Arhive zilnice: 11 iunie 2014

Editorialul ediţiei. Plagiatorul Ponta et comp distrug ţara

Bine v-am găsit la acest nou editorial de început de an dar şi de o nouă structură a acestei publicaţii patriotice, naţionale şi istorice ŞTEFAN CEL MARE. După cum observaţi vom apărea de acum încolo sub forma de publicaţie ON-LINE. Asta nu înseamnă că mă sperie ,,hoarda’’ comunisto-fascistă USL condusă de duetul PONTA – ANTONESCU care  îmi poartă sâmbetele. Nimeni nu-mi poate băga pumnul în gură ci doar pământul. Nu ma au cu nimic la mână, sunt cinstit, curat şi asta pentru că sunt un adevărat creştin ortodox 75%, restul am în mine şi sămânţă de creştin greco-catolic. Sunt un adevărat patriot, român bucovinean, cu dragoste de patrie şi de poporul meu dreptcredincios. Actuala guvernare este cea mai odioasă, monstruoasă şi cea mai deplorabilă din câte s-au perindat din 1990 încoace. Nici un guvern nu m-a umilit ca această guvernare comunisto-fascistă. Dar ulciorul nu merge mereu la fântână, odată se v-a sparge, asta înseamnă că vor cădea şi ăştia. Pe ei îi caracteruzează ura, duşmânia şi duritatea distructivă. Toate regimurile politice de forţă se aseamănă între ele. Elementul comun care le uneşte sunt serviciile de informaţii, un fel de mână forte a puterii în exerciţiu. Serviciile de informaţii au „datoria patriotică” de a-şi asculta proprii cetăţeni, pentru ca nu care cumva, vreunul dintre aceştia, mai rebel şi iubitor de libertate, să vorbească în front vrute şi nevrute la adresa cerberilor politici.

La noi ca la nimeni. Nu ştim încă ce regim politic avem, dar ştim că serviciile de   ,,intelligence’’ au un comportament noninteligent.Într-o democraţie consolidată,  zic eu, un funcţionar public fie că este înalt,  fie scund, nu poate să aibă alte atribuţiuni decât cele oglindite într-un text de lege, căci altminteri ar lua-o pe arătură, cum s-a  şi întâmplat. Ori, când zici că eu „am decis” fără să enunţi temeiul legal, se numeşte abuz, domnule preşedinte de Senat sau prim-ministru şi diplomat, fără carieră. Ţara este plină de abuzuri tolerate de guvernanţi pentru ei şi ,,animalele’’ lor. După ce legea 51/1991 (o lege făcută pe genunchi, pe atunci), în primele sale articole, ne defineşte siguranţa naţională a României, ne arată cum cetăţenii români fideli au îndatorirea morală de a contribui la realizarea siguranţei naţionale, vine cu un  art.3 , care ne prezintă  toate ameninţările cu privire la siguranţa naţională (acelea din anul 1991). Niciuna dintre ameninţările prevăzute de legea în cauză nu se referă la fraudarea bacacalaureatul.  Această lege, culmea, a fost dată românilor „turbulenţi” posdecembrişti, înaintea apariţiei Constituţiei lui Iorgovan, ameninţările la siguranţa naţională îmbrăcând o altă realitate juridică, economică şi socială, astfel că la 23 de ani, lucrurile sunt complet schimbate, iar ameninţările la adresa siguranţei ţării îmbracă o altă realitate. Legea siguranţei aproape că este anticonstituţională antieuropeană şi, precis, caducă. Iată explicaţia pentru care domnul director ambasador îşi asumă responsabilitatea pentru utilizarea reţelei informative şi a tehnicii operative  în examenul de bacalaureat de anul acesta, explicându-ne, nouă, proştilor brucanieni, că SRI nu putea rămâne pasiv la acte de corupţie de nivel naţional şi, mai departe, exclamă cu emfază jenantă, cum că ,,decizia este asumată de mine, voi face şi la anul la fel”. Nimeni, într-o democraţie, nu ia decizii în afara cadrului legal. Să înţeleg, că SRI n-ar avea un plan de cunoaştere prin informaţii a plajei de riscuri şi ameninţări la adresa siguranţei naţionale, plan aprobat de către o autoritate legală a statului – CSAT şi că numai în baza acestuia se iau decizii privitoare la securitatea internă şi externă a ţării?

Triumviratul de la Covoare (a se înţelege staf-ul SRI) trebuie să ştie că niciun funcţionar public al statului, fie el şi lucrător în SRI,  nu ia decizii fără temei leagl. Orice decizie luată în afara cadrului legal se numeşte abuz. Cred că statul Român are suficiente pârghii, la îndemână, ca să gestioneze corupţia din şcoli, fără a pune în mişcare o maşinărie aşa de scumpă şi subtilă, pentru a stoarce de informaţii nişte adolescenţi şi a pune în dificultate reputaţia zecilor de mii de dascăli. Sau dacă o fac, s-o facă în cea mai adâncă discreţie, în mod preventiv. Ceea ce s-a întâmplat la BACALAUREAT  era treaba exclusivă a poliţiei şi a guvernului. Ori, SRI-ul, aflat în criză de imagine, trebuia să iasă pe ecrane să vadă lumea cât de important este. Se ştie acest lucru de către noi toţi, fără să ne-o spuna cineva. Decizia domniilor voastre, dragă domnule ambasador, este un abuz în toată legea, motiv  pentru care ar trebui să vă prezentaţi scuze sau demisia, cu evlavie şi smerenie, distinsului nostru preşedinte, deoarece v-a luat-o excesul de zel pe dinainte, în ciuda culturii anglo-saxone de care faceţi uz, uitând de principiile şi valorile democraţiei noastre dâmboviţene, pe care ni le fluturaţi pe sub nas, oridecâteori vă lipiţi figura de diplomat strălucit, pe ecranele televiziunilor şi ne ţineţi lecţii de cultură de securitate. Este ştiut, că fenomenul corupţiei este o caracteristică umană veche de când lumea. Niciun regim politic nu a eradicat acest fenomen. Nici Vlad Ţepeş, cel ce  a murit catolic, nu a stârpit-o definitiv, cu toate că a golit codrii noştrii mioritici de ţepe, pentru a face ordine în Valahia lui şi a noastră. Maiorii, se aflau, pe atunci, în patria lui Mathias Rex. Democraţiile consolidate nu sunt cele mai bune regimuri politice, dar sunt mai bune decât toate celelalte dinaintea lor, reuşind, prin crearea unui cadru normativ adecvat, prin promovarea de elite la conducerea statului, să tempereze acţiunile corupţiei şi să le gestioneze astfel încât să nu fi pus existenţa statului în pericol. Într-o singură ipostază corupţia ia forma unei ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Atunci când aceasta tinde să captureze instituţiile statului la vârf, adică acolo unde se iau decizii strategice, poziţiile din stat care trebuie să figureze permanent în Planul de căutare a informaţiilor la nivel naţional. Ori, de ani şi ani acest fenomen a cuprins vârful instituţiilor şi sinapsele lor cele mai delicate, cele mai importante, iar SRI-ul nostru drag şi umflat fie a tăcut mâlc, fie s-a făcut că nu vede cum  economia a unei ţări, lăsată, nouă, de comunişti, la cheie,  a fost devalizată sau vândută pe nimic într-un timp record. Sau cum limba română, simbolurile şi cultura noastră naţională au fost batjocorite de urmaşii lui Ivan cel Groaznic, ai lui Petru şi Asan, ai lui Atilla şi Arpad, cum anumite comunităţi horthyste reclamă autonomia statală sub privirile noastre nătânge, au scos limba română din administraţie, cum cele mai importante funcţii din stat au fost demantelate printr-o lovitură anticonstituţională (vezi dislocarea Preşedintelui, a Preşedintelui Senatului şi a Preşedintelui Camerei), Constituţia a fost upercutată  în pântecele ei de către inşi avizi de putere , cum inşi fără niciun Dumnezeu (agenţi în toată regula) au fost propulsaţi la conducerea treburilor statului, şi toate acestea fără ca niciunul dintre vinovaţi să  fie tras la răspundere, deşi un domn director cu rang de ambasador şi predecesorii, au  gestionat resurse umane de intelligence şi financiare care depăşesc orice închipuire, în raport cu mărimea populaţiei din teritoriul statului şi plaja de ameninţări cu care acesta se confruntă. În democraţia asta prost făcută, unde „rahaţii” râd în loc să pută, personaje cu funcţii importante în stat, au părăsit teritoriul naţional, fără mandat, mergând la ruşi, la americani sau aiurea, iar la întoarcere niciunul dintre ei nu a prezentat poporului suveran măcar trei vorbe şi-o minciună, din care să înţeleagă poporul, cam cu ce rosturi au fost ei pe acolo. Cine ştie despre toate acestea? Sau, cine trebuie să ştie?

Un distins ofiţer de informaţii m-a întrebat la o minişuetă profesională, dacă sunt de acord cu recrutările unor surse de informaţii, prin redacţii, pe la ministere sensibile, la nivele înalte etc. Răspunsul meu a fost acela că un serviciu de intelligence adevărat, trebuie să cunoască tot ceea ce reprezintă interes pentru securitatea naţională şi că plaja de recrutare este nelimitată, dar cu o condiţie: totul să să petreacă într-o conspiraţie şi compartimentare  totală şi să nu transpire nimic niciodată. Aceasta este arta informaţiei, de care trebuie să abuzeze oricare operator de intelligence. Pentru jurnaliştii contondenţi, care sunt consideraţi de către şefii SRI vectori ameninţători la siguranţa naţională, secretul reprezintă o sumă de informaţii valoroase, informaţii pe care guvernul le ascunde şi ei vor să le afle. Este lupta acerbă dintre mass-media şi servicii.  Arătaţi-le jurnaliştilor că sunteţi inteligenţi, că stăpâniţi arta informaţiilor, fără să vă răţoiţi la ei prin interpuşi, ori prin texte infantile strecurate în Strategia de Apărare a ţării. Nu mai faceţi presa de ocară pentru că impotenţa s-a instalat în nepriceperea dvs. pe linie de intelligence. Nu mai asmuţiţi p-alde Ghiţă şi pe alţii, cu critici severe la adresa presei. Presa reprezintă câinii de pază ai democraţiei. Dacă nu ştiţi a o cunoaşte şi apropia, faceţi loc altcuiva şi tăceţi pentru totdeauna, domnule director. Este normal şi absolut moral ca un serviciu respectabil să stăpânească domeniul de referinţă până în cele mai adânci unghere ale obiectivului operativ. O lege nescrisă spune că succesele muncii de intelligence sunt ale instituţiei, insuccesele ale lucrătorului operativ. Concluzia ete una simplă: în serviciul de intelligence au acces cei mai buni dintre cei mai buni candidaţi. De aceea, ofiţerilor de informaţii li se mai spune că lucrează într-un serviciu de domni (Herrendienst).

Domnul director al SRI săvârşeşte  abuzuri verbale, în public, şi  confuzii grave în materie de intelligence, neştiind a face distincţie între informaţiile ofensive şi cele defensive, care sunt deosebirile esenţiale dintre ele şi, mai ales, nu cunoaşte rolul şi locul instituţiei în sistemul comunităţii informative, emiţând păreri precum un semidoct veritabil. Adevărata muncă de intelligence ofensiv o fac colegii de la SIE, care ştiu a se păstra, excepţional, în haina acoperirii, bună la vreme rea, ei, având riscuri mari de înfruntat pentru că acţionează într-un teritoriu ostil. Adevărata muncă de securitate internă o face SRI, acţionează în teritoriul naţional, teritoriu ocrotit de lege, ceea ce este mai puţin riscant, în plus, colaborarea cu toate organele de forţă interne pare mai uşor de realizat.   Popularitatea Serviciului de Informaţiii creşte prin anonimatul muncii sale, în munca de zi cu zi. Munca ofiţerului de informaţii nu se opreşte niciodată şi nu trebuie văzută în presă şi la tv, ci trebuie simţită de fiecare dintre noi prin efectele produse de informaţiile oportune şi de valoare exploatate de decidenţi responsabili, în folosul comunităţii. Un manager al serviciului extern de informaţii, un ungurean, gureşul de el, a părăsit, cu ceva timp în urmă, Serviciul, căci l-a bântuit, ca şi pe confratele lui, sereistul,  dragostea de politică, cochetând des cu televiziunea. Şi bine a făcut că ne-a lăsat. El nu va reuşi niciodată, nici în politică şi nici în altceva. Ce-ar fi să-i urmeze şi alţii exemplul? Locul acestor diletanţi în munca de informaţii trebuie să fie ocupat de minţi aerisite şi pricepute într-o meserie de domni. SRI n-a avut ceva mai bun de făcut decât să încadreze informativ, la nivel naţional, BAC-ul şi, la sfârşit, să iasă un fâs spre deliciul presei. A vrut să fie un fel de bau bau pentru speriat copii. Şi a reuşit.Presa nu a tăcut zile întregi, aşa de inflamată a fost.

În schimb, la Şcoala de Vară  din staţiunea harghiteană Tuşnad Băi, eurodeputatul român Tokes Laszlo şi premierul Ungariei, Orban Viktor, au manifestat un comportament de stăpâni ai Transilvaniei, primul lansând apel disperat la adresa Budapestei de a oferi protectorat Transilvaniei, iar cel de-al doilea, fiind preocupat de alegerile parlamentare şi europarlamentare de anul viitor în România, mai atrăgându-ne apoi,  în mod hortyst atenţia, că chestiunea regionalizării se va hotărî, probabil, la Mănăstirea Veszprem sau pe insula Margareta din largul budapestan al Dunării maghiare. Mai ştii! Faţă de acest act de ostilitate, fără precedent, în ultimii 60 de ani, niciun bărbat politic al ţării nu a protestat, domnul Maior, responsabil cu securitatea internă, rămânând cantonat pe „bau bac”,  iar presa scrisă ne anunţă temperaturi caniculare pe litoral, în timp ce o televiziune de ştiri, importantă, ne gratulează cu discursurile incendiare ale lui Herr Kloster (Domnul Mănăstire, pe româneşte), singurul care ia în foarte serios şi profesional fenomenul corupţiei din România. Întotdeauna serviciile de informaţii, pe lângă faptul că utilizează în munca lor linguri cu coadă foarte lungă,  au avut şi au nevoie de  goarne umane, un fel de agenţi de influenţă, care să spună fraierilor cu votul în mână câte ceva, spre binele securităţii lor, vezi doamne, dar sub controlul stăpânilor care ţin sforile în mână.

Nenea Ghiţă poate fi socotit goarna de serviciu a SRI. Presa duşmancă, săpând adânc în natura relaţiilor dintre acesta şi staf ul SRI, a descoperit legături operative „trainice”, de-a dreptul  uluitoare. Ghiţă s-a deconspirat pentru că a fost prost condus. Iar presa inteligentă, cu mijloacele sale specifice, l-a verificat pe Ghiţă şi-n rect, astfel că nu mai are ce să ne transmită în direct. A sosit timpul ca tovarăşul Ghiţă să fie rejectat din reţeaua de protecţie informativă, sau agentură, cum îi place să rostească un „eminent” al muncii, tov. Rogojanovici  Aiurel. Nu o spun eu, ci presa liberă. Textul legii care a fost pus în guriţa lui de parlamentar, cu privire la „cartela prepay” a fost fabricat prost, sau transmis prost, de către stăpâni săi, şi prezentat execrabil, jurnaliştii având material de lucru, Slavă Domnului! Există alte modalităţi, mult mai subtile, de a testa sentimentul public, referitor la digerarea unui proiect de act normativ de către naţiune, dar vă lipsesc maeştrii în comunicare, recrutaţi de prin redacţiile presei scrise şi vorbite, sau de prin ONG-uri patriotice. Doar ştiţi, că cea mai bună ascunzătoare este la vedere şi cea mai bună minciună este adevărul. Comunicatorii SRI-ului trebuie să ştie a opera cu trei termeni foarte importanţi: textul, pretextul şi contextul.     Fireşte, că era mult mai atractiv, pentru domnul Director, să-şi vadă chipul pe sticlă şi să ne ameţească pe noi, „stupid people”, cu „neşte” combinaţii de idei haotice, cu divagaţii de moment, adică elucubraţii în toată regula. Printre naivii telespectatori, se mai găsesc şi specialişti, care râd pe înfundate atunci când văd, „disertându-se aprins divagant” despre cultura de securitate. Când un director al unui serviciu de intelligence iese în public, frecvent, el, nu mai are ce căuta în această muncă.

Să învăţăm de la israelieni. Ei pun în fruntea serviciilor de informaţii foşti ofiţeri de carieră, profesionişti pur sânge şi ies pe sticlă doar cu aprobarea primului ministru, însă, şefii de guvern,  sunt al naibii de  zgârciţi cu aprobările. Şi mai ştiu, aceşti aşi ai intelligence-ului israelian, că informaţia are un singur stăpân şi aceasta, mai ales, la nivel strategic, nu se împarte cu nimeni. Aşa-i în munca secretă. Dacă vom căuta printre foştii ofiţeri români de intelligence, acum pensionaţi, chiar dacă au fost securişti, s-ar fi găsit profesionişti excepţionali, tobă de meserie şi de carte, educaţi a fi cu ochii la frontiere, instruiţi a sta cu urechea la durerile patriei şi pregătiţi a lua deciziile cele mai bune. Au fost trimişi câinii de vânătoare la cules informaţii, având clopoţei la gât. Grav!  Concluzia mea, ca lucrător bătrân în meserie, este una singură: între munca de informaţii şi Triumviratul de pe Covoare este neantul. Dacă distinsul nostru Preşedinte, un adevărat lup de mare, va prelua comanda unui vas maritim, după lăsarea sa la vatră, i-aş sugera, cu cel mai adânc respect, să angajeze astfel de diletanţi ca muşi în echipaj şi să îi pună să scoată, măcar un an de zile, apa din santina navei, cu găleata. Ei, marinarii, care încep munca de jos, de la santina navei, spre a ajunge buni navigatori, ar constitui un bun exemplu pentru orice lider de organizaţie. Cum pot ajunge, unii, buni şefi într-un serviciu de informaţii al unei naţiuni respectabile, dacă nu au plecat în carieră de la talpa meseriei?  Unii dintre liderii organizaţiilor de intelligence s-au văzut cocoţaţi la nivelul deciziei, fără pic de experienţă informativ-operativă

Deocamdată mă opresc aici dar subiectul nu s-a terminat. Şi ceva foarte important: PONTA TREBUIE SĂ DEMISIONEZE. Nu ştiu de fapt ce mai doreşte?

Hai, GATA MĂI PUŞTIULICĂ! CE mai aştepţi? Pleacă dracului la ..CULCARE!”.

DEMISIA! Sau te faci că nu înţelegi? Haide DEMISIA!

                                                                              Gral(r)dr.ec. Florin Mihai NAHORNIAC

Ceremoniile de sărbătorire a Debarcării din Normandia au început în prezenţa prinţului Charles

Prinţul Charles a sosit joi după prânz la Bénouville, în apropiere de plajele pe care au debarcat Aliaţii la 6 iunie 1944, pentru a participa la primele ceremonii de comemorare ale Zilei Z în compania unor veterani britanici, relatează AFP.

Prinţul şi soţia sa Camilla au sosit cu puţin înainte de ora locală 13.00 (14.00, ora României) în această localitate aflată în vecinătate „Podul Pegas“, faimosul pod asupra căruia paraşutişti britanici au preluat controlul în noaptea de 5 spre 6 iunie 1944.

Graphic1

Fiul reginei Elizabeth, în uniformă de gală de feldmareşal, însoţit de Camilla, purtând un mantou gri-albastru şi un colier de perle, a traversat podul către comuna Ranville, primul sat eliberat în Franţa continentală.

      Cuplul a mers direct la veterani, la un fost combatant aşezat într-un scaun cu rotile.

„M-a întrebat dacă sunt sănătos şi din ce regiment făceam parte. I-am răspuns (că am făcut parte din) Regimentul Sherwoods”, a declarat pentru AFP Tony O’Keefa.

Cuplul princiar urmează să asiste, joi după-amiaza, la saltul cu paraşuta a 300 de paraşutişti din mai multe ţări, deasupra satului Ranville, cu o zi înainte de ceremonia internaţională la care vor lua parte aproximativ 8.000 de persoane, inclusiv 1.000 de foşti combatanţi şi aproximativ 20 de şefi de stat şi de guverne, pe plaja Sword Beach, unde au debarcat trupele britanice.

Prinţul Charles, la gâtul lui Putin, Rogozin, la Bucureşti şi robinetul lui Biden

Mizînd pe marasmul în care este ţinut poporul, pe iluzia votului democratic şi cu gîndul la fotoliul confortabil de la Bruxelles, retribuit cu mii de euro, treisprezece partide, două alianţe şi opt independenţi, în total, 500 de candidaţi din lumea politicienilor zgomotoşi s-au agitat cu asupra de măsură pe străzi, pe „feisbuc”, pe unde nici nu vă vine să credeţi, pentru cele 32 de mandate. Ieşind la vot aţi legitimat noii figuranţi pentru Ţară. Prea puţin probabil ca vreunul dintre ei să urnească România din loc sau să pună umărul la schimbarea sistemului virusat. Din păcate, singura armă a românului împotriva clasei politice rămîne votul, ineficient şi acesta, contrafăcut şi falsificat.Citîndu-l pe Tudor Muşatescu din piesa de teatru „Titanic Vals”, „votează fiecare cu cine vrea şi din urnă iese cine trebuie!” Ne merităm clasa politică şi corupţia din toate ungherele ei.

Dmitri Rogozin se autoinvită la Bucureşti, la 31 august

Graphic1

După un schimb de replici usturătoare cu Preşedintele României, într-un mesaj recent postat pe contul său de feisbuc, Dmitri Rogozin devine tot mai vesel şi se autoinvită la Bucureşti, la 31 august: „Le propun domnilor (Traian) Băsescu şi (Victor) Ponta să sărbătorim împreună, la 31 august, la Bucureşti, 70 de ani de la eliberarea acestui oraş de fasciştii români”. Declaraţie ilegal de neinspirată! Ori  nu are consilieri inteligenţi pe probleme de istorie ori îi ignoră. Dacă tot vine la Bucureşti, cred că va aduce Tezaurul românesc şi ceea ce au furat în plus Sovromurile ruseşti. Poate a vrut să spună că va merge în Polonia să comemoreze masacrul de la Katyn. Sau pe cele de la Fîntîna Albă, Lunca, Bălţi, Siberia. Să nu ştie Rogozin că nazismul german şi fascismul italian sînt două mîncăruri de peşte diferite? Că Germania lui Hitler a însemnat Nazism, iar Italia lui Mussolini, fascism? O vrea el să sărbătorească eliberarea de fascism, dar a greşit ţara. Dorind să se îndrepte spre Roma, a nimerit România. Să sperăm că autorităţile de la Bucureşti vor gîndi de zece ori înainte de a face alte declaraţii trăsnite. Misiune grea pentru premierul nostru, dacă, pe nepusă masă, Rogozin soseşte la Bucureşti cu Tupolev-ul. Precis va înlocui steagul U.E. din clădirea Guvernului cu steagul roşu. Aşa a procedat la vizita premierului chinez, de anul trecut. A înlocuit steagul U.E. cu cel al Chinei. Mai aveţi puţintică răbdare, domnule Dmitri, vă chemăm noi la parastasul capitalismului şi vom cînta împreuna „veşnica pomenire”.

Prinţul Charles sare la gîtul lui Putin, Nigel Farage dă de pămînt cu românii

Graphic1

În Regatul Unit al Marii Britanii, doi musculoşi celebri se dau în stambă. Presa britanică şi extremistul Nigel Farage dau cu românii de pămînt, asmuţind Europa pe noi. La gîtul lui Putin sare Prinţul Charles, încălcînd neutralitatea monarhiei, comparîndu-l pe Vladimir Putin cu Hitler.  Rusia s-a înfuriat şi a cerut o întîlnire faţă în faţă între oficiali ruşi şi britanici la sediul ministerului de Externe de la Londra. Lui Charles ar trebui să i se amintească modul în care s-a construit imperiul britanic şi se va potoli pe loc. Lui Nigel Farage să i se prezinte statisticile Scotland Yard, unde nu românii sînt campionii, ci zecile de mii de britanici. Prinţul Charles s-a descalificat mai demult în privinţa judecăţilor morale. Nu era cazul să compare faptele lui Putin cu cele ale lui Hitler. Putin are o bilă albă de la mine pentru patriotism şi normalizarea situaţiei civice în Rusia, prin legea care pedepseşte aspru propaganda deviaţilor-sexual. Pentru celelalte mişcări neortodoxe îl va judeca istoria. Nu mă las orbită de reclama pe care o face prinţul Charles Transilvaniei. Ne putem da seama ce se ascunde în intenţiile sale şi în entuziasmul prin care achiziţionează case, văi, păduri şi sate în Ardeal. I-a scăpat porumbelul din gură lui Charles sau a fost sfătuit să facă afirmaţia cu pricina? Niciunul nu-i mai breaz. Hoţii strigă, hoţii. Cererea ruşilor de a se întîlni faţă în faţă cu oficialii englezi este îndreptăţită.

Sarkozy cere desfiinţarea spaţiului Schengen

Graphic1

Fostul preşedinte francez, Nicolas Sarkozy face apel pentru desfiinţarea spaţiului Schengen. Într-un editorial semnat în publicaţia „Le Point” susţine c㠄politica migraţională a UE este un eşec, iar egalitatea statelor membre în drepturi şi obligaţii ar fi doar un mit fără legătură cu realitatea.” „Sarkozy pledează pentru înlocuirea Schengen-lui cu un nou model, la care ţările din afara spaţiului de liberă circulaţie să adere doar dacă adoptă aceeaşi politică de imigraţie.”

Sondajele confirmă că în Franţa se prefigurează o victorie a Frontului Naţional, formaţiune de “extremă dreapta”, anti-imigraţie şi eurosceptică. Afirmam acelaşi lucru în urmă cu două săptămîni, în editorialul „Eurovisionul un atentat la morala creştină”. Partidele cu mesaj naţionalist şi ultraconservator cîştigă teren în Europa şi în lume. De ce Sarkozy n-a avut curaj să ceară acest lucru pe vremea cînd era preşedintele Franţei? Îi era teamă să spună în mod direct  că e rasist şi acum o scaldă cu politica antimigraţie, Franţa fiind aglomerată de oameni de altă origine decît cea Europeană.

Cooperarea cu americanii, bazată pe afaceri gen Bechtel şi Chevron, continuă!

Graphic1

Mîine-poimîine, un alt lider european, lăsat la vatră, va cere, ca măsură complementară şi logică, desfiinţarea mafiei U.E. Nimic rău, dar să-şi ia înapoi reţelele de crimă economică, exploatatorii, corupţii, bancherii, băncile, gangsterii, deviaţii-sexual, farmaciile, supermarcheturile, afacerile murdare ale corporaţiilor americane şi să redea suveranitatea României, pentru că, iată drama: S.U.A. nu se pot odihni din cauza războiului care ne pîndeşte, fireşte, aţîţat subtil tot de americani. Dintr-o dată au devenit grijulii cu noi, semn că în România încă nu s-a furat tot, iar în acest sens continuă cooperarea cu ei, bazată, în special, pe afaceri gen Bechtel şi Chevron! Vrăjită parcă, toată presa cea vestită a întregului apus a stat ochii după avioanele care brăzdau cerul, aşteptîndu-l pe Joseph Robinette Biden, Jr. (la americani Jr. şi Sr. sînt nişte mofturi). Cînd acesta a descălecat de pe calul înaripat la Baza Aeriană Otopeni, deşi am tot crezut că va veni călare pe o dronă, şi-a aruncat vestonul în faţa camerelor de luat vedere şi a deschis robinetul discursului de udat castraveţii grădinarilor noştri. Lupul costumat în blană de oaie s-a folosit de cuvîntul „sfinţenie” pe pămînt românesc creştin, pentru a primi în schimb asigurarea că autorităţilor de la Bucureşti merg cu  barca lor în arzătoarea chestiune a Ucrainei şi în cea a gazelor de şist. Deci, tot robinetul lui Biden a avut de cîştigat.

Ministrul Duşa a trecut printr-o grea încercare intelectuală

Graphic1

Podidit de emoţii, Ministrul Apărării noastre a demonstrat cu hîrtiile în faţă cît de simplu se vorbeşte limba chineză. Regret că a trebui să treacă printr-o grea încercare intelectuală, adică să citească o pagină cu litere mari în limba maternă. Ştiind că nu stă prea bine la capitolul talent oratoric, nu şi-a repetat cu o seară înainte lecţia la citire. Mai puteţi rezista, dragi români, privind pasivi la găştile de la Putere, ce duc la îndeplinire planurile diabolice ale mondialiştilor iubitori de arginţi? Păi, Joseph Robinette Biden vine să ne vorbească despre libertate, despre sfinţenie şi drepturile omului, după ce S.U.A. ne-au ademenit soldaţii în războaiele lor, iar acum au primit acces la resursele noastre? Care libertate, ce drepturi? Dreptul de a trăi în sclavie, dreptul de a munci pe cîteva parale pentru ca mondialiştii să-şi întreţină huzurul? De cînd cu Ucraina, în România e o fojgăială continuă de oficialităţi americane: Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, vicepreşedintele american Joseph Robinette Biden, iar la începutul lui iunie s-a anunţat Chuck Hagel, şeful Pentagonului. Poate de aceea Traian Băsescu a fost scuipat la Constanţa, iar Premierul Victor Ponta, huidut în gara de Nord.

de Diana Maria Popescu Revista Agero Stuttgart

Am fost şi eu în Normandia. Un veteran britanic de 89 de ani a fugit din azil, pentru a se alătura camarazilor săi în Normandia

Celebrarea a 70 de ani de la Debarcarea Aliaţilor în Normandia a trezit emoţii puternice în rândul veteranilor de război, majoritatea aflaţi la vârste foarte înaintate. Britanicul Bernard Jordan, în vârstă de 89 de ani, nu a rezistat tentaţiei de a se alătura camarazilor săi de arme şi a fugit din sanatoriul în care se afla, pentru a participa la ceremoniile de vineri, de pe coasta franceză.

Cu medaliile ascunse sub jachetă, fostul ofiţer al Marinei Regale le-a spus îngrijitorilor că pleacă la o plimbare prin localitate, în dimineaţa de 5 iunie.     Jordan a luat însă drumul Franţei şi până seara era deja cazat într-un hotel din Ouistreham, lângă Arromanches, unde soldaţii britanici au dus lupte grele cu armata nazistă.     La ora 7.15, la sanatoriul din Hove, East Sussex, s-a dat alarma, din cauza dispariţiei veteranului, considerat de asistenţii azilului „în putere“ la vârsta sa înaintată.  Reprezentanţii azilului l-au căutat acasă, în spitale, la morgă, alertând şi companiile de taxi sau de transport public, pentru a-l putea găsi.

Teama cea mai mare era că bătrânului i se întâmplase ceva grav şi nu a mai reuşit să ia legătura cu sanatoriul.    Bernard Jordan se putea plimba fără probleme prin oraş, întrucât nu avea probleme de sănătate majore şi se află în deplinătatea facultăţilor sale mentale.De aceea, îngrijorarea asistenţilor creştea pe măsură ce orele treceau.

Misterul s-a elucidat când un îngrijitor a primit un apel telefonic de la un alt veteran care i-a comunicat că Bernard Jordan a luat autobuzul spre Franţa împreună cu el şi se va întoarce când va fi pregătit.   Poliţia din Brighton a considerat cazul ca fiind deosebit de amuzant, iar comandantul Nev Kemp a scris pe Twitter: „Ador asta: veteran de 89 de ani, declarat dispărut de la azil, după ce nu I s-a dat voie să meargă la ceremoniile pentru Ziua Z. L-am găsit acolo!“

Fostul ofiţer de marină şi-a povestit aventura într-un interviu pentru televiunea ITV, vineri seara, când încă se afla în Normandia. „Sper că nu voi avea probleme când mă întorc“, a afirmat simpaticul Jordan.   „Am vrut doar să vin la ceremonie. Am fost şi anul trecut şi – Doamne Ajută!- voi merge şi la anul, dacă mai sunt pe aici“, a declarat senin ofiţerul, care va împlini 90 de ani luna viitoare.    Purtătorul de cuvânt al azilului, considerat unul dintre cele mai bune din ţară, a afirmat că Bernard este binevenit înapoi. „Bernard are o personalitate puternică şi întotdeauna face ce îi trece prin minte. Ne bucurăm şi susţinem prezenţa lui la ceremoniile închinate Zilei Z“.  Jordan a venit la sanatoriu în ianuarie, pentru a petrece cât mai mult timp cu soţia lui Irene, internată acolo. Veteranul beneficiază de un program special, însă nu i s-a permis să facă călătoria până în Franţa.

Graphic1

Veteranul a luat autobuzul şi apoi ferryboatul cu unul dintre foştii săi camarazi şi au trecut Canalul Mânecii. Ulterior, s-au reîntâlnit cu veteranii din batalioanele 2 şi 3 de paraşutişti, care au spus despre el: „Este cel mai bun tovarăş al nostru!“. Bătrânul şi-a găsit singur o cameră la un hotel din portul Ouistreham, în apropierea plajei Sword unde a avut loc ceremonia internaţională.       „M-am simţit foarte bine“, a mărturisit, vizibil emoţional, veteranul Jordan.      În timpul călătoriei de întoarcere, din această dimineaţă, Bernard Jordan a fost invitat de căpitanul ferryboatului la un mic dejun pe punte. „Ne-am bucurat să-l avem aici. E un tip minunat“, a declarat purtătorul de cuvânt al companiei de ferryboaturi.

Am fost şi eu invitat în Normandia după ce am participat în zilele de 4 şi 5 iunie la G 7 SUMMIT. A fost obositor şi greu dar a fost frumos. Pentru mine a fost o bucurie să o văd pe regina Marii Britanii ELISABETA a II a. Modestă, elegantă şi încă în vigoare Majestatea Sa a venit în Normndia cu Eurostarul. În mulţime m-a recunoscut deoarece mă cunoştea de pe vremea când l-am însoţit pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu împreună cu ceilalţi ofiţeri de contraspionaj din suita sa de gardă în vizita în Marea Britanie în  anii ’70. A fost o mare onoare pentru mine şi toate durerile ce le aveam în acel moment la piciorul drept, datorită diabetului, nu le-am mai simţit cheltuielile fiind suportate de statul german.

                                                                                                         Gral(r)dr ec Florin NAHORNIAC

Aşa au fost asasinat marii oameni politici ai României. Sentința de condamnare a lui Lucrețiu Pătrașcanu

Lucreţiu Pătrăşcanu a fost un  mare lider comunist dar şi un intelectual, un bun jurist desăvârşit al României. El s-a alăturat Partidului Comunist din România din convingere şi pentru că avea orientare democratică de stânga  fiind  de acord cu doctrina comunistă. Fiind un om foarte cult el şi-a dat seama că numai cu ajutorul ţărilor din Vestul Europei socialismul de care avea nevoie România trebuia să fie un real socialism democratic, aşa cum era el promovat de marii oameni de stânga din Vestul Europei, o stângă democratică, cum promovau MARX şi ENGELS.   Ideile acestuia nu au fost agreate de comuniştii români dar şi de cei sovietici care l-au bănuit de colaboraţionism, înaltă trădare de patrie şi de sponaj în favoarea Marii Britanii, fiind chiar considerat spion a serviciilor secrete engleze. Cu un dosar penal, bine ,,instrumentat’’ de serviciile secrete româneşti, a fost condamnat la moarte pentru înaltă trădare naţională şi de spionaj în favoarea serviciilor secrete engleze. Iată alăturat decizia de condamnare:

Comunicatul oficial al Tribunalului Suprem al R.P.R. — 18 aprilie 1954: De la Tribunalul Suprem al R.P.R.

                                                                         Comunicat

Între 6–14 aprilie 1954, Colegiul Militar al Tribunalului Suprem al Republicii Populare Române, compus din colonelul Ilie Moisescu, președinte, colonel Demeter Alexandru și colonel Ciulei Ion, asesori populari, procurori fiind colonel Aurel Ardeleanu, colonel Rudolf Rosman, colonel Grigore Râpeanu și maior Ion Pahonțu, a judecat procesul grupului de spioni și complotiști în frunte cu L. Pătrășcanu […]      Cercetările au dovedit că încă din 1940 Pătrășcanu a întreținut legătura cu directorul general al Siguranței legionare, Al. Ghica. El a devenit unul din cei mai mârșavi agenți ai Siguranței și ulterior unul din principalii agenți ai serviciilor de spionaj ale unor puteri imperialiste.   În timpul războiului criminal antisovietic, acești provocatori și spioni au dat pe mâna Siguranței un mare număr de luptători patrioți antifasciști, dintre care mulți au fost executați de autoritățile fasciste. În anul 1943, Lucreţiu Pătrășcanu și-a aranjat cu ajutorul subsecretarului de stat la Interne în guvernul fascist, generalul Piki Vasiliu, o internare de câteva luni în lagărul de la Tg. Jiu pentru a-și acoperi astfel legăturile cu Siguranța fascistă și pentru a desfășura acolo acțiuni provocatoare împotriva internaților antifasciști. Acționând ca dușman al poporului român, Lucreţiu Pătrășcanu s-a întâlnit, în iulie 1944, cu Ion Antonescu și a căutat prin felurite mijloace să întârzie răsturnarea clicii fasciste de către forțele patriotice.

După eliberarea țării noastre de către forțele armate ale Uniunii Sovietice, când forțele patriotice au reușit să doboare dictatura fascistă și să aresteze căpeteniile antonesciene, Lucreţiu Pătrășcanu primește din partea serviciilor de spionaj ale unor puteri imperialiste directiva de a păstra cu orice preț funcția înaltă în care se strecurase, în vederea intensificării activității criminale împotriva statului și poporului român. El are în acest scop o serie de întrevederi secrete cu agenți ai serviciilor de spionaj ale S.U.A.

Folosind situația sa în guvern, Pătrășcanu organizează un grup complotist antistatal, având agenți atât în aparatul exterior al ministerului de Externe, cât și în Ministerul Justiției, Institutul de statistică și în alte instituții de stat.       În preajma lui 24 februarie 1945, Pătrășcanu transmite lui Rădescu, prin spionul american L. Madison, asentimentul său pentru organizarea unei lovituri militaro-fasciste. […]    Tribunalul a stabilit, de asemenea, o serie de fapte care arata totala descompunere morală a lui Pătrășcanu și a complicilor săi.      În cursul dezbaterilor procesului, a fost dovedită pe deplin vinovăția acuzațiilor prin documente originale descoperite de organele de cercetări, prin corespondența personală a acuzaților, precum și prin depozițiile unui număr de 89 martori.   În fața probelor incontestabile, acuzații au confirmat în instanță declarațiile făcute la cercetări, recunoscându-și vina pentru crimele săvârşite. Tribunalul Suprem al R.P.R. a stabilit că acuzatul Lucreţiu Pătrășcanu se face vinovat de trădare de patrie, de acțiunea de paralizare a luptei forțelor patriotice împotriva fascismului, de organizarea unui grup complotist contrarevoluționar și antistatal, în scopul acaparării puterii și restabilirii regimului burghezo-moșieresc și a dominației imperialiste asupra României. […]

Tribunalul Suprem al R.P.R. hotărâște:

Condamnă pe L. Pătrășcanu și R. Koffler la pedeapsa cu moartea; […]

Sentința este definitivă.

Sentința Tribunalului Suprem de condamnare la moarte a lui Lucreţiu Pătrășcanu și R. Koffler a fost executată.

(„Scânteia“, nr. 2950, din 18 aprilie 1954, p. 3)

Bogdan Murgescu, Istoria României în texte, București, Editura Corint, 2001, p. 373-374

                                                                                                                                          Dr ec  Florin NAHORNIAC

Presa poloneză despre Restauraţia din România, între analize profunde şi bârfe profunde

Presa poloneză a prezentat cu acribie şi detalii situaţia politică din România anilor ’20, pe tot parcursul crizei dinastice, şi a acordat o atenţie deosebită revenirii în ţară a prinţului Carol, în iunie 1930. România era în perioadă aliatul cel mai apropiat al Poloniei, iar Polonia îşi dorea stabilitate internă la Bucureşti şi se temea de o eventuală cotitură a politicii externe a ţării aliate. În plus, scara de percepţie a întoarcerii lui Carol era înfluenţată de modul în care se desfăşurase aceasta, cu tenta de senzaţional şi de taină aşteptată de mulţi cititori.

După privarea de succesiunea la tron, ca urmare a actului din 4 ianuarie 1926, prinţul român Carol a fost forţat să rămână în exil, dar, cu toate acestea, aşa-numita „chestiune dinastică” din România a rămas de actualitate. Motivele pentru această stare de lucruri au fost desemnarea ca succesor la tron a fiului minor al lui Carol, Mihai, şi starea precară a sănătăţii regelui român Ferdinand. Cei mai mulţi observatori ai scenei politice erau conştienţi de gravitatea bolii de care suferea regele (cancer la ficat) şi de faptul că nivelul la care se afla medicina de atunci nu dădea speranţe ca regele să poată trăi până când nepotul său ar fi ajuns la maturitate. Soluţia impusă în astfel de situaţii de Constituţia României era reprezentată de regenţă; însă un defect major al legii fundamentale din 1923 era acela că nu preciza cine ar fi trebuit să intre în componenţa acestui consiliu, lucru care a dus la politizarea imediată a chestiunii.     În cele din urmă s-a decis ca regenţa să fie asigurată de cel de al doilea fiu al lui Ferdinand – Principele Nicolae, de Patriarhul României – arhiepiscopul ortodox Miron Cristea şi de preşedintele Curţii de Casaţie – Gheorghe Buzdugan, acesta din urmă având de facto rolul dominant. Într-o anumită măsură, Patriarhul conferea Regenţei prestigiul necesar, în timp ce Nicolae făcea posibilă influenţa politică indirectă a reginei Maria, soţia regelui decedat.

Presa poloneză prezenta zvonurile potrivit cărora prinţul Carol ar fi intenţionat să-şi răstoarne tatăl de pe tron

Gestul lui Carol de renunţare la succesiune a fost, bineînţeles, observat de presa poloneză, ale cărei relatări pe marginea evenimentul se făceau prin prisma compasiunii faţă de fosta soţie a Prinţului Carol: Elena. Nu au fost trecute cu vederea nici excesele prinţului din noaptea Anului Nou, la Paris, unde ar fi fost însoţit de fratele său Nicolae. Se poate, aşadar, trage concluzia că prinţul Carol nu a avut o presă bună în Polonia; cu toate acestea, anumite rezerve faţă de el pot fi înţelese prin aceea că era protagonistul unui scandal politic, care vindea ziarele şi în care prinţul era, volens nolens, personajul negativ.

Graphic1

În corespondenţele din zilele următoare s-a încercat prezentarea atmosferei de la Bucureşti şi din provincie, amintindu-se şi posibilitatea izbucnirii unei revolte a unei părţi a armatei şi cetăţenilor care l-ar fi sprijinit necondiţionat pe prinţ. Se pomeneau zvonurile conform cărora prinţul Carol ar fi intenţionat să îl răstoarne pe tatăl său şi să instaureze în România o dictatură după modelul italian, intenţie zădărnicită de reacţia hotărâtă a prim-ministrului Brătianu. Interesant este că nu era într-adevăr cunoscută identitatea persoanei pentru care Carol renunţase la tron – o parte a corespondenţilor considera că era probabil să se fi hotărât să se întoarcă la prima sa soţie, Zizi Lambrino. Curând, cotidianul „Czas” informa despre condiţiile care-i fuseseră impuse prinţului Carol în exil. De asemenea, se sublinia că renunţarea survenise din cauze particulare, fără a exista în această decizie nici un element politic

                      „Kurier Łódzki” îl descria pe Brătianu drept un „creator” de regi

Primul test la care a fost supusă eficienţa noii soluții constituţionale a avut loc în anul imediat următor morţii regelui Ferdinand, survenite în 1927. Regenţa s-a constituit atunci în formulă completă, deşi se lua în calcul destul de serios şi posibilitatea întoarcerii lui Carol din exil. Aceasta nu s-a întâmplat, printre altele, din cauza poziţiei foarte hotărâte a prim-ministrului de atunci, Ion I. C. Brătianu, şi a întregului PNL. Cauza opoziţiei prim-ministrului o reprezenta teama că, după întoarcerea lui Carol, îşi va pierde influenţa asupra situaţiei politice din ţară. Oricum, se ştia că relaţiile dintre prinţ şi prim-ministru nu erau dintre cele mai bune. Brătianu era conştient de faptul că pe perioada regenţei el era, de fapt, cel care împărţea cărţile în ţară. „Kurier Łódzki” îl descria chiar pe Brătianu – bineînţeles cu o doză de exagerare – drept un „creator” de regi. Iar acest lucru arată prestigiul de care se bucura Brătianu în străinătate.

Graphic1

Pe de altă parte, după moartea preşedintelui PNL (intervenită destul de neaşteptat) şi după preluarea funcţiei de către fratele său Vintilă, liberalii au început să piardă din influenţa lor politică, în folosul relativ nou înfiinţatului Partid Naţional Ţărănesc. Această slăbire devine destul de vizibilă în 1929, în ajunul unei noi crize, declanşată de un litigiu între Constantin Argetoianu şi Vintilă Brătianu. Conform corespondenţei din „Kurier Łódzki”, motivul controversei îl reprezenta lipsa unui consens privind viitoarea direcţie de dezvoltare a agriculturii şi industriei în România. Argetoianu se declara pentru permiterea pătrunderii pe piaţă a investitorilor străini, în timp ce Brătianu, în spiritul politicii promovate de tatăl şi fratele său, prefera să rămână credincios vechiului principiu „prin noi înşine”. Chiar faptul că aceste divergenţe de opinie fuseseră făcute publice era o dovadă a existenţei unor probleme serioase în sânul partidului. Existau, de asemenea, speculaţii privind posibilitatea încredinţării conducerii PNL lui Ion Duca, în calitate de reprezentant al generaţiei tinere a liberalilor; s-a considerat totuşi că e încă prea devreme să se iniţieze acţiuni anti-guvern, lucru confirmat şi de gravitatea înfrângerii înregistrate de PNL la alegerile parţialedin judeţul Hunedoara. Pe de altă parte, doar rezultatul din această circumscripţie nu poate fi într-o foarte mare măsură semnificativ pentru rivalitatea PNL-PNŢ, deoarece Transilvania era cunoscută ca un bastion al PNŢ.

               Perspectiva celor 15 ani de regenţă începe să-i îngrijoreze pe liderii politici

Chestiunea dinastică rămânea, aşadar, o problemă deschisă şi, în mod natural, a devenit şi mai de actualitate odată cu moartea regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927. În luna octombrie 1927, Ion Mihalache aprecia că revenirea lui Carol ar fi fost benefică din punct de vedere al perspectivei celor15 ani de regenţă, în timpul cărora nu ar fi fost, desigur, rege, ci mai degrabă unul dintre regenţi, poate chiar singurul regent. Această poziţie era destul de des întâlnită în rândurile membrilor PNȚ, iar mai târziu i-a devenit adept şiIuliu Maniu. Chiar mai devreme, înainte de moartea regelui, de la Curte începuseră să fie interceptate semnale privind posibilitatea modificării poziţiei Curţii Regale relativ la actul din 4 ianuarie 1926; dar aceasta, numai în cazul unui acord între toate partidele politice importante. În plus, din motive politice şi formale, se sugera că o posibilă inițiativă în acest sens ar trebui să vină din partea PNL.

Graphic1

Majoritatea partidelor, inclusiv PNŢ, acţionau în această problemă pe cont propriu, ţărăniştii manifestându-se cu cea mai mare hotărâre în presa oficială cu cererea – publicată la 2 februarie 1927 – de a modifica actul de la 4 ianuarie 1926, în sensul acceptării revenirii lui Carol în ţară. Răspunsul autorităţilor la această cerere a fost foarte hotărât: ziarele în care fusese publicat manifestul PNŢ au fost confiscate. Şi, pe lângă confiscarea publicațiilor, prim-ministrul Averescu a luat cuvântul oficial în această chestiune, declarându-se pentru menținerea în vigoare a prevederilor actului de detronare a lui Carol; aceasta a fost o surpriză foarte mare pentru ceilalţi politicieni, dat fiind faptul că până atunci Averescu păruse să fie cel puţin favorabil întoarcerii lui Carol în ţară, iar acum declara cu totul altceva. Se crede că această schimbare de atitudine ar fi putut fi, într-un sens, preţul pentru rămânerea PP la putere. În același timp, însemna și întreruperea pentru o perioadă de timp a discuţiilor privind o posibilă alianţă cu PNŢ.

PNŢ-ul nu vorbea într-un singur glas; Stere era categoric împotriva sprijinirii lui Carol.                                                  

Înfrângerea suferită de PNŢ în încercarea de a lărgi cadrul discuţiei privind chestiunea dinastică a fost înțeleasă de celelalte partide politice ca o pierdere serioasă a prestigiului acestei formațiuni politice; în aceste condiţii, politicienii care îl detestau pe Maniu, mai ales cei din cercurile favorabile lui Iorga, se așteptau PNŢ că ajungă repede în pragul destrămării, mai ales că din rândurile sale decisese să plece Dr. N. Lupu. Cum avea să se dovedească mai târziu, speranţele ca problema să se soluţioneze astfel au fost deșarte. Pe de-o parte, Maniu şi colegii săi au reuşit, într-o oarecare măsură, să consolideze partidul în jurul lui, pe de altă parte, plecarea lui Lupu nu a slăbit compactitatea partidului deoarece cu el nu a plecat decât o mică parte a membrilor existenți ai PNŢ.

Graphic1

În ciuda aparentului eşec, liderii PNŢ a reuşit să reaprindă dezbaterea privind succesiunea, asupra căreia au trebuit să se pronunțe toți cei care aspirau să joace un rol major pe scena politică. Iorga şi al lui PN (de fapt, după cum se ştie, PN-D) au decis să nege actul de detronare, dar în acelaşi timp căutau o cale pentru a ajunge la un acord cu liberalii – un semn al disperării profesorului, care își dorea să continue să existe în arena politică. Se pare că până şi Vintilă Brătianu ar fi fost capabil să-l accepte pe Iorga la conducerea PNL, însă nu au fost de acord ceilalți lideri PNL. De asemenea, nici tot PNȚ nu vorbea într-un singur glas. Primul nemulțumit în legătură cu sprijinul relativ oferit cauzei prinţului Carol a fost dr. N. Lupu, care considera această readucere în discuție a chestiunii dinastice nici mai mult nici mai puțin decât o crimă. Dintre cei care au decis să rămână în partid, împotrivă s-a pronunţat C. Stere, care considera că o formaţiune care dorea să vină la putere ar fi trebuit să fie de partea legalismului juridic, nu să încerce să ia puterea negând pe faţă ordinea juridică din ţară. În această parte a argumentaţiei lui, Stere se apropia de poziţia abordată de PNL, temându-se de mişcările interne ce ar fi putut izbucni în ţară. Un pericol deosebit pentru stabilitatea situaţiei interne ar fi reprezentat aducerea lui Carol în ţară în timpul când la puterea era PNL – după Stere aceasta ar fi însemnat război civil. Din acest motiv, pentru o perioadă de timp, PNŢ încetat să mai aducă problema dinastică în discuţiile pe politică internă.

Moartea regentului Gheorghe Buzdugan creează numeroase probleme; Maniu vrea să controleze situaţia

Chestiunea prinţului Carol a căpătat mai multă însemnătate pe 7 octombrie 1929, când a murit unul dintre regenţi, Gheorghe Buzdugan, creându-se astfel o situaţie foarte delicată pentru guvern din mai multe motive. În primul rând, conform afirmaţiilor lui N. Iorga, Buzdugan era singurul din Regenţă care se bucura de un oarecare respect în societate. O altă problemă, de această dată pentru guvern, a fost că tocmai graţie lui Buzdugan Maniu putea influenţa direct Regenţa. O a treia chestiune, de această dată de natură constituţională, o reprezenta lipsa unor reglementări detaliate cu privire la modul în care ar fi trebuit procedat în acest caz, şi cine ar fi trebuit să îl înlocuiască pe membrul decedat. În presa poloneză au existat speculaţii că poziţia rămasă liberă urma să fie ocupată de regina-văduvă Maria.

Graphic1

În acest caz a fost vorba, probabil, chiar de un delict constituţional, prin încălcarea articolului 81 din Constituţie, deoarece, după moartea lui Buzdugan, Maniu a anunţat că, până la reîntregirea componenţei Regenţei, Guvernul va prelua toate sarcinile acesteia. A fost un abuz evident, deoarece în trecut nu fuseseră niciodată luate astfel de măsuri, nici atunci când unul dintre cei trei regenţi nu se afla în ţară, sau când era bolnav, imobilizat la pat; în astfel de situaţii, Regenţa funcţionase doar cu doi membri şi nimeni nu negase valabilitatea dispoziţiilor sale. Maniu, în calitate de şef al guvernului, a hotărât însă că alegerea celui de al treilea regent va fi decisă de Parlament, în şedinţă comună. Din motive evidente, ideea nu a stârnit entuziasm printre partidele de opoziţie, care i-au informat pe cei doi membri ai Regenţei de faptul că erau împotrivă, motivând că, în acest caz, PNŢ ar avea de fapt mână liberă în alegerea regentului. În schimb, s-a cerut convocarea Consiliului de Coroană, care să numească un nou Regent.

Aşa cum se aşteptau membrii partidului, Maniu nu a acceptat propunerea, dându-şi seama că într-o astfel de şedinţă îi va fi greu să-şi impună candidatul dorit. Aşadar, şeful guvernului a adoptat tactica aşteptării şi, până în ultimul moment, a evitat să facă nominalizări concrete, mai degrabă respingându-le pe cele apărute ca la un fel de bursă de schimb parlamentară. În ultima clipă, a fost depusă de PNŢ candidatura lui Constantin Sărăţeanu, până atunci consilier la Curtea de Casaţie. A fost o mişcare destul de neaşteptată a lui Maniu, deoarece chiar şi în PNŢ,puţini auziseră de acest candidat. Cum era de aşteptat, această candidatură a întrunit majoritatea necesară şi Sărăţeanu a întregit componenţa Regenţei.

                                          Sărăţeanu, o marionetă în mâinile PNŢ

Alegerea lui Sărăţeanu a afectat foarte serios reputaţia Regenţei şi, de asemenea, a guvernului însuşi. Deşi trebuie să recunoaştem că statutul din 1926, ce reglementa procedurile referitoare la regenţă, nu cuprindea prevederi specifice cu privire la ceea ce ar trebui să se facă în cazul apariţiei unei astfel de situaţii, cu toate acestea, prin analogie la situaţia iniţială, s-ar fi putut presupune că poziţia ar fi trebuit să fie ocupată de Preşedintele Curţii de Casaţie – care era Andrei Rădulescu; Sărăţeanu era doar consilier în cadrul curţii. Pe deasupra, se apropia de pensie şi se ştia că era foarte posibil să nu fie capabil să-şi îndeplinească sarcinile în mod adecvat. Datorită acestui vot, Maniu a reuşit să mai rupă încă un bastion al influenţei PNL asupra vieţii politice din ţară. Sărăţeanu îi garanta lui Maniu chiar într-o măsură mai mare decât predecesorul său influenţa reală asupra funcţionării regenţei. Acest lucru a fost observat şi de opoziţie, care contesta chiar modul în care fusese ales regentul şi considera că, din acel moment, Sărăţeanu devenise doar o marionetă în mâinile PNŢ.

Graphic1

Câteva zile mai târziu au apărut sugestii că, în curând, ar putea interveni alte schimbări în Regenţă, în urma cărora regina-văduvă ar fi trebuit să ocupe unul dintre posturi, iar celelalte două ar fi putut fi ocupate, printr-un acord, de candidaţii guvernului. Regina nu ar fi fost de acord cu aceste condiţii, pe bună dreptate, temându-se că, în acest caz, rolul ei ar fi fost marginalizat. „Dziennik Poznański” sublinia, de pildă, faptul că noul regent nu avea legături cu nici un partid politic. Un fapt interesant poate fi acela că unele ziare, evident nefamiliarizate cu tematica românească, îi confundau chiar numele noului regent. De exemplu, în „Goniec Wielkopolski”, acesta apare, într-o corespondenţă directă referitoare la numirea în funcţie, cu numele Waranic, însă în relatările ulterioare este deja numit corect.

Bârfe cu iz de senzaţional, preluate de jurnaliştii polonezi din ziarele belgiene

Presa poloneză remarca problemele din ţara care îi era cel mai apropiat aliat şi comenta cu un ton de înţelegere dar şi de îngrijorare pentru soarta viitoare a alianţei cu Polonia; forţa acestei lianţe putea fi afectată cazul unor tulburări interne în România. Dată fiind moartea unuia dintre regenţii români, şi în aşteptarea unei clarificări a situaţiei politice din ţară, a fost modificată data anunţatei vizite a ministrului de externe August Zaleski la Bucureşti. Se sublinia, de asemenea, că guvernul lui Maniu se bucură de o mare încredere din partea Regenţei, lucru ce ar fi fost demonstrat de faptul că Regenţa nu acceptase demisia guvernului, depusă pe 13 octombrie 1929. În plus, în acelaşi număr din „Goniec Wielkopolski”, putem găsi menţiunea că guvernul lui Maniu nu vede nicio piedică pentru ca prinţul Carol să se poată întoarce în ţară.      În perioada imediat premergătoare întoarcerii prinţului Carol în ţară, dată fiind slăbirea evidentă a instituţiei Regenţei, presa poloneză prelua din cotidiene belgiene diverse bârfe cu iz de senzaţional, amintind chiar şi de posibilitatea ca pe tron să fie adus prinţul belgian.

                 Ziariştii polonezi: întoarcerea lui Carol – colac de salvare pentru PNŢ

„Kurier poznański” îşi exprima convingerea că schimbarea de pe tronul României – şi, în acelaşi timp, schimbarea care ar fi urmat, în mod logic, la puterea de la vârf – nu va afecta negativ eventualele schimbări în politica externă a României. Acelaşi ziar sublinia că un rol decisiv în întâmplările de la sfârşitul anului 1925 şi începutul lui 1926 îl jucase PNL, ai cărui lideri îşi doreau privarea lui Carol, o persoană mult mai independentă politic decât tatăl său, de succesiunea la tron. Publiciştii ziarului suspectau chiar că în spatele acestui act ar fi putut sta şi regina mamă Maria din teama de a nu-şi pierde influenţa după moartea soţului ei Ferdinand[24]. Calitatea guvernelor liberale ce se succedaseră după moartea monarhului anterior a fost evaluată drept foarte scăzută şi, prin urmare, schimbarea politică, adică încredinţarea guvernării PNŢ, a fost considerată, într-o oarecare măsură, drept o şansă pentru Carol de a se întoarce în ţară.

Graphic1

Ziariştii observau totuşi, cu un anumit grad de ironie, că Maniu a acceptat ca prinţul să se întoarcă abia după o perioadă de colaps economic, care, la rândul său, a dus la o renaştere a popularităţii PNL. Într-o astfel de conjunctură, întoarcerea lui Carol era considerată drept un fel de colac de salvare pentru PNŢ. S-a observat că Maniu a pregătit întoarcerea lui Carol absolut fără nicio consultare a Curţii sau a Regenţei, în speranţa că regenţii se vor bucura să scape de răspundere. Nu a fost lipsit de semnificaţie nici faptul că întoarcerea lui Carol s-a petrecut în timp ce regina-mamă nu se afla în ţară (plecase în Germania pentru a se trata). Viitorul ţării, conform „Kurier Poznański”, era destul de misterios: nu se excludea posibilitatea introducerii unei guvernări cu caracter dictatorial, în înţelegere cu Partidul Poporului al generalului Averescu. Un aspect interesant este reprezentat de însemnarea privind o eventuală atitudine pro-germană, care ar fi explicat primirea destul de distantă din partea francezilor.

O parte a presei din Polonia încercase să găsească semne ale îmbunătăţirii relaţiei dintre Carol şi Elena

Nu putem să nu observăm neconcordanţele destul de mari din informaţiile oferite opiniei publice din Polonia, referitoare la viitoarea soartă politică a României. La Cracovia, „Ilustrowany Kurjer Codzienny” („IKC”)amintea de supunerea la vot în guvern a propunerii lui Maniu de a-l numi eventual pe Carol membru al consiliului de regenţă, în locul prinţului Nicolae; această propunere nu şi-a aflat susţinători nici măcar în guvernul PNŢ, fapt ce a dus la demisia prim-ministrului. Majoritatea ziarelor a informat în mod similar despre respectarea de către Carol a condiţiei de a anula divorţul de prinţesa Elena; totuşi această condiţie a trecut destul de repede în planul doi, deşi o perioadă destul de lungă de timp, o parte a presei, mai puţin cunoscătoare a realităţii româneşti, a tot încercat – „cu forţa” parcă –  să găsească semne ale îmbunătăţirii relaţiei dintre cei doi soţi.

De exemplu, „IKC” – spre deosebire de „Kurjer Łódzki” – prezintă întregul spectru al reacţiilor estabilishment-ului politic din România la întoarcerea lui Carol, subliniind că, deşi în sânul societăţii în general, acest fapt a trezit un entuziasm ce era de aşteptat, totuşi o parte a clasei politice nu împărtăşea această euforie. Chiar dacă depunerea demisiei de către Maniu era considerată drept o clasică manevră politică, totuşi se observa o oarecare reţinere în a colabora cu el a unor politicieni: foştii regenţi arhiepiscopul Cristea şi Sărăţeanu, dar şi mitropolitul Moldovei, Pimen, care a trebuit chiar să renunţe la scaun din această cauză. Un alt factor politic ce nu era de acord cu întoarcerea lui Carol era PNL, care, prin vocea lui V. Brătianu, se delimita de susţinerea pentru noul domn. „IKC” a oferit şi destule detalii privind chiar organizarea în sine a revenirii lui Carol în ţară, considerând că toată chestiunea trebuia să fi fost pregătită cu mult timp în urmă. În privinţa PNL, se observase şi scindarea apărută în sânul acestui partid tocmai în chestiunea noului monarh – se amintea excluderea din partid a lui Gh. Brătianu, care se declara pentru acceptarea situaţiei create şi înființarea de către acesta a unei noi organizaţii politice. Se sublinia aici că PNL dorea să provoace o confruntare, între altele prin numeroasele luări de cuvânt anti-regale la adunările de partid, pe de altă parte, Carol ar fi cerut să se renunţe la a-i pedepsi pe cei care luaseră cuvântul în acest spirit.

              Zizi Lambrino şi Magda Lupescu s-au aflat şi ele în centrul unor articole

În ceea ce priveşte textele cu caracter de bârfă, şi acestea pot fi găsite în presa timpului. La Cracovia, „IKC” a publicat oarecum „din întâmplare” un articol despre prima soţie a lui Carol al II-lea, Zizi Lambrino, şi despre sentimentele ei încă destul de afectuoase la adresa fostului soţ. Într-o discuţie cu jurnalistul, Lambrino ar fi evidenţiat calităţile lui Carol ca om şi şi-ar fi exprimat convingerea că acesta va fi capabil să scoată România din criză. Fosta consoartă a actualului rege sublinia, de asemenea, că nu avea de gând să vină cu niciun fel de pretenţii, dar, în acelaşi timp, afirma răspicat că, în ciuda informaţiilor publicate de unele ziare, căsătoria ei cu Carol, încheiată în 1918, era cum nu se poate mai legală şi că fusese recunoscută în acest sens de instituţiile civile din Odessa, în 1918. Lambrino acuza de altfel casa regală de atunci de eşecul căsătoriei ei cu Carol.        Descriind relaţiile prinţului Carol cu femeile, presa nu putea uita cauza directă a renunţării la tron, în 1925, respectiv pe Magda Lupescu, şi ea interpelată de jurnalişti cu această ocazie. În presă se vehicula că, începând din acel moment, ea va rămâne doar o persoană privată; totuşi, s-a observat pe bună dreptate că întoarcerea ei la Bucureşti era oarecum suspectă, în contextul prezumţiei de mai sus. În ceea ce priveşte aspectul senzaţional, speculaţiile de această factură s-au alimentat, fără îndoială, şi din modul învăluit în mister în care viitorul rege ajunsese în ţară, detaliile fiind relatate de presa poloneză pe baza corespondenţelor din presa franceză. Se sublinia aici faptul că prinţul Carol se folosise de un paşaport care nu era al lui.

Un comentator al cotidianului „Czas” considera că regina Maria s-a fi aflat în spatele privării lui Carol de succesiunea la tron

Situaţia politică creată în România după întoarcerea lui Carol a făcut pentru un timp obiectul interesului permanent din partea presei poloneze, care, cu bunăvoinţă, sublinia încercările noului rege de a conduce la liniştirea situaţiei politice din ţară. Se amintea, de asemenea, posibilitatea sau chiar necesitatea de formare a unui guvern de unitate naţională (un guvern concentrat) în jurul noului monarh, pe care urma să-l formeze generalul Prezan, cel de-al doilea, alături de gen. Averescu, erou român al Marelui Război. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat, ci a fost creat încă un cabinet al lui Maniu. Şi cotidianul „Czas” din Cracovia a consacrat destul de mult spaţiu întoarcerii prinţului Carol în România, fiind practic unul dintre puţinele titluri poloneze care nu s-a limitat doar la a relata – e drept, pe larg, dar bazându-se exclusiv pe știrile preluate de la agenţiile de presă –, ci care pregătea permanent pentru cititorii săi analize pe tema evenimentelor politice din România. În primul rând se sublinia, ca şi în cazul publicaţiei „Kurier Poznański”, că schimbările politice au avut loc în momentul în care regina-bunică nu se afla pe teritoriul României. Deşi, bineînţeles, factorii oficiali nu confirmau acest lucru, mulţi comentatori, inclusiv aceia dintre ei care aveau legături cu presa poloneză, considerau că regina juca un rol mult mai important în viaţa politică a ţării sale decât cel ce-i era rezervat prin constituţie. Un comentator de la „Czas” considera chiar că tocmai ea se afla în spatele privării lui Carol de succesiunea la tron în 1926 şi a celor mai multe din evenimentele ce i-au urmat.

Marea Criză şi scandalurile din economia ţării au grăbit revenirea lui Carol

O constatare interesantă este cea care sugera că Ion I. C.Brătianu făcuse câteva greşeli politice majore în anul 1927, după moartea regelui Ferdinand I. Prima astfel de greşeală ar fi fost neincluderea reginei-văduve Maria în Consiliul de Regenţă şi faptul că i-a fost lăsată doar posibilitatea de a influenţa doar indirect, prin intermediul fiului mai mic,  prinţul Nicolae, activitatea acestuia. Acest lucru ar fi stârnit ambiţiile politice ale reginei, care, evident, conta pe aceea că, după îndepărtarea de la putere a lui Carol – care trădase mari ambiţii politice nu întotdeauna conforme cu viziunea părinţilor săi – i s-ar oferi o influenţă directă şi, mai ales, de durată, asupra viitorului contur al situaţiei politice din ţară pe perioada unei regenţe îndelungate (care urma să se încheie abia în 1940). În mod evident, Brătianu nu voia să accepte acest lucru deoarece era conştient de faptul că, în această situaţie, propria lui influenţă ar fi fost simţitor afectată. În cele din urmă, toată această confuzie, provocată, pe lângă moartea regelui Ferdinand, şi de moartea tocmai a arhitectului întregului sistem, I. I. C. Brătianu, a fost folosită în folosul propriu de adversarii politici ai PNL, respectiv de PNŢ, partidul condus de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. În aşa numita „chestiune dinastică” acest partid avea o poziţie mult mai flexibilă, neexcluzând, încă de la început, posibilitatea unei eventuale reveniri a lui Carol la putere, tratând totuşi această eventualitate ca pe un fel de ultimă variantă posibilă. Acel status quo existent, cu un Consiliu de Regenţă, era comod şi pentru liderii ţărănişti, mai ales după ce, urmare a dispariţiei unuia din regenţi , Gh. Buzdugan, şi înlocuirii acestuia de către C. Sărăţeanu, apropiat de PNŢ, acest partid dobândise o influenţă directă asupra Consiliului.

Graphic1

Vorbind despre asta, am putea să ne întrebăm de ce, dată fiind această distribuire a forţelor, s-a destrămat acest echilibru (fie el şi fragil), ajungându-se în cele din urmă la întoarcerea lui Carol în ţară. La jumătatea lui 1930 situaţia începuse să se schimbe serios, cauzele fiind reprezentate de accentuarea rapidă a Marii Crize şi de scandalurile din economia ţării, în care au fost amestecate şi mediile de la guvernare.

Polonia era îngrijorată de perspectiva schimbării politicii externe a României

În proximitatea revenirii lui Carol, Maniu a ales o atitudine de oarecare aşteptare, fără să poată să se împotrivească evenimentului amintit, conştient fiind de atmosfera din stradă, însă și fără să trădeze un entuziasm prea mare, fiindcă, pentru el, asta însemna pierderea posibilităţii de a influenţa direct evenimentele politice din România. „Czas” sublinia că schimbarea guvernului şi formarea cabinetului condus de Mironescu erau doar temporare, că puterea urma să-i fie din nou încredinţată lui Maniu sau unuia dintre aliaţii lui politici. Era o mişcare logică a noului rege, care nu avea niciun interes politic să dizolve parlamentul avându-l în partid pe Maniu, care-i era, cel puţin la începutul perioadei de după preluarea puterii, un aliat politic important.          S-a observat că o astfel de derulare a evenimentelor a influenţat negativ unitatea din sânul PNL – şi se punea în mod serios problema dacă nu cumva politica externă a României va suferi modificări semnificative. În cele din urmă, s-a constatat că politica francofilă de până atunci nu avea să fie schimbată prea mult, căci o eventuală modificare a acesteia ar fi trebuit să fie însoţită de transferarea cârmei puterii în mâinile generalului Averescu, o variantă care nu avea prea multe şanse să supravieţuiască politic. În consecinţă se întrevedea posibilitatea strângerii şi mai tare a relaţiilor cu Polonia.

Carol al II-lea oferă un interviu trimisului special al publicaţiei „Ilustrowany Kuryer Codzieny”

Un tip de interpretare a aşteptatelor dimensiuni ale relaţiilor viitoare cu Polonia ne prezintă interviul acordat lui Klemens Kęplicz, trimis special al publicaţiei „Ilustrowany Kuryer Codzieny” la Bucureşti, de regele Carol al II-lea, în 20 iunie 1930, aşadar la scurt timp după întoarcerea în ţară. Regele sublinia că situaţia relaţiilor polono-române era la momentul respectiv foarte bună şi că, în consecinţă, nu vedea niciun motiv pentru care ar fi trebui să se încerce schimbarea lor, poate doar cu excepţia unei eventuale intensificări a colaborării în domeniul agrar. Regele Carol a vorbit cu ton de apreciere despre atitudinea favorabilă a Poloniei faţă de schimbările de pe tronul României, atitudine determinată de existenţa unor interese comune şi de convingerea în ceea ce priveşte menţinerea alianţei cu România.

O poziţie foarte interesantă cât priveşte evenimentele de la începutul lui iunie a fost prezentată de un ziarist polonez care îl descria pe Carol al II-lea drept un adept al unei forme constituţionale a guvernului, în schimb, revenirea sa pe tron a fost apreciată ca fiind derulată în conformitate cu toate standardele de drept. Aceasta este părerea generală a presei poloneze, diferită de atitudinea ce avea să fie prezentată în perioada următoare, inclusiv de istorici; iar acest lucru ne poate arăta că situaţia ulterioară a fost în general considerată nesatisfăcătoare pe deplin pentru Polonia, dată fiind situaţia politică nesigură din România. Concluzia care se poate trage din asta este că, în ochii presei poloneze, garantul stabilităţii şi al unei politici externe „corespunzătoare” a acestei ţări nu era guvernul, care avea totuşi cea mai mare susţinere în parlament de după 1918, ci puterea monarhului, care nu se lăsa uşor influenţat de conjunctura politică actuală.

Graphic1

Bineînțeles, așa cum se și cuvenea în cazul relatărilor unei discuții personale cu regele, interlocutorul ia de bune toate asigurările pe care le dă Carol al II-lea – sau poate că jurnalistul nu cunoștea absolut deloc realitatea politică din România și apreciază în mod greșit situația din țară. Pentru că, deşi Carol putea să îi dea asigurări că nu poartă ranchiună PNL-ului, realitatea se prezenta cu totul altfel. Dar cea mai clară dovadă de necunoaștere a realității locale o reprezintă afirmația că PNL s-ar fi împăcat pe deplin cu întoarcerea lui Carol și „își exprimă atașamentul față de Coroană”[38]. Aceasta, cu atât mai mult cu cât interviul a avut loc aproape simultan cu jocurile din sânul PNL, care s-au finalizat prin scindarea partidului în două facțiuni: PNL, al cărui președinte a devenit I. G. Duca, și PNL – condus de Gh. Brătianu. Se pare, deci, că asigurările lui Carol nu au fost trecute prin filtrul unei analize; trebuie remarcat însă interesul în sine manifestat față de acest subiect, iar faptul că monarhul a acordat un interviu unui reprezentant al unui ziar polonez trebuie apreciat ca o reflectare a importanței acordate Poloniei Interviul acordat de regele Carol al II-lea este un Rezumat interesant al observațiilor pe care presa poloneză le transmitea cititorilor săi. Și este, de asemenea, un exemplu al relațiilor reciproce, și nu doar politice, foarte strânse, datorită cărora tematica românească era prezentă sub numeroase aspecte în Polonia și contribuia la promovarea relațiilor bilaterale.

Dr ec Florin NAHORNIAC

Edictul de la Milano este documentul care a pus bază creştinismului

Hi Rho, literele inițiale ale numelui Iisus Hristos în limba greacă, pe care împăratul Constantin cel Mare le-a primit într-o viziune dimpreună cu cuvintele ,,in hoc signo vinces” (,,în acest semn vei învinge”).

Edictul de la Milano este o declarație imperială emisă de împăratul Constantin cel Mare în anul 313, prin care toate religiile deveneau legale în Imperiul Roman, inclusiv creștinismul. Documentul era probabil conceput pentru a conferi creştinismului statutul de religie legală sau licită (religio licita).     Păgânismul, religia oficială a Imperiului Roman şi îndeosebi a armatei romane a încetat să mai fie religie de stat. Proprietăţile care fuseseră confiscate de la creştini au fost restituite.    Edictul a urmat deciziei lui Constantin cel Mare dinaintea bătăliei de la Podul Milvius, de a îşi conduce armata în luptă sub protecţia Domnului Iisus Hristos. Potrivit lui Eusebiu de Cezareea, Constantin a avut o viziune în care i s-a arătat fie semnul crucii, fie monograma lui Hristos, emblema Chi-Rho (ambele simbolizându-L pe Hristos), sub care stătea scris „in hoc signo vinces” (i.e., întru acest semn vei învinge). Constantin a poruncit însemnarea scuturilor ostaşilor săi cu însemnul lui Hristos şi a fost primul împărat roman care a purtat ca steag de luptă, în locul acvilei romane, labarum-ul, un steag care avea în vârf monograma hristică, Chi-Rho. Constantin a câştigat bătălia şi totodată control asupra părţii de Apus a Imperiului.  Edictul nu a pus însă cu totul capăt tuturor persecuţiilor împotriva creştinilor. Liciniu, împăratul Răsăritului, ostil creştinilor, s-a ridicat împotriva lui Constantin, încercând să pună stăpânire pe întregul Imperiu. A permis totodată reluarea persecuţiilor, sperând să dobândească astfel sprijinul păgânilor care alcătuiau încă o mare parte a armatei. Constantin l-a învins însă şi în cele din urmă l-a executat. După Constantin, împăraţi precum Iulian Apostatul s-au întors împotriva creştinilor, reluând şi el persecuţiile o vreme, dar, în ansamblu, gestul lui Constantin a fost hotărâtor în încetarea persecuţiilor împotriva creştinilor.

            Constantin cel Mare şi Edictul de la Milano

Ne declarăm creştini, că suntem Ortdocşi, sau Greco – Catolici, sau romano catolici etc, dar nu cunoaştem de unde provine şi cum s-a născut creştinismul iar acest lucru îmi revine mie şi publicaţiei naţionale patriotice ŞTEFAN CELMARE care vă va prezenta adevărul. Creştinismul a luat naştere după Învăţăturile şi viaţa Domnului nostru Iisus şi a Apostolilor săi. Bazele creştinismului au fost puse de CONSTANTIN CEL MARE şi mama lui Elena. Poporul român trebuie să cunoască toate acestea iar în rândurile care vor urma voi prezenta acest act de baza, numit EDICT, şi realitatea privind apariţia creştinismului în lume.

Graphic1

Convertirea lui Constantin cel Mare nu a avut loc la sfârşitul vieţii lui, cum sunt înclinaţi unii să considere. Şi nu a fost nici dictată de vreun interes politic. Viziunea de dinaintea luptei date la Pons Milvius de la Roma în octombrie 312 e cea care a schimbat cursul vieţii imperatorului roman şi a determinat în februarie 313 proclamarea Edictului de la Mediolanum (Milan). Academicianul Emilian Popescu, unul dintre cei mai cunoscuţi bizantinologi români, ne explică contextul istoric în care a trăit Constantin cel Mare şi cum li s-a acordat creştinilor libertate de manifestare a credinţei lor.
Domnule profesor, care sunt perspectivele istoriografiei universale din care a fost privită figura împăratului Constantin cel Mare?
În legătură cu persoana lui Constantin cel Mare există o literatură cu două direcţii: una care îl critică pe acest împărat, spunând că nu s-a creştinat sincer şi că a adoptat creştinismul numai din motive strategice, fiindcă în vremea aceea creştinii se înmulţiseră foarte mult în imperiu şi deveniseră o forţă. Lucrul acesta l-a afirmat pe la 1853 învăţatul german Jakob Burckhardt, la Basel, Elveţia. El a scris o carte despre Constantin cel Mare, reprezentând această linie negativă. Mai târziu, în perioada interbelică, un profesor de la Bruxelles, Henri Grégoire, a spus şi el cam acelaşi lucru, că ceea ce a relatat Eusebiu de Cezareea despre convertirea lui Constantin este o interpolare mai târzie, nu din vremea sa, şi că e vorba, în fapt, de o repetiţie a unei viziuni pe care împăratul a avut-o într-o localitate din Galia, unde era un templu al lui Apollo, acolo arătându-i-se zeul şi profeţindu-i anumite lucruri.
Aceste două persoane, oameni importanţi în domeniu, neorientaţi însă bine din punct de vedere ştiinţific şi religios, au avut adepţi.

I ACT EDICTimagine edictul de la milano

Filă cu manuscrisul din actul original

Dar perioada contestării lui Constantin a trecut pentru că persoana şi opera lui Eusebiu de Cezareea au găsit şi apărători. Dacă unii au spus că istoricul antic creştin nu are acoperire în toate afirmaţiile sale şi că ceea ce spune despre Constantin este o laudă fără suport şi că nici celelalte informaţii istorice nu corespund realităţii, totuşi, aceste lucruri s-au dovedit nefondate pentru că, între timp, alţi istorici au descoperit că pentru o serie întreagă de acte oficiale pe care Eusebiu le copiază şi le dă în Istoria bisericească au fost găsite copii ale lor, în documente, inscripţii pe piatră, căpătând o valoare indiscutabilă. Astfel, figura lui Constantin reuşeşte să apară într-o lumină bună, şi această perspectivă o găsim la un erudit francez, Charles Pietri, reflectată într-o lucrare vastă, o enciclopedie, Histoire du christianisme des origines à nos jours, apărută la Paris în mai multe volume. Al doilea volum este dedicat lui Constantin. Pietri cunoaşte şi prisma negativă prin care a fost privit primul împărat roman creştin, pe care nu o mai consideră valabilă în momentul de faţă. Astfel că îl prezintă pe Constantin în viziunea aceasta, creştină. În sprijinul acestei prezentări, el arată şi valoarea documentelor arheologice şi numismatice care privesc persoana lui Constantin.
Ostatic la Nicomedia, Constantin a fost impresionat de persecuţia împotriva creştinilor

ORIGINAL TIP[RITimagine edictul de la milano.jpg 1

Ediţia tipărită a Edictului


Prin ce anume a fost pregătit Edictul de la Milan?
În legătură cu acest edict, până să ajungem în 313, la Constantin cel Mare sesizăm o evoluţie, începând cu semnarea actului dat de Galeriu, deci înainte de arătarea semnului Sfintei Cruci la Roma, fapt care l-a marcat fundamental pe Constantin. Această arătare sau viziune a avut loc în timpul zilei, în amiaza mare, iar în noaptea următoare i s-a arătat Mântuitorul Hristos şi i-a lămurit semnificaţia Crucii, spunându-i că aceasta este un semn de biruinţă şi că, pusă pe steagurile armatei şi îmbrăcămintea ostaşilor, Crucea va aduce victoria.
Lucrul acesta l-a tulburat, dar şi convins că este un ajutor care poate fi luat în considerare. În continuare, el s-a informat de la preoţii Bisericii, luând ca sfetnic, colaborator, pe un episcop din Spania, Hosius de Cordoba. Spania intra sub autoritatea împăratului Constantin. Constantin s-a urcat pe tron la 306, în Britania, unde tatăl său, Constantius Chlor, a murit în regiunea oraşului York, după o luptă cu picţii, un trib din Anglia de azi.

1700 edictul de la milano.docx 3

Efigie la împlinirea a 1700 de ani a Edictului

Armata l-a ridicat la rangul de succesor şi împărat al Apusului pe Constantin, fiul celui decedat căzut în luptă, Constantius. Astfel, acesta stăpânea Britania, Galia, Germania şi Spania.
Drumul lui spre religia creştină a fost pregătit totuşi cu mult înainte de 311. Trebuie să ţinem seama că împăratul Constantin era fiul lui Constantius Chlor. Acest împărat din Apus nu i-a persecutat pe creştini. În momentul în care Constantin se întorcea din Galia, trecând Alpii cu armata obosită, a ajuns spre Roma şi, informat că armata rivalului său este puternică şi odihnită, spune Eusebiu, l-a apucat frica. Atunci s-a rugat dumnezeului tatălui său, monos theos, adică singurului dumnezeu. Nu e vorba aici că se închina unui singur dumnezeu, ci avem prezentă o formă de henotheism, în sensul că aveai un zeu principal, ceilalţi zei fiind lăsaţi la o parte, consideraţi de mâna a doua.
Împăratul Constantius era probabil henoteist, avea un zeu principal, Sol Invictus, Soarele neînvins, o formă de cinstire a zeului Mithra venit din Răsărit. Soarele era considerat ca o divinitate intermediară între divinitatea supremă şi omenire. Primul contact al lui Constantin cu creştinii a fost atunci când acesta a fost dat ca ostatic la curtea lui Diocleţian de la Nicomedia, în vremea când tatăl său era doar cezar al Apusului pe lângă împăratul Maximian.
Diocleţian era împăratul patron al tuturor şi avea un coleg la Roma, pe Maximian, care desemnase ca cezar pe Constantius Chlor, iar dincoace, în Răsărit, Diocleţian l-a luat ca cezar pe Galeriu, ginerele lui.

imagine edictul de la milano.jpg 1.png 2

Copertă tipărită a Edictului

Ostatic la Nicomedia, Constantin avea rangul de tribun şi participa la războaie. A luptat în Răsărit împotriva perşilor, remarcându-se ca un bun militar. Se spune că Diocleţian chiar l-a pus la grele încercări, cu gândul că poate Constantin va muri şi aşa va scăpa de el. Faptele acestea s-au întâmplat înainte de 303-304, când a început persecuţia.
În acei ani de teroare pentru Biserică, Constantin se afla la Nicomedia. Miile de creştini care au suferit trebuie să-l fi impresionat foarte mult. A văzut cu ochii lui ce se întâmpla acolo. Numai la palatul imperial din Nicomedia erau sute de slujitori, funcţionari mai mărunţi, care au fost încolonaţi pe două rânduri, duşi la mare şi înecaţi acolo. Chiar în calendarul creştin al lunii ianuarie se pomenesc numai într-o zi 20.000 de martiri creştini omorâţi la Nicomedia. Acest oraş era vestit pentru numeroasa populaţie care îmbrăţişase creştinismul încă din timpul stăpânirii lui Traian, anii 107-108. Avem mărturia lui Pliniu cel tânăr, guvernatorul Bitiniei, care se plângea într-o scrisoare către împărat că nu ştie ce să mai facă cu creştinii numeroşi, aflaţi şi la ţară, şi la oraş, adunaţi la slujbele lor. Era deci o zonă foarte populată de creştini. Cu siguranţă că tribunul ostatic a avut legături cu ei. Mama lui, Elena, era dintr-un oraş, Drepanum, căruia Constantin i-a dat numele de Hellenopolis, cetate aflată la Bosfor. Era imposibil ca în acest mediu cei doi să nu fi auzit de credinţa creştină şi suferinţele celor ce o acceptaseră.
Atât de puternică era credinţa creştinilor din Nicomedia, încât aceştia îşi făcuseră o biserică chiar lângă palatul imperial. Şi, ne spune Lactanţiu, când au ieşit comandantul armatei şi marii demnitari în piaţa publică cu edictul de persecuţie şi l-au citit, aveau ordinul de a da foc la biserică, de a-i confisca odoarele, mai ales simulacrum dei pentru păgâni, adică icoana Mântuitorului, pentru a le distruge. Însă creştinii de la palat aflaseră de planurile ticluite împotriva lor şi i-au informat pe cei de la biserică pentru a ascunde tot ce era de preţ, vase şi cărţi. Nici bisericii păgânii nu au putut să-i dea foc, pentru că aceasta era foarte aproape de palat, iar incendiul era posibil să cuprindă şi reşedinţa imperială. Acesta era contextul istoric al începutului de secol IV.
Care este diferenţa între edict şi rescript?
Secolul al III-lea a fost deosebit de sângeros în ce priveşte oprimarea creştinilor. Împăratului Valerian, mort pe la 257-258 într-un război cu perşii, care l-au prins şi l-au jupuit de viu, apoi i-au dat foc, un persecutor feroce, i-a precedat un alt mare persecutor, Deciu, care între 249 şi 250 (251) a decretat persecuţia generală a creştinilor. Până atunci se manifestaseră persecuţii locale. Deosebirea dintre rescript şi edict este legată de zona în care acţiona o anumită măsură a autorităţilor. Rescriptele erau date de guvernatorii locali, fiindcă se crease atunci impresia că populaţia creştină, neaducând jertfe zeilor, necinstind divinităţile tradiţionale, păgâne, aduce prejudicii credinţei publice. Se strica astfel acea pax deorum de care vorbeşte Cicero. Exista în lumea antică o convenţie: do ut des, „îţi dau ca să-mi dai“, care funcţiona în orice tip de relaţie, între oameni sau aceştia şi divinitate. „Eu te slăvesc, tu trebuie să-mi dai şi mie ceva.“ Prin urmare, creştinii supărând pe zei prin indiferenţa lor vizavi de ei, toate nenorocirile care se abăteau asupra imperiului erau, chipurile, cauzate de lipsa de pietate a acestora faţă de divinităţile păgâne şi persoana împăratului, considerată şi ea divină. Asemenea măsuri au fost luate în multe locuri din imperiu. Când s-au întâlnit la Mediolanum, cei doi împăraţi aveau în spate acest trecut. Constantin, crescut într-un mediu creştin, cu experienţa persecuţiei de la Nicomedia, cu credinţa tatălui său, care nu persecutase în Apus şi, nu în ultimul rând, influenţa mamei sale, Elena, născută într-o zonă cu mulţi creştini. Aceste precedente au contribuit la Edictul din 313.
Edictul de la Mediolanum este un act cu valabilitatea regională nelimitată, cu alte cuvinte, măsurile luate trebuie respectate pe teritoriul întregului imperiu. Astfel, fiecare, în zona unde stăpânea, punea în aplicare această lege.
Victoria de la Pons Milvius, obţinută prin inspiraţie divină
Cum a schimbat viziunea de la Roma viaţa lui Constantin?
Cine urmăreşte parcursul vieţii lui Constantin cel Mare constată un progres continuu pe linia creştinismului. Lucrul acesta e evident mai ales după acea viziune de la Roma, înaintea luptei cu rivalul său, Maxenţiu. Viziunea l-a marcat foarte tare. De aici înainte observăm fapte palpabile privind apropierea sinceră a împăratului de credinţa creştină, dovedite cu documente arheologice şi numismatice.
În mod normal, ca împărat roman, el trebuia, după victorie, să meargă la Templul lui Jupiter de pe Colina Capitoliului ca să aducă jertfe. Or, nu a făcut lucrul acesta. Într-un discurs care i-a fost adresat în anul 313, cu ocazia unei aniversări de la preluarea domniei, el, urcându-se pe tron în 306, se spune clar că nu a urmat drumul tradiţional al împăraţilor păgâni de dinaintea lui.
Apoi, pe Arcul de Triumf de la Roma, ridicat de senatori şi autorităţile locale din oraş, deşi nu este reprezentată viziunea lui Constantin, într-o inscripţie de pe Arc este menţionat faptul că el a obţinut victoria datorită inspiraţiei divinităţii şi puterii minţii sale, instinctu divinitatis et magnitudine mentis.
În februarie 313, la Mediolanum (Milan), Constantin a sărbătorit nunta surorii sale vitrege, Constanţia, cu împăratul Liciniu. Acolo s-a luat hotărârea ca să se dea libertate deplină creştinilor. O atitudine pro-creştină a lui Constantin se manifestase, cum am spus mai înainte, în 311, când Galeriu, cel mai mare persecutor al creştinilor, ginerele împăratului Diocleţian, s-a îmbolnăvit de un cancer teribil în zona abdomenului. Istoricul Eusebiu mărturiseşte că împăratul se umpluse de viermi, şi din pricina mirosului greu nu se putea apropia nimeni de el. Cei din anturajul lui i-au spus că persecuţia creştinilor ar putea fi motivul bolii sale grave. În această situaţie disperată, Galeriu dă un edict de toleranţă pentru creştini. Ce spunea acest act? Li se acordă libertate creştinilor pentru a exista, cu obligaţia de a se ruga lui Dumnezeu pentru sănătatea împăratului şi bunăstarea imperiului. Acest act a fost semnat de Galeriu ca împărat de Răsărit şi de Constantin ca reprezentant al Apusului.
La Mediolanum se merge mai departe, în sensul că succesorul lui Galeriu din partea de răsărit a imperiului acceptă şi el continuarea acestui gest faţă de creştini, contrasemnând edictul. Cei doi, Constantin şi Liciniu, erau în relaţii bune în acea perioadă. Mai târziu, au intervenit rivalităţi între împăraţi, iar Liciniu şi-a manifestat în cele din urmă convingerile sale păgâne, începând să-i persecute pe creştini. Chiar la noi, în Dobrogea, avem numeroşi martiri care şi-au vărsat sângele pentru Hristos în această vreme.       Primul act oficial prin care se acordă totală libertate de credinţă creştinilor
Cum a fost pus în aplicare edictul?
Textul edictului s-a trimis guvernatorilor din provincii. Ei aveau datoria să-l scrie pe tăbliţe de bronz sau în piatră. Şi s-au găsit fragmente. Lactanţiu, care se afla la Nicomedia, a copiat textul, iar după el, Eusebiu de Cezareea. Oamenii aceştia au trăit evenimentele respective, deci spusele lor au valabilitate incontestabilă.
Şi mai e un lucru. Eusebiu de Cezareea a fost un mare cărturar, care s-a impus în timpul său. Cu ucenicia făcută la Cezareea Palestinei, la şcoala lui Origen, a avut ca mentor un profesor, Pamfil, continuator al operei lui Origen. Aşa de mult l-a iubit Eusebiu pe Pamfil, încât nu se cunosc părinţii primului, ci el a rămas în documente ca Eusebiu al lui Pamfil. Maestrul lui Eusebiu a murit martir. Autoritatea lui Eusebiu a fost deosebită. După Sinodul I Ecumenic, când acesta cocheta cu arienii, el a intrat mai mult în legătură cu împăratul Constantin. Nu e întâmplător că el, ca episcop de Cezareea, a primit comanda imperială de a face 50 de Biblii, scrise frumos, pe care Constantin le-a oferit ca dar bisericilor mai importante din imperiu. Această comandă s-a făcut la Cezareea, ştiindu-se tradiţia de exegeză biblică existentă aici. Nu s-a păstrat în zilele noastre nici un exemplar din această comandă, dar există dovezi care atestă îndeplinirea poruncii împăratului.
Eusebiu a intrat în legătură mai apropiată cu Constantin. Deşi la Sinodul I Ecumenic el a fost înfrânt, formula lui teologică nefiind agreată de episcopi,  nu s-a revoltat şi a devenit cu timpul un om cu acces la palat. El scrie că arătarea pe care a avut-o Constantin la Pons Milvius, de la Roma, i-a fost confirmată sub jurământ acestuia, după 25 de ani de la eveniment. Este o realitate pentru că tot ceea ce a urmat reprezintă fapte săvârşite în favoarea creştinilor. O dovedeşte şi numismatica. O medalie mare de argint, emisă în anul 315, la Ticinum (Italia) îl înfăţişează pe Constantin având pe coiful său semnul chrismei.
Apoi există monede de pe teritoriul Panoniei de Sud, din Siscia, cu însemne creştine pe ele. Toate datează dinainte de 325.
De asemenea, în scrisorile lui Constantin cel Mare către un guvernator pe nume Anullinus, din Cartagina, îi porunceşte acestuia să acorde drepturi creştinilor şi bani pentru bisericile de acolo. Cine nu dă crezare acestor fapte este orb.
Edictul de la Mediolanum prevedea libertatea de conştiinţă religioasă pentru toţi cetăţenii imperiului, fără deosebire. În ceea ce îi priveşte pe creştini, ei pot de acum să-şi manifeste credinţa în care cred că se pot mântui. Şi toate acestea vor contribui la consolidarea păcii şi bunăstării în imperiu.
Creştinilor li se dădeau înapoi şi bunurile confiscate, biserici, cimitire, imobile ale comunităţilor creştine. Prin aceste măsuri, Biserica devenea o instituţie publică licită.
Mai târziu, după înlăturarea lui Liciniu, dispoziţiile lui Constantin, publicate de Eusebiu, consemnau alte drepturi în favoarea creştinilor.
Edictul de la Mediolanum reprezintă astfel primul act oficial prin care se acordă totală libertate de credinţă creştinilor. Celelalte culte existente se menţin în continuare, dar nu mai sunt favorizate de împărat.
Constantin, un strălucit strateg şi militar, şi-a păstrat titlul de pontifex maximus, titulatură care a mai fost purtată până la împăratul Teodosie I de toţi împăraţii. De ce? Imperiul era mai mult de jumătate păgân. Or, în acea vreme era imposibil ca un împărat creştin să domnească peste un imperiu cu tradiţie păgână. Dar Constantin şi-a ridicat dintre creştini mari demnitari şi a sprijinit sub diferite forme credinţa creştină, care a devenit şi credinţa lui.
Mulţi îi reproşează că s-a botezat doar pe patul de moarte. Să ne amintim că mulţi dintre  marii sfinţi ai Bisericii, Vasile, Grigorie de Nazianz, s-au botezat mai târziu. Se considera că ar fi bine dacă se poate să te botezi în râul Iordan, lucru dorit chiar de Constantin, care proiectase o campanie militară împotriva regelui Sapor al perşilor. Însă războiul nu a mai avut loc, Constantin botezându-se într-un orăşel de lângă Nicomedia.

Dr ec Florin NAHORNIAC

Regina Elisabeta a II-a a plecat cu trenul Eurostar spre Franţa pentru a participa la festivităţile dedicate Debarcării din Normadia

Suverana Marii Britanii, Elisabeta a II-a a urcat joi 6 iunie la prânz intr-un tren Eurostar pentru a efectua a cincea vizită de stat în Franţa, unde va asista în calitate de invitat de onoare, la dreapta preşedintelui François Hollande, la sărbătorirea a 70 de ani de la Debarcarea din Normandia, relatează AFP.


Însoţită de prinţul consort Philip, regina a dezvelit în Gara londoneză Saint Pancras o placă marcând 20 de ani de la construirea tunelului de sub Canalul Mânecii, după care a urcat într-un vagon, imediat după ora 11.00 GMT (14.00, ora României).
Guvernele de la Londra şi Paris au insistat asupra caracterului eminamente democratic al mijlocului de transport ales, peste zece milioane de pasageri traversând Canalul Mânecii prin tunel anul trecut.
Primirea solemnă de către preşedintele francez François Hollande este prevăzută la orele 16.00 GMT (19.00, ora României), în cadrul unei ceremonii la Arcul de Triumf.
Regina şi gazda sa vor urca la bordul unei limuzine şi vor parcurge bulevardul Champs-Elysées, escortaţi de 146 de cavaleri din Garda Republicană.
Un tête à tête va avea loc, ulterior, la Palatul Elysée. Ultima întâlnire între Suverană şi şeful statului francez a avut loc în iulie 2012, când regina l-a invitat la ceaiul de la ora cinci la Castelul Windsor, cu ocazia unei vizite prezidenţiale la Jocurile Olimpice de la Londra.
Principalii şase reprezentanţi ai Familiei Regale Windsor sunt aşteptaţi vineri la marcarea a 70 de ani de la Debarcarea aliată din Normandia în 1944.
Alături de regină şi de prinţul Philip se vor afla prinţul Charles şi soţia sa Camilla, dar şi prinţul William însoţit de soţia sa Kate.                                                                                                                     Regina şi ducele de Edimburg vor lua parte vineri seara la un dineu de stat, la Palatul Elysée, la Paris, în prezenţa a aproximativ 240 de invitaţi.
În încheierrea acestei vizite de stat de trei zile, sâmbătă, ea se va întâlni cu primăriţa Parisului Anne Hidalgo şi va vizita o piaţă de flori care-i poartă numele.
De la festivităţile Jubileului de Diamant, în 2012, care a marcat 60 de ani de domnie, Suverana, în vârstă de 88 de ani, îi deleagă tot mai des fiului ei cel mare, prinţul Charles, dar şi nepotului său, William, care deţin prima şi, respectiv, a doua poziţie în ordinea succesiunii, calitatea de a o reprezenta în străinătate.
Regina Elisabata a efectuat, totuşi, în aprilie, o scurtă vizită la Vatican, unde s-a întâlnit cu Papa Francisc.
În afară de numeroase deplasări private peste Canalul Mânecii, Elisabeta a II-a a efectuat patru vizite de stat la Paris: în 1975 la invitaţia preşedintelui René Coty, iar ulterior în 1972, 1984 şi 2004. La ultima a fost vorba despre marcarea unui secol de la semnarea Antantei Cordiale, pe 8 aprilie 1904, de către cele două ţări.

                                                                                                                                                  Florin  NAHORNIAC

Prima întâlnire dintre Vladimir Putin și Petro Poroșenko a avut loc în Normandia

Preşedintele rus şi omologul său ucrainean Petro Poroşenko s-au întâlnit, vineri, pentru prima oară, cu prilejul ceremoniilor consacrate împlinirii a 70 de ani de la debarcarea aliaţilor în Normandia, potrivit unei surse apropiate președenției franceze, scrie BBC News, citat de b1.ro. Cei doi și-au strâns mâinile și au purtat o discuție „normală și serioasă”, după ce la o întâlnire ulterioară Angela Merkel i-a spus lui Putin că Moscova poartă ”marea responsabilitate” de a face pace în Ucraina. Cancelarul Merkel a spus că, odată cu alegerea lui Poroșenko la conducerea Ucrainei, este timpul să se restabilească pacea.

Foreign Policy: Transnistria anexată la Rusia, iar restul Moldovei la România

O serie de hărți, publicate pentru prima dată de ziarul rus Express Gazeta în iulie 2012, cu mult înainte izbucnirii crizei ucrainene și-au recăpătat actualitatea. Hărțile, apărute pe paginile revistei Foreign Policy, relevă scopurile Moscovei în Ucraina, dar și țările vecine cu Rusia, transmite UNIMEDIA.
Potrivit publicației până în 2035, Rusia va anexa nu doar Crimeea, dar și Donbasul, regiunea contestată între forțele loiale Kievului și insurgenții pro-ruși.                                                                   De asemenea, Kremlinul va prelua teritoriile țariste din perioada Novorusiei în sudul Ucrainei, inclusiv Transnistria, o fâșie de teritoriu din estul Republicii Moldova loial Moscovei, astfel tăind accesului Kievului la Marea Neagră.

Graphic21 Graphic1

Pentru a compensa pierderea Transilvaniei cedată Ungaria, România se va pricopsi cu Republica Moldova, cu excepția Transnistriei care va fi cedată Rusiei. Bulgaria, care s-a îndepărtat de Rusia fiind îmbrățișată de Bruxelles, va fi pedepsită de Turcia prin pierderea teritoriului din jurul orașului-port Burgas, unde actualmente locuiește compact minoritatea turcă.

   Florin  NAHORNIAC

Conducere nouă la BNR. Ce candidaţi susţin partidele

Noii membri ai Consiliului de Administraţie vor fi audiaţi şi votaţi săptămâna viitoare în plenul reunite, însă nu vor fi schimbări semnificative faţă de componenţa actuală a conducerii. Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, are asigurat încă un mandat.

CA al BNR este format din nouă membri, respectiv un guvernator, un prim-viceguvernator, doi viceguvernatori şi cinci membri. Mandatul Consiliului de Administraţie este de 5 ani.       PSD ar urma să desemneze patru din cei nouă membri ai noului Consiliu de Administraţie al BNR, în timp ce PNL, PDL, UDMR şi PC vor desemna, fiecare, câte un singur membru.   Astfel, PSD îi va desemna în noul CA al BNR pe actualii membri Florin Georgescu (primviceguvernator), Marin Dinu şi Nicolae Dănilă, în timp ce UDMR o va susţine pe Agnes Nagy, au declarat surse politice, potrivit Mediafax.

Al nouălea membru al boardului, respectiv guvernatorul, nu va fi desemnat de nicio formaţiune, astfel încât Mugur Isărescu, în cazul în care îşi va depune CV-ul pentru un nou mandat, va fi susţinut de toate partidele politice parlamentare.     De altfel, premierul Victor Ponta a şi declarat, luni, după şedinţa coaliţiei guvernamentale, că guvernatorul Mugur Isărescu va fi susţinut de USD în Parlament.   PNL a pierdut un post în CA al BNR, din cele două pe care le-a deţinut. Liderul deputaţilor PNL, George Scutaru, a anunţat miercuri că Bogdan Olteanu şi-a depus CV-ul pentru acest loc.   Ponta a mai spus luni  că actualul viceguvernator Bogdan Olteanu a fost foarte bun în funcţia deţinută, dar nu se află în „ograda“ sa. Întrebat dacă Olteanu mai are o şansă pentru prelungirea mandatului, Ponta a răspuns: „Asta trebuie să-i întrebaţi pe cei de la PNL, domnia sa e propunerea PNL. Cred că a fost un foarte bun vicepreşedinte, dar nu-i la mine în ogradă, ca să spun aşa“.

Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR, spune că numirea intempestivă a noului CA al BNR nu limitează procesul de selecţie, întrucât cei care se califică sunt cunoscuţi şi paracunoscuţi, fiind doar persoane cu mare performanţă în domeniu, iar reprezentarea va fi un tablou al Parlamentului.   „Nu-i nimic din scurt, Parlamentul e aici, propunerile trebuie să fie validate de comisiile de buget şi fiecare dintre cei propuşi trebuie sa fie audiat în comisii (…) Dosarele se cunosc şi, mai e ceva, şi anume, că am auzit limpede opinia şi a funcţionat de-a lungul celor 25 de ani, că la BNR nu pot fi în CA decât oameni care au o pregătire foarte înaltă în domeniu, deci toţi aceştia sunt cunoscuţi şi paracunoscuţi. Ce dosare să li se facă (…) Toţi cei care ar putea să intre în discuţie sunt cunoscuţi şi paracunoscuţi, nu vin oameni care vor acum să-şi depună candidatura. Sigur că ar putea să facă şi aşa, dar nu-i ia nimeni în seamă, oameni care n-au o legatură cu marea performanţă în domeniu“, a explicat Vasilescu, potrivit Mediafax.   El a argumentat că toate numirile de până acum au fost făcute în aceleasi condiţii, adăugând că acestea se discută în Parlament, unde sunt toate forţele politice, „cu un anumit grad de putere“.

Citatul săptămânii: „Iisus mi-a dăruit acest har şi nu ar valora prea mult dacă l-aş păstra doar pentru mine“

Câştigarea titlului de „Vocea Italiei“ de către sora Cristina, performanţa unică a echipei artiştilor români la campionatul mondial dedicat acestora, reacţii după ultima apariţie excentrică a Rihannei sau scuzele publice ale lui Justin Bieber după câteva glume rasiste sunt o serie de evenimente care au marcat ultima perioadă. „Adevărul“ vă prezintă cele mai importante declaraţii ale săptămânii.

 

Poate că este o actriţă excelentă, dar Emily Blunt (31 de ani) este o şoferiţă nu tocmai pricepută. Invitată în emisiunea „Conan“, a celebrului Conan O’Brien, pentru a povesti detalii din spatele realizării filmului „Edge of Tomorrow: Prizonier în timp“, aceasta a dezvăluit cum era să îl accidenteze grav pe partenerul ei din film, Tom Cruise, după ce a pierdut controlul maşinii în care se aflau.

Îl auzeam şoptindu-mi, «Frână, frână, frână». Am apăsat frâna prea târziu şi am intrat într-un copac. Aproape că l-am ucis pe Tom Cruise. Emily Blunt, actriţă

Graphic1

„Rebela“ călugăriţă Cristina Scuccia este marea câştigătoare a competiţiei muzicale „Vocea Italiei“, după ce a reuşit să cucerească inimile telespectatorilor cu modestia de care a dat dovadă, cu mişcările de dans energice, dar mai ales cu interpretările aparte.

Menirea mea este de a dărui celorlalţi. Iisus mi-a dăruit acest har şi nu ar valora prea mult dacă l-aş păstra doar pentru mine. Sora Cristina, câştigătoarea competiţiei muzicale „Vocea Italiei“

Graphic1

Fenomenul emisiunilor de televiziune care au la bază talentul muzical, format care a dominat în ultimii ani piaţa TV la nivel mondial, intră în zona declinului. Regresul acestor producţii a fost analizat de Iulian Comănescu, consultant media.

În presa de specialitate se vorbeşte de «vedete pe cocaină» sau «vedete cu steriozi», în sens figurat, fiindcă acest gen de formate creează staruri în câteva luni. Dar acest gen de star artificial are o viaţă scurtă. Pe undeva, aceste mecanisme au şi repercusiuni asupra genului TV. Iulian Comănescu, consultant şi analist media

Graphic1

Numele Rihannei se află, de trei zile, pe paginile tuturor publicaţiilor, blamată sau apreciată, înţeleasă sau contestată, ultima apariţie extravagantă a cântăreţei a împărţit mass-media în două tabere. Şi dacă „The Intependent“ a realizat o analiză care arată că apariţia aproape goală a artistei ar putea fi „una dintre cele mai puternice «declaraţii» feministe“, alte ziare au descris-o ca fiind „vulgară“.

Cum îndrăzneşte o femeie să-şi facă apariţia la o ceremonie de premiere într-o ţinută atât de intimidantă şi cu o atitudine atât de cinică? Titlu de presă

Graphic1

Dacă naţionala României va privi la televizor meciurile de la Cupa Mondială din Brazilia, echipa de fotbal a artiştilor tocmai a devenit campioană mondială. Adrian Enache, unul dintre cântăreţii care se descurcă atât cu octavele, cât şi cu driblingurile, a fost în studioul Adevărul Live, unde a vorbit despre experienţa de la turneul mondial desfăşurat la Moscova.

Am ieşit campioni mondiali pentru prima oară, iar în unul dintre meciuri am învins chiar Brazilia, care nu respectă regulile. Este ca la Eurovision, totul este geopolitic, dar, din fericire pentru noi, aici nu au ce să ne facă, pentru că avem mingea la picior. Adrian Enache, cântăreţ

Graphic1

Actriţa Keira Knightley a dezvăluit că la începuturile carierei a fost tratată foarte urât de către oamenii din industria filmului, motiv pentru care dacă ar avea o fiică spune că nu ar încuraja-o să urmeze calea actoriei, scrie „Daily Mail“.

Anii de tinereţe ar trebui să fie numai ai tăi. Ar trebui să ieşi în oraş şi să fii incredibil de beat, să intri în situaţii ridicole, să faci greşeli. Asta înseamnă acea perioadă şi ar trebui să ţi-o trăieşti în particular. Sunt absolut convinsă de acest aspect. Keira Knightley, actriţă

Graphic1

La scurt timp după ce o înregistare cu Justin Bieber spunând o glumă rasistă a ajuns pe internet, artistul a admis greşeala comisă şi şi-a prezentat scuzele prin intermediul unei postări făcute pe contul personal de Twitter.

Copil fiind, nu înţelegeam puterea anumitor cuvinte şi nici modul în care ele pot răni oamenii. Am crezut că este în regulă să tot spun glume sau cuvinte ofensatoare, dar nu am realizat atunci că nu este amuzant şi că, de fapt, eu trăiam în ignoranţă (…) Justin Bieber, cântăreţ 

Care este problema oceanelor noastre?

Aţi fost la plajă în ultima vreme? Poate că aţi observat câteva cutii de conserve, sticle de plastic sau poate alte resturi, şi v-aţi gândit: „Nu contează, sunt doar câteva”. Realitatea este cu mult mai gravă decât realizează majoritatea oamenilor. Există literalmente milioane de tone de plastic în oceane, milioane de galoane de petrol şi produse chimice care otrăvesc apa, plase de pescuit şi alte deşeuri pe care oamenii le consideră „gunoaie”. Haideţi să analizăm puţin şi să ne uităm la câteva exemple privind soarta lucrurilor aruncate în acel coş de gunoi.

                               Plasticul

Plasticul se găseşte peste tot în zilele noastre. Fiecare ţară este afectată de acest tip de poluare. Oamenii de ştiinţă au descoperit că materialele plastice au ajuns şi în interiorul corpurilor noastre, şi unele dintre substanţele chimice din plasticul degradat au efecte cu adevărat grave asupra sănătăţii. Pentru viaţa marină este cu atât mai devastator.                                                        Ţestoase de mare confundă o pungă de plastic cu o meduză şi sfârşesc prin a se sufoca. Păsările ajung să confunde resturile din plastic cu mâncarea şi le dau şi puilor lor, care are apoi mor de foame, dar asta nu din vina părinţilor. Alte bucăţi de plastic ajung în jurul membrelor sau la gâtul animalelor, împiedicând creşterea şi mişcarea.

                         Plasele de pescuit care plutesc în derivă. Pescuitul fantomă

Un alt exemplu sunt plasele de pescuit care plutesc în derivă, sau aşa-numitele „plase fantomă”, bucăţi de plase de pescuit pe care pescarii le abandonează pentru că acestea sunt prea încurcate pentru a le mai salva. Aceste plase prind animalele care ulterior servesc drept momeală pentru alte animale, astfel că numărul de animale afectate de aceste plase de pescuit abandonate se ridică la mii, dacă nu milioane – de la crabi şi alte animale mici, la rechini, delfini, şi chiar balene. Odată prinse, nici chiar cele mai puternice balene nu mai sunt capabile să se deplaseze sau să înoate şi mor încet de foame, sau se îneacă. Aceste animale, numite„capturi colaterale”, nici măcar nu sunt ceea ce caută pescarii, dar mor cu miile în fiecare an.

                        Scurgeri de petrol şi produse chimice

Scurgerile de petrol şi de produse chimice sunt o altă problemă enormă… care provoacă mii de decese, cheltuieli de milioane de dolari pentru operaţiunile de curăţare… şi probleme de sănătate pe termen lung pentru viaţa marină din zonele de deversare. Oamenii de ştiinţă încă studiază care ar putea fi efectele pe termen lung ale dezastrului radioactiv de la Fukushima, dar efectele pe termen scurt deja se observă la peştii contaminaţi. Aceste tipuri de probleme provocate de oameni au efecte de lungă durată, dar există modalităţi prin care oamenii pot ajuta la îmbunătăţirea acestei situaţii sumbre.

                     Deci, ce se poate face?

Guvernele, diferite organizaţii, precum şi persoanele inovatoare abordează aceste probleme şi vin cu moduri noi şi inventive pentru a putea lupta cu aceste probleme. Sunt inventate noi materiale plastice pentru reducerea poluării. O altă inovaţie este o membrană în care să se păstreze apa, care ar putea înlocui complet sticlele de plastic pentru apă, care se degradează în timp şi eliberează substanţe chimice toxice în apă. Elevii iau de asemenea parte la eforturile de curăţare şi există măsuri pe care toată lumea le poate lua pentru a ajuta în această chestiune. Alte organizaţii ajută la reabilitarea faunei sălbatice atunci când vieţuitoarele marine sunt prinse în plase, lovite de bărci sau se îmbolnăvesc din cauza apei contaminate.  Aici sunt câteva idei foarte simple privind modul în care puteţi ajuta la rezolvarea acestei probleme masive: Folosiţi pungi de hârtie când vă faceţi cumpărăturile, sau plase de pânză care pot fi reutilizate. Luaţi cu voi o plasă de pânză când vă duceţi la plajă şi colectaţi resturile de plastic, metal şi sticlă aruncate.     Când aveţi gândaci în grădină sau vreţi să scăpaţi de buruieni, nu vă bazaţi pe produse chimice, în schimb, încercaţi să alegeţi mai degrabă opţiuni biodegradabile. Oţetul amestecat cu săpun, apă şi o cantitate mică de amoniac, sau o doză generoasă de sare, este de ajuns pentru a distruge majoritatea buruienilor.

O altă opţiune preferabilă este să folosiţi pentru apă un recipient din metal sau sticlă care poate fi spălat şi refolosit de mai multe ori, decât să vă bazaţi pe sticle de plastic care ajung la groapa de gunoi şi în oceane.       O altă idee bună este să încercaţi şi fiţi inventivi cu lucrurile de care nu mai aveţi nevoie. De exemplu, o cutie de lapte se poate transforma într-o lingură mare sau o pâlnie.  Acestea sunt doar câteva dintre nenumăratele idei prin care o persoană poate ajuta la rezolvarea unor probleme enorme.

                                                                                                                                                    Georgeta  AMBERT

Arheologii au descoperit cei mai vechi pantaloni din lume în vestul Chinei

Cei mai vechi pantaloni din lume au fost descoperiţi în vestul Chinei, aceştia fiind purtaţi, potrivit arheologilor, de nomazi din acea zonă în urmă cu aproximativ 3.300 de ani, informează Science News.

O echipă de arheologi de la Institutul de Arheologie din Berlin au descoperit într-un cimitir din Yanghai, depresiunea Tarim, cadavrele a doi bărbaţi ce purtau obiecte vestimentare. În urma analizelor, s-a stabilit că perechea de pantaloni identificată datează de acum aproximativ 3.300 de ani, aceştia fiind un produs realizat de de nomazii din vestul Chinei.   Pantalonii au fost făcuţi din lână, cu diverse decoraţii aplicate sau pictate, aceştia având rolul de a-i proteja pe păstorii care călăreau foarte mult. Pentru a-şi susţine ipotezele, cercetătorii au prezentat modul în care au fost confecţionate obiectele vestimentare.  „Pantalonii au fost aduşi în bazinul Tarim de călăreţi”, a precizat Victor Mair, cercetător al Universităţii din Pennsylvania. De asemenea, în luna mai o mumie veche de 2.600 de ani a fost descoperită în depresiunea Tarim, aceasta purtând pantaloni din lână.      Călăritul a început să fie practicat în urmă cu 3.400 de ani, a precizat Victor Mair, astfel că şi pantalonii au apărut la scurt timp după acest moment. Domesticirea cailor a fost realizată în zona Kazahstanului de azi, potrivit studiilor istorice Obiecte vestimentare mai vechi de 3.300 de ani au fost descoperite în trecut.      Astfel, europenii şi asiaticii purtau robe, tunici sau togi, ceea ce a putut fi dovedit odată cu descoperirea mumiei Otzi, „omul zăpezilor”, veche de aproximativ 5.200 de ani.

                                                                                                                                                            Iosif VARGA

Acuzații de discriminare. Cum apără Radu Mazăre campania de promovare a stațiunii Mamaia

Radu Mazăre spune că orice acuzaţii aduse campaniei de promovare a staţiunii Mamaia sunt absurde. Primarul Constanţei a reacţionat după ce mai multe ONG-uri au depus o plângere la Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării. Acestea susţin că, în campania de promovare, femeia este tratată ca obiect sexual şi că mesajul incită la hărţuire.

De partea lui Radu Mazăre se află şi Corina Martin, preşedintele Asociaţiei de Promovare Litoral Delta Dunării. Ea a dat ca exemplu şi alte firme şi ţări care fac astfel de campanii, cu domnişoare în costume de baie. Totodată ea spune că nu se pune problema nici de instigare la hărţuire sau alte jigniri aduse la adresa femeilor, motiv pentru care campania nu se va opri.      Iar Radu Mazăre susţine că vorbele sale sunt interpretate greșit.      „Da, păi sigur, fetele trebuie vânate, fetele nu trebuie plătite. Eu nu sunt un plătitor. Nu asta se întâmplă. De când e lumea asta și pământul, întotdeauna, noi bărbații ne batem ca să ieșim în evidență în fața fetelor pentru că ele aleg”, a spus Radu Mazăre.                                             FĂRĂ COMENTARII.

                                                                                                                   Florin NAHORNIAC

Ce avertisment le-a transmis liderul american ruşilor

Preşedintele Statelor Unite, Barack Obama, a avertizat joi că Rusia are la dispoziţie cel multpatru săptămâni pentru stabilizarea situaţiei din Ucraina. În caz contrar, a declarat liderul american, SUA vor impune noi sancţiuni Rusiei.
„Domnul Vladimir Putin are posibilitatea de a reveni pe drumul drept al legislaţiei internaţionale”, a declarat Obama, potrivit AFP, la sfârşitul summitului G7, la Bruxelles.     „Vom vedea ce va face domnul Putin în două, trei, patru săptămâni”, a adăugat preşedintele SUA.
„În cazul în care provocările Rusiei continuă, este clar că ţările G7 sunt pregătite să impună costuri suplimentare Rusiei”, a atras atenţia Obama într-o conferinţă de presă comună cu premierul Marii Britanii, David Cameron.
Liderul britanic, care urmează să se întâlnească joi seară cu preşedintele rus Vladimir Putin, a afirmat că „îl va avertiza cu noi sancţiuni dacă nu se vor înregistra progrese în Ucraina”.

Așa arată noul BMW X6 la a doua generație

BMW X6, fratele mai stilizat al lui X5, a ajuns la a doua generaţie. Debutul SAV-ului german este aşteptat pentru Salonul Auto de la Paris, programat pentru luna octombrie a anului curent, scrie automarket.ro.       BMW X6 a ajuns la a doua generaţie, reprezentanţii mărcii germane publicând astăzi primele imagini şi informaţii oficiale ale acesteia. SAV-ul mărcii din Munchen împarte platforma cu a treia generaţie a lui X5 şi este dezvelit la aproape un an distanţă de fratele său.

Acum, X6 are un aspect mult mai elegant şi mai rafinat, păstrându-şi caracteristica pe care a avut-o şi predecesorul său: unii vor considera că maşina este frumoasă, în timp ce alţii îl vor dizagrea. Indiferent de tabără, cu toţii vor fi de acord că specificaţiile noului X6 sunt superioare modelului pe care îl înlocuieşte, fie că vorbim despre dotări, tehnologie şi, desigur motorizări şi tren de rulare. Aceeaşi modernizare a avut loc şi în gama X5, de la care X6 a preluat aproape toate elementele.

 

Modernizarea habitaclului lui X6 îl aduce pe acesta la acelaşi nivel cu ceea ce găsim în prezent în gama BMW, majoritatea elementelor de la bord fiind comune cu cele găsite în gama X5. Ceasurile de bord sunt integrate pe un afişaj digital, comenzile au fost simplificate, iar materialele prezintă un aspect mai calitativ faţă de cele pe care le prezenta generaţia precedentă. Dacă s-au aplicat cu precizie aceleaşi schimbări ca în gama X5, ne putem aştepta la o poziţie la volan mai înaltă şi o creştere a vizibilităţii datorită noilor elemente vitrate introduse în design-ul modelului din Munchen. Bancheta din spate are trei locuri, dintre care două sunt accentuate prin design-ul tapiţeriei, al treilea fiind, mai degrabă, introdus din raţiuni practice. Din aceleaşi motive, bancheta spate este rabatabilă 40:20:40, iar spaţiile de depozitare de la bord par să fie mai generoase. Portofoliul de ornamente interioare, culori şi materiale disponibile pentru comandă pare să fie similar cu cel al lui X5, cei de la BMW prezentând doar două interioare de X6 încadrul comunicatului oficial aferent lansării noii generaţii a SAV-ului lor. Pentru amatorii de cifre, vă spunem că portbagajul are un volum de 580 de litri, spaţiul de încărcare putând să urce până la 1.525 de litri odată cu plierea banchetei din spate, comparabil cu cel al unui break de la segmentul compact în sus.

Clujenii respiră cel mai curat aer din Europa

În Cluj-Napoca, se respiră cel mai curat aer din Europa. Asta, potrivit unui clasament realizat pe baza datelor Agenției Europene de Mediu.  Mai exact, Clujul este oraşul în care nu s-a înregistrat nicio depăşire a pragului de particule în suspensie, dioxid de azot şi ozon, trei poluanţi periculoși pentru sănătate, care pot provoca tulburări respiratorii, boli cardiovasculare sau cancer pulmonar. Bucureştiul ocupă locul 86, imediat sub Berlin, dar peste Atena, Lisabona, Praga sau Budapesta.         În topul realizat de francezi, au intrat cele mai mari 100 de oraşe din Europa.

                                                                                                                                                   Dr farm Silvia ANDREI

Ce a discutat Putin cu Petro Poroşenko sub ochii lui Merkel

Vladimir Putin şi omologul său ucrainean, Petro Poroşenko, au convenit asupra trimiterii unui emisar special rus la Kiev, pentru negocieri privind soluţionarea crizei din Ucraina, în cursul întrevederii cu ocazia ceremoniilor din Normandia, relatează agenţia ucraineană UNIAN.

Potrivit UNIAN, Poroşenko a anunţat această decizie după întâlnirea cu Putin, la castelul din Benouville. El a declarat că negocierile ar putea începe duminică, pe 8 mai, şi a apreciat că începutul unui dialog cu Rusia este “un pas bun”.   Noul preşedinte ucrainean a relatat, de asemenea, că a discutat cu omologul rus despre Crimeea, anexată de Rusia în urma unui referendum. “Subiectele discutate au fost complicate şi nici reacţia (lui Putin) la întrebarea mea privind Crimeea nu a fost una simplă”, a afirmat Poroşenko.      Preşedintele rus şi omologul său ucrainean Petro Poroşenko s-au întâlnit, vineri, pentru prima oară, cu prilejul ceremoniilor consacrate împlinirii a 70 de ani de la debarcarea aliaţilor în Normandia.     Cei doi oficiali “şi-au strâns mâinile şi au discutat normal. Este vorba despre un schimb normal şi serios între doi lideri”, a afirmat o sursă din anturajul preşedintelui francez, precizând că la reuniune a participat şi cancelarul german Angela Merkel.      Potrivit purtătorului de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, preşedintele rus şi omologul său ucrainean au convenit asupra necesităţii încetării confruntărilor militare în estul Ucrainei. “În cursul unei scurte discuţii, Vladimir Putin şi Petro Poroşenko s-au pronunţat în favoarea încetării cât mai rapide a vărsării de sânge în sud-estul Ucrainei”, a declarat Peskov.       ,,Cei doi preşedinţi s-au pronunţat în favoarea încetării tuturor activităţilor militare, atât cele ale armatei ucrainene, cât şi cele ale susţinătorilor federalizării Ucrainei”, a adăugat el.

Această primă întâlnire dintre Vladimir Putin şi Petro Poroşenko, ales la 25 mai şi care va fi învestit oficial sâmbătă, este “un progres fragil” pentru a se ajunge la o soluţie politică la criză.

Munții Apuseni – important tezaur de vestigii arheologice și monumente istorice ale României

Munţii Apusenii, leagănul unei civilizații românești de altădată

Cele mai mari personalități românești au luminat și luminează cu mintea lor leagănul de legendă al lui Horia și Iancu

De la Zlatna, fostul „târg de aur” de cândva, de la poalele Trascăului, drumul ne duce, serpentină după serpentină, la Abrud, Auraria Daciae, de cândva. Continuăm prin Apusenii cei legendari, care, pe parcursul anilor au fermecat ilustre condeeie și conștiințe românești.        „O catenă de munți înalți cu păduri seculare, cum scrie Nicolae Denușianu (în Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria 1784-1785, București, 1884, p. 81), cu văi înguste și încinse de amândouă laturile cu piramide gigantice de stânci, ce înconjoară de toate părțile satele românești așezate în jurul Abrudului, formând aici cea mai frumoasă și cea mai puternică fortăreață a Transilvaniei…”. Teofil Frâncu și George Candrea, scriind despre aceiași Apuseni (în Românii din Munții Apuseni, o lucrare apărută la București în 1888) spuneau că „sunt atât de fermecători încât nici fantasia poetică nu-și poate închipui alții mai frumoși și mai romantici”, iar Silvestru Moldovan, descrie cu admirație și mai multă acest colț de rai”,vatră de legendă. Anume: „Spre meazănoapte și spre meazănoapte-răsărit de la Zărand se înalță Munții Apuseni ai Ardealului, acoperiți cu păduri străvechi de brad și fag și cu mari avuții minerale ascunse în adâncimile lor. Răzimați la apus de munții Bihariei, ei își resfiră ramurile lor departe, spre lăuntrul țării, pe văile Ampoiului și ale Arieșului, ear pe de altă parte până dincolo de izvoarele Someșului Cald și Someșului Rece, înspre Călata și Gilău.   La marginea lor de meazăzi doi uriași puternici ca doi străjeri își înalță creștetul peste dealurile și munții ce mărginesc valea Crișului Alb de-a dreapta. Este Vulcanul și Găina. Acesta din urmă stăpânește valea Râului Mic, unul din cele două râulețe cari alcătuiesc Arieșul, ear Vulcanul își ridică fruntea sa lată în aretul (pădurea) Abrudului. Pe la Poalele lui se află așternută singura cale bună, care împreună Zarandul cu valea Abrudului și astfel și cu celelalte văi ale Munților Apuseni”. (Zarandul și Munții Apuseni ai Transilvaniei, Sibiu, 1894, p. 58).

În felul acesta, Silvestru Moldovan descrie Țara Moților, adevărată patrie a lui Horia și a lui Iancu, de pe văile râurilor Mic și Mare, ale Vidrei și Arieșului. Râul Mare era, de altfel, și o localiate atestată documentar în secolul XVII și ea cuprindea în epoca fedală cătunele Albac, Arada, Gârda de Sus (vadul Moților) și Scărișoara. Arada, fiind vechea denumire a Comunei Horea de astăzi, din Județul Alba, în care s-a născut marele revoluționar ardelean Vasile Ursu Nicola, zis Horia.

***

Este imposibil să trecem prin Abrud spre Câmpeni și apoi la Horea, unde suntem așteptați de primarul Comunei, Marin Nicola, un descendent al eroului Revoluției de la 1784, și să nu oprim, măcar pentru câteva ore în acest fost centru – în urmă cu vreo două milenii – al operațiunilor miniere din Dacia. Un oraș din toate vremurile, cu documente scrise despre el și cei care l-au devastat și înălțat, încă din timpurile străvechi, de la Decebal, regele dacilor, și împăratul Traian al romanilor, în anul 105 după Hristos și până azi.      Abrudul, spun istoricii români în scrierile lor, este o denumire dacică. Ei mai spun că Abruttus este și un cuvânt dacic care derivă de la abrudiom, ceea ce înseamnă aur. Romanii lui Traian i-au dat localității acesteia numele de Auraria Daciae, Auraria Maior și Aburnus Minor, care, după aceiași istorici, îndeosebi Alburnus Maior, ar fi fost un termen tot de origine dacică. Oricum, Abrudul, încă de pe vremea lui Decebal, a avut celebritatea sa. Dacii au exploatat minele de aur și argint de aici, așa primitiv cum se lucra pe atunci, depozitând cantități enorme de bogății pe care Traian le-a luat ca pradă de război de la daci, îmbogățind astfel visteria Imperiului Roman. Este vorba de cantități fabuloase, pentru că în epoca romană bogățiile acestor ținuturi ale Abrudului constituiau factorul cel mai atractiv pentru cuceritorii romani. Potrivit izvoarelor lui I. Lydus din cronicile sale „De magistratibus”, bazate pe „Geticele” lui „Criton”, medicul lui Traian, se apreciază că întreaga cantitate de aur și de argint găsită de Traian în Dacia ar fi fost de 165.000 kg de aur (incredibil, dar adevărat) și 331.000 kg de argint. Aceasta presupune că exploatarea minelor de aur din munții Abrudului s-a făcut energic și intensiv, nu numai pe timpul domniei lui Decebal, ci și pe vremea regelui Burebista.

După ce Traian a ocupat Dacia, a instalat o legiune romană la Abrud și a organizat aici un Collegium aurariorum, care a coordonat lucrările de exploatare a aurului, încadrând circa 20.000 de lucrători, care au extras  săptămânal o cantitate de 200-205 punți de aur. De aici se trimiteau anual la Roma aproximativ 5.000 kg de aur și 11.000 kg argint. Această pradă, în cantitate aproape incredibilă, romanii au simbolizat-o pe una din planșele Columnei lui Traian din Roma. Așadar, romanii au lăsat un document în urma lor, recunoscând prăzile săvârșite. Însă, urmașii lor, respectiv cei care i-au „înlocut” pe romani în Apuseni, nici măcar nu sunt menționați în istorie. Coloniile miniere au trecut doar din posesiune în posesiune, fiind exploatate aproape fără întrerupere, până pe la mijlocul veacului al XIX-lea, când revin statului. Ce-i drept, românii de aici aveau dintotdeauna dreptul și mândria de a lucra, rezultatele muncii lor revenind însă altora.     În ceea ce privește trecutul Abrudului, am mai putea spune că pentru întâia dată îl găsim atestat într-un document din 1271, sub denumirea de Terra abruth, în care se spune că orașul a aparținut ducilor Gelu și Zubuslus Siculus, care au stăpânit și minele de aur de aici. Tot pe atunci, întreg teritoriul Țării Abrudului a fost dăruit, de către regele maghiar Ștefan al V-lea Episcopiei Romano-Catolică din Alba Iulia. În 1491, Abrudul a devenit oraș liber. O perioadă îndelungată, trecând dintr-o stăpânire în alta. În 1727, începe perioada revoluționară, care culminează cu Revoluția din 1848-1849 a lu Avram Iancu.

***

La Câmpeni, fosta capitală a moților, cunoscută atât datorită frumuseții peisajului, dar și datorită personalităților care au marcat istoria românilor, ca Horea, Cloșca și Crișan, conducătorii Răscoalei de la 1784, ne întâlnim cu domnul deputat Cornel Olar. Și, tot la Câmpeni, în aceeași zi avem întrevedere și cu domnul Ion Dumitrel, președintele Consiliului Alba.

                                                                                                                                              Dr ec Florin NAHORNIAC