelles, ultimele, un fel de entităţi politice fragile, care pun presiune pe ruşi, cu nişte măsuri economice şi politice slabe, dar care nu pot stinge incendiul de la marginea estică a Europei.

Vocea Rusiei, în ultima vreme, a depăşit CNN-ul, ca volum de informaţii, fiind portdrapelul propagandei  ruse, contra Occidentului. La toată această uriaşă acţiune de propagandă, se adaugă revigorarea  spionajului şi contraspionajului  rusesc, în toate spaţiile sale de interes, şi, cu precădere, în ţările care au aparţinut „Lagărului Socialist” asta datorită faptului că aceste ţări au devenit lingăii ameicanilor şi ai NATO şi bine au făcut ruşii că marile agenţii de spionaj ruseşti şi-au lăsat, din vreme, mii de agenţi de influenţă şi de culegere de informaţii, care-şi fac, acum, treaba cu prisosinţă, de la noi şi alte ţări, sau cuminţenia unor lideri politici de vârf ai alianţei roşii, care nu-şi exprimă niciun punct de vedere cu privire la extinderea  războiului dincolo de frontiera estică a României şi nepronunţând numele Putin, în schimb, lingăii îl apără straşnic pe Martin Schulz pentru trăsnăile sale referitoare la acţiunile drepte ale Rusiei în Crimeea. Aşadar, consistenţa războinică a acestei supe, pregătită în bucătăria zeului Marte, de către neoimperialismul american, este dată de ofensiva a războiului informaţional, pornită cu centru pe componenta sa psihologică.

0009

Majestate, toată stima şi consideraţia mea,l dar de ce l-aţi dat pe mareşalul Antonescu sovieticilor, apoi de ce l-aţi împuşcat?

 

Totdeauna, chiar dacă ar fi o agresiune, această agresiune este precedată de o serie  de acţiuni pregătitoare: măsuri de intensificare a pregătirii forţelor luptătoare, creşterea bugetelor apărării, verificarea rezerviştilor, a tehnicii de luptă prin alarmare, jocuri de frecvente (aplicaţii cu comandamente şi trupe), demonstraţii de forţă la frontieră, intensificarea activităţilor informativ-contrainformative pe terenul statului ţintă, prin reactivarea reţelelor adormite de informaţii şi executarea de cercetări aeriene din avioane sau sateliţi militari, agresivitate diplomatică, război şi presiuni economice, introducerea cenzurii şi controlul mass-media (internetul este creaţie a CIA), amplificarea propagandei prin toate mijloacele mass-media şi reaprinderea conştiinţei poporului agresor, servindu-i clişeele trecutului, inoculându-i, în subconştientul acestuia, că ceea ce se poate întâmpla are justificare mistică, divină, ca de exemplu, (Kievul = Ierusalimul rusesc). Urmează, apoi, ameninţări voalate către vecini, tatonări diplomatice pentru construcţia de noi alianţe viitoare favorabile, în caz de extinderea conflictului armat, testarea, prin spionaj, a asentimentului public naţional şi internaţional pentru justificarea agresiunii.

Spre deosebire de războaiele clasice şi cele moderne, ale societăţilor industrializate, cel de astăzi a produs o schimbare fundamentală a raportului  dintre forţa fizică şi inteligenţa artizanilor războiului, îndeosebi  după  confruntările  din  Golful  Persic, această schimbare de paradigmă, fiind rezultatul înaltei tehnologii a „erei nucleare”, tehnologie care a  modificat  profund  natura  războiului şi  rezumată, de către unii analişti ai domeniului, în formula de „război improbabil sau pace imposibilă”. Şi pacea a devenit imposibilă, urmare rivalităţilor, dure, dintre cele două blocuri  politico-militare ale secolului care s-a scurs, războiul, fiind  greu de admis, deoarece  cele două superputeri nucleare, SUA şi fosta URSS, evitau întrebuinţarea armelor atomice, pentru că acest tip de război ar fi condus la un rezultat catastrofal nu numai pentru pentru ambii adversari, ci pentru întreaga planetă.

Foto 7 putin

Mareşalul Antonescu nu a fost duşmanul vostru, alianţa cu Hitler a fost de conjuncture. REABILITAŢI-L! Este un lucru creştinesc!

 

În epoca digitalizării informaţiei, utilizarea  acesteia a devenit o  resursă  de  putere  extrem de  importantă, fiind întrebuinţată, ca  armă de luptă, atât în acţiuni ofensive, cât şi defensive. Prin urmare, soluţiile rapide, în domeniul tehnologiilor informaţionale, au contribuit, în mare măsură, la schimbări paradigmatice, privind conflictele militare, dar şi a celor subsumate acestora. Să reţinem, că s-a dezvoltat, rapid, componenta aeriană şi cosmică a războiului, iar războiul informaţional, cel care şi-a făcut botezul de foc, în Primul Război din Golf,  şi care a întrebuinţat „copios” triada a mistifica, a înşela, a surprinde, este prezent, aproape, în orice fază a conflictului. Ceea ce vedem în conflictul deschis, dintre Ucraina şi Federaţia Rusă, nu sunt decât părţi ale unui puzzle pe cale să se împlinească, cu repeziciune, având şanse mari să sublimeze într-un conflict de proporţii. Analişti politico militari ai prezentului (Royal United Services Institute aprilie 2014), imaginează unele dispozitive de luptă ruseşti care stau pe hărţile digitale ale strategilor de la Kremlin, aceste forţe sugerând  patru scenarii militare, care, acum, presupun că sunt luate, în considerare, în calculele politice ale  liderilor importanţi ai lumii.

Primul scenariu este cel legat de faptul că aceste dispozitive de luptă nu sunt mai mult decât  nişte  muşchi umflaţi, arătaţi de Moscova, spre a convinge Ucraina şi alte puteri că trebuie să consimtă, cât mai repede, la anexarea Peninsulei Crimeea, sau să se confrunte cu ceva mai rău. Şi bine a făcut Putin că prin metoda aceasta s-a aruncat cu curaj la gâtul unor lideri europeni şi americani. În acest scenariu, forţele ruse nu ar putea fi angajate pentru că în cadrul acţiunii politice, pusă la cale de Putin, se distinge politica faptului împlinit,  adică o recunoaştere care să opereze, rapid, asupra situaţiei Crimeei, în noul său format. Probabilitatea acestui scenariu, însă, este diminuată de faptul că forţele Ministerului de Interne Rus au fost puse în mişcare şi sub alerta maximă, scopul acestora, fiind acela de control şi menţinere a ordinei publice în rândul populaţiei ocupate.

Al doilea scenariu sugerează că forţele ruse s-ar sprijini, în ascuns, sau chiar planificat, pe unele  tulburări civile generalizate, iscate în partea de sud – est a  Ucrainei şi de a le folosi, ca pe un pretext, pentru deschiderea Coridorului Terestru, sigur, pentru Crimeea, prin Doneţk.    Al treilea scenariu este unul care generează nelinişte şi presiuni separatiste dinspre sudul şi estul Ucrainei, reale sau fabricate, care pot prezenta pericole deosebite, precum şi  anumite oportunităţi tentante, ca ţara să fie împărţită  în două: la sud şi la est de râul Nipru. Alegerile prezidenţiale din Ucraina (25 mai 2014), posibil să fie însoţite de o nouă modă electorală, adică din umbră, pentru a ieşi câştigător un „preşedinte al Ucrainei de Sud-Est”, aspect care ar putea genera tensiuni civile sângeroase. Republika Srpska din Bosnia şi Herţegovina (pe timpul perioadei cât a fiinţat  ca o entitate secesionistă), oferă, iată, aici, o paralelă istorică şi există dovezi, clare, că Moscova  încurajează sârbii să-şi proclame secesiunea faţă Bosnia, scenariştii ruşi, exprimându-şi, conform aceluiaşi model, sprijinul faţă de cererile similare ale separatiştilor ruşi din Ucraina.

Al patrulea scenariu ar implica forţele ruseşti, care ar executa  o subtilă mişcare strategică,  prin crearea unui Coridor de Vest, pornind din Transnistria, adică din Republica Moldova, spre Crimeea, via Odessa, urmând regiunea Mykolaiv, cu includerea, bineînţeles, în totalitate, a frumosului oraş istoric Odessa.  Acest Coridor nu ar fi unul foarte sigur şi nu aşa de tare ca cel din est,  dar ar constitui  o legătură necesară şi suficientă prin care comunitatea  etnică rusă din Transnistria ar fi legată printr-un cordon ombilical de patria rusă. Dacă ar fi sustenabile în regiunile, în care comunităţile sunt mai puţin de o treime vorbitoare de limba rusă, este discutabil, dar ar constitui un pachet integrat important de negociere, de o anumită greutate, în cazul în care nu vor achiesa la situaţia sugerată.  Aceasta ar avea, probabil, sens doar într-o campanie totală de împărţire a ţării între  sud şi de sud-est , anexată şi / sau controlată de Rusia, pe de o parte, şi partea de vest, guvernată cu dificultate de către puterea vulnerabilă  de la Kiev, pe de altă parte.  Această stare de „nelegitimitate”  a guvernului de la Kiev, fluturată de propaganda rusă, în toată lumea, oferă un suport de nesupunere civică a tuturor rusofonilor ucrainieni, forţă importantă care contează în planurile de mistificare, înşelare şi realizare a surprinderii strategice de către scenariştii ruşi ai ducerii războiului informaţional. Crearea unui  astfel de arc, cu cel de-al doilea picior pe un „nou teritoriu rus”,  conduce la transformarea  hărţii Europei  de la Marea  Neagră,  chestiune ce dă startul către o uriaşă provocare a ordinii europene. Aceasta nouă geopolitică a hărţii europene, s-ar  traduce prin a lua cu japca bucăţi de teritoriu dintr-un alt stat european independent (Republica Moldova) şi, totodată, să „invite” la  violenţe  interetnice  pe cetăţenii moldoveni. Ca să nu mai vorbim de faptul că acest scenariu ar reprezenta  o nouă breşă,  în Politica Europeană de Securitate,  cu consecinţe  mult mai grave decât orice s-a văzut şi întâmplat în fazele când calde, când fierbinţi ale Războiului Rece.  Mai sunt şi alte scenarii vehiculate, de către presa internaţională, cum ar fi:  impunerea păcii ( vezi Acordul de la Geneva care ar urma să fie pus în aplicare de către OSCE, cu aproximativ 100 de observatori prezenţi în ţară, din care vreo 13 au dispărut, consideraţi a fi spioni CIA);  guvernul de la Kiev să preia controlul asupra estului ţării, acţiune improbabilă din cauza „omuleţilor verzi înarmaţi proruşi”, bine antrenaţi, care se opun autorităţii statale ucrainene;  declanşarea unui război civil, aspect cu care Putin ar fi de acord, dar nu există o masă critică realizată;  o invazie rusească ar fi posibilă, însă nu pot fi predicţionate consecinţele şi cât de mare va fi reacţia Occidentului şi, în sfârşit,  păstrarea statu quo-ului haotic, adică menţinerea unei anume stări de confruntare care să genereze confuzie şi tensiuni mocnite, în estul Ucrainei, între susţinătorii Kievului şi proruşii manipulaţi şi manipulanţi ai Moscovei, scenariu convenabil preşedintelui Putin.Vorbind într-o cheie creştină, cred că cel ce a scos sabia de sabie va pieri. Să nu uităm năduful plin de cinism al lui W. Churchil, care atunci când a fost întrebat de ziarişti, de  ce nu are milă de liderii germani judecaţi la Nürnberg, acesta a ripostat sec, cum că Germania nu merită milă,  deoarece nu englezii s-au dus peste nemţi, ci nemţii au venit peste englezi. După Primul Război Mondial au dispărut trei imperii: cel britanic, cel turcesc şi cel austro-ungar, reapărând pe lume un stat nou şi tânăr: Canada. Ultimul imperiu, cel slav, este pe ducă, i-a sunat ceasul şi posibil, ca după dispariţia lui, să se nască un nou stat european tânăr şi cu un viitor asigurat de Occident: Ucraina. Chiar dacă Rusia va risca un război nuclear, el nu va putea fi extins deoarece lumea civilizată are suficiente resurse de a tăia zelul distrugător armaghedonic al urmaşilor lui Ivan cel Groaznic. Rusia a rămas fără aliaţi puternici, necredibilă, secătuită economic şi nu mai poate trage frontiere de încarcerare pe o suprafaţă de peste 17 milioane de kilometrii pătraţi. Scenariul cu blocada economică, precum şi cu alte măsuri de complezenţă, în contra Rusiei, luate de SUA şi Europa apuseană, sunt doar paleative. Rusia este destul de puternică iar dacă cineva va îndrăzni să-i calce teritoriu va pieri ca un păduche. Cel mai bine ar fi ca statul ucrainean să dispară. Prin aceasta noi, România ne-am primi înapoi nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei. Apoi s-ar mai returna Poloniei istorice teritoriile luate tot cu japca de ucrainieni. Acesta este scenariul corect al ruşilor dar şi cel propus de Patriarhul şi Cezarul lor a Bisericii Pravoslavnice, care nu au uitat de război nici măcar în Noaptea Sfântă a Învierii Domnului Iisus Hristos, deoarece nici americanii şi ,,căţeluşii’’nu dorm şi se gândesc cum să-i ,,stârpească’’pe ruşi, aşa în Rusia se clamează la  războiul lumii slave sub cupola celui mai însemnat lăcaş de cult ortodox –  Catedrala Sfântul Vasile Blajenîi din Piaţa Roşie sau în Catedrala Iisus Mântuitorul, pe lângă frumosul salut creştinesc HRISTOS BOSKRESE se mai aude şi MOARTE DUŞMANILOR NOŞTRI.

România noastră rămâne, ca de obicei, o ţară ocupată de baronii săi locali şi roşii, cu servicii de informaţii aflate în alertă electorală, cu o armată ce  asistă mută la bilanţuri festiviste şi prezentate, în limbaj de lemn, de către un ministru pregătit la Ştefan Gheorghiu, cu un Minister de Interne condus de un general care a ajuns la patru stele la apelul de seară al bocancilor şi ,,a crescut odată cu ţara’’, cu o populaţie demonizată şi dihonizată de către o Biserică Naţională intrată, definitiv, în bussines cu nunţi, botezuri şi înmormântări, cu lideri politici naţionali, care în loc să decidă, în sensul interesului naţional, stau nedezlipiţi de televiziunile năimite şi antinaţionale, vorbind lătrat poporului ignorant, ori mândrindu-se că sunt români doar prin înscrisuri măreţe lipite pe pliante şi flyere mari cât Casa Poporului. Mândria românească a dispărut în momentul când neamului nostru i-au fost furate teritorii şi idealurile sale naţionale de către trimişii ţarilor ruşi la Bucureşti, în fatidica zi de 30 decembrie 1947. De atunci şi până azi, România nu este liberă, ci pre/ocupată. Acesta este scenariul ei. .

A D E V Ă R A T  A  Î N V I A T!

                                                                                                                        Gral(r)dr ec Florin Mihai NAHORNIAC

La 29 mai Sărbătorim Praznicul Înălţării Domnului Iisus Hristos la Cer

Luca 24, 36-53

Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora.

Graphic1

Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin. 

În anul 1962 Nichita Sergheevici Hrusciov a efectuat o vizită oficială în Republica Populară Română

În zilele de 18-25 iunie 1962, Nichita Sergheevici Hrusciov a efectuat o vizită oficială în România, în fruntea unei delegaţii de partid şi de stat a Uniunii Sovietice. Climatul în care s-a desfaşurat această vizită nu a fost tocmai favorabil.

Socialismul trebuia să învingă

După retragerea trupelor sovietice din România, în iunie 1958, conducerea de la Bucureşti a început o acţiune sistematică vizând derusificarea şi destalinizarea instituţiilor publice şi a vieţii politice din ţară. Din 1960 – 1961, Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul secretar al C.C. al P.M.R., şi Ion Gheorghe Maurer, preşedinte al Consiliului de Miniştri (din martie 1961), au demarat acţiuni vizând ieşirea României de sub tutela sovietică şi promovarea unei politici externe independente. Au avut loc negocieri între reprezentanţii guvernului român (Gheorghe Gaston Marin, Alexandru Bârladeanu ş.a.) şi firmele occidentale ale căror bunuri fusesera naţionalizate în 1948 – 1950, statul român acordând despăgubirile cuvenite. Pe aceasta bază, România a început să achiziţioneze maşini şi utilaje moderne, cu care şi-a dotat industria, să contracteze împrumuturi externe, să realizeze unele întreprinderi mixte, să obţină licenţe de export din statele capitaliste dezvoltate (S.U.A., Franţa, Marea Britanie, Elveţia, Italia etc).
La începutul anului 1960, N.S. Hrusciov a lansat ideea că, în întrecerea paşnică dintre capitalism şi socialism, socialismul trebuia să învinga. U.R.S.S. urma să depăşească S.U.A. din punct de vedere economic, pâna în anul 1980. În acest scop se impunea o accelerare a ritmului de dezvoltare economică a statelor socialiste, printr-o „diviziune internaţionala socialistă a muncii”. În februarie 1960 s-a desfăşurat la Moscova Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste din Europa. Cu acel prilej, s-a ridicat problema specializării pe domenii economice: unele state să se axeze pe producţia de bunuri industriale, altele pe creştere a producţiei agricole. În acest spirit, România şi Bulgaria urmau să furnizeze celorlalte ţări din C.A.E.R. produse agricole şi furaje. Delegaţia româna, condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu a acceptat aceasta teză, invocând faptul ca ea nu fusese înscrisă pe ordinea de zi. În comunicatul final al Consfătuirii, problema diviziunii internaţionale a muncii şi producţiei nu a figurat, dar ea a fost pusă oficial, astfel că avea să fie mereu evocată în anii urmatori. Pentru prima dată de la înfiinţarea C.A.E.R., în 1949, România adoptase un punct de vedere diferit faţă de celelalte state socialiste.

Rafuiala cu chinezii

Anul 1960 a marcat începutul polemicii publice între P.C.U.S. şi P.C. Chinez, care exprima, în fond, lupta pentru supremaţie în mişcarea comunistă şi muncitorească internaţionala. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost implicat, fără voia sa, în aceasta acţiune. În zilele de 20 – 25 iunie s-a desfăşurat cel de-al III-lea Congres al P.M.R., la care au participat delegaţi a peste 60 de partide comuniste şi muncitoreşti. Profitând de prezenţa sa la Bucureşti, N.S. Hrusciov a propus organizarea unei reuniuni a acestor partide, care să se desfăşoare în ziua de 24 iunie, iar liderul român a acceptat. Mai mult decât atât, N.S. Hrusciov l-a propus pe Gheorghe Gheorghiu-Dej să prezideze aceasta reuniune, în calitate de gazdă. În februarie 1963, primul secretar al C.C. al P.M.R. avea să precizeze: „Eu am rugat să se prezideze acea sedinţă cu rândul, dar Hrusciov n-a vrut. Parcă a făcut-o dinadins, să mă facă de râsul lumii”. Reuniunea s-a transformat într-o „răfuială” a P.C.U.S. şi a lui N.S. Hrusciov personal, cu Partidul Comunist Chinez, în frunte cu Mao-Zedung. Liderul sovietic a difuzat un material de 76 de pagini, în care-i critica în termeni aspri pe chinezi şi mai ales pe Mao-Zedung. Conform obiceiului, delegaţii partidelor comuniste din Polonia, Bulgaria, Ungaria, R.D. Germana s.a. au susţinut punctele de vedere expuse în materialul prezentat de sovietici. Pe de alta parte, Peng Zhen, reprezentantul P.C. Chinez, a ripostat, respingând acuzaţiile aduse. N.S. Hrusciov i-a spus lui Peng Zhen ca este „dogmatic”, iar acesta l-a caracterizat pe liderul sovietic ca fiind „oportunist”. A fost prima dispută publică între cele două partide şi acest fapt s-a consumat în România. Gheorghe Gheorghiu-Dej avea să aprecieze, în februarie 1964: „Este neplăcut pentru că în Bucureşti s-a întâmplat prima lovitura dată unităţii mişcării comuniste. Istoriceşte, aceasta este prima lovitură”.

Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a aflat „la mijloc”, prezidând o reuniune care, în loc să aprecieze modul în care s-a desfăşurat Congresul P.M.R., a devenit teren de confruntare între chinezi şi sovietici. El avea să afirme că a trebuit să conducă o reuniune de „scandalagii”, drept care nu şi-a exprimat un punct de vedere faţă de poziţiile exprimate de cele doua tabere. Faptul că liderul român nu s-a aflat de partea lui N.S. Hrusciov nu a scapat atenţiei participanţilor. Reflectând asupra acestui moment, Gheorghe Gheorghiu-Dej a recunoscut că nu şi-a dat seama cu ce „tertipuri” umblă N.S. Hrusciov, dar de atunci a devenit mai atent şi mai prevăzător. În vara anului 1960, N.S. Hrusciov a declanşat o amplă acţiune de propagandă în favoarea păcii, pentru dezarmare şi asigurarea muncii paşnice pentru toate popoarele lumii. Propunerile liderului sovietic au fost susţinute de statele participante la Tratatul de la Varşovia, care se pronunţau pentru întrecerea paşnica între capitalism şi socialism. În septembrie 1960, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a deplasat, la propunerea lui N.S. Hrusciov, împreuna cu ceilalţi conducători ai statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, la cea de-a XV-a sesiune a O.N.U.. Călătoria cu vasul „Baltica” a fost extrem de mediatizată, deoarece semnifica, în concepţia liderului de la Kremlin, deplina unitate a lagărului socialist în jurul Uniunii Sovietice. El urma să facă de la tribuna O.N.U. o propunere istorică, şi anume dezarmarea generală şi totală, care să ducă la înlăturarea razboiului din societatea omenească. Această propunere nu a găsit ecoul aşteptat, fapt ce l-a iritat pe N.S. Hrusciov, care a recurs la gesturi şocante, ca de exemplu exprimarea protestului faţă de modul de desfăşurare a lucrărilor Adunării generale, prin lovirea pupitrului cu propriul său pantof.

Gheorghiu-Dej nu accepta instructiunile lui Hrusciov

Dincolo de propaganda oficială, s-a dovedit că forma nu a putut salva fondul. Gheorghe Gheorghiu-Dej a preferat să ramână la sediul misiunii României la O.N.U., neacceptând să fie „instruit” seară de seară de N.S. Hrusciov, asupra programului din ziua următoare şi a conţinutului luărilor de cuvânt ale delegaţilor. Divergenţele dintre cei doi au ieşit în evidenţă la sfârşitul sesiunii, când Gheorghe Gheorghiu-Dej a plecat cu avionul spre ţara. Mai mult, s-a oprit la Viena şi a făcut o vizita oficială într-o tara capitalistă, Austria, unde, în zilele de 21 – 22 octombrie, a purtat discuţii cu cancelarul Julius Raab şi vicecancelarul Bruno Pittermann.

În 1961 s-a intensificat campania de presă din Uniunea Sovietică, în favoarea diviziunii internaţionale socialiste a muncii, susţinută de celelalte state membre C.A.E.R., mai puţin România. Pe acest fond, în zilele de 6 – 7 iunie 1962 a avut loc la Moscova o nouă consfătuire a reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti ale ţărilor membre C.A.E.R, la care liderul polonez Wladislav Gomulka a prezentat un document, în care se preconiza crearea unui organism suprastatal, cu putere de decizie. Alexandru Bârlădeanu, reprezentantul României la C.A.E.R., a întrebat ce ar mai însemna suveranitatea statelor socialiste, dacă hotarârile se luau peste capul conducerilor legale. Oarecum surprins de aceasta întrebare, N.S. Hrusciov a replicat că suveranitatea va fi respectată. Problema a rămas în studiu, iar hotarârea urma sa fie luată ulterior.

Atitudinea liderilor de la Bucureşti, care nu mai urmau necondiţionat linia stabilită de Kremlin, aşa cum făceau Wladislav Gomulka (Polonia), Walter Ulbricht (R.D. Germana), Tudor Jivkov (Bulgaria), Anton Novotny (Cehoslovacia), János Kádár (Ungaria), îl irita pe N.S. Hrusciov. El condamnase practicile lui I.V. Stalin în relaţiile cu conducatorii statelor socialiste, dar nu accepta ca aceştia să nu-i recunoască rolul de „frate mai mare”, ale cărui „sfaturi” trebuiau urmate, spre binele comun.

Hrusciov, la Bucureşti

Cu aceasta stare de spirit, N.S. Hrusciov a venit în vizită oficială la Bucureşti, în ziua de 18 iunie 1962, fiind decis să-i aducă „pe calea cea bună” pe Gheorghe Gheorghiu-Dej şi pe ceilalţi „tovarăşi români”.

Conducerea P.M.R. a hotarât ca vizita să fie puternic mediatizată. Presa, radioul şi televiziunea au consacrat spaţii largi prieteniei româno-sovietice, subliniind semnificaţia deosebită a prezenţei lui N.S. Hrusciov în România, al cărui portret a fost amplasat pe principalele instituţii din capitală şi din localităţile în care se deplasa înaltul oaspete (Craiova, Lupeni, Borzeşti, Constanta s.a.). Gheorghe Gheorghiu-Dej a decis să-i arate lui N.S. Hrusciov realizările românilor în diverse domenii de activitate, mai ales în industrie. Peste tot au fost planificate mitinguri ale prieteniei româno-sovietice, la care din partea româna, alături de primul secretar al C.C. al P.M.R., au luat cuvântul şi alti conducători: Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu, Gheorghe Gaston Marin ş.a. Evident, era o tactică aplicată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, care semana foarte bine cu cea din 1958, când retragerea trupelor sovietice a fost însoţită de festivităţi, discursuri despre „prietenia veşnică” dintre Republica Populara Româna şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, daruri oferite tuturor militarilor Armatei Roşii care părăseau România etc.

Încă din prima zi a vizitei sale, N.S. Hrusciov a început cu reproşurile, dar nu a găsit reacţia aşteptată, de acceptare şi supunere. De aceea – aşa cum arată unul dintre însotiţorii săi -, pe parcursul vizitei „a fost tot timpul supărat” şi a făcut unele gesturi publice de care numai el era în stare. La Craiova a vizitat Uzina Electroputere, unde, la ieşirea din secţia de asamblare, se aflau câteva locomotive Diesel electrice, gata de plecare în probe. N.S. Hrusciov nici n-a vrut să se uite la ele şi s-a întors cu spatele. Nu numai conducătorii P.M.R., dar şi muncitorii şi inginerii craioveni care participaseră la pregătirea vizitei, sperând că liderul sovietic va aprecia activitatea lor, au rămas decepţionati şi chiar revoltaţi de acest gest. N.S. Hrusciov era supărat că România cumparase licenţa de la o firmă elvetiană, devenind astfel producator de locomotive competitive la nivel european. Într-o discuţie avută cu Alexandru Bârlădeanu, în februarie 1963, N.S. Hrusciov a menţionat că Uniunea Sovietică producea 2.000 de locomotive pe an, în timp ce România fabrica doar 100, punând apoi o întrebare retorică: „Va rog să comparaţi singuri ce ar fi fost mai economic?”.

În timpul vizitei la Uzina „Griviţa Roşie” din Bucureşti, conducătorul sovietic a privit cu atenţie utilajele, iar la adunarea publică a declarat că acestea erau vechi, din vremea copilăriei sale. Prezent la aceasta întreprindere, de care el îşi legase numele de militant revolutionar, prin implicarea în organizarea grevelor din ianuarie-februarie 1933, Gheorghe Gheorghiu-Dej a preferat să nu-i dea o replică în public.

Graphic1

Discreditarea industriei româneşti

Prin gesturile şi atitudinile sale, N.S. Hrusciov urmărea să acrediteze ideea că în România industria nu avea nici o perspectivă şi, ca atare, efortul liderilor de la Bucureşti de a dezvolta această ramură era inutil şi chiar pagubos, deoarece alte state socialiste (Uniunea Sovietica, Cehoslovacia, R.D. Germană) îi puteau furniza maşinile şi utilajele de care avea nevoie. În schimb, România trebuia să pună accentul pe agricultură, mai ales pe cultura porumbului şi a furajelor. El venise la Bucureşti cu mai multe planşe pe care erau înscrise suprafaţa arabilă a României, plantele care urmau a fi cultivate şi în ce proporţii. A indicat chiar şi tehnologia care trebuia folosită. N.S. Hrusciov se considera un specialist în agricultură şi ajunsese la concluzia că cea mai mare productivitate se obţinea prin semănarea porumbului în cuiburi, la anumita distanţă, pentru a forma câte un patrat. România nu a aplicat aceasta metodă. Evident supărat, N.S. Hrusciov s-a adresat membrilor delegaţiei române: „Eu v-am spus, dar nu vă mai spun, faceţi cum credeţi voi, să nu ziceti că mă amestec în treburile voastre interne”. Le-a amintit că românii sunt „mămăligari” şi de aceea trebuia sporită producţia de porumb, iar el le oferise calea recoltelor bogate. Nedorind să polemizeze cu oaspetele sau, Gheorghe Gheorghiu-Dej a organizat o vizită la Institutul de Cercetări pentru Cereale de la Fundulea, unde specialiştii au prezentat realizările obţinute de România în cultivarea porumbului. Aici se produceau hibrizi de înaltă productivitate, care erau perfect adaptaţi condiţiilor pedo-climatice din ţara. N.S. Hrusciov nu i-a putut convinge pe specialişti, mai ales ca aceştia veniseră cu elemente foarte concrete, dar, la mitingul care a avut loc în Bucureşti, sub pretextul că vrea să împărtăşească din experienta Uniunii Sovietice, a insistat asupra necesităţii de a se cultiva porumbul în patrat. Acest act a fost interpretat de Gheorghe Gheorghiu-Dej ca o desconsiderare a punctului de vedere al specialiştilor, dar şi al conducerii de partid şi de stat a României. Paul Niculescu-Mizil nota că primul-secretar ar fi apreciat: „Este o grosolănie, o bădărănie. Poporul meu este printre primele popoare care au cultivat porumb în Europa. Cum poate el să ne înveţe cum se seamană acestă plantă?”.

„S-a purtat la noi ca un stapân cu slugile”

N.S. Hrusciov s-a arătat preocupat şi de creşterea şi taierea porcilor în România. În timpul discuţiilor de la C.C. al P.M.R., el a afirmat că românii taie porcii prea mici, la numai 25 kg. Aceasta apreciere era surprinzătoare, mai ales că ea a fost urmată de declaraţia că românii erau risipitori. Referindu-se la acest moment, Emil Bodnaraş, membru în Biroul Politic al C.C. al P.M.R., a menţionat (la şedinţa Biroului Politic din februarie 1963) că N.S. Hrusciov s-a comportat „ca un controlor de raion care a venit să ia la rost pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru că taie porcii la 25 kg”. Primul secretar al C.C. al P.M.R. l-a informat că în România porcii se tăiau la peste 100 kg, dar N.S. Hrusciov a declarat că el avea informaţii din surse sigure, în timp ce interlocutorul său cunoştea datele din statistici. El i-a atras atenţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să aiba grijă să nu cadă sub influenţa birocraţilor. „S-a purtat la noi ca un stăpân cu slugile”, avea sa aprecieze Emil Bodnaraş, care a menţionat că N.S. Hrusciov, nelăsându-se convins de liderul român, a declarat că va face singur calculele. După câteva ore „a dublat media tăierilor, de la 25 la 50 kg. Gheorghe Gheorghiu-Dej preciza la respectiva sedinţă a Biroului Politic: „Comunicându-ne acest lucru, ne-a spus că noi am fi vrut să-l îngenunchem, să-l punem să ne ceară scuze. Noi i-am spus că este foarte bine dacă în câteva ore a dublat media tăierilor şi că poate cu timpul va ajunge la media exactă”. Evident, N.S. Hrusciov nu era omul care să-şi ceară scuze pentru cele afirmate. După o asemenea discuţie, Gheorghe Gheorghiu-Dej a reflectat asupra surselor de informare folosite de liderul de la Kremlin, ajungând la concluzia că se impunea scoaterea din ţară a consilierilor sovietici, care activau peste capul conducerii de partid şi de stat a României.

Hrusciov refuză garda de onoare

Momentul cel mai penibil din timpul vizitei s-a consumat la Constanţa. Conducerea locală a decis ca primul secretar al C.C. al P.C.U.S. şi preşedintele Consiliului de Ministri al U.R.S.S. să fie salutat la sosirea în gară cu o garda de onoare, formată de militari din marină. Emil Bodnaraş avea să relateze: „Când a văzut din tren garda aliniată pe peron, mi s-a adresat supărat şi brutal: Ce, vreţi să arataţi ca aveţi marină? N-am nevoie de marina voastră”. Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut comandantului gărzii să nu mai dea onorul, deoarece N.S. Hrusciov nu era de acord. Militarii au părăsit nedumeriţi peronul, iar asistenţa a privit mirată acest incident neplăcut pentru constănţeni, dar şi pentru conducătorii României. Atitudinea lui N.S. Hrusciov era determinată de faptul că, potrivit aprecierilor sale, România avea cel mai scăzut nivel al cheltuielilor militare în cadrul Tratatului de la Varşovia şi nu era cazul ca el să fie pus în situaţia de a-i saluta pe ostaşii români, dând astfel girul său politicii guvernantilor de la Bucureşti.

După ce a vizitat România timp de o săptămâna şi a avut discuţii ample cu liderii P.M.R., N.S. Hrusciov a plecat, în ziua de 25 iunie 1962, şi mai nemulţumit, comparativ cu momentul sosirii. Vizita sa „de prietenie” nu numai că nu a aplanat disensiunile ivite între conducerea de la Bucureşti şi cea de la Kremlin, dar le-a şi amplificat. Pe de o parte, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a simţit ofensat de atitudinea arogantă a oaspetelui său. Emil Bodnaras avea să conchidă că N.S. Hrusciov „a fost un obraznic”, iar acest fapt s-a observat nu numai în timpul discuţiilor oficiale, dar şi în întreprinderile vizitate şi în discursurile publice rostite. S-a văzut limpede că N.S. Hrusciov nu accepta să fie „contrat” de un conducător care începuse să „iasa din rând” ăi care-l călca tot mai des pe nervi. Viitorul apropiat avea să aducă noi elemente privind relaţiile româno-sovietice, care au devenit tot mai tensionate. Propunerea lui N.S. Hrusciov din 1963, vizând ameliorarea acestei relaţii printr-o discuţie „tête à tête” cu Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Dr. ec. Florin Mihai NAHORNIAC

Rusia, este „duşmanul natural” al României? Marea Rusie pravoslavnică tot mai puternică Rusia de azi, Uniunea Sovietică de ieri, Rusia dintotdeauna

Actualitatea lui… rămâne un clişeu dătător de dureri de măsele nu numai al redactării, dar şi al cercetării premergătoare unei publicări. Cum textele de referinţă ale Istoriei intelectuale a lumii au profunzimi de Groapa Marianelor sute de ani după ce-au văzut lumina papirusului sau a tiparului, pot fi găsite în ele note ţinând de prezent.

În cazul textului scris de Pamfil Şeicaru în anii ’70 şi publicat în 2002-2003 într-o revistă de la München (în trei părţi: „Un tratat cu Rusia?”, „Amintiri pentru prezent și viitor”, „Relațiile româno-ruse”), text sesizat nouă de George Stanca, invocarea actualităţii nu ţine numai de profunzimile textului. Ţine şi de o potriveală neobişnuită de împrejurări.                                         Neîndoielnic, Pamfil Şeicaru a scris despre relaţiile româno-ruse într-un timp când Occidentul se iluziona în privinţa blândeții internaţionale a URSS. Mai demult profet al pericolului întruchipat de bolşevismul moscovit, Pamfil Şeicaru încearcă şi reuşeşte să demonstreze că:  1) Uniunea Sovietică nu-i altceva decât Rusia ţaristă botezată altfel.
2) Rusia ţaristă s-a definit prin incapacitatea de a accede la orânduirile europene şi, poate, şi de aceea, a fost un stat eminamente cuceritor și militarist.       Pentru a demonstra tezele sale, Pamfil Şeicaru convoacă o bibliografie semnificativă: de la clasicii literaturii ruse până la cercetătorii contemporani ai Imperiului de la Răsărit. Eseul său e o luare în răspăr a tuturor celor care, în trecut (Nicolae Titulescu) sau în prezentul său (liderii Occidentali), au crezut și cred că Uniunea Sovietică e altceva decât Rusia în travesti roşu.
Suntem în primăvara lui 2014. Anexarea Crimeii cât ai clipi din ochi, fapt de neimaginat în timp de pace, a descumpănit pe liderii occidentali, iluzionaţi de două decenii că Rusia post-comunistă e altceva decât Uniunea Sovietică. Rusia lui Vladimir Putin e însă Rusia lui Ivan cel Groaznic, Rusia lui Petru I, Rusia Ecaterinei şi Rusia lui Nicolae al II-lea.
Într-un cuvânt, Rusia de ieri, de azi şi de mâine. Rusia eternă.
În 1972, pentru a avertiza că Uniunea Sovietică e la fel de primejdioasă pentru Europa ca şi Rusia ţaristă, Pamfil Șeicaru trecea în revistă notele comune ale regimului bolşevic şi regimului ţarist.
Uniunea Sovietică a devenit Federaţia Rusă. O revenire a Uniunii Sovietice la ceea ce era de fapt: Rusia țaristă fără văl ideologic. Rusia eternă. Textul lui Pamfil Şeicaru se referă la Rusia eternă.
Citit azi, el reclamă un efort invers celui din 1972: de a descoperi în Rusia lui Putin notele comune cu Uniunea Sovietică a lui Stalin şi a lui Brejnev.
În aceasta constă uluitoarea actualitate a textului despre relaţiile româno-ruse. Mai ales pentru noi, românii de azi, la fel de ignoranți într-ale Rusiei ca românii denunțați astfel de Pamfil Șeicaru în eseul său.    Politica externă a unui Stat este condiţionată în­totdeauna de spaţiul geografic pe care îl ocupă, deoarece spaţiul geografic este singurul nevariabil. Un total dispreţ [faţă] de acest factor permanent acelaşi este fatal pentru orice aşezare statală, dat fiind că este baza istoriei sale.                                  Cronicarul se tânguia că suntem „aşezaţi la răs­pântia tuturor răutăţilor”, definea poziţia geo­grafică a Românilor aşa de dramatică, verificată de atâtea se­cole de chinuită exis­tenţă istorică. Exis­tenţa noastră, nu numai ca Stat, dar chiar ca naţiu­ne, este un con­tinuu miracol, reînnoit printr-o vitali­tate excepţională. Când s-au potolit invaziile bar­bare, ultimul val a fost cel al maghiarilor, cele două principate, Ţa­ra Româ­nească şi Moldova, au avut de luptat cu neîn­treruptul asalt al Ungariei şi Polo­niei de a ne cotropi şi des­fi­in­ţa ca naţiune. Ce este istoria domniei lui ştefan cel Ma­re decât o aprigă împotrivire Ungariei şi Po­loniei, în timp ce trebuia să facă faţă la Est Tătarilor şi la Dunăre, Turciei. În­delungata domnie a lui ştefan cel Mare ilustrează aşa de dramatic factorul geo­grafic, care, neschim­bat, condiţionea­ză politica ex­ternă a poporului ro­mân, indiferent de regimul politic pe care îl are.       Începând din timpul ţarului Rusiei Petru cel Mare, po­po­rul român a cunoscut blestemul unei vecinătăţi care vroia să se reverse peste noi spre Constan­ti­nopol. Ca Stat, Ru­sia nu a ajuns în imediata ve­ci­nă­tate a Moldovei decât după Tratatul de Pace încheiat în Decembrie 1791 la Iaşi, prin care se con­firma pacea de la Kuciuk Kainargi şi re­cu­noaş­terea achi­ziţiei Crimeei de către Rusia. Între altele, Ca­­­the­ri­na a II-a câştiga Stepa Oceakovului, între Bug şi Nistru.

  Un stat cuceritor şi militarist

Deci, începând de la 1792, am avut de vecin pe Nistru imperiul Rusiei, spre marea noastră neno­rocire. Găsesc de mare folos pentru orice român şi, îndeosebi pentru cei cari sunt stăpâniţi de ambiţii politice, adică de a conduce desti­nele ţării, să ci­tească un pasaj din Essais sur l’Historire de la Civilisation Russe, de Paul Miliukov, profesor la Uni­ver­si­tatea din Moscova şi, în acelaşi timp, şeful par­tidului Ca­de­ţilor, adică al liberalilor, cari preco­nizau o Monarhie Con­stituţională. Lucrarea acestui istoric rus de mare autoritate a apărut în traducerea fran­ceză în 1901, editura V. Girard şi E. Briere.

Citez acest fragment din cartea lui Miliukov:

„După împărţirea Poloniei şi anexiunea ţărilor de la Ma­rea Neagră, sub Catherina II-a, vechile aspi­raţii ale politicei ruseşti erau în sfârşit satisfăcute. Dar ve­chiul caracter cu­ce­ritor al politicei ruseşti nu [se] schimbă pentru aceasta. Participarea Rusiei la răz­boaiele lui Napoleon, departe de a fi fost dezin­te­resată, şi anexiunea Finlandei, a Poloniei şi a Ba­sarabiei, nu s-au făcut deloc contra inimei ei. şi cu toate acestea tendinţele anexioniste ale Rusiei con­tra Tur­ciei n-au fost încă satisfăcute prin achi­zi­ţiile lui Alexandru I. Din timpul lui Nicolae I, fai­moasa ches­tie a Orientului s-a des­chis şi ea rămâ­ne încă azi o ameninţare eternă pentru pacea europeană. Trebuie să adăugăm aici şi expan­siu­nea rapidă a Rusiei în Asia Occidentală. Astfel că nece­si­tatea de a spori forţele militare nu scade du­pă Petru cel Mare. Arma­ta care spre sfârşitul dom­niei lui atingea 200.000 de oameni (subliniez că în epoca lui Petru cel Mare nici un alt Stat european nu atingea această cifră), era către epoca celui de-al doilea război turc (1787-1791) de 400.000 de oameni, se dublă încă (800.000 de oa­meni) în perioada războaielor lui Alexandru I cu Napoleon (1802-1812). De atunci, ea este o dată şi jumătate de oameni, de 12 ori mai mare decât sub Petru cel Mare. În­treţinerea armatei şi flotei continuă, fireşte, în aceste con­diţii să ceară cele mai mari sa­crificii populaţiei… În a doua jumătate a secolului trecut (XVIII), întreţinerea armatei şi a flotei compta 45 la 50% din toate cheltuielile, în prima ju­mă­tate a secolului nostru (XIX), pentru 43 la 42% şi în ultimii cincizeci de ani această proporţie scade la 1/3 din toate cheltuielile Statului (34 la 31%).     Dar această diminuare proporţională este încă mult mai aparentă decât reală. De la Petru cel Mare până în zilele noastre n-a fost nici un război care a putut fi acoperit cu ajutorul veniturilor ordi­nare; Sta­tul era întotdeauna forţat să se recurgă la resurse suplimentare pentru a se face faţă chel­tuielilor extra­ordinare.    Dacă guvernele celorlalte State europene puteau să re­curgă la îm­prumuturi externe, Rusia, cu toată do­rinţa ei, nu putea să contrac­teze datorii, datorită faptului că nimeni nu vroia să-i încredinţeze capita­luri. Chiar după Petru cel Ma­re, încercarea de îm­prumut în străinătate, care s-a făcut sub Elisabeta, n-a izbutit deloc. A trebuit deci să se recur­gă la un cre­­dit forţat în ţară, sub formele pe cari noi le cu­noaştem deja, a folosirii monedei sau de înlocuirea ei prin asignate. Pentru războiul contra Suediei, Pe­tru cel Mare a bătut din monede, scăzându-le la ju­mătate greutatea ante­rioară; pentru războaiele cu Tur­cia, Catherina a II-a a emis asignate; Alexandru I, pentru războaiele cu Napoleon, a sporit numărul lor; s-a procedat la fel pentru războiul Cri­meei cu hârtia de credit introdusă de ministrul Kankrin. Dar ase­­menea procedee nu sunt fără pericol: noi ştim că ele au totdeauna drept consecinţă deprecierea banului, scă­derea cursului. Astfel, îndată ce guver­nul rus a pu­tut să aibă credit în străinătate, trecu imediat sub Catherina a II-a la sistemul împrumu­tului. Cu îm­prumuturi se acopereau cheltuielile de război sub Ni­colae I şi Alexandru al II-lea; prin îm­prumuturi gu­vernul s-a forţat de mai multe ori să răs­cumpere hârtiile de credit, cari au servit pentru a aco­peri chel­tuielile războaielor precedente; astfel, datoria gu­ver­­nului către ţară, care nu era fără do­bândă, a fost trans­formată în datorie externă cu dobânzi şi amor­tizabilă. Într-un fel sau altul, direct sau indirect, da­to­ria Statului rus, ca­re atinge azi (adică la 1900), 4 miliarde ruble metalice şi care excede de mai multe ori venitul anual al Statului, este făcută aproape ex­clu­­siv în vederea acoperirii cheltuielilor militare sau de a plăti banii împrumutaţi pentru aceste chel­tuieli, excepţie făcând numai pen­tru cheltuielile făcute în construcţia de căi ferate sau de răscumpărarea rede­venţelor ţăranilor în timpul emancipării din iobăgie. Ast­fel, nevoia unei forţe militare, care este nevoia Sta­tului cea mai esenţială, a fost de la început pâ­nă în zilele noastre, principala necesitate a gu­vernului rus”. (Paul Miliukov, Essais sur l’Histoire de la Civilisation russe, capitolul „Les origines de l’Etat”, pp. 164-167)

Graphic1

Caricatură politică din 1792, ridiculizând tendinţele expansioniste ale împărătesei Ecaterina cea Mare

Era necesar să fac acest lung citat, menit să în­tipă­reas­că în mintea fiecărui român că Rusia este un Stat prin natura lui mereu, conform naturii lui, cuce­ritor şi militarist.       Revoluţia bolşevică din Octombrie 1917 nu i-a schim­bat natura – dovadă bugetul Rusiei sovietice, care consacră înarmării 50%, ca şi pe vremea lui Pe­tru cel Mare. […]

Pentru a sublinia trăsătura dominantă a politicei de Stat a Rusiei, indiferent de regim, este bine să a­mintesc figura se­natorului Nicolae Novossiltzoff, care repetă fără încetare în timpul domniilor lui Alexandru I şi Nicolae I că ordinea, pa­cea şi feri­cirea vor putea să domnească în Europa nu­mai când ucazurile por­nite de la Sankt Petersburg vor fi executate la Stockholm, Constantinopol, Viena, Ber­lin şi Pa­ris. Senatorul Nicolae Novossiltzoff a murit când era preşedintele Consiliului Imperial rusesc. S-a prăbu­şit ţa­ris­mul în Martie 1917, iar în Octom­brie acelaşi an, Lenin a preluat puterea instaurând dictatura pro­letariatului şi dând Statului forma sovietică.     Dar natura războinică a concepţiei de Stat ru­sesc, sau mai exact moscovit, nu s-a schim­bat.                În 1920, război con­tra Poloniei, război pierdut ca să-şi ia revanşa în 1939, du­pă pactul Ribbentrop-Molo­tov, căruia i-a urmat atacul con­tra Finlandei şi cucerirea Republicilor baltice. Ca în 1942-45, cu ajutorul lui Roosevelt şi al lui Churchill, să cuce­rească jumătate din Europa şi puţin a lipsit ca în­treaga Eu­ropă să fie – aşa cum cerea Nicolae No­vossiltzoff – con­dusă cu ukazuri date de Stalin din Kremlin.    Acesta este vecinul pe care îl avem datorită si­tuaţiei geo­grafice, care ne condiţionează existenţa istorică. […]

Impe­ria­­lismul moscovit nu se poate con­juga la trecut

Prima critică a culturii occidentale, prima atitudine cate­goric şi total ostilă faţă de Europa, a făcut-o Odoievski în Nopţi ruseşti, prin gura eroului Faust, care nu are nimic comun cu Faust al lui Goethe, numele dat eroului în inten­ţia autorului este ales pentru a indica trăsătura fundamen­tală a eroului rus: căutarea pasională a adevărului. Voi face câ­teva citate menite să ilustreze atitudinea tuturor gân­di­torilor ruşi faţă de Europa de la 1825 şi până azi, indiferent de etichetele ideologice; ele repre­zintă o con­stantă moscovită faţă de Occident.      „Să îndrăznim să rostim cuvântul care va putea să pară straniu multora, dar care va fi în câtva tip foarte simplu: Occidentul piere? Tot aşa cum într-o zi creştinismul a adus forţe noi lumii decadente a lumii antice şi i-a reînnoit existenţa, la fel astăzi salvarea Europei nu este cu putinţă decât dacă un popor nou, cu forţe proaspete, apare pe scena istoriei”. Un astfel de popor, credea Odoievski, este poporul rus, deoa­rece „noi suntem la răspântia a două lumi, a tre­cutului şi a viitorului; noi suntem proaspeţi şi ne­uzaţi, noi n-am fost amestecaţi cu stricăciunile bătrânei Eu­rope; înaintea noastră se desfăşoară o dramă stranie şi mis­te­rioasă, alcărei deznodământ poate este ascuns în profunzimile spiritului rusesc”. „Dar nu numai singur corpul pe care noi ceilalţi, ruşii, trebuie să-l salvăm: mai este şi su­fletul”, afirmă Faust-ul rusesc. Este vorba de transfi­gu­rarea interioară a chiar fundamentelor cul­tu­rii occidentale. „În Sfânta triplă trinitate a credin­ţei, a ştiinţei, a artei, tu (se a­dresează poporului rus), tu vei găsi seninătatea pen­tru ca­re s-au rugat părinţii tăi. Secolul al XIX-lea aparţine Rusiei”. „Idei­le amicilor mei asupra Occi­dentului sunt exa­gerate. Dar să aplecăm urechea spre scriitorii Occiden­tu­lui… Ascultă strigătele lor de disperare, care iz­bucnesc în literatura contimporană occidentală. Noi vedem aici o în­grijorare de nevin­de­cat, o spe­ranţă fără viitor, o negaţie fă­ră nici o afirmaţie. Eu văd în Occident o pierdere fără mă­su­ră de ener­gie… Scu­fundat în lumea forţelor elementare, Occi­dentul le-a dezvoltat cu mare grijă, admirabil a fost lu­crul şi a făcut lucrări minunate. Occidentul a pro­­dus tot ce puteau să dea forţele lui. Dar în acti­vitatea lui neliniştită şi precipitată, el a dat liber curs unei energii şi rezultatul a fost o pierdere de echi­libru. Occidentului îi lipseşte un Petru cel Mare, care i-ar fi injectat seva proaspătă a Ori­entului slav”. […]

În lunga listă a scriitorilor şi gânditorilor ruşi, toţi, fără excepţie, revendică pentru Rusia dreptul care îi re­vine de a conduce destinele ome­nirii. A treia Romă creştină, pe care o visa călugărul Filotei, nu a sub­­stituit a doua Romă, dar a apărut sub forma Inter­na­ţio­nalei a treia, care a condus destinele revoluţiei mondiale pâ­nă în 1960, când a apă­rut calmă, ma­sivă, contestaţia Peking-ului. Dar să ne imaginăm că Moscova cedează, că re­nunţă la dominaţia ei ide­ologică, menită să în­les­nească dominaţia efec­tivă a planetei. Impe­ria­­lismul moscovit nu se poate con­juga la trecut, el stă în prezent şi lup­tă să continue şi în viitor până la domi­naţia lumii. Este o idee fixă a „in­telighenţiei” ru­seşti, fie că este comunistă sau antico­munistă. Voi lua un exemplu: cazul lui Bakunin, prezent, halu­ci­nat, pe toate baricadele Europei occidentale. Nu mai puţin concepea panslavismul revoluţionar ca­re nu se deosebea cu nimic de panslavismul lui Dani­lev­ski sau al generalului Ig­natiev. Până la 1917 nu s-a cunoscut Confe­siunea scrisă a lui Ba­kunin, la cererea ţarului, când neînfricatul revo­luţio­nar se afla închis în fortăreaţa Petropavlovsk. Cu toate că recla­ma autonomia Poloniei şi a Ucrainei, de altfel într-o for­­­mă foarte naţiona­listă, Bakunin urmărea o U­niune fe­de­rală a tuturor slavilor, având Constantinopolul drept capitală.

Graphic1

„Prăjitura regilor” – desen alegoric înfăţişând liderii implicaţi în prima împărţire a Poloniei (1772). De la stânga la dreapta: Ecaterina a II-a Rusiei, regele polonez Stanisław August Poniatowski(încercând cu greu să-şi păstreze coroana), împăratul habsburg Iosif al II-lea şi Frederic al II-lea al Prusiei; deasupra, îngerul păcii face cunoscut lumii că suveranii au reuşit să evite războiul

Karl Marx avea dreptate când denunţa pansla­vismul revo­lu­ţionar ca o simplă deghizare a panslavis­mului mos­covit. Es­te de prisos să amin­tesc de Dostoievski, a cărui ostilitate faţă de Europa şi mi­siunea pe care o atribuia Rusiei stră­ba­t cele trei volume din Journal d’un écri­vain, publicate în 1927, la editura Bossard; găsim aceleaşi opinii şi la şeful radicalismului ru­sesc, Alexandr Herzen, care era convins că Ru­siei îi revine misiunea salu­tară pentru Euro­pa. Pentru acest strălucit reprezen­tant al spiritului rusesc, străbătut de cultura occi­dentală, trăind toată viaţa la Paris, europeanul era „omul de pe malul celălalt”. Pentru el, me­sia­nismul Rusiei ortodoxe se trans­for­ma în mesianism re­vo­luţionar.                În 1947, Berdiaiev, recunoscut ca un filosof al or­todoxiei, publica Au seuil de la nouvelle époque. Voi extrage un frag­ment asupra căruia ar fi bine să me­diteze românii află­tori în exil, ca şi cei din ţară: „Trecutul şi prezentul se vor topi din nou. Acesta este misterul tim­pului. Acesta este misterul istoriei. Atitudinea ex­clusiv conservatoare faţă de trecut este falsă şi dău­nătoare. Ar fi precis o trădare a ceea ce, odinioară, a fost creator şi dinamic. Pro­cesul creator al prezentului nu poate fi decât cre­dincios trecutului. Nedăsrădăcinata putere a trecu­tului trebuie să fie transmisă viitorului creator, deve­nit factorul său. Ru­sia so­vietică intră în această oră a exis­tenţei ei, în care trecutul şi viitorul se unesc pentru a înde­plini ma­rea vocaţie a Rusiei şi a popo­rului rus în lu­me, de­oarece sunt multe motive de a crede că se apro­pie «pe­rioada rusească» a istoriei universale. În a­ceastă conştiinţă a vocaţiei Rusiei, ideea revolu­ţio­nară, socialistă, sovietică, se unesc idei mesianice, sla­vo­file, moştenire a trecutului”. Comentând cartea lui Danilevski, Rusia şi Europa, so­cio­logul rus Pitirin Sorokin confirmă părerea lui Karl Marx asupra panslavismului revoluţionar: „Citind capitolele de po­litică ale lui Danilevski nu e greu să se vadă o izbitoare asemănare între opiniile lui pri­vind relaţiile şi per­spectivele ruso-europene şi cele ale guvernului sovietic, ideologia lui Da­nilevski şi ide­o­logia şefilor sovietici cu privire la relaţiile ruso-eu­ropene sunt în esenţă la fel. În acest fel, şi în re­laţie cu acest cel mai conservator slavofil, Politbiroul şi Internaţionala comunistă îşi dau mâna. Este greu de ima­ginat o mai stranie tovărăşie de pat”. Am făcut această succintă trecere în revistă a conti­nu­ităţii ideii politice care formează elementul di­namic al impe­rialismului moscovit, mereu acelaşi, de etichetă ideologică a regimului, pentru a legitima ui­mirea pe care am încercat-o verificând absenţa de studii asupra politicei ruseşti, inva­riabil aceeaşi în lungul secolelor, care a constituit, consti­tuie şi va con­stitui până la dizolvarea imperiului sub acţiu­nea principiului naţionalităţilor pericolul de moarte pentru existenţa noastră ca Stat şi ca naţiune.

„Istoria ne-a făcut garda civilizaţiei europene împotriva năvălirii asiatice“

Rămâne, în nepăsarea faţă de un vecin care ne vrea ex­terminarea, un glas izolat, o atitudine de ade­vă­rat om de Stat, articolul lui Take Io­nescu, „Duş­manul natural”, publi­cat în 1900, care azi rămâne de o dramatică actualitate, ca un strigăt de a veghea: Naţie, ia seama, duşmanul stă la pândă!

„În marea luptă dintre popoare, ca şi dintre indivizi, sunt două riva­li­tăţi, unele, oricât de vii, oricât de pline de con­secinţi dureroase, oricât de prejudiciabile pen­tru pacea lumii, nu sunt datorite decât în­tâmplării. Un capriciu de suveran, o nebunie naţională, o neînţe­le­gere subită, o a­tingere de amor propriu, care la rân­dul său provoacă la ad­versar o sete nestinsă de răzbunare, una singură dintre a­ceste cauze este de ajuns ca să provoace manifestarea lor. Aceste realităţi joacă desigur un rol în istorie, uneori însân­gerează chiar un veac întreg, dar până în sfârşit sunt des­tinate să se stingă, pentru că rădăcinile lor nu se află în fa­talitatea lucrurilor. Sunt şi altfel de rivalităţi, rivalităţi de acele întipărite în car­tea istoriei prin cursul inexorabil al evenimen­te­lor, şi care, cu toate silinţele gu­ver­nelor, cu toată mă­ri­nimia suve­ranilor, cu toate îmbrăţişările şi toate ju­ră­mintele de prie­tenie eternă, mai curând sau mai târ­ziu izbucnesc. Aceste rivalităţi sunt cele mai pri­mej­dioase, jocul lor serveşte de subiect în acea nesfârşită epopee ce se cheamă istoria omenirei. Căci el nu se îm­pacă decât când unul dintre ri­vali a dis­pă­rut, sau cel puţin, când amân­doi, în urma unei lungi şi dureroase experienţe, au dobândit convin­ge­rea că le este cu neputinţă să se suprime unul pe altul.     Rivalitatea imperiului rusesc către noi aparţine a­cestei ul­time catego­rii. Ne explicăm pentru că nu vrem să ni se atribuie alte gânduri decât ale noastre. Departe de noi ide­ea de a acuza de ostilitate guver­nul ac­tual al imperiului vecin. Din contră, credem ferm că împăratul actual este un sincer partizan al păcii. Dar puterea lucrurilor este aşa: pre­supunând că mâine un filantrop şi chiar un filoromân s-ar sui pe tronul Ţarilor, problema ar rămâne aceeaşi. Exis­ten­ţa noastră este incompa­tibilă cu realizarea idealului im­periului rusesc; ostilitatea sa nu poate să înceteze decât în ziua când ar reuşi să ne suprime, sau în ziua în care îi va fi complet probat că îi este cu ne­putinţă să ne facă să dispă­rem. Este inutil să sco­to­cim istoria ca să ne convingem de acest adevăr. Ori­cât de puternice ar fi probele pe cari ni le dă şi de­monstrează că, de aproape două veacuri – adică de când ne cunoaştem – imperiul ţarilor a făcut tot ce-i stă în putinţă ca să ne subjuge, oricât de evident ar fi că no­rocul singur ne-a scăpat de soarta Basa­ra­biei şi a Poloniei, nu ar fi de ajuns. Au mai fost şi alte rea­lităţi cari au durat două veacuri, şi care, totuşi, nu-şi aveau isvorul în nemi­loa­sa logică a lucrurilor.

Graphic1

Nu. Ceea ce dă ostilităţii Rusiei în contra noastră adevă­ratul caracter este poziţiunea noastră pe harta Europei. Noi ne aflăm în pragul celui mai mare impe­riu al vremurilor moderne, suntem vecinii unui popor de o sută de milioane de suflete (azi, în 1972, popu­laţia Rusiei este de două sute trei­zeci de milioane – n. Pamfil Şeicaru), care în 50 de ani îşi îndoieşte popu­laţia; ne aflăm în drumul unei naţii tinere, inteligente, entuziaste, a unei naţiuni cu atât mai de temut cu cât nu-i contestăm ca­lităţile; noi suntem la graniţa unui popor care – ca toate popoarele din nord – se simte atras de un neînfrânt şi veşnic avânt către mările de smarald ale Sudului. Este o regulă, o tendinţă natu­rală ca naţiunile, ca şi indivizii, să alerge după aerul îmbălsămat, după soa­rele arzător de miazăzi.  Rusia, cu tot vastul său teritoriu, se înăbuşea în ceţile Bal­ticei, ea caută să răsufle prin Sud şi se sileşte să-şi dea aer prin trei deschizături deodată: prin Orient, în apele Japoniei, prin golful Persic, care se deschi­de pe jumătate vastului său imperiu, şi prin Medi­terană, către care au aspirat toţi oamenii din nord şi pe malurile căreia atâţia şi-au găsit mormântul. Din aceste trei drumuri, cel mai impor­tant este desigur cel al Mediteranei: acolo se află faimoa­sele strâm­tori, cheia Europei; acolo se află cetatea Ceza­rilor Orientului şi Metropola Ortodoxiei. Toate silinţele im­pe­riului, toate aspiraţiile naţiunei ruse se îndreaptă către acest punct.     Ei bine, soarta ne-a aşezat ca o piedică pe acest drum, astfel încât Rusia nu poate să ajungă acolo unde o chea­mă logica desvoltărei sale decât tre­când peste trupul nostru. Între Rusia şi noi nu este vorba de o neînţelegere trecătoare, nici chiar de a­cele uri necugetate pe care vre­mea poate să le to­pească tot aşa cum le-a făurit. Este aici ceva mai profund. Este vorba de două vieţi cari se exclud reci­proc, sau mai bine zis de o existenţă, de aceea a neamului românesc, care nu poate ră­mâne în picioa­re de­cât dacă Rusia este forţată să pună frâu am­bi­ţiei sale. Într-o astfel de problemă nu poate fi chestia de înţelegere, de com­promis, de concesii. Da­că tră­im, Rusia nu reuşeşte în ceea ce, de două veacuri, a încălzit inima poporului rus, da­că imperiul reuşeşte să-şi realizeze visul pe care l-a urmărit cu atâta în­credere şi tenacitate, Statul român şi neamul românesc nu vor mai fi decât o amintire. Iată adevărul.  Locul pe care îl ocupăm pe harta Europei nu este al fe­riciţilor cari pot să trăiască fără grijă şi fără trudă. Îndărătul ruinelor Parthenonului, aco­perit de gloria cla­si­cismului, as­cuns în fundul unei peninsule, po­po­rul grecesc poate să stea spectator la marile realităţi cari turbură naţiunile mo­derne. Cu totul altul este destinul nostru.  Aruncaţi de soartă pe valea Dunării, în această vale care a fost atâ­tea veacuri şi va fi încă teatrul marilor catastrofe, postul nostru este greu, dar va fi un post de onoare. Istoria ne-a făcut gardă civilizaţiei eu­ro­pene împotriva năvălirii asi­atice, când aceasta venea de la Sud. Să opunem spada noastră la orice călcare, fie că ar veni de dincolo de Du­năre ori de dincoace de Nistru, aceasta a fost şi va fi soarta noastră. Ori­cât de dureroasă ar fi constatarea aces­tui adevăr tot este mai bine să ne dăm pe deplin seama de dânsul, decât să adormim într-o sigu­ranţă iluzorie.                                                                                   

Forţa lucrurilor face din noi un obstacol în mersul înainte al unui mare imperiu, care în acelaşi timp es­te o naţiune pu­ternică. Acest imperiu a încercat, în­cearcă şi va încerca să meargă pe calea care crede că îi este indicată de Pro­videnţă. Noi ne aflăm în calea sa. Imperiul ţarilor, aşadar, a încercat, în­cear­că şi va încerca să ne şteargă de pe harta po­poa­relor. De altfel este oare aşa de necesar să căutăm în logica situa­ţi­ei geografice şi în învăţă­min­tele isto­riei care va fi politica viitoare a im­pe­riului rusesc? A­ceastă politică nu este de loc un secret. Gânditorii, ca şi oamenii de Stat, ai Rusiei, afară de cei pe cari scrupulele unei situaţii ofi­ciale îi opresc, nu se sfiesc de a ne spune. Îşi maschează vederile cu­ceritoare printr-o teorie distantă după dânşii, ca să dea lumei mo­derne un nou tip de civilizaţie, să facă să nască în partea orientală a Europei o viaţă nouă. […] Ru­sia, că­reia Providenţa i-a încredinţat o mi­siune aşa de ma­re, nu poate să se oprească în mersul ei pentru ca să dis­trugă neamul românesc”.                                                                                                                                                

După 72 de ani, articolul „Duşmanul natural”, pu­blicat de Take Iones­cu în 1900, păstrează neştirbită valabilitatea lui politică.     Nicolae Titulescu a fost la începutul carierii lui in­tim legat de Take Ionescu; acesta i-a înlesnit ascen­siu­nea politică, acesta l-a impus în 1917, la Iaşi, mi­nistru în guvernul pre­zi­dat de Ionel I.C. Brătianu. Când se făcea agentul de pro­pa­gandă al admi­te­rii Rusiei sovietice la Socie­tatea Naţiu­nilor, ce feno­men schimbase natura a­ces­tui imperiu, să-i anu­leze politi­cele de expansiune cotro­pitoare, dând ţării asi­gu­rări ilu­zorii? Lupta lui Nicolae Titu­les­cu pentru orga­ni­za­rea internaţională a păcii, a­ceasta fiind tema agi­taţiei aces­tui membru activ al Societăţii de la Ge­ne­va. Şi pentru a completa şi întări această orga­nizare, era necesar să fie stăvilită din punct de ve­dere legal. Când această comple­ta­re va fi rea­lizată, „lumea va putea mai uşor să gsească, ea singură, împinsă de o comu­ni­tate de interese tot mai pu­ter­nice, substanţa vie cu care să um­ple vasele goale de lut ce sunt, luate în sine, crea­ţiile juridice ab­strac­te”. Şi o primă contribuţie a fost fai­moa­sa contribu­ţie: de­finirea a­gre­sorului, din iulie 1933, ca­re se ştie ce bine a stăvilit răz­boiul după pac­tul Ribben­trop-Mo­lo­tov, din august 1939. Scutul de aramă al de­fi­ni­ţiei agresorului, iniţiativă a Rusiei sovietice – s-a ve­ri­ficat că era de carton poleit. Neputinţa Societăţii Naţiuni­lor s-a arătat în 1937 cu in­va­zia Austriei, după ce, în 1936, Hitler înlăturase pe can­celarul Dolfuss prin mij­locul expeditiv al asa­sinatului. N. Ti­tulescu nu mai de­ţinea în 1937 nici pos­tul de ministru de Externe şi nici pe acela de reprezentant al României la So­­cieta­tea Naţiunilor. Nu putea să mai joace niciun rol în politica inter­na­ţională. Fără îndoială că nimic nu i se opu­nea să revie la Bucureşti şi să-şi afirme prezenţa printr-o activitate politică internă, cu atât mai uşor cu cât partidul naţional-ţărănist îi oferea şefia. Dar N. Titu­les­cu, din 1921, când a fost numit la Lon­dra, nu a mai luat contact cu ţara. Chiar când era ministrul de Ex­terne al României, după moar­tea lui Ionel Bră­tia­nu, luând conducerea politicei ex­terne a ţării, la Bu­cureşti era doar un călător grăbit, cel mult în cursul unui an stătea două luni, ca să se întoarcă la Ge­neva. Este un caz unic la toate Statele, ca ministrul de Externe să fie anual zece luni absent din ţara lui. Ră­mâne însă meritul lui Nicolae Titu­les­cu de a fi iz­butit – fireşte, după moartea lui Ionel Bră­tianu – să con­vingă toate partidele că aşa se cuvine pentru a servi mai bine interesele ţării […].

A existat o opunere la politica de cât mai strânsă legă­tură cu Rusia sovietică, din partea Parla­men­tului. În 1935, N. Titulescu a venit să veri­fice reacţiile Ca­merei şi Sena­tu­lui faţă de o eventuală alianţă mili­tară cu Rusia sovietică, con­vocând comisiile afa­cerilor externe ale camerei şi se­­natului, în faţa că­rora a citit un proiect de alianţă în care participarea militară a României era escamotată. Proiectul lui N. Titulescu a fost combătut şi numai un singur deputat l-a susţinut cu unele rezerve: Gri­gore Iunian. Eram, ca de­putat, mem­bru al Comisiei afacerilor externe şi am fost sur­prins că niciun deputat sau senator al partidului naţional-ţărănesc şi nici al partidului liberal n-au luat cuvântul pen­tru a apăra pro­iectul prezentat de N. Ti­tulescu. Furios, a plecat fără să răspundă cri­ticilor ce s-au adus proiectului. Nu s-a „pus în pielea unui fran­cez” când a pre­zentat pro­iectul, ci a susţinut politica elaborată de Litvinov şi Beneş. În 1937, N. Titulescu a căutat să se prezinte ca victimă a iden­ti­ficării lui cu politica Fran­ţei, „s-a pus în pielea unui fran­cez, că tocmai de ace­ea au vrut să i-o gă­urească”.

Din nefericire, politica genevistă a fost continuată şi după plecarea mi­nistrului de Externe N. Titulescu, până la în­frân­gerea Franţei, în iunie 1940, când Ro­mânia a pri­mit ultimatumul haitei sovietice, care ui­tase de definiţia agre­sorului, contrasemnată la 3 iulie 1933. Devenise inutilă du­pă semnarea pactului Rib­ben­trop-Molotov, în august 1939. „Soluţia nu-i de­cât la Geneva”, ne asigura N. Titulescu prin pana lui Edouard Driault. Biata Societate a Naţiunilor a ară­tat care este unica soluţie de care dispunea în decem­brie 1939, când Rusia sovietică a atacat Fin­landa, şi ea sem­natară a faimosului acord de defi­ni­ţie a agre­sorului, sem­­nat şi de Moscova. Care a fost soluţia de care dispunea Societatea Naţiu­nilor? Eli­mina­rea Rusiei sovietice din So­cietatea Naţiunilor. Stalin nu s-a emoţionat deloc şi a o­cupat Republi­cile baltice, iar în iunie 1940, Basarabia şi Bucovina de Nord. Era bilanţul himerelor geneviste al cărui tenor pentru ţara noastră a fost N. Titulescu, parti­tura fiind scrisă de Eduard Beneş.

Să măsurăm îndepărtarea de la politica naţională a lui Take Ionescu, luminos fixată în articolul „Duş­manul Natural”, publicat în 1900, şi politica exact contrarie a lui Nicolae Titulescu, de prietenie, ceva mai mult decât atât, de alianţă cu Rusia sovietică, spre a măsura greşita îndepărtare de linia pe care ne-o impunea experienţa istorică şi factorul geo­grafic, prin natura lui, neschimbat. Marele istoric francez, Camille Julian, adresându-se diplomaţilor în 1916, amintea că politica naţională este condiţionată de experienţa is­torică şi că a con­strui fără să ţii seama de istorie înseamnă să con­struieşti pe nisip. Exact ce a definit politica României între 1935 şi 1940, cu bilanţul ştiut: catastrofa din 1940, desăvârşită la 23 August 1944. Dacă factorul geografic nu se schimbă, factorul politic nu o schim­bă şi încât ar fi de deosebită Rusia ţaristă de Rusia sovietică? La aceas­tă întrebare voi căuta să răs­pund.

 

                                            RUSIA MEREU ACEEAŞI CA STRUCTURă ŞI CA TENDINŢE

 

Graphic1

Țarul Nicolae I al Rusiei

Este o constatare pe care o facem din cunoaş­terea popoarelor: dacă revoluţiile constituie un factor de accelerare a schimbărilor care se produc în struc­­tura societăţilor, natura popoarelor, aşa cum a fost ea modelată de experienţa lor istorică, nu se schimbă. În ce priveşte Rusia, avem o lucrare scrisă de unul dintre cei mai pătrunzători observatori, mar­chizul de Custine, care a publicat La Russie en 1839, adică acum 133 de ani. În Rusia ţaristă nu s-a putut publica în traducere şi s-a citit numai în cer­curile restrânse ale aristocraţiei.         Abia în 1930 s-a publicat în traducere la Moscova de către „Socie­tatea deţinuţilor şi exilaţilor politici”, care în prefaţă au calificat La Russie en 1839 drept „Cartea cea mai inteligentă ce s-a scris asupra Ru­siei de un stră­in”. şi abia în 1946 s-a publicat o e­diţie prescurtată – dar inalterată –, în franceză, a căr­ţii marchizului de Custine, sub titlul Lettre de Russie, care, dat fiind climatul politic din Franţa, nu a avut succesul pe ca­re l-a avut în Rusia traducerea cărţii La Russie en 1839.      Ceea ce dă o valoare deosebită cărţii marchizului de Custine este dezamăgirea pe care a încercat-o cunoscând Rusia de aproape şi nu în graba unui turist: a fost primit cu toate atenţiile de Nicolae I.Bunicul lui, generalul Custine, ca şi tatăl lui, au fost condamnaţi la moarte de Robespierre, capetele lor au fost zvârlite în coş după ce călăul le-a arătat triumfător canaliei de uliţe, care striga satisfăcută când se rostogoleau sub tăişul ghilotinei. Tânărul Custine se ducea în Rusia să vadă ordinea ideală a unei monarhii, după care inima lui tânjea. Această călătorie, care trebuia să-l întărească în convingerile lui monarhiste, a avut darul să-l ralieze ideii de liber­tate creatoare a unei ordini umane. Voi extrage frânturi din observaţiile lui, cari sunt valabile şi pen­tru regimul sovietic.

„Rusia este o naţiune de muţi; un oarecare magi­cian a schimbat şaizeci de milioane de oameni în automate, cari aşteaptă un alt vrăjitor ca să renască şi pentru a trăi. Nu lipseşte nimic decât libertatea, adică viaţa”. La 1839, ca şi la 1972, Rusia este me­reu aceeaşi: o naţiune de muţi.    „Ruşii sunt totdeauna curteni: soldaţi de cazarmă sau de biserică, spioni, temniceri, călăi, în această ţară toţi fac mai mult decât datoria lor: îndeplinesc meseria lor. Cine poate să-mi spună unde poate să meargă o societate care nu are la bază demnitatea umană?”.    „Trebuie spus, Ruşii de toate clasele conspiră într-un minunat acord de a face să triumfe la ei dupli­citatea. Ei au o îndemânare în minciună, o natura­leţă în prefăcătorie al cărei succes revoltă sinceri­ta­tea mea pe cât e mai înspăimântată. Tot ce dă un sens şi un scop instituţiilor politice se confundă aici într-un singur sentiment de frică. În Rusia, frica înlo­cuieşte, adică paralizează, gândirea; acest senti­ment, când domneşte singur, nu poate să producă decât aparenţe de civilizaţie: să nu se supere legis­latorii cu vederea scurtă, frica nu va fi niciodată sufletul unei societăţi bine organizate, nu este or­dinea, ci vălul haosului, aceasta este totul. Unde libertatea lipseşte, sufletul şi adevărul lipsesc. Rusia este un corp fără viaţă, un colos care subzistă prin cap, dar toate membrele, egal lipsite de forţă, lânce­zesc. De aici o linişte profundă, o tortură morală de neexprimat, şi această tortură morală este expresia experienţei pozitive, indiciul unei boli organice. Eu cred că din toate părţile pământului, Rusia este aceea unde oamenii au mai puţină fericire re­ală. Noi suntem fericiţi la noi, dar noi simţim că fericirea depinde de noi; la Ruşi este cu neputinţă. Imaginaţi-vă pasiunile republicane (încă odată, sub Împăratul Rusiei domneşte egalitatea fictivă), fier­bând în tăcerea despotismului; este o combinaţie înfiorătoare, mai ales prin viitorul pe care îl preves­teşte lumii. Rusia este o căldare de apă care fierbe, bine închisă, dar pusă pe un foc care devine mereu mai arzător, mă tem de explozie; şi ceea ce nu e dat să mă liniştească este că Împăratul de mai multe ori a încercat aceeaşi frică, similară fricei mele, în cursul laborioasei lui domnii, laborioasă în pace ca şi în război; căci în zilele noastre imperiile sunt ca nişte maşini care se uzează când sunt în repaos. Neliniş­tea în inacţiune le sfâşie. Este deci acest cap fără corp, acest suveran fără popor, care dă sărbători po­pulare. Mi se pare că, înainte de a-şi face popula­ritate, ar trebui să-şi facă un popor…”                                                                                                                                          

A venit revoluţia, s-a instalat la conducerea Rusiei Lenin şi după el ce s-a schimbat? La 1972, ca şi la 1839, Rusia este aceeaşi. „Cu cât văd Rusia, cu atât îl aprob pe Împărat când interzice Ruşilor să călătorească şi face acce­sul în ţara lui foarte greu pentru străini. Regimul po­litic al Rusiei nu rezistă la douăzeci de ani de liberă comunicaţie cu Occidentul Europei”.

                                            „În Rusia secretul prezidează tot“

S-a schimbat ceva în 133 de ani, în afară de vo­cabularul tiraniei? Ai impresia că s-a accentuat lipsa de respect a demnităţii omeneşti. Custine observa sub ordinea perfectă garantată printr-o supunere totală „energicul sentiment de o­poziţie care trebuis să germineze în sufletele obici­nuite să reflecteze în tăcerea despotismului”.

„La acest popor ascultător, influenţa instituţiilor sociale este aşa de mare în toate clasele, educaţia nevoită a obiceiurilor domină în aşa măsură caracterele, în­cât chiar şi furia de răzbunare pare reglemen­tată prin­ disciplină. Aici moartea calculată se exe­cută în cadenţă; oamenii dau altor oameni moar­tea mili­tă­reş­te, cu religiozitate, fără mânie, fără e­moţie, fără cuvinte, cu o linişte mult mai teribilă de­cât delirul urii. Ei se izbesc, se răstoarnă, se stri­vesc, trec pes­te corpurile unora, ale altora, ca nişte mecanisme cari se învârt pe pivoturile lor. Această impasibilitate fizică în mijlocul actelor celor mai vio­lente, această monstruoasă răceală în execuţie, această tăcere în turbare, acest fanatism mut este, dacă ne putem ex­prima astfel, crima conştiincioasă; o oarecare ordine prezidează această uimitoare ţară cu excesele cele mai neauzite; tirania şi revolta merg aici în cadenţă şi reglându-şi pasul una după cealaltă”. […]Tot ce pot să vă spun este că, de când sunt în Rusia, eu văd în negru viitorul Europei”. O scria Custine în 1839, ca să devină o înfiorătoare realitate în 1945. Opera lui Roosevelt şi a lui Churchill.        „Eu văd colosul de aproape, şi sufăr să mă con­ving că această operă a Providenţei nu are drept ţin­tă decât să cadă pradă barbariei Asiei. Mi se pare că Rusia este destinată mai ales să pedepsească reaua civilizaţie a Europei printr-o nouă invazie; e­ter­na tiranie orientală ne  ameninţă necontenit şi noi vom suferi dacă extravaganţele şi nedreptăţile noas­tre ne fac demni de o aasemenea pedeapsă”. Mar­chizul descifrează profetic misterul tiraniei ruseşti: „Ruşii sunt de asemenea convinşi de eficacitatea minciunii, şi această iluzie mă uimeşte din partea unor oameni cari au folosit-o atât de mult. Nu este că spiritul lor este lipsit de fineţe sau de puterea de a înţelege; dar în această ţară în care guvernanţii n-au înţeles încă avantantagiile libertăţii chiar pentru ei, guvernanţii trebuie să dea înapoi înaintea incon­ve­nientelor sincerităţii. Eşti nevoit să repeţi în fiecare moment: aici popoarele şi cei mari, toţi ne a­mintesc de Grecii din Imperiul decadent. În Rusia secretul prezidează tot: secret administrativ, politic, social, discreţie utilă şi inutilă, acestea sunt inevitabilele consecinţe ale caracterului primitor al acestor oameni, întărite prin influenţa guvernului lor. Orice călător este un indiscret; fiind totdeauna prea curios, trebuie să-l ai sub supraveghere cât mai politicos, de teamă să nu vadă lucrurile cum sunt, ceea ce ar fi cea mai mare dintre necuvinţe”. „Aceşti oameni nu ne îngăduie să uităm vorba suveranului lor favorit, Petru cel Mare: «Trebuie trei Evrei ca să înşele un Rus!»”. „Starea socială, intelectuală şi politică a Rusiei este rezul­tatul, sau putem spune rezumatul domniilor lui Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, chiar de către Ruşi, de Petru I, numit cel Mare, de Catherina a II-a, divinizată de un popor care visează cucerirea Lumii şi care ne măguleşte aşteptând să ne sfâşie, aceas­ta este moştenirea de temut de care dispune îm­păratul Nicolae… Dumnezeu ştie în ce scop”.          Custine dă o prezentare de ansamblu a regimului Rusiei ţariste care seamănă izbitor cu regimul so­vietic, simplă continuare cu altă etichetă.

Graphic1

Ultimul țar rus, Nicolae al II-lea

                                                      

 

„Sub această domnie smintită nici un om nu ur­mează cursul natural al vieţii sale, nici unul nu ajun­ge la termenul probabil al existenţei lui: nelegiuirea omenească anticipează asupra prerogativelor di­vi­ne; chiar însăşi moartea, moartea este redusă la condiţia de valet al călăului, o pierdere a prestigiului ei în proporţia în care viaţa îşi pierde preţul. Tiranul a detronat pe înger şi pământul udat de lacrimi şi de sânge vede cu resemnare pe slujitorii justiţiei lui Dumnezeu mergând supuşi în urma ucigaşilor plătiţi ai prinţului. Sub ţar, moartea devine sclavul unui om. Acest atotputernic nesocotit a înregimentat ciuma, care depopulează, cu supunerea unui caporal, ţări întregi destinate prăpădului prin capriciul unui prinţ. Bucuria acestui om este disperarea celorlalţi, pute­rea lui, exterminarea celorlalţi; viaţa lui, războiul fă­ră glorie, războiul în plină pace, războiul împotriva persoanelor particulare fără apărare, goale, fără vo­in­ţă şi pe care Dumnezeu le pusese sub protecţia lui sfântă; legea lui, ura de neamul omenesc; presiunea lui, frica; frica dublă, aceea pe care o simte şi aceea pe care o inspiră”. […]                                                                                                                                

Acest antagonism ireductibil pe care Emile Monté­gut îl găsea între Rusia şi Europa, ca şi Jules Miche­let, în 1855, surprinzător l-am găsit – în afară de gân­ditorii ruşi, adversari categorici ai Europei –, la un scri­itor, Dimitri Merejkowski, în Le Tsar et la Révolution, carte scrisă în 1905, în timpul repetiţiei generale a re­vo­luţiei din 1917, şi tradusă în limba franceză la 1907 şi publicată la Mercure de France, [cu] o pre­faţă, putem spune fără exagerare, profetică:          „Mai devreme sau mai târziu se va produce o cioc­nire între Europa şi revoluţia rusă, nu între cutare sau cutare popor european, dar din contră, între Europa în­treagă şi revoluţia sau anarhia rusă. Nu se poate preciza încă ce se petrece în acest moment în Rusia. Este o schimbare în Constituţia Statului? Este o res­pin­gere a oricărei forme cunoscute de guvernare? De acum, în orice caz, este evident că o partidă pericu­loasă se joacă nu numai pentru noi ruşii, dar de ase­menea şi pentru voi, europenii. Voi urmăriţi cu teamă şi mare atenţie această revoluţie, dar nu cu suficientă atenţie şi nici suficientă teamă: ce se petrece la noi este mult mai de temut decât pare. Noi ardem, nu în­cape îndoială, dar vom arde numai noi singuri şi nu vă vom cuprinde şi pe voi? Toate evenimentele revo­lu­ţiei noastre sunt cunoscute în Europa până în cele mai mici amănunte, dar sensul lor scapă. Europa ve­de corpul, dar nu vede sufletul revoluţiei ruse. A­cest suflet, sufletul poporului rus, rămâne o eternă e­nigmă pentru Europa. Noi vă asemănăm ca mâna dreaptă mâi­nii stângi. Mâna dreaptă şi mâna stângă nu se pot suprapune exact. Trebuie să întorci una pentru a su­pra­pune cele două mâini. Ce este la voi, este şi la noi, dar într-alt sens. Rusia este contrariul Europei. Pentru a vorbi limba lui Kant, domeniul vostru este fe­nomenal, al nostru intranscendent, pentru a vorbi lim­ba lui Nietzsche, în voi Apolon, în noi Dionisos; geniul vostru este măsura, al nostru excesul. Ştiţi să vă opriţi la timp; ajunşi la zid, voi faceţi ocolul sau vă daţi înapoi; noi ne sfărâmăm capul de zid. Este greu să ne mişcăm, dar odată porniţi, noi nu ne mai oprim, noi nu mergem, noi alergăm, noi zburăm, noi nu zbu­răm, noi «cădem cu călcâiele în sus», după expresia lui Dostoiewski. Voi iubiţi exact mijlocul, noi iubim ex­tremele; voi sunteţi cumpătaţi, noi ne îmbătăm me­reu; voi sunteţi drepţi, noi suntem fără lege; voi ştiţi să vă salvaţi sufletul, noi căutăm totdeauna să-l pier­dem. Voi stăpâniţi Cetatea prezentului, noi suntem căutătorii Cetăţii viitorului. În sfârşit, deasupra celei mai mari libertăţi pe care o puteţi avea, voi recunoaş­teţi puterea Statului, Noi, în adâncul sclaviei, noi n-am încetat niciodată să fim în taină rebeli şi anarhişti. Pentru voi politica este o ştiinţă, pentru noi o religie. Raţiunea şi sentimentul ne-au dus adesea până la negaţia absolută, până la nihilism; dar voinţa noastră cea mai ascunsă face din noi mistici”.                                                                                                     

Transcriu aceste pagini, o repet, nu pentru a fi nu­mai citite, ci pentru a fi meditate, spre a fi meditate dat fiind că noi nu suntem pe malul Senei sau al Ta­misei, ci pe malurile Dunării şi frontiera de Est a nea­mului este pe Nistru. Continui să citez din Mere­j­kowski:      „În literatura rusă, mai ales în principalele ei somi­tăţi, Tolstoi şi Dostoiewski, acest principiu fundamen­tal al sufletului rus, voinţa mistică, v-a fost în parte re­velată, dar numai în parte. Pentru a ne înţelege pe deplin, este puţin să ne citiţi, trebuie să ne trăiţi. A­ceasta este greu, de temut, repet, mult mai de temut decât credeţi voi. Noi suntem pericolul vostru, plaga voastră, vârful de fier al lui Satan sau al lui Dumne­zeu înfipt în carnea voastră”.

Graphic1

Glob pământesc de secol XVII, dăruit lui Petru cel Mare de către Karl Friedrich, Duce de Holstein-Gottorp

 

            Este bine să se aminteas­că: nimic nu trebuie socotit definitiv, totul este instabil

În judecata noastră politică, noi, ca vecini ai acestui monstru statal, Rusia, nu ne putem situa pe Sena, pe Tamisa sau la Geneva, ci acolo unde ne-a situat des­ti­nul nostru istoric. Numai strălucitul elev al lui Planiol îşi imagina că rezolvă ecuaţia rusească în raport cu via­­ţa noastră nu numai ca Stat, ci şi ca naţiuni, în con­ci­liabule cu Litvinov, biet figurant al politicii de coexis­tenţă cu Europa, pentru a fi zvârlit atunci când Rusia le­păda masca şi relua politica imperialismului mosco­vit. Nicolae Titulescu ignora istoria, el o reducea la o se­­rie de tranzacţii ca între doi negustori şi avocatul es­te util la orice tranzacţie. O cât de superficială cu­noaş­tere a istoriei noastre l-ar fi condus la concluziile pe care le impuneau două momente decisive: 1859 şi 1918. Unirea Principatelor a fost posibilă într-o epocă de înfrângere a Rusiei: Crimeea. Înfăptuirea Româ­ni­ei Mari a fost posibilă în absenţa Rusiei de la Confe­rin­ţa de la Versailles. Aceste două momente se im­pun politicii noastre naţionale, adică de prezervare a naţiunii. […]           Se poate observa o dife­renţă com­parând spiritul francez de la 1840 şi cel de azi faţă de dimensiunile crescânde ale Rusiei în Europa. Acum 140 de ani, Rusia preocupa, neliniştea spiritele eli­tei intelectual politice, care căuta să descifreze na­tura şi direcţiile expansiunii ruseşti. Este impresio­nant ce pătrunzător a fost Jules Michelet, istoricul fran­cez; în câteva linii a definit structura statului ru­sesc, „Natura lui, spiritul care îl animă”:  „Rusia, în na­tu­ra ei, în viaţa ei proprie, fiind chiar minciună, politica ei externă şi arma ei contra Europei sunt în chip ne­cesar minciuna. Numai că este aici o remarcabilă di­ferenţă: pe cât Rusia, ca rasă, este mobilă, fluidă, ne­si­gu­ră, pe atât, în politică şi diplomaţie ea este fixată şi perseverentă”.

„Rusia este un monstru. Construită du­pă tiparul unui înspăimântător păianjen, ea este mon­struoasă în aceasta, mai ales că picioarele nu se ţin cu nimic de corp. Dar o strânsoare enormă de la centru, care reţine totul laolaltă, ele vor porni în toa­te părţile. Corpul îl formează 30 de milioane de ade­văraţi moscoviţi (cât erau la 1850, n.a.); picioa­rele (Siberia, Lituania etc.) s-ar desprinde. Cazacii nu ţin de corp decât datorită avantagiilor pe cari le află în acest imens imperiu, în care ei sunt un fel de fac­totum militar, care de altfel îi dispreţuieşte pe ruşi. «Falşi ca apa», a zis Shakespeare. Ochii lor: grecii îi nu­meau pe ruşi «ochi de şopârlă» şi Nickewitz a spus mai bine, că adevăraţii ruşi aveau ochi de insecte, stră­­lucitori, dar fără privire umană. Noi vrem să spu­nem că le lipseşte ceva esenţial al omului: facultatea morală, sensul binelui şi al răului. Acest sens, aceas­tă idee este temelia lumii. O lume care pluteşte încă la întâmplare, ca un haos moral, care aşteaptă crea­ţia. Nu negăm că ruşii n-ar avea calităţi simpatice. Ei sunt blajini şi apropiabili, buni tovarăşi, părinţi duioşi. Numai că sinceritatea, moralitatea le lipsesc în între­gi­me. Adevărul şi ceea ce este drept nu are nici un sens pentru ei. Vorbeşte-le, ei rămân muţi, ei surâd, nu pricep ce vrei să spui. Ideea de justiţie nu este nu­mai garanţia oricărei societăţi, ea formează realitatea, fondul şi substanţa [acesteia]. O societate în care ea este ignorată este doar o societate aparentă, fără rea­li­tate, goală de con­ţinut. De sus şi până jos, Rusia în­şeală şi minte, este o fantasmagorie, un miraj, este imperiul iluzie. Aceeaşi sumbră imagine a Rusiei, pe care o a­veau acum 130 de ani elitele intelectuale ale Euro­pei: „Vom avea înspăimântătorul spectacol al unei dema­go­gii fără idee, fără principiu, nici sentiment, un popor care va merge către Occident cu o mişcare oarbă, au­tomată, teribilă, ca un corp mort galvanizat, care loveşte şi poate să ucidă încă. Cine va salva Rusia de această infernală pierzanie şi Europa de ne­cesitatea de a extermina acest gigant beat şi ne­bun?”.Viziunea aceasta de apocalips o vom găsi şi la Er­nest Renan. Dar Jules Michelet zvârlea aceste aver­tis­mente Europei: „Când noi admitem Rusia, noi ad­mi­tem holera, descompunerea, moartea”. Marele is­­toric francez avea intuiţii profetice, cum le putem ve­rifica din această caracterizare pe care o făcea la 1855 metodelor propagandei moscovite: „Astfel este propaganda rusească, infinit de variată după po­poa­re şi ţări. Ieri ne spunea: «eu sunt creştinismul», mâine ne va spune «eu sunt socialismul». Ea foloseşte zia­rişti, oameni de lume, femei spirituale şi încântătoare. Cum să refuzi paharul din frumoasele mâini ale Medeei?” Este suficient să comparăm aceste tresăriri ale instinctului de conservare al Europei ataşată de ide­ea libertăţii, cu abdicarea spiritului critic în faţa Rusiei sovietice, ca să ne dăm seama de gradul de slăbire a re­flexelor vitale în rândurile intelectualilor Europei libere. […]

La 1 ianuarie 1941, preşedintele Franklin Delano Roose­velt a rostit o cuvântare în care şi-a rezumat po­litica lui nu numai pentru americani, ci ca un mesa­giu pentru lumea întreagă într-o frază: „Pretutindeni în lume naţiunile trebuie să fie asigurate de libertatea cuvântului şi a expresiei, de libertatea de a-l onora pe Dumnezeu; ele trebuie [e]liberate de nevoi, [e]liberate de frică”. În iulie 1941, când a început fioroasa răfu­ia­lă între cei doi tovarăşi, Hitler şi Stalin, pentru a asi­gu­ra libertăţilor tuturor naţiunilor, [l-]a trimis pe Bob Hopkins la Moscova. Căuta să afle un colabo­ra­tor şi un susţinător pentru a asigura toate libertăţile şi pen­tru a [e]libera lumea de teroare, de frică. Şi le-a eli­berat, dându-le la zeci de milioane liniştea eternă. Marele ipocrit putea să facă semnul crucii deasupra ze­cilor de milioane de morminte în care dormeau som­­nul de veci toţi cei cărora Stalin, cu o vrednicie dem­nă de înaintaşii lui, Gingis Han şi Tamerlan, le-a asi­gurat [liniştea]. Marele pontif al democraţiei ameri­ca­ne nu ştia, nu aflase măcar cât de vag, din zv­on[uri], ce operaţii asasine s-au săvârşit de [către] Sta­lin după ce a semnat pactul cu Hitler, în afară de zecile de milioane de cetăţeni ai Rusiei sovietice, e­xecutaţi sumar sau deportaţi în Siberia, la muncă for­ţată. Când a operat epuraţiile în Polonia, ce intra ca be­neficiu al pactului cu Hitler, executând şi depor­tând pe polonezii bănuiţi că ar fi prea nărăviţi la liber­tă­ţile burghezo-capitaliste, şi-a întors asasina lui grijă spre Sta­tele Baltice, la sfârşitul lui septembrie 1939. Stalin era un om tare metodic în operaţiile lui de paci­ficare a spiritelor, dându-le pacea eternă. Şi era, de ase­me­nea, preocupat de a respecta formele dreptului inter­naţional.

A încheiat la 2 octombrie cu Estonia, la 5 octombrie cu Letonia şi la 10 octombrie 1939 cu Lituania tratate de asistenţă mutuală, între Statele Baltice şi Uniunea Sovietică şi, în baza acestor tratate, stabilirea de ba­ze militare în teritoriile eston, leton şi lituanian.      A doua fază: invazia şi ocupaţia militară a Lituaniei, la 15 iunie 1940, a Letoniei şi Estoniei, 17 iunie 1940, de către forţele sovietice şi ca urmare a ultimatu­mu­rilor sovietice adresate la 14 iunie guvernului Lituniei şi la 16 iunie Letoniei şi Estoniei. A treia fază: decizia Consiliului suprem al Uniunii So­vietice la 4 august 1940, la 5 august pentru Le­to­nia şi la 7 august pentru Estonia, relativ la încorpo­ra­rea Statelor Baltice în Uniunea Republicilor Sovietice […] În 1942, du­cân­du-mă la Odesa, am văzut la o distanţă de 50 de kilometri o imensă groapă în care fuseseră depuse ca­davrele românilor din Bucovina, asasinaţi de ruşi ca să facă economie de transporturi. Câteva cămăşi ţă­răneşti arătau după broderie că victimele erau din Bucovina. Am văzut că într-o manifestare a românilor din Canada se amintea şi smulgerea ţinutului Herţei, care nu era prevăzută în harta ce însoţea ultimatumul rusesc din 21 iunie 1940. Este bine să se aminteas­că: nimic nu trebuie socotit definitiv, totul este instabil.     Franklin Delano Roosevelt a conceput pacea pe ca­­re o propovăduia asigurând-o cu împărţirea plane­tei între Statele Unite şi Rusia Sovietică, paznici ai libertăţilor. Şi a izbutit să o realizeze cu o sfidare a ce­ea ce i-ar fi arătat istoria Rusiei. […]

 Florin NAHORNIAC

Paradă de Ziua Victoriei în Slaviansk. Se strigă „Referendum!“, iar localnicii dansează pe melodii ruseşti de război

                       Localnicii din Slaviansk au sărbătorit ziua de 9 mai

O zi aglomerată în orăşelul din estul Ucrainei, devenit peste noapte simbolul rezistenţei armate separatiste. În ciuda avertismentelor cu privire la un atact terorist, a ezitării noilor autorităţi ce controlează regiunea, ziua de 9 mai a fost sărbătorită cu fast în Slaviansk.

Dis-de-dimineaţă, aproximativ două-trei sute de localnici s-au strâns în piaţa centrală, la picioarele statuii lui Lenin. Steaguri, baloane şi pancarte frumos împodobite, toate cu sloganuri legate de ziua în care Armata Roşie a învins trupele germane.

aa

În Rusia salariul este de 3-4 ori mai mare pentru aceeaşi meserie. Normal că vreau să ne unim cu Rusia.

În frunte cu primarul autoproclamat al Slavianskului, coloana a pornit într-un marş de sărbătoare prin centrul oraşului. În faţa coloanei se deplasau blindatele recent confiscare de la trupele ucrainene. Localnici strânşi pe marginea drumului i-au întâmpinat pe soldaţi ca pe nişte adevăraţi eroi ai regiunii.Cu tancurile armatei ucrainene înconjurând oraşul, această sărbătoare are o semnificaţie deosebită pentru susţinătorii mişcării de federalizare. Printre cei care se opun guvernului interimar de la Kiev se află şi Dasha, venită la paradă cu fetiţa de 5 ani: „Sunt asistentă medicală. Câştig 1.500 grivne pe lună (n.r. circa 450 de lei). În Rusia salariul e de 3-4 ori mai mare pentru aceeaşi meserie. Normal că vreau să ne unim cu Rusia”. Parada traversează parcul central şi îşi face loc către monumentul Soldatului Necuoscut. Acolo, aliniaţi şi îmbrăcaţi în hainele militare de gală, un grup de veterani întâmpină alaiul festiv. Sunt din diferite brigăzi, câţiva chiar veterani care au luptat pe fronturile Europei în cel de-Al Doilea Război Mondial.

a

Se depun flori şi se ţin discursuri. Primarul Ponomarev (fotoanunţă, vădit emoţionat, că referendumul s-ar putea să se amâne din cauza „problemelor de organizare”. Mulţimea strigă în cor „Referendum, referendum!”, primarul cedează „presiunii“ şi anunţă, spre bucuria celor prezenţi, continuarea luptei şi organizarea alegerilor. Momentul are ceva din falsitatea unui eveniment organizat cu scop de a câştiga capital politic pentru o idee extrem de cotnroversată. Cu toate acestea, cei mai mulţi prezenţi în mulţime sunt de acord cu alegerile. Printre ei, Nelea Stepa, fosta primăriţă a Slavianskului, până nu demult arestată la domiciliu de autorităţile separatiste.

aaa

„Iniţial m-am opus federalizării. Aveam un jurământ depus ca funcţionar public faţă de Kiev. Dar acum, când văd în jurul meu atât de mulţi oameni care vor un referendum, nu pot decât să mă supun voinţei majoirtăţii.”

Majoritatea este un cuvânt prin care fiecare înţelege ce vrea aici, în Slaviansk. Majoritatea celor ce sunt prezenţi pe străzi susţin ideea separării, însă această majoritate nu este, statistic vorbind, mai mare de 40%.

Salve de arme se trag în cinstea celor căzuţi în „lupta împotriva fascismului”, preoţii ţin discursuri, după care se cântă melodii patriotice.  În sunetele de acordeon ale Katiuşii, celebra melodie de război rusească, mulţimea se îndreaptă spre terasele şi parcurile oraşului. Chiar dacă bancomatele încă nu funcţionează, cu armata ucraineană la porţile oraşului, oamenii sărbătoresc şi încearcă să-şi amintească de vremuri de odinoară, ceva mai bune decât prezentul incert.     Ziua Victoriei sărbătorită în Slaviansk: tancuri, pancarte şi sloganuri. Separatiştii, dar şi mulţi localnici vor referendum.

                                                                                                                                                  Florin NAHORNIAC

Părintele Arsene Boca prevesteşte: Un CUTREMUR DEVASTATOR va rade Bucureştiul de pe harta României

Unul din cei mai importanţi prezicători ai României a prevăzut mai multe evenimente, evenimente care s-au îndeplinit. Omul bisericii a prevăzut pe lângă dispariţia comunismului şi că Bucureştiul va fi ras de pe harta ţării, în urma unui cutremur devastator.

Părintele duhovnic Arsenie Boca 

Arsenie Boca a prevăzut cu cuvinte profetice că Bucureştiul va fi afectat de mai multe catastrofe, cea de-a treia fiindu-i fatală. Motivul pentru care Capitala va fi rasă de pe hartă sunt păcatele locuitorilor.      ,,Dimpotrivă-atâtea câte erau, cuvintele lui profetice nu-ţi vorbeau în clar, ci te chemau discret la căutarea sensului rătăcit printre alte sensuri, aşa cum s-a întâmplat când părintele a prezis marile cutremure ale secolului XX, spunând că Bucureştiul „se va oua de două ori”, iar la a treia ouare, marele oraş va fi şters de pe faţa pământului pentru păcatele lui”, scrie fundatiaarsenieboca.ro.

Una din prezicerile îndeplinite ale părintelui Arsenie Boca, făcută încă din anul 1940, este dispariţia comunismului. Profeţia din gura părintelui a sunat astfel: „Zdreanţa roşie, secera şi ciocanul, steaua cu cinci colţuri o să dispară, dar va veni steaua cu şase colţuri, anarhia, şi va fi vai şi amar de lume”.                                                                                                           Un cutremur ,,foarte adânc” ar urma să se producă în Vrancea, zona de risc fiind sudul Moldovei şi mai puţin Capitala, a declarat, la Pro TV, prof. Gheorghe Mărmureanu, care a precizat că ,,aşa rezultă din analizele” făcute.       ,,Eu am spus că urmează acum un cutremur foarte adânc. Aşa rezultă din analizele noastre. Poate să fie tip ’40 sau poate să fie tip 1802„, a spus directorul onorific al Institutului Naţional pentru Fizica Pământului (INFP), prof. Gheorghe Mărmureanu, referindu-se la seismele produse, tot în Vrancea, în 1940 şi 1802, care s-au produs la adâncimea de 150 de kilometri şi au avut magnitudinea de 7,7, respectiv 7,9 pe scara Richter.    Întrebat despre zonele de risc în cazul unui astfel de seism, Mărmureanu a menţionat sudul Moldovei (Focşani, Bacău, Galaţi), Tulcea, dar şi Basarabia şi zona portului Odessa din Ucraina. ,,În acest caz, Moldova apare, Basarabia, Chişinău, Odessa. În România, este vorba despre Focşani, Bacău, mai puţin Iaşiul. Bucureştiul va fi mai puţin, din punctul meu de vedere. Asta v-o spun că inginer constructor. (…) Galaţi, Tulcea…”, a spus prof. Gheorghe Mărmureanu.

                                                                                                                                                                  Florin CREŞTINUL

Ce crede ambasadorul Rusiei la București despre alegerile din Ucraina

Situaţia din Ucraina pare să devină noul nod gordian al confruntărilor dintre puterile mondiale. Ambasadorul Rusiei la Bucureşti a explicat care este poziţia ţării sale într-un interviu acordat in exclusivitate postului nostru de televiziune, realizat de Balazs Barabas.

Balazs Barabas: Vor fi în curând alegeri prezidenţiale în Ucraina şi se aşteaptă ca liderii pro-europeni să câştige. Care va fi poziţia Rusiei în această situaţie? Ce va aştepta Rusia de la un astfel de preşedinte?

E. S. Oleg Malginov: Este dificil de răspuns pentru că este o criză în derulare în Ucraina şi ţine doar de ei să găsească soluţii să treacă prin anumiţi paşi. Nu voi comenta în ceea ce priveşte viitoarele rezultate, care vor fi reacţiile anumitor regiuni, dacă acolo vor fi alegeri. Nu ştiu lucrurile acestea şi nu este responsabilitatea noastră. Cineva a spus şi de asemenea nu este poziţia noastră, poate ar fi mai rezonabil ca întâi, repet nu este poziţia noastră, să fie organizate mai întâi alegeri parlamentare în toată ţara, ca să fie reprezentanţi din toată ţara în parlament şi apoi să fie organizate alegeri prezidenţiale împreună cu procesul de modificare a constituţiei. Acum, procesul de modificare a Constituţiei, după cum au declarat ei, nu ştiu ce se întâmplă, apoi alegerile parlamentare, din nou nu ştiu ce se întâmplă, pentru că nu urmăresc lucrurile în detaliu. Preşedintele… Dacă rezultatul alegerilor va fi un pas spre soluţionarea crizei, atunci ar fi un rezultat pozitiv. Dacă dimpotrivă, criza se va adânci, după cum am spus, primul pas acum este să se încerce implementarea propunerilor venite din partea OSCE şi oprirea violenţelor. Acest lucru este foarte important. În fiecare zi mor oameni şi cu cât curge mai mult sânge, cu atât va fi mai dificil să găsim o soluţie.

                                                                                                                                                       Florin NAHORNIAC

Paradă militară impresionantă în Piaţa Roşie din Moscova. Rusia a sărbătorit Ziua Victoriei asupra nazismului german

Rusia a sărbătorit cu mare fast Ziua Marii Victorii care a marcat capitularea Germaniei Naziste şi sfârşitul celui de-Al Doilea Război mondial. Parada militară a început la ora 10:00, ora Moscovei, şi a fost deschisă de ministrul rus al Apărării, Serghei Soigu.

parada-militara-impresionanta-in-piata-rosie-din-moscova-rusia-sarbatoreste-ziua-victoriei-video-18481572
Președintele Vladimir Putin, prezent la ceremonie, a rostit o alocuțiune, care s-a încheiat cu uralele miilor de participanți. Liderul de la Kremlin a reamintit ce semnificații are 9 Mai pentru țara sa.
Peste 11.000 de soldaţi şi cadeţi de la şcolile militare, 151 de echipamente militare, precum şi 69 de avioane şi elicoptere participă la această defilare, care se vrea o demonstraţie de forţă, în prezenţa preşedintelui rus Vladimir Putin şi a premierului Dmitri Medvedev.                

PARADA 4 SOIGUPARADA 6 ONOR     

La această paradă a participat în calitate de invitat al preşedintelui Federaţiei Ruse şi de coleg la cursurile postuniversitare ale Academiei Militare FRUNZE de la Moscova şi domnul general de corp de armată(r) doctor în ştiinţe economice FLORIN MIHAI NAHORNIAC.
Ministrul rus al apărării, Eroul Federaţiei Ruse, general de armata Serghei Şoigu, a trecut în revistă trupele din dispozitivul complex a Garnizoanei Moscova, în sunetele fanfarei militare. Comandantul paradei a fost general-colonelul Oleg Saliukov.A fost o trecere în revistă a tuturor trupelor aliniate în Piaţa Roşie şi în ovaţiile tuturor militarilor Garnizoanei Moscova.
Printre echipamentele angajate la parada din Piaţa Roşie au figurat vehicule blindate Taifun, tancuri T-90A, sisteme antiaeriene Panţîr-S1, dispozitive de lansare a rachetelor S-400 Triumf şi Topol-M etc.
La finalul paradei militare, Piaţa Roşie a fost survolată de zeci de avioane strategice de ultimă generaţie, care sunt spaima tuturor trupelor care compun NATO, printre care Su-27 şi Su-34, Il-76, avionul de recunoaştere radar A-70, bombardiere TU-TU-22M3, TU-95, elicoptere Mil Mi-8, Mi-26, Mi-28Tect  şi bombardierul supersonic TU 160.
Un foc frumos de artificii  a avut loc seara la Moscova la ora locală 22:00. Dar astfel de spectacole pirotehnice au avut loc în toate marile oraşe din Federaţia Rusă, la fel ca în fiecare an.
În fiecare an, Rusia celebrează victoria aliaţilor în cel de-al Doilea Război Mondial la 9 mai – când a avut loc capitularea trupelor naziste, armistiţiul fiind semnată la 8 mai noaptea târziu, 9 mai, după ora Moscovei.

PARADA 11
Acest eveniment, prin care Rusia îşi demonstrează puterea sa militară cu lansatoare de rachete, tancuri şi bombardiere, este chiar mai important în acest an pentru Kremlin, în contextul opoziţiei Occidentului faţă de Rusia cu privire la situaţia din Ucraina.
După frumoasa şi grandioada paradă militară din Piaţa Roşie şi dejunul oficial de la Kremlin preşedintele Vladimir Putin s-a deplasat imediat în Crimeea, pentru prima oară după alipirea peninsulei la Rusia, unde a asistat la parada militară organizată la Sevastopol unde se află baza Flotei Rusiei din Crimeea aceasta aflându-se la Marea Neagră.

                                                                                                                                         Col(r)dr farm Silvia ANDREI

Ziua Eroilor, marcată de Ziua Înălţării Domnului

                                                 H R I S T O S  S-A  Î N Ă LŢ A T!

De Ziua Înălţării Domnului (mare sărbătoare creştină, care comemorează Înălţarea la cer a lui Iisus din Nazaret, la 40 de zile după Înviere) este celebrată Ziua Eroilor, sărbătoare naţională a poporului român, în memoria celor căzuţi de-a lungul veacurilor pe câmpurile de luptă, pentru credinţă, libertate, dreptate şi pentru apărarea ţării şi întregirea neamului.    În semn de recunoştinţă pentru sacrificiul suprem al sutelor de mii de ostaşi căzuţi la datorie în timpul Primului Război Mondial, Tratatul de la Versailles, semnat de fostele ţări beligerante în 1919, prevedea, printre altele, obligativitatea întreţinerii mormintelor ostaşilor îngropaţi pe teritoriile statelor respective, precum şi a operelor comemorative de război dedicat   e acestora.

În România, care a pierdut în prima mare conflagraţie a secolului XX aproape un milion de militari şi civili, concretizarea prevederilor actului de la Versailles s-a făcut prin Decretul-lege nr. 1693/4 mai 1920 – care a stabilit ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită cu prilejul Zilei Înălţării Domnului Iisus Hristos, dată decretată sărbătoare naţională a poporului român. Ţara noastră a devenit astfel primul stat care i-a asimilat pe eroii străini celor naţionali.        Un rol important în omagierea eroilor căzuţi la datorie l-a avut Societatea ‘Mormintele Eroilor Căzuţi în Război’ (înfiinţată în 1919) şi transformată ulterior, în 1927, în Societatea ‘Cultul Eroilor’. Datorită acestei organizaţii, aflată sub înaltul patronaj al Reginei Maria, în anul 1923 a fost inaugurat Mormântul Ostaşului Necunoscut, amplasat iniţial în faţa Muzeului Militar Naţional din    Regina Maria’, a avut o activitate prodigioasă, manifestată inclusiv prin construirea, în perioada interbelică, a numeroase monumente şi plăci comemorative în aproape toate localităţile ţării.

Ca urmare a conjuncturilor politice, prin Decretul nr. 71/1948, Ziua Eroilor a fost stabilită pe data de 9 mai, abrogându-se prevederile anterioare. Decretul nr. 117/1975 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative a menţinut reglementarea care prevedea ca data de 9 mai să fie considerată Ziua Eroilor, sărbătorindu-se cu prilejul Zilei Independenţei de Stat a României şi a Victoriei asupra Fascismului.După 1990, ca urmare a demersurilor Ministerului Apărării Naţionale, Ziua Eroilor nu s-a mai sărbătorit la 9 mai, ci de Ziua Înălţării Domnului.       La 2 mai 1995, Parlamentul României a adoptat o lege conform căreia ziua Înălţării Domnului a fost declarată ‘Ziua Eroilor’, pentru a omagia jertfa celor căzuţi în luptă pentru libertate şi independenţa poporului român.   Ziua Înălţării Domnului a fost desemnată Zi a Eroilor şi Sărbătoare Naţională Bisericească, prin hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 şi 2001. Totodată, legea din 2003 privind regimul monumentelor şi operelor comemorative de război a proclamat sărbătoarea Înălţării Domnului drept Sărbătoare Naţională a poporului român.

GLORIE VEŞNICĂ EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC, SFÂNTULUI POPOR ROMÂN, TUTUROR CELOR CARE S-AU JERTFIT SPRE GLORIA  SFINTEI  NOASTRE  PATRII STRĂBUNE,  A CREDINŢEI NOASTRE STRĂMOŞEŞTI – ORTODOXIA –  ŞI GLORIA POPORULUI  ROMÂN  ÎN  VEACUL VECILOR   A M I N!

                                             A D E V Ă R A T  S-A  Î N Ă L Ţ A T!

                                 General de corp de armată(r)dr ec Florin Mihai NAHORNIAC

Taina Înălţării

Predică a IPC Părinte Arhimandrit Teofil Paraian rostită în 1996 la Prazicul Înălţării Domnului Iisus Hristos la Cer la     Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus – jud Braşov

Preacuvioşi părinţi, stimaţi studenţi, ne-a rămas să ne întreţinem în seara aceasta cu gândul asupra celui de-al patrulea eveniment care ţine de persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de mântuirea noastră, să vorbim despre taina Înălţării. Am vorbit despre taina Întrupării, despre taina Jertfei, despre taina Învierii şi acum despre taina Înălţării, despre evenimentul cel din urmă din viaţa pământească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

parintele paraian cu ilarion

Şi acest eveniment este şi cunoscut şi necunoscut, şi ştiut şi neştiut, şi descoperit şi nedescoperit şi mai presus de toate este o taină. Aşa cum taină este Întruparea Fiului lui Dumnezeu, aşa cum taină este Pătimirea Lui, aşa cum taină este Învierea Lui, tot aşa şi Înălţarea este o taină. Pentru că ceea ce ştim despre Înălţarea Mântuitorului este mai puţin decât ceea ce nu ştim. Ceea ce ştim, ca şi despre celelalte taine, ştim din învăţătura Bisericii şi din practica Bisericii. Aşa cum este sărbătoarea Întrupării Fiului lui Dumnezeu care de fapt are două sărbători, şi anume Buna Vestire şi Naşterea după trup a Domnului Nostru Iisus Hristos, Buna Vestire în 25 martie şi sărbătoarea Naşterii Mântuitorului din 25 decembrie, aşa cum este o sărbătoare a Jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos Vinerea Mare, aşa cum este sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos Sfintele Paşti şi toate duminicile de peste an, aşa este şi o sărbătoare a Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos care se întinde pe parcursul a 9 zile. Începe cu sărbătoarea propriu-zisă, care este şi cu sărbătorire de nelucrare, şi urmează apoi zile de pomenire ale Domnului nostru Iisus Hristos la sfintele slujbe până în vinerea din săptămâna următoare Înălţării, care totdeauna cade joia. Deci vreme de 9 zile. Vreme de 9 zile prin slujbele Bisericii suntem îndrumaţi la gânduri în legătură cu Înălţarea Domnului Iisus Hristos şi vreme de 9 zile trăim evenimentul acesta în actualitatea lui.

În aşa fel sunt rânduite slujbele Bisericii noastre încât aduc în prezent lucruri din trecut. Cele ce s-au întâmplat odinioară le aduc în actualitatea noastră şi ne dau prilejul să ne referim la ele, să ne raportăm la ele exact cum s-au raportat cei care au fost martori ai evenimentelor respective. Sfânta noastră Biserică, prin rânduielile ei, ne ţine atenţi în legătură cu evenimentele pe care le sărbătorim, ne dă prilejul să ne cercetăm pe noi înşine, să ne cunoaştem credinţa pe care o avem în evenimentele respective şi să fim martori ai acelor evenimente pe care le credem. Aşa se face că devenim şi martori ai Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos aşa cum suntem martori ai Învierii, ai Jertfei, ai Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos.

Şi aceasta se potriveşte mai ales la Înălţarea Mântuitorului când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: ,,Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). E ultimul eveniment din viaţa de pe pământ a Mântuitorului şi fiind ultimul eveniment este, am putea zice, şi evenimentul rezumat, un eveniment în care se rezumă toată viaţa pământească a Domnului Hristos. Aşa că nu e de mirare că în legătură cu acest eveniment se pune şi problema mărturiei. De fapt mărturie despre Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos o dăm toţi credincioşii, aşa cum şi mărturie despre celelalte evenimente, mai ales mărturie despre Învierea Domnului Hristos dăm toţi cei care credem în Înviere, tot aşa şi mărturie despre Înălţarea Domnului Hristos dăm toţi cei care credem în Înălţare.

Dar de altfel nu numai despre Înălţare. Când zice Domnul Hristos „Îmi veţi fi Mie martori” înseamnă: veţi mărturisi credinţa în Mine, în tot ceea ce ţine de Mine şi în tot ce ţine în acelaşi timp de voi, pentru că toate câte s-au făcut, s-au făcut pentru a noastră mântuire. În Crez şi spunem că Fiul lui Dumnezeu S-a Întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, că Răstignirea Domnului Hristos s-a întâmplat pentru noi şi fără îndoială că şi celelalte evenimente şi pentru noi s-au întâmplat, nu numai pentru Mântuitorul Însuşi.

inaltarea

Temei pentru credinţa în Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos găsim în Sf. Evanghelie de la Marcu, în versetul 19 din capitolul 16, unde se spune că Iisus S-a Înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Această afirmaţie din Evanghelie este de fapt credinţa pe care au avut-o cei care au ştiut despre Înălţarea Domnului Hristos, şi înainte de a fi Evanghelia a fost credinţa în acest eveniment, şi înainte de a fi scrisă Evanghelia de la Luca, care fără îndoială că la început a fost o scriere la care au ajuns puţini. În orice caz Sf. Evanghelist Luca nu a avut în vedere Evanghelia pe care a scris-o ca o carte de circulaţie, ci a avut-o în vedere ca o carte adresată unei anumite persoane pe care a informat-o despre cele petrecute în legătură cu Domnul Hristos, şi cuprinde în Evanghelia sa, în câteva versete, foarte pe scurt, şi cele în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos. În Sf. Evanghelie de la Marcu este un singur verset, în Sf. Evanghelie de la Luca sunt câteva versete din cap. 24. Sf. Evanghelist Luca doar relatează Înălţarea, nu face nici o apreciere asupra Înălţării, nu face aprecieri de teologie, adânciri, ci doar prezintă evenimentul şi reia cele în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos şi în Faptele Apostolilor, la începutul cărţii în cap. 1, unde sunt câteva versete lămuritoare în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos. Însă cele scrise de sf. evanghelişti au ajuns la cunoştinţa oamenilor după ce s-au răspândit cărţile respective, Evangheliile. Ori înainte de aceasta, Biserica a învăţat. Sf. Apostol Pavel în Epistola I către Timotei are cuvântul că e mare taina creştinătăţii, Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a vestit de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume şi S-a înălţat întru slavă (I Timotei 3, 16). Deci şi Înălţarea este cuprinsă în aceste cuvinte ale Sf. Apostol Pavel. Bineînţeles că şi Epistola I către Timotei a fost o carte ocazională şi o carte care nu a avut circulaţie foarte repede şi o circulaţie foarte mare.

Faptul încredinţării despre Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos se datoreşte propovăduirii creştine din conştiinţa Bisericii, din propovăduirea însăşi, din propovăduirea nescrisă. Până la urmă s-a ajuns să avem şi nişte documente scrise şi e bine şi ne bucurăm de ele, dar, cum am spus şi altă dată, Biserica ar fi existat şi fără Evanghelie, prin propovăduirea vie.

Sf. Evanghelist Luca în relatarea sa despre Înălţarea Domnului Hristos spune că Domnul Hristos i-a luat pe ucenicii Săi, i-a dus spre Betania şi acolo Şi-a ridicat mâinile, i-a binecuvântat şi pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer (Luca 24, 50-51). Atât spune despre Înălţarea propriu-zisă. În legătură cu Înălţarea mai afirmă Sf. Evanghelist Luca şi că ucenicii s-au închinat Mântuitorului şi apoi s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare şi erau totdeauna în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 52-53). Asta e tot ce scrie Sf. Evanghelist Luca în Evanghelia de la Luca. Domnul Hristos S-a înălţat la cer – e foarte important să reţinem lucrul acesta – binecuvântând. Şi e important să ştim şi să reţinem că Sf. Evanghelist Luca nu se mulţumeşte doar cu o apreciere fugitivă asupra faptului că Domnul Hristos S-a înălţat binecuvântând, ci adaugă îndată: ,,Şi pe când îi binecuvânta S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer”. Am putea zice că e un fel de atenţionare. Ar fi o informare şi o atenţionare. Informarea că Domnul Hristos Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat pe cei care erau de faţă. Nu au fost mulţi de faţă, au fost ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi poate au mai fost şi alţii, nu ni se spune, în orice caz Biserica învaţă că a fost de faţă şi Maica Domnului. Şi după ce informează că Şi-a ridicat Domnul Hristos mâinile şi a binecuvântat pe cei care erau de faţă, mai zice o dată: ,,Şi pe când îi binecuvânta, – atenţionând, fiţi atenţi, ultimul gest pe care l-a făcut Fiul lui Dumnezeu întrupat aici pe pământ este acela că i-a binecuvântat pe oameni – S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”.

Să ştiţi că mie îmi place foarte, foarte mult lucrul acesta. Sunt trei lucruri la care am cea mai mare aderenţă din Evanghelie, din Noul Testament. Şi anume: pescuirea minunată, prezentată în Sf. Evanghelie de la Luca în cap. 5, spălarea picioarelor, prezentată de Sf. Evanghelist Ioan în cap. 13 din Evanghelia sa şi Înălţarea la cer a Domnului Hristos, prezentată de Sf. Evanghelist Luca la sfârşitul Evangheliei sale, în cap. 24. Acestea sunt trei evenimente faţă de care am cea mai mare raportare din Noul Testament. Bineînţeles că nu selectăm şi nu pe unele le luăm şi pe altele le lăsăm, dar dacă e vorba să răspund la întrebarea care sunt evenimentele din Noul Testament la care am eu cea mai mare aderenţă, sunt acestea.

Pescuirea minunată. De ce? La pescuirea minunată se arată începutul uceniciei care constă în plecarea cu mintea. Nu există ucenicie adevărată faţă de nimeni, deci nici faţă de Domnul Hristos, fără a te pleca cu mintea în faţa maestrului, în faţa învăţătorului. Cine nu se pleacă cu mintea, nu se pleacă nici cu viaţa. Am putea zice aşa, cu o expresie mai obişnuită: cine stă ţapăn în faţa îndrumătorului, nu poate fi modelat niciodată de îndrumător. În istorisirea despre pescuirea minunată din cap. 5 din Sf. Evanghelie de la Luca se atrage atenţia asupra acestui lucru prin relatare, nu prin apreciere. Aprecierile le facem noi. Şi anume, se spune că Domnul Hristos era pe malul lacului Ghenizaret, era mulţime de oameni adunată într-o dimineaţă, pe când cei care au încercat să pescuiască şi nu au prins nimic îşi spălau mrejile, semn că trebuiau să lase lucrarea de pescuire şi să plece. Şi atunci Domnul Hristos a zis lui Simon, după ce a stat în barca lui şi a propovăduit de acolo, de pe apă, mulţimilor care erau pe ţărm, a zis: „Mână la larg şi lăsaţi mrejile spre pescuire”. Şi atunci Sf. Apostol Petru de mai târziu, Simon de atunci, a zis: ,,Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic, dar, pentru cuvântul Tău, arunc mreaja în mare”. E ca şi când ar fi zis: doar ai văzut că mă pregăteam să plec, nu aveam de gând să mai pescuiesc, şi nu aş fi făcut lucrul acesta şi nu l-aş face nici acum dacă nu ai zice Tu să-l fac. Şi pentru că s-a supus cu mintea a văzut minune, a văzut mulţime mare de peşti. Şi a fost aşa de copleşit Sf. Apostol Petru, Simon de atunci, de minunea care s-a făcut, încât a căzut la picioarele Domnului Hristos şi a spus: ,,Du-Te de la mine Doamne, că sunt om păcătos”. E un fel de considerare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, un fel de considerare a Mântuitorului mai presus de obişnuit, mai presus de ceea ce este comun, ca şi când l-ar fi văzut pe Domnul Hristos înălţat la cer. În orice caz era înălţat peste mintea Sf. Apostol Petru care a zis: ,,Doamne, pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare”. Şi a văzut minune, L-a văzut pe Domnul Hristos făcând minune şi aceasta l-a copleşit, ceea ce înseamnă că L-a considerat pe Domnul Hristos mai presus de el. L-a văzut înălţat. Înălţat înainte de Înălţare.

Al doilea eveniment asupra căruia îmi place să mă opresc şi îmi revine mereu şi în minte, şi în cuvânt este spălarea picioarelor de la Cina cea de Taină. Aşa de puţin se face caz de spălarea picioarelor încât eu mă mir cât este de neglijată această lucrare a Domnului Hristos. Eu vă spun clar şi apăsat: Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Dumnezeul care spală picioarele oamenilor. Deci nu omul a spălat picioarele oamenilor, ale ucenicilor, ci Dumnezeu a spălat picioarele ucenicilor. Dumnezeu-omul, omul-Dumnezeu S-a plecat şi a spălat picioarele ucenicilor. Şi să nu uităm: după ce a spălat picioarele ucenicilor a zis: ,,Voi mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Învăţătorul şi Domnul v-am spălat vouă picioarele voastre, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora” (Ioan 13, 13-14). De fapt Domnul Hristos când a spălat picioarele ucenicilor nu a făcut un lucru care l-a făcut numai El, ci a făcut un lucru pe care-l făceau oamenii pe vremea Lui. Era o uzanţă socială să-şi spele oamenii picioarele unii altora. Domnul Hristos a făcut un lucru pe care-l făceau şi alţii.

Poate ştiţi, în Epistola I către Timotei a Sf. Apostol Pavel, între condiţiile de ocrotire a văduvelor, între condiţiile de îngrijire din partea Bisericii a văduvelor era şi condiţia aceasta: dacă a fost femeia unui singur bărbat, dacă şi-a crescut copii, şi între altele este şi aceasta, dacă a spălat picioarele sfinţilor (cf. I Timotei 5, 10). Dacă a spălat picioarele sfinţilor, adică picioarele creştinilor. Dacă a considerat pe sfinţi ca sfinţi şi dacă i-a cinstit ca sfinţi şi dacă şi-a manifestat cinstirea spălându-le picioarele. Domnul Hristos a făcut aceasta, însă El a făcut aceasta nu numai ca om, ci ca om unit cu Dumnezeu. Aşa cum S-a răstignit ca om unit cu Dumnezeu, aşa a spălat picioarele, ca om unit cu Dumnezeu. Şi ne-a dat nouă poruncă, e o poruncă: ,,şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora”. Nu s-a încetăţenit lucrul acesta în general în creştinătate din cauză că unde nu se face aşa ceva nu se poate face, e ceva ce ai face tu pentru alţii dar nu ai vrea să-ţi facă altul ţie, aşa cum nu a vrut Sf. Apostol Petru ca Domnul Hristos să-i spele picioarele. Şi de aceea nu s-a încetăţenit. Sunt unele fracţiuni creştine, unele secte, care înainte de cina Domnului îşi spală picioarele unii altora. Însă în Ortodoxie şi în general nu s-a încetăţenit acest lucru.

Graphic1

Însă duhovniceşte e absolut necesar. Ce înseamnă duhovniceşte e absolut necesar? Înseamnă că lucrul acesta trebuie făcut în duh. Ce înseamnă să speli picioarele cuiva? Două lucruri înseamnă. Să-l faci curat şi să-l consideri mai presus de tine. Duhovniceşte, lucrul acesta trebuie neapărat făcut. Să-l consideri pe fratele tău, pe omul de lângă tine mai presus de tine, nu pentru că are o poziţie specială care îi dă dreptul la o cinstire, ci pentru că e omul de lângă tine, e omul la care trebuie să te referi. Şi ştiţi că la spălarea picioarelor Sf. Apostol Petru a avut nişte ezitări, nişte împotriviri, puternice chiar. A zis: ,,Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Şi Domnul Hristos i-a zis: „Ceea ce fac acum, tu nu înţelegi dar mai târziu vei înţelege”. Şi el încă o dată a zis: ,,Niciodată nu o să-mi speli picioarele”. Şi atunci i-a spus Domnul Hristos: ,,Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine”. Înseamnă că te împotriveşti, înseamnă că nu eşti ucenic, înseamnă că eşti împotrivitor, eşti în situaţia aceea în care ai zis ,,Doamne, să nu Ţi se întîmple una ca aceasta” şi când ţi-am spus că ,,nu cugeţi ale lui Dumnezeu ci cugeţi ale oamenilor” (Matei 16, 23).

În sfârşit, al treilea eveniment care mă impresionează este Înălţarea Domnului Hristos în înţelesul acesta că Domnul Hristos i-a binecuvântat pe ucenicii Săi la Înălţare. E ceva extraordinar. De câte ori te gândeşti la Domnul Hristos să te gândeşti la Domnul Hristos Cel binevoitor. Cel care Se pleacă spre om. Sigur că atunci când vorbim despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, lucrul acesta îl exprimăm că Dumnezeu S-a făcut om, că a găsit modalitatea să Se apropie de om, că S-a smerit pe sine ca să-l ridice pe om, că S-a coborât până unde era omul ca să-l ridice pe om până unde este firea omenească din persoana Mântuitorului. Dar parcă nu înţelegem lucrul acesta aşa de bine cum îl înţelegem când ne gândim că a spălat picioarele ucenicilor, deşi e mai mare Întruparea Fiului lui Dumnezeu decât spălarea picioarelor ucenicilor, şi nu înţelegem lucrul acesta aşa de bine cum îl înţelegem când ştim că Domnul Hristos S-a Înălţat la cer binecuvântându-i pe oameni. E extraordinar.

În legătură cu Înălţarea Domnului Hristos mai avem relatări şi în Faptele Sf. Apostoli de unde aflăm, între altele, că Domnul Hristos a mai stat cu ucenicii Săi încă 40 de zile după Învierea Sa din morţi, de aceea Înălţarea ca sărbătoare este totdeauna în a 40-a zi după Paşti, într-o zi de joi. Tot în Faptele Apostolilor Sf. Evanghelist Luca relatează că au apărut lângă ucenicii Domnului Hristos doi îngeri care le-au spus: ,,Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus pe care L-aţi văzut înălţându-Se, aşa va şi veni” (Fapte 1, 11). Deci i-a încredinţat despre a doua venire a Mântuitorului Hristos.

E important de reţinut, şi nu ţine de taina Înălţării, de faptul Înălţării, aceea că după ce Domnul Hristos S-a înălţat la cer sau în timpul când se înălţa la cer, cât L-au mai văzut ucenicii şi după aceea, ucenicii s-au închinat Domnului. Nu a fost pentru prima dată când s-au închinat, avem şi alte relatări în Sf. Evanghelie că ucenicii s-au închinat Domnului Hristos, sau şi alţii s-au închinat Domnului Hristos. De exemplu tânărul bogat, femeile mironosiţe, când s-au întâlnit după Înviere cu Domnul Hristos, se spune că s-au închinat Lui. Magii s-au închinat Domnului Hristos la Naşterea Lui din Preasfânta Fecioară, îndată după ce S-a născut; au fost mai multe situaţii când Domnul Hristos a primit închinare din partea oamenilor, dar la Înălţare a fost închinarea pe care i-au adus-o ucenicii ca Celui ce S-a înălţat la cer.

Binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului. Închinarea omului aduce bucurie. Bucuria aduce laudă şi binecuvântare. Căci se spune: ,,Pe când îi binecuvânta S-a înălţat la cer”, ucenicii s-au închinat Domnului Hristos care-i binecuvânta, apoi s-au întors la Ierusalim ,,cu bucurie mare” şi „erau totdeauna în templu lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”. S-ar putea întâmpla ca cineva să ştie că Sf. Isaac Sirul defineşte rugăciunea ca ,,o bucurie care revarsă mulţumire„. Aşa zice Sf. Isaac Sirul. Ce este rugăciunea după Sf. Isaac Sirul? O bucurie care înalţă mulţumire. Aşa s-a întâmplat la Înălţarea Domnului Hristos. Domnul Hristos i-a binecuvântat pe ucenici, ucenicii s-au închinat, deci binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului, închinarea a fost înmulţitoare de bucurie, căci s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi aici vreau să mai facem o legătură între începuturile vieţii pământeşti a Domnului Hristos şi sfârşitul, adică Înălţarea la cer, în sensul că atunci când S-a născut Domnul Hristos, tot din relatarea Sf. Evanghelist Luca ştim că păstorilor din Betleem îngerul binevestitor le-a spus: ,,Iată vă binevestesc vouă – ce? – bucurie mare care va fi pentru tot poporul, că vi s-a născut vouă Mântuitor care este Hristos Domnul” (Luca 2, 10-11).

Sf. Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, în cap. 2 are câteva gânduri în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos, dar nu cu Înălţarea ca eveniment, ci cu Înălţarea ca fapt recunoscut de către Dumnezeu şi de către sufletul omenesc. Şi anume, porneşte cu faptul că doreşte ca în credincioşi să fie simţirea care a fost în Iisus Hristos: ,,Să aveţi în voi simţirea care a fost în Iisus Hristos”. Aşa îşi începe Sf. Apostol Pavel gândurile în legătură cu aceasta. Şi spune ce simţire are în vedere: ,,Care, în chipul lui Dumnezeu fiind, nu a ţinut ca la o pradă la asemănarea Sa cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine chipul robului luând şi ascultător făcându-Se până la moarte şi moarte de cruce”. Şi adaugă: ,,Pentru aceea şi Dumnezeu L-a înălţat pe El şi I-a dăruit Lui nume mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu” (Filipeni 2, 5-11). În cuvintele acestea, Sf. Apostol Pavel are în vedere Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Jertfa Fiului lui Dumnezeu, bineînţeles Învierea, şi pomeneşte în special Înălţarea, că ,,L-a înălţat pe El şi I-a dat Lui nume mai presus de tot numele”. De aceea a făcut acestea, ,,ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu”.

Sf. Apostol Pavel în Epistola către Filipeni are în vedere concepţia de atunci despre lume, despre univers. Şi priveşte universul ca o existenţă în trei etaje: pământul la mijloc, pe care trăiesc oamenii, sus cerul şi sub pământ, iadul. ,,L-a înălţat pe El şi I-a dăruit Lui nume mai presus de tot numele ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece”, adică orice om să recunoască Înălţarea şi să aducă mărire lui Dumnezeu, mărire Mântuitorului ca Celui înălţat. Şi aceasta să o facă – genunchii să şi-i plece – ,,şi cele cereşti, şi cele pământeşti, şi cele de dedesubt”. Toate categoriile de oameni care există.

Sf. Apostol Pavel, se înţelege, vorbeşte în limbajul oamenilor de atunci, în concepţia de atunci, care nu e o concepţie care trebuie neapărat să rămână aşa cum a prezentat-o Sf. Apostol Pavel – ca şi când ar zice cineva: păi, dacă a zis Sf. Apostol Pavel că e aşa, atunci aşa – e un fel de a vorbi în fond. Pentru că acum numai Dumnezeu ştie unde mai e susul şi unde mai e josul, dacă e vorba după concepţiile de acum, care sunt concepţii ştiinţifice şi care nu pot fi în general contestate. Acestea nu sunt lucruri care ţin de credinţă. De credinţă ţine faptul că Dumnezeu e conducătorul şi toată rânduiala care este e făcută de Dumnezeu. Cum ni se descoperă, cum vom şti despre acestea, nu ne surprinde nimic. Nu ne surprinde, de exemplu faptul că între pământ şi cer nu există compartimente, nu există un perete, un zid care desparte cerul de pământ şi aşa mai departe. Nu cade cerul nostru când vin oamenii şi ne spun: ,,am zburat până în lună şi nu am găsit cerul”. Nu l-am găsit pentru că cerul e altceva. Chiar Sf. Ioan Gură de Aur spune că noi ştim că este cer dar nu ştim ce e cerul. Cerul e locul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e mărginit într-un loc anume, ci e pretutindeni. Şi dacă Dumnezeu e pretutindeni şi cerul e pretutindeni. Nu ştim, nu avem elemente care să ne formeze o concepţie anume despre cer. Cine poate spune ce e cerul? Cerul e ceva mai presus de înţelegerea noastră.

Poate că cineva a citit predicile lui Iile Miniat. Au apărut nu demult predicile lui Ilie Miniat şi acolo este o predică despre rai. Şi în predica aceasta despre rai Ilie Miniat zice de mai multe ori: ,,O, raiule, noi putem să te dobândim dar nu putem să te înţelegem”. Tot aşa e şi cu cerul. Ştim că este cer, nu ştim ce este. Ştim că este cer – e locul lui Dumnezeu – şi zicem că este pretutindeni fiindcă şi Dumnezeu e pretutindeni. Ştim că este cer şi sufletul omenesc îl numim de multe ori cer, dacă vine Preasfânta Treime în sufletul omenesc. Maica Teodosia are o poezie, ,,Cer nou”, poate unii o cunoaşteţi de la Timişoara că aţi auzit-o de la mine:

Grăit-am ieri cu Domnul prin lacrimi, şi am spus:
De noi cum nu Ţi-e silă, preascumpul meu Iisus?
Cum nu-Ţi întorci Tu faţa cu silă de la noi,
Şi cum mai vrei să suferi, făptura de noroi?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,
Cel care peste aripi de îngeri a călcat?
Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o fereşti,
În tină omenească să nu Ţi-o murdăreşti?
Cum poţi să suferi Doamne miros de putregai,
Când ai tămâia dulce a crinilor din rai?
Cum poţi să rabzi ocara, Tu, Doamne preaslăvit?
Cum suferi bezna noastră, Tu, soare strălucit?
Şi cum fiind căldura iubirilor cereşti,
În inima mea rece Tu vrei să locuieşti?
Tu, Cel ce stai în cerul cu mari luminători,
În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să Te cobori?
Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu
Ieşi de la mine Doamne că păcătos sunt eu.
Dar n-ai plecat, ba încă cu pasul Tău curat
Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit,
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit,
Cu focul Tău pe mine cel rece m-ai aprins,
Şi peste sărăcia mea goală ai întins
Un colţ al hainei Tale, şi m-ai făcut bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat,
Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput,
Şi sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut,
În sufletul meu astăzi, Tu Însuţi locuieşti,
Cu Maica Preacurată, cu cetele cereşti.
Şi pentru toate-acestea Iisuse preaiubit,
În cerul nou din suflet, să fii în veci slăvit.

Sigur că ideea aceasta că sufletul omenesc poate să fie cer vine şi de acolo că Maica Domnului a fost numită şi e gândită ca cer. Să ne gândim la o alcătuire de la slujba Ceasului I unde zicem: ,,Cum te vom numi pe tine ceea ce eşti cu dar dăruită? Cer, că ai răsărit pe Soarele dreptăţii?” Deci Maica Domnului e cer, credincioşii care-L primesc pe Domnul Hristos în suflet împreună cu Tatăl şi cu Duhul devin cer, aşa că cerul poate fi pretutindenea, poate fi în sufletul omului, poate fi undeva în univers, dar toate acestea sunt lucruri pe care le gândim în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos.

Se pune acum o problemă, dacă nu ştim ce-i cerul, cum spunem că Domnul Hristos S-a înălţat la cer? Unde S-a înălţat? Ştiţi ce înseamnă aceasta, că Domnul Hristos S-a înălţat la cer? Înseamnă că nu mai trăieşte în condiţiile de timp şi spaţiu în care trăim noi, că trupul Lui îndumnezeit e altfel decât trupurile noastre, în alte condiţii, că S-a înălţat mai presus de ceea ce putem gândi noi despre Înălţare. Doar de aceea e taina Înălţării. Ceea ce ne interesează pe noi nu e atât locul unde se găseşte firea omenească a Domnului Hristos, pentru că firea omenească a Domnului Hristos se găseşte undeva, într-un loc anume, omul e făcut în aşa fel să nu poată fi peste tot şi nici umanitatea din Fiul lui Dumnezeu nu e peste tot. Dumnezeirea Lui e peste tot. Trupul Domnului nostru Iisus Hristos în chip tainic e în Sf. Euharistie, dar trupul cel luat din Preasfânta Fecioară, trupul cel cu care Domnul Hristos S-a răstignit şi a înviat şi S-a înălţat la cer e într-un loc anume, noi nu ştim unde. Nu ştim condiţiile, nu ştim pentru că nu ni s-a descoperit, şi dacă e vorba, într-un fel nici nu ne interesează, taina o lăsăm să fie taină. Ceea ce ne interesează pe noi este că Domnul Hristos nu mai e în condiţia în care trăim noi, e undeva mai presus de ceea ce putem gândi noi. Şi apoi important este pentru noi, când ne gândim la Înălţarea la cer a Domnului Hristos, unde se găseşte Domnul Hristos în raport cu noi, faţă de noi. E înălţat mai presus de noi?

Sf. Maxim Mărturisitorul are în Filocalie vol. II nişte aprecieri în scrierea ,,Capetele despre cunoştinţa de Dumnezeu”, capetele gnostice. Are nişte aprecieri în legătură cu faptul acesta, că dacă credem în Domnul nostru Iisus Hristos ca înălţat la cer, atunci trebuie ca gândurile noastre să fie grupate în legătură cu Domnul Hristos Care e mai presus de noi. Adică să nu-L coborâm pe Domnul Hristos la măsurile noastre, să nu-L coborâm pe Domnul Hristos la condiţiile noastre, ci să-L lăsăm pe Domnul Hristos mai presus de noi şi să se grupeze toate gândurile noastre în legătură cu Domnul Hristos Cel înălţat. Dealtfel noi nu ne mai putem gândi altfel la Domnul Hristos decât la Domnul Hristos Cel înălţat la cer. Cum S-a înălţat, unde Se găseşte, iată nişte taine. Taine pe care nu le-a elucidat nici Biserica şi nu le putem elucida nici noi. Taine în faţa cărora ne plecăm cu mintea cum s-a plecat Sf. Apostol Petru când L-a simţit mai presus de el şi a zis: ,,Du-Te de la mine Doamne căci sunt om păcătos”, sau când a zis: ,,Pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare”. Părintele Arsenie zicea că noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie.

Dragi ascultători, dacă e vorba să vorbim despre Înălţarea Domnului Hristos, trebuie să vorbim despre Înălţarea Domnului Hristos măcar în perspectiva pe care ne-o prezintă Biserica la Înălţarea Domnului Hristos, la sărbătoarea Înălţării, când ne spune că Înălţarea e dumneziască.

Despre Maica Domnului la Înălţarea Domnului Hristos spunem că e mai presus de minte şi de cuvânt. Dacă Maica Domnului care-i om, e mai presus de minte şi de cuvânt, ce putem zice despre Domnul Hristos şi despre cele ale Lui, care e mai presus de tot ce poate omul cugeta şi spune, cum zice Sf. Simeon Noul Teolog. Nu ajunge gândul până la Domnul Hristos. Domnul Hristos Se coboară la gândurile noastre ca să ne înalţe mai presus de noi, dar taina rămâne taină. Şi noi recunoaştem tainele şi credem în ele şi dăm slavă lui Dumnezeu pentru ce ştim şi pentru ce nu ştim şi ne silim să avem o credinţă care să ne ridice şi pe noi.

Care-i calea înălţării? Pentru că să ştiţi că viaţa creştină, după Botez, trebuie să fie o viaţă în Înviere. Sf. Apostol Pavel în Epistola către Romani are nişte aprecieri în legătură cu Botezul şi spune că omul cel vechi a murit şi a înviat omul cel nou. La Botez, la slujba botezului, preotul spune către candidatul la botez: ,,Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh”. S-au întâmplat nişte lucruri care sunt începutul vieţii pozitive, vieţii creştine şi pentru că Botezul este moarte şi înviere, viaţa trebuie să fie în Înviere. Dacă am înviat împreună cu Hristos, atunci nu mai avem altceva de dorit decât să ne şi înălţăm împreună cu El. Înălţarea, într-un fel, începe de pe pământ, înainte de moarte. Cei mai mulţi oameni cred că la moarte se întâmplă toate, atunci înviezi, atunci te înalţi, atunci intri în împărăţia lui Dumnezeu. Nu e aşa! Eşti în împărăţia lui Dumnezeu prin viaţa creştină, dacă duci o viaţă de om din împărăţie, pentru că există om care nu e în împărăţia lui Dumnezeu, care chiar dacă a fost botezat, a murit din nou, iarăşi e în păcate. Sf. Apostol Pavel vorbeşte despre oameni care, deşi au înviat, de vii sunt morţi. Sf. Dimitrie al Rostovului spune că mulţi oameni poartă suflet mort în trupul cel viu. În pilda cu fiul risipitor se spune că a zis tatăl: ,,Fiul meu acesta a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi s-a aflat” (Luca 15, 24). Deci iată, sunt nişte învieri înainte de Înviere. Sf. Ioan care a scris ,,Scara”, vorbind despre nepătimire spune că nepătimirea este „cerul cel de pe pământ” şi mai spune că ,,nepătimirea este învierea sufletului înainte de învierea trupului”. Aşa că noi suntem candidaţi la înălţare.

Întrebarea se pune – acum după ce şi ştim şi nu ştim despre Înălţare, după ce ştim că e taină – care e calea înălţării noastre? Cred că la unii v-a şi venit în minte: calea înălţării noastre e smerenia. Sf. Apostol Pavel zice că L-a înălţat Dumnezeu pe Fiul Său – se înţelege, după firea omenească, pentru că dumnezeirea a fost totdeauna înălţată – pentru că S-a pogorât, S-a deşertat pe Sine, a trăit o viaţă de deşertare. Ce înseamnă de deşertare? O viaţă în care nu şi-a afirmat dumnezeirea Sa decât în mod întâmplător şi foarte reţinut. Asta înseamnă deşertare. Nu S-a manifestat cu toată dumnezeirea, cu toată capacitatea Lui aici pe pământ. A făcut minuni, le-a spus la oameni să nu spună nimănui, toate le-a făcut în smerenie. Pentru că condiţia vieţii creştine este smerenia. Fără smerenie nu există înaintare. Dar să ştiţi că smerenia nu e ostentativă, că eu sunt cel păcătos, eu sunt cel mai nu ştiu ce, aceasta e o modă. Dacă nu simţi tu în sufletul tău smerenie, nu numai în înţelesul că ai făcut păcate, căci smerenia e de mai multe feluri. Există o smerenie a omului păcătos, o smerenie a vameşului care-şi recunoştea păcatele, o smerenie a femeii păcătoase care recunoştea că a făcut păcate şi cerea ajutor de la Dumnezeu. De fapt aceasta nu e atât smerenie, cât conştiinţa păcătuirii. Domnul Hristos nu a avut o astfel de smerenie, că nu a putut-o avea. Fiul lui Dumnezeu nu avea păcate. A afirmat El însuşi lucrul acesta când a zis: ,,Cine mă va vădi pe Mine de păcat?” (Ioan 8, 46). Deci nu putea avea o astfel de smerenie, dar şi o smerenie care înseamnă conştiinţa păcătoşeniei este o smerenie care înalţă, pentru că te angajează să nu mai fii păcătos. Dacă eşti păcătos să nu mai fi. Când îţi recunoşti păcatul e un semn bun. Şi mai există o altă smerenie, smerenia sfinţilor. Smerenia aceasta a avut-o de exemplu Maica Domnului, care a zis ,,Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Care s-a supus şi a zis: ,,a căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 48). O astfel de smerenie a avut Sf. Ioan Botezătorul care a zis că el e prietenul mirelui şi se bucură de mire şi că ,,Acela – adică Domnul Hristos – trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 30).

Sf. Isaac Sirul zice că smerenia adevărată are cel care a trecut prin conacele tuturor virtuţilor. Deci cel care şi-a agonisit virtutea, acela trebuie să fie smerit, cu o smerenie pe care o apreciază cumva Sf. Petru Damaschin spunând că omul când face binele este colaborator al lui Dumnezeu, şi cu cât faci mai mult bine, cu atât trebuie să fii mai smerit, gândindu-te că Dumnezeu te-a ales ca să fii angajat al Lui, să fii colaborator al Lui la împlinirea binelui. Orice virtute pe care o realizăm în suflet ne deschide calea spre înălţare. Dar o cale spre înălţare lămurită de Sf. Apostol Pavel este în Epistola către Coloseni cap. 3, unde zice el, descrie el: ,,Cugetaţi cele de sus nu cele de pe pământ, unde Hristos este de-a dreapta lui Dumnezeu. Că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Deci lepădaţi şi voi toate acestea, omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi zgârcenia care este o închinare la idoli, lepădaţi şi voi toate acestea, mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră, nu vă minţiţi unii pe alţii”. Desfiinţarea păcatului este cale către înălţare. Şi apoi adăugarea virtuţilor: ,,Îmbrăcaţi-vă ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi cu milostivirile îndurărilor, cu bunătatea, cu blândeţea, cu smerenia, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii, iertând unul altuia şi peste toate îmbrăcaţi-vă cu dragostea care este legătura desăvârşirii şi pacea lui Hristos care covârşeşte toată mintea, să stăpânească în inimile voastre” (Coloseni 3, 2-15). Asta-i calea înălţării.

E bine să avem în vedere încă ceva, şi anume că pe acelaşi munte în care Domul Hristos a suferit în grădina Ghetsimani, S-a smerit înaintea lui Dumnezeu, de pe acelaşi munte S-a înălţat la cer. Pentru că există o legătură între smerenie şi înălţare. Vrea cineva să se înalţe cu Domnul Hristos? Trebuie să fie smerit. După puterea lui. Bineînţeles că Domnul Hristos nu va cere de la noi lucruri pe care nu le putem avea, dar în orice caz să le avem în vedere. Şi în măsura în care mergem pe calea înălţării noastre, unită cu Înălţarea Domnului Hristos, vom cunoaşte mai bine şi mai curând, vom cunoaşte mai mult din taina Înălţării. În orice caz, oricât am cunoaşte, taina Înălţării rămâne taină. Şi dacă mărturisim, dacă dăm mărturie despre Înălţarea Domnului Hristos, să ştiţi că altă mărturie mai bună nu putem avea decât aceea întru smerenie. ,,Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14). Îl va înălţa Domnul Hristos. Aşa se întâmplă cu cei care se gândesc la taina Înălţării, care au în vedere taina Înălţării Domnului Hristos, care se uimesc de Înălţarea Domnului Hristos, dar care ştiu totodată că taina rămâne taină. Dumnezeu să ne lumineze!

Sfârşitul lucrării publice a Mântuitorului IISUS HRISTOS

    – continuare  –

Pentru a arăta clar că înţelegea să condamne făţărnicia  conducerii lui Israel, IISUS HRISTOS a mers până într-acolo încât a arătat cu degetul pe cei făţarnici în parabola lucrătorilor nevrednici. De fapt, parabola este un veritabil rechizitoriu referitor la fariseii şi cărturarii ucigaşi de prooroci şi în cele din urmă ucgaşi a lui IISUS HRISTOS – crimă de lesdivinitate.

Sfântul Evanghelist Marcu precizează clar că nemernicii de farisei şi cărturari înţeleseseră foarte bine că,,împotriva lor a spus parabole’’, parabolă care era în acelaş timp şi profeţie. Mântuitorul ţine să le aducă aminte acestora că fărădelegile lor, împreună cu cele ale părinţilor lor au umplut paharul, motiv pentru care îi numeşte fără menajamente,,şerpi’’ şi ,,pui de vipere’’.

Cina cea de Taină

Această Cină a fost pusă la cale de însuşi IISUS HRISTOS mai dinainte, fiind un act deliberat pentru a-Şi lua rămas bun de la ucenicii Săi. Această Cină a fost servită cu o zi înainte de celebrarea celei oficiale, pe motiv că a doua zi ar fi fost prea târziu. Semnificaţia exactă a Cinei celei de Taină pe care Mântuitorul a luat-o împreună cu ucenicii Săi, în seara în care a fost vândut de Iuda, constitue unul dintre cele mai controversate subiecte din istoria Noului Testament, sub aspectul interpretării.Explicaţia porneşte totuşi din însăşi istoria poporului evreu. Astfel, de Paşte se organiza o masă tradiţională în amintirea ieşirii poporului evreu din robia egipteană, după patrusutetreizeci de ani. Era o masă a bucuriei şi a cinstirii lui Dumnezeu pentru mila arătată lui Israel.

Această Cină poate fi recompusă, în primul rând, cu ajutorul Sfintelor Evanghelii, atât cele sinoptice, cât şi a celei după Sfântul Evanghelist Ioan.

Sfântul Evanghelist Ioan aduce câteva detalii demne de reţinut, care completează Evangheliile sinoptice: ,,Zicând acestea, IISUS s-a tulburat cu duhul şi a mărturisit şi a zis: <Adevăr, adevăr vă spun că unul dintre voi Mă va vinde>. Majoritatea comentariilor Sfintelor Evanghelii  cred că ucenicul care la Cina cea de Taină a stat cu capul pe pieptul Mântuitorului era însuşi Ioan, supranumir,,Evanghelistul iubirii’’. El însuşi se autodefineşte ca fiind,,ucenicul pe care-l iubea’’. De fapt, Mântuitorul IISUS HRISTOS, îi iubea pe toţi ucenicii Săi, dar pe Ioan, care era cel mai tânăr, îl iubea în mod deosebit. Acest fapt se datora nu numai tinereţii acestuia, dar şi faptului că era cel mai curat la suflet. Astfel, la Cina cea de Taină Ioan ocupa un loc de cinste de unde putea să-şi plece capul pe inima plină de iubire a Mântuitorului. În schimb Iuda, fiul lui Simon Iscariotanul, a primit îmbucătura de pâine fără nici o trăsărire de conştiinţă, acceptând supremul gest de ospitalitate al Celui pe Care avea să-L vând în curând.

În cursul Cinei celei de Taină, Mântuitorul a instituit Taina Sfintei        Euharistii, fiind practic instituit miezul cultului liturgic.

Legea cea nouă înseamnă Legământul sau Testamentul cel Nou. Expresia ,,Legii celei Noi’’ a intrat în cultul liturgic, consacrându-se ca atare. ,,Legea’’ este înrudită ca sens cu termenii de ,,Testament’’ sau ,,Legământ’’.Un testament semnat şi pecetluit are aici puterea unei legi absolute instituite la Cina cea de Taină, reconfirmate şi şi trăite prin epicleză la fiecare prefacere a  darurilor la Sfânta Liturghie. Cuvintele,,trup şi sânge’’, ,,pâine şi vin’’ trebuie privite în sensul că IISUS se referă la moartea Sa de pe Cruce, când Trupul Său va fi frânt, iar Sângele Său va fi vărsat. Cât priveşte  momentul în care sutaşul roman Longhin a lovit cu suliţa coasta Mântuitorului, atunci a ieşit ,,sânge şi apă’’.

Arestarea şi judecata Mântuitorului IISUS HRISTOS

La scurtă vreme de la Cina cea de Taină, IISUS a ieşit cu ucenicii Săi  dincolo de pârâul Cedrilor, în grădina Ghetsimani, unde IISUS obişnuia să se refugieze adesea. Iuda Iscarioteanul le-a dat sinedriştilor informaţii despre locul unde se afla IISUS, iar aceştia i-au pus la dispoziţie ostaşi şi câţiva slujitori de a-i lor. Pe lângă ostaşi iudei din garda Templului şi slujitorii arhiereilor şi fariseilor, la arestarea lui IISUS a participat şi o formaţiune militară romană numită,,speira’’, cuvânt grecesc ce indică o treime de cohortă. IISUS putea să fugă sau să se ascundă, dar a preferat să se predea romanilor. A urmat o succesiune de anchete, când la fostul arhiereu Anna, când la ginerele acestuia, Caiafa, în timpul nopţii de joi spre vineri. Au avut loc două audieri în faţa arhiereului Caiafa şi a Sinedrului, prima în timpul nopţii, a doua dimineaţa devreme, înainte de răsăritul soarelui. Prima s-a făcut în pripă şi într-o stare de buimăreală. A doua audiere s-a făcut prin întrunirea Sinedrului. În chestiuni de bine se adunau foarte greu, dar de data asta trebuia să se facă un rău, iar sinedriştii s-au adunat imediat. Întrunirea în grabă a Sinedriului s-a făcut, chipurile, pentru a ratifica concluziile primei întruniri, precum şi pentru a da hotărârea oficială de condamnare la moarte a lui IISUS, sub pretext că se făcea vinovat de blasfemie. Aceştia nu cunoşteau cu exactitate ce presupunea blasfemia, dar faptul că El Şi-a permis titlul mesianic şi de asemenea să vorbească despre instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu şi a puterii Sale viitoare, au constituit factori decisivi pentru uciderea Lui. Sinedriştii s-au folosit de titlul şi de aluziile Sale, care se regăsesc la Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu, căci arhiereii Anna şi Caiafa, ca de altfel tot Sinedriul, căutau pe orice cale mărturrie mincinoasă împotriva lui IISUS, ca să-L omoare, dar nu găseau. IISUS le-a vorbit ,,înţelepţilor’’ ucigaşi într-o perspectivă escatologică, atunci când este întrebat de Caiafa. IISUS i-a spus acestuia că după urcarea Sa la cer se va instala la dreapta Tatălui ceresc, acolo unde îi este locul. De asemenea, IISUS  le-a vorbit într-un mod rafinat dar categoric despre a doua Sa venire, când va veni pe norii cerului, la sfârşitul veacurilor, în toată strălucirea şi măreţia Sa. La a doua Sa venire, va  manifesta toată slava şi splendoarea dumnezeirii Sale. Tatăl ceresc I-a dăruit Lui toată judecata lumii.

Potrivit legii lui Moise, pedeapsa pentru blasfemie era moartea. În faţa romanilor, o astfel de acuzaţie nu avea nici o valoare. În vremea Mântuitorului, puterea decizională pentru aplicarea unei asemenea pedepse o aveau doar romanii. Astfel, pentru a-L putea ucide pentru blasfemie, sinedriştii aveau nevoie de aprobarea procuratorului roman, care la vremea respectiva era Ponţiu Pilat – 26-36 d.Hr. -. Iisus a fost adus în faţa acestuia sub acuzaţia de răzvrătire politică, bazat pe faptul că El ar fi folosit titlul de ,,Împărat  al Iudeilor’’, Ponţiu Pilat a avut a avut la început o ezitare de a-L judeca şi condamna pe IISUS deoarece avea o aversiune şi un dispreţ faţă de fanaticii evrei care îşi revendicau cu înverşunare orice problemă de natură religioasă. Pilat şi-a dat seama că acuzaţiile aduse lui IISUS nu se întemeiau pe nimic, fiind departe de a vedea ân El, atât de demn şi resemnat, un periculos răzvrătit politic, un viitor rege. Dezgustat de tertipurile iudeilor, a apelat la vicleşug, dându-L pe IISUS în mâinile lui Irod Antipa – 4 î.Hr – 39 d.Hr – tetrarhul Galileii şi al Pereii. Pilat a oftat uşurat considerând că dacă IISUS era din Galileea, intra sub jurisdicţia lui Irod Antipa. Atât Pilat, cât şi Irod au venit la Ierusalim cu prilejul sărbătorii Paştelui. Iudeii erau în fiebere, aşteptând moartea lui IISUS HRISTOS.

La vederea lui IISUS, Irod s-a bucurat foarte tare, căci spera să vadă o minune. Era o bucurie ticălasă, care s-a transformat destul de repede în batjocură. IISUS însă la privit pe Irod cu dispreţ, dovadă faptul că nu i-a adresat nici măcar vreun cuvânt. Dacă Irod ar fi crezut în El, dacă bucuria de a-L vedea s-ar fi datorat nu dorinţei murdare de a-L vedea făcând acte de şamanism, ci credinţei în El, cu siguranţă că IISUS i-ar fi răspuns. Mâniat pe tăcerea Mântuitorului, Irod şi ostaşii săi au început să-şi bată joc de El, iar la urmă,,L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare şi L-a trimis înapoi la Pilat’’ – Luca 23: 11 -. Acest gest al trimiterii lui IISUS de la Irod la Pilat şi invers, constitue momentul împăcării dintre cei doi şi legarea unei prietenii bazate pe sângele nevinovat care avea să curgă peste puţin timp în pretoriu, pe drumul Crucii şi pe Dealul Golgotei.

Pilat a încercat în trei moduri să-L scape pe IISUS de la moarte, crezând în nevinovăţia Lui. Mai întâi, i-a dat o lecţie de,,cuminţire’’ în faţa mulţimii înverşunate. Bătaia a fost cumplită, dar fără efect asupra mulţimii care cerea moartea prin răstignire. În al doilea rând, L-a scos în faţa acuzatorilor şi a gloatei plătite cu codranţi ca să strige împotriva Lui, împodobindu-I fruntea cu o coroană de spini care făcea ca sângele să-i şiroiască pe obraji. Atunci – In. 19: 5 -. Văzându-L, arhiereii şi slujitorii lor au strigat cu răutate: ,,Răstigneşte-L!, Răstigneşte-L! – In.19: 6,7 -.Vicleni, pentru a-l determina pe Pilat  să-L ucidă, l-au manipulat pe acesta în sensul că au transformat acest proces dintr-unul religios, într-unul politic. Când Pilat L-a întrebat pe IISUS de unde este, nu se referea nici la domiciliul, nici la locul de naştere al Acestuia, ci mai degrabă la originea Sa. Venise rândul lui Pilat să intuiască  misterul lui IISUS, care este tema  centrală a Evangheliei Apostolului Iubirii, IOAN. Pilat şi-a declinat atunci orice răspundere în favoarea călăilor, cum spune Sfântul Evanghelist Matei: < Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!>…’’ – Matei 27: 25 -, blestem cumplit care-şi face resimţite şi astăzi efectele. A treia încercare a lui Pilat de a-L scăpa pe IISUS a fost atunci când a pus poporul să aleagă între eliberarea Lui sau a tâlharului Baraba. Acesta din urmă era închis împreună cu alţi răsculaţi pentru că omorâseră un soldat roman. Era  obiceiul romanilor ca de Sărbătoarea Paştilor  să elibereze un întemniţat pe care în cereau iudeii. Sfătuită de arhierei, muţimea striga ca să fie eliberat Baraba. Au fost poate şi voci care strigau eliberarea lui IISUS, dar acestea fiind foarte puţine erau aoperite de celelalte voci, deci erau nwsemnificative, Pilat ar fi putut să-L elibereze pe IISUS în ciuda vocilor Iudeilor, dar di laşitate a preferat să-şi spele mâinile în mod simbolic şi să le facă pe plac. Dar spălarea mâinilor în faţa mulţimii, nu i-a şters niciodată petele de sânge nevinovat..

Moartea Mântuitorului IISUS HRISTOS pe Crucea Golgotei

Moartea pe cruce, era o moarte infamantă şi era o metodă de executare  a sclavilor infractori, a tâlharilor sau a rebelilor împotriva puterii imperiale.. Agonia crucificatului  era menită să-i sperie şi să-i decurajeze pe toţi cei care ar fi avut o intenţie de revoltă. Răstignirea pe cruce era o metodă de torură foarte veche. Astfel, Alexandru Macedon – 336 .- 323 – lăsa în urma sa adevărate păduri de cruci cu trupuri pe ele. Exista practic o metodă în Orient. Răstinirea a fost practicată nu numai de romani, ci şi de cartaginezi.

Lucru neobişnuit lui IISUS a fost rezistenţa Sa deosebită la tortură, căci înainte de a fi răstignit a fost biciuit cu sălbăticie. În curtea procuratorului roman se afla un stâlp de tortură, înalt de aproape doi metri. Cel pedepsit trebuia dezbrăcat până la brâu. Mâinile îi erau aşezate după ceafă, după care era aşezat în aşa fel încât să stea lipit cu pieptul şi cu faţa lipită de stâlp. De obicei, osândiţii erau strâns legaţi,, astfel încât să nu se poată mişca, spatele fiind întins ca o coardă şi loviţi cu putere.. Romanii erau speciaylizaţi în astfel de bătăi, având acum posibilitatea de a-şi încerca măiestria pe spatele unui evreu dispreţuit de a-i Săi. Legea prevedea ca numărul de lovituri de nu depăşească cifra de patruzeci. Ori lui IISUA I s-au administrat mai multe lovituri, încât spatele Lui a devenit o masă însângerată. În ciuda chinurilor îndurate, cuvintele Lui IISUS din timpul răstignirii sunt cuivinte de iertare, la care se adaugă o rugăciune către Tatăl Său Ceresc. Puterea Sa deosebită l-a impresionat pe sutaşul roman aflat la locul execuţiei. Puterea lui IISUS l-a convins pe unul dintre tâlhari între care era răstignit. Este vorba despre tâlharul Dismas care îi spune lui IISUS: ,,Nu eşti tu Hristosul ?; Mântuieşte-te pe tine şi pe noi!…Iar celălalt, certându-L i-a zis: < Nu te temi tu de Dumnezeu, de vreme ce eşti în aceeaşi osândă! Noi, cu dreptate primim ce ni se cuvine după faptele noastre, dar Acesta nici un rău nu a făcut>  Şi-I zice lui IISUS: <Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta>  Iar IISUS i-a zis: <Adevăr îţi spun Eu ţie: astăzi vei veni cu Mine în Rai’’> – Luca 23: 39-43 –

Făcându-şi un proces de conştiinţă, tâlharul Dismas a ajuns la o concluzie dezolantă: după o viaţă plină de păcate, primise o moarte pe măsură. Salvarea i-a venit din căinţă, din analiza corectă a diferenţei din el şi IISUS – ambii fiind condamnaţi la moarte, el pe drept, IISUS fără să fie vinovat de ceva. Intervalul de trei ore, de la ceasul al şaselea până la ceasul al noulea, cât a durat supliciul Mântuitorului, i-a înspăimântat pe mulţi, deoarece s-au produs o serie de evenimente cosmice. În ceasul al nouălea, Mântuitorul Şi-a încredinţat sufletul în mâinile  Tatălui Ceresc: ,,Şi IISUS strigând cu glas mare, a zis: < Părinte, în mâinile Tale Îmi pun Duhul! >. Şi aceasta zicând, Şi-a dat duhul.’’ – Luca 23; 46 -.

IISUS şi-a dat Duhul nu atunci când a voit moartea, ci atunci când a vrut El, ceea ce înseamnă că El a învins boldul morţii printr-o stăpânire de Sine nemaiîntâlnită şi printr-o suferinţă dusă până la limita până la care nu se mai putea, scoţănd însăşi durerea din fire. Cât priveşte evenimentele produse  în decursul celor trei ore de agonie ale Mântuitorului, ele au fost mai multe. Astfel, soarele s-a întunecat şi nu a mai fost lumină pe pământ. Catapeteasma Templului s-a rupt în două. A avut loc un cutremur de pământ, mormintele s-au deschis, iară drepţii au înviat din morţi. Evanghelistul iubirii, Sfântul Apostol IOAN, vorbeşte despre cele şapte   strigări de pe Cruce ale Mântuitorului, ele fiind redate şi în Evangheliile lui Luca şi Matei: 1. ,,Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!’’ – Luca 23; 34 -. 2. ,,Adevăr îţi spun Eu ţie: astăzi vei veni cu Mine în Rai’’ – Luca 23; 43 – 3. ,,Eli, Eli, lama Sabahtani! Adică:<Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?’’>  – Matei 27; 46 -. 4. < ,,Femeie, iată, fiul tău!Apoi i-a zis ucenicului: < Iată, mama ta!’’ >  – In  19; 26, 27 -. 5. ,,Mi-e sete’’ – In. 19; 28 – 6. ,,Săvârşitu-s-a!’’ – In. 19; 28 -. 7. ,,Părinte, în mâinile Tale îmi pun Duhul!’’ – Luca 23; 46 -.

Neobişnuită a fost rapiditatea morţii Sale pe Cruce, căci rareori se întâmpla ca cei răstigniţi să moară în aceeaşi zi, moartea survenind de obicei după o perioadă lungă de agonie, pierderea repetată a cunoştiinţei. IISUS a murit practic, atunci când a voit El. A şaseaLui strigare ,,Săvârşitu-s-a!’’ demonstrează clar faptul că El nu a fost victimă a circumstanţelor, ci a deţinut controlul asupra lor. În termeni medicali, IISUS, răstignit pe Crucea Golgotei a murit de insuficienţă coronaniană. Omorându-L, iudeii îşi permiteau să glumească pe seama Lui: ,,<Pe alţii i-a mântuit, mântuiască-se şi pe Sine însuşi dacă El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu!….> ‚’ – Luca 23; 35 -.

Murind, IISUS a fost coborât de pe Cruce de un sinedrist cu inima bună, Iosif din Arimateea şi de înţeleptul Nicodim. Acestora li s-au alăturat Fecioara Maria, Sfântul Apostol IOAN şi femeile mironosiţe.

Învierea Mântuitorului IISUS HRISTOS  

Convingerea Învierii Mântuitorului IISUS HRISTOS o au doar cei care urmează şi cunosc Evanghelia acestuia. Faptul că mormântul în care l-au aşezat Iosif din Arimateea şi femeile mironosiţe a fost găsit gol duminică dimineaţa, după Învierea Sa şi este un eveniment prezentat în diferite  perspective, care se completează reciproc. Există şi diferite teorii speculative care contestă Învierea Mântuitorului IISUS HRISTOS. Acesta a fost dat morţii în văzul lumii şi a Înviat la confluenţa dintre noapte şi zi, având ca martori pe soldaţii romani, apoi pe femeile mironosiţe, după care pe Sfinţii Săi Apostoli şi ucenici. După aceea a fost văzut de câteva sute sau poate chiar mii de oameni. Prin Învierea Sa, IISUS Şi-a  încoronat propovăduirea şi sacralitatea, arătând că vine de la Dumnezeu. Astfel,, IISUS a demonstrat că sufletul este nemuritor, că Dumnezeu este Însuşi stăpânul vieţii şi al morţii, iar IISUS este Fiul lui Dumnezeu. Fără o asemenea minune, Apostolii Săi n-ar fi crezut că El este Fiul lui Dumnezeu şi, în mod logic, L-ar fi uitat repede în ciuda ataşamentului şi a iubirii faţă de El. Fără această minune, învăţătura Mântuitorului ar fi rămas precum învăţătura atâtor  învăţători, filosofi, moralişti, istorici etc., interesantă valoroasă, dar omenească. De asemenea, fără Învierea lui ISUS HRISTOS , creştinismul nu ar fi existat şi nu ar fi murit nici un martir pentru El. Practic, Biserica nu s-ar fi întemeiat şi nu ar fi dăinuit până astăzi şi va dăinui până lasfârşitul veacurilor în ciuda unor duşmani care vor să distrugă creştinismul. Sfântul Apiostol Pavel relatează cu simplitate despre adevărul Învierii lui IISUS HRISTOS, cum acesta i S-a arătat şi lui,,ca unui născut înainte de vreme’’. După unii comentatori, comparaţia lui Pavel ar fi o iluzie la modul în care s-a produs convertirea lui Pavel pe drumul Damascului, deşi poate fi vorba mai degrabă de simpla expresie a smereniei lui Pavel. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte  vorbeşte din experienţa sa proprie, întrucât el însuşi fusese prigonit pentru adevărata sa credinţă întru Hristos şi Tatăl Ceresc. Motivul pentru care Sfântul Apostol Pavel a scris Epistola către Corinteni a fost determinată de credinţa care se forma în mod timid printre aceşti locuitori, asupra cărora se manifestau influenţe culturale electice. În acea perioadă, evreii credeau vag în învierea morţilor, pe când grecii o considerau o absurditate.

Pe când Sfântul Apostol Pavel propovăduia încă din primele zile de după Învierea Mântuitorului IISUS HRISTOS, membrii Sinedriului au făcut tot ce le-a stat în putere ca să propage zvonul fals conform căruia trupul Lui IISUS HRISTOS a fost furat de ucenicii Săi. Apostolul Pavel s-a prevalat de acest argument al realităţii trupului înviat când a vorbit mulţimii adunate în casa sutaşului Corneliu din Cezareea. Acest Corneliu, sutaş în cohorta Italica, om cucernic şi temetor de Dumnezeu împreună cu toţi cei din casa sa, a trimis după Petru la Ioppe pentru a primi pentru el botezul în creştinism, dar şi pentru prietenii săi şi întreaga sa familie.. Întemeindu-se pe faptul Învierii Lui IISUS, pe care L-au văzut, cu Care au vorbit după Înviere, de la Care au primit instrucţiuni şi ultimele învăţături, precum şi instituirea celor şapte Taine, Apostolii I-au propovăduit şi învăţătura. Într-un elan de dragoste şi recunoştiinţă nouă, I-au făcut-o cunoscută până la marginile pământului, încercând să-L imite şi-n viaţă şi-n moarte. Cum Învierea Mântuitorului presupune bucurie şi nemurire, IISUS nu a găsit un cuvânt mai potrivit pentru femeile mironosiţe, în dimineaţa Sfintei Învieri, decât: ,,BUCURAŢI-VĂ!’’ Matei 28; 9. Apostolilor Săi li S-a adresat la fel de sugestiv: ..PACE VOUĂ!’’ – Luca 24; 36 -.

Învierea Mântuitorului IISUS HRISTOS demonstrează faptul că ultimul cuvânt nu-i aparţine morţii, ci lui Dumnezeu, Care este autorul vieţii.

 

– continuare în numărul viitor –

      Florin CREŞTINUL

 

70 de ani de la invazia eşuată a Armatei Roşii în România: Bătălia de la Târgu Frumos

Despre conflictul sovieto-german din 1941-1945, probabil cel mai distrugător din toate timpurile (atât prin volumul pierderilor umane, cât şi prin efectele politico-sociale), s-a scris şi se scrie enorm. În ultimii ani, în Occident au apărut numeroase lucrări de specialitate, bazate îndeosebi pe surse germane (fie de arhivă, fie memorialistice), care sugerează că multe dintre bătăliile purtate de-a lungul celor patru ani de război ar trebui reevaluate şi reanalizate. Timp de decenii, istoria Frontului de Est s-a scris folosindu-se aproape exclusiv documentele sovietice şi lucrările de mari dimensiuni editate la Moscova, „istorii oficiale”, a căror lectură trebuie făcută cu mult spirit critic. Analize recente, realizate pe măsură ce arhivele germane au ajuns în atenţia specialiştilor, demonstrează că istoriografia sovietică a interpretat într-un mod subiectiv campaniile militare, trecând sub tăcere eşecurile, diminuând pierderile proprii şi exagerându-le pe cele ale inamicului. Una dintre aceste bătălii este cea de la Târgu Frumos, din primăvara anului 1944.

3Graphic1

Într-o lucrare apărută în 2007 şi intitulată sugestiv Red Storm over the Balkans. The Failed Soviet Invasion of Romania, spring 1944, istoricul american David M. Glanz sugerează că în iarna şi primăvara anului 1944, Armata Roşie a condus o ofensivă pe scară largă pe întreg frontul din nordul Moldovei, cu obiective extrem de îndrăzneţe, inclusiv cucerirea regiunii petrolifere de lângă Ploiești şi, pe cale de consecinţă, a unei părţi însemnate din teritoriul românesc.       Glanz respinge ideea adoptată de decenii de istoriografia sovietică şi apoi rusă, conform căreia ar fi existat două direcţii principale de efort militar, nord-est şi sud-vest (Leningrad şi Ucraina), iar după atingerea obiectivelor acestora, în aprilie 1944, Stalin ar fi ordonat schimbarea priorităţii strategice în Bielorusia, pe direcţia Minsk-Varşovia. Ofensiva spre România, purtată de forţa a două fronturi sovietice, a fost oprită prin efortul concentrat al trupelor germano-române, care au stabilizat frontul, aducând inamicului pierderi grele în oameni şi mai ales unităţi blindate. În consecinţă, istoricul american (autor a numeroase lucrări de referinţă despre Frontul de Est) sugerează că eşecul a fost ascuns de sovietici, din motive evidente de propagandă. După ce frontul germano-român s-a prăbuşit în vara anului 1944, această ofensivă de mari proporţii, eşuată, a fost trecută sub tăcere, ca şi sacrificiul făcut de soldaţii români şi germani în primăvara anului 1944. Şi istoricul german Klaus Schönher, într-o lucrare dedicată luptelor purtate de Wehrmacht pe teritoriul României în 1944, subliniază faptul că Înaltul Comandament al Armatei de Uscat germane ajunsese la concluzia că ofensiva sovietică pentru primăvara anului 1944 viza tot flancul sudic al frontului de răsărit, determinată înainte de toate de factorul politic, primul obiectiv al Uniunii Sovietice fiind scoaterea din război a României, ceea ce ar fi pus capăt dominaţiei germane în sud-estul Europei. Dacă în Occident bătălia pentru Moldova din aprilie-iunie 1944 este destul de cunoscută, cea de-a doua bătălie de la Târgu Frumos fiind obiect de studiu în academiile militare americane în timpul „războiului rece”, în România ea reprezintă un mister pentru opinia publică. După 1990, specialiştii s-au concentrat asupra evenimentelor derulate în jurul Actului de la 23 august 1944, trecând sub tăcere evenimentele din primăvara aceluiaşi an, cu excepţia, notabilă, a istoricului Petre Otu.

Frontul sovieto-german în primele luni ale anului 1944

Declanşată la sfârşitul lui decembrie 1943, ofensiva de iarnă a Armatei Roşii s-a desfăşurat pe întreaga lungime a frontului, reuşind să-l străpungă şi să se apropie de graniţele României. Glanz sugerează că Stalin cerea această presiune pe întregul front având convingerea că apărarea trebuia să cedeze în anumite sectoare.După o scurtă acalmie, ofensiva sovietică a fost reluată în martie 1944. Frontul 1 Ucrainean, comandat de mareşalul Gheorghi Jukov, a desfăşurat operaţiunea Proskurov-Cernăuţi; Frontul 2 Ucrainean (mareșalul Ivan Konev), operaţiunea Uman-Botoşani, iar Frontul 3 Ucrainean (generalul de armată Rodion Malinovski), operaţiunea Odessa.

La sfârşitul lui martie 1944, unităţi aflate în subordinea lui Jukov au realizat câteva capete de pod la vest de Nistru. La 29 martie, Cernăuţiul a fost ocupat de Corpul 11 tancuri şi Divizia 11 infanterie, trupele sovietice atingând ulterior un aliniament de 100 km între Kolomeea şi localitatea Margina, la poalele Carpaţilor Orientali.Concomitent, Frontul 2 Ucrainean a străpuns apărarea germană, forţând Nistrul la 18 martie 1944 şi intrând pe teritoriul românesc; din capul de pod realizat, unităţile sovietice au continuat atacul, depăşind Prutul şi Siretul şi cucerind succesiv Soroca, Bălţi, Botoşani şi Rădăuţi. Frontul 3 ucrainean şi-a dirijat o parte din forţe spre Tiraspol şi Odessa. Pentru a nu fi încercuite, armatele 6 germană şi 3 română s-au retras pe Nistru. La mijlocul lunii aprilie, sovieticii au cucerit Tiraspolul, au forţat Nistrul şi au realizat un cap de pod la sud de Tighina.

Intenţia sovieticilor: înaintarea spre Prut

Au trecut sovieticii în defensivă de la mijlocul lunii aprilie?Sursele „oficiale” ale războiului, apărute din anii 1960 până în 1999 la Moscova, asta indică. David Glanz are însă o altă opinie. În acest sens, autorul citează inclusiv din memoriile generalului Vasili Ciuikov, eroul de la Stalingrad, care, în primăvara-vara anului 1944, comanda Armata 8 Gardă şi care susţine că la începutul lunii mai primise ordin să se pregătească de ofensivă în zona Chişinăului, parte a unei ofensive generale derulate de Frontul 3 ucrainean. Chiar dacă precizează ulterior că STAVKA (înaltul comandament sovietic) a anulat ofensiva, Glanz este de părere că renunţarea la ofensiva planificată fusese doar o consecinţă a înfrângerii trupelor Frontului 2 Ucrainean condus de Konev, care ar fi trebuit să forţeze pătrunderea la sud-vest de Iaşi. O altă sursă citată de Glanz este istoria în patru volume a Marelui Război Patriotic, apărută la Moscova în 1999 (Zolotaev V.A., ed., Velikaia Otechestvennaia Voina 1941-1945), în care se precizează că la 2 mai 1944, Konev a încercat să învăluie forţele germano-române din zona Iaşi-Chişinău, în cooperare cu trupele Frontului 3 Ucrainean, eşecul forţând STAVKA să decidă, la 6 mai, trecerea în defensivă. După cum vom vedea, luptele teribile purtate în această perioadă în zona Târgu Frumos sunt un argument în plus, sugerând că, într-adevăr, intenţia sovieticilor nu se limita la atacuri locale de fixare, ea fiind de a străpunge apărarea şi a înainta spre Prut şi, în funcţie de împrejurări, de a forţa chiar ocuparea câmpurilor petrolifere.

Organizarea apărării

La 5 aprilie 1944, Hitler a reorganizat Grupul de Armate „A”, împărţindu-l în Grupul de Armate „Ucraina de Nord” şi „Ucraina de Sud”. Primul a fost pus sub comanda mareşalului Model, pentru apărarea României fiind desemnat generalul din trupele de vânători de munte, Ferdinand Schörner (cel care va deveni, de altfel, ultimul mareşal al celui de-Al Treilea Reich). Cu doar câteva zile înainte, la 29 martie, cancelarul german şi Înaltul Comandament al Armatei de Uscat (OKH) aprobaseră, în principiu, organizarea apărării prin intercalarea unităţilor germane şi române, cu toată „rezerva” arătată de o parte a planificatorilor de la Berlin cu privire la „capacitatea operativă” a unităţilor române şi, mai ales, cu privire la „moralul” lor.

Imediat după preluarea comenzii, generalul Schörner, realizând că aliniamentul defensiv al grupului de armate „Ucraina de Sud” era divizat pe două aliniamente distincte, ceea ce ridica dificultăţi operative evidente, a propus retragerea din Basarabia, pe Prut, pentru a evita încercuirea lor prin declanşarea unei ofensive sovietice între Prut şi Siret. Aşa cum susţine David Glanz, exact aceasta era şi intenţia Armatei Roşii.După ce înţelesese retragerea din nord-vestul României, din necesităţi militare evidente, mareşalul Antonescu s-a opus propunerii, nedorind să abandoneze pur şi simpu Basarabia şi invocând şi nevoia de a proteja perimetrul petrolifer din Valea Prahovei. În consecinţă, Grupul de Armată „Ucraina de Sud” a fost împărţit în două subgrupuri de armată cu un mixt de trupe româno-germane.

Graphic2

În Basarabia a fost organizat subgrupul „Dumitrescu”, pus sub comanda (formală) a generalului Petre Dumitrescu, comandantul Armatei a 3-a române. El avea în compunere, pe lângă Armata a 3-a, şi Armata a 6-a germană, comandată de generalul Karl Hollidt şi controla operativ întregul flanc sudic al Grupului de Armate, de la masivul Corneşti până la Odessa.Între Prut şi Carpaţii Orientali a fost constituit Subgrupul de Armată „Wöhler”, comandat de genralul Otto Wöhler, aflat în fruntea Armatei 8 germane. Pe lângă aceasta, subgrupul avea în componenţă şi Armata a 4-a română, condusă de generalul Mihail Racoviţă, remobilizată recent, la 15 martie.   Locul cel mai important din punct de vedere strategic din întregul dispozitiv al frontului germano-român era regiunea Târgu Frumos, care se preta unui atac cu numeroase unităţi blindate. Ţinând cont de importanţa strategică a zonei, autorităţile deciseseră, încă din septembrie 1939, la declanşarea ostilităţilor în Europa, construirea unui sistem de fortificaţii, lucrări abandonate în iunie 1941, odată cu intrarea României în război. În toamna anului 1943, pe măsură ce frontul se apropia tot mai mult de frontierele României, proiectul a revenit pe agenda de lucru a autorităţilor. A fost fortificat aliniamentul aflat la sud de calea ferată Paşcani-Târgu Frumos, iar în spatele acestui aliniament s-a mai organizat o linie de apărare între Tupilaţi şi Hălăuceşti. Ele au fost integrate în cele două poziţii de apărare cunoscute sub numele de „Dacia” şi „Traian”. Prima începea de la nord-est de Iaşi, continua pe la nord de localităţile Leţcani, Podu Iloaie, Târgu- Frumos, Heleşteni şi se finaliza cu linia fortificată deja amintită. În spatele ei se găsea poziţia principală de rezistenţă, nume de cod „Traian”, care includea înălţimile din sudul şi vestul Iaşiului, continuând până spre Păstrăveni. Marele Stat Major român a organizat alte două poziţii de apărare în adâncime, „Decebal” şi „Ştefan”, destinate să limiteze şi să oprească eventuala înaintare a inamicului în spaţiul dintre Prut şi Carpaţii Orientali.

                              Diviziile de elită ale armatei germane pe frontul românesc

Timp de aproape două luni, pe frontul din Moldova au acţionat două dintre diviziile de elită ale armatei germane, una aparţinând trupelor Waffen SS (Divizia 3 SS Totenkopf) şi alta trupelor regulate (Grossdeutschland). Creat iniţial pentru paza conducerii partidului nazist, Waffen SS a ajuns, de la cele trei regimente iniţiale, la 41 de divizii în mai 1945. Destinat la început doar unor voluntari selectaţi după criterii foarte stricte, din 1943, având nevoie să-şi completeze forţele armate tot mai rarefiate, au fost recrutaţi voluntari din toată Europa, în special pe criterii ideologice. Armata Naţională a guvernului Horia Sima de la Viena, aflată sub comanda generalului Platon Chirnoagă (singurul general român căzut prizonier pe Frontul de Est, în octombrie 1944), cuprindea două regimente româneşti încadrate în Waffen SS. În final, mai mult de 50% din cei aproximativ 1 milion de oameni care au luptat în SS au fost de altă naţionalitate decât cea germană; aproximativ 35% din efectivele totale au pierit în timpul războiului, deşi cifrele sunt încă discutabile, anumite surse apreciind că numărul real se apropie de 70%.     Divizia 3 SS Totenkopf (Cap de Mort) a fost creată în octombrie 1939 din regimentele însărcinate cu paza lagărelor de concetrare. A participat în campania din vest în 1940; din 1941 a luptat doar pe Frontul de Est, luând parte la cele mai importante bătălii: încercuirea de la Demiansk (ianuarie-martie 1942), Harkov şi Kursk în 1943, nordul Moldovei şi Budapesta în 1944, ultima ofensivă germană a războiului din Ungaria în primăvara anului 1945. Membrii diviziei au fost acuzaţi de crime de război în timpul Campaniei din Vest din 1940, inclusiv de uciderea unor prizonieri de culoare aparţinând trupelor coloniale franceze. Rămăşiţele diviziei s-au predat trupelor americane la sfârşitul războiului, dar au fost prompt predaţi sovieticilor şi foarte puţini au supravieţuit captivităţii. Trupele SS, formate din voluntari dedicaţi cauzei şi pregătiţi în mod adecvat, beneficiau de cel mai modern echipament militar. Primele unităţi ale diviziei au ajuns pe teritoriul românesc la începutul lunii aprilie 1944, după ce aceasta pierduse, în urma unui atac al aviaţiei sovietice la Tiraspol, toate tancurile Tiger. Acest blindat greu de 57 de tone şi înarmat cu un tun de 88 mm, intrat în serviciu operativ din iarna 1942-1943, a fost una dintre cele mai eficiente arme ale celui de-Al Doilea Război Mondial şi rămâne, fără îndoială, cel mai faimos tanc din toate timpurile. Regrupată în zona Roman, divizia (e o alocuţiune teoretică, în realitate efectivele fiind departe de a constitui o divizie) a fost ataşată corpului LVII Panzer, urmând să ocupe un sector de front în zona Lăpuşna. La jumătatea lunii aprilie, o parte dintre echipajele de tancuri ale diviziei au fost transferate diviziei blindate „România Mare” pentru a instrui echipajele româneşti cu tancurile germane livrate singurei unităţi blindate româneşti. La 23 aprilie, cu ocazia sărbătorii de Sf. Gheorghe, soldaţii din Totenkopf au participat la slujbele religioase, fiind ulterior invitaţi la masă de familiile localnicilor. La 20 mai, două tancuri Tiger aparţinând diviziei Grossdeutchland au fost oferite unităţii SS, alăturându-se celor 23 Panzer IV pe care le avea, divizia ocupând din nou poziţii defensive la nord-vest de Târgu Frumos. Panzer IV a rămas în producţie pe întreaga durată a războiului, fiind de departe tancul german cu mai mai numeroasă producţie (între 1936 şi 1945 au fost construite 8.472 unităţi). Acest tanc mediu era înarmat în 1944 cu un tun de 75 mm.; câteva exemplare au fost oferite armatei române. După ce a participat şi la cea de-a doua bătălie de la Târgu Frumos, având la un moment dat la dispoziţie şi alte câteva tancuri Tiger (primite la începutul lunii iunie, în completare la cele „împrumutate” de la Grossdeutchland), Totenkopf a fost retrasă din linia întâi la 8 iunie 1944, fiind ulterior mutată în Polonia.

Grossdeutschland, călită în mari bătălii

Divizia Grossdeutschland era o unitate de elită a armatei regulate, având în bună măsură un statut asemănător diviziilor SS în privinţa înzestrării cu material de război. O simplă unitate de gardă în anii ’20 ai secolului trecut, în Berlin, la sfârşitul deceniului trei a fost tranformată iniţial în regiment de infanterie, ulterior în divizie de infanterie. În mai 1943 a fost tranformată în Panzergrenadier Division, deşi beneficia de o înzestrare cu tancuri superioară oricărei unităţi a armatei regulate, fiind singura divizie motorizată a Wehrmacht-ului care avea în componenţă un regiment de tancuri în loc de un batalion. Spre finalul războiului a fost transformată din divizie în corp de armată, deşi nu avea nici pe departe efectivele necesare pentru a justifica o asemenea titulatură. A participat la operaţiunea „Citadela”, în vara anului 1943 (celebra bătălie de la Kursk), în cea de-a doua jumătate a anului fiind implicată în bătăliile defensive din Ucraina. În 1944 a participat la luptele de la Krivoi-Rog şi pentru a despresura trupele germane prinse în „punga” de la Korsun. După participarea la bătăliile de pe frontul românesc, a fost transferată în Prusia Orientală. La sfârşitul lunii aprilie 1945 a încetat practic să existe, fiind decimată în luptele din zona Pillau. Majoritatea supravieţuitorilor au ajuns în captivitate sovietică, cu excepţia celor care au reuşit să se evacueze pe mare în Schleswig-Holstein şi care s-au predat britanicilor. Regimentul de tancuri al diviziei, care „a dus greul” bătăliei defensive din nordul Moldovei, cuprindea trei batalioane, cu un total de 11 companii. Primul batalion (companiile 1-4) era dotat cu tancuri Panther. După ce tancul sovietic T-34 se dovedise o surpriză teribil de neplăcută pentru germani încă din 1941, Hitler a insistat pentru dezvoltarea unui proiect pentru un tanc mijlociu care să contracareze cu mai mult succes blindatele sovietice. Având o greutate de 44,8 tone, înarmat cu un tun de 75 mm şi beneficiind de o armură tip „carapace”, Panther a primit botezul focului în timpul bătăliei de la Kursk, iniţial având numeroase probleme tehnice. Variantele ulterioare au fost mult îmbunătăţite şi s-a dovedit un oponent de temut atât pe Frontul de Est, cât şi în Vest. Există opinii care considerăPanther ca fiind cel mai bun tanc de mărime mijlocie (după standardele din 1944-1945) al întregului război. Al doilea batalion al diviziei (companiile 5-8) folosea tancuri Panzer IV, iar cel de-al treilea (companiile 9-11) avea Tiger-uri. Dotarea standard a batalionului, niciodată atinsă, era de 45 de tancuri, total diferită de cea sovietică, un batalion de tancuri german fiind echivalentul a două regimente de tancuri sovietice. Unii dintre supravieţuitorii acestei divizii de elită, care şi-au scris memoriile după război, au rămas cu amintiri plăcute din România. Un ofiţer, pe atunci locotenent, îşi amintea că la Bacău „domnea o atmosferă de pace”, în magazine găsindu-se produse „care în Germania dispăruseră de mult”. După ce sugerează că populaţia îi privea cu simpatie, aminteşte şi de o întâlnire cu o mare unitate românească, „destul de bine dotată”, şi care i-a lăsat o bună impresie în privinţa disciplinei şi a dorinţei de a lupta, deşi subliniază ceea ce se regăseşte invariabil în toată memorialistica germană referitoare la armata română: lipsa de coeziune, discrepanţa dintre corpul ofiţerilor, pe de-o parte, şi cel al subofiţerilor şi trupei, pe de alta. „Lipsea camaraderia dintre ei”, conchidea fostul locotenent.

Comandanţii

La conducerea regimentului de tancuri al Grossdeutchland se găsea colonelul Willi Langkeit, considerat unul dintre cei mai buni conducători de panzere din întregul război. Fiul unui fermier din Prusia Orientală, născut la 2 iunie 1907 în Schusten, Langkeit a participat la campania din Polonia şi cea din vestul continentului, în 1940. Pe Frontul de Est a fost implicat încă de la început în cadrul Diviziei 14 Panzer, până în martie 1944, când a fost numit la conducerea regimentului de tancuri al diviziei Grossdeutchland. Fusese decorat cu Crucea de Cavaler a Crucii de Fier încă din 1942 şi luase parte la bătălia de la Stalingrad, când Divizia 14 Panzer fusese practic distrusă, fiind reconstruită în primăvara lui 1943. Pentru acţiunile sale în bătăliile defensive din nordul Moldovei (rapoartele germane vorbind de 56 de blindate inamice distruse de regimentul condus de Langkeit), la 30 mai a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a. După Târgu Frumos a luptat apoi alături de divizia sa în luptele disperate din Prusia Orientală, fiind înaintat, în primăvara anului 1945, la gradul de general-maior. La sfârşitul războiului s-a predat trupelor americane, după care a fost preluat de britanici şi ţinut în captivitate până în 1947. După război a făcut parte din trupele de grăniceri. S-a pensionat în 1967, decedând la scurt timp, la 27 octombrie 1969. Willi Langkeit a fost unul dintre cei 882 de militari (germani şi aliaţii lor, deopotrivă) decoraţi cu Crucea de Cavaler a Crucii de Fier cu Frunze de Stejar. Modest, declara după război că decoraţiile se datorează „curajului şi loialităţii camarazilor pe care am avut onoarea să-i comand”.

Hasso-Eccard Freiherr von Manteuffel(14 ianuarie 1897-24 septembrie 1978), comandantul diviziei Grossdeutchland, un alt personaj important în conducerea bătăliilor defensive de pe frontul românesc, a fost unul nu doar un lider militar de excepţie, dar şi un politician de succes după cel de-Al Doilea Război Mondial. Generalul Alexandru Ionescu Saint-Cyr, la vremea aceea căpitan şi şeful biroului 3 operaţii al Diviziei 1 gardă, şi-l amintea ca fiind „un om mic de statură, cu faţa adânc brăzdată, tot timpul cu ochelari, cu binoclu şi cu laringofonul pus. […] Era de o energie de neînchipuit”. Se născuse la Postdam într-o familie ilustră, fiind nepotul mareşalului prusac Edwin von Manteuffel (1809-1885). S-a înrolat în armata imperială în 1916, într-un regiment de husari, fiind rănit în octombrie acelaşi an în luptele din Franţa. După război, a făcut parte din Freikorps şi apoi din nou creata armată a republicii. Între februarie 1939 şi mai 1941 a fost profesor la Şcoala Trupelor de Tancuri din Berlin-Krampnitz, neluând parte la campaniile din 1939-1940, după care a fost repartizat la Divizia 7 Panzer, cu care a intrat în luptă în iunie 1941. La începutul anului 1943 a fost transferat în nordul Africii, luând parte la bătăliile din Tunisia, fiind evacuat la sfârşitul lunii martie după ce leşinase în urma epuizării, în mai fiind înaintat la gradul de general-maior. Din august 1943 a condus Divizia 7 Panzer apoi, de la 1 februarie 1944, Grossdeutchland.

A fost un comandant sever și capabil, calităţi care l-au recomandat pentru o nouă înaintare, la gradul de General der Panzertruppen, echivalentul gradului de general-locotenent, primită la 1 septembrie 1944, odată cu comanda Armatei 5 Tancuri, cu care a participat la ultima ofensivă germană pe Frontul de Vest, bătălia din Ardeni. În martie 1945 a primit comanda Armatei 2 Panzer, parte a grupului de armate Vistula. În timpul crâncenelor lupte din apropierea capitalei germane, un grup de soldaţi sovietici a pătruns pe neaşteptate în cartierul general, existând mărturii care sugerează că Manteuffel nu s-a dat înapoi să-şi folosească nu doar pistolul, dar şi pumnalul de luptă, în ciuda faptului că fusese rănit. La 3 mai s-a predat trupelor americane, devenind prizonier de război până în septembrie 1947. După război a intrat în politică, devenind deputat în Bundestag între 1953 şi 1957 şi fiind activ în crearea forţelor armate ale Germaniei federale. În 1959 a fost condamnat la doi ani închisoare pentru împuşcarea unui dezertor în 1944, într-un proces extrem de controversat, în condiţiile în care executarea dezertorilor nu intra sub incidenţa hotărârilor Tribunalului de la Nuremberg, fiind o practică întâlnită inclusiv în cadrul armatelor aliate. Presiunile pentru eliberarea sa înainte de termen au fost încununate de succes, fiind eliberat după numai patru luni. Un vorbitor fluent de engleză, a fost invitat în Statele Unite, unde a vizitat Pentagonul, fiind primit la Casa Albă de preşedintele Dwight Eisenhower. În 1968 a ţinut cursuri la celebra Academie Militară americană de la West Point. A decedat la 21 septembrie 1978, în timp ce se afla în vacanţă în Austria.

Prima bătălie de la Târgu Frumos

La 8 aprilie, Frontul 2 Ucrainean condus de mareşalul Konev a declanşat ofensiva cu forţa a cinci armate. „Vârful de lance” urma să fie reprezentat de Armatele 40 şi 27, în cooperare cu elemente ale Armatei 2 Tancuri, care aveau să forţeze în zona Târgu Frumos. În acelaşi timp, Armata 52 şi unităţi aparţinând Armatei 6 Tancuri, care operau la nord de Iaşi, urmau să sprijine efortul principal printr-o ofensivă în zona lor de front.

Toţi cei cinci comandanţi ai armatelor Frontului 2 Ucrainean erau soldaţi experimentaţi, căliţi în confruntările de pe Frontul de Est. Unul dintre ei merită o atenţie specială, pentru că va juca un rol important în tragicele evenimente din martie 1945, când pe front a fost arestat generalul Avramescu, comandantul Armatei a 4-a române. În vârstă de 49 de ani, generalul Filip Jmacenko, comandantul Armatei 40, era un fost soldat al armatei ţariste care se alăturase Armatei Roşii în noiembrie 1917, având ulterior o prestigioasă carieră militară. Primise comanda Armatei 40 în octombrie 1943 şi fusese decorat cu titlul de Erou al Uniunii Sovietice pentru operaţiunile ofensive peste Nipru. Serghei Trofimenko, comandantul Armatei 27 şi Simeon Bogdanov, care conducea Armata 2 Tancuri, urmaseră, în linii mari, cariere asemănătoare cu ale lui Jmacenko: soldaţi în armata ţaristă, înrolaţi ulterior în Armata Roşie, cursuri şi academii militare în perioada interbelică, serviciu operativ în perioada 1941-1944. Bogdanov era recunoscut şi de germani ca unul dintre cei mai energici şi mai capabili strategi ai blindatelor.

Graphic1

La începutul lunii aprilie, în regiunea Târgu Frumos fusese dislocat Corpul 5 armată român, comandat de generalul Constantin Niculescu, care avea în compunere iniţial diviziile 1 şi 4 infanterie. Ulterior, Corpul a primit şi Divizia 1 gardă, dispusă la vest de Târgu Frumos, şi Divizia 6 infanterie, introdusă în dispozitiv la Est de Paşcani. Aceasta din urmă avea să resimtă din plin şocul declanşării ofensivei sovietice. În ziua de 9 aprilie, unităţi ale Armatei 40 au cucerit Paşcaniul apărat de trupele române, în timp ce vârfurile de lance ale Armatei 27 ocupau Târgu Frumos, sovieticii instalându-se în poziţii defensive la sud-est şi sud-vest de localitate. Spre est, blindatele Armatei 2 tancuri se loviseră de apărarea Diviziei 24 Panzer. Încă din după-amiaza zilei de 8 aprilie, comandamentul Armatei 8 germane trecuse la regruparea diviziei Grossdeutchland pentru a bloca înaintarea sovieticilor, care depăşiseră deja axa Iaşi-Podul Iloaei-Târgu Frumos. În timp ce forţele sovietice aduceau noi unităţi în zonă, pentru a mări presiunea asupra apărării româno-germane, în dimineaţa zilei de 10 aprilie divizia Grossdeutchland, care dispunea de aproximativ 160 de tancuri de toate tipurile, inclusiv Panther şi Tiger (cu menţiunea că numărul celor operaţionale era cu siguranţă mult mai mic), a contraatacat spre vest, de-a lungul drumului Podul Iloaiei-Târgu Frumos. În timp ce divizia germană presa dinspre est, unităţi române aparţinând Diviziei 1 gardă şi Regimentului 6 vânători au contraatacat de la sud. Cele trei divizii sovietice care asigurau zona au fost nevoite să se retragă cu pierderi grele, pentru a evita încercuirea. Detaşamentul „maior Ioanid” a cucerit, la 11 aprilie, satele Albeşti şi Găneşti, iar Regimentul 6 gardă localităţile Heleşteni şi Hărmăneasca, la 12 aprilie. Scurta acalmie instalată în zona Târgu Frumos după 12 aprilie a permis regruparea şi reorganizarea apărătorilor, în condiţiile în care era de aşteptat ca sovieticii să nu renunţe uşor la ofensivă. De partea română, s-a constituit Detaşamentul „General Ştefan Opriş”, format din unităţi ale Diviziei 1 gardă. Germanii au instalat divizia Grossdeutchland pe aliniamente defensive la nord de Târgu Frumos. După ce, la 12-13 aprilie, a fost respins şi un atac purtat în zona Podul Iloaei de unităţi ale Armatelor 27 şi 2 tancuri, Divizia 24 Panzer reuşind cu succes să-şi apere poziţiile, frontul românesc a intrat într-o aparentă acalmie. Pe de-o parte, sovieticii îşi regrupau forţele pentru un nou asalt, pe de alta, germanii avansau, prin incursiuni de mici dimensiuni, încercând să ocupe poziţii cât mai favorabile pentru organizarea unei defensive cât mai solide în regiune. Asaltul sovietic din zona Paşcani, condus de Armata 40 a lui Jmacenko, care reuşise să împingă în spate apărarea unităţilor române din Corpul 5 armată, la sud de oraş, a fost stopat la jumătatea lunii aprilie, pe fondul eşecului de la flancul drept, care ce ar fi pus în mare pericol „vârfurile de lance” sovietice din zona Paşcani-Târgu Neamţ.

A doua bătălie de la Târgu Frumos

Greul însă abia urma să vină. La 18 aprilie, Konev a prezentat STAVKA un nou plan de ofensivă, de această dată inteţionând să forţeze cu alte două armate adăugate celor existente, 7 Gardă şi 5 Tancuri Gardă. Ofensiva urma să fie sprijinită de un baraj intens de artilerie.    La 24 aprilie, forţele diviziei SS Totenkopf, împreună cu Divizia 6 infanterie română, au atacat poziţiile defensive sovietice la sud de Paşcani, reuşind să recucerească oraşul după trei zile de lupte. La 25 aprilie, la nord-vest de Târgu Frumos, au atacat elemente ale Grossdeutchland împreună cu Divizia 1 gardă, aflată în flancul stâng al marii unităţi germane, românii asigurând şi pregătirea de artilerie. Militarii români au străpuns apărarea Diviziei 81 Infanterie Gardă, ajungând până în apropierea localităţii Hărmăneşti. Când au stopat acţiunile ofensive, la 28 aprilie, trupele germano-române reuşiseră să avanseze aproximativ 10 kilometri nord-vest de Târgu Frumos, ceea ce oferea posibilităţi mărite pentru organizarea unei defensive eficiente.

La 30 aprilie, sovieticii au executat un puternic atac în fâşia Diviziei 18 munte română, pe direcţia Vulturi-Iaşi, cu scopul de a cuceri fosta capitală a Moldovei. Organele de informaţii româneşti aflaseră de la prizonierii capturaţi că în rândul ostaşilor sovietici circula ideea sărbătoririi zilei de 1 Mai în Iaşi. Militarii români s-au repliat, reuşind să stopeze atacul cu ajutorul artileriei Corpului 4 Armată. Era însă un atac menit să atragă atenţia de la direcţia principală a ofensivei, care urma să lovească tot în zona Târgu Frumos. În acest sector al frontului raportul de forţe era net favorabil inamicului. Românii dispuneau de Divizia 6 infanterie şi de Divizia 1 Gardă. Germanii aveau Grossdeutchland, Totenkopf, Divizia 24 Panzer şi Divizia 46 Infanterie. În privinţa blindatelor, sursele (germane) sugerează că armatele Frontului 2 Ucrainean au folosit aproximativ 400 de tancuri de toate tipurile în ofensivă. Spre comparaţie, Divizia Grossdeutchland avea doar 25 Panzer IV, 12 Panther şi 10 Tiger, singurele operaţionale dintr-o cifră teoretic mai mare. Dispunea şi de un batalion de tunuri de asalt, 25 la număr, plus un regiment de artilerie şi un batalion de artilerie antiaeriană cu trei baterii grele de 88 mm, un tun antitanc deosebit de eficient. De cealaltă parte, sovieticii dispuneau de Armata 40 (având în compunere şi Corpul 5 Cavalerie Gardă), Armata 7 Gardă, Armata 5 Tancuri Gardă şi Armata 27.

În dimineaţa zilei de 2 mai, la orele 05:15 (ora Moscovei), un vuiet imens a spulberat liniştea unei dimineţi călduroase de primăvară, atmosfera părând că se dezintegrează. Prin semiîntunericul zorilor, 1.000 de tunuri şi mortiere şi-au lansat încărcăturile mortale peste poziţiile germane şi române, într-o terifiantă simfonie, timp de o oră. A urmat şuieratul specific al lansatoarelor de rachete, „orgiile lui Stalin”, în timp ce ţăcănitul sacadat al mitralierelor începea să se audă timid. Prin norii de fum şi de praf ridicaţi de bombardament s-a auzit apoi huruitul specific al motoarelor de blindate, în timp ce infanteria sovietică le urma cu strigăte de „uraaa!”, ce păreau să se audă de peste tot. Locotenentul Hans-Karl Richter mărturisea mai târziu: „Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. În valea întinsă în faţa ochilor mei, rulau cu viteză 80-100 de tancuri, îndreptându-se direct spre plutonul meu”. Deasupra zburau avioanele Armatei 5 Aeriană. În timp ce asupra poziţiilor defensive din regiunea Târgu Frumos se dezlănţuia iadul, undeva spre est, la nord de Iaşi, două divizii de infanterie sprijinite de blindatele Armatei 6 Tancuri declanşaseră, la rândul lor, atacul spre sud.

Prima întâlnire a germanilor cu noul tanc Iosif Stalin 2

Manteuffel îşi amintea că privise prin binoclu tancurile sovietice apropiindu-se de Târgu Frumos, în timp ce infanteria română şi germană rămăsese în tranşee şi adăposturi individuale, lăsând blindatele pe seama tunurilor de 88, perfect camuflate. O altă companie inamică de tancuri a trecut de Ruginoasa, fiind interceptată şi distrusă de tancurile Panzer IV, care profitau de avantajul mobilităţii. „Pe când mă aflam în legătură radio cu Langkeit”, rememora generalul Manteuffel, „în jurul nostru au început să explodeze proiectile de mare calibru. Am identificat rapid tancuri grele aflate la 3.000 de metri depărtare. La început, am fost convins că tancurile noastre Tiger au devenit dezorientate; ruşii nu aveau tancuri cu tunuri de asemenea calibru. Ulterior, o companie cu tancuri Tiger a deschis focul în direcţia acestui inamic neaşteptat şi am avut surpriza să vedem proiectilele atingându-şi ţinta şi ricoşând. După ce blindatele noastre s-au apropiat la 2.000-1.800 de metri, au reuşit să distrugă patru dintre ele, alte trei retrăgându-se în mare viteză”. A fost prima întâlnire a germanilor cu noul IS-2 (Iosif Stalin-2, urmaşul tancurilor KV), de 46 de tone, înarmat cu un tun de 122 mm, care aparţineau Regimentului 14 Tancuri Gardă, ataşat Corpului 29 Tancuri. Pe lângă acest blindat nou-nouţ, sovieticii au folosit pe scară largă şi T-34 cu tun de 85 mm, mult superior celui de 76 mm instalat pe variantele anterioare şi de care ruşii dispuneau în număr mare (22.559 de exemplare au fost produse începând cu 1944). T-34 era superior tancurilor Panzer IV, atât din punct de vedere al tunului, cât mai ales al blindajului, dar inferior celor Panther. Pe de altă parte, era mai adecvat pentru rularea pe teren accidentat, având şi un consum de combustibil redus: 180 de litri diesel pentru 100 de kilometri, cifra ridicându-se la 210 pentru IS-2. În comparaţie, Panzer IV consuma 300, Panther – 365, iar Tiger – 782. Întreaga zi, blindatele sovietice au continuat să atace, val după val, fiind oprite atât de poziţiile antitanc statice, cât mai ales prin manevre mobile, în flanc, ale unităţilor de blindate. Infanteria sovietică nu a reuşit nici ea să-şi atingă obiectivele, pe fondul pierderilor foarte mari ale unităţilor de blindate din prima zi a ofensivei, deşi reuşise să penetreze în adâncime, infanteria germano-română dând o replică viguroasă, chiar în condiţii de încercuire completă a punctelor de rezistenţă. Grossdeutchland a contaatacat în sectorul Corneşti, începând cu orele prânzului, în timp ce un regiment din divizia Totenkopf a avansat spre Ruginoasa. Locotenentul Richter, ai căror oameni erau deja epuizaţi de atacurile repetate ale inamicului, mărturisea că „în momentul în care tancurile T-34 au apărut în faţa semişenilatelor noastre, dinspre sud şi-au făcut apariţia blindatele diviziei SS, declanşându-se o teribilă bătălie de tancuri”.                                                  Contraatacurile cu forţe blindate au fost sprijinite de bombardierele în picaj Junkers-87 „Stuka”, unul dintre ele fiind pilotat de celebrul Hans-Ulrich Rudel. Rudel a fost unul dintre cei 27 de deţinători ai Crucii de Cavaler cu Frunze de Stejar, Săbii şi Diamante şi singurul decorat cu Frunze de Stejar aurite (Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes mit goldenem Eichenlaub, Schwertern und Brillanten), devenind astfel cel mai decorat militar german din cel de-Al Doilea Război Mondial. Cifrele sale, care au fost confirmate de arhive, sunt aproape ireale: 2.000 de ţinte distruse, dintre care 800 vehicule, 519 tancuri, 150 piese de artilerie, un distrugător, două crucişătoare şi cuirasatul Marat, victorii obţinute în 2.530 de misiuni de luptă. Nu a fost niciodată doborât de un alt pilot, doar de tirul artileriei antiaeriene; a fost doborât sau forţat să aterizeze de nu mai puţin de 32 de ori, uneori în spatele liniilor inamice.

Manteuffel subliniază că unul dintre elementele care au dus la reuşita apărării a fost o foarte bună coordonare interarme, atât artileria, cât şi infanteria sprijinind contratacurile decisive ale unităţilor de blindate. Divizia Grossdeutschland a raportat aproximativ 200 de tancuri distruse în timpul acestei bătălii teribile. Doi dintre ofiţerii diviziei au fost decoraţi cu Crucea de Cavaler, regimentul de tancuri atingând cifra de 1.000 de blindate inamice distruse începând de la crearea sa, în martie 1943. După ce ofensiva sovietică s-a stins, instalându-se o nouă perioadă relativ calmă, încercând să profite de situaţia operativă favorabilă, subgrupul Wöhler a planificat două operaţii ofensive, denumite „Katia” şi „Sonia”, pentru a lichida capul de pod sovietic de la sud de Jijia. Pentru operaţia „Katia” s-a constituit temporar Grupul de corpuri de armată von Knobelsdorf, compus din Corpul 57 blindat german şi Corpul 6 armată român, la ea participând efectiv divizia Grossdeutschland şi 24 Panzer, precum şi Divizia 18 munte română. Operaţia „Sonia” a fost pregătită de corpul de armată Mieth, cu Divizia 14 Panzer şi Divizia 3 infanterie română. La 30 mai, Grupul Mieth a atacat la dreapta de comunicaţia Iaşi-Popricani (linia de demarcaţie dintre cele două grupuri de armate), în timp ce la stânga a avansat grupul Knobelsdorf, totul pe fondul unei pregătiri de artilerie. Luptele au fost din nou acerbe, cu tancurile Tiger şi Panther folosite din nou drept vârf de lance, dar avansul a fost limitat, nu mai mult de 3-5 kilometri. La 8 iunie, luptele şi-au pierdut din intesitate. După aproape trei luni de lupte teribile, frontul românesc a intrat într-o perioadă de relativă acalmie, până în august.

 

                                         70 de ani de la bătălia pentru Moldova

În primăvara anului 1944, frontul din Moldova a reprezentat o prioritate pentru STAVKA, care a încercat din răsputeri să pătrundă pe teritoriul românesc. Luptele continue, între care se disting trei bătălii mai importante (a doua jumătate a lunii aprilie; începutul lunii mai; începutul lunii iunie) au fost purtate de un mixt de trupe germane şi române, cu contribuţia decisivă a unităţilor de blindate din cadrul diviziei Grossdeutschland. Luptele acerbe şi unităţile deplasate de germani în nordul Moldovei demostrează că la Berlin se înţelegea foarte bine importanţa teritoriului românesc, teza conform căreia germanii abandonaseră România nefiind conformă cu realitatea. E adevărat că imediat după stabilizarea frontului, în perioada 23 iunie-18 august 1944, Înaltul Comandament german a retras din România 11 mari unităţi, dintre care 7 blindate, inclusiv divizia Grossdeutchland, transferându-le spre alte sectoare ale Frontului de Est ameninţate. Să nu uităm însă că în această perioadă are loc şi debarcarea din Normandia. Germania nu avea resursele de a proteja toate zonele ameninţate, încercând să-şi folosească diviziile de elită acolo unde presiunea inamică era mai mare.

În privinţa pierderilor, estimarea este dificilă. Din cei aproximativ 850.000 de oameni din compunerea Fronturilor 2 şi 3 ucrainene folosite pe frontul românesc în primăvara anului 1944, aproximativ 150.000 au fost pierderi (morţi, răniţi, dispăruţi), un procent de 18%, relativ redus comparativ cu alte operaţiuni importante ale războiului. Pe de altă parte, cifrele demonstrează luptele grele care s-au dat într-un sector de front în care sovieticii au susţinut că se aflau în defensivă. În privinţa subgrupurilor Wöhler şi Dumitrescu, care numărau aproximativ 300.000 de oameni, pierderile s-au ridicat la aproximativ 45.000 (15%), luându-se în considerare media pierderilor Diviziei 24 Panzer, aflată permanent în acel sector de front şi pentru care există rapoarte detaliate privind pierderile. Germanii susţin că au distrus aproape 400 de blindate în timpul celor peste două luni de lupte; cifra e probabil exagerată, dar nu departe de adevăr.

Puţin (sau deloc) cunoscută opiniei publice româneşti, peste jertfa de sânge a soldaţilor români implicaţi în bătălia pentru Moldova s-a aşternut uitarea. Astăzi, după șapte decenii, când patimile politice şi ideologice s-au mai stins (sau, mai bine spus, ar fi trebuit să se stingă), dincolo de cunoaşterea propriei istorii, avem obligaţia unui singur lucru: amintirea celor care au murit, în uniformă şi cu arma în mână, pentru apărarea României.

 

Bibliografie

 

David M. Glanz, Red Storm over the Balkans. The Failed Soviet Invasion of Romania, Spring 1944, University Press of Kansas, 2007

Helmuth Spaeter, Panzerkorps Grossdeutschland, Schiffer Publishing, 1990

Wolfgang Schneider, Totenkopf Tigers, J.J. Fedorowicz Publishing, 2011

James Lucas, Hitler’s Enforcers. Leaders of the German War Machine 1933-1945, Brockhampton Press, 1999

Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România 1944, Editura Militară, Bucureşti, 2004

Petre Otu, „Pe marginea bătăliei de la Târgu-Frumos”, în „Magazin istoric”, nr. 8/2008

Valeriu Vişan, „Ce a fost? Grossdeutschland la Pârliţi”, în „Modelism internaţional”, nr. 3-4/2007

Iată ce ne-a adus lovitura de stat din 22 decembrie’89: Chiaburii vechi şi noi

Undeva, la o primărie din România. Moş Trifoi vine pentru a suta oară la această instituţie. Ia poziţie de aşteptare: poate c-o să-l bage şi pe el cineva în seamă. Este pregătit să stea chiar trei-patru ore, căci cunoaşte bine ritualul. De opt’şpe ani vine regulat, cu un dosar sub braţ şi mereu pune aceeaşi întrebare: „Cu pământu’ meu se mai ştie ceva?”.  Are vreo trei parcele în luncă, una în dosul morii, două curele de pădure, plus via şi prunii din deal. Toţi ştiu că Moş Trifoi a fost chiabur, a făcut şi ceva puşcărie pentru asta. Acum este bătrân şi singur, dar nu vrea să închidă ochii şi să lase lucrurile încurcate. De aceea bate drumurile la primărie: pentru titlul de proprietate. Până acum l-au dus cu vorba trei primari, dar poate că o să fie mai omenos ăsta de acu’, al patrulea.În sfârşit, un funcţionar se îndreaptă spre el! Dar tot ce-i oferă este o întrebare: „Ce, moşule, nu-ţi mai ajunge pământul?”.  Ehei – gândeşte bătrânul -, al dracului s-a mai făcut şi Bungică ăsta! Şi era tractorist la CAP. Uite-l şi pe Cap-Pătrat, vecinul care i-a cotropit jumătate de moşie cu caii şi cu caprele lui. Acum este consilier comunal. Cu ăsta nici nu are ce discuta, este un golan! Dar are Cap-Pătrat să-i spună ceva: ,,O, ce surpriză: boşorogu’ de chiabur! Îl caută moartea pe acasă, iar el arde gazu’ pe la primărie!”. Gata pentru astăzi, s-a făcut târziu. Moş Trifoi pleacă spre casă, rezemat în toiag şi adus de spate. Poate o să aibă mai mult noroc data viitoare.

                                                                                                        Ambert GEORGETA

Ziua în care circarul Mazăre a început să tremure de frică. A luat mită 175.000 de euro, în tranşee egale

După mai multe ore de audieri la DNA, edilul de Constanţa a ajuns în arest pentru 24 de ore. Anchetatorii susţin că Radu Mazăre (PSD) i-ar fi facilitat unui om de afaceri câştigarea licitaţiei pentru construirea cartierului Henri Coandă, numit şi cartierul săracilor. Mazăre urmează să fie prezentat astăzi magistraţilor de la Înalta Curte, cu propunere de arestare preventivă. Potrivit unor surse judiciare, și fratele primarului, senatorul PSD Alexandru Mazăre, va fi chemat în zilele următoare la audieri, în același dosar. Protest la Constanța!

Banii pe care DNA îi urmărește, primiți în mai multe tranșe, ar fi urmat un circuit ascuns, prin intermediul unor conturi aparținând unor societăți off- shore.

Cel care susţinea că acţiunile procurorilor DNA sunt nişte „bagabonţeli” a fost ridicat de pe o terasă din Herăstrău, în timp ce la locuinţa sa din Constanţa aveau loc percheziţii. ANI îi verifică averea făcută în ultimul mandat. Aseară, săracii din Henri Coandă îşi susţineau edilul care ar fi luat şpagă. „DNA, nu uita, Henri Coandă va lupta!” sau „Avem oraș, avem valoare, avem primarul de onoare!”, au fost mesajele lor, la un protest spontan. Astăzi, în jur de 50 de persoane au reluat protestul, cerând eliberarea primarului.
Procurorii DNA susţin că, la începutul anului 2011, Radu Mazăre, în calitate de primar al Municipiului Constanţa, a lansat „Programul de construire locuinţe modulare grupate” in Campusul Social Henri Coandă, aprobat prin hotărâre a ConÎn schimbul acestor sume de bani, susţin anchetatorii, Radu Mazăre a efectuat o serie de demersuri ce intrau în sarcina atribuțiilor sale de serviciu: ,,Inițierea unor hotărâri de Consiliu Local, prin care au fost aprobate diverse etape ale procedurii de achiziție sau prin care a fost favorizată societatea comercială reprezentată de inculpatul Morgenstern Avraham”.       

Graphic1

Victor Ponta alături de Radu Mazăre la inaugurarea cartierului Henri Coandă

,,Unele dintre cele mai importante demersuri efectuate de inculpatul Mazăre Radu Ștefan, în favoarea firmei respective, au fost cele, prin care, la solicitarea inculpatului Morgenstern Avraham, a fost aprobată creșterea valorii contractului de achiziție cu suma de 3.722.910 lei fără TVA – circa 900.000 de euro, în urma unei hotărâri a Consiliului Local, inițiată de primarul Mazăre Radu Ștefan”, susţin anchetatorii. Morgenstern Avraham a fost reținut și el pentru 24 de ore.

                                                                                                                                                         Iosif VARGA

RIA Novosti: Comportamentul agresiv al României, ce poate ridica pretenții privind Republica Moldova, încurajat de staționarea permanentă a NATO în Europa de est

Staționarea permanentă a trupelor NATO în Europa de Est va reînnoi cursa a înarmărilor, pe fondul creșterii tensiunilor internaționale care au devenit mai periculoase decât în timpul Războiului Rece, este de părere Alexander Mercouris, analist și scriitor pentru afaceri juridice, conform RIA Novosti.      ,,În astfel de circumstanțe, controlul armelor va fi dificil de realizat”, a spus Mercouris. „Ar fi o cursă a înarmărilor reînnoită în mijlocul tensiunilor internaționale sporite, situație ce ar deveni mai periculoasă decât în timpul Războiului Rece”, a avertizat acesta.       Generalul US Air Force Philip Breedlove a declarat, marți, că NATO va lua în considerare staționarea permanentă a trupelor în anumite zone ale Europei de Est, ca urmare a creșterii tensiunilor în Ucraina, a anunțat Reuters. Miniștrii apărării și cei de externe ai statelor membre NATO vor reevalua prezența Alianței în Europa, la summit-ul liderilor NATO, care va avea loc în Țara Galilor, în septembrie, a declarat Mercuris  Mercouris a spus că desfășurările NATO din Europa de Est ,,au fost până în prezent în cantități simbolice care prezintă nici o amenințare militară a Rusiei” mai degrabă ar trebui să fie văzută ca sprijinul SUA pentru Statele est-NATO.                                                                                              ,,Totuși, această staționare permanentă poate implica riscuri serioase”, a spus Mercouris. ,,Astfel este încurajat comportamentul agresiv al unor state membre NATO, cum ar fi România și Polonia, care pot ridica pretenții cu privire la Republica Moldova și Ucraina. Dacă staționarea trupelor NATO devine permanentă, numărul soldaților poate crește până la punctul în cazul în care Rusia numai poate ignora acest lucru, mai ales în cazul în care Rusia va fi încercuită de arme nucleare aduse în Polonia sau în statele baltice „, a declarat Mercouris.

                                                                                                                                                       Florin NAHORNIAC

Şi el vrea să fie preşedintele ţării şi Comandantul Suprem a Forţelor Armate?

Cazul acuzaţiilor de plagiat la adresa lui Victor Ponta

ANALIZA PE TEXT: TEZA DE DOCTORAT a premierului versus CARTEA profesorului Dumitru Diaconu.

 

Jurnalistul Quirin Schiermeier de la revista Nature l-a acuzat pe Victor Ponta de plagiat în teza de doctorat, fără a prezenta însă documentele care stau afirmaţiilor sale. Noi vă prezintă un tabel comparativ cu fotocopii ale tezei de doctorat a premierului şi ale cărţii profesorului Dumitru Diaconu, una dintre cele trei lucrări despre care se spune că ar fi fost plagiate.       Schiermeier susţine, în articolul în care îl acuză pe Victor Ponta de plagiat, că acesta ar fi copiat părţi consistente din lucrările specialiştiilor în drept Dumitru Diaconu, Vasile Creţu şi Ion Diaconu.         Publicaţia noastră  a comparat teza de doctorat a lui Victor Ponta, intitulată ,,Curtea Penală Internaţională”, cu cartea profesorului Dumitru Diaconu. Cele trei lucrări nu pot fi găsite la librăria Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti, nici consultate la Biblioteca Naţională.  Ziarul ŞTEFAN CEL MARE a reuşit să intre în posesia unui exemplar al cărţii ,,Curtea Penală Internaţionlă, Istorie şi Realitate”  (Editura All Beck, 1999), scrisă de Dumitru Diaconu (judecător al Curţii de Apel Piteşti- n.red.).

Revista Nature nu a prezentat niciun document pentru a susţine acuzaţiile, însă Quirin Schiermeier, autorul articolului, a declarat că a consultat personal atât teza de doctorat, cât şi celelalte documente pe care Ponta le-ar fi plagiat. Cu ajutorul unui tabel comparativ, am analizat în oglindă teza de doctorat a lui Victor Ponta şi lucrarea ,,Curtea Penală Internaţionlă, Istorie şi Realitate”. În teza de doctorat a lui Victor Ponta se regăsesc părţi consistente din cartea profesorului Diaconu.     În teza de doctorat a premierului Victor Ponta, lucrarea „Curtea Penală Internaţionlă, Istorie şi Realitate ,,este citată la final, la secţiunea Bibliografie Selectivă.

Analiza comparativă: diferenţe minore între pasajele lui Ponta şi cele ale lui Dumitru Diaconu

După cum se poate observa din analiza comparativă, pasaje sau pagini întregi din lucrarea lui Dumitru Diaconu se regăsesc în teza de doctorat a lui Victor Ponta. Cele mai multe sunt luate ad litteram, în alte situaţii Victor Ponta a operat corecturi minore (de litere, conectori sau punctuaţie). Puteţi vedea, la finalul articolului, filă cu filă, cum s-a transpus cartea profesorului Dumitru Diaconu în lucrarea de doctorat a lui Victor Ponta.
Pasajele din teza de doctorat a lui Victor Ponta, regăsite în lucrarea profesorului Dumitru Diaconu, au suferit câteva modificări, însă minore. Astfel, în lucrarea premierului, apar vigulele care lipsesc din unele fraze din carte (,,Astfel, prin Convenţia de la Haga, din 1907,; ,,Din păcate,„; ,,În Preambulul acestei Convenţii, denumit şi Clauza Martens, se precizează; ,,De altfel,„), numele unor instituţii este scris cu literă mare (Comisia de Drept Internaţional faţă de Comisia de drept internaţional; Asociaţia de Drept Penal faţă de Asociaţia de drept penal) sau este uşor modificat (,,Curţii Permanente Internaţionale de Justiţie” faţă de ,,Curţii Permanente de Justiţie Internaţională”), unele fraze sunt introduse prin conectori de tipul ,,totodată”, ,,prin urmare”, ,,astfel”, unele moduri sau timpuri verbale sunt modificate (,,vor fi” în loc de ,,să fie”; ,,vor acţiona” în loc de ,,au acţionat; „ce se puteau,, în loc de ,,ce se pot”; ,,vor condiţiona” faţă de ,,au condiţionat”), sunt adăugate cuvinte sau sintagme („şi implicit”, ,,respectiv”, „în anul 1977″ în loc de ,,în 1977; ,,Protocol adiţional I” în loc de ,,Protocol I”, ,,aşa cum am menţionat mai sus”; ,,aşa cum vom nota în continuare”) ori eliminate (,,anume”, ,,rezonanţă”).

De asemenea, unele cuvinte sunt înlocuite cu sinonime (,,referitoare” în loc de ,,privitoare”, ,,care” în loc de ,,ce”; ,,în cadrul” în loc de ,,în sânul”; ,,aceasta” în loc de ,,ea”), iar unele structuri sunt uşor modificate (,,Moynier a reluat propunerea sa în cadrul Institutului” faţă de ,,Moynier a reluat propunerea sa la Institutul”; ,,din cadrul forţelor armate” faţă de ,,forţele armate pe mare”).

Două exemple (ANALIZA COMPLETĂ – ÎN DOCUMENTUL WORD ATAŞAT LA FINALUL ARTICOLULUI):

Graphic1

Sursă: gândul.info

Graphic1

Sursă: gândul.info

                                        Ce spune Dumitru Diaconu

Dumitru Diaconu, autorul lucrării ,,Curtea Penală Internaţională, Istorie şi Realitate”, din care s-a inspirat Victor Ponta, a declarat că funcţia de magistrat pe care o deţine nu îi permite să facă niciun comentariu pe marginea acestui subiect, cu implicaţii politice.     ,,Sunt magistrat şi trebuie să respect un cod deontologic. Nu pot să fac niciun comentariu”, a declarat  Dumitru Diaconu, doctor în drept şi judecător la Curtea de Apel Piteşti, secţia Penală. El a precizat că nu va depune vreo sesizare la Consiliul Naţional de Etică.

                            Marius Andruh refuză să spună mai multe

Marius Andruh, profesor la Universitatea din Bucureşti şi preşedintele Consiliului român pentru recunoaşterea diplomelor universitare, a declarat pentru revista Nature că ,,indiciile privind plagiatul sunt mai mult decât evidente”. Contactat şi întrebat cum îşi argumentează acuzaţia, Marius Andruh a refuzat să facă vreun comentariu.

                            Ponta, dispus să renunţe la titlul de doctor

Într-o conferinţă de presă susţinută marţi, 19 iunie, premierul s-a apărat în faţa acuzaţiilor de plagiat spunând că nu este vorba despre plagiat propriu-zis, el citând în bibliografie sursele din care s-a inspirat. Mai mult, Ponta a declarat că este dispus să răspundă pentru faptul că a citat greşit, fiind gata să renunţe chiar şi la titlul de doctor, dacă va fi cazul. ,,Dacă se dovedeşte, sunt dispus să renunţ şi la titlul de doctor. Ştiu cine este sursa anonimă”, a declarat Victor Ponta.  Quirin Schiermeier, autorul articolului publicat în revista Nature, în care Victor Ponta este acuzat de plagiat, a declarat că nu există niciun dubiu că premierul a copiat părţi semnificative din teza de doctorat din alte cărţi. ,,Plagiatul a fost confirmat de mai mulţi experţi”, ne-a declarat Quirin Schiermeier. ,,Nu avem niciun dubiu asupra plagiatului în teza de doctorat a lui Victor Ponta. Plagiatul a fost confirmat de mai mulţi experţi”, a declarat Quirin Schiermeier. Fostul premier PSD Adrian Năstase, profesorul care a fost îndrumătorul de doctorat al premierului Victor Ponta, justifică asemănarea unor pasaje mari din teza de doctorat suspectă de plagiat, spunând că astfel de formulări seci din limbajul juridic nu pot fi schimbate. ,,În descrirea unor instituţii apar adesea formulări seci, descriptive care, asemenea formulelor matematice, nu pot fi schimbate”, a scris înainte de condamnarea sa Adrian  Năstase pe blogul personal.

Graphic1

Scandalurile de plagiat în care sunt implicaţi oamenii politici nu sunt deloc o noutate în peisajul european şi s-au dovedit într-atât de puternice, încât au dus la demisii, ba chiar şi la încheierea unor cariere politice altfel remarcabile.      Două dintre cele mai recente astfel de scandaluri sunt cele în care au fost implicaţi preşedintele maghiar Pal Schmitt şi ministrul Apărării din Germania, Karl-Theodor zu Guttenberg. În ambele cazuri, s-a dovedit că aceştia şi-au plagiat teza de doctorat. Germanul a admis că a plagiat, dar a susţinut că nu a fost cu intenţie.

                                            Ce este plagiatul

DEX defineşte plagiatul în felul următor: ,,acţiunea de a plagia; plagierea. Operă literară, artistică sau ştiinţifică a altcuiva, însuşită (integral sau parţial) şi reprezentată drept creaţie personală”. O altă definiţie spune că ,,plagiatul este acţiunea cuiva de a prelua şi prezenta gândurile, scrierile sau alte creaţii ale unei persoane drept propriile sale produse” (Devlin, 2006, p. 58), iar în cei mai simpli termeni, plagiatul reprezintă ,,acţiunea de a prezenta munca altei persoane drept propria ta realizare” (Yeo, Chien, p. 188).    În sensul Legii nr. 206/2004, plagiatul este definit astfel: însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându-le drept creaţie personală.     Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti a publicat pe propriul site Ghidul împotriva plagiatului în care sunt menţionate definiţiile plagiatului. ,,În concluzie, din punct de vedere juridic, plagiatul este un ,furt’ de proprietate intelectuală, în cazul în care sunt luate pasaje din operele altora, şi o încercare de fraudă, în cazul în care sunt copiate propriile opere. Deşi din punct de vedere strict juridic noţiunea de ,furt de proprietate intelectuală’ este o sintagmă colocviala şi nicidecum juridică, pentru accentuarea gravităţii acestei acţiuni în Ghidul de faţă vom păstra formularea respectivă”, se arată în ghidul menţionat.

                                      Cine analizează plagiatul

Consiliul Naţional de Etica din cadrul Ministerului Educaţiei este instituţia care analizează cazurile de plagiat. Ordinul Nr.4393 din 08.06.2012 prevede ca acest consiliu poate analiza un caz de plagiat dacă a fost depusă o sesize sau prin autosesizare. Această comisie emite un raport în care poate include sancţiuni, acest raport însă trebuie să fie avizat de Ministerul Educaţiei. Potrivit legii 206 din 27 mai 2004, Consiliul Naţional de Etica poate aplica următoarea sancţiune: art. 14. lit c) (legea 206/2004) retragerea si/sau corectarea tuturor lucrarilor publicate prin încalcarea regulilor de bună conduită;
c) retragerea calităţii de conducator de doctorat sau a atestatului de abilitare;
d) retragerea titlului de doctor;
e) retragerea titlului didactic universitar sau a gradului de cercetare ori retrogradarea;
f) destituirea din funcţia de conducere din instituţia de învăţământ superior;
g) desfacerea disciplinară a contractului de muncă;
h) interzicerea, pentru o perioadă determinată, a accesului la finantarea din fonduri publice destinată cercetării- (Legea nr. 1/2011 Legea Educaţiei Naţionale) În cazul fostului Ministru Ioan Mang, premierul Victor Ponta a solicitat ca acuzaţiile de plagiat să fie verificate de către o comisie a Academiei Române care însă s-a desfiinţat la nici 24 de ore de la înfiinţare.       Faţă de cele prezentate în această lucrare Victor Viorel Ponta doreşte să fie Preşedintele României ? Şi mai are încă un tupeu de neruşinat: cu armata nefăcută doreşte, abuziv, prin încălcarea Constituţiei, să fie COMANDANTUL SUPREM a FORŢELOR ARMATE ROMÂNE, funcţie care, constituţional NU EXISTĂ.

                                                                                                              Florin NAHORNIAC

 

Descoperire românească. Extractele din plante pot înlocui E-urile din alimente

Oamenii de ştiinţă de la Institutul de Cercetări Alimentare (ICA) au descoperit că extractele din plante pot înlocui conservanții chimici, folosiți în industria alimentară.
Cercetătorii ICA au constatat că extractele din scorţişoară şi plante medicinale au aceleaşi proprietăţi ca şi conservanţii chimici.
,,Una dintre cercetările pe care le-am realizat şi le-am finalizat la ICA este înlocuirea conservanţilor E-uri cu extracte de scorţişoară, de exemplu, care au efecte mult mai bune de conservare şi nu schimbă nici gustul, nimic. Noi am avut rezultate în cercetare cam în acelaşi timp cu cele obţinute pe plan mondial. Am descoperit că extracte naturale din anumite plante pot înlocui conservanţii chimici atât de controversaţi, cum sunt sulfiţii, benzoaţii, precum şi nitraţii, nitriţii, care iarăşi sunt o mare categorie de conservanţi răi, cu efecte la fel de bune în ceea ce priveşte caracteristicile tehnologice, conservă la fel de bine produsele, dar nu sunt nocive. Avem şi experimente reuşite pe care le-am realizat la institut”, a declarat profesorul Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetări Alimentare
Mencinicopschi a adăugat că în experimentele ICA au fost folosite extracte de scorţişoară, rozmarin și plante medicinale și s-a constatat că acestea pot înlocui cu succes aditivii alimentari chimici de sinteză, obținându-se aceleași rezultate ca şi când ar fi fost folosiți sulfiţi sau nitraţi.
,,Am pus în salată proaspătă, cum ar fi cea de varză albă, de rucola, care se strică, în loc de sulfiţi, extracte naturale şi a stat foarte bine, a omorât microbii răi la fel ca şi celelalte, dar fără alte efecte secundare. Conservanţi se pun în toate salatele preparate care se vând la caserole, chiar şi în fasolea bătută şi în humus”, a mai spus Mencinicopschi.

                                                                                                                                                 Dr farm Silvia ANDREI

Topul încrederii: Ponta şi Iohannis luptă la baionetă

Potrivit cercetării INSCOP Research, Klaus Iohannis, prim- vicepreşedintele PNL, îl urmează la mică distanţă, în topul încrederii, pe Victor Ponta, preşedintele PSD.

Dacă destrămarea USL pare să fie decontată doar de Crin Antonescu, care a coborât la 23,9% în topul încrederii, pentru Victor Ponta, aflat la 36,1%, pericolul vine de la Klaus Iohannis – 35,5%, relevă studiul realizat de INSCOP Research în perioada 1-7 mai 2014, la comanda ziarului “Adevărul”. Cercetarea a fost efectuată pe un eşantion de 1.056 de persoane, reprezentativ pentru populaţia de 18 şi de peste 18 ani a României. Eroarea maximă admisă a datelor este de ± 3%, la un grad de încredere de 95%.

                                                         Isărescu-i fruncea

În cazul majorităţii liderilor politici vizaţi de măsurătoarea INSCOP, tendinţa de scădere a încrederii, constatată şi în martie 2014, se manifestă în continuare.

Lider în ierarhie rămâne Mugur Isărescu (40,4% multă şi foarte multă încredere, procent raportat la total populaţie, deci inclusiv nonrăspunsuri şi cei care declară că nu îl cunosc). Cel mai credibil om politic este o personalitate consacrată în viaţa publică mai degrabă în calitate de tehnocrat.

Victor Ponta este cel mai de încredere politician în funcţie (36,1% încredere multă şi foarte multă, faţă de 36,4% în martie). Prim-ministrul este urmat în topul încrederii de Klaus Iohannis (35,5%, faţă de 37,1% în martie).

Cu uşoare fluctuaţii de la lună la lună, dar stabilizându-se deocamdată drept cel mai bine plasat lider liberal în topurile de încredere, Klaus Iohannis devine o resursă politică pentru un PNL care caută să evite stigmatul de a fi provocat despărţirea USL”, spune Darie Cristea, coordonator proiecte la INSCOP Research.

                                          

Graphic1

 

                  „Pierderea publicului PSD se simte”

Locul patru îi revine şi la această măsurătoare lui Sorin Oprescu (31,3%, faţă de 32,3% în martie), urmat de Călin Popescu Tăriceanu, cu 29,4% (faţă de 30,9% la măsurătoarea precedentă). Comparativ cu luna martie, Mircea Geoană (26,1%) îl depăşeşte pe Crin Antonescu (23,9%), liderul liberal fiind în scădere faţă de martie 2014 (26%).

 „Electoratul nu pare a se obişnui uşor cu imaginea lui Crin Antonescu de contestatar al foştilor aliaţi din USL. În orice caz, pierderea publicului PSD se simte în ceea ce priveşte indicele de încredere”, adaugă Darie Cristea.

Cifrele altor politicieni care pot fi asociaţi într-un fel sau altul cu miza prezidenţialelor sunt următoarele: Mihai Răzvan Ungureanu – 22,8% multă şi foarte multă încredere (în scădere faţă de 24,8%, în martie), Elena Udrea – 14,1%  (faţă de 13,2% la măsurătoarea precedentă), Cătălin Predoiu – 13,4% (15,2% în martie.

De menţionat că Traian Băsescu beneficiază de încrederea a 21% din respondenţi, faţă de 22,3% în martie, iar George Maior, directorul SRI, are o cotă de 22,5% (22,1% în martie).

Graphic1

 

Traian Băsescu: „Din obişnuinţa sa de plagiator, Ponta a pus pe clipul electoral al PSD, imagini din Ucraina şi Belarus”

,,Din obişnuinţa de plagiator, Ponta a pus pe clipul electoral al PSD, imagini din Ucraina şi Belarus”, a afirmat, joi, preşedintele Traian Băsescu, în cadrul emisiunii ,,Evenimentul Zilei”, de pe B1 TV.       ,,Mă uitam şi la clipurile electorale. Din obișnuința de plagiator, (n.r. Ponta) a pus pe clipul electoral al PSD, care iubeşte România, imagini din Ucraina şi Belarus. Ponta se mândrea la Soci cu poza lui Ianukovici”, a spus şeful statului.

,,Aceşti oameni mint populaţia şi vor îngropa România, pentru că vor face o Românie a baronilor, iar semnalele pe care le primim sunt extrem de puternice pe care ei nu le iau în seamă”, a subliniat Traian Băsescu.

                                                                                                                                                              Silvia  ANDREI

Trebuie să cunoaştem trecutul care a avut efecte dure şi asupra României. Tratatul de la Varșovia

Tratatul de Prietenie, Cooperare și Asistență Mutuală a fost semnat după trei zile de discuții în capitala Poloniei, punând astfel bazele omologului estic al Alianței Nord-Atlantice. Organizația Tratatului de la Varșovia a fost, înainte de toate, un răspuns la formarea NATO (cu șase ani în urmă), precum și reacția din partea URSS privind transformarea Germaniei de Vest în stat independent și aderarea ei la NATO.

Delegația sovietică de la Varșovia a fost condusă de premierul Nikolai Bulganin, însoțit de ministrul de externe Molotov și mareșalii Jukov și Konev. Au mai fost prezenți, din partea URSS, premierii Ucrainei, Bielorusiei și ai statelor baltice, precum și un general din Republica Populară Chineză, în calitate de observator. Tratatul a fost semnat de Uniunea Sovietică și șapte state est-europene: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Unharia, Polonia și România, toate reprezentate de la Varșovia de premierii și miniștrii de externe. Singura țară europeană comunistă era Iugoslavia, ale cărei relații cu Uniunea Sovietică erau încă tensionate, în urma rupturii din 1948.  Principalul obiectiv al pactului de la Varșovia era de a asigura securitatea imperiului sovietic și obediența statelor-statelit. Astfel, clauza cheie a tratatului asigura controlul Moscovei asupra Europei de Est, acordându-i acesteia dreptul de a-și păstra trupele staționate pe teritoriul „aliaților” săi. Tratatul urma să rămână în vigoare timp de 20 de ani sau până la semnarea unui pact de securitate Est-Vest; astfel, el a fost reînnoit în 1975, apoi din nou în 1985.

Potrivit declarațiilor oficiale, inițiativa Pactului venea din partea unor state care își afirmau „dorința de a stabili un sistem de securitate colectivă europeană bazat pe participarea tuturor statelor europene, indiferent de sistemele lor sociale și politice”, iar semnarea acestuia venea ca răspuns la integrarea Germaniei federale în NATO, în condițiile în care „o Germanie de Vest remilitarizată și integrarea sa în blocul nord-atlantic crește pericolul unui nou război și reprezintă o amenințare la securitatea națională a statelor iubitoare de pace; în aceste condiții, statele europene iubitoare de pace trebuie să ia măsurile necesare pentru a-și apăra securitatea.”

Graphic1După modelul NATO, Tratatul de la Varșovia aduna forțele militare ale statelor semnatare sub o comandă militară unică, inițial a Mareșalului Konev, deci dominată de armata sovietică. Astfel, în armatele statelor membre armele au fost standardizate, au fost introduse manualele militare ale armatei sovietice, s-au organizat programe comune de pregătire, manevre comune anuale și, nu în ultimul rând, uniforme inspirate din stilul armatei sovietice.

Potrivit tratatului, dacă unul din membrii organizației era atacat, celelalte state erau obligate să acorde asistență imediată; de asemenea, statele membre trebuiau să se consulte în privința chestiunilor internaționale importante legate de interesele lor comune. A fost creat și un comitet politic consultativ format din membrii secretariatelor Partidelor Comuniste din statele membre.  La Varșovia s-a anunțat că în organizație erau primite cu brațele deschise și alte state care erau dispuse să-și declare dorința „ de a asista eforturile statelor iubitoare de pace în scopul apărării păcii și a securității națiunilor”. Invitația deschisă n-a primit însă niciun răspuns, căci niciun alt stat nu și-a manifestat dorința de a se alătura alianței.     Prezența trupelor sovietice în statele membre a exacerbat tensiunile interne și antisovietice în Polonia și Ungaria, unde în anul 1956 au loc evenimente de anvergură. Însă tocmai această prezență sovietică a oferit URSS posibilitatea de a rezolva rapid problemele. În Polonia, Nikita Hrușciov renunță la o confruntare directă și acceptă reîntoarcerea lui Gomulka la conducerea partidului comunist polonez, însă în Ungaria, unde decizia guvernului Nagy de a scoata țara din Pactul de la Varșovia i-a alarmat pe sovietici, situația a fost „rezolvată” prin forță. Rezultatul este prea bine cunoscut: Revoluția din Octombrie și invazia sovietică.

Tratatul de la Varșovia a fost invocat în 1968, când Uniunea Sovietică folosește trupele Pactului (soldați din Polonia, Germania de Est, Ungaria și Bulgaria) pentru a invada Cehoslovacia cu scopul de a reinstaura controlul asupra guvernului de la Praga. În mod ironic, chiar în acest oraș care a cunoscut în 1968 lupte între demonstranți și soldații Pactului de la Varșovia, s-a organizat, în iunie 1991, conferința prin care organizația a fost oficial dizolvată.

                                                                                                                        Dr ec Florin Mihai NAHORNIAC