Arhive lunare: iulie 2014

Editorialul ediţiei. De 25 de ani avem nişte hoţi de ţară, spioni, duşmani ai poporului care saboteză ţara şi poporul român

Bine v-am găsit la acest nou editorial a publicaţiei noastre. Din start doresc să-mi exprim bucuria că nu muncesc degeaba ajutat de sora mea, doamna col(r)dr farm Silvia Andrei, ceilalţi colaboratori precum tehnoredactul ziarului, domnul Alexandru Sfichi care, cu bune şi cu rele tehnoredactează publicaţia. Dumneavoastră cititorii ne acordaţi o mare încredere citindu-ne ediţie de ediţie astfel că ziarul a ajuns la aproape de 700000 cititori la nivel naţional, la peste 120000 cititori în Bucureşti iar la nivel international am depăşit 4500000 de cititori. Unii ne priviţi cu simpatie şi dragoste, ne lăudaţi dar ne şi încurajaţi astfel ca datorită acestui lucru ne punem cu tot sufletul nostru în slujba cititorilor noştri ca să realizăm articole bune şi incitante. Mă urăsc şi mă detestă hoţii, cei care fură, nu cu sacul, ci cu vagoanele. Aceştia sunt marile clanuri de hoţi, mafioţi, duşmani ai poporului, puşcăriabili, spioni economici şi alţii.

IUL 3 EDITORIALhora unirii a hotia

Pe toţi aceştiai regăsim în toate mafiile partidelor politice, în Parlamentul Ruşinii Naţionale, în Guvernul corupt al României, în masa de ierarhi smeriţi ai Bisericii,  aşa zisa biserică naţională, în pseudomedia scrisă şi audio – video, în toate ungherele fetide ale societăţii celor care,  din toate speluncile politicii, care ne dau lecţii de democraţie şi bună purtare pe toate frecvenţele. Am mai mulţi prieteni în Biserica Ortodoxă Română, un mitropolit, vreo 3 arhiepiscopi, epuscopi, stareţi venerabili de mănăstiri şi precis îmi vor trage o dojană aspră dar îi rog să-mi ierte păcatul acesta dar îi asigur că spun adevărul. Din nenorocire, suntem blestemaţi să trăim, să râdem, să plângem, să ne mişcăm, să visăm, să ne iubim, să ne batem, să ne huiduim public, să ne mocirlim în minciună, să ne războim în propriile familii, să redevenim vecinii suspecţi de odinioară, să fixăm cu priviri duşmănoase amicii, suspicionându-i de orice, să ajungem de râsul lumii, să acceptăm să fim conduşi de nişte politruci de modă nouă  şi băgaţi în ceaţă zi de zi, ceas de ceas şi în proporţii de masă, de către  mutanţii din mass-media, adevăraţi păianjeni mutanţi ai comunicării şi propagandei mincinoase, ţesătoarea gălăgioasă a zăbranicului uriaş sub care este musai să auzim, să vedem doar ce vor  mahării mutanţi. Mutanţii politici din tot eşicherul politicii lucrează în cârdăşie/conivenţă cu cei „evlavioşi” aflaţi în slujba crucii pentru a avea sub control total, politic şi liturgic, aceiaşi ţintă: poporul român, o vacă de muls cu o mie de ţâţe.

Un mutant politic al vremurilor noastre reprezintă un individ făcut şi nu născut, provenit din  mucegaiul defunctului partid comunist român care, prin metamorfoza unei lovituri de stat dată de urmaşii perestroikăi, au dobândit un nou caracter murdar genetico-politic. Mutaţia s-a produs, de fapt, în FSN- ul vremii (nu ADN), prima matrice politică hororr unde s-au mixat mutanţii politici roşii. De aici primul pas către crimă a fost ca şi făcut. Pentru că apariţia post revoluţionară şi „naturală” a mutanţilor iliescieni şi brucanieni s-a produs în baza unor instrucţiuni şi know how neosovietice, ca parte integrantă a procesului de evoluţie politică de mai târziu.    Urmează reactivarea reţelei mutanţilor de intelligence Service. Uriaşa plasă întinsă dinspre Est acţionează, fără defectări, pe linia Huntington, cu rezultate remarcabile (vezi Ţările Baltice, Polonia, Ungaria, România şi Bulgaria), pregătindu-şi, pas cu pas, cea mai puternică  reţea informativă cu care Imperiul Euroasiatic poate să controleze confortabil, informativ vorbind, şi prin noi, firava Uniune Europeană. Nici nu trebuie să constatăm prezenţa lor căci sunt infiltraţi „fără eşece” la toate nivelurile.

basescu puscarie

Primii mutanţi ai ţării au apărut, cu voia unui popor anesteziat, drept politicieni, cu bune intenţii, sub omul cu sula-n coaste – mutantul  Iliescu, procesul a fost consolidat de al doilea mutant, monarhistul geolog Milucă Constantinescu, şi, pe urmă,  evaluaţi – autorizaţi, din punct de vedere al pedigriului de partid, de către al treilea mutant, antimonarhistul Băsescu Traian. Toţi mutanţii, cu acte în regulă, au fost multiplicaţi şi distribuiţi în toată administraţia şi businessurile de succes ale statului democratic. Practic, nimeni din poporul nostru drag şi muncitor nu mai are acces la nicio funcţie în stat, la nicio afacere de succes dacă nu are legitimaţie de mutant politic fie că-i de stânga, fie că-i de dreapta. Tricolorul românesc, desenat în cele trei culori minunate ale curcubeului, poate fi văzut tot mai trist pentru că au dispărut bravii lui oşteni care cutezau să-l poarte, cu fală, în toate ocaziile vibrante ale naţiei române. De ziua Lui, a Drapelului, un mutant politic de frunte i-a sărutat faldurile nu ca pe o icoană, ci cu ironie plicticoasă de mutant şef, făcându-şi, în acelaşi timp, un semn al crucii, ca o morişcă, sub bărbia sa de poltron naţional. Un excelent mincinos mutant tânăr aleargă, în buiestru, pe toate drumurile patriei şi a ocupat televiziunile de partid, fiind pregătit, tactic şi strategic, să ajungă viitorul preşedinte de republică măreaţă vacă şi nu de republic măreaţă vatră.                                                                                      

Ei, mutanţii, fie roşii fie de dreapta, nu trebuie căutaţi cu prea mare efort, căci apar precum păduchii pe frunte, cu tupeul lor de trepăduşi. Sunt grobieni, rapace,  locvaci, tupeişti, sfidători şi gălăgioşi, aroganţi, lacomi, venali, mincinoşi, puşi permanent pe arţag politic, dispreţuind instituţiile statului în chipul cel mai ipocrit şi confundând funcţia publică cu propria lor casă, ţara, pentru ei, nefiind altceva decât un Eldorado, valah, care să le asigure onoare, glorie,  bani, femei, putere şi lux fără de margini, lor şi urmaşilor, urmaşilor lor şi fără pic de ruşine.     Priviţi-i prin partide învăluiţi în spuma toxică a minciunii endemice, pe la conferinţe şi congrese de partid cum îşi umplu burţile la mese pantagruelice, priviţi-i la guvern cum trafichează bani, funcţii şi destinele noastre, priviţi-i la preşedinţie acoperiţi de glorie postumă, priviţi-i prin serviciile de informaţii cum ne dau sfaturi şi şuturi pe întuneric, priviţi-i prin Parlamentul Ruşinii Naţionale când se şterg la fund cu puterea poporului, priviţi-i în diplomaţie cum tac complice în contra intereselor ţării, priviţi-i prin justiţie cum fac dreptate în dispreţul legilor, priviţi-i prin armată redobândindu-şi funcţiile de instructor de partid, prin poliţie cum dezvoltă cultura dezordinii publice, în educaţie cum dau cu bolovani în istoria şi limba română, încurajând ieşirea pe porţile unităţilor de învăţământ a unui fluviu imens de mediocritate, adevărată substanţă vie, nemodelată, a următorilor delicvenţi, priviţi-i în sănătate cum ne injectează apă distilată, pe sub piele, în loc de medicamente şi la cultură cum ne mistifică tradiţiile, ard cărţile şi ne vând tezaurul identităţii naţionale, fiind prezentaţi Europei ca un popor de brute etc.

IUL 3 EDITORIAL elena udrea vrea presedinte

Ajung lideri obraznici locali şi naţionali bine plasaţi, bine plătiţi, bine cotaţi, bine plimbaţi, bine îngrăşaţi şi toate astea pe banii noştri pe care îi depunem conştiincioşi, cu sârg şi cu o bucurie stranie mută pe la toate casieriile statului mutant pentru a-l alimenta cu taxe şi impozite spre beneficiul lor, al buzunarelor mutanţilor politici, adevărate aspiratoare de bani publici. Nu există antidot democratic pentru aceşti prădători politici, ci doar armele dansului în flăcări ale bunilor noştri străbuni de pe vremea când se răzbunau pe cei ce aveau cultura hoţiei şi oprimării. Mutanţii politici au devenit aşa de „populari” printre noi, românii, încât sunt greu de dislocat, deoarece sunt cultivaţi genetic să creadă că totul li se cuvine de la sine şi că acest popor nu ştie a se revolta. Şi aşa este.        Pentru a opri involuţia catastrofală a unui popor abrutizat şi umilit, ani de-a rândul, pentru aşi regăsi drumul spre renaşterea sa trupească, politică şi morală, soluţia este simplă şi la îndemână: milioanele de „ignoranţi” români să înceapă, grabnic, procesul comuniştilor, a fostei securităţi tiranice, lustrarea întregii clase de mutanţi politici, scoaterea lor, pentru totdeauna, din toate poziţiile publice şi economice dominante, optându-se nu pentru  o judecată a răzbunării ci pentru una a îndreptării şi restituirii drepturilor furate ale românilor: proprietate, libertate, tradiţii, cultură,  biserică, armată modernă, monarhie şi bucuria de a trăi frumos. Am văzut pe la teveurile mutante, secvenţial, imagini cu mutanţi liberali fericiţi şi nefericiţi, la congresul lor, unde credeam că se vor uni cu ceilalţi dreptaci într-un berbece politic al dreptei româneşti. Imposibil. Mutanţii roşii, mai bine organizaţi, au reuşit să divizeze dreapta cea plină de lideri orgolioşi, s-o controleze definitiv prin mutanţii troieni din PNL, conduşi de troianul gigolo şi  „monarhist” a aripii liberale reformatoare. Mutanţii dreptei sunt perdanţi „for ever”,cei roşii, instalaţi la cârma statului totalitar cu toată puterea lor mutantă, vor conduce Românica vlăguită cel puţin un deceniu. Cel mai mult, pentru acest insucces al mutanţilor dreptei, se va bucura mutantul şef de la Cotroceni, specialistul „ad vitam” în cacialmale politice după care cred că va urma Pontonel plagiatorul. De la Consiliului Naţional al Audiovizualului (CNA) , o mutantă bolnavă de nedreptnicie ne-a făcut proba perfectă  a mutantului repugnant ajuns la „maturitatea sfidării funcţiei publice”, trădând, prin conduita sa inacceptabilă, înfăţişarea hidoasă a întregii clase de mutanţi politici. Această cabalină iabraşă, aflată în călduri audiovizuale, reprezintă etalonul mutanţilor ticăloşi ai vremii. Această făptură dementă, lalâie şi dezgustătoare, spre deosebire de perfida şi vestita ciociolină buzoiană  –  iapa troiană de la Cotroceni -, a devenit atât de abjectă pentru că stăpânul său este atât de josnic. Acest comportament care sfidează o ţară întreagă reprezintă reţeta după care trăiesc şi ne conduc încarnaţii politici actuali,  aflaţi, din păcate, în tot registrul politicii româneşti. Toţi aceşti mutanţi năimiţi şi sicofanţi naţionali sunt uşor de recunoscut, la „prima vista”, pentru că ne zâmbesc „colocvial” precum mutanţii fondatori, Iliescu şi Brukan, dar şi fiul lor „roman.”  Adică de sus (obligatoriu de la vreo tribună căptuşită cu pânză roşie), cu gura deschisă până dincolo de urechi, ironic, sfidător şi ameninţător, cam în felul: „Bă române, dacă nu eşti cuminte te dau la ţigani!”. Ceea ce, cu unii mutanţi politici, s-a şi întâmplat.

                   Dulce Românie, Sfânt Popor Român Creştin Ortodox, asta ţi-ai dorit?

Să auzim numai de bine şi pe curând.

                                                                                                                          General(r)dr ec Florin NAHORNIAC    

ÎPS dr LAURENŢIU STREZA, Mitropolitul Ardealului a Sfinţit pictura Bisericii NAŞTEREA DOMNULUI din Sibiu

Ziua de Duminică 6 iulie 2014 v-a rămâne adânc înscrisă în istoria Arhiepiscopiei Sibiului şi a Mitropoliei Ardealului. A fost o zi deosebită pentru credincioşii parohiei ortodoxe LAZARET 4, deoarece a fost sfinţită pictura bisericii cu hramul NAŞTEREA DOMNULUI, o biserică mai deosebită ca altele din Protopopiatul Ortodox al Sibiului, unde preot paroh este Prea Cucernicul părinte iconom stavrofor şi protopop al Sibiului IOAN COŞA (într-o ediţie viitoare vă voi prezenta parohia NAŞTEREA DOMNULUI şi activitatea preotului paroh IOAN COŞA, deoarece realizările acestui ,are preot patriot sunt de notorietate).

 

1 F IMPORTANT IUL 2 img biserica sibiu

SFINTIRE 1 tnSFINTIRE 2 tn

SFINTIRE 3 tnSFINTIRE 4 tn

SFINTIRE 5 tnSFINTIRE 6 tn

SFINTIRE 7 tnSFINTIRE 8 n

La slujba arhierească au participat pficialităţile judeţului Sibiu – IOAN OVIDIU SITERLI prefectul judeţului Sibiu, IOAN CINDREA preşedintele Consiliului Judeţean Sibiu, ale oficialităţi ale judeţului Sibiu, Înalt Prea Cuviosul ILARION URS Sstareţul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, preoţi slujitori din alte parohii precum şi un număr foarte mare de credincioşi. Imaginile de mai jos sunt grăitoare. Se pot vedea imaginile cu ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit dr LAURENŢIU STREZA sfinţind pictura bisericii, dar şi pe Prea Cucernicul părinte iconom stavrofor, protopopul IOAN COŞA – foto 6  – împreună cu ÎPS dr lAURENŢIU STREZA, apreciat pentru faptele bune pe care le-a făcut pentru biserica ortodoxă, cu binecuvântarea ierarhului dar şi cu sprijinul oficialităţilor locale, în special a preşedintelui Consiliului Judeţean Sibiu, domnul IOAN CINDREA – foto 7.    

 Fotografiile au fost realizate de domnul ŞTEFAN MĂRCULEŢ de la ziarul creştin LUMINA

                                                                                                                       Gral(r)dr ec Florin Mihai NAHORNIAC

Împlinirea unui an de când Părintele Arhim. Iustin Pârvu s-a născut în viaţa cea veşnică, mutându-se la cereştile lăcaşuri…

Duminică – 16 iunie 2013, la ora 22:40, ora României, după o suferinţă de mai multe săptămâni şi după un chin care s-a acutizat în ultimele ore, Părintele Arhim Justin Pârvu a încetat din viaţa aceasta trecătoare şi s-a mutat la cereştile lăcaşuri, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atât de mult i-a iubit şi după care atât de mult a râvnit.

Părintele Justin Pârvu s-a născut în satul Poiana Largului – Călugăreni (Petru Vodă), judeţul Neamţ, la 10 Februarie 1919. S-a închinoviat la Mănăstirea Durău, judeţul Neamţ în anul 1936, a participat ca preot militar pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, apoi a fost întemniţat pentru legionarism între anii 1948 – 1964, iar între anii 1966 – 1975 a fost reprimit în monahism ca vieţuitor al Mănăstirii Secu, judeţul Neamţ, iar între 1975-1991 ca vieţuitor al Mănăstirii Bistriţa, din judeţul Neamţ.

De la sfârşitul lunii martie 2013 cancerul de stomac pe care îl purta în taină de câţiva ani de zile s-a dezvoltat în metastază, care a adus cu sine complicaţiile medicale în urma cărora, după o suferinţă mucenicească pe deplin asumată şi conştientă, s-a mutat din lumea aceasta la o alta mai bună. Să avem parte de rugăciunile sale!

Considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei româneşti din ultimii ani, Părintele Iustin Pârvu a intrat, după cum am spus şi mai sus, în mănăstire la vârsta de 17 ani, este tuns la monahism în anul 1940 şi numit preot misionar pe Frontul de Est. A fost arestat în anul 1948 şi condamnat la 12 ani de închisoare. Trece prin închisorile de la Jilava, Gherla sau Aiud, după care trece prin “reeducarea de la Piteşti!”. În anul 1960 mai primeşte o condamnare de patru ani, fiind eliberat odată cu ceilalţi deţinuţi politici.

Din cauza greutăţilor întâmpinate după eliberare, el ajunge să lucreze ca muncitor forestier. În anul 1966 a fost reprimit în monahism, ca vieţuitor al Mănăstirii Secu, din judeţul Neamţ, iar din anul 1975 a trăit în Mănăstirea Bistriţa, din acelaşi judeţ. În toamna anului 1991 a pus piatra de temelie a Mănăstirii (de călugări) Petru Vodă – Neamţ, iar in anul 1999 a început construirea Mănăstirii (de călugăriţe) Paltin, judeţul Neamţ.

În anul 2003 înfiinţează publicaţia creştină “Glasul Monahilor”, care apare lunar. În ziua de 02 noiembrie 2008, Părintele Iustin Pârvu este ridicat la rangul de Arhimandrit. În acelaşi an, Părintele înfiinţează o nouă publicaţie creştină, “Atitudini”. Întemeietor al Mănăstirii Petru Vodă, ce are ca hram Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Părintele Arhim. Iustin Pârvu a fost operat la începutul lunii mai 2013, la Cluj Napoca.

510 ani de la trecerea la cele veşnice a Marelui Voievod ŞTEFAN CEL SFÂNT – Ştefan cel Mare şi Sfânt sărbătorit la Putna

Românii ortodocşi l-au sărbătorit ieri, 2 iulie, pe Marelui  Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. La Mănăstirea Putna, din judeţul Suceava, acolo unde se află mormântul său, mii de credincioşi au venit să îi aducă cinstire cu prilejul împlinirii a 510 ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Ştefan Voievod.

Sfânta Liturghie a fost oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, înconjurat de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi. Din soborul de arhierei au făcut parte Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor,  Înaltpreasfinţitul Meletie, Arhiepiscopul Hotinului, Preasfinţitul Pantelimon, Episcop de Ivano-Frankivsk şi Colomeea, Preasfinţitul Părinte Macarie, Episcopul ortodox român al Europei de Nord. La slujbă au participat peste 120 de preoţi veniţi din toate colţurile ţării, dar şi din Ucraina de Nord şi Republica Moldova, iar răspunsurile liturgice au fost date de Corala „Nicolae Lungu“ a Patriarhiei Române.

În cuvântul de învăţătură, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Teofan a vorbit despre Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt ca om al credinţei şi al Evangheliei: „Om al credinţei a fost măritul Ştefan şi toate faptele sale cele orientate spre Dumnezeu arată acest lucru. A fost aşezat domn în Joia cea Mare; orientată a fost domnia sa spre Dumnezeiasca Liturghie, fiind inspirat de marele duhovnic Daniil Sihastrul şi de marele Mitropolit al Moldovei din vremea sa, Teoctist. El a fost conştientizat de către aceştia că fără Liturghie un neam nu dăinuieşte în istorie. A hotărât pentru sine şi pentru supuşii săi ca, înainte de luptă, să postească şi în loc să doarmă mult s-a obligat pe sine şi a cerut celor din jurul său să privegheze întru rugăciune, nădăjduind nu în puterea sa şi a armelor sale, ci în puterea lui Dumnezeu“.

La finalul slujbei, copii şi tineri din Vicovul de Sus au recitat poezii şi au interpretat cântece închinate marelui domnitor. Apoi s-au depus coroane de flori la mormântul Sfântului Voievod, după care a avut loc defilarea plutoanelor Jandarmeriei şi Inspectoratului Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Suceava. După-amiază, a avut loc o paradă a portului popular, urmată de o paradă a celor mai frumoşi cai din zona Putnei.

Aproape de miezul nopţii, pe Dealul Crucii, în apropierea mănăstirii, a fost înălţat un foc de tabără. Acolo tinerii au aprins torţele şi au pornit spre mănăstire, înconjurând aşezământul în sunetul baladei lui Ciprian Porumbescu, interpretată de Lucia şi Olec Sacaliuc, veniţi din Republica Moldova, moment care a încheiat manifestările închinate Sfântului Voievod Ştefan. „Noi, obştea, îl simţim pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare ca pe un părinte, ca pe cel care poartă de grijă de copiii săi, căci Măria Sa se îngrijeşte de această mănăstire de mai bine de cinci veacuri. Peste doi ani se împlinesc 550 de ani de când a pus temeliile acestei mănăstiri, iar acum se fac 510 ani de când s-a aşezat în pământul acesta sfânt al Putnei“, a declarat părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna şi exarh al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, pentru Radio TRINITAS.

                                                                                                                                                       Florin NAHORNIAC

Sfântul Andrei Şaguna a fost primul mitropolit român ortodox din Ardeal

Cu sprijinul prietenilor influenţi de la curtea imperială vieneză, Andrei Şaguna, diplomat iscusit, a obţinut mai multe drepturi pentru români decât alţi corifei ai românismului de peste Carpaţi, scrie istoricul Florin Mihai.

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ortodocşii români din Transilvania se supuneau autorităţii religioase a Patriarhului sârb de la Karloviţ. În documentele oficiale, nici măcar titulatura „ortodoxă” nu era admisă, fiind înlocuită cu formula „neunită”. Deşi istoriografia Bisericii Ortodoxe Române abundă în enumerări de mitropoliţi transilvăneni, primul ierarh care conduce de drept şi de fapt o Mitropolie a Ardealului a fost, începând din anul 1864, aromânul Andrei Şaguna (1808-1873).

                                               Un Lăpuşneanu al bisericii

Până să ajungă mitropolit, Şaguna a urcat treptele ierar­hiei bisericeşti. Mai întâi, în 1847, a fost numit episcop al Bisericii ortodoxe. Când a fost ales, nu au existat concurenţi pe măsura sa. Ioan Moga (profesor de teologie), Moise Fulea (director şcolar) şi Iosif Ighian (protopopul Zlatnei) erau toţi în vârstă. La cei 38 de ani ai săi, Andrei Şaguna era un om toată puterea. Doar Ioan Popazu, protopopul Braşovului, părea să aibă mai multe şanse. Faţă de ceilalţi competitori, Şaguna a avut un atu formidabil. Era simpatizat de Împăratul Ferdinand (1835-1848) şi avea protectori la Curtea Imperială de la Viena.

                                         Învins la vot, numit de împărat

Pentru ca Şaguna să nu întâmpine vreun obstacol în calea alegerii, s-a renunţat la o prevedere prin care episcopul trebuia să fie ardelean de baştină. În decembrie 1847, la Sinodul de la Turda, cele mai multe voturi le-au primit Moga (33 voturi), Fulea (31) şi, abia al treilea, Şaguna (27). Cu toate acestea, dintre ei, la cererea împăratului a fost preferat Şaguna. Se spune că nu era prea îndrăgit de preoţi, care îi reproşau presupusa origine sârbă. Unor astfel de popi ardeleni, Şaguna le-ar fi zis, întocmai precum Alexandru Lăpuşneanu boierilor: „Dacă nu mă vreţi voi pe mine, vă vreau eu pe voi, şi să ştiţi, că eu voiu fi episcopul vostru”. Aşa a şi fost.                                                 Şi a fost o alegere inspirată, deoarece tânărul episcop s-a descurcat onorabil în grelele încercări politice prilejuite de Revoluţia de la 1848 şi de conducerea absolutistă habsburgică.                         SŞaguna a fost sfinţit Episcop al Ardealului la Karloviţ, de către Patriarhul sârb Iosif Rajacici. La 3 mai 1848 (stil vechi) a inaugurat adunarea populară a românilor ardeleni – ortodocşi şi uniţi – de pe Câmpia Libertăţii, din Blaj. El a fost ales în fruntea Comitetului Naţional Permanent. În zilele ce-au urmat, s-a deplasat la Pesta, unde se decidea unirea Ardealului cu Ungaria. După ce s-a contrat cu Lajos Kossuth, liderul politic al maghiarilor, pe tema egalităţii în drepturi a românilor cu celelalte etnii transilvănene, Şaguna a plecat la Viena.

Apoi, în 1849, într-o iarnă cumplită, a călătorit spre Moravia, pe o rută ocolitoare: Bucureşti, Moldova, Bucovina, Galiţia. Cu greu a ajuns la Olmütz, unde se afla curtea imperială austriacă. Acolo s-a întâlnit cu tânărul împărat Franz Iosef (1848-1916), instaurat la putere în timpul revoluţiei. Era prima sa întrevedere cu un monarh habsburgic. La întoarcere, l-a vizitat, la Pesta, şi pe fostul împărat Ferdinand, retras din viaţa politică. Prin aceste întâlniri la nivel înalt, episcopul sonda intenţiile împărăţiei în legătură cu soarta Transilvaniei.

Între timp, Kossuth şi generalul Josef Bem cuceriseră o mare parte a ţinuturilor ardelene. Doar Avram Iancu le mai rezista, în Munţii Apuseni. Fulea, Moga şi ceilalţi prelaţi ortodocşi s-au refugiat, din Sibiu, în Ţara Românească. Din străinătate, Şaguna a sprijinit cauza românilor, prin memorandumuri adresate împăratului în care cerea autonomia naţională.

                                                       Diplomat iscusit

După înfrângerea revoluţiei maghiare, Şaguna s-a întors acasă. A fost primit ca un erou, pentru că „luptase” şi el în interesul românilor, cu mijloacele diplomaţiei însă. Deşi, în ciuda promisiunilor, viaţa românilor s-a înrăutăţit în deceniul următor, lui Şaguna i-a mers bine. A devenit sfetnic de taină al împăratului, fiind recompensat cu titlul de baron. Episcopul a dezvoltat relaţii excelente şi cu guvernatorul Ardealului, Schwarzenberg (1852-1858). Se spune că, între două partide de cărţi, Şaguna strecura la urechile convivului său şi o chestiune politică. Sprijinit de influenţii săi prieteni, Şaguna a organizat biserica de peste Carpaţi. Cu toată opoziţia ministrului austriac al cultelor, Leo Thun, înverşunat adversar al ortodocşilor.                                     Înaltul prelat ortodox a obţinut 60.000 florini – „dar împărătesc” – pentru repararea lăcaşelor de cult afectate de război. Apoi, în 1850, a prezidat un sinod bisericesc important, în care s-a cerut oficial proclamarea unei mitropolii ortodoxe, trecerea de la titulatura biserica „neunită” la „biserica răsăriteană”, diverse drepturi pentru preoţi (scutirea „de taxa capului şi greutăţile comunale”). În paralel, a început să polemizeze cu patriarhul sârb de sub autoritatea căruia Şaguna dorea să se emancipeze. Cei doi s-au „împuns” reciproc prin broşuri tipărite anonim.

                                                           În sfârşit, mitropolit

În ciuda opoziţiei clericilor sârbi, după nenumărate memorii către împărăţie, promisiuni şi intervenţii, jalbe şi rugăminţi, ortodocşii români din Ardeal au dobândit propria mitropolie. În iunie 1863, împăratul îşi dăduse de principiu acordul, dar cerea lui Şaguna câteva lămuriri suplimentare. Unde urma să fie reşedinţa mitropoliei? Care era teritoriul exact? Câte episcopii să cuprindă? I s-a răspuns că Sibiul era potrivit ca scaun mitropolitan, cu cinci episcopii sufragane (subordonate), anume: Bucovina, Arad, Timişoara, Caransebeş şi Cluj. Într-un final, după alte tergiversări, la 24 decembrie 1864, Franz Iosef a aprobat înfiinţarea mitropoliei ortodoxe, cu două episcopii, la Arad şi Caransebeş. Andrei Şaguna a devenit astfel primul Mitropolit al românilor din Transilvania şi Ungaria.

                                       1846: apare ghidul preotului cinstit

Neînduplecat cu duşmanii ortodoxismului, Şaguna s-a arătat sever şi cu clerul din subordine. În timpul conducerii sale, episcopul a condus cu mână de fier, reamintindu-le preoţilor menirea.                De pildă, preotul Bădilă, din Poplaca, acuzat de „beţie, sudalme” şi bătăi, a fost trimis un an suplimentar la seminar. Unchiul lui, asesor consistorial, a fost destituit pentru că încercase să-l scape de acuze. Un altul, preotul Teodor Orlea, din Cibu, a fost tuns şi bărbierit pentru că se recăsătorise pe ascuns. Un scandal nemaipomenit a provocat preotul Gheorghe Saba din Răstoliţa, care de beat ce era a adormit la o cununie religioasă. Iar la finalul ceremoniei nu ştia dacă oficiase slujba sau nu. Unele cazuri au fost extrem de grave. În 1854, preotul Grigore Mărginean din Luduş a fost acuzat de uciderea soţiei. În urmă cu un an, fusese arestat pentru că furase cai. La protestele enoriaşilor din localitate, preotul a fost suspendat din funcţie şi caterisit, după ce a fost condamnat la 8 luni de arest de Tribunalul din Târgu Mureş.

În 1846, ca să curme asemenea apucături nedemne, Şaguna a redactat un îndrumar despre misiunile şi comportamentul preoţilor. Iată unele reguli:
„(Preotul, n.r.) trebuie să citească permanent sfânta scriptură, cărţile sfinţilor părinţi şi alte cărţi bisericeşti pentru a-i povăţui pe credincioşi «în legea lui Dumnezeu», să înveţe poporul să lăţească această lege, să nu admită căsătoriile între rudenii, să înveţe credincioşii când şi cum să se facă căsătorii; să respecte posturile; vârsta minimă admisă la căsătorie să fie 20 de ani pentru băieţi şi 15 ani pentru fete, să evite cheltuielile inutile, băutura şi mâncarea la nuntă.

Să se ferească de frecventarea cârciumii, cunoscut fiind obiceiul unor preoţi ca după slujbă, duminica sau la sărbători, să se oprească la cârciumă pentru a bea şi a petrece”. (Nicolae Bocşan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb, Beatrice Dobozi, Andrei Şaguna, Corespondenţă, vol. 3, Presa Universitară Clujeană, 2008).

                                           Elevii, separaţi pe confesiuni

La iniţiativa lui Şaguna, s-a reorganizat activitatea Seminarului teologic de la Sibiu. Cursurile au fost împărţite în două semestre. Se predau materii precum: gramatica, metodica, dogmatica, pastorala, morala, pedagogia, istoria bisericească şi „tâlcuirea Evangheliilor”. Între lecţii, predate în intervalul 8-10 şi 14-16, şcolari, profesori şi clerici se rugau laolaltă, în capelă. „Datori vor fi profesorii a avea ochiu privitor asupra purtării şi aplicării clericilor în şi afară de şcoală şi biserică, şi pe cei nebăgători de seamă al moralitate, întâi şi a doua oară să-i dojenească, iar a treia oară să-i arate mie”, i-a avertizat episcopul pe dascăli. Elevii săraci primeau burse din fondurile „Fundaţiei Francisc Iosefină”, înfiinţată de împărat, de fericire că scăpase atentatului pus la cale de un croitor maghiar.                                                                                                         Andrei Şaguna s-a preocupat şi de „şcolile populare” aflate în comunele locuite de români. Copiii ţăranilor puteau urma 3 clase normale cu 6 „despărţăminte”, adică 6 clase din zilele noastre. În 1852, şcolile au fost organizate pe principiul confesional. Fiecare obşte bisericească îşi înfiinţa propria şcoală, astfel încât ortodocşii, reformaţii şi catolicii să înveţe separat.                          În cele ortodoxe, dascălii erau atestaţi de episcop, iar manualele tipărite în „tipografia diecezană”. Copiii studiau abecedarul, istoria biblică, bucoavna, scrierea, ceaslovul, cântarea, aritmetica, catihisul, gramatica română şi germană, geografia şi istoria. În funcţiile de conducere erau instalaţi preoţi (directori şcolari) şi protopopi (inspectori şcolari).

                                             Secretarul, protestanta şi demisia

Ca să păstreze intactă comunitatea ortodocşilor români, preoţii se opuneau cât puteau căsătoriilor inter-confesionale. Dar împotriva îndrăgostiţilor greu te puteai opune! Mijloace de presiune existau însă împotriva preoţilor şi angajaţilor bisericii. De pildă, iată ce i s-a întâmplat unui secretar consistorial (Consistoriul era o adunare administrativă şi disciplinară la vârful unei                 ), dornic să ia de soţie o germană protestantă. Aşa cum era obiceiul, îndrăgostitul s-a adresat episcopului pentru binecuvântare. Prin intermediari, a primit o scrisoare care conţinea spectrul demiterii. „Eu nu-l opresc pe el în treaba însuratului său, căci asta nu stă în puterea mea, dar faţă cu opinia publică silit sunt a-l demisiona din serviciul Consistoriului, cu aceea că eu nici profesor în teologie nu-l pot pune, ci să-şi caute altă staţiune preoţească, sau profesorală, cum va porni la Lipsca (Leipzig, în Germania, n.r.) spre realizarea acelei căsătorii”. (Ioan Lupaş, Mitropolitul Andrei Şaguna. Monografie, România Press, 1999). Până la urmă, pătruns de sentimentul creştinesc al iertării, Şaguna l-a absolvit de „vină” pe secretar.

                                         N-aveau bani nici de haine preoţeşti

Când războiul provocat de revoluţionarii paşoptişti s-a terminat, zeci de sate şi biserici ortodoxe fumegau pustiite. Şi-aşa precară, starea materială a clerului ortodox s-a agravat. În 1849, în anumite zone, situaţia era de-a dreptul dramatică. Bunăoară, în protopopiatul Târgu Mureş, după cum a relevat cercetarea corespondenţei mitropolitului Şaguna. Preoţii care au scăpat cu viaţă din încleştarea armată au rămas săraci lipiţi-pământului.

În total, pagubele au fost estimate la 55.641 florini şi 51 coroane. Biserica ortodoxă din Sângeorgiu de Pădure a fost complet distrusă, provocând trecerea temporară a 100 de familii la confesiunea reformată. Un alt lăcaş sfânt, la Moreşti, a fost prădat cumplit. Fără avere, mulţi preoţi au fost mai interesaţi cum să-şi întreţină familiile, decât de cele sfinte. Episcopul Şaguna i-a ajutat cum a putut. În 1852, preoţii au fost chemaţi la Tg. Mureş ca să primească câţiva florini din cei 30.000 trimişi de împărat ca „dar”. În schimbul banilor, se obligau să ţină o slujbă în cinstea curţii de la Viena. Prea puţin, deoarece preoţii au continuat să călătorească săptămânal la oraşe, să cumpere cele trebuincioase familiei. Din documente reiese că unii clerici n-aveau bani nici de veştminte preoţeşti.

                                                                                                                                                          Florin  CREŞTINUL

Juncker este noul preşedinte al Comisiei Europene el fiind votat de 422 de eurodeputaţi

Liderii europeni trebuie acum să completeze puzzle-ul instituţiilor UE
Fostul premier luxemburghez Jean-Claude Juncker a fost votat, marţi la Strasbourg, de plenul Parlamentului European, în funcţia de preşedinte al Comisiei Europene pentru perioada 2014-2019, unul dintre cele mai importante posturi din Uniunea Europeană.
În favoarea lui Juncker au votat 422 de eurodeputaţi, iar împotrivă 250. S-au înregistrat 47 de abţineri, iar 10 au fost declarate nule. În total, 729 de sufragii exprimate.
Jean-Claude Juncker a fost propus candidat la preşedinţia Executivului UE de către Partidul Popular European (PPE) înaintea alegerilor europene din luna mai. Întrucât PPE a obţinut cel mai mare număr de locuri în Parlamentul European (221), Juncker a fost propus pentru şefia CE de către şefii de state şi de Guverne, în cadrul Consiliului European de la finalul lunii iunie.
Candidatul nu a obţinut toate voturile pe care le-ar fi sperat, pentru că marea coaliţie între partidul său de dreapta, PPE, şi socialişti, la care s-au raliat liberalii şi centriştii, făcea un total de 480 de deputaţi. Înseamnă că minimum 60 de parlamentari au ,,dezertat” la vot, comentează AFP.

                Săptămâna trecută s-a întâlnit cu liderii grupurilor politice

Juncker s-a întâlnit săptămâna trecută cu liderii grupurilor politice din Parlamentul European şi a răspuns întrebărilor referitoare la planurile sale şi priorităţile viitoarei Comisii Europene. Mandatul actualei Comisii Europene, conduse de Jose Manuel Barroso, expiră la 31 octombrie acest an.
Juncker, a afirmat marţi, în plenul Parlamentului European, că niciun stat nou nu va adera la Uniunea Europeană în cei cinci ani ai mandatului său. “Din perspectiva de astăzi este de neconceput ca unele dintre statele candidate cu care negociem să îndeplinească toate criteriile mai devreme de 2019. Dar negocierile vor fi continuate. Şi alte state europene au şi ele nevoie de credibilitate, de perspective europene serioase. Este vorba despre statele din Balcani şi ele au nevoie de perspectivele de aderare”, a argumentat el.

                                  Juncker a salutat poporul ucrainean

Jean-Claude Juncker a salutat în context poporul ucrainean pe care l-a calificat ca fiind un popor european, care îşi are locul în Europa. De asemenea, el a făcut apel la “intensificarea eforturilor de cooperare, asociere şi parteneriat cu ţările din Parteneriatul Estic”, precum Ucraina şi R. Moldova.
Juncker a mai afirmat că politica externă şi cea de securitate şi apărare comună trebuie să fie consolidate.
,,Nu aş vrea să spun cuvinte mari, dar politica externă şi politica de securitate şi apărare comună trebuie consolidate. Vom face tot ce putem ca Înaltul Reprezentant să nu mai fie direcţionat de miniştrii de Externe. O politică comună de externe are nevoie şi de o viziune comună. Înaltul Reprezentant, care are un domeniul de lucru atât de mare, va fi susţinut de comisarii de resort pe anumite domenii”, a afirmat Juncker.  Potrivit acestuia, apărarea nu înseamnă că UE trebuie să fie “un fel de alternativă la NATO”, pentru că ambele organizaţii “trebuie să colaboreze şi să respire împreună”. “Dar în domeniul extern avem nevoie de solidaritate, după cum se prevede în Tratatul de la Lisabona, şi de colaborare în acest domeniu. Este absolut clar”, a adăugat Juncker.

,,Europenii să se mândrească cu moneda unică!”

El consideră totodată că Europa trebuie să facă mai mult pentru Africa, “acest continent marcat de tristeţe şi uitat”, dar care este bogat, care atât de multe resurse, şi mai ales resurse umane. “Să nu uităm continentul african şi să punem capăt aceste tragedii zilnice. În fiecare zi, odată la 6 secunde moare o persoană. 25.000 de copii mor zilnic din cauza foamei. Atât timp cât se întâmplă asta, Europa nu-şi face treaba, Europa trebuie să fie responsabilă şi trebuie să schimbe această stare de lucruri. Nu putem considera pacea ca fiind un lucru de la sine înţeles”, a arătat Juncker.
Nu în ultimul rând, acesta consideră că europenii trebuie să se mândrească cu moneda comună, pentru că aceasta nu dezbină Europa, ci o protejează.
“Haideţi să recunoaştem cât de mult protejează moneda unică Europa! Nu doresc o Europă care stă la capătul istoriei, ci o Europă care acţionează şi care se găseşte în centrul terenului. Pentru asta, trebuie să ne inspirăm din convingerile pe care ni le-au transmis marii europeni”, a mai spus candidatul PPE.

                                                    CE PAŞI URMEAZA

După desemnarea lui Jean-Claude Juncker în fruntea Comisiei, liderii europeni trebuie să completeze puzzle-ul instituţiilor UE cu posturile strategice de preşedinte al Consiliului European, şef al diplomaţiei UE şi preşedinte al Eurogrupului. Alegerea lor va fi rezultatul unui joc de echilibru dreapta-stânga, nord-sud-est-vest, bărbaţi-femei, relatează marţi AFP într-un amplu comentariu.

                                                  ŞEFUL DIPLOMAŢIEI

Postul de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe a fost instituit prin Tratatul de la Lisabona în 2009 şi titularul lui este numit pentru cinci ani. Rolul său este de a coordona politica externă şi de apărare a UE, o sarcină delicată în relaţia cu cele mai mari state membre, geloase pe prerogativele sale.
Înaltul Reprezentant este şi membru al Comisiei Europene, al cărui vicepreşedinte este, şi al Consiliului, întrucât prezidează reuniunile miniştrilor de Afaceri Externe din statele UE şi asistă la summiturile şefilor de stat şi de Guvern.
Prima titulară a postului a fost Catherine Ashton (Marea Britanie), aproape necunoscută la momentul desemnării sale. Baroneasa a reuşit un final bun de mandat, având un rol de prim-plan în negocierile din dosarul nuclear iranian, dar şi în cele dintre Serbia şi Kosovo.
Pentru a-i succeda, printre favorite se află tânăra titulară a postului de ministru de Externe din Italia, social- democrata Federica Mogherini, care este însă dezavantajată de lipsa sa de experienţă şi de poziţia Italiei, despre care mulţi au spus că a fost prea favorabilă Rusiei în criza ucraineană. Celălalt nume menţionat este cel al actualului comisar european pentru ajutor umanitar, bulgăroaica Kristalina Gheorghieva, apropiată de PPE.
În cele din urmă, alegerea va influenţa culoarea politică a viitorului preşedinte al Consiliului.

                                  PREŞEDINTELE CONSILIULUI EUROPEAN
Din 2009, Consiliul European, formatul în care şefii de stat şi de Guvern definesc orientările UE, dispune de un preşedinte permanent, însărcinat să dea o voce şi un chip Europei. El este numit pentru un mandat de doi ani şi jumătate, care poate fi prelungit o singură dată.
Primul în acest post a fost creştin-democratul belgian Herman Van Rompuy, şi el un cvasi-necunoscut la momentul numirii, până în punctul în care euroscepticul britanic Nigel Farage a afirmat că are “tot atâta carismă cât un mop”. El s-a impus prin imparţialitatea sa şi prin arta compromisului. Mandatul său se termină la 30 noiembrie.
Social-democraţii, mult mai numeroşi în cadrul Consiliului European decât în 2009, revendică acest post, dar nu au reuşit să se pună de acord asupra unui nume. Premierul danez Helle Thorning-Schmidt, foarte moderată şi considerată acceptabilă de către britanici, rămâne în cursă, dar faptul că ţara sa nu face parte din zona euro reprezintă o problemă.
Dreapta pare deci decisă să se lupte. Numele conservatorilor Enda Kenny, premierul irlandez, şi Valdis Dombrovskis, fost lideral al Guvernului leton, au fost menţionate. Dar liberalii, chiar în pierdere de viteză, vor un post drept preţ al ralierii lor, fiind evocate numele premierului olandez Mark Rutte sau al fostului premier estonian Andrus Ansip.

                                            PREŞEDINTE AL EUROGRUP
Ţările membre ale zonei euro s-au confruntat rapid cu necesitatea de a discuta chestiuni specifice ale uniunii monetare, de a-şi coordona poziţiile şi de a avea o voce pe scena financiară şi politică internaţională. Clubul miniştrilor de Finanţe al zonei a fost deci creat de o manieră informală în 1997.
Progresiv instituţionalizat, acesta s-a dotat cu un preşedinte permanent provenit dintre ei în 2005. Acum este practic vorba despre a merge puţin mai departe, cu un preşedinte permanent care să nu fie în acelaşi timp ministru.
Primul preşedinte al Eurogrup a fost creştin-democratul luxemburghez Jean-Claude Juncker, viitorul preşedinte al Comisiei, care a rămas în funcţie între 2005 şi 2013. Succesorul său, social-democratul olandez Jeroen Dijsselbloem, a avut un început dificil în contextul punerii sub tutelă financiară a Ciprului, dar apoi a dat dovadă de un simţ al compromisului care este recunoscut.
Înlocuirea sa cu actualul ministru spaniol al Economiei, conservatorul Luis de Guindos, pare realizată. Provenit dintr-o ţară care a introdus o austeritate severă în schimbul unui plan de ajutor pentru sectorul său bancar, el este susţinut de partizanii rigorii bugetare, printre care în prim-plan se află cancelarul german Angela Merkel.

                                                                                                                                                        Florin NAHORNIAC

ANUL BRANCOVEANU – CUM ŞI-A CÂŞTIGAT MARIA BRÂNCOVEANU DREPTUL DE A INTRA ÎN ISTORIE

2014 este Anul Brâncoveanu, un omagiu pentru personalitatea marelui domnitor Constantin Brâncoveanu, de la al cărui martiriu se împlinesc 300 de ani, şi o rememorare a faptelor şi personalităţilor care au marcat Epoca Brâncoveanu.

Doamna Maria, soţia domnitorului, a trecut cu mare cinste şi credinţă alături de Constantin Brâncoveanu, prin toate rangurile şi măririle şi a înfruntat cu multă tărie martiriului familiei şi exilul, dar prin frumoasele ei însuşiri şi ca bun administrator a fabuloasei averi a Brâncovenilor a câştigat un mare prestigiu în epocă şi în istorie.

                                                   Marica, o fată frumoasă, cuminte şi chibzuită

Bunicul, Antonie din Popeşti, era cel mai mic dintre fiii lui Mihai grecul din Târgşor şi fratele mai mic al Tudorei, ibovnica lui Mihai Viteazul. Fusese boierit de domnitor şi moştenise de la tatăl sau Popeştii, un sat în cuprinsul oraşului Târgşor, cu pământurile, rumânii, viile, moara, pădurea şi cu un conac încăpător. Bun gospodar, modest şi chibzuit a reuşit să-şi sporească mult averea, iar în dregătoriile pe care le-a ocupat sub postelnicul Constantin Cantacuzino s-a dovedit harnic şi cinstit. Antonie din Popeşti a urcat pe tronul ţării Româneşti în 3 martie 1669.

Pe fiul şi urmaşul sau Neagu, Antonie Vodă l-a crescut la fel de cinstit şi de muncitor şi l-a căsătorit cu Elena, posibil o fină sau chiar o rudă a doamnei Elina Cantacuzino. Primul lor băiat a fost botezat Pană şi a luat numele de Negoescu după tatăl sau, iar Maria, sora sa, de mică alintată Marica, era o copila de 5-6 ani când bunicul ei s-a urcat în tronul Ţării Româneşti. A venit să trăiască la curţile domneşti de la Bucureşti, mult mai mari şi mai impozante decât cele de la Popeşti, dar când Antonie Vodă a murit în februarie 1872, Marica s-a întors, cu părinţii ei, fără mari regrete la curţile lor.

Frumoasei Marica i se dusese vestea că era cuminte, foarte gospodină, chibzuită şi cu ceva ştiinţă de carte, iar tatăl ei făgăduise că la moartea lui îi va lasă moşia Popeştilor şi două locuri mari în Poliţia Bucureştilor. Fata era vegheată de doamna Elina Cantacuzino, bunica micului Constantin Brâncoveanu, care îşi căsătorise pe una din fiicele ei, Stanca, cu marele boier Papa din Brâncoveni.

În 1655, în timpul răscoala seimenilor şi dărăbanilor, Papa Brâncoveanu a fost ucis, casele jefuite şi arse, iar jupâneasa Stanca şi micul Constantin abia au reuşit să fugă. Doamna Elina i-a purtat de grijă lui Constantin, care a fost crescut şi educat mai ales de Cantacuzini, iar când tânărul a ajuns la vârstă bărbăţiei era frumos, învăţat şi priceput să-şi administreze nenumăratele moşii şi a intrat în dregătorii. Doamna Elina l-a făcut pe Constantin s-o întâlnească pe jupâniţa Marica din Popeşti, care era era cu vreo 10 ani mai tânăra că el, fata i-a plăcut şi căsătoria s-a făcut cu mare pompă la Filipeşti, în palatul doamnei Elina, prin 1675 sau 1676.

                                                            Doamna Marica administra totul

Marica l-a ajutat cum nu se poate mai bine pe soţul ei Constantin şi a trecut alături de el prin toate rangurile şi măririle: mare dregător de rangul doi şi din 1679 dregător de rangul întâi, divănit, vel postelnic mai întâi şi apoi vel logofăt până în 1678.

La 28 octombrie 1688, la moartea unchiului său Şerban Vodă, rudele sale Cantacuzinii l-au urcat pe Constantin Brăncoveanu tronul Ţării Româneşti şi din mică boieroaică Marica a devenit mare jupâneasă şi apoi prima prahoveancă Doamnă a Ţării Româneşti, dar a rămas o femeie bună, modestă, muncitoare şi cu credinţă în Dumnezeu.

Trebuia să adminstreze averi din ce în ce mai mari, moşii, vii, mori, vechili şi ispravnici de la nenumăratele palate, conace şi mănăstiri, şi cu o trăsurică uşoară bătea ţara în sus şi în jos, însoţită de un vizitiu credincios, un fecior şi doi paici înarmaţi. Mergea peste tot, la ctitoriile de la Horezu, Mogoşoaia, Potlogi sau Sâmbăta, peste munţi, sau la mănăstirea Târgşor, ctitorie a bunicului. Trecea mereu şi pe la moşiei ei de la Popeşti sau la moşia de la Negoieşti a fratelui ei, jupan Pană Negoescu. Se ducea şi la Brebu să vadă cum merg lucrările la mănăstirea şi curţile domneşti, începute de Matei Basarab. La dezgropatul, tăiatului şi culesul viilor era la Urlaţi, care erau cele mai mari dintre toate viile familiei Brâncoveanu şi aveau soiurile cele mai alese. Se făcea mult vin pentru că la Curţilor domneşti ospeţele se ţineau lanţ, dar se şi vindea pe preţ bun şi se umplea vistieria domnească. Cerceta cu atenţie şi pricepere, laudă şi răsplătea iscusinţa şi hărnicia sau certa şi pedepsea fără milă hoţia, lenea şi nepriceperea şi nimeni nu i se împotrivea doamnei căci se ştia că Vodă o ţinea pe Marica în mare cinste. Doamna administra bine totul şi bani erau trimişi la băncile din Viena, Veneţia şi Amsterdam.

Manastirea Doamna Marica, femeie bună şi credincioasă, îl ajutase pe domnitor să ctitorească locaşuri sfinte, dar a ctitorit şi ea, pe unul din locurile ei din Bucureşti, “Biserica dintr-o zi”. Bisericuţa, se zice, fusese ridicată din lemn într-o singură zi, conform unui rămăşag pus de postelnicul Neagu, tatăl ei, şi îi fusese dată ca zestre.

În 1702 Marica a zidit biserica, ispravnic fiind vel aga Enache Văcărescu. Biserica este pe actuală stradă Academiei la numărul 22 colţ cu str. Biserica Enei.

                                                                    Marica, o bună mamă

I-a dăruit lui Brâncoveanu 11 copii, 4 băieţi şi 7 fete, pe care i-au crescut frumos, le-au dat învăţătură şi i-au înzestrat şi rostuit cât mai bine.

Constantin, cel mai mare, deja mare dregător, se căsătorise cu Aniţa Balş, fiica marelui vornic Ioniţă din Moldova, Radu era logodit cu fiica lui Antioh Vodă Cantemir, dar n-a mai ajuns să se căsătorească, iar Matei, când a murit de-abia ieşise din adolescenţă.

Cele şapte fete au fost toate căsătorite înainte de 1714. Cea mai mare, Stanca a fost căsătorită cu beizadea Radu, fiul lui Alexandru Iliaş Vodă, ultimul Muşatin, un tânăr frumos şi cuminte care însă după căsătorie s-a apucat de băutură şi a devenit un tiran, problema s-a rezolvat prin moartea sa şi Stanca a rămas văduva fără copii.

A două fată, Maria, a fost măritată cu Constantin Duca, domnitorul Moldovei, mazilit la un an de la căsătorie. Pentru a-l scapă, Maria a implorat-o pe Marica să trimită bani la Stambul că să-l aducă din nou pe tron şi Brâncoveanu a plătit, dar după mai multe luni a sosit vestea că Maria a murit de ciumă la Constantinopol.

Cea mai bună alianţa a fost făcută prin căsătoria fiicei Elenca cu Scarlat Mavrocordat, fiul marelui dragoman al Porţii, care-i fusese până atunci un duşman.

Celelalte patru fete au fost măritate cu boieri de ţară sau cu greci din Fanar. Safta a luat pe Radu Creţulescu, Ancuţa pe Nicolae Puset din Moldova, Bălaşa pe Manolache Lambrino şi Smaranda a luat un boier Băleanu.

                                                            Doamna Marica, o văduvă dârză

Fiind de mai multe ori în primejdie să-şi piardă tronul şi chiar capul, Constantin Brâncoveanu trimisese sume uriaşe la Constantinopol şi banii l-au ajutat să treacă peste momentele de criză. Dar marea sa avere a atras invidia puternicilor Cantacuzini, care deşi îl sprijiniseră în prima parte a domniei, începuseră să uneltească pentru a-i lua tronul. Şi pofta de aur a otomanilor crescuse atât de mult încât nu se mai mulţumeau cu nenumăratele biruri care le veneau de peste Dunăre şi au socotit că a venit vremea să-i ia lui Brâncoveanului întreaga avere. Pregătirea şi executarea mazilirii s-au făcut în cea mai mare taină în primăvară anului 1714, şi totuşi un grec din Stanbul, care era în bune relaţii cu Brâncoveanu, i-a trimis o scrisoare în care îl avertiza. Din prudenţă, doamna Marica a stăruit mult ca familia să se întoarcă la Curţile din Târgovişte pentru petrecerea Paştilor şi, pentru că domnitorul obişnuia să îşi asculte doamna, s-au pregătit de plecare,  dar tocmai atunci se îmbolnăvise grav fiica lor cea mare, Stanca şi au rămas la Curtea din Bucureşti.

De-abia fusese Stanca îngropată la Mitropolie şi marţi, în Săptămâna Mare, Brâncoveanu a fost arestat chiar în palatul sau şi dus la Stanbul, împreună cu cei patru fii ai săi, doi gineri, doamna Maria, nora lor Anica şi nepoţelul Constantin. Cele două femei şi Bălaşa, fiica Brâncovenilor, arestată şi ea la Stanbul, au fost închise mai întâi la închisoarea Ceaus Emini şi apoi mutate la teribila Edicule.

Otomanii încercau să afle unde sunt ascunse marile averi ale Brâncovenilor şi l-au supus pe domnitor şi pe băieţii lui la nemumarate schingiuiri, la care doamna Marica a fost dusă să asiste.

In 15 august Voievodul Constantin Brâncoveanu şi Doamna Maria adunasera 40 de ani de căsnicie,  domnitorul urma să împlinească 60 de ani de viaţă şi Maria işi sărbătorea ziua numelor. Când a primit, în închisoare, vestea cutremurătoare că soţul, cei patru fii şi ginerele ei au fost ucişi şi trupurile lor azvârlite în mare, Marica a dovedit o tărie de neînchipuit. Şi-a înfrânt durerea şi lacrimile şi a luat legătura cu patriarhul de la Constantinopol şi împreună au tocmit nişte pescari să scoată trupurile din apă şi martirii au fost îngropaţi într-o mănăstire din insula Prinkipo.

Cele trei femei au fost duse mai întîi ca roabe în seraiul sultanului, apoi condamnate la închisoare pe viaţă, iar după şapte luni doamna Marica a reuşit să obţină eliberarea, în schimbul a 50.000 de galbeni împrumutaţi cu dobânda uriaşă, şi exilul, la Kutais, pe ţărmul georgian al Marii Negre.

După un an şi jumătate în exil doamnei Marica i s-a permis să se întoarcă în Ţară Românească , Poarta hotărîse să-l pună pe tron pe Ioan Mavrocordat, cu porunca de readuce în ţară toţi pribegii, şi a scutit Valahia de tribut şi de biruri pe un an.

În octombrie 1716, în drumul spre Bucureşti, doamna Marica a adresat o    Mitropolitului Ţării Româneşti, boierilor şi prin ei întregului popor, vorbindu-le de iertarea acordată tuturor pribegilor, de scutirea de biruri şi îndemnându-i să se întoarcă la casele lor şi să se apuce de treabă spre binele ţării. A fost o adevărată ,,proclamaţie”, singură pe care o femeie o adresase vreodată românilor.

Doamna Marica cea bună şi blândă a devenit o femeie de fier. L-a ajutat pe noul domnitor să-i aşeze pe pribegi pe la casele lor, a redobândit o mare parte din moşiile, satele, viile şi morile pe care le avusese şi a reuşit să recupereze, stăruind pe lângă împăratul Carol al VI-lea al Austriei, banii pe care îi depusese la Viena. Şi-a înzestrat din nou familia, fiicele ei a primit câte o moşie şi restul averii l-a păstrat pentru nepotul ei Constantin, singurul urmaş pe linie bărbătească al lui Constantin Brâncoveanu.

                                                                                 Mormântul

În 1720 Marica a reuşit să aducă în ţară rămăşiţele pământeşti ale soţului ei, şi probabil şi ale copiilor, şi le-a înmormântat în Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Deasupra mormântului domnitorului, prin grijă doamnei Maria, s-a aşezat o lespede simplă de marmură albă, cu chenar floral specific brâncovenesc şi pe candelă de argintde deasupora criptei s-a inscripţionat în litere mărunte chirilice :

« Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ţi Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Marii Sale Măriia, carea şi măria sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele ».

În aceeaşi biserica, începută de bunicul ei, Antonie Vodă din Popeşti, a fost şi ea îngropată, în decembrie 1729, alături de trupul voievodului.

                                                                                                                                                            Florin CREŞTINUL

Amnezia domnului Voiculescu: a fost judecat şi pentru infracţiunea prescrisă

Îmi vine greu să cred că Dan Voiculescu nu şi-a citit sentinţa din 26 septembrie anul trecut, prin care a fost condamnat la 5 ani de închisoare pentru spălare de bani în afacerea privatizării Institutului de Cercetări Alimentare. Sau dacă n-a citit-o, nu şi-o fi pus avocaţii s-o facă, pentru ca apoi să-i traducă şi lui, în limbaj nejuridic, ce scrie acolo.

Aşa că nu-mi explic – decât printr-o stranie amnezie – motivul pentru care, ori de câte ori apare în faţa microfoanelor TV – şi o face des în ultima vreme – Dan Voiculescu repetă obsesiv că a cerut instanţei să nu i se considere prescrisă şi cealaltă infracţiune pentru care a fost trimis în judecată, dar judecătorii i-au nesocotit această cerinţă. Lucrurile nu stau câtuşi de puţin aşa. Dan Voiculescu a fost trimis în judecată pentru două infracţiuni. Prima e prevăzută într-o lege specială anticorupţie (78 din 2000), la articolul 13, care sancţionează, cu pedepse între 1 şi 5 ani, folosirea poziţiei de lider de partid pentru a obţine foloase necuvenite. În concret, el a fost acuzat că şi-a folosit influenţa faţă de ceilalţi coinculpaţi din dosar pentru ca aceştia, prin abuz în serviciu, să înlesnească privatizarea ICA în beneficiul firmei Grivco, pe care o deţinea. Grivco a plătit acţiunile cu bani împrumutaţi de la persoana fizică Dan Voiculescu şi, pentru că nu a rambursat împrumutul la scadenţă, Dan Voiculescu a devenit proprietarul pachetului majoritar de acţiuni al ICA.

Aşa ne apropiem de cea de-a doua acuzaţie, cea de spălare de bani. Dan Voiculescu a transferat acţiunile astfel dobândite către fiicele sale, în condiţiile în care legea de combatere a spălării banilor sancţionează, cu pedepse de la 3 la 10 ani, dobândirea, deţinerea, folosirea sau transferul de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.   Am solicitat oficial Tribunalului Bucureşti motivarea sentinţei de condamnare în dosarul ICA. De acolo rezultă foarte clar că instanţa a efectuat o cercetare judecătorească completă pentru ambele infracţiuni. La prima, după câteva zeci de pagini de analiză a probelor, instanţa a consemnat aşa: „Faţă de probatoriul mai sus-analizat, se constată întrunirea elementelor  constitutive ale infracţiunii prevăzute de articolul 13 din Legea 78/2000, acesta dovedind că, în perioada 31 mai 2002 – 24 noiembrie 2003, inculpatul Voiculescu Dan şi-a  folosit  influenţa dată de calitatea sa preşedinte al  Partidului Umanist Român asupra inculpaţilor (…) în scopul de a facilita adjudecarea prin licitaţie de  către SC Grivco SA, la un preţ mult inferior faţã de valoarea comercialã reală”.          

Prin urmare, instanţa a certificat comiterea infracţiunii, dar a constatat că a survenit prescripţia şi a dispus încetarea procesului penal faţă de această faptă. Pe următoarele câteva zeci de pagini, instanţa a analizat spălarea de bani, a constatat-o ca infracţiune şi a aplicat pedeapsa de 5 ani de închisoare. Vestea săptămânii a venit luni: în apel, avocatul lui Dan Voiculescu, Gheorghiţă Mateuţ, a cerut instanţei să schimbe încadrarea juridică din „spălare de bani” în „tăinuire”, pornind de la premiza că ambele infracţiuni au definiţii oarecum asemănătoare. Avantajul tăinuirii e acela că, având limite de pedeapsă mult mai mici, ar fi o infracţiune deja prescrisă faţă de momentul în care Dan Voiculescu ar fi comis-o. Diferenţa de nuanţă dintre „spălare de bani” şi „tăinuire” o fac doctrina şi jurisprudenţa. Iar printre cei care au pus câteva cărămizi la temeliile doctrinei şi ale jurisprudenţei în această materie se numără Camelia Bogdan şi este preşedintele completului care judecă, la Curtea de Apel Bucureşti, procesul lui Dan Voiculescu.

Ca nespecialist, încă nu pot anticipa dacă cererea privind schimbarea încadrării juridice va fi admisă sau nu, dar măcar de un lucru putem fi încredinţaţi: dosarul a ajuns pe mâna cuiva care ştie bine diferenţa dintre „spălare de bani” şi „tăinuire”.

                                                                                                                                                                Iosif  VARGA

AVIONUL PRĂBUŞIT ÎN UCRAINA, înainte de zbor. TWITTER-UL PROFETIC al unui călător: ,,Dacă dispare, aşa arăta”

Un olandez a fotografiat aeronava Malaysia Airlines Boeing-777, prăbuşită astăzi în Ucraina, când încă se afla pe aeroport, cu puţin timp înainte de decolare. In imagine apare avionul Malaysia Airlines la sol, în timp ce era alimentat. Bărbatul a publicat fotografia pe Twitter, însoţită de mesajul profetic: „Dacă dispare, aşa arăta”. Potrivit ultimelor informaţii, la bord s-ar fi aflat 80 de copii.
Un avion de pasageri Boeing-777 al unei companii aviatice malaeziene s-a prăbuşit pe teritoriul Ucrainei, la 60 de kilometri de graniţa de Rusia, informează joi ITAR-TASS. La bord se aflau 295 de persoane. Nu au existat supravieţuitori. Autorităţile olandeze au anunţat că 20 dintre pasageri erau olandezi.
Potrivit Interfax, avionul plecase de la Amsterdam, cu destinaţia Kuala Lumpur. O altă sursă citată de Interfax susţine că avionul ar fi fost doborât la o altitudine de 10 km, de separatiştii pro-ruşi.

Graphic1

Preşedintele Ucrainei, Petro Poroşenko, a declarat că apărarea antiaeriană ucraineană nu a efectuat tiruri cu rachete, dezminţind astfel ipoteza că avionul malaezian prăbuşit în apropiere de Doneţk ar fi fost doborât de armata ucraineană.
,,Nu excludem ca acest avion să fi fost doborât şi subliniem că forţele armate ucrainene nu au efectuat tiruri ce ar fi putut lovi ţinte aeriene”, a precizat Poroşenko.
Potrivit ministrului ucrainean de Interne, Anton Gheraşenko, aparatul ar fi fost lovit de o rachetă antiaeriană sol-aer Buk, de fabricaţie rusească, la altitudinea de 10.000 de metri.

Un mit al propagandei sovietice: Kursk 1943 „cea mai mare bătălie de tancuri din istorie“

Crearea de mituri în scopuri propagandistice nu reprezintă o caracteristică specifică regimului comunist din România. În secolul al XXlea, regimurile totalitare exponenţiale – Germania nazistă şi Uniunea Sovietică – au recurs frecvent la crearea de simboluri mai mult sau mai puţin conforme cu realitatea; după declanşarea războiului, toate forţele implicate în conflict au apelat la această „armă” cu efecte profunde asupra moralului trupelor. Recent, mitul „Blitzkriegului” a fost demontat de către cercetătorul german Karl-Heinz Frieser; iar în acest articol discutăm bătălia de la Kursk, considerată încă de majoritatea lucrărilor de specialitate drept „cea mai mare bătălie de tancuri din istorie”. Cercetări noi, realizate în urma introducerii în circuitul ştiinţific a mai multor documente germane şi sovietice, demonstrează că, în realitate, lucrurile au stat cu totul altfel…

După dezastrul de la Stalingrad, victoria strălucită obţinută de mareşalul Manstein prin reocuparea Harkovului stabilizase frontul germano-sovietic. Între lunile martie, când Harkovul a fost recucerit de unităţile din Waffen SS, şi iulie, când s-a declanşat bătălia de la Kursk, combatantele au încercat să se regrupeze în perspectiva unei noi confruntări.

         800.000 de noi recruţi germani la începutul lui 1943

Între 22 iunie 1941 şi 1 iulie 1943, pierderile Wehrmacht-ului pe toate fronturile au totalizat 3.950.000 de oameni (morţi, răniţi şi dispăruţi), majoritatea înregistrate pe Frontul de Est. Germanii au calculat că pentru conducerea unei noi ofensive aveau nevoie de aproximativ 800.000 de noi recruţi. Anunţul lui Goebbels, din februarie 1943, privind războiul total trebuie considerat ca o explicaţie pentru recrutarea, în ianuarie acelaşi an, acontingentului 1925, format din 400.000 de tineri în vârstă de 18 ani. În plus, au fost recrutaţi şi bărbaţi cu specializări în industrie, comunicaţii, transporturi şi alte sectoare publice, ceea ce a însemnat încă 200.000 de noi soldaţi. Alţi 200.000 de bărbaţi între 21 şi 42 de ani au fost chemaţi sub arme.

Obsedat de cifre, Hitler a cerut organizarea de noi divizii. Dar cifrele sunt înşelătoare, de vreme ce fiecare divizie de infanterie germană avea, în medie, un deficit de personal de 2.500 de oameni, în timp ce diviziile blindate nu atingeau nici jumătate din tancurile pe care le avuseseră aceleaşi divizii în 1941. În noiembrie 1942, trei unităţi SS de elită, Leibstandarte Adolf Hitler (LAH), Das Reich şi Totenkopf, au fost transformate în divizii blindate (a nu se confunda cu diviziile de tancuri; o divizie blindată reprezenta o armată în miniatură, cu unităţi de infanterie, tancuri, antitanc, ingineri, recunoaştere). Ele vor constitui Corpul II SS, cel implicat direct în bătălia de la Kursk.

Numărul de tancuri germane Tiger a fost, în realitate, extrem de limitat

Germanii îşi puneau mari speranţe în noile tancuri ce aveau să primească botezul focului în vara anului 1943. Cu cele 57 de tone şi tunul enorm de 88 mm, celebrul Tiger era o armă formidabilă, un adevărat rege al câmpului de luptă. În ciuda propagandei sovietice, care continuă să vorbească de zeci sau chiar sute de Tiger-uri la Kursk, numărul lor a fost extrem de limitat; de exemplu, fiecare din cele trei divizii SS a primit câte 15 unităţi. După cum vom vedea, numărul tancurilor reprezintă unul dintre elementele esenţiale ale construirii mitului. Un alt tanc dezvoltat de germani era Panther, un tanc mediu de 43 de tone, înarmat cu un tun de 75 mm, răspunsul la nu mai puţin celebrul T-34 sovietic. Deşi o maşină de luptă excelentă, în bătălia de la Kursk majoritatea tancurilor Panther au suferit defecţiuni tehnice, dovadă a grabei cu care fuseseră declarate operaţionale. În plus, ca şi tancurile Tiger, producţia era limitată.

Graphic1

În acest timp, Armata Roşie se prezenta mult îmbunătăţită faţă de 1942, atât sub aspect numeric, cât şi calitativ, evoluţie care provenea din creşterea aportului în armament şi echipament adus de uzinele nou create sau de cele modernizate din Urali, cât şi de la ajutoarele primite de la Aliaţi. Deşi sufereau de oarecare lipsuri în materie de echipamente complementare, cum ar fi cele de radiocomunicaţii, sovieticii ajunseseră la un înalt nivel de eficienţă, rezistenţă şi înzestrare tehnică. Artileria lor devenise foarte eficientă, mai ales prin lansatoarele de rachete. Principalul handicap al sovieticilor îl reprezenta transportul motorizat; această cerinţă vitală începuse să fie satisfăcută printr-o livrare accelerată a camioanelor de către americani. La fel de importantă pentru mobilitate era cantitatea de mâncare conservată, deficit acoperit tot prin livrările americane. Pe de altă parte, Armata Roşie era obişnuită să funcţioneze la un nivel de aprovizionare mult inferior armatelor din Vest. Primitivismul ei reprezenta în egală măsură un avantaj, dar şi un dezavantaj. Soldaţii sovietici supravieţuiau în condiţii în care militarii armatelor din Vest ar fi murit de foame.      Armata Roşie făcuse un uriaş pas înainte şi din punct de vedere tactic. Dacă anul 1942 însemnase o scădere, pricinuită de pierderile masive de soldaţi cât de cât experimentaţi din 1941, anul 1943 a adus creşterea experienţei de luptă, ca urmare a experienţei acumulate. Această îmbunătăţire s-a manifestat începând de la eşaloanele de comandă. S-a afirmat o nouă generaţie de generali, mulţi nedepăşind vârsta de 40 de ani, aleşi pe criterii profesionale. Vârsta medie a comandanţilor superiori ai armatei sovietice era inferioară cu aproape douăzeci de ani celei a conducătorilor armatei germane.

                   Planificare germană şi apărare sovietică

Victoriile germane din primăvara anului 1943 creaseră un front neregulat, cu un intrând lat de 180 de km şi adânc de 120, cu oraşul Kursk în centru. Pentru un jucător ca Hitler, tentaţia era prea mare. Deşi principalii artizani ai războiului mecanizat, Guderian şi Manstein, se opuneau unei noi ofensive, considerând raportul de forţe net favorabil sovieticilor, cancelarul german şi-a impus punctul de vedere. Kursk urma să fie o altă manevră clasică de învăluire tip „cleşte”, cu germanii atacând de la nord şi sud spre Kursk. Circa 900.000 de soldaţi şi 2.500 de blindate germane de toate tipurile urmau să decidă soarta războiului pe Frontul de Est.

Graphic1

Sovieticii, pe de altă parte, erau de această dată bine informaţi şi pregătiţi pentru a para lovitura. Acum se ştie cu certitudine că spionajul sovietic, prin celebrul agent „Lucy”, reuşise să obţină informaţii suficiente pentru a nu exista surprize tactice sau strategice din partea germanilor. Trei linii de apărare, numeroase guri de artilerie şi câmpuri de mine antitanc şi antipersonal fuseseră ridicate în „punga” de la Kursk. Între 120.000 şi 300.000 de civili au lucrat la construirea fortificaţiilor. Aproximativ 800.000 de mine de toate tipurile au fost plantate în zona în care se aştepta atacul german. Nu mai puţin de 200.000 de mine au fost amplasate în nord, spre Orel, şi restul spre sud, de unde se intuia că germanii vor ataca cu grosul forţelor blindate (ceea ce s-a şi întâmplat).

Serviciile de informaţii germane au făcut estimări nerealiste, subapreciind grav apărarea sovietică. Patrulele aeriene sovietice care zburau constant au prevenit culegerea de informaţii din aer. Rezerva terestră a Armatei Roşii număra 11 armate de infanterie, 3 armate de tancuri, 3 flotile aeriene şi alte 13 corpuri de tancuri şi mecanizate. În timp ce germanii nu aveau defel rezervă strategică, sovieticii dispuneau în rezervă de trei armate (dintre care două de tancuri), două corpuri mecanizate şi unul de cavalerie.

Germanii au atacat în ziua de 5 iulie, abordând cele două flancuri ale frontului. Forţele de atac ale mareşalului Manstein, în sud, şi cele ale mareşalului Kluge, în nord, erau aproximativ egale, în sud fiind concentrate mai multe blindate. La ofensivă a participat întreaga forţă blindată de care dispuneau nemţii pe front. Ca întotdeauna, Hitler juca pe mize mari. Forţele lui Manstein au pătruns cam 30 km în sud, dar au avut nevoie de câteva zile; nici vorbă deci de o penetrare rapidă. Ritmul lent s-a datorat în primul rând enormelor câmpuri de mine întâlnite în cale. Înaintarea se făcea prin breşe înguste, din cauza unei apărări îndârjite pe flancuri. Atacul lui Kluge din nord s-a soldat cu o străpungere şi mai limitată, căci n-a reuşit să treacă de poziţiile principale de apărare ale ruşilor. La 12 iulie, când în sud, lângă localitatea Prohorovka, avea loc celebra bătălie de tancuri, sovieticii începeau atacul împotriva lui Kluge. Din 17 iulie, şi forţele lui Manstein s-au poziţionat în defensivă, iar la începutul lunii august sovieticii au contraatacat pe întreg frontul, punând capăt bătăliei.

Graphic1

Cu alte cuvinte, ceea ce numim astăzi, generic, cea mai mare bătălie de tancuri din istorie reprezintă confruntarea dintre Corpul II SS Panzer (format din cele trei divizii SS amintite) şi Armata 5 Tancuri gardă sovietică, în zona localităţii Prohorovka, la sud de Kursk. În orice lucrare referitoare la cel de-Al Doilea Război Mondial veţi găsi o descriere asemănătoare a bătăliei: circa 1.500 de tancuri – în jur de 800 germane şi 700 sovietice – s-au confruntat într-o încleştare de proporţii epice, în care doar de partea germană s-au înregistrat 400 de tancuri distruse.

În toată istoria militară, cu greu veţi găsi o imagine mai distorsionată a realităţii. Cum s-a născut însă acest mit, care pare indestructibil şi acum, după 70 de ani?

La începutul anilor ’60, generalul Rotmistrov, fostul comandant al Armatei 5 Tancuri Gardă, şi-a publicat memoriile, devenite principala sursă de inspiraţie pentru generaţii întregi de istorici. Rotmistrov susţinea că, pe 12 iulie, peste 300 de tancuri germane, inclusiv 70 de Tiger-uri, fuseseră distruse în apropiere de Prohorovka, apreciind că germanii atacaseră cu 800 de blindate de toate tipurile.

Graphic1

Nu doar istoricii sovietici sau din fostul bloc estic au folosit memoriile lui Rotmistrov precum o Biblie, fără o analiză critică, dar, în mod surprinzător, şi istoricii din Vest. Lucrarea lui Paul Carrel, Pământ pârjolit, apărută în Statele Unite tot în anii ’60, bazată în mare parte pe memoriile fostului general sovietic, s-a bucurat de o largă popularitate, contribuind la perpetuarea mitului inclusiv în Occident. Unul dintre cei mai mari istorici militari ai ultimei jumătăţi de secol, John Erickson, a analizat în termeni asemănători bătălia de la Kursk în monumentala sa lucrare dedicată războiului germano-sovietic.

În 1978, documente germane aparţinând Înaltului Comandament, inclusiv jurnalele de operaţii ale diviziilor din Waffen SS – aflate în custodia guvernului american – au fost introduse în circuitul ştiinţific. În mod surprinzător, abia în ultimele decenii aceste surse de primă mână au intrat în atenţia cercetătorilor, iar concluziile au fost de-a dreptul revoluţionare. În 2011, George N. Nipe a publicat lucrarea Sânge, oţel şi legendă. Corpul II SS Panzer şi drumul spre Prohorovka, iulie 1943, un titlu mai mult decât sugestiv,în care analizează cu predilecţie documenteleemise de cele trei divizii SSîn timpul bătăliei. În Germania, Karl-Heinz Frieser, celebru pentru lucrareaMitul Blitzkrieg-ului (tradusă şi în limbaromână), a contribuit şi el, relativ recent,la reevaluarea bătăliei de la Kursk.

În Rusia, cea mai importantă contribu-ţie, cu impact şi în mediile ştiinţifice occidentale, a avut-o Valeri Zamulin, director al departamentului de cercetare din Muzeul Bătăliei de la Prohorovka între 1996 şi 2009 şi autor al lucrării Distrugerea unui mit. Bătălia de tancuri de la Prohorovka, apărută în 2011 şi în limba engleză, în Marea Britanie. Concluziile lui Karl-Heinz Frieser, după ce a studiat documentele din Arhivele Federale, sunt clare: „Pentru diviziile blindate germane, ziua de 12 iulie s-a dovedit foarte dificilă, dar plină de succes, de vreme ce au reuşit să respingă un contraatac sovietic purtat cu forţe net superioare. Jurnalele de luptă vorbesc de un succes complet, pentru că, în plus faţă de respingerea sovieticilor, Corpul II SS a reuşit să câştige teren în acea zi, înaintând spre Prohorovka. După ce am comparat documente germane şi ruseşti, în primul rând hărţile operaţionale, mi-a fost limpede că pe acel front de trei kilometri nici vorbă să fi existat o coliziune între două armate de tancuri. În esenţă, pe 12 iulie sa-u confruntat o divizie blindată SS de partea germană şi Corpul 18 Tancuri şi elemente din Corpul 29 Tancuri de partea sovietică , ambele făcând parte din Armata 5 tancuri”.

În realitate, doar aproximativ 500 de blindate erau operaţionale în ziua bătăliei

Aceste concluzii absolut surprinzătoare sunt considerate juste de Vasili Zamulin, dar incomplete, cercetătorul rus precizând la rândul său: „E limpede că nu a existat o încleştare între două armate de tancuri, cifrele de 1.200 până la 1.500 de blindate fiind nerealiste. Oricum, în cursul contraatacului sovietic din ziua de 12 iulie luptele s-au purtat în două sectoare de front, ambele de 6-7 km lărgime, implicând diviziile LAH şi Das Reich de partea germană şi corpurile 18, 28 şi 2 tancuri de partea sovietică”.

Iată o imagine total diferită faţă de memoriile lui Rotmistrov! Cu toate acestea, cum se explică cifrele pierderilor suferite de germani? Distrugerea a sute de tancuri într-o singură zi sprijină teoria conform căreia a avut loc o bătălie de proporţii. George Nipe anexează în lucrarea sa documente germane din ajunul bătăliei, în care se precizează numărul de tancuri operaţionale aflate la fiecare divizie blindată. Să ne amintim că Rostmistrov sugerase aproximativ 70 de tancuri Tiger distruse.

Numărul de tancuri Tiger operaţionale la 12 iulie în cadrul Corpului II SS? Divizia LAH: 12; Das Reich: 12; Totenkopf: 11. Cu alte cuvinte, cele trei divizii cumulate aveau operaţionale jumătate din numărul de Tiger-uri presupuse a fi distruse de sovietici la Prohorovka! De altfel, numărul total de vehicule aparţinând Corpului II SS se ridica, tot conform documentelor, la 356 de tancuri de toate tipurile. Tot Vasili Zamulin consideră total lipsită de realism cifra de 1.200 până la 1.500 de tancuri care ar fi participat la confruntări din partea ambelor tabere.

Graphic1

Documentele sovietice şi germane vorbesc de aproximativ 500 de blindate de toate tipurile, operaţionale în ziua bătăliei. În mod evident, pierderile înregistrate de jurnalele de luptă ale unităţilor germane sunt la ani lumină de cele sugerate de memorialistul sovietic. Tot George Nipe face o analiză exhaustivă pe baza documentelor emise de cele trei divizii SS. Totalul pierderilor se ridică la 62 de tancuri; în privinţa tancurilor Tiger, pierderile pentru zilele de 11 şi 12 iulie se ridică la 20 – departe de sutele de tancuri ale lui Rotmistrov. Pe de altă parte, este evident că s-au dat lupte grele în anumite sectoare de front; divizia Totenkopf a pierdut, într-o singură zi, pe 11 iulie, 10 din cele 11 tancuri Tiger.

De fapt, pierderile au fost mari de partea sovietică. În 1993, numeroase documente privind bătălia de la Kursk au fost declasificate, inclusiv rapoartele privind pierderile Armatei 5 Tancuri Gardă pentru ziua de 12 iulie: 323 de blindate şi tunuri autopropulsate. Stalin a fost nemulţumit, cerând formarea unei comisii de analiză, condusă de Malenkov, pentru a cerceta eşecul contraatacului şi pierderile masive de echipament de luptă. Greu de crezut că dacă bătălia de la Kursk ar fi fost considerată o victorie, o asemenea comisie ar fi existat. Cu alte cuvinte, trebuie reconsiderată nu doar analiza în sine a confruntării, ci şi modul în care urmările ei au fost evaluate de sovietici la vremea respectivă.

Propaganda sovietică a reuşit să impună propriul punct de vedere asupra luptei

Dificultatea de a evalua pierderile în blindate vine şi din modul în care germanii considerau un tanc ca fiind pierdut. Dacă câmpul de luptă se afla sub control german la sfârşitul zilei, multe dintre tancuri erau reparate pe loc sau duse în puncte amenajate în spatele frontului şi deveneau operaţionale destul de rapid. Un tanc abandonat nu reprezenta neapărat o pierdere. Pe de altă parte, propaganda sovietică a continuat nestingherită timp de 50 de ani să bată toba privind pierderile uriaşe ale germanilor, evaluările istoriografiei din blocul comunist fiind departe de realitate. Celebra Enciclopedie Militară Sovietică, publicată în 1977, se referă la bătălia de la Prohorovka în următorii termeni: …în timpul luptei, a fost demonstrată completa superioritate a echipamentului militar sovietic şi a artei militare sovietice asupra armatelor germano-fasciste”.     Reevaluarea bătăliei de la Kursk nu se poate face fără a pune în discuţie şi concluziile anterioare, referitoare la situaţia strategică de la nivelul anului 1943. Istoricii occidentali care au studiat documentele germane emit ipoteza conform căreia nu se poate vorbi de o victorie sovietică, Hitler şi Înaltul Comandament hotărând trecerea în defensivă sub influenţa invaziei din Sicilia a forţelor aliate, operaţiune declanşată la 10 iulie 1943. Istoricii ruşi, de pe altă parte (inclusiv Valeri Zamulin), resping acest punct de vedere, susţinând că retragerea unor forţe germane de pe Frontul de Est s-a produs într-un moment în care Armata Roşie declanşase contraatacul, aflându-se în primă ofensivă.

Există o singură certitudine: o pagină importantă din istoria celui de-Al Doilea Război Mondial necesită o abordare din care, pe cât posibil, să fie eliminate elementele de propagandă sovietice, care au reuşit să influenţeze opiniile istoricilor din întreaga lume timp de decenii.

                                                                                                                                  Gral(r)dr ec Florin NAHORNIAC 

A murit Emil Bobu. Fostul demnitar comunist avea 87 de ani

Fostul înalt demnitar comunist Emil Bobu, un apropiat al soţilor Ceauşescu, a încetat din viaţă ieri, la vârsta de 87 de ani, la Spitalul Universitar din Bucureşti, din cauza unui accident vascular cerebral ischemic, anunţă Mediafax, citând surse medicale.     Emil Bobu a fost, în perioada comunistă, ministru de Interne, viceprim-ministru, secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi membru în Comitetul Politic Executiv al PCR.      După căderea regimului socialist, Bobu a fost condamnat la închisoare pe viaţă, pentru complicitate la genocid, împreună cu alţi trei membri ai Comitetul Politic Executiv – Manea Mănescu, Tudor Postelnicu şi Ion Dincă. În aprilie 1990, la trei luni după condamnare, încadrarea juridică a faptelor a fost schimbată în complicitate la omor deosebit de grav şi complicitate la tentativă de omor deosebit de grav. Totodată, sentinţa anterioară a fost casată, iar Bobu a primit o condamnare mai blândă, la zece ani de închisoare. A fost eliberat condionat în 1993.

Un număr de 34.000 de români testaţi gratuit pentru bolile infecţioase. Moldova are cea mai ridicată incidenţă din ţară în privinţa infecţiei cu virusul hepatitei C

Statisticile arată că în judeţele Suceava şi Botoşani sunt depistate cele mai multe persoane infectate cu virusul hepatitei C. Medicii spun că, de cele mai multe ori, pacienţii ignoră simptomele bolii.

Managerul Institutului „Matei Balş” din Bucureşti, Adrian Streinu-Cercel, a venit în cursul acestei săptămâni la Iaşi pentru a lansa şi în Moldova programul naţional de testare gratuită pentru hepatita B, C şi virusul HIV.

Este vorba despre un proiect care va începe efectiv în jurul datei de 1 iulie şi va continua până pe 30 aprilie 2016.     Proiectul „Îmbunătăţirea prevenirii şi controlului HIV/SIDA şi hepatitei B şi C în România” este finanţat de Guvernul Norvegiei prin Mecanismul Financiar Norvegian 2009 – 2014 şi are o valoare de aproximativ 1.300.000 de euro, cofinanţarea asigurată de statul român fiind de 15%. 34.000 de persoane din toată ţara ar urma să fie testate gratuit în intervalul celor doi ani, în fiecare judeţ existând 9 medici de familie care vor selecta pacienţii pentru verificare. Iaşiul, ca şi celelalte oraşe universitare din ţară, va juca rolul de centru regional.   Medicul Streinu-Cercel spune că proiectul vizează eliminarea virusului hepatitei C într-o perioadă cuprinsă între 5 şi 10 ani. În aceeaşi perioadă ar urma să se reducă la sub 1% din populaţia România numărul persoanelor infectate cu virusul hepatitei B.

În momentul de faţă, incidenţa îmbolnăvirilor cu virusul hepatitei C este de 4,6% pe plan naţional, dar în regiunea Moldovei se regăsesc cele mai multe cazuri, peste media naţională.    Specialiştii spun că cele mai numeroase cazuri sunt în judeţele Suceava şi Botoşani, iar mulţi dintre bolnavi ignoră simptomele acestei afecţiuni grave. „În proporţie de circa 80%, aceste forme de hepatită sunt forme sub clinice. Omul se simte puţin mai obosit, îl trage puţin la somn, mai cască pe la serviciu, nu e niciun fel de problemă, spune că a avut prea mult de muncă. Se duce acasă liniştit,” a explicat Adrian Streinu-Cercel, managerul Institutului ‘,,Matei Balş” Bucureşti.   Prin acest program se doreşte crearea unui registru naţional cu toţi pacienţii care suferă de hepatită. ,,Noi estimăm pe o rată de vindecare care să depăşească 98 la sută populaţia generală,” a adăugat profesorul Adrian Streinu-Cercel.

Un accent deosebit se pune şi pe stoparea transmiterii virusului HIV de la mamă la copil. Vizate sunt tinerele cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani, care pe lângă testările gratuite vor beneficia şi  de consiliere. Mariana Mărdărescu, coordonator Compartiment de Evaluarea şi Monitorizare a Infecţiei HIV/SIDA în România: ,,99,9 la sută dintre cei 4,2 la sută copii care au reprezentat copii infectaţi HIV, au fost depistaţi după naştere, în sensul că femeia nu a fost testată în timp util şi, din păcate, ceea ce înseamnă măsurile de prevenire a transmiterii de la mamă la copil au fost luate cu întârziere.”      Anul trecut, aproape 800 de persoane au fost depistate cu HIV, iar 31 la sută dintre ele eraconsumatoare de droguri injectabile.

                                                                                                                                   Dr farm Silvia ANDREI

Crin Antonescu: „Liberalii” lui Tăriceanu, nişte bieţi pripăşiţi la uşa PSD

Demisionat din funcţia de preşedinte al PNL-ului, ca asumare a eşecului la alegerile europarlamentare din mai, Crin Antonescu, consideră că liberalii care doresc să i se alăture lui Călin Popescu Tăriceanu în Grupul pentru Păstrarea Identităţii Liberale ar trebui să decidă cui vor să fie loiali. Nu poţi face parte dintr-un grup, fie el ONG, partid etc. care atacă PNL-ul şi să te consideri, în acelaşi timp şi membru de partid, a explicat Antonescu luni.

Cât despre cei ce i s-au alăturat lui Tăriceanu, personaj politic ce face jocurile lui Victor Ponta încercând în permanenţă să dezbine PNL, aceştia nu sunt, în viziunea lui Crin Antonescu decât nişte „bieţi pripăşiţi la uşa PSD.”       ,,Eu, personal (…) eu cred că în orice partid serios fiecare membru, cu atât mai mult un parlamentar, pentru că e vorba de câţiva parlamentari, trebuie să răspundă la întrebarea următoare: sunt în acest partid? Sau sunt într-o organizaţie, partid, asociaţie, care luptă împotriva propriului meu partid. Tăriceanu şi ceilalţi îşi pot lua oricâte nume pompoase de grupuri, de iniţiative, de identitate, de salvare. Sunt nişte bieţi pripăşiţi la uşa PSD, care execută dispoziţii de partid ale PSD, iar cei care se asociază cu aşa ceva este evident că nu mai au nimic comun cu PNL, ci sunt adversari declaraţi ai acestuia. Din acest punct de vedere, pentru mine lucrurile sunt foarte simple şi sper să fie simple, cel puţin până la Congres, imediat după Congres şi pentru conducerea partidului care va fi aleasă atunci”, a afirmat Antonescu.

După ce în presă au apărut tot felul de informaţii despre o trădare a lui Klaus Iohannis la adresa sa, fostul preşedinte al PNL a mai precizat că a luat parte la şedinţa grupului PNL din Senat, unde le-a explicat colegilor deciziile pe care le-a luat, precizându-le că ,,nu există niciun alt motiv, nici intern, nici extern, nici văzut, nici nevăzut” decât cele anunţate public la momentul prezentării deciziei de a se retrage din cursa prezidenţială.      Reamintim că ,,Grupul pentru Păstrarea Identităţii Liberale” a fost înfiinţat cu mare pompă şi lansat de Tăriceanu joi. La ceremonia de lansare a ONG-ului „liberal”, care deja contestă „politica pumnului în gură din PNL” şi critică acerb faptul că fostul premier nu a fost reprimit în partid au luat parte Daniel Chiţoiu, acuzat de procurorii DNA de acte de corupţie în dosarul ASF-Carpatica Asig, Daniel Barbu, fost ministru al culturii, obligat să demisioneze după o serie de declaraţii cinice la adresa bolnavilor de HIV, fostul liberal Ovidiu Silaghi, trecut cu arme şi bagaje la PSD, contra unui post de parlamentar (şi el scăpat de arestare pentru fapte de corupţie de imunitatea de deputat şi ulterior de eurodeputat) precum şi alt ,,liberal de frunte” Radu Stroe, exclus din partid pe motiv de prea mare apropiere de Victor Ponta şi de PSD.

                                                                                                                                                Florin NAHORNIAC

Mircea Diaconu nu se lasă: Va lupta cu CCR ,,până la capăt’’

Decizia Curţii Constituţionale de interpretare a Legii ANI le-a stricat planurile de viitor multor politicieni aflaţi în stare de incompatibilitate care reuşiseră să scape de sancţiunile legale potrivit cărora aceştia nu ar mai fi trebui să exercite nicio funcţie eligibilă, timp de 3 ani.     Vestea nu i-a picat deloc bine europarlamentarului Mircea Diaconu, ales recent vicepreşedinte al Comisiei de cultură şi educaţie a legislativului european, care este hotărât să-şi caute în continuare dreptatea. Problema este că decizia CCR este definitivă, se aplică retroactiv, şi nu poate fi contestată de nicio altă instanţă.

„Se tot spune: Diaconu s-a luptat! Nu, eu ştiu că orice cetăţean are drepturi şi acestea trebuie respectate. Există justiţie, la care te duci, baţi la uşă şi ceri dreptate. Eu nu m-am bătut cu nimeni, n-am înjurat pe nimeni şi n-o s-o fac niciodată, n-am niciun război personal cu nimeni sau dacă am, au alţii cu mine, nu eu. Eu am primit ca ofrandă aceste voturi. Nu sunt multe, dar sunt altfel decât celelalte voturi. Nu sunt voturi cumpărate, nu sunt voturi cerute, nu sunt voturi minţite, au venit singure. Cum să nu le respecţi? Ce o să fac eu? Mă duc mai departe la justiţie, unde m-or chema, mă aşez frumos în spate cu avocaţi şi pledez cauza mea, adevărul meu. Până acum am izbutit şi mă tem pentru cei care ne ascultă în toate sensurile că voi reuşi şi mai departe. Mergem mai departe!”, a declarat Mircea Diaconu, la un post de televiziune, potrivit stiripesurse.ro Amintim că ANI a evaluat starea de incompatibilitate în care s-a aflat Diaconu, care a exercitat concomitent funcţia de senator şi pe cea de director-manager al Teatrului ,,C.I. Nottara”. Acesta însă a reuşit să ocolească rigorile legii, prevalându-se de o interpretare eronată a respectivului art. 25 din Legea ANI.

Magistraţii Curţii Constituţionale a României (CCR) au dat, pe 3 iulie 2014, o interpretare foarte clară articolului 25 din Legea Agenţiei Naţionale de Integritate: o persoană declarată incompatibilă nu poate candida, vreme de trei ani, pentru vreo funcţie.    Legea nr. 176/2010 stabileşte la art. 25 interdicţia privind ocuparea unei funcţii eligibile de către persoane care s-au aflat şi faţă de care s-a constatat existenţa stării de incompatibilitate:     ,(2) Persoana eliberată sau destituită din funcţie potrivit prevederilor alin. (1) sau faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului.       Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului”.                                                                                                         Judecătorii CCR au subliniat că termenul din lege ‘aceeaşi funcţie’ înseamnă ‘orice funcţie aleasă’, astfel că cei care au ocolit sancţiunile susţinând că în lege se prevede că dacă au fost    ales că decizia CCR este definitivă şi este una de interpretare a legii, adică se aplică retroactiv.      Asta înseamnă că Mircea Diaconu nu avea dreptul să intre în cursa pentru europene, fiind doar o chestiune de timp până când va pierde postul de europarlamentar. După ce CCR îşi va motiva decizia, este de aşteptat ca ANI să notifice din nou PE şi să solicite invalidarea mandatului lui Mircea Diaconu, lucru care inevitabil se va produce.

„E un mandat care are susţinere electorală, dar care e ilegitim constituţional. Ce urmează? Dacă ANI va solicita – aşa cum e previzibil – invalidarea mandatului, PE va urma această cale. Nu există nici în comisia care se ocupă de imunităţi şi cu atât mai puţin în plenul PE o majoritate care să susţină călcarea în picioare a unei legi naţionale. Mai ales atunci când e vorba despre incompatibilitate. Mai devreme sau mai târziu, Diaconu va pierde mandatul. Iar România va rămâne cu 31 de deputaţi în forul european”, a declarat europarlamentarul PMP Cristian Preda. Preda a subliniat că doar prin demisie s-ar evidenţia faptul că Mircea Diaconu pricepe „că votul nu poate bate Legea”. „Diaconu ar câştiga respectul publicului dacă s-ar trezi. Chiar şi în ceasul al 12-lea. Cine a aplaudat un actor nu vrea să vadă în el un farsor în viaţa din afara sălii de spectacol”, a adăugat acesta.

                                                                                                                                                      Georgeta  AMBERT

Averea lui Nicuşor Constantinescu, pusă la adăpost

Pe site-ul Consiliului Judeţean Constanţa au fost publicate noile declaraţii de avere ale aleşilor. Cel mai vânat demnitar de la CJC, preşedintele Nicuşor Constantinescu, a operat unele modificări în averea sa, pe care a optat să o împartă cu membrii familiei sale.

Un teren de 1.431 metri pătraţi dobândit în 2013 figurează ca aparţinând soţiei sale Codruţa, în urma unui actul care a lichidat regimul comunităţii legale şi a prevăzut un partaj voluntar fără sultă. Codul Civil permite aceste împărţiri de bunuri între soţi, care doresc să-şi delimiteze averea, pentru a o pune la adăpost. Acelaşi statut îl are şi o clădire de 687 mp dobândit în 2013.

Nicuşor Constantinescu este anchetat în trei dosare de corupţie de procurorii DNA, care au cerut arestarea lui. Curtea de Apel Bucureşti a decis joi, 10 iulie, că preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa, Nicuşor Constantinescu, putea părăsi ţara până în 25 iunie.

Apărarea lui Nicuşor Constantinescu, preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa, a depus pe 7 iulie, la instanţă actele medicale originale, autentificate cu apostilă, pentru a dovedi starea precară de sănătate a acestuia.      Pentru a le studia, Curtea de Apel Bucureşti a decis ca termenul pentru soluţionarea contestaţiei la arestarea preventivă – cerută de DNA şi dispusă de Tribunalul Bucureşti – să fie 15 iulie. Tribunalul Bucureşti hotărâse ca Nicuşor Constantinescu să fie adus în ţară, pentru a răspunde în faţa instanţei, în dosarele de corupţie pentru care este trimis în judecată de DNA. Nicuşor Constantinescu se află în Statele Unite ale Americii din luna aprilie şi nu s-a mai întors la termenele de judecată stabilite de instanţă. El se afla sub control judiciar, fiind acuzat de abuz în serviciu, iar apărarea sa a depus acte medicale prin care să obţină amânarea revenirii sale în ţară.

Specialiştii americani au vorbit printre altele de procedura de castrare medicală care să împiedice revenirea cancerului. Constantinescu are montat un cateter abdominal pentru drenarea fluidelor, pe care nu s-a sfiit să-l arate într-un set de fotografii trimise presei.      „Actele sunt autentificate de Departamentul de Stat al SUA şi au valoare de document oficial de necontestat în statul român. Acestea sunt faptele din punct de vedere juridic, orice alte comentarii situându-se în afara cadrului legal“, a precizat avocatul Marius Mocanu. Reprezentanţii lui Constantinescu se referă şi la comentariile apărute despre probitatea profesională a medicului Şerban Ion Cocioba din New York, care semnează una dintre scrisorile medicale trimise recent în ţară. Acestea au menirea să certifice starea gravă a pacientului Nicuşor Constantinescu, care a trecut printr-un tratament şi acum se află în perioadă de recuperare, făcând faţă şi unor complicaţii care îl fac netransportabil.     Medicul internist Cocioba, care profesează la Clinica Medical Metamorphosis din New York, a atestat că preşedintele CJC este în evidenţa instituţiei din acest an. El a recomandat ca pacientul să nu fie transportat în România, deoarece manevra ar periclita tratamentul de până acum. Specialistul româno-american are însă în cazierul profesional o pată care i-a periclitat cariera. În 1999, el a fost exclus pentru 5 ani din comunitatea medicală, fiind găsit vinovat de  de mită. Doi ani de probaţiune, cu 6 luni de arest la domiciliu şi o amendă de 10.000 dolari l-au costat pe dr. Cocioba derapajul de la etica profesională.

                                                                                                                                                                      Georgeta  AMBERT

DNA zdruncină pilonii regimului postdecembrist

Dacă DNA va reuși, o dată cu dosarele anunțate ieri, să pătrundă pe teritoriul achizițiilor publice, cutremurul care va urma ar trebui să zdruncine cea mai mare parte a aparatului administrativ și a clasei politice de la stânga la dreapta. Bătălia se va sfârși fie cu desființarea instituțiilor anticorupție, fie cu o reformă masivă a guvernământului românesc.

În prima parte a acestui an, Parlamentul European a votat, iar Comisia și-a însușit o serie de directive privind modernizarea achizițiilor publice pe teritoriul Uniunii Europene. Măsurile privesc reducerea birocrației, simplificarea procedurilor, creșterea accesului Întreprinderilor Mici și Mijlocii la licitații și, în același timp, întărirea transparenței, a regulilor privind conflictul de interese și a modului de organizare a licitațiilor ca parte a componentei anticorupție a reformei. Luna trecută, directorul privind achizițiile publice din cadrul Direcției Generale Piața Internă și Servicii a Comisiei Europene, Jaoaquim Nunes de Almeida, a făcut apel la statele membre să elaboreze strategii cuprinzătoare pe termen mediu pentru reforma achizițiilor publice și a oferit sprijinul Comisiei pentru modificarea legislației.

Desigur, la București nu ați auzit nimic despre această strategie cerută de Comisia Europeană, în schimb, Guvernul a modificat săptămâna trecută, prin ordonanță de urgență, legea privind achizițiile publice, introducând obligația ca firmele care contestă licitațiile să constituie o garanție de bună conduită de 1% din valoarea contractului contestat. Poate că această măsură are drept scop limitarea abuzului de contestații, dar unul dintre efecte este limitarea drastică a accesului IMM-urilor la licitațiile publice, care vor rămâne teritoriul exclusiv al companiilor mari. Ordonanța este consistentă cu comportamentul de până acum al Guvernului Ponta, care prin politicile sale economice și fiscale a favorizat în mod constant marile corporații în detrimentul producătorilor mici și mijlocii, dar este contrară directivei europene.

Ponta a avut grijă să limiteze numărul de contestații, dar n-a avut nici una să pună în aplicare o altă recomandare adresată explicit României prin raportul privind Mecanismul de Cooperare și Verificare publicat în ianuarie. Comisia remarca faptul că „o serie de experți independenți au semnalat faptul că procedurile de achiziții publice sunt în permanență vulnerabile la corupție“ și recomanda „consolidarea cooperării dintre ANRMAP şi ANI, în vederea instituirii unui sistem ex-ante de verificare a conflictului de interese în cadrul procedurii de atribuire a contractelor de achiziții publice, inclusiv extinderea rapidă a abordării de la procedurile de ofertare în care sunt implicate fonduri ale UE la toate procedurile de achiziții publice din România“. Puterea a făcut exact pe dos decât recomanda Comisia, iar luna trecută a schimbat legea pentru a permite primarilor și președinților de Consilii Județene să facă parte din AGA ale companiilor de utilități, scoțându-i astfel de sub autoritatea ANI în ceea ce privește incompatibilitatea.

Dar dacă Guvernul nu are nici o strategie în materie de achiziții publice, ori strategia este să îi protejeze pe corupți, DNA se pare că are una. Ancheta privind achiziționarea de licențe informatice în ultimii zece ani, precum și a contractului cu EADS de securizare a frontierelor ar putea fi cel mai mare scandal de corupție din istoria postdecembristă a României, pe lângă care condamnarea lui Adrian Năstase sau a lui Voiculescu ar părea simple mișcări încălzire. Dacă DNA va reuși să scoată la lumină legăturile de corupție dintre mari companii private și guvernanții din ultimii zece ani, și aici vorbim de toate guvernările – Năstase, Tăriceanu și Boc –, mecanismul comisioanelor și modul în care guvernanții au folosit banul public pentru beneficii personale și politice, atunci cutremurul ar trebui să fie atât de puternic încât să transforme în ruine întregul sistem de corupție pe care s-a bazat guvernarea României în ultimii 25 de ani. Atacând sistemul de achiziții publice, DNA va da un semnal fiecărui primar, fiecărui baron local, funcționar guvernamental, ministru, prim-ministru și parlamentar că nimeni nu mai este în siguranță dacă se atinge de banii publici.

Toți acești indivizi pe care îi numim clasă politică au înțeles perfect acest lucru și deja au început să avertizeze timid, pe la colțuri, că DNA a deschis o cutie a Pandorei ce trebuia lăsată închisă. Ar vrea ei. Dacă dosarele privind achizițiile publice se vor înmulți și vor săpa tot mai adânc în străfundurile sistemului, războiul este inevitabil. Iar Ponta nu va scăpa nici el nevătămat. De fapt, foarte puțini vor scăpa. De aceea vom vedea în perioada următoare noi tentative ale politicienilor de a schilodi sau desființa cu totul instituțiile anticorupție, iar pericolul este serios pentru că sunt mulți care ar vedea mai degrabă România ieșită din Uniunea Europeană decât să sufere consecințele propriilor fapte din trecut. Dar, dacă DNA, ANI și Curțile independente vor reuși să câștige această bătălie cu sprijinul solid al europenilor și al americanilor, la capătul ei regimul corupt construit după 1989 și mulți dintre reprezentanții lui vor fi în ruină, însă pe aceste ruine se va putea construi o Românie mai dreaptă. Ar fi o revoluție a domniei legii în fața arbitrariului, corupției și abuzurilor. Este singura Revoluție care merită avută.

Acasă la Nicolae Iorga…

Din Ploieşti până la Vălenii de Munte este o aruncătură de băț, drum pe care îl parcurgi cu maşina cam într-un sfert de ceas. Aflat în vizită la fratele meu, într-o superbă zi de la sfârșitul lui septembrie, ne-am hotărât să o luăm pe Valea Teleajenului. Zis şi făcut. Am urcat în maşină şi iată-ne rulând în sus spre munţi pe o şosea surprinzător de bună şi de puţin circulată, comparativ cu Valea Prahovei. Trecem printre livezi cu pomi încărcaţi de rod şi prin aşezări de oameni cu stare, aşa cum lesne se poate deduce după aspectul îngrijit al caselor şi curţilor.

Ajunşi în Vălenii de Munte, fireşte că ne-am îndreptat paşii spre fostul conac al lui Nicolae Iorga, actualmente casă memorială şi muzeu, în urma donaţiei făcute statului roman de către urmaşii marelui istoric. Nici nu-i cu putinţă altminteri pentru străinul ajuns în această localitate, când ea este atât de îmbibată de spiritul şi personalitatea savantului: în parcul central se înalţă un bust nu prea reuşit al lui Iorga, iar peste drum fosta lui casă.      Deschidem poarta cu oarecare emoţie, aşa cum se întâmplă de regulă la intrarea într-o curte străină, şi ne angajăm pe aleea pietruită spre uşa de intrare în conacul-muzeu. Curtea, în pofida liniştii din jur, pare a fi încărcată de geniul vulcanic al savantului, graţie bustului cu mult mai izbutit decât cel din parc. Ne ia în primire o ghidă şi astfel începe adorabilul nostru periplu prin casa spaţioasă a istoricului: birou, dormitor, sufragerie, camerele copiilor. „E firesc să fie mare casa, ne spune ghida. Din cea de-a doua căsătorie, Nicolae Iorga a avut şapte copii.” Aflăm că doamna Iorga a absolvit Universitatea din Budapesta ºi că prin întreaga ei capacitate de muncă a contribuit din umbră la şlefuirea şi pregătirea pentru tipar a unei opere de-o vastitate ameţitoare – circa 30.000 de titluri! Cu scuzele de rigoare, eu îmi exprim neîncrederea că un om, fie el oricât de înzestrat, este în stare să scrie de unul singur o operă care depăşeşte cu mult dimensiunile unei biblioteci obişnuite. „Ori, îmi precizez eu punctul de vedere, despre Iorga se ştie prea bine că, atunci când nu călătorea şi nu conferenţia peste tot în ţară şi mai peste tot în lume, el îşi împărţea timpul rămas între masa de lucru, catedra de la Universitate şi Parlament.” Dar distinsa doamnă ţine să mă asigure că lucrurile stau taman aşa cum afirmase şi că marele nostru compatriot a reuşit un tur de creaţie eruptivă, care cu greu va putea fi egalat, chiar cu mijloacele electronice de tehnoredactare din zilele noastre. Mă declar întru totul de acord cu adevărul cuprins în propoziţia finală, ştiut fiind că doar oamenii cu har sunt capabili să emită idei, ce-şi află împlinirea în cadrul unui ansamblu superior de simţire şi gândire. Şi am mai adăugat: „Uluitorul progres al uneltelor de muncă de tipul automatelor, nu duce cu necesitate la progresul moral-spiritual al făuritorilor lor, atâta timp cât omul tehnicizat al zilelor noastre se arată dispus să sacrifice înţelepciunea şi cumpătarea de dragul profitului, plăcerilor senzuale şi al comodităţii…”

Totuşi, din simplă politeţe profesională, ori poate că luată de avântul conversaţiei, doamna acceptă să facă o firavă concesie în favoarea punctului meu de vedere: „Da, este adevărat că Iorga şi-a dictat o bună parte din operă, în care scop avea angajate două secretare. De asemenea, mai avea avantajul tipăririi imediate a lucrărilor în tipografia de-aici de la Vălenii de Munte.”

Din arborele genealogic al familiei Iorga, aflăm că pe linie paternă, istoricul se trage dintr-un modest avocat, mort la nici 40 de ani, şi că pe linie maternă el este un Arghiropol, adică grec get-beget! Pesemne că glasul sângelui (mai puţin semnificativ decât la iudei) l-a îndemnat să se aplece cu atâta pasiune şi temeinicie asupra istoriei Bizanţului. După cum se ştie, în acest prodigios demers Iorga a pornit de la ideea fundamentală cum că Imperiul Bizantin reprezintă sinteza a patru elemente: politic (Bizanţul este moştenitorul vechii Rome), cultural (continuatorul elenismul), religios (leagănul ortodoxiei) şi social (întruchipează Orientul)…

Din mulţimea fotografiilor de pe pereţi desluşim că românismul de pretutindeni şi din totdeauna a fost axa pe care profesorul şi-a centrat tumultul întregii sale opere. Cauza României a urmărit-o neîncetat atât în calitate de deputat bătăios, cât şi ca profesor, fie că era invitat de renumite universităţi străine, fie că savantul simţea imboldul întăririi legăturilor cu comunităţile româneşti din Balcani şi de mai departe: Italia, Franţa, SUA.

…Apoi l-am cunoscut pe profesorul Bociocă, muzeograf principal. Seamănă la chip cu Nicolae Iorga, doar că nu este colosal nici în manifestări şi nici în conformaţia trupului. Am discutat cu domnia-sa despre greşelile săvârºite de savant în politică, greşeli care i-au provocat moartea, despre legionari, muscali şi politica actuală. L-am întrebat: „Credeţi că dacă mai trăia, Iorga ar fi pactizat cu bolşevismul, aidoma altor intelectuali precum Mihail Sadoveanu, George Călinescu ori Mihai Ralea?” Mi-a răspuns prompt: „Sunt sigur că nu! Prea era ostil bolşevismului. De altminteri, Uniunea Sovietică n-a figurat niciodată pe lista vizitelor sale peste hotare.”

Prin minciuni şi escrocherii Victor Ponta îşi face drum către Cotroceni. Dreapta nu ştie ce face şi încă nu se trezeşte!

După 24 de ani de la MAREA LOVITURĂ DE STAT ANTISOCIALISTĂ şi ANTIPOPULARĂ din 22 decembrie 1989, pentru prima dată dreapta politică românească nu ştie ce face. Mai are câteva luni până la alegerile prezidenţiale şi partidele de dreapta nu au un candidat comun.

Partidele de dreapta se ceartă politicianist între ele, nereuşind să propună un candidat şi un proiect comun pentru noiembrie. E prima dată când partidele de dreapta nu au un candidat credibil şi charismatic la câteva luni înainte de scrutin. În 1992, 1996, dreapta l-a avut pe Emil Constantinescu, candidat propus cu câteva luni bune înainte. În 2000, dreapta l-a susţinut pe Mugur Isărescu, iar în 2004 pe Traian Băsescu. În 2014 dreapta se ceartă ca la uşa cortului: V. Blaga şi MRU cu E. Udrea, iar Crin Antonescu se bate cu Klaus Johannis în sondaje. În realitate deja congresele partidelor trebuiau să fi ales candidatul unic. Dreapta e inconştientă şi îşi vede numai interesele imediate de partid. Aproape că s-a resemnat că un pesedist va ajunge preşedintele României.

În tabăra cealaltă este o linişte de mormânt, ca la partidul comunist. Premierul Victor Ponta susţinut de baronii roşii îşi duce cu tenacitate proiectul perfid şi bine conturat, încă din 2013, de a ajunge locatar la Cotroceni în toamnă. După ce l-a aruncat pe Crin Antonescu peste bordul USL, ca să fie sigur candidat la prezidenţiale, Victor Ponta deja se comportă ca preşedintele de facto al României: merge în Afghanistan şi pe la reuniuni europene. Se poartă ca un viitor preşedinte. Ponta a înţeles greşelile lui Năstase din 2004 şi a ales să refuze propagandist ideea de partid-stat PSD. Se aliază cu liberaii trădători, se bate pe burtă cu partidul OTV şi îl bagă pe Diaconescu la guvernare pe uşa din dos, îl pune pe Tăriceanu preşedinte de Senat. Victor Ponta arată ţării că el nu vrea partid-stat ca Adrian Năstase în 2004. Încearcă să adoarmă vigilenţa electoratului de dreapta, care s-a mobilizat cu Traian Băsescu în toamna lui 2004. Ponta dă vina pe Antonescu pentru ruperea USL, vezi Doame că el nu ar fi vrut să candideze la prezidenţiale ca să fie şef peste servicii secrete şi justiţie, pentru a-i scăpa pe baronii locali de anchetele penale şi de închisoare. În ritmul acesta, fără o draptă coagulată, Ponta ajunge fluerând în toamnă la Cotroceni.

Vasile Blaga a dat recent un semnal bun, înghiţind partidul lui MRU, adică FC în PDL, şi încearcă fuziunea cu un PNL slăbit de scandaluri de corupţie, dar nu e suficient ca să se hotărască candidatul unic cu şanse de câştig: Predoiu, Johannis sau Antonescu? Primii doi sunt lipsiţi de charismă, iar Antonescu e instabil emoţional, nu ştie ce vrea, dacă candidează sau nu. Până la urmă dreapta se poartă ca o aripă a fostului mamut socialist FSN, de unde îşi extrage sevele ideologice. Ponta ştie asta şi lasă dreapta să băltească în neputinţa identificării unui candidat unic, puternic, la alegerile prezidenţiale. Poate va candida şi Elena Udrea să se termine cu mitul linvicibilităţii lui Traian Băsescu, să ia voturi de la candidatul dreptei şi să facă astfel indirect „jocurile coabitării” lui Victor Ponta. Poate aşa trebuie?

                                                                                                                                                         Florin NAHORNIAC

Un loc al rugăciunii şi al comuniunii frăţeşti

La doar câţiva kilometri de Caransebeş, pe culoarul Bistrei, se află una dintre emblematicele biserici bănăţene, respectiv Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ din Obreja, Caraş Severin. De numele acestui monument istoric bănăţean se leagă şi numele Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae, Mitropolitul Banatului, care a fost hirotonit diacon în acest sfânt lăcaş. În prezent, viaţa parohiei este una foarte dinamică, Liturghia fiind împletită frumos cu filantropia şi activităţile cu tineretul.

În această zonă a Banatului de Munte am întâlnit o comunitate harnică şi implicată în viaţa Bisericii. O comunitate care tot timpul a fost alături de sfântul lăcaş de cult şi de preoţii care au păstorit-o. Acest lucru ne duce cu gândul la ceea ce înseamnă adevărata comuniune frăţească dintr-o comunitate şi cât de bine este ca oamenii să fie uniţi, dar şi devotaţi credinţei şi tradiţiei strămoşeşti.

Fie că a fost vorba de acţiuni social-filantropice, fie că au fost evenimente culturale sau ce ţin de educaţia tinerilor, întreaga comunitate s-a implicat şi a pus umărul la iniţiativele bisericii.

Un frumos exemplu de implicare a comunităţii este legat chiar de începuturile sfântului lăcaş, fiind menţionat de documentele vremii. În 1750, când a fost vorba să fie construită biserica închinată Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, întreaga comunitate a participat după putinţă. Unii au cărat piatra de râu cu carele cu boi, iar alţii au cărat chiar şi cu spatele, contribuind la edificarea acestei biserici, ce a devenit în prezent monument istoric şi parte a patrimoniului naţional.

Aici sunt desfăşurate numeroase activităţi şi cu tinerii, fiind constituit un grup coral intitulat „Harfa“, ce participă la numeroase evenimente.

De altfel, întreaga comunitate este alături de părintele paroh Petru Itineanţu şi de iniţiativele pe care acesta împreună cu Consiliul şi Comitetul parohial le au, şi de aceea şi părintele încearcă să le răsplătească fidelitatea şi implicarea.

Iar unul dintre aceste exemple este legat de momentul 1990, când s-a ivit ocazia ca unii dintre membrii comunităţii să iasă în Occident şi să viziteze lumea despre care auziseră doar din povestirile altora.

„Dumnezeu a vrut ca în iunie 1990 să poposească în parohia noastră o maşină cu ajutoare. Aceştia m-au căutat şi aveau o scrisoare din partea unei localităţi de lângă Strasbourg, care mi-au oferit 20 de invitaţii să petrecem o lună în Franţa. Mi-a fost greu să aleg, însă am ales până la urmă tineri din toate categoriile sociale, astfel că timp de o lună, în iulie-august, am petrecut în Franţa. Având acest grup, am recomandat tinerilor să poarte portul ţărănesc specific acestor zone. Şi în câteva biserici, şi în sălile de spectacole de acolo, copiii au rostit poezii, au cântat cântări bisericeşti, dar şi laice. Fiecare copil a fost găzduit la câte o familie şi de peste 24 de ani păstrăm cu unele familii această legătură. Ne felicităm reciproc şi acum. Ne-au vizitat şi chiar au oferit sponsorizări pentru şcoala de la noi din localitate“, ne-a povestit părintele paroh Petru Itineanţu.

                              Înfrăţire şi cu o localitate din Italia

O altă ocazie pentru comunitate de a intra în legătură cu străinii a fost în 2002. Atunci, o parohie din Italia, de lângă Ancona, a dorit să se înfrăţească cu o parohie din Caraş Severin care să aibă ca hram pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

„Aşa se face că ne-au vizitat de Paşti, în 2009. Un grup de acolo împreună cu preotul lor paroh au petrecut cu noi, apoi, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, împreună cu câţiva credincioşi am mers la ei. De atunci, am păstrat o legătură strânsă cu ei. Ne-am vizitat de mai multe ori şi ne înfrăţim în rugăciune, în comuniune.

Această parohie ne-a oferit şi sprijin material, în sensul că a ajutat câteva familii modeste, lipsite de posibilităţi materiale, dar a ajutat şi şcoala, oferind şi copiilor dulciuri şi rechizite pentru copii“, a mai mărturisit părintele paroh.

Această înfrăţire cu comunitatea din Italia a rodit frumos de-a lungul timpului, astfel că preotul de acolo vizitează mereu comunitatea din Obreja, nu de puţine ori venind la hramul bisericii, în ziua de prăznuire a Sfinţilor Petru şi Pavel.

Aici a fost hirotonit diacon Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nicolae

Trecutul sfântului lăcaş este unul bogat şi frumos, iar acest lucru se oglindeşte şi astăzi în viaţa comunităţii păstorite de părintele paroh Petru Itineanţu. Aici, în urmă cu 71 de ani, păşea cu emoţie tânărul Nicolae Corneanu din Caransebeş, actualul Mitropolit al Banatului, pentru a primi Sfânta Taină a hirotoniei întru diacon de la episcopul de Caransebeş al vremii, Veniamin Nistor.

Acest eveniment important pentru actualul Mitropolit al Banatului, dar şi pentru viaţa comunităţii este notat pe filele unei Sfinte Evanghelii din anul 1928. Această însemnare avea să devină peste 60 de ani parte a unei felicitări trimise de comunitatea din Obreja Întâistătătorului Mitropoliei Banatului la ceas aniversar.

„La împlinirea a 60 de ani de la hirotonia întru diacon a mitropolitului nostru, Înaltpreasfinţitul Părinte Nicolae, i-am făcut o felicitare şi i-am trimis o fotocopie a paginii de Evanghelie, iar Înaltpreasfinţia Sa a fost foarte impresionat şi ne-a mulţumit, acordându-ne binecuvântarea. Tot pe această pagină mai este o însemnare făcută în 1970, de data aceasta chiar de IPS Nicolae. A venit în vizită în parohia noastră şi foarte sugestiv a făcut această însemnare şi scria: am revenit după 27 de ani în biserica din Obreja, de data aceasta ca mitropolit“, ne povesteşte părintele paroh Petru Itineanţu.

Biserica are şi o frumoasă tradiţie în ceea ce priveşte cântatul la strana bisericii. Aici a existat un fel de şcoală de învăţare a cântării la strană, care a dat până în prezent mai multe serii de cântăreţi.

„În fiecare duminică avem 7-8 sau 10 cântăreţi. Există unul oficial, iar ceilalţi cântă din plăcere. Localitatea Obreja s-a făcut cunoscută datorită unui doinitor renumit, Achim Nica, care în 1986, ieşind la pensie, a dorit să pună talantul vocii sale în slujba lui Dumnezeu. Şi el a învăţat la această şcoală a cantorilor de la biserică şi din 1986 până în 2012, în noiembrie, când a trecut la cele veşnice, a lăudat numele lui Dumnezeu şi de multe ori am avut multe grupuri care au tranzitat localitatea noastră şi s-au oprit duminicile sau sărbătorile pentru a-l vedea şi asculta pe acest doinitor al Banatului, cum a fost numit fiul bisericii noastre, Achim Nica“, mai spune părintele paroh.

În parohie activează de mulţi ani şi Asociaţia Oastea Domnului. Există o comunitate de oameni devotaţi Bisericii. Iar în prima duminică de după Înălţarea Sfintei Cruci se face o adunare festivă la Obreja a Oştii Domnului, când câteva sute de credincioşi de aici şi din alte localităţi participă de dimineaţă la slujbă, apoi iau parte la o agapă creştină, iar apoi, până seara preamăresc pe Dumnezeu prin rugăciuni, cântări sau prin predicile preoţilor.

             Monument pentru pomenirea eroilor neamului

În faţa bisericii, chiar în centru, este un monument dedicat eroilor comunei Obreja. Acesta a fost ridicat în 1946 de preotul paroh din acea vreme şi de către locuitorii din Obreja pentru că este de remarcat faptul că localitatea aceasta şi-a dat un obol de jertfă fără precedent şi în Primul şi în al Doilea Război Mondial. În Primul Război Mondial, 72 de tineri nu s-au mai întors la casele lor din parohie, iar în al doilea, 28 de tineri şi-au dat viaţa pe câmpul de luptă. În 1946, părintele cu locuitorii au decis să ridice un monument care este impresionant ca mărime şi ca arhitectură.

Acest monument are dăltuit pe el o sabie cu cununa de lauri, iar deasupra tronează sfânta cruce. „În fiecare an, de Înălţarea Domnului ieşim şi îi pomenim pe eroi. Începând cu 1992 am considerat să adăugăm mai multe troiţe la intrarea în parohie şi la ieşire, în faţa bisericii şi în faţa cimitirului. Astfel au fost ridicate patru troiţe, precum şi o machetă a unei bisericuţe mici cu coloane şi capiteluri, iar pe fundal o icoană în mozaic“, explică părintele Petru Itineanţu.

         Lucrări continue pentru sfântul lăcaş

Biserica a fost construită în anul 1750, cu multă trudă din partea enoriaşilor din acea perioadă. Însă trecerea timpului şi-a spus cuvântul, astfel încât a fost nevoie de mai multe lucrări pentru păstrarea sfântului lăcaş aşa cum se cuvine.

După 100 de ani, în 1936 s-a constatat că pictura este degradată şi un renumit pictor bănăţean, Nicolae Băleanu, a repictat biserica, a aşezat o nouă pisanie şi a adăugat câteva picturi noi. „Pictura este în formă de tablouri, de icoane, iar între acestea sunt multe ornamente locale ţărăneşti care în 1936 au fost făcute pe humă, iar din cauza fumului de lumânări şi a vechimii am fost nevoiţi ca în 1995 să restaurăm pictura şi să refacem ornamentele. Am schimbat şi mobilierul, stranele, masa epitropilor şi le-am făcut din lemn de stejar, iar în 1997, Episcopul Caransebeşului de atunci, Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, actualul Mitropolit al Ardealului, a sfinţit lucrările. În 2007 am făcut din nou binecuvântarea bisericii pentru că lucrările exterioare ample s-au executat şi prin participarea Preasfinţitului Părinte Lucian“, conchide pr. Petru Itineanţu.

                                                                                                                                                           Florin CREŞTINUL