Arhive lunare: august 2014

Editorial la Priveghiul ADORMIRII MAICII DOMNULUI (republicare)

Biserica Ortodoxă cinsteşte la 15 august, Adormirea Maicii Domnului numită în popor şi Uspenia (termenul este origine slavă) sau Sfânta Maria Mare. După o pioasă tradiţie veche, cunoscută mai întâi în Apus şi trecută apoi şi în Răsărit, la trei zile după adormirea ei, Sfânta Fecioară ar fi fost ridicată cu trupul la cer, ca şi dumnezeiescul ei Fiu.
Adormirea Maicii Domnului este cea mai veche sărbătoare închinată Sfintei Fecioare Maria, deşi mărturii despre existenţa ei nu avem decât începând din secolul al V-lea, când cultul Maicii Domnului începe să se dezvolte foarte mult, mai ales după Sinodul IV Ecumenic, Sinod care a hotărât că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu, cultul ei cunoscând de acum o foarte mare dezvoltare.
Sărbătoarea bisericească a sfârşitului vieţii pământeşti a Fecioarei a început în Ierusalim, unde Mormântul Maicii Domnului din Ghetsimani este şi astăzi un loc de pelerinaj; încă din secolul al VI-lea, sărbătoarea a fost prăznuită, iar din anul 600 a fost fixată la 15 august. Două momente diferite formează praznicul: în primul rând moartea şi îngroparea Maicii Domnului şi, în al doilea rând, înălţarea ei la cer. În Occident, sărbătoarea este cunoscută sub numele de Înălţarea Maicii Domnului. Textele ortodoxe au dezvoltat tradiţia conform căreia apostolii şi ucenicii au fost adunaţi în mod minunat din toate colţurile lumii, pentru a fi prezenţi în Ierusalim la moartea Fecioarei, şi că i-au îngropat trupul în Grădina Ghetsimani; conform unei tradiţii, câţiva israeliţi au încercat să întrerupă procesiunea înmormântării. Apostolul Toma nu a fost printre cei prezenţi şi, când a sosit, la trei zile de la înmormântare, şi a vrut să vadă trupul Maicii Domnului, s-a descoperit că mormântul era gol. Conform majorităţii textelor liturgice, sărbătoarea aduce cu sine un simţ al interrelaţionării diferitelor aspecte din istoria răscumpărării şi un simţ al venerării lucrării dumnezeieşti înfăptuite. Biserica slăveşte pe Dumnezeu pentru ceea ce a făcut şi recunoaşte sfinţenia ei, cea care este ‘Izvorul vieţii şi Născătoarea de Dumnezeu’.

Graphic1

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului

În secolul al V-lea, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului exista sigur în Siria, fiind menţionată în documentele datând din acest secol. Locul de origine al sărbătorii este probabil Ierusalimul, oraşul sfânt, unde se păstrează până astăzi, în apropierea grădinii Ghetsimani, mormântul Maicii Domnului şi Biserica zidită pe acest mormânt. În spatele mormântului Maicii Domnului din această Biserică, este pusă la închinare pentru pelerini icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, cunoscută sub numele de Ierusalimitissa.
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului îşi are originea în Sfânta Tradiţie a Bisericii. Circumstanţele Adormirii Maicii Domnului sunt cunoscute şi păstrate de Biserica Ortodoxă încă din timpurile apostolice, mărturie stând scrierile apocrife, opinia unanimă a Sfinţilor Părinţi şi credinţa constantă a poporului lui Dumnezeu.
Între cei care au vorbit despre Adormirea Maicii Domnului în primele secole creştine au fost Sfântul ieromartir Dionisie Areopagitul (sec. I), Meliton de Sardes (sec. II), Sfântul Epifanie al Ciprului (sec. IV) şi Sfântul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (sec. V), a cărui mărturisire, adresată împărătesei bizantine Pulcheria, este edificatoare: ‘Deşi în Sfânta Scriptură nu sunt date cu privire la împrejurările morţii Maicii Domnului, noi le cunoaştem din vechea şi credibila Tradiţie a Bisericii… ştim că, la trei zile după adormire, trupul Sfintei Fecioare a fost ridicat la cer, în mormântul din Grădina Ghetsimani găsindu-se doar acoperământul ei’. Mai târziu, în secolul al XIV-lea, toate aceste informaţii vor fi adunate şi detaliate în lucrarea Historia Ecclesiastica (Istoria Bisericii) a lui Nicephorus Callistus (†1335).
În secolul al VI-lea, sărbătoarea este menţionată şi în Apus, pentru prima dată la Sfântul Grigorie, episcopul de Tours († 593 sau 594), cu deosebirea că acolo Adormirea Maicii Domnului se sărbătorea la date diferite de tradiţia Răsăritului, la 18 ianuarie, iar în unele părţi la 15 ianuarie.
Se pare că generalizarea Praznicului Adormirii Maicii Domnului în Răsărit se datorează împăratului bizantin Mauriciu (528-603), care a rezidit Biserica Maicii Domnului din Ghetsimani şi care a fixat definitiv şi data sărbătoririi ei la 15 august.
Praznicul acesta al Adormirii Maicii Domnului se bucură de o mare cinstire în rândul credincioşilor ortodocşi, având rânduită o perioadă de două săptămâni de postire, înaintea sărbătorii, ca perioadă de pregătire duhovnicească pentru acest eveniment sfânt din viaţa Maicii Domnului.
În seara dinaintea sărbătorii se săvârşesc în toate bisericile Vecernia cu Litie şi chiar Privegherea întreagă, adică şi slujba Utreniei, urmată de cântarea Prohodul Maicii Domnului.
Prohodul Maicii Domnului a fost alcătuit de către Manuil Corinteanul în sec. XVI şi este o prelungire a Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos după modelul imnelor preafrumoase, profunde, în care creştinătatea, în evlavia Bisericii, îl conduce pe Mântuitorul spre mormânt, în Vinerea Patimilor.
Foarte multe mănăstiri din ţară adună cu prilejul acestui praznic sute şi mii de pelerini în jurul zidurilor lor, ei petrecând întreaga noapte în rugăciune, cântare şi priveghere.
În cele ce urmează redăm Sinaxarul din Minei, în aceasta lună, în ziua a cincisprezecea, cinstita Adormire a Preamăritei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria:
Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca să ia pe Maica Sa la Sine, atunci, cu trei zile mai înainte, a făcut-o să cunoască, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pământ. Căci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: Acestea zice Fiul tău: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeşte cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viaţa cea nemuritoare. Născătoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare şi, cu dorul ce avea ca să se mute la Fiul său, s-a suit degrab în Muntele Măslinilor ca să se roage, căci avea obicei de se suia adesea acolo, ca să se roage. Şi s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Născătoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte şi au dat cinstea şi închinăciunea ce se cădea către stăpâna, ca şi cum ar fi fost nişte slugi însu-fleţite.
După rugăciune s-a întors acasă şi îndată s-a cutremurat casa cu totul, iar ea, aprinzând multe lumânări şi mulţumind lui Dumnezeu şi chemând rudeniile şi vecinii, şi-a grijit toată casa, şi-a gătit patul şi toate cele ce se cădea de îngroparea ei. Şi a spus cele ce i-a zis îngerul, despre a sa mutare la cer. Iar, spre încredinţarea celor zise, a arătat şi darul ce i se dăduse: o stâlpare de finic. Iar femeile chemate, dacă au auzit acestea, au plâns cu tânguire şi cu lacrimi şi au suspinat cu jale. Deci, potolindu-se ele din tânguire, s-au rugat să nu rămână sărace de dânsa. Iar Preacurata le-a adeverit, că mutându-se la ceruri, nu numai pe dânsele, ci şi pe toată lumea o va cerceta şi o va umbri. Şi va alina întristarea cea mare cu cuvinte mângâietoare. Apoi a arătat despre cele două veşminte ale sale ca să le ia două văduve sărace, fiecare din ele câte unul, care-i erau ei prietene şi cunoscute şi de la dânsa le era hrana.
Şi, vorbind ea acestea şi învăţând, s-a făcut fără de veste sunet de grabnic tunet, şi arătare de mulţi nori, care aduceau de la marginile lumii, pe toţi ucenicii lui Hristos la casa Maicii lui Dumnezeu. între care erau şi de Dumnezeu înţelepţii ierarhi: Dionisie Areopagitul, Ierotei şi Timotei. Aceştia, dacă au aflat pricina venirii lor, aşa adunaţi fiind, au zis aceste cuvinte către dânsa: Noi, o, Stăpână, ştiindu-te în lume, ca şi un singur Stăpân al nostru şi Dascăl ne mângâiam; dar acum cum vom putea să suferim greul acesta? însă, de vreme ce cu voia Fiului şi Dumnezeului tău te muţi spre cele ce sunt mai presus de lume, pentru aceasta plângem, precum vezi şi lăcrimăm, cu toate că într-alt chip ne bucurăm despre cele ce sunt asupra ta rânduite. Acestea au zis şi vărsau lacrimi, iar ea a zis către dânşii: Prietenii mei şi ucenicii Fiului şi Dumnezeului meu, nu faceţi bucuria mea plângere, ci-mi îngrijiţi trupul, precum eu îl voi închipui pe pat.
Când s-au săvârşit cuvintele acestea, iată a sosit şi minunatul Pavel, vasul cel ales, care, căzând la picioarele Maicii lui Dumnezeu, s-a închinat şi, deschizându-şi gura, a lău- dat-o cu multe cuvinte, zicând: Bucură-te, Maica Vieţii, împlinirea şi încheierea propovăduirii mele; că măcar că pe Hristos Fiul tău trupeşte pe pământ nu L-am văzut, însă pe tine văzându-te, mi se părea că pe Dânsul îl văd.
După aceasta, luând Fecioara iertăciune cu toţi, s-a culcat pe pat şi şi-a închipuit preacuratul său trup precum a vrut; şi a făcut rugăciune pentru întărirea lumii şi paşnica ei petrecere, şi i-a umplut şi pe dânşii de binecuvântarea ei. Şi aşa în mâinile Fiului şi Dumnezeului său şi-a dat sufletul.
Şi îndată ochii orbilor s-au luminat şi auzul surzilor s-a deschis, ologii s-au îndreptat şi tot felul de patimă şi de boală lesne se tămăduia. După aceea, a început Petru cântarea cea de ieşire şi ceilalţi Apostoli: unii au ridicat patul, alţii mergeau înainte cu făclii şi cu cântări, petrecând spre mormânt trupul cel primitor de Dumnezeu. Atunci s-au auzit şi îngerii cântând şi văzduhul era plin de glasurile cetelor celor mai presus de firea omenească.
Pentru aceste lucruri, mai-marii iudeilor, invitând pe unii din popor, i-au plecat să se ispitească a surpa jos patul în care zăcea trupul cel de viaţă începător, şi a-l lepăda pe dânsul. Dar dreptatea lui Dumnezeu, ajungând pe îndrăzneţii şi obraznicii aceia, Ie-a făcut pedeapsă tuturor prin orbirea ochilor. Iar pe unul dintr-înşii, care mai nebuneşte se pornise de apucase acel sfânt pat, l-a lipsit şi de amândouă mâinile, care au rămas spânzurate de pat, tăiate de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Iar acela, crezând din tot sufletul, a aflat tămăduire, şi s-a făcut sănătos ca şi mai-nainte. In acelaşi chip şi cei ce orbiseră, crezând şi punând asupra lor o parte din poala patului, au dobândit vindecare.
Iar Apostolii, sosind la satul Ghetsimani, au aşezat acel de viaţă începător trup în mormânt, şi au stat trei zile lângă dânsul, auzind neîncetat glasuri îngereşti.
Şi de vreme ce, după dumnezeiasca rânduială, a lipsit unul din Apostoli, adică Toma, care nu s-a aflat la preamărita îngropare, ci sosind cu trei zile mai pe urmă, era mâhnit foarte şi întristat, că nu se învrednicise să vadă şi el ca şi ceilalţi Apostoli trupul, au deschis cu socoteală mormântul pentru dânsul ca să se închine şi el acelui preasfânt şi preacurat locaş, adică trupului Născătoarei de Dumnezeu. Şi, dacă a văzut, s-a minunat că a aflat mormântul fără de sfântul trup, ci era numai giulgiul, care rămăsese mângâiere Apostolilor şi tuturor credin-cioşilor, şi mărturie nemincinoasă a mutării Născătoarei de Dumnezeu. Că şi până astăzi mormântul cel cioplit în piatră, aşa se vede deşert de trup şi este cinstit cu închinăciune, întru mărirea şi cinstea preabinecuvântatei măritei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria.                                                                                            

Să înălţăm rugăciuni la cer Maica Domnului ca de acolo de lângă fiul ei, Mântuitorul Iisus Hristos, ca să ajute vieţuitorii Grădinii ei, cum este numită ROMÂNIA, să fie pace, poporul dreptmăritor creştin să aibă sănătate, voie bună, să păzească acest pământ sfânt românesc de război, de  inundaţii, de grindină şi pentru îmbelşugarea roadelor pământului, pentru buna convieţuirea noastră cu toţi vecinii  din jurul ţării

                                                                                                               General(r)dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

EDITORIAL NAŢIONAL LA JUBILEUL SFINŢILOR MARTIRI BRÂNCOVENI (republicare)

De ce nu cinstim Martiriul Sfinţilor Brâncoveni ca SĂRBĂTOARE NAŢIONALĂ? Ce înseamnă a gândi şi simţi ,,româneşte”?

Bine v-am găsit dragi fraţi creştin ortodocşi ai neamului românesc la această Sfântă zi a ADORMIRII MAICII DOMNULUI şi a zilei de martirizare a SFINŢILOR BRÂNCOVENI. Este sărbătoare naţională zi în care ar trebui să înălţăm rugăciuni spre Tatăl Ceresc pentru ca Sfânta Noastră Patrie ROMÂNIA să fie ocrotită de Bunul Dumnezeu şi de Mântuitorul lumii Iisus Hristos. Este şi ziua martirizării Sfinţilor Brâncoveni care s-au jertfit pentru credinţă ortodoxă a neamului românesc şi trebuie să ne fie exemplu de patriotism această jertfă.  Sfinţii Brâncoveni au fost martirizaţi în zi de Adormirea Maicii Domnului, acum 300 de ani. De aceea, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, când a decis canonizarea (20 iunie 1992), i-a trecut în calendar cu data de 16 august. Rog Sfântul Sinod să acorde cruce roşie acestei date.   Ar trebui să fie sărbătoare naţională. Măcar fiindcă ar fi două zile libere una după alta, poate s-ar întreba şi românii cărui fapt datorează bucuria. Cât(e) mai ştim despre această istorie, despre istoria noastră naţională, în general şi în particular? La noi, memoria se defineşte prin uitare a identităţii naţionale. La noi contează doar BANII, plicul cât mai gros

După lunga noapte comunistă, în care propaganda ne-a virusat sistemul imunitar, noi fie “ne demitizăm”, fie ne ignorăm reperele cardinale.

De ce? De proşti, era să să zic. A fost primul impuls. De fapt, e o campanie de spălare a creierelor care are ca finalitate transformarea poporului român într-o populaţie aflată la discreţia tuturor manipulărilor distrugătoare de conştiinţă şi de fiinţă naţională.  Nu trebuie să avem demnitate de ţară şi conştiinţă a apartenenţei creştine etnogenetice; noi trebuie să avem complexe, în aşa fel încât să ne dispreţuim ţara şi tradiţia, şi să cultivăm, până la cult idolatru, repere şi valori străine de interesele naţionale. Ca să cerem să fim aserviţi.    Tot felul de inculţi cu aere docte vin şi ne dau lecţii, de exemplu, despre “vechea” Europă şi ,,noua”. Iar tinereii de noi, care am apărat-o pe bătrânică de mai multe atentate, tăcem şi încasăm. În loc să le spunem că ,,noua Europă” sunt ei, cei spălaţi pe creier, Iudele lepădării de Hristos.  Un popor sănătos ar marca evenimentul din calendarul de azi, l-ar cinsti firesc, aşa cum respiră. Dacă s-ar face un sondaj real, poate nici 5% n-ar şti despre ce e vorba şi mai puţini cei care ar avea informaţiile istorice.

Graphic1

Constantin Brâncoveanu era un tânăr boier luminat, destoinic şi mai ales, credincios. Adică, în Dumnezeu. Adică, fidel ţării, neamului, familiei şi totodată – sau tocmai de aceea – excelent diplomat. Depăşise cu doar un an vârsta lui Hristos de pe cruce când, după moartea lui Şerban Cantacuzino, l-au chemat pe tron. Iniţial, a refuzat. Au urmat 26 de ani de înflorire a Ţării Româneşti, culturală, bisericească, educaţională – toate trei, în strânsă relaţie – o epocă, un stil care persistă, după atâtea vicisitudini, în patrimoniul cultural şi identitar al României.   După care blestemul fratricid, firul roşu al istoriei naţionale, a lovit din nou, cu mâna rudelor Cantacuzine, care, deşi era garantat pe viaţă, l-au detronat profitând de conjunctura cantemirească din Moldova a războiului ruso-turc, turnându-l turcilor că ar fi uneltitor contra Înaltei Porţi. Trădarea s-a comis chiar în Miercurea Mare, cea cu arginţii lui Iuda, după care, în Vinerea Mare a anului 1714, domnitorul mazilit şi familia lui au fost duşi şi întemniţaţi la Istanbul, în ,,Temniţa celor Şapte Turnuri”.     Avea unsprezece copii, patru băieţi şi şapte fete. Sultanul Ahmed al III-lea, cunoscându-i pregătirea culturală, diplomatică şi militară, a vrut să-l folosească de partea lui, cerându-i să treacă la mahomedanism, împreună cu familia. Domnul a refuzat să se lepede de Hristos şi au urmat torturi, din primăvară până-n vară, chinuri cumplite şi fără rezultat, căci nici un fiu nu s-a clintit din credinţă. Cununa muceniciei începea să se ivească deasupra creştetelor lor.

Execuţia a fost programată cu multă ostentaţie imperială, cruzime belicoasă şi sfidare cinică, în chiar ziua de 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, de onomastica Doamnei Maria Brâncoveanu şi totodată, aniversarea Domnului Constantin Brâncoveanu, care împlinea 60 de ani.    La marele spectacol în aer liber, cu Marea Neagră martoră, sultanul i-a lăsat să-şi facă o rugăciune, după care le-a mai cerut o dată osândiţilor să abjure şi să se turcească.   Românii L-au mărturisit încă o dată pe Hristos. Sultanul s-a înfuriat şi a ordonat gâdelui să-i decapiteze succesiv, în aşa fel încât tatăl să-şi vadă fiii murind. Primul cap căzut – dar numai prin secure – a fost cel al ginerelui domnitorului-martir, sfetnicul Ianache Văcărescu. Au urmat, în ordinea descrescătoare a vârstei, fiii, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Ultimul mucenic fiind Constantin cel mare Brâncoveanu – căruia toată viaţa numele imperial cu semnul crucii i-a fost stea polară.

Graphic1

Magnifică este gloria creştină a morţii celor şase sfinţi români. Sunt relatări ale unor martori străini, nu doar legende testimoniale. Printre ei, ambasadorul Veneţiei, Andrea Memno, care i-a raportat Dogelui într-o scrisoare scena execuţiei. Constantin Brâncoveanu a zis aşa:    ,,Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut, am pierdut; să nu ne pierdem însa şi sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă de moarte! Priviţi la Hristos Mântuitorul nostru câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit: credeti tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi nici vă clătinaţi din credinţa cea pravoslavnică, pentru viaţa şi lumea aceasta!”                                                                                                                                           

Iar când i-a venit rândul, Mateiaş, fiul cel mai mic, de 16 ani, s-a îngrozit şi a zis că se turceşte. Atunci, tatălui lui l-a ajutat să-şi capete cunună: ,,Mai bine să mori în legea creştinească, decât să te faci păgân, lepadându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câtiva ani mai mult pe pământ!“.  Iar băiatul i-a ordonat gâdelui: ,,Vreau să mor creştin. Loveşte!”.

Ar trebui să fie o deviză pe blazonul guvernanţilor. Mai ales că ei nici nu sunt în situaţia să se martirizeze, ci doar să fie demni. Şi să apere demnitatea naţională.

Numai că ai noştri se turcesc de voie, pentru măriri deşarte şi arginţi. Au închinat mai multor ,,Înalte Porţi”, ţara sfinţită dumnezeieşte de sângele sfinţilor martiri. Martiriul Brâncovenilor şi al Văcărescului e un blazon naţional în faţa căruia mărimile UE ar trebui să se plece. Iar gitensteinii şi femeiştii, să plece.

Apropo, staţi să vedeţi, că n-am terminat de rememorat. Sultanul a invitat la execuţie toţi ambasadorii puterilor europene. Şi presa vremii (dintre care o gazetă franţuzească a scris inepţie că Brâncoveanu a fost executat fiindcă era datornic la Poartă). ,,Vechea” Europă a tremurat în fusta-pantalon. Şi nici n-a suflat în faţa spectacolului înfiorător cu ţestele martirilor creştini înfipte în pari şi lăsate mai multe zile în faţa Seraiului. Trupurile au fost aruncate în mare şi recuperate, ulterior, de pescari, ca să fie îngropate creştineşte.

Graphic1

Mai vreau să amintesc câteva aspecte. Fiii Brâncoveni erau de-o elevaţie impresionantă. Ca şi ginerele Ianache. Nu beizadele răsfăţate, ci atleţi ai lui Iisus Hristos, oşteni cu educaţie puternică, spirituală şi militară. Fiul cel mare, Constantin, era viteaz de mic. Fii mijlocii, Ştefan şi Radu, aveau o vocaţie literară şi mistică luminoasă. Au scris imne de laudă creştine şi îndemnuri la urmarea sfinţilor, chiar a sfinţilor martiri. Ştefăniţă şi-a celebrat patronul, primul martir al creştinismului, care l-a imitat pe Iisus Hristos chiar şi prin rugăciunea de a-i fi iertaţi torţionarii. Radu a cântat-o pe Maica Domnului. Iar Constantin-Vodă, înainte de a fi legat şi dus la Istanbul, i-a spus uzurpatorului să fie iertat, dar şi ferit de mânia divină. Sfârşitul trădătorilor avea să fie jalnic, o moarte fără onoare, de mâna turcilor întorşi împotriva lor.

Aici doresc să mă refer şi la Maria Brâncoveanu care şi-a pierdut bărbatul, după 40 de ani de convieţuire frumoasă şi rodnică. Şi-a pierdut şi fiii, trăind durerea Maicii Domnului. La fel cum Constantin Brâncoveanu a trăit durerea Tatălui Ceresc, faţă de care martiriul Fiului i-a fost izbăvire. Maria Brâncoveanu, fetele ei şi ceilalţi gineri au reuşit, până la urmă, să revină în ţară, chiar împreună cu noul domnitor, Constantin Mavrocordat. Ea s-a rugat pentru iertarea şi luminarea trădătorilor. Doar că aceia recidivaseră (cât încă mai erau la putere, au trimis vorbă mincinoasă că, pentru o sumă de bani, turcii sunt dispuşi să-i lase pe Maria şi ai ei să revină acasă, după care tot ei au luat banii, lăsându-i surghiuniţi). Sfârşitul lor a fost, cum aminteam mai sus, cumplit. Cumplit de umilitor.

Moartea înălţătoare a Brâncovenilor a fost cântată în folclorul românesc. Pe atunci, românii încă îşi cinsteau eroii şi martirii. Încă era vie credinţa în Dumnezeu. Adică, lucrătoare.    Printre primele lucruri pe care mi le amintesc din copilărie este şi balada culeasă de Alecsandri, despre Constantin Brâncoveanu. Mi-o spunea bunica. Şi de multe ori, o rugam să mi-o repete. Ştia pe de rost multe, foarte multe poezii. Şi proverbe. Pe unele chiar le inventa ea, în matricea educaţiei ancestrale.   Poezia despre Brâncoveanu Constantin, domn creştin, care a preferat să moară cu fiii lui decât să se lepede de Hristos face parte din formarea conştiinţei de sine la români. Încă am avut şansa ca la temelia conştiinţei de sine să am credinţa bunicii mele materne. Moştenită din bătrâni.   Nu mă întreb dacă în cărţile de citire sau măcar în clasele superioare din învăţământul obligatoriu mai figurează asemenea baladă. Răspunsul este previzibl. Şi mai trist este că nici nu mai există decât cel mult o generaţie care ar putea-o duce mai departe.      Că din partea guvernanţilor, slabe speranţe. Turcirea este prea lucrativă şi indolenţa, prea ispititoare. Iar presa moare lent, în propria-i ignoranţă. Televiziunile nu pomenesc nimic despre această dată crucială şi constitutivă a istoriei naţionale. Preferă schimonoselile lui Băsescu, maimuţărelile Udrei, palavrele lui Ponta şi alte prostii.    La nivelul ăsta am ajuns. Mult sub Marea Neagră, care a oglindit faptele Sfinţilor Brâncoveni.

P.S. Trupul sfântului Constantin Brâncoveanu a fost adus de Doamna Maria când s-a întors din surghiun şi îngropat în cripta din Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, una din numeroasele ctitorii brâncoveneşti. La Kilomentrul Zero. De acolo începe toată minunea persistenţei poporului român în istorie şi a României ca stat naţional. Este bine să amintesc aici strădania Mitropoliţilor Ardealului dar şi a stareţului Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braţov, IPC arhimandrit  ILARION URS care cu binecuvântarea ÎPS dr LAURENŢIU STREZA, Mitropolitul Ardealului şi Arhiepiscopul Sibiului ţine sus swteagul fiinţei noastre naţionale şi stă de veghe la candela veşniciei şi a memoriei Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Şi repet: oricât de grele vremuri ar veni, România nu piere, iar poporul român va dăinui. Fie şi în criptele martirilor.                                                                                                           În 15 şi 16 august 2014  Biserica Ortodoxă Română pomeneşte pe Sfinţii Martiri Brâncoveni:Constantin Voievod cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache. Pe 15 august 1714, chiar în ziua în care urma să împlinească 60 de ani, voievodul Constantin Brâncoveanu a fost decapitat, pentru că a refuzat să se lepede de credinţa creştină ortodoxă. Împreună cu el au fost martirizaţi şi cei patru fii ai săi, alături de sfetnicul Ianache.   Îmbrăcaţi numai în cămăşi, bătuţi, torturaţi şi înfometaţi, cei cinci au fost aduşi în faţa sultanului Ahmed, care le-a cerut să renunţe la creştinism, pentru a-şi salva viaţa. În faţa acestei propuneri, Măritul domn Constantin Brâncoveanu a răspuns, fără să mai stea pe gânduri şi REPET ceea ce am relatat mai sus:

,,De legea creştină nu mă las, căci în ea m-am născut şi am trăit, şi în ea vreau să mor!

Pe fiii săi, voievodul i-a îmbărbătat cu următoarele cuvinte – şi iar REPET -:

,,Fiilor, fiţi bărbaţi! Am pierdut tot ce aveam pe astă lume. Nu ne-au mai rămas decât sufletele. Să nu le pierdem şi pe ele, ci să le ducem curate înaintea feţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!”.

Acum, soarta le era pecetluită. Sultanul Ahmed a poruncit imediat să le fie tăiate capetele. Cel dintâi a căzut capul sfetnicului Ianache. Apoi, pe rând, au fost decapitaţi Constantin, fiul cel mare al voievodului, apoi Ştefan şi Radu. Atunci când a sosit rândul lui Matei, mezinul de numai 11 ani, acesta a început să plângă, promiţându-i sultanului că se va face musulman dacă va fi cruţat. Însă Brâncoveanu i-a poruncit să urmeze exemplul fraţilor săi: „Mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ţi lepezi credinţa”! Şi copilul a ales jertfa pentru Iisus Hristos. Cuprins de linişte, Mateiaş a mers direct către călău şi, aşezându-şi capul pe trunchi, i-a spus acestuia: „Vreau să mor creştin! Loveşte!”. A urmat domnitorul Brâncoveanu, care a plecat la moarte închinându-se şi rostind: ,,Doamne, fie voia Ta!”.

Condamnat pentru înmulţirea neamului românesc

Cum înţelegem azi jertfa Sfinţilor Martiri Brâncoveni? Înrudiţi în seminţie şi în duh cu aceştia, ar trebui să moştenim ceva din curajul şi spiritul de sacrificiu al bravilor martiri Brâncoveni. Însă azi, după aproape 300 de ani de la moartea lor mucenicească, oare câţi dintre noi, creştinii mileniului al treilea, mai păstrăm vie credinţa în Dumnezeu şi dragostea de patrie? Câţi am mai avea azi curajul şi demnitatea de a merge la moarte, pentru neam şi credinţă? Câţi dintre noi am avea tăria de a ne jertfi copiii pentru Hristos?  Nu cunoaştem răspunsul la aceste întrebări. Însă ştim altceva: că mulţi dintre noi ne trimitem şi azi copiii la moarte, dar nu pentru Hristos, ci ucigându-i prin cumplitul păcat al avortului şi lipsindu-i de lumina dumnezeiescului botez…

Dacă astăzi Occidentul este cel care promovează avortul, pe toate căile, pe vremuri tehnica decimării neamului venea de la Istambul. Prin tributul de copii pe care îl impuneau românilor, turcii au reuşit să ne împuţineze considerabil. Din această perspectivă, moartea Sfinţilor Martiri Brâncoveni trebuie înţeleasă şi sub aspectul luptei şi al jertfei pentru înmulţirea şi propăşirea neamului românesc. O „vină” care trebuia pedepsită neîntârziat de către otomani: „…Brâncoveanu nu a murit cum se spune. El era un bun creştin şi a avut cu călăul o discuţie despre credinţă, dar a fost condamnat pentru înmulţirea neamului românesc. Când vorbea cu călăul despre ortodoxie, era deja condamnat şi sentinţa oricum se aplica. Nu a fost silit să treacă la mahomedanism. Turcii se mulţumeau cu birul şi peşcheşurile, uneori profanau biserici, dar cam atât (…) Au existat domnitori şi boieri lingăi care au trecut de bună voie la mahomedanism. Dar problema lui Brâncoveanu nu a fost aceasta, ci pâra că înmulţeşte neamul românesc. Sigur că l-a înmulţit. Ca exemplu, el a avut 11 copii, 7 fete şi 4 băieţi.                                                                                                

Era bogat şi nu punea biruri grele asupra supuşilor, a creat o viaţă lejeră în Ţara Românească, drept pentru care oamenii au făcut copii. Politicienii de astăzi, miniştri, parlamentari, demnitari sunt criminali pentru că nu se îngrijesc de bunul mers al vieţii poporului, nu se ocupă să creeze o ambianţă, condiţii de a naşte copii. Pruncii nu se nasc pe gârlă. Ei se nasc într-o casă, într-un climat de siguranţă care, din păcate, lipseşte în România.(Părintele Nicolae Tănase)      Aruncate în Bosfor, trupurile mucenicilor au fost scoase de câţiva creştini şi îngropate, în mare taină, în mănăstirea Sfânta Panaghia Camariotissa din Halki, lângă Ţarigrad, ctitorie a voievodului. În vara anului 1720, Doamna Maria a adus pe ascuns rămăşiţele soţului ei  în ţară şi le-a îngropat în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, aşezând peste mormânt o piatră împodobită doar cu pajura ţării, fără nici o pisanie, iar deasupra o candelă de argint.     În anul 1992, Biserica Ortodoxă Română i-a declarat sfinţi pe Constantin Brâncoveanu cu fii săi şi cu sfetnicul Ianache.      Într-o societate asfixiată de libertinaj, fără valori şi moralitate, copleşită de sărăcie şi criză, jertfa Sfinţilor Martiri Brâncoveni reprezintă o chemare la redescoperirea credinţei, la părăsirea păcatelor şi la lupta pentru salvarea sufletului românesc. Fie ca modelul jertfelniciei Martirilor Brâncoveni să trezească în sufletul nostru valorile demult uitate ale demnităţii, curajului şi conştiinţei naţionale!

„Apoi el se-ntuneca

Inima-i se despica,

Pe copii se arunca,

Îi bocea, îi săruta,

Şi turbând apoi striga:

– Alelei! Tâlhari păgâni,

Alei! Voi, feciori de câini!

Patru fii eu am avut,

Pe toţi patru i-aţi pierdut!

Dar-ar Domnul Dumnezeu

Să fie pe gândul meu:

Să vă ştergeţi pre pământ,

Cum se şterg norii de vânt!

Să n-aveţi loc de-ngropat,

Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oţărau,

Şi pe dânsul tăbărau

Şi zilele-i ridicau…

-Câini turbaţi, turci, liftă rea!

De-aţi mânca şi carnea mea,

Să ştiţi c-am murit creştin,

Brâncoveanu Constantin!”

(din Balada Sfântului Constantin Brâncoveanu)

Într-o epocă a nihilismului manifest și a ideologiilor transnaționale, dragostea de țară pare condamnată la pieire. Este echivalată unei emoții tipice mulțimilor manipulate prin ideologie, propagandă, mitologie națională (sau naționaliste), reductibil la pulsiunile tribale și foarte ușor de transformat în psihoză colectivă. În acest sens, se presupune că, cu cât am fi mai raționali, mai autonomi, cu atât am fi mai puțin asimilabili acestor ”psihoze” colective. Cu cât am avea mai puțină dragoste de țară cu atât mai mult am fi noi înșine, indivizi liberi și independenți, mai aproape de ceea ce, chipurile, s-ar presupune că ar trebui să fim.         Și, totuși, dragostea de țară nu ține de pulsiuni atavice, nici nu este un imbold irațional și manipulabil. Este un simțământ firesc și universal al omului, la fel de firesc ca afinitățile de rudenie, lucru recunoscut încă din vechime. Iar, dacă în istoria recentă acest simțământ a fost deturnat, într-adevăr, prin tehnici de manipulare, în ură sau ideologie, aceasta nu înseamnă că trebuie neglijat, considerat indezirabil sau chiar extirpat, prin reeducare, din ființa umană. În cele din urmă, vina pentru aceste derive nu apaține naturii umane, ci răutății acestui veac ucigător de suflet.       A simți că aparții cuiva este esențial pentru om: a simți apartenența la o familie, o comunitate, un neam, departe de a fi motiv de îngustime și xenofobie, reprezintă o condiție necesară pentru lărgirea inimii omului.Nu poți să-ți iubești aproapele, dacă nu ai ajuns să știi să-ți iubești familia, cei alături de care trăiești și muncești, cei alături de care formezi un neam, și, astfel, să dezvolți, organic, o dragoste și înțelegere față de omul întreg. Astfel regăsim și ,,pedagogia” dumnezeiască din Sfintele Scripturi: îndemnând, inițial, pe evrei, la dragoste către părinți (vezi decalogul) și față de cei asemenea, pentru a-i deprinde firescul familiei și al neamului, întrezărindu-le ”ca prin ghicitură” și, apoi, ”pe față”, că acestea erau trepte obligatorii pentru a se ridica la desăvârșita dragoste față de aproapele. Și vedem cât de mult se chinuiesc cei care sunt lipsiți de dragostea și de realitatea familiei și a comunității, cât de marcați sufletește (și nu doar atât) rămân pentru toată viața. Orfanul și exilatul sunt, amândoi, ,,călători și străini” pe acest pământ, suferind totdeauna un gol ce nu va putea fi umplut de nimic din planul realizărilor din viața personală.

Graphic1

Gânditorii moderni nu reușesc să iasă din dilema universalimului sau a comunitarismului, adică din a considera ce este mai important, definitoriu, pentru natura umană: universalitatea  sa virtuală sau concretețea traiului său comunitar? Mai rău este că teoriile unor astfel de gânditori se transformă în curente de opinie sau chiar în agende politice, ajungându-se, astfel, să se justifice crearea unor instituții supranaționale, globale, în numele universalimului, sau, la capătul celălalt, justificându-se extremismele rasiste sau xenofobe. Pentru un creștin o asemenea dilemă nu există: el știe că apartenența și dragostea de neam este o realitate a veacului de aici dar și a celui de dincolo, și că vocația universală se împlinește doar în Biserică, Trupul lui Hristos, acolo unde are loc mântuirea Adamului întreg.     Firescul apartenenței la neam și, astfel, firescul dragostei de țară au fost revizuite în vremea recentă și prin curentul ”demitizant” atât de în vogă la un moment dat. Realitatea este că această contra-reacție a ”prins” și din cauza supralicitărilor epocii naționalist-ceaușiste, care făcea din patriotism o fanfaronadă închipuită și, până la urmă, la fel de rece și goală de sentiment uman pe cât erau filmele istorice din acea vreme. O asemenea atitudine, dacă poate fi, la limită, înțeleasă, nu poate fi, însă, scuzată, căci se bizuie pe premise istorice atacabile în cel mai înalt grad: anume, considerarea națiunii drept construcție ideologică artificială specifică sec. XIX și negarea oricărui sentiment de patriotism sau conștiința vreunei apartenențe comune la înaintașii noștri.Dacă mergem însă pe firul istoriei descoperim tocmai realitatea unei lumi vii în care patriotismul, dragostea de țară, nu era nicidecum chestiune de ”mit național” sau de propagandă, ci manifestare firească a unei conștiințe și responsabilități față de ,,țară” și ,,domnie”, adică față de ordinea politică încadrată de anumite hotare, și ,,neam”, adică cei de-o limbă și o ,,lege” (credință) care alcătuiesc acea țară.

 Această conștiință o găsim, de pildă, la Voievodul Constantin Brâncoveanu, care oare împins de ce sentimente a impulsionat tipărirea de cărți bisericești ,,tălmăcite pe românește” și răspândite în Ardealul supus agresiunii uniate? Ce interes politic avea domnitorul să facă misionarism ortodox românesc, care ajungea oricum la românii mai degrabă din ,,clasele de jos”, într-o provincie controlată deja de Imperiul Habsburgic, când abia de putea asigura cârmuirea fără de tulburări a ,,mult încercatei” Țări Românești, așa cum își descrie țara el însuși? Este drept că modernitatea, cu natura sa ideologică, fie și naționalistă, a ,,descărnat” și abstractizat mult dragostea de țară, transformând-o în discurs patriotard și politicianist, spre deosebire de patriotismul cald, viu, lucrător și netriumfalist al vechii lumi românești. Elitele politice române moderne au creat statul actual român și au reușit să unifice fostele provincii istorice locuite de același neam într-o singură țară. Dar, cu toate acestea, din cauza ideologizării cu care propagau naționalismul, riscau, pe de o parte, să stârnească nemulțumiri și frustrări din partea tinerilor, care se confruntau cu o realitate socială dură în contrast cu idealismul discursiv, și, pe de altă parte, nu ajungeau la inimile oamenilor ,,de rând”. Acest lucru a dus la dificultăți în crearea unui sentiment real de unitate sufletească după Marea Unire din 1918. De pildă, cum observa și Mircea Vulcănescu, pentru țăranii basarabeni, nu retorica naționalistă putea dezvolta conștiința apartenenței comune și a patriotismului, ci contactul viu, direct, cu românii din Vechiul Regat, posibilitatea de a fi conectați real la viața socială și economică a României Mari.  De altfel, Mircea Vulcănescu a fost adânc preocupat de chestiunea neamului și, astfel, a dragostei de țară. Filosoful martir considera că, dacă neamul românesc este o realitate, statul modern și ideologiile sale sunt ficțiuni, mituri care pot, până la un moment dat, asigura viața socială. El simțea însă nevoia de depășire a ficțiunii, a retoricii și a ideologiei și de manifestare a unui discernământ românesc bazat pe realități. Considera că, primordial, pentru manifestarea conștiinței de neam se va realiza prin manifestarea acestei capacități de a judeca lucrurile dintr-un punct de vedere românesc. Desigur că, pentru acest lucru, trebuie să știm ce înseamnă ,,românesc”. Aceasta a fost una din motivațiile fundamentale pentru care Vulcănescu a scris Dimensiunea românească a existenței, o arheologie lingvistică prin care a căutat să aducă la suprafață și să obiectiveze structurile culturale de adâncime prin care realității i se acordă anumite înțelesuri.  Dimensiunea românească nu era menită doar oamenilor de cultură, ci ar fi trebuit să aibă și scopuri, am putea spune, de-a dreptul ,,politice”, oferindu-ne o cheie de înțelegere autohtonă a fenomenelor istorice contemporane, a tipului de regimuri politice care ni se propun, a diferitelor curente și mode culturale.Este de reținut faptul că Vulcănescu privea drept esențial faptul de trăi conștiința apartenenței la neam într-un mod firesc, neideologic. ,,Adevărul este acesta: români nu putem să nu fimde fapt – din moment ce scriem românește și suntem din părinți români”, notează el.                                                                                                                                   

În acest sens, adresându-se, într-o conferință, ziariștilor, Vulcănescu arăta:     ,,a vedea lucrurile românește nu înseamnă a te sili să vezi lucrurile altfel decât sunt. Dacă ești român cu adevărat, chiar dacă contactul cu culturile străine te-a alterat în oarecare măsură, închide ochii. Ajunge!… Ca să regăsești în tine glasul acela pe care îți vorbesc părinții și ca să regăsești într-însul tot. Dacă, însă, nu răsună-n tine niciun glas, dacă nu trăiește nicio realitate, dacă nu te tulbură nicio lacrimă și nu te simți solidar cu niciun soare: Taci! Cum ai putea străluci (reflecta) altora, curat, ceea ce nu ți se arată?”         

 De aceea e necesar să ne cunoaștem părinții, credința, istoria. Pentru a ne redescoperi ca neam, nu în calitate de ideologie, nu pentru vreun puseu triumfalist, ci în calitate de comunitate care are de la Dumnezeu rostul său pe acest pământ, un rost plămădit cu sudoare și sânge de înaintașii noștri. Dumnezeul israeliților era ,,Dumnezeul PĂRINȚILOR NOȘTRI”, Avraam, Isaac și Iacov, iar legea și făgăduința profeților era ”moștenire” pentru evrei. În două feluri putem păcătui față de părinții și moștenire: fie prin transformarea lor în fariseism exclusivist (cum s-a întâmplat cu evreii de pe vremea Mântuitorului), fie prin delăsarea și batjocorirea moștenirii, devenind fii risipitori.     Cum ne putem manifesta, astăzi, dragostea de țară? Venindu-ne, ca fiul rispitor, în fire. Căutând să fim adevărați, nu doar să știm adevărul. Astfel, vom putea să privim ,,românește” lucrurile, adică vom putea avea discernământ și să distingem între ceea ce este bun de ce este rău pentru țara noastră, ce este străin de ceea ce ne este propriu și valoros. Acesta ar fi primul și fundamentalul pas de făcut, prin care căpătăm un mod propriu de gândire și o viziune aparte asupra lumii, lucru esențial mai ales în cazul nostru, bântuiți cum suntem de tot felul de stereotipii culturale apusene. Apoi, ce altceva să facem decât să manifestăm dragostea noastră înțelegătoare asupra familiei și comunității? Să nu ne întrebăm cum anume sau când să facem acestea, căci ocaziile nu lipsesc, din păcate. În zilele noastre, când valorile familiale sunt așa de atacate, se vor găsi prilejuri prin care să mărturisim adevărul și prin care să căutăm să contribuim la apărarea sa de noile ideologii anti-viață, de pornografie, de sărăcirea etosului căsătoriei. Pentru aceasta va trebui, însă, să fim noi înșine familie unii altora, fie prin înțelesul concret al familiei, fie prin acela mai larg de comunitate, biserică. Și, desigur, ne putem manifesta dragostea de țară participând la viața parohială, la viața Bisericii, pe care să căutăm să o transformăm, dintr-una restrânsă la participarea duminicală la liturghie, la una extinsă inclusiv social, devenind prieteni, dezvoltând lucrări misionare, filantropice sau culturale. Nu trebuie să ne propunem lucruri mari, nici ,,să schimbăm la față” România. Ajunge să ne schimbăm noi înșine, să ne pese, să ne doară, să avem o lacrimă pentru ce se întămplă cu aproapele nostru, și să nu ne oprim aici, ci să ne adunam doi sau trei în numele Domnului și, cu siguranță, după făgăduința Lui, va veni și va fi în mijlocul nostru. Cum ne putem manifesta dragostea de țară? Venindu-ne în fire și fiind vii, căci Dumnezeul părinților noștri Viu este!

Cu aceste cuvinte îmi închei acest EDITORIAL NAŢIONAL CU PRILEJUL MARTIRIZĂRII SFINŢILOR MARTIRI BRÂNCOVEANU ÎMPREUNĂ CU SFETNICUL SĂU IANACHE şi vă doresc tot binele din lume şi rog conducătorii României ca alături de ziua ADORMIRII MAICII DOMNULUI să declare SĂRBĂTOARE NAŢIONALĂ şi ziua de 16 august ca zi a martirizării SFINŢILOR BRÂNCOVENI.

Să auzim numai de bine şi pe curând.

                                                                                                                      Gral(r)dr ec Florin Mihai NAHORNIAC

Două mănăstiri, două destine istorice diferite, acelaşi hram – 15 august ADORMIREA MAICII DOMNULUI – care au acelaşi ţel: Apărarea credinţei străbune CREŞTINISMUL ORTODOX, apărarea gliei strămoşeşti, a apărării INDEPENDENŢEI şi SUVERANITĂŢII NAŢIONALE şi A NEAMULUI ROMÂNESC (republicare)

Mănăstirea CONSTANTIN BRÂNCOVEANU de la Sâmbăta de Sus

şi Mănăstirea Putna judeţul Suceava

Iată-ne la două mari Sărbători creştin ortodoxe, una cea A ADORMIRII MAICII DOMNULUI şi cea de a doua este una a martirizării SFINŢILOR MARTIRII CONSTANTIN BRÂNCOVEANU cu cei patru fii ai săi împreună cu ginerele său IANACHE.

AUG 2 ILARION SI STREZA

În imagine sunt ÎPS LAUREŢIU MITROPOLITUL Ardealului(stg) şi IPC Arhimandrit ILARION

Am ales pentru această zi să vă prezint două mănăstiri ale neamului romănesc care simbolizează românismul poporului nostru şi al ţării, simbolizează că aceste două lăcaşuri sfinte ai fost ctitorite de doi mari eroi ai neamului românesc, doi ctitori pentru care mai presus de orice au fost apărarea credinţei strămoşeşti – ORTODOXIA -, a fiinţei neamului. Este vorba de Mănăstirea CONSTANTIN BRÂNCOVEANU de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov al cărui stareţ este inimosul, harnicul şi neobositul Înalt Prea Cuvios  Arhimandrit ILARION URS – foto în care este alături de unul din marii ierarhi ai BISERICII ORODOXE ROMÂNE, ÎPS dr LAURENŢIU STREZA, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului – şi Mănăstirea Putna, judeţul Suceava. În cele ce urmează vă prezint, prin descrierea celor două locaşuri sfinte o mică parte din istoria noastră naţională precum şi păstrarea Ortodoxiei de către cele două mănăstiri:

La poalele Munţilor Făgăraş se întinde mândră şi împovărată de tradiţii istorice

                                      Istorica Mânăstire Constantin Brâncoveanu

Venită din negura vremurilor, ca un arc istoric peste timp  ce se întinde din Ţara Românească peste bătrânii Carpaţi Meridionali în Ţara Ardealului, Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov se întinde mândră la poalele Munţilor Făgăraş, împovărată de tradiţiile ei istorice de peste trei veacuri.  Înainte de a ne apleca asupra studiului propus, suntem datori să facem o scurtă prezentare a lăcaşului de cult cu o incursiune rapidă prin istoria locului, marcând etapele mai importante care au determinat evoluţia acestuia în timp.
Viaţa monahală făgărăşeană, aşa cum o cunoaştem astăzi pe baza informaţiilor din secolul al XVIII-lea, s-a dezvoltat pe fundamentul unor vechi aşezări mănăstireşti ce au apărut în peisajul ecleziastic local, încă din primii ani ai pătrunderii creştinismului pe aceste meleaguri. Susţinute în permanenţă de boierimea locală, iar mai târziu de domnii Ţării Româneşti, aceste centre au avut o influenţă covârşitoare asupra întregii zone, dovedindu-se prin activitatea lor a fi importante puncte de legătură între românii de pe cele două laturi ale Carpaţilor.
Spre deosebire de ctitoriile impunătoare din ţările româneşti vecine, unde viaţa monahală s-a bucurat de atenţia constantă a păturii înstărite a populaţiei, în Ţara Făgăraşului, cu excepţia Mânăstirii Voievodului Constantin Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, mânăstirile şi schiturile au fost ridicate din evlavia şi dărnicia călugărilor, preoţilor şi a credincioşilor de aici. De aceea majoritatea au fost aşezări modeste, localizate în apropierea satelor, cu o bisericuţă şi o casă ţărănească în jur, construite în general din lemn, arareori din piatră sau cărămidă, în care vieţuiau câţiva călugări, uneori şi călugăriţe bătrâne. În apropierea unor sate existau uneori câte două sau mai multe aşa-numite impropriu mânăstiri, în realitate fiind doar simple schituri.

Fiind lipsite de domeniile considerabile, caracteristice în alte zone, ele au ocolit aproape în întregime interesul documentelor de dinaintea secolului al XVIII-lea, rămânând în conul de umbră creat de neimplicarea lor în segmentele social-economice ale vieţii provinciei .
Amintite într-un mare număr de documente în sec. al XVIII-lea, ele apar în hotarele a 27 de sate, uneori chiar mai multe în cadrul aceleiaşi aşezări.
Ctitoria brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, stă adăpostită astăzi, ca şi odinioară, sub înaltele pridvoare de piatră ale Munţilor Făgăraş, acolo unde lanţul lor se întrerupe parcă într-o uriaşă ,,poartă de trecere către fraţii de dincolo de munţi”. Descifrând cu pasul străbunele poteci dacice, daco-romane şi apoi româneşti, pe unde înaintaşii noştri şi-au trecut turmele, durerile şi bucuriile câte vor fi fost, de o parte şi de alta a Carpaţilor, poate chiar prin această mare trecătoare vor fi venit meşterii pe care Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu i-a chemat să înalţe cunoscuta biserică din Făgăraş odată cu vestita ctitorie de la Sâmbăta de Sus, în vecinătatea palatului unde plănuise să se retragă cu întreaga familie. Tot pe aici au trecut călugării aducând cărţi tipărite în Ţara Românească, când românii din această parte a Carpaţilor erau forţaţi să-şi părăsească legea strămoşească.

Graphic1

Amplasarea Mânăstirii Brâncoveanu la poalele Munţilor Făgăraş – imagine preluată din satelit.

Cu toate că dovezi indirecte, legate de persoana VIornicului Ivaşcu, proprietar al moşiei din Sâmbăta de Sus în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ne pot determina să afirmăm că mânăstirea ar fi mult mai veche decât se credea până acum, primele dovezi concrete le avem la începutul secolului al XVII-lea. Astfel avem menţionarea numelor unor călugări de aici în diferite acte disparate (în special din Urbariile Ţării Făgăraşului). Alte dovezi directe sunt datate în anul 1654, când satul şi moşia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpaţilor. Acesta, se spune că a construit o bisericuţă din lemn pe valea râului Sâmbăta, probabil pentru călugării sihaştri de aici.
În jurul anului 1696, vechea biserică, construită probabil din lemn a fost refăcută în piatră şi cărămidă de domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), menţionat în scrieri drept cel mai vechi dintre ctitorii mânăstirii de la Sâmbăta de Sus. Întrucât vechea inscripţie din vremea lui Constantin Brâncoveanu a dispărut, nu se cunoaşte prea bine anul ctitoriei, ceea ce a dat naştere la mai multe supoziţii. În lipsa inscripţiei originale, data construcţiei mănăstirii poate fi dedusă de pe o însemnare făcută pe un Triod, tipărit la Buzău în 1701, unde se specifică: Acest Triod ni s-a dat de pomană de măria sa vodă Io Constantin B. Brâncoveanu voevod mânăstirii din satul măriei sale de la Sâmbăta de Sus, văleat 7209 (=1701). Este o dată certă, contemporană cu epoca în care s-a construit mânăstirea.
La sfârşitul secolului al XVII-lea Transilvania abia scăpase de atacurile repetate ale principilor calvini, atacuri ce au continuat însă asupra punctului principal de rezistenţă — credinţa ortodoxă — urmărind-se de fapt, deznaţionalizarea românilor.
Pentru întărirea şi salvarea Ortodoxiei de noul pericol, cel al catolicizării, apărut prin trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Habsburgilor (1683), domnitorul Constantin Brâncoveanu a transformat şi reorganizat vechea mânăstire ortodoxă de la Sâmbăta de Sus, cu călugări sihaştri, într-o mănăstire mai mare cu viaţă de obşte (călugări care trăiesc, muncesc şi se roagă împreună), spre a da mărturie în timp despre unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.

Graphic1

Fântâna Izvorul Tămăduirii – cel mai vechi obiectiv, atestat 1500, pare a fi motivul principal pentru amplasarea mânăstirii în Poiana Braniştii.

Deci, când s-a hotărât să reorganizeze mânăstirea de la Sâmbăta, Constantin BOrâncoveanu s-a gândit şi la sprijinul pe care-l putea da, prin intermediul acestui locaş ortodox, luptei împotriva unirii cu Roma, realizată în acea vreme prin înşelăciune, cu scopul de a-i dezbina pe români şi a-i stăpâni mai uşor. Nu trebuie să uităm că domnul Ţării Româneşti — considerat la 1699 patronaşu adevărat al sfintei mitropolii din Ardeal — a fost unul din cei mai convinşi şi hotărâţi apărători ai unităţii de credinţă a românilor din Transilvania.

La 5 iulie 1701, Brâncoveanu asigura pe braşoveni că, în urma demersurilor făcute pe lângă Curtea din Viena, a fost anunţat că episcopul Atanasie nu are voie împărătească să facă silă oamenilor pentru a trece la unire.
După aceea, voievodul martir, înfiinţează la mânăstire o şcoală de grămătici, un atelier de pictură în frescă şi o mică tipografie pe care le instalează în noua incintă, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile domneşti.
La Praznicul Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1714 — când domnitorul Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani — a avut loc la Constantinopol martiriul său împreună cu cel al celor patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi al ginerelui său, sfetnicul Ianache.
La 21 iulie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe domnitorului martir, Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache. Sărbătorirea lor este înscrisă în calendarul ortodox sub denumirea de Sfinţii Martiri Brâncoveni şi se face în 16 august.

Graphic1

Biserica vechii mânăstiri – imagine de epocă.

Mânăstirea a avut din păcate aceeaşi soartă ca şi cea a ctitorului ei. La sfârşitul secolului al XVII-lea, în urma înfrângerii turcilor sub zidurile Vienei (1683) şi intrării Transilvaniei sub ,,protectoratul” Austriei (9 mai 1688), înceta în Transilvania pericolul reprezentat până atunci de conducerea calvină. Însă o nouă furtună urma să se abată cu furie asupra românilor ortodocşi: catolicizarea. Noua stăpânire catolică a Transilvaniei a început, imediat după preluarea puterii, încercările de atragere a populaţiei româneşti ortodoxe majoritare la catolicism. Schimbarea credinţei strămoşeşti a românilor ar fi condus uşor şi la pierderea identităţii lor naţionale. Între anii 1698-1701 s-a încercat catolicizarea întregii Biserici Ortodoxe Transilvănene prin uniatism. Românii din Transilvania erau la acea oră doar toleraţi în propria lor ţară. Nu li se recunoştea legal existenţa, nici ca neam nici ca naţiune. Pentru a-i atrage la unirea cu Roma, conducătorii catolici de atunci le-au făgăduit românilor ce urmau să se unească cu Roma drepturi egale cu ale populaţiei de religie catolică. Unii dintre preoţii şi credincioşii români, dorind să scape de sărăcie, şi făgăduindu-li-se totodată şi posibilitatea de a-şi păstra după unire cultul, calendarul, precum şi toate datinile lor neschimbate, au acceptat unirea cu Biserica Romei. În acest fel a apărut în Transilvania Biserica Greco-Catolică.

Unul din cei mai de seamă stareţi ai mânăstirii, din secolul al XVIII-lea a fost egumenul Visarion, care a condus mânăstirea aproape 40 de ani, până la distrugerea ei în 1785. Apărător hotărât al Ortodoxiei împotriva tendinţelor de unire, la 1746 egumenul Visarion a alcătuit lucrarea teologico-apologetică intitulată Întrebări şi răspunsuri pentru legea a treia ce s-au izvodit şi s-au numit, adică uniia (=unirea) în Ţara Ardealului. În această lucrare, scrisă într-o formă populară, egumenul Visarion apără credinţa ortodoxă, prezentându-l pe călugărul Visarion Sarai ca pe un om trimis de Dumnezeu să-i mântuiască pe români de „legea eretică a Romei”. Afirmaţiile uniţilor din discuţia lor cu ortodocşii sunt combătute cu multă pricepere, utilizându-se dovezi din cărţile de ritual şi din sinaxare. egumenul Visarion este considerat unul dintre cei mai învăţaţi preoţi din epoca sa, iar cartea sa a adus reale servicii apărării şi întăririi credinţei ortodoxe din        Transilvania.În 1751—1752, protopopul unit Constantin Ioanovici din Făgăraş l-a reclamat pe stareţul mănăstirii de la Sâmbăta, Visarion, la consistoriul unit de la Blaj. Egumenul Visarion era acuzat că fusese hirotonit în Ţara Românească, că se amesteca în afacerile preoţilor, că făcea rugăciuni de pomenire, boteza, spovedea şi înmormânta după ritul ortodox. Împreună cu el mai sunt acuzaţi încă 13 preoţi din Sâmbăta de Sus care făceau agitaţie împotriva unirii.
În această atmosferă, vicarul episcopiei unite din Blaj, Petru Pavel Aaron, a făcut o vizită în regiunea Făgăraş şi a încercat să-i convingă atât pe localnici, cât şi pe preoţii şi călugării de la Sâmbăta de Sus despre adevărurile credinţei pe care o propovăduia. Aceştia însă — raporta vicarul Aaron la 19 aprilie 1749 — spre cea mai mare pagubă a sfintei religii unite, cutează a împărtăşi sfintele taine sacramentele tuturor de-a valma. Şi acestora (din Sâmbăta de Sus), ca şi făgărăşenilor, le-am dovedit adevărul, căruia nu au avut ce-i spune decât uzul, mai bine zis abuzul de până atunci şi obiecţia greşită că mitropolitul din Bucureşti ar fi avut odinioară jurisdicţie în această dioceză. Îmi cerură, conform canoanelor, recunoaşterea dreptului de a funcţiona. Le-am promis că le voi acorda după ce vor mărturisi adevărurile sfintei uniri, pe care li le-am făcut cunoscute. Dar ei, ca unii ce sunt supuşi principelui Brâncoveanu, fără prealabila lui înştiinţare, ne mai având ce-mi replica, au declarat că aceasta nu o pot face şi au plecat intimidaţi, îndoiţi şi, desigur, nu fără scrupule. Rămâne deci (stabilit) că aceste două localităţi specificate mai sus, fiind piatră de poticnire, scandal şi pericol suprem. pentru sacra religie unită nu numai în districtul Făgăraş, ci, prin faima lor, şi în locuri mai îndepărtate, înalta secţie catolică trebuie să îngrijească cu religiozitate şi de remedii externe.
OCererea lui P.P. Aaron de a se folosi „remedii externe” pentru anihilarea „pericolului suprem” pe care-l constituia mânăstirea lui Brâncoveanu era prima dintr-o lungă serie care se va încheia peste câteva decenii prin distrugerea mănăstirii. Se recunoştea, totodată, rolul de puternic centru ortodox jucat de mânăstire.
În vara anului 1761, generalul austriac Bukow a dispus desfiinţarea mănăstirilor, pe care le considera focare primejdioase de menţinere a conştiinţei ortodoxe în provincia pe care o pacificase prin forţă şi pe ai cărei locuitori încercase să-i oblige — fără succes — să accepte unirea. Ordinul cerea ca mănăstirile de lemn să fie arse, iar cele de zid şi piatră să fie demolate (monasteria ubique comburrantur lignea, lapidea de structantur). În Făgăraş ordinul a fost executat de contele Nicolae Bethlen, căpitan suprem, în iunie 1761.
Mânăstirea Sâmbăta de Sus a fost cruţată de distrugere la 1761, foarte probabil la intervenţia familiei Brâncoveanu, proprietara moşiei şi satului Sâmbăta.
Rămasă singura mânăstire ortodoxă din Ţara Făgăraşului, prestigiul ctitoriei brâncoveneşti a crescut şi mai mult. După cum mărturisea episcopul unit Atanasie Rednic după vizita sa la mânăstire, la 24 ianuarie 1768, întreaga Ţara Oltului ascultă pe călugării din mânăstirea de aici.
Văzând că mânăstirea a scăpat de distrugerea la care au fost condamnate celelalte lăcaşuri similare din Ţara Făgăraşului, ctitorii au luat măsuri pentru înfrumuseţarea ei. Nu ştim ce reparaţii s-au făcut, singura lucrare cunoscută fiind pictarea sfântului lăcaş, realizată de inimosul egumen Visarion cu ajutorul boierilor Brâncoveni, Nicolae şi Manolache, la 1766. Cunoaştem şi numele zugravilor: popa Ionaşcu şi Pană Mihai, care au pictat şi biserica din Avrig (judeţul Sibiu). Pictura era deosebit de frumoasă, împodobită cu mult aur. Ea impresiona încă la sfârşitul secolului trecut, deşi biserica era ruinată.
Ceea ce a uşurat distrugerea mănăstirii a fost faptul că după 1772 (adică în perioada în care mânăstirea era ameninţată cu desfiinţarea) moşia Sâmbăta de Sus ieşise temporar din stăpânirea familiei Brâncoveanu (până în 1802) din pricina neachitării unei datorii care a dus la amanetarea moşiei pe seama negustorului Dumitru Marcu.
Cel care a contribuit cel mai mult la distrugerea mănăstirii a fost episcopul unit Grigore Maior, care a făcut numeroase intervenţii pentru a-şi realiza dorinţa. El condamna cu asprime îndărătnicia călugărilor de la Sâmbăta, care nu numai că refuzau să-şi părăsească credinţa străbună, dar se străduiau să convingă şi pe ceilalţi locuitori să nu o facă. La 26 aprilie 1779, episcopul scria generalului Preiss despre modul cum mânăstirea întreţinea virusul schismatic, iar la 26 iulie revenea cu o nouă scrisoare în care îi comunica generalului că trebuie demolată mânăstirea de la Sâmbăta. În opinia sa, nedistrugerea mănăstirii ar fi scandalizat întreaga ţară a Oltului (se înţelege, pe uniţii din regiune).
Printr-o prea înaltă resolutiune din 12 decembrie 1782, Curtea de la Viena dispunea desfiinţarea în cuprinsul întregii monarhii a tuturor acelor ordine de călugări şi călugăriţe care duc numai viaţă contemplativă, fără a contribui cu ceva plauzibil la binele aproapelui şi a societăţii civile.
Cu toate intervenţiile făcute de boierii Nicolae şi Emanuil Brâncoveanu către guvernul Transilvaniei, mânăstirea nu a putut fi salvată. Distrugerea ei a avut loc în noiembrie 1785.
Dintre toate clădirile mănăstirii, biserica, având ziduri solide, nu a putut fi demolată, ci doar avariată. Ea a rămas în ruină vreme de aproape un secol şi jumătate, când pe zidurile ei ruinate au început să crească arbori. În felul acesta s-a distrus un modest centru de cultură românească şi credinţă ortodoxă, iar locuitorii din jurul mănăstirii au fost strămutaţi în sat şi călugării au trecut desigur munţii în Ţara Românească, unde credinţa strămoşilor nu era persecutată şi socotită de păcat şi crimă pentru mântuire.

Graphic1

Biserica mânăstirii în ruină.

După demolarea clădirilor mănăstirii nu au lipsit încercările de refacere a sfântului lăcaş. În octombrie 1817, călugăriţa ortodoxă Maria Borşoş din Făgăraş a cerut voie împăratului de la Viena să reclădească cu mijloacele sale mânăstirea şi biserica, urmând ca după aceea să locuiască în mânăstire împreună cu alte 10 călugăriţe. Ţinând seama de „înalta resoluţiune” din 1782, Cancelaria Aulică transilvană a respins cererea de refacere a mănăstirii. La 15 noiembrie 1817 împăratul de la Viena a fost de acord cu propunerea Cancelariei, astfel încât mânăstirea a rămas mai departe în trista situaţie în care se afla de la 1785.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, fosta mânăstire a fost vizitată de mitropolitul Andrei Şaguna, care constata că mânăstirea era pustiită ca de vreo 85, 90 de ani. Iată cum arăta mânăstirea parafrazând descrierea rămasă de la marele ierarh: Biserica are patru încăperi: 1. Pridvorul. 2. Tinda. 3. Naosul este împrejmuită de un brâu ornamental şi acoperită de o boltă ce se continuă cu turnul. Această boltă este un zid tare, prin care ploaia nu poate pătrunde în interior. Biserica este zugrăvită de jos până sus în vârful turnului, unde sunt opt ferestre. De acolo atârnă două sfori care dau mărturie că au existat policandre. Icoanele sfinţilor sunt zugrăvite frumos, cununile lor sunt poleite cu aur curat, care luminează biserica. Unele par a fi zugrăvite chiar acum. 4. Altarul, deşi zugrăvit frumos, are bolta surpată. Pe bolta bisericii, împrejurul turnului, au crescut trei brăzişori şi mai mulţi mesteceni. Împrejurul acestei mânăstiri au fost multe chilii.
Înainte de 1889 mânăstirea a fost vizitată de fostul vicar mitropolitan Ilarion Puşcariu, un pasionat cercetător al trecutului Ţării Făgăraşului, care găsea aşezământul ascuns de pădurea de pe câmpul din Lunca Oltului. Biserica mănăstirii, precum se prezintă, este conservată mai întreagă şi numai la intrare şi la altariu este boltitura de sus spartă, iară partea de mijloc, din care se ridică în formă de cupolă turnul bisericii, este mai bine conservată. […] Pridvorul şi tinda sînt de tot mici. Partea din mijloc şi cupola poartă semne învederate despre un stil îngrijit arhitectonic. În altar se vede bine locul de proscomidie, unde sînt numele ctitorilor de pomenit. Înlăuntru şi în afară, (biserica) este zugrăvită frumos de sus până jos. În altar sunt arhanghelii zugrăviţi în mărime naturală în culori vii, desen regulat şi cu aureole în aur strălucitor atât de gros încât se poate rade de pe părete.
Biserica întreagă nu este un edificiu mare, dar proporţionat şi de mult gust. Lungimea bisericii este de 18 metri, înălţimea cupolei din fundament şi până sus asemenea; lăţimea e de 6 metri.
Ilarion Puşcariu descrie mai departe un canal adânc de circa 30 cm şi lat de circa 20 cm, ziduit în jur împrejur, pe dinlăuntrul zidului, care va fi folosit, probabil, pentru a ascunde odoarele bisericeşti în timpul prădărilor.
Exteriorul bisericii, acoperit la anumite locuri cu iarbă şi arbori mici face o impresiune tristă. În jurul bisericii se cunosc încă şi astăzi gropile unde au fost aşezate chiliile călugărilor şi unele morminte.
Spre sfârşitul secolului trecut, clădirea ruinată a bisericii a fost descrisă din nou de protonotarul Ioan Turcu, care spunea: sus, la munte, în o prea frumoasă poeană din pădurea domeniului, în locul numit „La mânăstire”, se află ruinele unei vechi biserici române, astfel însă că păreţii bisericei de odinioară şi chipurile sînte în fresco de pe acei păreţi şi azi sînt încă în mare parte foarte bine conservate. Coperişul este cu totul dărâmat şi sus, pe ruinele zidurilor, sînt crescuţi arbori şi tufari mari. Pe păreţii interni ai zidurilor, clădiţi foarte solid şi în parte încă bine conservaţi, sînt scrise cu litere cirile (=chirilice), în limba română, multe citate din sînta scriptură. Îndată după prima intrare, se vede scris de-asupra uşei ce urmează numărul anului 1767, ce se vede a fi anul în care s-a finit zugrăvirea acestei bisericuţe, deoarece şi în altar, în partea dinaintea păretelui dela proscomidie, se vede scrisă cu cirile următoarea inscripţiă: «Erei Ionaşcu, Pană Mihaiu, – zugrav»; mai departe este şters numele …, apoi urmează „văleatul 1766″.
Citind pomelnicul ctitorilor de la proscomidie, Ioan Turcu arăta mai departe numele ctitorilor (aceiaşi ca în textul lui Şaguna) şi afirma că biserica se va fi construit pe la 1697, de când datează şi biserica lui Brâncoveanu din Făgăraş.
În jurul bisericii se afla la data când a fost vizitată de Ioan Turcu o poiană frumoasă, precum şi o casă de locuit pentru servitorii domeniului. Împrejurul bisericuţei se văd şi câteva morminte ale călugărilor de odinioară.
Pe pereţii bisericii ruinate, numeroşi vizitatori îşi zgâriaseră numele (după un obicei sălbatic). Ţinând seama că cel mai vechi an însemnat pe perete era 1812, Turcu considera că biserica a fost părăsită înainte de acest an, fiind, cum se zice, atacată şi dărâmată de oameni răi.

Graphic1

Biserica mânăstirii în ruină – detaliu pictură iconostas.

Pe la începutul secolului XX, ruinele bisericii au fost vizitate de marele istoric Nicolae Iorga, care nota: un turn fără vârf se fărâmă deasupra unei clădiri cu pridvor şi tindă, încinsă de linii zimţuite. Copaci subţirateci cresc pe zidul măcinat şi-i acopăr cu pietate goliciunea părăsită. Casele din jurul bisericii erau cu totul sfurîmate. Unirea Transilvaniei cu Ţara prin voinţa unanimă a poporului român avea să schimbe situaţia mănăstirii, după lungi ani de aşteptare. După dărâmarea mănăstirii, palatul brâncovenesc din Sâmbăta de Sus, aflat la 10 km depărtare de mânăstire, a fost locuit vremelnic de urmaşi ai familiei Brâncoveanu. Aceştia au stăpânit domeniul până la reforma agrară din anul 1922, când Ministerul Domeniilor a predat Mitropoliei din Sibiu domeniul brâncovenesc împreună cu ruinele şi toată incinta mânăstirească de la Sâmbăta de Sus (o suprafaţă totală de 114 iugăre). În decursul celor 140 de ani de părăsire în ruine de la data distrugerii, se cunosc mai multe încercări de restaurare a mânăstirii. Cinstea de a deveni al doilea ctitor al Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus i-a revenit Mitropolitului Dr. Nicolae Bălan, al cărui ţel era reorganizarea monahismului în Transilvania. Lucrările de refacere a bisericii au început în vara anului 1926, când s-au dezgropat din ruine zidurile vechii biserici, s-au refăcut părţile ce lipseau si s-a ridicat acoperişul. Sfinţirea bisericii şi a noilor clădiri a avut loc la 15 august 1946, când se sărbătorea hramul mănăstirii. În cuvântarea ţinută cu acest prilej, după ce a făcut un scurt istoric al mănăstirii, mitropolitul Nicolae explica de ce întârziase sfinţirea: vroia să clădească o casă mare pentru călugări, tiparniţă şi casă de adăpost pentru preoţii bătrâni. Întrucât împrejurările nu au permis realizarea acestui plan mai vast, mitropolitul Nicolae a săvârşit sfinţirea, mulţumindu-se cu ce se realizase până atunci. Mitropolitul Nicolae Bălan a păstrat în interiorul bisericii pictura veche. Arhitectura bisericii mânăstirii se încadrează întru totul în stilul brâncovenesc, stil apărut la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea în Ţara Românească. Pe peretele vestic al pronaosului se află tabloul votiv al ctitorilor Brâncoveni. Pronaosul bisericii a servit şi de necropolă pentru cel de-al doilea ctitor al mănăstirii, mitropolitul Nicolae Bălan. Mai jos de biserică, la circa 50 m, a reconstruit şi vechea clopotniţă a mânăstirii în forma iniţială, unde până în anul 1997 (când au fost mutate în turla noii incinte) au fost adăpostite cele cinci clopote foarte bine armonizate, a căror greutate depăşeşte 2000Kg.

Graphic1

Restaurarea bisericii mânăstirii în timpul mitropolitului Nicolae Bălan.

În anii 1962-1963 s-au făcut lucrări de renovare şi consolidare a mânăstirii. Au fost înlocuite în întregime acoperişurile de şindrilă la biserică, clopotniţă, fântână şi altarul din pădure. În anii 1976-1977 s-a împrejmuit terenul aflat în proprietatea mânăstirii, aşezându-se o nouă poartă sculptată în lemn de stejar şi s-a încheiat lucrarea de restaurare a paraclisului brâncovenesc, executat în lemn de stejar sculptat în motive brâncoveneşti, iar în interior decorat cu picturi neobizantine. Fântâna Izvorul Tămăduirii, atestată documentar din sec. al XVI-lea, cea mai veche piesă din incinta mânăstirii, în jurul căreia, de-a lungul timpului, s-au petrecut şi ţesut multe întâmplări miraculoase şi legende, a fost restaurată mai întâi de Mitropolitul Nicolae Bălan, iar mai recent s-a construit în jurul ei un baldachin sculptat în lemn de stejar. Tot ca o lucrare de înnoire a Mânăstirii Brâncoveanu se înscrie şi renovarea şi extinderea altarului din pădure, unde se săvârşesc slujbele religioase în aer liber. Pentru a reda mai fidel atmosfera epocii reproducem aici scrisoarea unei personalităţi care a vizitat mânăstirea în calitate de pelerin, scrisoare pe care am descoperit-o în arhiva personală a Mitropolitului Nicolae Bălan din Sibiu: Sâmbăta de Sus 1953.VIII.27 Astăzi, miercuri 26.VIII. am ajuns la Mânăstirea Sâmbăta de Sus. De la Sibiu am călătorit în tovărăşia I.P.S. Mitropolit într-un Packard elegant care ne-a adus într-o oră şi jumătate. Pe drum, am discutat lucruri interesante. I.P. S.S. e un povestitor minunat; are şi ce să povestească. Viaţa Sa s-a împletit cu cei 30 de ani de viaţă politică a Ţării şi a Bisericii, a fost colaborator loial al lui Ionel Brătianu şi prieten apropiat al lui Al. Constantinescu. Lângă dânsul timpul s-a scurs pe nesimţite. Ajuns în vatra Mănăstirii, ochiul nu ştie unde să se oprească; e atât de măreţ, de grandios tabloul ce se deschide ochilor. Dacă n-aş avea atâtea de făcut acasă, nu m-aş mai clinti de aici, luni şi ani. La intrare, întâlneşti o pădure tânără de brad, şi fag, şi în mijlocul ei o Bisericuţă mică, ca o bijuterie bizantină, împodobită cu decoraţiuni ce amintesc de ctitoriile domneşti din veacul XVII-lea şi cu o clopotniţă sprijinită pe ziduri frumos încheiate. E Mănăstirea,— vechea ctitorie a lui Brâncoveanu — . Când se termină pădurea, se deschide o grădină de pomi fructiferi, cu alei bine trasate înzestrate cu bănci artistic făcute. Un pârâiaş zgomotos face hotarul ei cu curtea. Aici, într-o parte se ridică o clădire prevăzută cu cerdacuri unde e locuinţa I.P.S.S. şi gospodăria Sa personală. Aici se pregăteşte şi hrana pentru cei 20 de călugări ce servesc Mânăstirea. În cealaltă parte e o altă clădire mult mai mare, unde e locuinţa personalului monahal. Ca nicăieri însă, acest personal e format din oameni luminaţi, care au învăţat seminarul şi Teologia şi care sunt selecţionaţi de I.P.S. În partea din fund a curţii, ochiul se pierde în contemplarea munţilor, care aruncă în cascadă, un părău cu ape limpezi, care alimentează două lacuri mari, care ispitesc pe vizitatori şi-i îmbie să facă baie, în zilele călduroase. Aici se adună vizitatori cari fugind de zgomotul oraşului, caută linişte şi odihnă şi o găsesc din plin. M-am aşezat pe o bancă făcută din pietre mari şi aşezate cu măiestrie. Am savurat un amurg de seară, briza liniştitoare, ce coborî pe valea apei ce vine de la poalele Negoiului. Aici sufletul se pierde în meditaţii, care te apropii tot mai mult de Dumnezeu, căci sunt atâtea argumente ce vorbesc sufletului despre măreţia naturii, şi care nu-şi găsesc explicarea decât în înţelepciunea şi bunătatea Lui. Numai El a putut inspira pe Brâncoveanu să-şi aşeze aici un cuib de odihnă şi tot numai El, a îndrumat pe I.P.S.S. Nicolae să dea viaţă unui trecut atât de îndepărtat şi să creeze la poalele munţilor, o viaţă atât de frumoasă. Camera în care am fost aşezat, e mobilată cu gust şi are tot ce e necesar pentru cel ce vrea să citească şi să scrie. Nu lipseşte nici o bibliotecă bogată cu tot felul de cărţi interesante. Aici am găsit la fratele Serafim, licenţiat în teologie, „Die Beziehungen der Fruhchristlicher”, tipărită la München. Obosit am dormit ca un copil, după ce mi s-a servit o masă regală, cu păstrăvi, cu vin, bere şi cafea. Mi-au defilat şi în vis toate frumuseţile, ce mi-au desfătat privirea şi nu voi uita niciodată impresiile puternice ce s-au întipărit aşa de adânc în suflet. Joi m-am sculat târziu. (…) Am început să cercetez cu amănunţime apoi, Biserica, curtea, grădina, gospodăria, viaţa călugărilor… şi la urmă mi-am dat seama că pe tot întinsul Ţării nu se găseşte o instituţie monahală, unde să fie atâta ordine şi înţelegere. Aici serviciul bisericesc e limitat la două ore dimineaţa; între 6-8 şi seara între 6-8. Noaptea e lăsată, ca toată lumea să se culce. Restul timpului e consacrat unei munci organizate până în cele mai mici detalii. Aici, se îmbină perfect maxima: „ora et labora” – roagă-te şi munceşte. Datorită acestei concepţii, ordinea şi frumuseţea răsare în fiecare colţ: aici găseşti grădini de pomi selecţionaţi, grădini de flori, alee, stupi de albine în căsuţe lucrate cu gust şi artă, bănci clădite din lemn şi din piatră aşezate cu măiestrie; canaluri de apă, ce curg pe un pat pietruit şi cu cascade studiate; şiruri nesfârşite de stânjinei, ce străjuiesc malurile apei. Acestea toate îşi găsesc completare într-o instalaţie proprie de lumină electrică construită de călugări şi alimentată de apă, unde fratele Pantelimon, lucrează cu schimbul şi dă lumină la toate camerele, la toate aleile Bisericii şi curţii ei. E o minune a ordinei! Dacă numai atât, ar face un om în viaţa lui, ar fi destul ca să fie vrednic de recunoştinţa Ţării şi a Bisericii.

Graphic1

Biserica mânăstiri după restaurare– imagine de epocă.

I.P.S.S. Mitropolit Nicolae, a realizat aici o instituţie model. În ea, se oglindeşte propriul său suflet de om înţelept şi chivernisit în toate acţiunile sale. (…) Datorită călugărilor cărturari, în această mănăstire se întreţine o atmosferă de înaltă spiritualitate. Sunt desigur şi călugări fără carte, pentru muncile grele ale gospodăriei, dar spiritul de înfrăţire al tuturor, alimentat de cei luminaţi, îi face pe toţi să simtă munca mult mai uşoară şi să lucreze cu drag. Spre marea mea surprindere, am găsit aici un călugăr orb din naştere, care şi-a terminat teologia şi-şi pregăteşte teza de licenţă; se numeşte Teofil fost Părăianu. L-am vizitat în camera sa, care e vizavi de a mea. E tânăr şi chipeş. Ochii nu-i sunt stinşi însă nu vede cu ei. Avea în faţa sa vreo 400 de file scrise cu înţepături de ac. Mi-a citit din lucrarea sa şi am rămas înmărmurit de pregătirea lui superioară. Simţul pipăitului şi al auzului completează şi suplinesc în mod fericit pe al văzului. Îmi spunea că a venit de la Timişoara până acasă fără călăuză. Tot aici am cunoscut pe Arhimandritul Dinu de la Iaşi, personal şi care secondează şi execută dispoziţiile I.P.S.S. Ca tovarăş de plimbare am pe tânărul student Aurel Creţu, care e în anul III la Teologia din Sibiu şi pe părintele Serafim care e licenţiat şi care a tratat o problemă foarte interesantă ca teză de licenţă: „Morala stoică şi morala creştină”. N-aş putea încheia aceste rânduri, fără să nu amintesc de crucea de iederă, ce-ţi izbeşte ochiul, la intrarea în curtea locuinţelor mănăstireşti şi care se întinde pe peretele dinspre răsărit, păstrând formele tradiţionale ale simbolului creştin. Când lumina electrică se aprinde seara, Crucea aşezată pe fondul alb al zidului iese în relief ca o sculptură vie şi-ţi arată caracterul creştin al instituţiei. Sunt fericit că am cunoscut această Mănăstire şi că am putut rămâne aici câtva timp, ca să-mi dau seama de tot ce s-a muncit şi s-a realizat aici. Sunt fericit că tot ceea ce am ştiut despre I.P.S.S. Mitropolit din cele scrise şi auzite, l-am putut completa cu cele văzute aici şi unde de 30 de ani a lucrat cu o tenacitate vrednică de admiraţie, pentru ca să dea Ţării şi Bisericii o instituţie model. (…) Îi doresc sănătate şi viaţă îndelungată pentru binele Ţării şi Bisericii şi pentru ca să-l mai pot vedea şi să mă mai pot împărtăşi din sufletul său atât de înţelegător şi de bun! Mânăstirea s-a dezvoltat în continuare, călugării de aici ducându-şi viaţa în retragere şi smerenie. La monahii existenţi s-au adăugat mereu alţii noi, dar totuşi, mânăstirea funcţiona la posibilităţi reduse. Rămăsese lipsită de incintă. Activitatea culturală deşi prezentă, se desfăşura în condiţii restrânse. Mânăstirea nu era şi nu putea fi ceea ce o gândise fondatorul ei să fie, deoarece era într-un fel lipsită de trupul ei. La aceasta s-a mai adăugat şi venirea la putere a regimului comunist, care a împiedicat mult buna funcţionare a întregului monahism românesc ca şi a întregii vieţi bisericeşti. În 1959, în urma decretului 410, o mare parte din călugări au fost siliţi să părăsească mânăstirile, acest lucru fiind valabil şi în cazul ctitoriei brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus, aşa încât mânăstirea aştepta din nou timpuri mai bune, în care să poată înflori, în care să poată deveni, ceea ce fusese destinată de întemeietorul ei, Constantin Brâncoveanu, un centru religios şi cultural. Cinstea de a deveni cel de-al treilea ctitor al Mânăstirii Brâncoveanu a revenit Î.P.S. Sale Dr. Antonie Plămădeală, ales în anul 1982 Arhiepiscop al Sibiului, Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului. Î.P.S. Sa a rezidit din temelie incinta mânăstirii, lucrare pe care a început-o în anul 1985. Iniţiativa este cu atât mai îndrăzneaţă cu cât se ştie că aprobare pentru ridicarea unei mănăstiri era imposibil de obţinut la acea vreme, când comuniştii se aflau la putere. Sub pretextul că se va construi o sală unde vor fi expuse obiecte de patrimoniu, Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeală a reuşit să zidească o biserică nouă, pe lângă cea mică voievodală. Altarul era mascat cu un perete de cărămidă. După revoluţia din 1989, peretele a fost înlăturat şi a apărut altarul care a fost separat de naos printr-o frumoasă catapeteasmă din lemn de stejar sculptat împodobită cu icoane pictate pe sticlă. Sub îndrumarea directă a Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeală s-au făcut reparaţii capitale şi s-a restaurat pictura de la vechea biserică brâncovenească. Incinta mânăstirii, are formă de patrulater şi este compusă din două corpuri masive de clădiri dispuse pe latura de nord şi de sud, cu două nivele. Trei foişoare sculptate în piatră împodobesc incinta atât în interior cât şi în exterior. Corpul de clădiri aşezat pe latura de sud cuprinde între altele, la parter, o trapeză încăpătoare, bucătărie şi chilii, la etaj, casa brâncovenească, o bibliotecă, un arhondaric, iar la mansardă muzeul, unde sunt expuse cărţi vechi, manuscrise, scrisori, icoane vechi pe sticlă şi pe lemn şi obiecte de patrimoniu colecţionate de Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeală. Toate aceste spaţii mărturisesc intenţia de a face din Mânăstirea Brâncoveanu un centru de spiritualitate ortodoxă şi de cultură românească.

Graphic1

Refacerea incintei mânăstireşti în timpul mitropolitului Antonie Plămădeală.

Ajungând în 1982 Mitropolit al Ardealului, am avut convingerea că Dumnezeu m-a adus aici şi pentru a reface această mânăstire; sau, poate, mai ales pentru aceasta. Gândul de a ridica o mânăstire, în acei ani de întunecime comunistă, la început m-a speriat. Am îndrăznit totuşi având conştiinţa şi convingerea că nu fac altceva decât să împlinesc o poruncă de sus. Am lucrat conspirativ, pretextând construirea unui centru de patrimoniu cultural, naţional. De aceea am lucrat mereu cu frică şi în cea mai mare viteză, depunând uneori eforturi supraomeneşti, deoarece trebuia să terminăm înainte de a se afla ce se construieşte cu adevărat. Revoluţia din ’89 ne-a prins cu clădirile sub acoperiş. În 1993 lucrările la noua incintă brâncovenească erau în mare parte finalizate, astfel că la 15 august 1993 am organizat sfinţirea noului paraclis cât şi a întregului complex mânăstiresc nou ridicat. Am avut marea cinste ca la slujba de sfinţire a mânăstirii să-l avem în mijlocul nostru pe însuşi Patriarhul Ecumenic Bartolomeos I, care a răspuns cu bucurie invitaţiei noastre. Acum, de câte ori privesc mânăstirea, parcă nu-mi vine să cred că a fost gândul meu să o fac. Sunt tot mai încredinţat că a fost o inspiraţie de sus, a fost hotărârea lui Dumnezeu şi voia Sfântului Constantin Brâncoveanu de a se rezidi această mânăstire. Eu sunt foarte satisfăcut că Dumnezeu m-a ales pe mine – poate de aceea m-a şi adus în Transilvania – şi, este părerea mea bineînţeles, dar mă bucur când este şi părerea altora, că zidirea este foarte frumoasă. (I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală) Bineînţeles că un mare efort a avut de făcut atunci însăşi mânăstirea. Părintele Stareţ din acea vreme, Arhimandritul Veniamin Tohăneanu, alături de economul de atunci al mânăstirii, Arhimandritul Ilarion Urs, i-au acordat Înalt Prea Sfinţiei Sale întregul lor sprijin, pentru ridicarea noii incinte brâncoveneşti. O contribuţie deosebită au avut şi cei însărcinaţi din partea Mitropoliei Sibiului cu coordonarea şantierului, în special P.C. Vicar Dan Dumitru, care în 1986 era numit „coordonator al întregului şantier” şi P.C. Preot Romulus Bar. Un merit deosebit îl au de asemenea inginerii N. Bidilică şi I. Sinu, care au dirijat munca efectivă în şantier, precum şi toţi cei care au muncit din greu pe şantier sau au sprijinit pe orice cale ridicarea minunatului edificiu. Urmare a unui efort încordat, la revoluţia din 1989 mânăstirea se afla deja sub acoperiş. Ce a urmat după aceea au fost mai mult lucrări de finisaj şi definitivarea tuturor obiectivelor în funcţie de adevărata lor destinaţie. După 208 ani de la dărâmarea ei în anul 1785, Mânăstirea Brâncoveanu a reînviat în ziua de duminică, 15 august 1993, la sărbătoarea “Adormirea Maicii Domnului”, când s-a sfinţit biserica nouă ce poartă hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ca şi întreaga mânăstire. Sfinţirea a fost săvârşită de către Sanctitatea Sa Bartolomeos I, Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, Patriarh Ecumenic, de către Prea Fericitul Părinte Teoctist, Arhiepiscop al Bucureştiului, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al României, de către Î.P.S. Dr. Antonie, Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului şi de către alţi înalţi ierarhi, preoţi şi diaconi.

Graphic1

Incinta mânăstirii – imagine panoramică.

Tot cu prilejul sfinţirii mânăstirii, fostul stareţ al ei, Arhimandritul Veniamin Tohăneanu, deja înaintat în vârstă, la cererea sa şi avându-se în vedere şi starea sănătăţii sale, a fost eliberat din ascultarea de stareţ al mânăstirii şi numit de Înalt Prea Sfinţia Sa stareţ onorific pe viaţă, ca o recunoaştere a tuturor meritelor sale. Lucrări de înnoire, dezvoltare şi extindere s-au efectuat şi după sfinţirea mânăstirii. A fost pictată noua biserică închinată Sfinţilor Martiri Brâncoveni – lucrare executată de Domnul Mircea Chelsoi din Ploieşti – precum şi trapeza şi partea inferioară a turnului clopotniţă, unde se află intrarea principală în mănăstire. Pictura acestor din urmă piese este opera Domnului Nicolae Ţolea din Sighişoara. Iconostasul sculptat în lemn de stejar, ce împodobeşte biserica Sfinţilor martiri brâncoveni, poarta de intrare în mânăstire, ce se află la aproximativ 100m de incintă, precum şi o mare parte a mobilierului mânăstirii au fost sponsorizate şi executate de Domnul Daniel Sabău de la Firma ABROM din Alba Iulia. De asemenea s-a realizat o instalaţie de încălzire centrală, care asigură încălzirea pentru întregul complex nou ridicat, iar cu ajutorul dat de Consiliul Judeţean Braşov, s-a finalizat şi lucrarea de aducţiune a gazului metan. Un mare renume a adus mânăstirii atelierul de pictură pe sticlă. Se cuvine să arătăm că şcoala de zugravi întemeiată de Constantin Brâncoveanu la Sâmbăta a împământenit aici stilul brâncovenesc, mai întâi în picturi murale la bisericile din această parte a ţării, apoi în pictura pe lemn şi arhitectură. Atelierul de pictură pe sticlă, unul dintre cele mai importante centre de pictură pe sticlă din ţară, este condus de Părintele Arhidiacon Calinic Morar. Aici se lucrează într-o manieră nouă atât picturi tradiţionale pe sticlă cât şi creaţii noi. Cele mai importante realizări, din punct de vedere cultural-istoric sunt însă amenajarea bibliotecii mânăstirii – „Biblioteca Mitropolit Antonie” – precum şi a muzeului acesteia. În 2003, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, la Sâmbăta a fost inaugurată o nouă construcţie: Centrul Ecumenic – Academia de la Sâmbăta de Sus. Clădirea a fost ridicată la iniţiativa Înalt Prea Sfinţitului Antonie şi este menită să găzduiască seminarii şi conferinţe teologice, cu caracter naţional şi internaţional. În noua construcţie pot fi cazate 160 de persoane şi tot atâtea au loc în sala ultramodernă de conferinţe. Slujba de inaugurare a fost oficiată de P.F. Părinte Patriarh Teoctist, alături de care s-au aflat ÎPS Antonie, mitropolitul Ardealului şi alţi patru episcopi.

Graphic1

Academia Sâmbăta – Spiritualitate, Cultură, Artă, Ştiinţă.

În prezent obştea mânăstirii numără în jur de 40 vieţuitori, fiind condusă de părintele stareţ Arhimandrit Ilarion Urs. Bucuria de a vedea astăzi finalizată mânăstirea de la Sâmbăta de Sus este de necuprins în cuvinte. Ea este tot atât de mare pe cât de mare a fost şi efortul depus în condiţiile vremii respective pentru a o ridica, pentru a o face să devină ceea ce este. Mânăstirea, în stadiul actual, este împlinirea dorinţei Domnitorului Constantin Brâncoveanu de a ridica pe aceste meleaguri transilvănene un centru de întărire a credinţei ortodoxe şi a culturii româneşti. Deşi a avut de suferit fiind martirizată Mânăstirea Brâncoveanu, mai întâi prin strădaniile Mitropolitului Nicolae Bălan, care a restaurat şi a reînsufleţit mânăstirea brâncovenească, iar mai apoi graţie mitropolitului Ardealului, Înalt Prea Sfinţitul Dr. Antonie Plămădeală, care a (re)construit noua incintă în stil brâncovenesc, dându-i astfel o strălucire pe care n-a avut-o niciodată, este astăzi un adevărat monument al credinţei ortodoxe şi al culturii româneşti.

Graphic1

Obştea mânăstirii.

Noul şi modernul ansamblu mânăstiresc, având în mijloc bisericuţa brâncovenească — reuşită îmbinare a tradiţiei cu modernitatea, a vechiului cu noul, a istoriei cu actualitatea — se prezintă tuturor vizitatorilor ca o imagine din altă lume, ca un colţ de rai – gură de rai pe-un picior de plai. Frumuseţea edificiului este dublată de farmecul naturii, unde murmurul râului Sâmbăta se împleteşte cu şoapta de rugăciune a călugărilor, oferind astfel credincioşilor şi vizitatorilor care poposesc aici ceva din frumuseţea şi pacea raiului.

Şi dacă tot prezint cititorilor acestei publicaţii patriotice ŞTEFAN CEL MARE o fotografie generală cu obştea mănăstirii aş doris ă prezint vreo câţiva slujitori mai de vază: părintele stareţ, arhimandrit ILARION, părintele econom SILUAN, părintele exarh VISARION, părintele ATANASIE,  părintele MIHAIL, părintele NATANAIL, părintele iermonah NICOLAE,  ieromonahul ARSENIE şi ieromonahul CASSIAN,  acesta din urmă este felcerul mănăstirii (un „doctor“ care îngrijeşte sufletele bolnavilor)  şi alţi preoţi călugări care ţin SUS STEAGUL FIINŢEI NOASTRE NAŢIONALE şi totodată veghează ca în această sfânta mănăstire ca lumina fiinţei acesteea să stea aprinsă de-a pururi spre dăinuirea ortodoxiei în acest spaţiu mioritic al ARDEALULUI.

 

Mănăstirea PUTNA este mult mai veche decât cea de la Sâmbăta de Sus

Istoricul acesteia: Mănăstirea Putna numită şi Ierusalimul neamului nostru aşa cum o numea Mihai Eminescu, prima ctitorie a binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt, a început a fi zidită la 10 iulie 1466, construcţia bisericii terminându-se în 1469. Din cauza invaziilor din anii 1469 şi 1470 nu s-a putut sfinţi decât la 8 septembrie 1470 când a primit hramul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. La sfinţire a participat însuşi Domnul cu familia sa, boierii din divan şi o mulţime de credincioşi. Serviciul religios a fost făcut de un sobor alcătuit din 64 de arhierei, preoţi, diaconi, în frunte cu Mitropolitul Teoctist al Moldovei, cu Episcopul Tarasie al Romanului şi cu primul egumen al Putnei, Arhimandritul Ioasaf.

Întregul complex mănăstiresc a fost terminat în 1481, aşa cum se poate citi şi astăzi în pisania de pe turnul tezaurului Binecredinciosul domn a toată Ţara Moldovei, marele Io Ştefan Voievod fiul lui Bogdan Voievod, a zidit şi a făcut Mănăsirea aceasta în numele Preasfinţitei Născătoare de Dumnezeu în timpul arhimandritului Ioasaf în anul 6989 (1481). Construcţia bisericii Putna a început în urma victoriei obţinută de marele domn la cucerirea Cetăţii Chilia, iar sfinţirea ei, după victoria obţinută împotriva tătarilor, în 20 august 1470 la Lipinti, lângă Nistru. Trebuie menţionat faptul că Putna a fost vatra de sihăstrie cu mult înainte de ctitoria lui Ştefan cel Mare. Cercetările din 1980-1982 au dus la constatarea că pe actualul teritoriu al mănăstirii a existat o aşezare monahală anterioară ctitoriei lui Ştefan, fiind găsite patru schelete lângă temelia Casei Domneşti, construite de marele domnitor în 1473. O dată cu pornirea lucrărilor de la Putna, a fost adus de la Mănăstirea Neamţ egumenul Ioasaf, împreună cu mai mulţi monahi, meşteri caligrafi şi miniaturişti, care au organizat un scriptoriu mănăstiresc pentru care se aduceau foi de pergament şi hârtie filigranată din apusul Europei.

Graphic1

Tot în această fază a începuturilor s-a organizat un atelier de broderii în care se lucra cu fire de aur şi argint, cu mătăsuri scumpe şi pietre preţioase, ateliere de icoane de ceramică, de sculptură în lemn şi în piatră. Plănuită iniţial ca necropolă domnească, Mănăstirea a fost mereu în atenţia voievodului care a vizitat-o frecvent şi a dezvoltat-o progresiv. Aflată în plină ascensiune spirituală şi materială, la 15 martie 1484 este distrusă în parte de un incendiu declanşat la miezul nopţii de miercuri spre joi. Alte incendii s-au produs la 8 martie 1536 şi în vara 1691, acesta din urmă fiind provocat de leşii lui Ioan Sobieski şi cazacii înhăitaţi cu ei pentru a-i determina pe călugări să le predea turnul tezaurului. Datorită unor deteriorări la temelii, Vasile Lupu, în 1655, începe reclădirea bisericii şi tocmai în acest timp este prădată de cazacii lui Timur Hmelnitki. Reclădirea bisericii a fost continuată de Gheorghe Ştefan (1653-1658) şi Eustatie Dabija (1661-1662), toţi respectând structura planimetrică şi spaţială a vechii biserici. Peretele plin dintre naos şi gropniţă a fost înlocuit prin două coloane cu baze cubice şi cu capiteluri care se desfac la mijloc şi lateral în trei arcade, frânte uşor în arce gotice. Au fost aduse modificări sistemului de boltire al naosului, ale cărui arce transversale sunt sprijinite pe o succesiune de pilaştri susţinuţi de console. Nu s-a refăcut pictura interioară şi nici decoraţiile exterioare. Cutremurul din 1739 a afectat biserica, zidurile de incintă, turnurile din cele patru colţuri, clopotniţa şi turnul porţii. Sub păstorirea Mitropolitului Iacob Putneanul (1750-1778) au fost executate numeroase lucrări de restaurare şi înnoire (consolidarea zidurilor din incintă, ale bisericii, clopotniţei, refacerea turnului porţii, reconstruirea în stil baroc a tamburului turlei de pe naos, repararea acoperişului, înlocuirea pardoselii, un iconostas nou existent şi astăzi).

Graphic1

Descriere: Construcţia este în formă trilobată, cu ziduri groase din bolovani de piatră şi cărămidă, pe fundaţie din bolovani de piatră de mari proporţii pentru vremea aceea, având 37 m lungime, 11 m lăţime şi 33 m înălţimea la turlă. Spaţiul este repartizat în altar, naos, gropniţă, pronaos şi pridvor închis. Altarul este luminat de 3 ferestre (est, nord şi sud) şi este separat de naos printr-un iconostas din lemn, cu o ornamentatie sculpturală foarte frumoasă. Naosul, luminat de câte două ferestre la sud şi nord, are deasupra turla deschisă, de formă octogonală la primul etaj şi hexagonală la etajul superior, la exterior cu coloane torsionate şi ancadramente la ferestre. Între naos şi camera mormintelor sunt doi stâlpi masivi din piatră, care susţin arcada ce susţine la rândul ei bolta. Camera mormintelor primeşte lumină de la câte o fereastră la sud şi nord.

Graphic1

Aici se află mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt acoperit cu un baldachin din marmură albă, cu o inscripţie încrustată pe lespede care ne spune că viteazul domnitor este ctitorul şi ziditorul sfântului locaş, alături de soţia sa Maria, fiica lui Radu Voievod (+ 7000-1492). Pe mormântul marelui Ştefan se află urna de argint depusă cu prilejul serbarii din 1871. În latura nordică a gropniţei sunt mormintele fiilor lui Ştefan: Bogdan Voievod, mort pe 27 iulie 1479 şi Petru, mort în noiembrie 1480. Pronaosul este luminat de două ferestre la sud şi alte două la nord. În pronaos, pe latura sudică, se află mormântul Mariei, fiica lui Ştefan Voievod (+ 18 martie 1518), pe latura nordică doamna Maria, soţia lui Petru Voievod (+ 28 iunie 1520) şi Ştefan Voievod, nepotul lui Petru Voievod (+ 7032-1527). Aceste ultime două morminte au fost înfrumuseţate de Petru Voievod. Pridvorul este luminat prin mai multe ferestre, aşezate pe zidurile din sud, nord şi vest. Intrarea în pridvor se face prin sud şi nord, pe uşi masive din lemn, ferecate cu fier. Intrările din pridvor în pronaos şi din pronaos în camera mormintelor sunt de asemenea prin uşi masive din lemn ferecate cu fier. În pridvor, pe latura sudică, se află mormântul Mitropolitului Moldovei Iacob Putneanul, înnoitorul mănăstirii (+ 15 mai 1778), iar pe partea nordică, mormântul Mitropolitului Sucevei Teoctist (+ 18 noiembrie 1478). Toate ferestrele din altar, naos, gropniţa şi pronaos sunt pictate în interior, terminate în arc şi prevăzute la exterior cu grilaje metalice. Pardoseala este din marmură, numai în pridvor este din lespezi de piatră. Acoperişul este cu tablă de aramă, aşezată în rânduri dese, pentru a imita şindrilă. În exterior este un brâu masiv torsionat, cu firide largi, mult mai înalte în partea inferioară şi mai scurte în partea superioară. Ferestrele au ancadramente din piatră. Pe faţade sunt amplasaţi mai mulţi stâlpi conforturi. Pictura veche s-a distrus încă din 1760 şi alta nu s-a mai făcut până în prezent.

Graphic1

Pictura: Pictura paraclisului este modernă, de inspiraţie bizantină, conţinând numeroase elemente focalizatoare, executată cu talent de fraţii Mihai şi Gavriil Moroşan între anii 1979-1983.
Altele: Muzeul este poate cel mai bogat şi valoros din ţară, păstrând multe obiecte de la Ştefan cel Mare, Mănăstirea fiind renumită prin tezaurul său de broderii, ţesături, manuscrise, argintărie, obiecte de cult. Printre piesele de mare prestigiu se numără celebrul Evangheliar de la Humor (1487), Clopotul Blagoveştenie (dăruit în 1490 de însuşi Ştefan) şi Buga din 1484, broderii ca aerul din 1481, patrafirul din 1504, epitaful din 1490, marea dvera din 1510, acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop din 1477 înfăţişând portretul acesteia. Dintre icoane amintim pentru popularitatea ei, Icoana Maicii Domnului cu Pruncul făcătoare de minuni, din secolul al XV-lea şi care, potrivit tradiţiei, a fost adusă în Moldova de Maria de Mangop, a doua soţie a lui Ştefan cel Mare. Dintre manuscrisele cele mai valoroase aflate la Putna, se află Psaltichia alcătuită din două părţi distincte, legate la un loc, una scrisă probabil la Neamţ, în epoca lui Alexandru cel Bun, iar cealaltă în primii ani ai secolului al XVI-lea, la Mănăstirea Putna. Foarte valoroasă este şi colecţia de cruci sculptate. De o excepţională măiestrie artistică este crucea de mâna cu trei braţe din anul 1566, sculptată în lemn de cedru şi ferecată în argint aurit, întrunind în total 37 scene praznicele şi figuri de sfinţi. Expoziţia de artă românească veche şi modernă, prezentată la Paris, la expoziţia internaţională deschisă la 28 mai 1925, a avut în componenţă numeroase broderii, icoane, cruci sculptate, manuscrise miniate şi ferecate, toate acestea fiind o mare revelaţie atât pentru specialişti cât şi pentru publicul parizian. La Putna au existat mai multe forme de învăţământ printre care, în timpul Arhimandritului Vartolomeu Măzăreanul, o şcoală superioară de teologie pentru pregătirea clerului din Moldova şi o şcoală iniţiată de Mitropolitul Iacob Putneanul (1750-1778).

Este demn de remarcat faptul că acest sfânt lăcaş, unde îşi doarme somnul de veci Marele Sfânt Voievod ŞTEFAN a Moldovei, a apărat şi a salvat, din totdeauna, Moldova şi întreaga nostră patrie – ROMÂNIA -. Astfel în 1940 apoi 1944 când sovieticii au revenit cu trupe masive, când au luat nordul BUCOVINEI au încercat să rupă din teritoriul nostru naţional o mai mare bucată din trupul ţării noastre sfinte, mergând mult după Putna. Atunci regele Mihai le-a amintit sovieticilor de existenţa Mănăstirii Putna şi că acolo se află înmormântat Marele Voievod a Moldovei ŞTEFAN CEL MARE şi SFÂNT, Aşa ca acest lucru a determinat ca sovieticii sa se retraga mult mai la nord şi să lasă sfântul locaş liber care să aparţină sfintei noastre ţări – ROMÂNIA .

General(r)dr ec Florin Mihai NAHORNIAC 

 

 

Ultima mare sărbătoare din anul bisericesc: Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

29 septembrie, Ziua Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, este ultima mare sărbătoare din anul bisericesc. Pe 1 septembrie începe un an nou.

Zi de doliu

De Ziua Tăierii capului Sfântului Ioan Botezatorul ni se cere să postim, pe de o parte, ca să nu ne asemănăm cu Irod, care a cerut ca Salomeea să-i danseze şi drept rasplată i-a oferit capul Sfântului Ioan Botezatorul, iar pe de altă parte, ca să ne asemănăm cu viaţa înfrânată a lui Ioan.     Sfântul Ioan Botezatorul s-a născut în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia. Mama sa, Elisabeta, era descendentă a seminţiei lui Aaron. Prorocul Ioan s-a născut cu şase luni înaintea lui Iisus, iar venirea lui pe lume a fost vestită de către îngerul Gavriil lui Zaharia.    Sfântul Ioan Botezatorul s-a retras în pustiu, unde a dus o viaţă aspră, până în momentul în care a primit porunca să înceapă să predice.   Rolul lui Ioan a fost nu doar de a pregăti poporul pentru venirea lui Hristos, ci şi de a-l descoperi lumii că Mesia şi Fiul lui Dumnezeu.    În ziua de 29 august, există credinţa în popor că nu trebuie să se folosească cuţitul, totul se rupe cu mâna.  În popor se vorbeşte şi despre începerea unui post, numit ,,de la cruce până la cruce”. Acesta ţine până pe 14 septembrie, de Înălţarea Sfintei Cruci, neconsemnat în calendarul creştin şi are rolul de a-i curăţi pe cei care au săvârşit omoruri sau alte păcate grave.      Tot în popor este întâlnită şi interdicţia de a tăia şi măncă fructe şi legume de formă rotundă.

                                                                                                                                                          Florin CREŞTINUL

TĂIEREA CAPULUI SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL, ZI DE POST

 Biserica face pomenirea morţii martirice a celui care l-a botezat în apa Iordanului pe Iisus Hristos.

Creştinii ortodocşi, romano-catolici şi greco-catolici prăznuiesc joi, 29 august, Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul. Biserica, atât cea din Răsărit, cât şi cea din Apus, i-a consacrat, ca şi Maicii Domnului, mai multe sărbători importante, închinate celui care l-a botezat în apa Iordanului pe Iisus Hristos: Soborul Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie), Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august).

Ioan s-a născut în cetatea Orini. Pentru fărădelegile regelui Irod, pe care Ioan se încumetase să-l certe cu asprime deoarece trăia în desfrânare cu Irodiada, cumnata sa, a plătit cu viaţa. Sărbătorindu-şi ziua Irod – ameţit de vin, de cântece şi de dansul pătimaş al Salomeei, fiica Irodiadei -, regele i-a făgăduit dansatoarei orice va dori. Salomeea, la îndemnul Irodiadei, i-a cerut capul Sfântului Ioan Botezătorul. Capul însângerat al proorocului a fost dus pe un platou şi prezentat Irodiadei.

Cinstitul cap al Înaintemergătorului, cum a fost numit Sfântul Ioan, a fost găsit mai târziu, la 25 mai, când se prăznuieşte Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Prin viaţa şi prin moartea sa, Înaintemergătorul Domnului va rămâne pentru toţi creştinii un mare profest, ultimul al Vechiului Testament şi vestitorul Noului Testament, dar şi un propovăduitor al vieţii spirituale întru comuniunea iubirii lui Dumnezeu.

Pentru împrejurările în care a murit ca un martir, prilejuite de petrecerile imorale ale ucigaşilor săi, tradiţia creştină a rânduit ca ziua morţii Sfântului Ioan Botezătorul să fie una de post. În tradiţia populară, există credinţa potrivit căreia cei care au săvârşit păcate grave, precum omoruri, ţin acest post timp de două săptămâni pentru iertarea lor. De asemenea, în această zi nu se mănâncă fructe şi legume ce au formă rotundă, în special pepeni, dar şi mere, usturoi, pere sau nuci, precum şi alimente ce amintesc de sângele vârsat (fructe şi legume roşii, vin roşu).     Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul este ultima mare sărbătoare din anul bisericesc, care se încheie pe data de 31 august.

Sinaxar 29 August

În aceasta luna în ziua a douazeci si noua, pomenirea taierii cinstitului cap al cinstitului slavitului Prooroc înainte-mergator si Botezator Ioan.

Graphic1Sfântul Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului a primit de la însusi Domnul Hristos marturia ca el era cel mai mare dintre toti oamenii nascuti din femeie si cel dintâi intre Profeti. Pe cind inca se afla in pântecele mamei sale, el a tresarit de bucurie in preajma lui Mesia pe care il purta in ea Prea Sfinta Maica a Domnului. La maturitate, el, „de care lumea nu era vrednica” (cf Evrei 11:38), se retrase in pustiu, acoperit cu o haina din par de camila si incins cu o curea de piele, aceasta semnificând stapânirea tuturor pornirilor trupesti. Regasind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hranea cu cosasi si cu miere salbatica, si isi tinea in contemplare mintea netulburata de grijile acestei lumi. In anul 15 al domniei lui Tiberiu Cezar (anul 29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu in pustie, se duse in regiunea Iordanului, pentru a predica pocainta catre multimile care veneau la el, atrase de viata sa ingereasca. El ii boteza in apele Iordanului in semn de curatire de pacatele lor, si pentru a-i pregati sa il primeasca pe Mântuitorul el ii indruma sa faca mai curând roade vrednice de pocainta, decit sa se laude ca sint fiii lui Avraam. Reluând cuvintele profetului Isaia, el le spunea : „Glasul celui care striga in pustiu. Pregatiti calea Domnului, drepte faceti in loc neumblat cararile Dumnezeului nostru. Toata valea sa se umple si tot muntele si dealul sa se plece; si sa fie cele strambe, drepte, si cele colturoase, cai netede. Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea caci gura Domnului a grait”. (Is. 40:3-5).
Pentru ca poporul se intreba daca nu era el Mântuitorul asteptat de atitea generatii, Ioan le spuse: „Eu va botez cu apa, dar vine altul mai mare decât mine, El va va boteza cu foc si cu Duh Sfânt”. Curatenia sa si dragostea sa pentru feciorie erau intr-atât de mari incât fu considerat vrednic nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al carui Inaintemergator fusese pus, ci chiar sa Il boteze in Iordan si sa fie martorul descoperirii Sfintei Treimi.

 

Sfântul Ioan medita fara incetare la Cuvintul lui Dumnezeu si le considera pe toate ale acestei lumi ca nesemnificative in fata respectarii Legii dumnezeiesti, a carei desavirsita intruchipare era viata sa. De aceea nu se temea sa adreseze reprosuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de rusine si dezmatat care, contrar Legii, se casatorise cu Irodiada, sotia fratelui sau Filip pe când acesta din urma era inca in viata si avusese cu ea o fata, Salomeea. Facindu-se mijlocitorul constiintei inveterate a pescarului, Profetul ii vorbea in numele lui Dumnezeu : ,,Nu iti este ingaduit sa ai ca sotie pe femeia fratelui tau”. De aceea Irodiana nutrea in ea o ranchiuna puternica impotriva lui Ioan si voia sa il omoare ; era insa impiedicata de Irod care il proteja, ca barbat drept si sfânt, dar mai ales pentru ca se temea de poporul pe care il cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. In cele din urma Irodiada cea perfida isi atinse scopul si facu astfel incit Profetul sa fie dus la inchisoare in fortareata din Macheronte. Cind fu aniversarea zilei de nastere a regelui, in apropierea Pastilor, acesta invita pe notabilii regatului sau la un mare ospat, in timpul caruia toti se dedara imbuibarii si betiei. Salomeea dansa cu voluptate in fata mesenilor acestui banchet al slavei desarte, si ea placu privirii desfrânate a tatalui sau care ii jura sa ii dea ca recompensa orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumatate din regatul sau. La sfatul mamei sale, tânara ceru sa ii fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezatorul. Regele se simti incurcat, dar din cauza juramântului sau, si pentru a nu-si pierde onoarea in fata invitatilor, se decise sa il omoare pe Cel Drept. Sentita fu pe loc executata, un soldat ii taie capul  Sfintului Ioan in inchisoare si il aduse imediat, inca sângerând, pe un platou,  in sala de ospat care adresa in tacere reprosul sau fata de slabiciunea criminala a regelui. Salomeea prezenta mamei sale trofeul, cu aerul de a spune : „Manânca, o, mama, trupul celui care a trait ca unul fara trup, si bea sângele lui. Aceasta limba care nu inceta sa ne faca reprosuri va tacea de-acum pentru totdeauna”.

Graphic1

Ucenicii Sfântului venira sa ii ia trupul si mersera sa il ingroape in Sevastia apoi se dusera sa il instiinteze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moastele Sfântului Inaintemergator fura regasite in mod miraculor, pentru a raspândi harul asupra credinciosilor care li se inchina. Acest act sângeros pare sa fi fost ingaduit de Dumnezeu pentru ca dupa ce a fost Inaintemergatorul lui Hristos pe pamânt, Sfântul Ioan Botezatorul sa fie de asemenea in imparatia mortilor si sa mearga sa instiinteze pe mortii cei drepti de speranta in Mântuire, venirea apropiata a lui Mesia care trebuia sa sparga prin Cruce portile si inchizatorile Iadului.     Prin viata precum si prin moartea sa, Inaintemergatorul ramâne de asemenea pentru toti Crestinii un Profet si un stapânitor al vietii spirituale. Prin comportamentul sau ireprosabil, el ii invata sa lupte pâna la moarte impotriva pacatului, nu numai pentru respectul dreptatii si ascultarea Legii lui Dumnezeu dar si pentru a inainta in virtute si curatia inimii. Orice constiinta cizelata prin meditarea asupra Legii lui Dumnezeu se aseamana deci cu Inaintemergatorul si croieste ,,caile Domnului” in sufletul care se caieste, pentru a-i da cunoasterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Teodora, cea din Tesalonic, care era cu neamul din Egina.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Băsescu: L-aş ruga pe Ponta să nu mai insiste să dau toate înregistrările pentru că iese mai prost. O să vedeţi o slugă

Preşedintele Traian Băsescu l-a avertizat, a doua oară, pe premierul Victor Ponta cu publicarea tuturor înregistrărilor de la reuniunile dintre cei doi de la Cotroceni. Potrivit şefului statului, Ponta nu l-a contrazis niciodată pe preşedinte în întâlnirile închise dintre cei doi.
„L-aş ruga să nu mai insiste să dau toate înregistrările pentru că iese mai prost. Să nu mai spună încă o dată pentru că s-ar putea să le dau.O să vedeţi o slugă. Vi-l imaginaţi pe Ponta să spună: sunt fericit domnul preşedinte. Sunt de acord domnul preşedinte. Acesta este viitorul preşedinte“, a spus Băsescu, la „Evenimentul Zilei“.

Băsescu a relatat şi o scenă de la una dintre întâlnirile lui Victor Ponta cu fostul preşedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso. „Când s-a dus la Barroso, omul acela îi citea, nici prin cap nu i-a dat să-i dea o foaie. El avea un punctaj. Ponta, când a văzut că Barroso citeşte câteve puncte, i-a spus lui Barroso: daţi-mi foaia cu totul, domnule preşedinte. Cu Cioloş face circul de rigoare. Mă voi limita să spijin soluţia românescă în Consiliul European“, a mais spus Băsesc

Preşedintele Traian Băsescu a publicat discuţia purtată cu premierul Victor Ponta şi cu ministrul de Finanţe, Ioana Petrescu, de la consultările privind reducerea CAS de la Palatul Cotroceni. Şeful statului i-a transmis Ioanei Petrescu că se aştepta la argumente mai puternice, având în vedere că este absolventă a Universităţii Harvard, acolo unde şi-a terminat studiile şi celebrul economist Nouriel Roubini, cel care a prevestit criza financiară.
Preşedintele Traian Băsescu, invitat tot la emisiunea „Evenimentul Zilei“, în urmă cu ceva timp, l-a avertizat pe premierul Victor Ponta că va publica toate discuţiile pe care le-au purtat la Palatul Cotroceni, „dacă va continua cu minciuna“. Băsescu şi Ponta au acum un nou motiv de ceartă: susţinerea lui Dacian Cioloş pentru funcţia de comisar european.

 

Escrocul politic tot escroc rămâne. AVEREA lui Dan Voiculescu, Securitatea şi capitalismul roşu. „Înainte de 1989, aveam un SALARIU FABULOS”

Omul de afaceri Dan Voiculescu, fondator al Partidului Conservator şi fost senator de Bucureşti până în 2013, se prezintă presei, de câte ori are ocazia, ca un simplu pensionar care nu mai este implicat activ în nicio afacere, imperiul său de firme fiind predat cu acte în regulă celor două fiice ale sale, Camelia şi Corina. Cu toate aceste, el singur a recunoscut că toate deciziile de afaceri ale acestor firme nu sunt luate fără acordul şi ştiinţa sa. Fost colaborator al Securităţii, cu mai multe nume de cod, dintre care „Felix” i-a devenit porecla folosită de adversari, Voiculescu şi-a început afacerile folosindu-se de reţeaua de relaţii şi de banii firmei Securităţii, Crescent, pe care a condus-o înainte de 1989. Astăzi, averea sa este estimată la aproximativ 350 milioane de euro.

Cu o pensie de aproape 2.700 de lei pe lună, conform declaraţiei sale de avere, omul de afaceri Dan Voiculescu, 67 de ani, se declară un simplu pensionar, refuzând eticheta de oligarh (afacerist care domină atât financiar, cât şi politic, funcţionarea unui stat), pusă de diplomaţii SUA de la Bucureşti, într-o telegramă Wikileaks. Într-adevăr, cea mai mare parte a averii lui Dan Voiculescu, estimată în 2012 la 340-360 de milioane de euro, de Top Capital, nu mai este pe numele său. Voiculescu le-a donat-o fiicelor sale, Camelia şi Corina Voiculescu.     Pe numele său, Dan Voiculescu mai declara, în 2013, doar un apartament de 224 metri pătraţi în Bucureşti, acţiuni pe Bursa de Valori Bucureşti şi la Turbomecanica, precum şi aproximativ 1,53 milioane de euro în conturile personale. Împrumuturile acordate în nume personal însumau însă o avere separată, de proporţii considerabile: 2,7 milioane euro către fiica sa Camelia Voiculescu, 2,7 milioane dolari şi 48.000 lei către soţia sa Elena Voiculescu, 295.000 de euro către preşedintele PC, vicepremierul Daniel Constantin, 695.000 de lei către directorul Antena 3, Mihai Gâdea, şi soţia acestuia, precum şi 42.000 de lei către doctoriţa Luiza Spiru, şefa Fundaţiei Ana Aslan, şi 44.470 de euro către Daniel Breahnea.

Deşi nu apare în declaraţia de avere, domeniul imens în care locuieşte Dan Voiculescu se află la Corbeanca, pe malul lacului, pe internet circulând imagini filmate din elicopter cu acest imobil. De altfel, Voiculescu şi familia apar în interiorul acestui imobil grandios.       Pe numele fiicelor lui Dan Voiculescu se află însă toate firmele sale, cele mai importante fiind Grivco, grupul media Antena şi Antena 3, casa de producţie media Intact Production, Intact Media Group, Grupul Media Camina (care deţine posturile de radio Zu şi Romantic), Convergent Media (care editează Gazeta Sporturilor), Tipografia Intact, Sanagra (firmă cu care face afaceri cu terenuri agricole), Smart Food Solutions (produce pâinea Savoria), Euroexpo Trade Fairs.       Totuşi, după cum singur a recunoscut în documentarul „Kapitalism. Reţeta noastră secretă”, în 2010, toate deciziile de afaceri ale acestor firme trec prin faţa ochilor săi şi au nevoie de aprobarea sa. „Din 2004, am făcut toate formele de transfer ale proprietăţilor mele către cele două fete şi sunt mulţumit, pentru că de fapt ăsta e rostul părinţilor, să construiască pentru copii”, spune Voiculescu în documentar, deşi nu este clar când a făcut acest transfer, uneori a declarat că în 2001, alteori că în 2006.  În documentarul realizat de regizorul Alexandru Solomon, Dan Voiculescu este filmat cum îi explică, în limba engleză, unui subaltern sau partener de afaceri, modul în care fiica sa, Camelia Voiculescu, gestionează afacerile familiei:

„Ce e foarte important, prietene, este să fii foarte rezervat: da, dar…, da, dar… Ar fi bine să ai o linie generală. După cum ştii, totul va fi decis de Camelia, iar Camelia va decide doar după o discuţie cu tatăl ei”. Apoi, Dan Voiculescu este filmat cum se uită peste nişte hârtii şi îşi dă aprobarea poyitivă.      Afacerile lui Dan Voiculescu, gestionate acum în acte de fiica sa Camelia Voiculescu, se întind de la mass media până la agricultură, de la comerţ cu energie până la imobiliare. Prin grupul Grivco, holdingul de bază al familiei Voiculescu, sunt controlate aproximativ alte 50 de firme, care deţin printre altele terenuri de 180.000 de metri pătraţi în Bucureşti, Ploieşti, Ilfov, Bacău, Iaşi, Predeal, dar şi clădiri de birouri de 9.000 de metri pătraţi, conform revistei Forbes.    Magistraţii au pus sechestru asigurător, în dosarul penal în care Dan Voiculescu este judecat pentru implicarea în fraudarea Institutului de Cercetări Alimentare (ICA), pe bunuri în valoare de 60 de milioane de euro, cât este estimat prejudiciul adus statului – pe o suprafaţă de 360.000 de metri pătraţi, de la baza de agrement Băneasa, pe 5.000 de acţiuni la Grivco, pe 9,9 milioane de acţiuni, în valoare de 2 milioane de lei ale Cameliei Voiculescu şi pe alte 5.000 de acţiuni.  Valoarea averii lui Voiculescu a scăzut totuşi drastic din 2009, când era estimată la 1,5 miliarde euro, până în 2013, când a fost estimată la 340-360 de milioane de euro, conform Top 300 Capital.

                                        Începuturile: Crescent şi Securitatea

Dan Voiculescu nu a explicat niciodată public despre cum a obţinut banii pentru a-şi demara vertiginos afacerile imediat după Revoluţia din 1989. Colaborator dovedit al Securităţii, în urma verdictului definitiv al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Dan Voiculescu a lucrat pentru poliţia politică a regimului comunist sub numele de cod „Felix” sau „Mircea”. El a condus, înainte de 1989, Crescent din Cipru, una dintre firmele cu care Securitatea făcea comerţ, prin intermediul întreprinderilor de comerţ exterior.       În 1990, guvernul României a angajat experţi canadieni pentru a găsi banii din firmele Securităţii, estimaţi la 2 miliarde de dolari, însă aceştia nu au fost recuperaţi niciodată. Într-un interviu acordat pentru un documentar realizat de canadieni în 1991, intitulat „Averea Diavolului”, Dan Voiculescu refuză să spună cât valora compania Crescent la căderea regimului Ceauşescu, însă este ferm: „Niciun leu nu s-a scurs în conturile speciale ale regimului Ceauşescu”.

„I-am iertat, trebuia să îi dau în judecată şi sigur aş fi câştigat. Ei au făcut o mare greşeală, au făcut o afirmaţie, spuneau ei autorităţilor române arestaţi-l pe Voiculescu dacă vreţi să aflaţi adevărul”, îi declara Dan Voiculescu regizorului Alexandru Solomon, în documentarul său din 2010, „Kapitalism. Reţeta noastră secretă”.        În acest documentar, apare unul dintre rarele momente în care Dan Voiculescu vorbeşte despre începuturile sale ca afacerist şi cum a profitat de poziţia de la Crescent: „A existat şi în România o categorie, în care mă număr şi eu, care rămânând în România, au lucrat pentru multinaţionale şi au gustat din acest capitalism, dinainte de a avea capitalism în România. Au învăţat unele lucruri, fără să lucreze afară, dar după principiile celor de afară. Această categorie este principala categorie autentică, reală, de capitalism românesc”.   Întrebat cum l-a prins Revoluţia în 1989, Voiculescu îşi aminteşte că avea un salariu de 5.000 de dolari la Crescent, însă neagă că, deşi conducea firma Crescent a Securităţii, era omul Securităţii: „Eram în Bucureşti, lucram ca director general al firmei Crescent, reprezentanţa din Bucureşti, aveam un salariu foarte mare pe vremea aceea, de vreo 5.000 de dolari pe lună, era un salariu fabulos. E adevărat că salariul nu era plătit de stat, de public, era plătit de patronul meu, domnul Fuad Sanbar. Sigur că noi am lucrat foarte mult cu o întreprindere de comerţ exterior, care era legal înfiinţată în România, care şi aia era foarte serioasă. Întâmplător, aia era o unitate a Departamentului Securităţii Statului, dar ea era o ICE ca toate celelalte şi aşa cum am lucrat cu Vitrocim, cu Tehnoforest, cu Tehnoimport, cu toate întreprinderile, lucram şi cu Dunărea. Aici s-a creat confuzia, că dacă ai lucrat cu Dunărea, care era firma Securităţii, şi tu erai al Securităţii”.   Totuşi, la final, Voiculescu se contrazice: „Permisiunea asta de a lucra sau nu la o reprezentanţă de firmă străină, nu o dădea decât Securitatea”.

Cum s-a transformat „băiatul sărac, născut la Bariera Vergului”, în „Capitalistul roşu”

Tot în 2010, Dan Voiculescu apare cu o altă rară declaraţie de sinceritate, într –o publicaţie naşională. El recunoaşte că regimul comunist i-a asigurat succesul, însă spune că tot „şcoala vieţii” l-a făcut om şi că nu uită originile sale sărace, de la care a plecat pentru a ajunge „capitalistul roşu”. „Pentru mine, am spus că a fost o şansă. Şi recunosc că a fost o şansă să trăiesc într-un sistem socialist, după reguli capitaliste. Fiind ani la rând directorul general al unei companii capitaliste, regulile după care eu trebuia să muncesc erau regulile capitaliste, că nu puteam cu regulile socialiste să dezvolt o entitate capitalistă. Contextul în care trăiam însă era socialist. Deci când spun că am avut şansa mă refer la acea şcoală a vieţii, cum o numim, care mi-a oferit şansa să pot să mă dezvolt după reguli capitaliste într-un stat socialist”, spune Voiculescu.

Eu sunt de stânga şi sunt capitalist. De aceea sunt ,,Capitalistul roşu’’, mai spunea Dan Voiculescu, vorbind despre diferenţele de viziune dintre stânga şi dreapta politică în România.            Întrebat de realizatorii interviului dacă consideră că „a furat startul” în ce priveşte capitalismul, pornind în cursă încă dinainte de 1989, cu firma Securităţii Crescent, Voiculescu consideră că nu a ars etape în viaţă, pentru a-şi clădi averea:  „Cu 10 ani mai înainte, cu 12 ani mai înainte. Ăsta e adevărul. Şi sigur că acest lucru a pus amprenta pe felul de a gândi, pe felul de a fi, pe felul de a mă comporta. Adică eu am rămas băiatul ăla sărac, născut la Bariera Vergului, unde stăteam într-o cămăruţă cu mama, cu tata şi cu o bucătărioară şi cu WC în curte. Eu n-am uitat asta. Nu am ars etape. Adică nu s-a întâmplat ceva în viaţa mea care într-o lună sau trei să mă facă din pisică, leu. Şi atunci am mers pe etape, încet, încet, fără să uit de unde am plecat”.

În prezent, Dan Voiculescu se află în faţa unui verdict definitiv în dosarul privatizării ICA, în urma căruia ar putea să intre la închisoare pentru modul în care a realizat această afacere cu statul. Dan Voiculescu a fost deja condamnat la 5 ani de închisoare cu executare de instanţa de fond, el contestând decizia la Curtea de Apel Bucureşti, care dă o sentinţă definitivă. Dan Voiculescu a demisionat de două ori din Parlamentul României, obţinând astfel mutarea procesului său la o instanţă inferioară şi câştigând astfel timp până la un verdict definitiv.

                                                                                                                                                        Florin NAHORNIAC

Averea familiei Voiculescu este de 120 de milioane de euro. Din declaraţia de avere: Dan Voiculescu, un pensionar cu un apartament, dar cu conturi grase

Averea familiei lui Dan Voiculescu, care a primit astăzi sentinţa în dosarul ICA, este estimată la 120 de milioane de euro şi ocupă locul 24 în clasamentul „Forbes 500 Miliardari“, publicat în toamna anului trecut. Potrivit declaraţiei de avere însă, Voiculescu este un fost senator, cu o pensie lunară de 2.700 de lei, dar cu sume importante în conturi.
Cu afaceri în media, imobiliare, energie şi industrie, Dan Voiculescu a transferat businessurile fiicelor sale, Camelia şi Corina, astfel că din declaraţia de avere a fostului senator reiese că este un pensionar, cu un singur apartament, fără maşini, dar cu conturi grase în bănci şi cu mai multe împrumuturi acordate în nume personal membrilor familiei, şefilor şi, totodată, susţinătorilor din trustul Intact, dar şi altor persoane fizice.      Familia Voiculescu deţine, pe lângă trustul Intact, condus din 2006 de fiica cea mare a mogulului – Camelia Voiculescu, şi grupul Grivco, care numără aproximativ 50 de companii, prezente în comerţ, producţie, agricultură şi servicii.                                                                                                                  Potrivit publicaţiei „Forbes“, companiile din grupul Intact deţin terenuri cu o suprafaţă cumulată de peste 180.000 de metri pătraţi, localizate în Bucureşti, Ploieşti, Argeş, Ilfov, Bacău, Iaşi şi Predeal şi imobile de birouri cu o suprafaţă de 9.000 de metri pătraţi.     Potrivit ultimei declaraţii de avere, depuse în februarie 2013, după demisia din Senatul României, Dan Voiculescu atrage atenţia doar prin conturile bancare cu sume însemnate şi prin împrumuturile acordate apropiaţilor. În rest, la capitolul „bunuri imobile“, rubricile sunt goale. Mogulul este proprietarul a doar un apartament de 224 de metri pătraţi din Bucureşti, cumpărat în anul 2002.

Dan Voiculescu nu deţine niciun autoturism şi nici metale preţioase, bijuterii sau obiecte de artă a căror valoare cumulată să depăşească 5.000 de euro, potrivit declaraţiei de avere.       În schimb, Voiculescu are nu mai puţin de 24 de conturi curente deschise la bănci, unele încă din 1996, în lei, euro, dolari, lire sterline sau franci elveţieni. Cele mai multe conturi sunt deschise la BRD. Mogulul mai era client, în februarie 2013, al Raiffeisen Bank, RBS Bank şi Marfin Bank.     Valoarea cumulată a conturilor curente în lei depăşeşte 190.000 de lei, a celor în euro – 200.000 de euro, iar a celor în dolari – 1,28 milioane de dolari.  In conturile în lire şi în franci, Voiculescu are sume nesemnificative.  Voiculescu mai avea deschise la BRD două depozite în euro, cu o valoare cumulată de 157.850 de euro, şi un depozit în dolari, deschis la RBS Bank, cu o valoare de 13.650 de dolari.

În februarie 2013, Dan Voiculescu era creditor a mai multor persoane fizice, majoritatea apropiaţi de-ai săi. Acesta a acordat împrumuturin în nume propriu  fiicei Camelia Voiculescu (11,92 milioane de lei), Elenei Voiculescu (48.000 de lei şi 2,7 milioane de dolari), ministrului Agriculturii Daniel Constantin (295.000 de euro), lui Daniel Breahnea (44.470 de euro) şi Luizei Spiru (42.000 de lei).        De asemenea, Emanuel-Mihai Gâdea, realizatorul Tv şi directorul postului Antena 3, şi soţia sa Agatha-Kundri Gâdea au primit de la Voiculescu un împrumut de 695.000 de lei. Voiculescu este acţionar al Bursei de Valori Bucureşti, deţinând 1.600 de acţiuni, cu o valoare de 34.544 de lei în februarie 2013, şi la Turbomecanica, cu 3,65 milioane de titluri, în valoare de 132.130 de lei la începutul anului trecut.         Voiculescu a încasat în 2012, pentru funcţia de senator, 28.551 lei, sumă care a fost virată în contul Fundaţiei pentru apărarea cetăţenilor împotrica abuzurilor statului la fondul de solidaritate socială utilizat pentru acordarea de ajutoare financiare pentru cazurile sociale dificile, după cum se arată în declaraţia de avere.      De asemenea, Dan Voiculescu a încasat în 2012 o pensie de 32.106 lei (2.675,5 lei/lună), dividende de 4.469 de lei şi dobânzi la depozite, după impozitare, de 5.711 lei, 20.740 de dolari, respectiv 6.976 de euro.

                                          Pe ce au pus procurorii sechestru

Graphic1În urmă cu o lună, cei doi magistraţi de la Curtea de Apel Bucureşti care au judecat dosarul privind privatizarea ICA au extins sechestrul asigurător pe mai multe bunuri ale lui Dan Voiculescu şi ale celorlalte persoane acuzate în această cauză.

Instanţa a stabilit să fie extins sechestrul asigurător în cazul mai multor acţiuni şi terenuri pe care Dan Voiculescu le donase fiicelor lui, Corina şi Camelia Voiculescu. Astfel, a fost pus sechestru asigurător pe 36 de hectare de teren din strada Gîrlei din cartierul Băneasa, pe două seturi de peste 5.000 de acţiuni de la Grivco, unul donat Corinei Voiculescu şi celălalt Cameliei Voiculescu, precum şi pe două seturi de 9,9 milioane de acţiuni, în valoare de aproximativ două milioane de lei, de la Compania de Cercetări Aplicate şi Investigative.

Toate acestea pentru a fi recuperate prejudiciul estimat la 60 de milioane de euro.

Dacă în 2012 era estimată la 1 miliard şi jumătate de euro, specialiştii susţin că averea omului de afaceri ar fi în prezent de 360 de milioane de euro.

                                                                                                                                                     Florin NAHORNIAC

Ample exerciţii militare ruse în Marea Neagră, în paralel cu cele ale NATO

Rusia a început vineri ample manevre militare în Marea Neagră, acestea desfăşurându-se în paralel cu exerciţiile Breeze-2014, la care participă patru nave de război ale NATO.     Potrivit unui comunicat al Ministerului Apărării de la Moscova, citat de ITAR-TASS, la exerciţiile militare ruse, în care sunt implicate diferite forţe ale Flotei ruse la Marea Neagră, participă 20 de nave de război şi nave auxiliare, peste 20 de avioane şi elicoptere, efective ale infanteriei marine şi de artilerie.
Programul exerciţiilor, care se desfăşoară sub conducerea comandantului Flotei Ruse la Marea Neagră, amiralul Aleksandr Vitko, ,,prevede o serie de misiuni de antrenament constând în a distruge grupuri navale aparţinând unui inamic convenţional şi a pune în alertă apărarea antiaeriană în vederea protejării navelor de război şi a infrastructurilor de coastă”, a precizat ministerul rus al Apărării.

Conform aceluiaşi comunicat, ,,exerciţiile tactice de rutină au început cu efectuarea unor tiruri de rachetă şi de artilerie de la bordul unor nave de suprafaţă asupra unor ţinte maritime şi aeriene”.
Raza de desfăşurare a exerciţiilor acoperă întreg bazinul Mării Negre, a precizat instituţia de apărare de la Moscova, subliniind că aceste manevre sunt conforme cu normele internaţionale.
Anterior, Alianţa Nord-Atlantică a anunţat într-un comunicat, citat de portalul american RTT News, că patru nave de război ale NATO au intrat joi în Marea Neagră pentru a participa la manevre militare comune cu forţele navale din România şi Bulgaria.
Ministerul bulgar al Apărării a precizat că exerciţiile se vor derula în perioada 4-13 iulie, ele având ca scop îmbunătăţirea cooperării dintre forţele armate ale ţărilor membre NATO, inclusiv în cadrul operaţiunilor vizând reglementarea crizelor regionale.      Potrivit unor experţi militari ruşi, intensificarea activităţilor Alianţei Nord-Atlantice în Marea Neagră reprezintă ,,un şantaj militar” îndreptat împotriva Rusiei.

                                                                                                                                 Gral(r)dr ec  Forin  NAHORNIAC

AFP: Odată cu papa Francisc, umorul şi firescul îşi fac intrarea la Vatican

Bulversând regulile de protocol ale Sfântului Scaun, papa Francisc a lăsat să pătrundă un suflu de aer proaspăt în această instituţie milenară, afişând o simplitate şi un umor ce au cucerit nu numai mass-media ci şi opinia publică, scrie luni într-un comentariu AFP.

Papa ”este foarte relaxat şi se comportă în public în aceeaşi manieră ca în particular”, a afirmat vaticanistul Marco Politi, adăugând că predecesorul său, Benedict al XVI-lea, ”era ironic şi bine dispus în particular, dar în public foarte rigid”.

Şi este de sesizat, într-adevăr, contrastul: dacă Joseph Ratzinger nu improviza în cursul unor meditaţii teologice strălucitoare şi, cu un temperament timid, respecta ad litteram protocolul în cea mai mare parte a timpului, Jorge Bergoglio, ales papă miercurea trecută, a ales să iasă imediat din tiparul regulilor activităţii papale.

Duminică dimineaţa, suveranul pontif a făcut o baie de mulţime, discutând cu credincioşii, pe care i-a salutat unul câte unul după mesa pe care el a oficiat-o într-o mică biserică de la Vatican.

”El nu dă impresia unei autorităţi ierarhice, ci mai degrabă a unui preot de cartier”, este de părere Politi. Îmbrăcat într-o casulă simplă de culoare violet, papa a ales duminică să-şi rostească predica stând în picioare, şi nu aşezat pe tronul său.

”Se comportă în general foarte detaşat şi foarte natural, până la a merge şi a saluta” pe cineva, subliniază Marco Politi. Foarte dinamic, papa mai să se împiedice vinerea trecută în cursul unei audienţe cu cardinalii, ceea ce a făcut să pară şi mai uman.

Jorge Bergoglio a decis ”să fie el-însuşi pentru a demitiza funcţia papală şi de a-l prezenta pe papă drept un episcop în mijlocul contemporanilor săi”. În acest punct, papa Francisc aminteşte de marele comunicator care a fost Ioan Paul al II-lea, dar mai ales papa Conciliului Vatican II, Joan al XXIII-lea, supranumit în Italia ”bunul papă”.

În intervenţiile sale publice, papa Francisc /76 de ani/ nu ezită, printre altele, să glumească, jucând carta complicităţii cu auditoriul său, pentru a-l face mai atent.

În cursul primei sale rugăciuni Angelus, duminică în Piaţa Sf. Petru, în faţa unei mulţimi de circa 150.000 de credincioşi, cărora le-a vorbit despre cartea unuia dintre prietenii săi cardinali, ”un mare teolog”, el le-a spus glumind: ”Să nu credeţi că fac publicitate pentru cărţile cardinalilor mei !”.

Atitudinea sa este considerată drept una care se încadrează perfect cu imaginea sa, pe care el o avea deja înainte de a accede la scaunul Sfântului Petru. ”L-am văzut pe Jorge Bergoglio cel dintotdeauna, aceaşi simplitate, acelaşi calm, deloc solemn”, a declarat Sergio Rubin, jurnalist de la marele cotidian argentinian Clarin şi coautor al unei biografii a lui Jorge Mario Bergoglio din vremea când el nu era cardinal, intitulată ”El Jesuita”.

Această bonomie nu pare să le displacă ”fraţilor” săi cardinali, precum cardinalul brazilian Odilo Scherer: ”Papa Francisc este un iezuit şi el surprinde lumea prin simplitatea sa franciscană. Dumnezeu să-l binecuvânteze, să-l lumineze şi să-l întărească în misiunea sa !”, scrie pe contul său pe Twitter cardinalul Scherer.

Dar Marco Politi avertizează că, ”probabil, cei mai conservatori din cadrul Bisericii consideră acest comportament ca fiind periculos”. Aceiaşi conservatori n-au mai apreciat probabil faptul că, în cadrul întâlnirii de sâmbătă cu miile de jurnalişti, papa Francisc ”a binecuvântat auditoriul, dar s-a ferit să facă semnul crucii, din respect pentru libertatea de conştiinţă a tuturor”, a subliniat vaticanistul.

Dincolo de ‘,,micile glume, care sunt nişte detalii”, Marco Politi preferă să pună accentul pe ‘,,sinceritatea” papei când el a povestit cum a trăit Conclavul. ‘,,În timpul alegerii, stăteam alături de arhiepiscopul emerit de Sao Paulo, Claudio Hummes, un bun prieten /…/ Când voturile au ajuns la două treimi /pragul pentru alegerea papei/, el m-a îmbrăţişat şi mi-a zis: ,,Şi nu-i uita pe săraci !’. Imediat m-am gândit la Francisc de Assisi”, a mărturisit papa Francisc cu o sinceritate dezarmantă.

Ziua în care Adrian Duicu a făcut trafic de influenţă în Palatul Victoria. STENOGRAME: Baronul de Mehedinţi îl anunţă pe Ponea că aşteaptă să intre la „Şeful ăl mare”, identificat de procurori drept Victor Ponta

Ziua de 13 iunie 2013 este ziua în care Adrian Duicu şi-a dat măsura influenţei sale. A venit la Bucureşti, la Palatul Victoria, unde a negociat funcţii la cel mai înalt nivel pentru protejaţii săi. Procurorii DNA au reconstituit filmul zilei în care fostul preşedinte al Consiliului Judeţean Mehedinţi, de la biroul lui Victor Ponta făcea trafic de influenţă, invocând susţinerea „sefului ăl mare”, identificat de procurori în persoana premierului.

Procurorii DNA au refăcut ziua de de 13 iunie 2013 când – potrivit rechizitoriului – Adrian Duicu şi-a folosit influenţa ilegal pentru a-l menţine în funcţie pe protejatul său Constantin Ponea, şeful IPJ Mhedinţi. În rechizitoriu, DNA susţine că şeful Poliţiei Române, Petre Tobă a fost chemat la Guvern de către Vlad Stoica şeful cancelariei lui Victor Ponta.

Pasajele cele mai importante din rechizitoriu:

► La data de 13 iunie 2013 Duicu Ioan-Adrian s-a deplasat la sediul Guvernului României, acolo unde chestorul de poliţie Tobă Petre (inspectorul general al Poliţiei Române) a fost apoi chemat de către Stoica Vlad-Ştefan (şeful Cancelariei primului-ministru).      ( În acest context este de menţionat că potrivit art. 8 alin 1 al legii nr. 28/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei române, „Inspectoratul General al Poliţiei Române este condus de un inspector general numit prin decizie a prim-ministrului, la propunerea ministrului afacerilor interne, după consultarea Corpului Naţional al Poliţiştilor”; Tobă Petre fusese numit în această funcţia prin decizia nr. 183 din 15 mai 2012 prim-ministrului Victor-Viorel Ponta).

► Aici, folosindu-se de ascendentul creat prin convocarea lui Tobă Petre la sediul guvernului, Duicu Ioan-Adrian i-a solicitat acestuia să-l menţină pe Ponea Constantin-Ştefan în funcţia de inspector-şef al inspectoratului de poliţie al judeţului Mehedinţi, iar la o dată ulterioară să îl numească într-o funcţie de director-adjunct în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.         Încă de pe 10 iunie, cu trei zile înainte de data la care Duicu a fost la Guvern, baronul de Mehedinţi l-a contactat pe Vlad Stoica pentru a stabili datele întâlnirii. Procurorii descriu acest apect în felul următor: „Din conţinutul acestei discuţii purtate de Duicu Ioan-Adrian cu Stoica Vlad-Ştefan, rezultă faptul că cel dintâi intenţiona să se deplaseze la sediul Guvernului pentru a discuta cu premierul Victor-Viorel Ponta, acesta stabilind cu şeful Cancelariei primului-ministru ca joi, 13 iunie 2013, să se deplaseze la sediul guvernului.”     Pe 11 iunie, Duicu ia legătura cu Doru Dumitrescu, secretar de stat în Ministerul Administraţiei şi Internelor. Îi transmite acestuia că pe 13 urmează să se intâlnească la Guvern cu premierul Ponta. În rechizitoriul DNA discuţia este interpretată şi redată astfel:

► „Cu privire la aceeaşi intenţie a lui Duicu Ioan-Adrian, la data de 11 iunie 2013 (marţi), ora 8.04, acesta i-a comunicat lui Dumitrescu Doru că intenţionează ca pe data de 13 iunie 2013 (joi) să meargă la premier pentru a-l determina pe acesta să intervină să vederea realizării intereselor lui Ponea Constantin-Ştefan („mă duc la premier dimineaţă şi o să-l pun şi pe premier să sune, că eu vreau să-l stabilizez pe acesta bine acia”); totodată, numitul Duicu Ioan-Adrian a stabilit cu Dumitrescu Doru, că – în vederea realizării aceluiaşi scop –să meargă chestorul Tobă Petre”.

În acest punct al rechizitoriului, procurorii DNA inserează următoarea înregistrare:

DUICU IOAN-ADRIAN: Nu, nu, nu, ăsta e. Auzi, eu o să vin joi până la premier. Şi o să-l iau pe ăsta cu mine, pe PONEA. Aş vrea să trec cu el până la TOBĂ. Cum să fac să trec până la TOBĂ?

DORU DUMITRESCU: Păi, îi dăm un telefon. Da’ unde eşti acu’?

DUICU IOAN-ADRIAN: Păi, acuma-s la birou.

DORU DUMITRESCU: Aha. Păi, eu… am venit şi eu, sunt la Severin acum.

DUICU IOAN-ADRIAN: A! Eşti la Severin? Credeam că eşti la Bucureşti.

DORU DUMITRESCU: Ne întâlnim şi-i dau telefon şi… îi dau telefon că…

DUICU IOAN-ADRIAN: Aha. Şi joi dimineaţă mă duc până… mă duc la premier dimineaţă şi o să-l pun şi pe premier să sune că vreau să-l stabilizez pe ăsta bine acia. Ştii că Grigore s-a mutat? E la Poliţia de Frontieră.

DORU DUMITRESCU: Aha. Bine. Păi, te sun eu mai încolo şi-l sun.

DUICU IOAN-ADRIAN: Joi, pe la 11, m-aş duce până la el.

DORU DUMITRESCU: Aha. Îi dau telefon… trec eu pe la tine şi-i dau telefon.

Procurorii DNA susţin că intenţia lui Duicu era să-i solicite direct premierului Ponta să îl convoace pe Petre Tobă la sediul Guvernului. ”Ce se remarcă este intenţia lui Duicu Ioan-Adrian ca în data de 13 iunie 2013 (când urma să vină în Bucureşti) – după ce la ora 9.30 urma să meargă la sediul Guvernului (unde ar fi urmat „să-l pună” pe premier „să sune” în vederea „stabilizării” lui Ponea Constantin-Ştefan) – la ora 11.00 să meargă împreună cu Ponea Constantin-Ştefan la chestorul Tobă Petre”, se arată în rechizitoriul DNA

Ce s-a întâmplat la Palatul Victoria în ziua de 13 iunie 2013

Procurorii DNA susţin că din toate probele colectate rezultă că Adrian Duicu a făcut trafic de influenţă în Palatul Victoria. Acestă acuzaţie este întărită de mai multe ori pe parcursul rechizitoriului. Iată cum descriu procurorii ziua de 13 iune 2013:

► ”În dimineaţa de 13 iunie 2013, Duicu Ioan-Adrian (fără a mai fi însoţit însă de Ponea Constantin-Ştefan) a mers la sediul guvernului.

► Aici a fost convocat chestorul Tobă Petre (de către Stoica Vlad-Ştefan, şeful cancelariei primului-ministru), care s-a prezentat la sediul guvernului, unde s-a întâlnit cu Duicu Ioan-Adrian care i-a solicitat menţinerea temporară a numitului Ponea Constantin Ştefan în funcţia deţinută (cea de inspector-şef al inspectoratului de poliţie al judeţului Mehedinţi) şi numirea sa ulterioară în funcţia de director adjunct al Direcţiei Ordine Publică din cadrul Inspectoratului general al Poliţiei Române (solicitări cu care numitul Tobă Petre s-a arătat de acord).”

Citeşte mai jos pe larg cum este descrisă desfăşurarea faptelor în Palatul Victoria pe ore, aşa cum au reconstituit procurorii DNA.

►Astfel, în dimineaţa zilei de 13 iulie 2013, la ora 955, Duicu Ioan-Adrian, aflat în sediul Guvernului, l-a sunat pe Ponea Constantin-Ştefan, transmiţându-i acestuia că aşteaptă să intre la premierul Victor-Viorel Ponta (acolo unde s-ar fi aflat deja ministrul de interne):

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Alo?

DUICU IOAN-ADRIAN: Sunt aici, în cabinet.

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Să trăiţi domn’ preşedinte.

DUICU IOAN-ADRIAN: Aştept să vină. M-auzi? E ministru’ tău înăuntru.

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Păi, vorbim după aia când puteţi dumneavoastră că nu ştiam pe unde sunteţi. De aia…

DUICU IOAN-ADRIAN: Nu. Sunt aicea, în cabinet, aştept să intru. Şi e ministru’ tău înăuntru, zic. Ministru’ tău e aici, înăuntru.

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Da.

DUICU IOAN-ADRIAN: Da?

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Sunteţi bine, da?

DUICU IOAN-ADRIAN: Da. Da. Aştept aici…

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Bine.

DUICU IOAN-ADRIAN: Bun.

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Să trăiţi.

► La ora 1056, Stoica Vlad-Ştefan (şeful Cancelariei primului-ministru) l-a apelat pe chestorul Tobă Petre, purtând cu acesta o discuţie de 21 secunde.

Peste 5 minute, la ora 1101, Duicu Ioan-Adrian i-a trimis lui Ponea Constantin-Ştefan un mesaj SMS având următorul conţinut:

„La.chemat.pe.toba.aici.la.guv.astept.sa.vina”.

Peste alte 10 minute, la ora 11.11, Duicu Ioan-Adrian a purtat o discuţie telefonică cu Georgescu Ionel (persoană apropiată lui Duicu Ioan-Adrian, fost director al Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne), confirmându-i şi acestuia faptul că Tobă Petre fusese chemat la sediul Guvernului României.

IONEL GEORGESCU: Da, domn’ preşedinte?

IOAN-ADRIAN: Sunt tot aicea că am vorbit o dată şi aştept să vină şi omu’ ălălalt, care trebuia să mergem în partea cealaltă.

IONEL GEORGESCU: Am înţeles.

DUICU IOAN-ADRIAN: Ştii? Trebuia să mă duci tu în partea ailaltă pe mine…

IONEL GEORGESCU: Da.

DUICU IOAN-ADRIAN: Şi l-a chemat încoace.

IONEL GEORGESCU: Da. Îhî. Perfect.

DUICU IOAN-ADRIAN: L-a chemat încoace.

IONEL GEORGESCU: Bine.

DUICU IOAN-ADRIAN: Înţelegi?

IONEL GEORGESCU: Da. Da. Nicio problemă. Sunt acia.

DUICU IOAN-ADRIAN: Aştept acuma să vină şi mai intru o dată la dânsu’, după aia.

IONEL GEORGESCU: Ok. Bine.

DUICU IOAN-ADRIAN: Bine. Bun.

► La ora 11.38, Ponea Constantin-Ştefan i-a răspuns lui Duicu Ioan-Adrian (în urma mesajului SMS pe care acesta i-l expediase la ora 1056), tot cu un mesaj SMS, având textul:

„Sunteţi cel mai tare… Ştiam eu dar nu mă aşteptam chiar aşa ! Am emoţii!”

► În aceste împrejurări, Tobă Petre s-a prezentat la sediul guvernului, unde a purtat o discuţie cu Duicu Ioan-Adrian cu privire la situaţia lui Ponea Constantin Ştefan (şi, incidental, cu privire la situaţia soţiei acestuia, procurorul Ponea Elisabeta).

► Cu privire la împrejurările deplasării lui Tobă Petre la sediul guvernului la data de 13 iunie 2013, au fost cerute detalii atât Secretariatului General al Guvernului (instituţie care are evidenţa activităţilor desfăşurate în sediul guvernului), cât şi Serviciului de Protecţie şi Pază (instituţie care asigură şi înregistrează accesul persoanelor în sediul guvernului), însă ambele instituţii au răspuns că nu mai sunt în posesia datelor privind evenimentele din data de 13 iunie 2013.

După terminarea întrevederii cu chestorul Tobă Petre, la ora 1218, Duicu Ioan-Adrian l-a sunat pe Ponea Constantin-Ştefan, aducându-i la cunoştinţă rezultatul acestei discuţii, după cum urmează:

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Alo?

DUICU IOAN-ADRIAN: Şefu’? Ce faceţi, şefu’?

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Am răspuns mai târziu că am ieşit… eram dincolo, în sală.

DUICU IOAN-ADRIAN: Sunteţi cel mai mare şmecher!

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Eu?!

DUICU IOAN-ADRIAN: Da!

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: (Râde) …

DUICU IOAN-ADRIAN: Sută la sută!

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Ei! Sunt?!

DUICU IOAN-ADRIAN: Un sfert de oră, în birou’ oval, s-a vorbit despre familia dumneavoastră! …

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Eu mă bucur dacă mă apreciază şi pe mine preşedintele de la Mehedinţi, în rest… n-am nicio treabă!

DUICU IOAN-ADRIAN: Da? Deci, o cunoaşte pe soţie, şefu’ tău, TOBĂ. Au avut nişte acţiuni împreună la Craiova.

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Da. Păi şi pe la Mehedinţi a fost.

DUICU IOAN-ADRIAN: Da. Da. O ştie bine. Ştia unde vrea să se ducă. Ţie ţi-a rezervat director adjunct la Ordine Publică şi-l ţine până te hotărăşti tu să pleci acolo. Şi am spus: Domne’, nu pleacă acuma de-aicea. Iasă o promoţie de absolvenţi noi acuma, pe 28, din care o să-ţi dea un număr mai consistent de oameni acia, la Mehedinţi. Să-i faci raportu’ ăla cu Ianoşi, fără niciun fel de problemă.

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Îhî.

DUICU IOAN-ADRIAN: Aşa. Îl suni tu şi o să vezi cam cum…

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Aşa am şi discutat, am analizat în şedinţa de comandă, mi-a propus domnu’ STOICA, să-l împuternicim pe IANOŞI în locu’ lu’ OPRIŢA şi trebuie să-i trimit documentele mâine, poimâine, la…

DUICU IOAN-ADRIAN: Poţi să-l suni, să vezi cum te abordează acuma da’ mai lasă-l puţin că eu plecai, el mai rămasă două minute după mine, acolo… Că l-a chemat şefu’ al mare acolo.

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Î! Veniţi astăzi?

DUICU IOAN-ADRIAN: Vin astăzi. Da. E ok şi cu partea cealaltă. Absolut ok! (Duicu Ioan-Adrian face referire astfel la celălalt folos pe care i-l promisese lui Ponea Constantin-Ştefan, respectiv numirea soţiei sale Ponea Elisabeta într-o funcţie de conducere la o unitate de parchet din Bucureşti)

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Păi, asta mă interesează cel mai… (Ponea Constantin-Ştefan face referire la faptul că acesta este folosul care îl interesează cel mai mult, aceasta în condiţiile în care materializarea acestuia fără intervenţia lui Duicu Ioan-Adrian nu era posibilă).

DUICU IOAN-ADRIAN: Absolut ok! Absolut ok! Pentru că ţi-am spus … subiectu’ a fost şi… (Duicu Ioan-Adrian face referire la faptul că în timpul vizitei sale la sediul guvernului s-a discutat şi „subiectul” privind-o pe Ponea Elisabeta) când venii cu treaba asta, zic: Este soţia… A! Da. Ştia subiectu’ de ea, că vrea să vină la Parchetu’ General, că la DNA, a avut o problemă şi că n-a pus-o acolo. (Duicu Ioan-Adrian face referire la faptul că în anul 2012 Ponea Elisabeta încercase, fără succes, să ocupe funcţia de procuror-şef al Serviciului Teritorial Craiova al Direcţiei Naţionale Anticorupţie) Ştia tot TOBĂ! Tot ştie! Absolut tot ştie! Că zice că ţi-a dat un număr mai mare de oameni şi anu’ trecut… ţi-a dat mai mulţi oameni.

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Păi, da. Da’ n-a fost atât de mare.

DUICU IOAN-ADRIAN: Păi, da. Da’ a zis că au fost cincizeci de oameni … din promoţie… sau nu ştiu cum dracu’ a zis. Cincizeci de oameni pe toată România şi ce înseamnă aia la…

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Î! Nu. Eu am avut înainte o relaţie bună. După aia, cred că din cauza lu’ domnu’ Stănişoară… mi-a stricat-o cu domnu’ Tobă.

DUICU IOAN-ADRIAN: Mă, tu n-auzi ce-ţi spun?! Să vezi ce relaţie ai de-acum încolo!

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Abia aştept să vă întoarceţi, să-mi povestiţi.

DUICU IOAN-ADRIAN: Da. Ţi-am spus, sună-l peste vreo oră.

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Îhî.

DUICU IOAN-ADRIAN: Înţelegi?

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Da.

DUICU IOAN-ADRIAN: Că l-a chemat acolo la birou.

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Îl sun. Îl mai las un pic şi după aia-l sun.

DUICU IOAN-ADRIAN: … Dacă ai fi fost cu mine acolo să…

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Păi, dacă mi-a zis să nu vin.

DUICU IOAN-ADRIAN: Nu. Da’ înţelegi ce zic?

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Îhî. …

DUICU IOAN-ADRIAN: Deci, e absolut ok. O să urmeze treaba aia cât de curând. Cealaltă zic. Ceea ce te interesează cel mai mult, adică. (Duicu Ioan-Adrian face din nou referire la realizarea celuilalt folos pe care i-l promisese lui Ponea Constantin-Ştefan, respectiv numirea soţiei sale Ponea Elisabeta într-o funcţie de conducere la o unitate de parchet din Bucureşti)

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Da. Da. Da.

DUICU IOAN-ADRIAN: Şi a zis: Da, o cunosc, am avut nişte acţiuni împreună cu ea acolo. Mai multe acţiuni zice că au avut, pe contrabandă cu ţigări, cu nu ştiu ce, cu…

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Îhî.

DUICU IOAN-ADRIAN: Aşa mi-a zis. Că spunea…

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Da. I-a trimis şi felicitări şi mulţumiri şi… a trimis acasă.

DUICU IOAN-ADRIAN: Da, mă. Da. N-auzi? Ştia absolut tot vis-a-vis de tine! Tot!

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Asta-i bine. Da’ sper că nu mă ştie de rău.

DUICU IOAN-ADRIAN: Nu. Nu. Nu. Eşti dubios, atâta mi-a spus. Eşti dubios, eşti… şi foarte reticent, eşti aşa… tot timpu’ tu ai o problemă.

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: (Râde) …

DUICU IOAN-ADRIAN: Dubios, nu în sensu’ că faci prostii. Înţelegi? Dubios în sensu’ că eşti dificil. Dificil e mai bun termenu’ decât dubios

PONEA CONSTANTIN ŞTEFAN: Aha. Sunt suspicios.

DUICU IOAN-ADRIAN: Dificil. În zona asta a fost. Dificil. Şi exemplu’ cu dificilu’ a fost de la plecatu’ tău că ţi-a asigurat postu’ de directoru’ adjunct la Ordine Publică şi nu te-ai dus. Şi… „Cum să se ducă, bă?! Că ce să facă pe-aci? Vine gură-cască?! Aia rămâne acolo şi el gură-cască prin Bucureşti?! Ce să facă?! Îşi crea o problemă şi mai mare cu soţia decât o avea! Că zicea că se rezolva pentru el şi…” Ţi-am spus… toată discuţia asta era acolo, nu era în altă parte. Înţelegi?
………………………………………………………………………………………..

►În aceeaşi zi, la ora 13.06, Duicu Ioan-Adrian a fost contactat de către Dumitrescu Doru (la acea dată adjunct al lui Andreescu Anghel, secretar de stat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, şef al Departamentului de Ordine şi Siguranţă Publică în cadrul aceluiaşi minister), acesta arătându-se surprins de faptul că cel dintâi nu a mai venit la Ministerul Afacerilor Interne, pentru a merge la chestorul Tobă Petre; Duicu Ioan-Adrian i-a replicat lui Dumitrescu Doru că nu a mai fost nevoie să facă acest lucru,deoarece chestorul Tobă Petre fusese chemat la Guvern de către premierul Victor-Viorel Ponta (la care Duicu Ioan-Adrian se referă cu apelativul „şefu’ al mare”):

DUICU IOAN-ADRIAN: Da?

DORU DUMITRESCU: Salut ADI.

DUICU IOAN-ADRIAN: Vă salut. Da, nea DORU?

DORU DUMITRESCU: Nu mai îmi spuseşi? Fuseşi acolo?

DUICU IOAN-ADRIAN: Cum să nu?!

DORU DUMITRESCU: Da? Păi, te sunai pe la 12 jumate, nu-mi răspunseşi.

DUICU IOAN-ADRIAN: Am fost… a venit la şefu’ al mare, l-a chemat acolo şefu’ al mare.

DORU DUMITRESCU: Îhî.

DUICU IOAN-ADRIAN: L-a chemat acolo la guvern. Şi a venit acolo. E ok.

DORU DUMITRESCU: Da?

DUICU IOAN-ADRIAN: Da. Da.
……………………………………………………………………………………………………………

►Ca atare, în urma acestor demersuri, Duicu Ioan-Adrian a obţinut încă unul din foloasele solicitate de către Ponea Constantin-Ştefan (anume ca acesta să fie menţinut în funcţia de inspector-şef al inspectoratului judeţean de poliţie Mehedinţi până în momentul în care soţia sa Ponea Elisabeta avea să fie numită într-o funcţie de conducere în cadrul unei unităţi de parchet din Bucureşti şi ca, în acel moment, acesta să fie numit un post de conducere în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române).

Episodul întrevederii Ponta – Duicu din restaurantul Joseph

► „La data de 8 iulie 2013 (luni), în jurul orei 14.00, după reunirea Biroului Permanent Naţional al Partidului Social Democrat, Duicu Ioan-Adrian s-a deplasat la restaurantul Joseph (situat în din Bucureşti, str. Dr. Ion Cantacuzino nr. 8, sectorul 1) împreună cu premierul Victor-Viorel Ponta.

► Cu privire la acest aspect, la ora 13.52, Duicu Ioan-Adrian a purtat următoarea discuţie cu Georgescu Ionel (persoană apropiată lui Duicu Ioan-Adrian, pe care acesta, în aceeaşi perioadă, încerca să o impună la conducerea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală):

IONEL GEORGESCU: Da ADI.

DUICU IOAN-ADRIAN: Sunt la restaurant JOSEF, pe strada doctor ION CUZINO, nu ştiu unde e.

IONEL GEORGESCU: Unde e asta, stai că nu te aud.

DUICU IOAN-ADRIAN: Strada doctor ION CUZINO…

IONEL GEORGESCU: Strada doctor ION CUZINO…asta ce…

DUICU IOAN-ADRIAN: Strada doctor ION CANTACUZINO, restaurantul JOSEF îi zice.

IONEL GEORGESCU: GIUSEPE, bine…

DUICU IOAN-ADRIAN: Vezi că problema ta s-a rezolvat acolo, ce-ai zis tu, ce vrei tu, la Direcţia Antifraudă.

IONEL GEORGESCU: Hai că vin la tine şi-mi spui.

DUICU IOAN-ADRIAN: E rezolvată! Sunt cu premieru’, aici, la masă.

IONEL GEORGESCU: Am înţeles. Vin în zonă după tine?

DUICU IOAN-ADRIAN: Vino aici! De aici vii şi mă iei! Da.

IONEL GEORGESCU: Ok. Bine.

                                                                                                                             Consemnat de Georgeta AMBERT

Vona Gabor, şeful partidului extremist JOBBIK, este din nou „oaspete de onoare” în România. Cum a fost declarat „indezirabil” şi nu prea radicalul maghiar

După ce, anul trecut, declarase că Ungaria ar trebui să îşi asume un eventual conflict cu România pentru a forţa acordarea autonomiei teritoriale aşa-zisului Ţinut Secuiesc, iar în 10 martie a.c. a fost în centrul tensiunilor de la Târgu Mureş, după un miting autonomist organizat de Consiliul Naţional Secuiesc, parlamentarul ungar Vona Gabor, şeful partidului extremist JOBBIK, va fi din nou ”oaspete de onoare” în România. În martie, Victor Ponta a anunţat că Vona Gabor ar putea fi declarat persoană indezirabilă. Acum, Ministerul de Interne refuză însă să spună dacă a fost declarat sau nu.

Parlamentarul ungar Vona Gabor va participa joi, 7 august, la Tabăra de Vară EMI de la Borzonţ (Harghita). Aflată la a zecea ediţie, tabăra de la Borzonţ are un puternic caracter de îndoctrinare naţionalist-şovină, fiind organizată în fiecare vară, în luna august, de o asociaţie maghiară din Transilvania botezată Tineretul Maghiar Ardelean (EMI – Erdely Magyar Ifiak), în colaborare cu organizaţia de tineret a JOBBIK-ului.    Până anul trecut, inclusiv, organizarea taberei a fost finanţată cu sume consistente şi de autorităţile publice locale. În 2013, Consiliul Judeţean Harghita, condus de udemeristul Borboly Csaba, a acordat o finanţare de 7.500 lei, iar Primăria Joseni, condusă de colegul său de partid Gall Szabolcs, de patru ori mai mult, adică 30.000 de lei, după ce, în 2012, fusese de 50.000 de lei! ”Din păcate, anul ăsta nu mai putem să dăm nici un leu, că nu mai avem de unde!”, au declarat cei doi pentru gândul.

„Indezirabil” şi nu prea

După incidentele de la Târgu Mureş din 10 martie a.c., patru cetăţeni ungari, între care şi parlamentarul JOBBIK Szavay Istvan, au primit interdicţie de intrare în România pentru o perioadă de un an. Măsura nu i-a fost aplicată însă şi lui Vona Gabor, deşi, potrivit unui anunţ făcut a doua zi de însuşi premierul Victor Ponta, liderul JOBBIK  era pe punctul de a fi  declarat persoană indezirabilă pe teritoriul României. ”Ministerul de Interne a elaborat deja documentaţia în acest sens”, a declarat premierul Ponta, în replică la o solicitare a preşedintelui Băsescu ca membrilor şi liderilor ”partidului extremist JOBBIK” să li se interzică pe termen nelimitat intrarea în România.

Graphic1

„Nu poate fi, şi cred că ştie toată lumea, interzisă intrarea în România a unor cetăţeni europeni care aparţin unui partid, pentru simplul motiv că nu putem să le cerem carnetul de partid la intrarea în ţară. Dar putem să interzicem prezenţa pe teritoriul României a unei persoane şi am transmis către preşedintele României materialul întocmit de Ministerul de Interne legat de activitatea preşedintelui Jobbik, Vona Gabor şi preşedintele, dacă acum nu mai e susţinător al domnului Tokes şi al domnului Vona Gabor, dacă i-a reevaluat şi îi consideră un pericol pentru România, sunt convins că va acţiona în baza sesizării Guvernului”, afirma Victor Ponta în 12 martie.      Potrivit legii în vigoare, Vona Gabor, liderul partidului de extremă dreapta Jobbik, poate fi declarat indezirabil numai printr-o decizie a instanţei, după sesizarea preşedintelui  sau a ministrului de Interne.       Spusele lui Victor Ponta nu au fost confirmate însă, la momentul respectiv, şi de purtătoarea de cuvânt a MAI, subcomisarul Monica Dajbog, care a precizat că în privinţa lui Vona Gabor ”nu se pot furniza informaţii, întrucât pe rolul Ministerului Public se află în curs de implementare o cauză penală”.  După cum s-a aflat ulterior, respectivul dosar penal a fost ”implementat” la DIICOT, pentru infracţiuni împotriva siguranţei naţionale a României.

Solicitată să precizeze despre ce infracţiuni este vorba, în ce stadiu sunt cercetările şi dacă Vona Gabor are sau nu interdicţie de intrare în România, DIICOT ne-a oferit, sub semnătura procuroarei Nicoleta Niculae, următorul răspuns:

,,Vă informăm că informaţiile solicitate exced cadrului legal prevăzut de Legea 544/2001, potrivit art. 12 litera e) fiind exceptate de la accesul liber informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei. Totodată, conform noului Ghid privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media – adoptat în data de 6 mai 2014 prin Hotărârea nr. 573 a Consiliului Superior al Magistraturii – comunicarea de informaţii privind stadiul actelor de cercetare reprezentanţilor mass-media poate fi făcută numai după ce există suspect în cauză şi numai după ce suspectului i s-a adus la cunoştinţă această calitate sau, dacă acest lucru nu este posibil, numai după luarea măsurilor necesare pentru aducerea la cunoştinţă – art 25 alineatele 1) şi 4). De asemenea art. 25 alineat 1) stipulează şi că: ”Dacă fapta ce formează obiectul dosarului penal prezintă un grad de pericol social ridicat sau justifică un interes deosebit pentru public pot fi comunicare informaţii despre începerea urmăririi penale cu privire la faptă şi măsurile dispuse în cauză în vederea identificării făptuitorului sau pentru strângerea probelor, cu excepţia situaţiei în care prin transmiterea acestor informaţii s-ar periclita rezultatul anchetei.”

Alineatul 5 al art. 25 din Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media prevede că accesul la categoria de informaţii menţionate la alineatele 1, 2 şi 3 poate fi restricţionat dacă procurorul de caz apreciază că prin comunicarea acestora se periclitează rezultatul anchetei.

Până la ora publicării acestui material, Ministerul de Interne nu a acordat un punct de vedere, deşi a promis că până la ora amiezii, ne va comunica dacă Vona Gabor a fost sau nu declarat persoană indezirabilă, cu interdicţie de intrare în România. Purtătoarea de cuvânt a instituţiei, scms. Monica Dajbog, n-a mai răspuns la telefon.

În aceste condiţii, singura concluzie logică este că Vona Gabor poate intra în România, fără restricţii şi fără teama că ar putea fi deranjat în vreun fel de autorităţile române.

Viață dulce de angajat al Metrorex – sporuri și prime de 25 milioane de euro pe an

Managerul companiei Metrorex, Aurel Radu, are grijă să le ofere angajaților săi sporuri, prime și bonificații de zeci de milioane de euro în fiecare an

Chiar dacă metroul circulă la intervale de aproape 15 minute pe unele magistrale, la orele de vârf, iar stațiile sunt invadate de gunoaie, compania Metrorex, administrată de Aurel Radu a dat, anul trecut, sporuri, prime și alte bonificații aferente salariului de bază. Suma se ridică la aproximativ 25 milioane de euro, cu 1,4 milioane de euro mai mult față de bugetul aprobat în 2013. Conform calculelor făcute pe baza bugetului afișat public pe site-ul instituției, pentru fiecare din cei 4.224 de angajați câți erau la finele anului 2013, s-au cheltuit, lunar, aproximativ 500 de euro cu aceste sporuri și bonusuri.

În execuția bugetului de venituri și cheltuieli al Metrorex, pe anul 2013, parafat de Aurel Radu la sfârșitul lunii mai 2014, se precizează că suma pentru cheltuielile salariale s-a ridicat la aproximativ 202,28 milioane de lei, din care 91,65 milioane de lei reprezintă salariile de bază și 110.62 milioane de lei sporuri, prime și alte sonificații aferente salariului de bază.      Asta în timp ce pierderile Metrorex s-au ridicat la aproximativ 64 milioane de lei, ca urmare a neaprobării ajustării tarifelor de călătorie cu metroul și diminuării subvenției. Plus că serviciile de salubrizare, care lasă de dorit, au mai costat compania încă 9,94 milioane de lei, iar pentru pază s-au plătit circa 15 milioane de lei din buzunarele călătorilor.

Conform acelorași date, anul trecut, Aurel Radu a cheltuit banii și cu proiectul care prevede legătura rețelei de metrou cu Aeroportul Otopeni. Lucrarea, estimată a se finaliza în 2021, prevede 14 stații de metrou, iar anul trecut, Metrorex a cheltuit aproximativ 51,5 milioane de lei. Banii au fost încasați de asocierea Padeco Co LTD & Oriental Constultants CO.LTD & Metroul SA pentru servicii de consultanță, proiectare și asistență tehnică.    În cursul anului 2013, Metrorex a transportat 169.779.299 de călători, iar pentru cei nouă directori din conducerea societății s-au cheltuit aproape 1,1 milioane de lei cu salariile.

Ștefan Etveș

Iete şi la ăsta, l-a apucat mila electorală. Victor Ponta, românii masacraţi de unguri horthyşti te aşteaptă să le aprinzi şi lor o lumânare!

Victor Ponta s-a sucit, întocmai ca Traian Băsescu. Dacă atunci când era în opoziţie a afirmat, chiar în judeţul Harghita, la Topliţa, că ,,Ţinutul secuiesc nu există”,  Victor Ponta a fost invitat ca oficial al României în aşa-zisul ţinut secuiesc la comemorarea unor secui uciţi de austrieci în urmă cu 165 de ani în Pasul Caşin.

Ponta a dovedit, definitiv, faptul că demnitatea naţională nu este o valoare la care ţine şi că nu are absolut nicio limită atunci când vine vorba de concesii făcute liderilor UDMR. Aceiaşi lideri care militează activ pentru secesiunea aşa-zisului ţinut secuiesc.   Premierul României, Victor Ponta, a participat umil, ca un simplu invitat într-o ţară străină, la o comemorare care a avut loc în judeţul Harghita şi la care erau afişate sute de drapelele ale Ungariei şi steaguri secuieşti, în timp ce în zonă flutura doar un drapel al României.    Mai mult chiar, Victor Ponta le-a dat ocazia organizatorilor evenimentului public să-şi bată joc de premierul României chiar de la început. În timp ce imnul de stat al Ungariei a fost interpretat de o fanfară locală, imnul de stat al României a fost pus într-o variantă înregistrată. Iar Ponta nu a avut absolut nicio problemă. Aflat în campanie electorală, Ponta a salutat chiar în limba maghiară, în speranţa că urmaşii secuilor ucişi de austrieci vor vota cu el la alegerile prezidenţiale din această toamnă.

Calculul electoral al prezidenţiabilului Victor Ponta este foarte simplu: bazinul său electoral este concentrat în Moldova, Muntenia şi Oltenia. Singurele voturi pe care Ponta se poate baza în Transilvania sunt cele ale electoratului UDMR, motiv pentru care Victor Ponta nu are absolut nicio problemă să facă pe plac formaţiunii extremiste maghiare.       Doar că nu suntem cu toţii orbi în faţa ticăloşiei premierului Victor Ponta. Pentru că doar ticăloşia poate justifica prezenţa premierului Victor Ponta la comemorarea unor secui ucişi de austrieci în condiţiile în care secuii şi maghiarii i-au asuprit secole de-a rândul pe românii din Transilvania. Doar trădarea naţională poate justifica prezenţa premierului Victor Ponta la comemorarea unor secui în condiţiile în care secuii s-au opus brutal idealului naţional al românilor din Transilvania şi au pus umărul la masacrarea a zeci de mii de români după 1848. Doar stupiditatea şi făţărnicia l-au putut motiva pe Victor Ponta să participe la acest eveniment în condiţiile în care liderii UDMR nu participă la niciun eveniment public organizat de Ziua Naţională, Ziua Drapelului sau Ziua Imnului.    De când este în funcţie, premierul Victor Ponta nu a participat la nicio comemorare a românilor masacraţi de unguri la Ip şi Trăznea sau în alte părţi ale Transilvaniei. Însă de o vreme, Victor Ponta a participat, alături de preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, la comemorarea unor secui omorâţi de austrieci acum 165 de ani. Victor Ponta nu are timp însă pentru românii masacraţi de unguri în Transilvania pentru simplul fapt că românii din Transilvania nu votează PSD şi nici Victor Ponta.     Sper însă într-o solidaritate a românilor din Oltenia, Muntenia şi Moldova cu românii din Transilvania atât de grav insultaţi de Victor Ponta şi PSD.                                                                              

                                                                                                                      De Dan Tanasa

„Cerem Bisericii să respingă diversiunea PSD-istă!”

Ca urmare a noii campanii de diversiune iniţiată de PSD, în care este utilizată ortodoxia majorităţii populaţiei României, am cerut preşedintelui executiv al Partidului „Totul pentru Ţară”, dl Florin Dobrescu, să prezinte punctul de vedere al acestei formaţiuni politice.
Conducerea TPT nu a formulat încă o poziţie oficială. Dar pot să vă spun că mie mi se pare dezgustătoare maniera în care staff-ul lui Victor Ponta înţelege să uzeze de sentimentul religios al românilor, pentru a obţine voturi. Găselniţa asta cu Ponta ortodox versus Johannis reformat este depăşită cu un secol. Nu sunt susţinătorul lui Klaus Iohannis. Dar să încerci să acreditezi ideea că prin candidatura lui Ponta opui un ortodox unui reformat, mi se pare aberant. Ponta nu e nici ortodox, nici catolic şi nici protestant. Nu e nimic. Pur şi simplu eu cred că Victor Ponta este ateu, că nu are nimic sfânt. Un credincios nu are ce căuta în fruntea unui partid de tâlhari şi criminali, precum PSD. Este exact ca şi cum ai spune că Iliescu e ortodox. Îmi vine să râd” – a declarat dl Florin Dobrescu.
El a făcut un apel către conducerea BOR, cerând acesteia să respingă diversiunea politică în care PSD încearcă să implice Ortodoxia autohtonă:
„Profit de ocazie şi fac apel la conducerea Bisericii Ortodoxe Române, în special la Prea Fericitul Daniel, să respingă tentativele diabolice ale PSD de a folosi Ortodoxia şi Biserica strămoşească în jocurile lor murdare. Ştim că deja au avut loc întâlniri ale ierarhiei Bisericii cu reprezentanţii conducerii PSD. Fapt pe care îl consider deosebit de grav, având în vedere că suntem în an electoral. În numele miilor de martiri creştini căzuţi între zidurile închisorilor comuniste pentru credinţa strămoşească, cerem în mod ferm Patriarhului să respingă această diversiune care va murdări faţa Bisericii în mizeria politicii dâmboviţene!”

                                                                                  Preluat după Buciumul.ro

ONOR LA PRESA MILITARĂ

Autor: General-maior (r) dr. MARICEL D. POPA

pentru publicaţia ŞTEFAN CEL MARE

 

Fără adevăr, Istoria este departe de a purta un astfel de nume. Iar pentru cunoaşterea adevărului, în această ecuaţie socială, presa are un rol fundamental. • Există posibilitatea ca, fără presă, viaţa să fie mai liniştită, dar, cu certitudine, ar fi tare plicticoasă… • O presă bună este cea ruptă din realitate, nu cea ruptă de realitate. • Potrivit Bibliei, arma cuvântului este cea mai veche. Şi nu există mare victorie militară în care ea să nu fi avut un rol important. • Toate acţiunile presei sunt mereu nişte succese, dintr-un motiv esenţial: toate reuşitele sale au la bază raţiunea, nu forţa. • În istoria Armatei Române, cuvântul a făcut din plin dovada că a aparţinut, mereu, armei… geniului! • Presa nu trebuie să prezinte virtuţi, ci adevăruri, realitatea nefardată. • În ziua în care se va înălţa un monument dedicat culturii militare, vom vedea că cea mai mare şi mai solidă parte a soclului său va fi reprezentată de presa militară. • Presa este o mare putere, prin însuşi statutul său social. Iar atunci când presa este militară, avem de-a face, deja, cu o forţă multiplicată. • O presă care nu lasă amprente, nu lasă urme, deci nu i se relevă personalitatea, poate avea o oarecare valoare materială, dar cu siguranţă nu are valoare spirituală. • În vremurile noastre, calitatea de mare conducător militar este asigurată şi de atitudinea sa faţă de presa militară. • Prin periscopul presei ar trebui să nu se vadă decât valurile vremurilor. Atunci când presa este performantă, însă, undeva, printre rânduri, se pot percepe şi mâinile celor care fac valurile respective. • Presa este un mijloc sigur, prin care un adevăr se poate impune, fără a fi nevoie de forţă. • Tăcerea este cea mai interesantă formă de nuanţare a cuvintelor. • Dacă se află cel puţin un lucru de care să te poţi folosi în căutarea timpului pierdut şi în descifrarea lui, presa se află printre ele. • Din punct de vedere militar, dincolo de problemele privind personalul şi înzestrarea cu echipamente, intrarea într-o confruntare devine fatală, în absenţa a două lucruri: dacă nu ai mentalitatea de învingător, de a fi victorios şi dacă n-ai de partea ta o presă favorabilă. • A avea o presă bună este echivalentul unei bune reputaţii. Cu o singură condiţie: ca ea, presa, să nu fie trucată. Altfel, se transformă în reversul său. • Istoria presei?! La început a fost Cuvântul. Într-o primă etapă, omenirea a descoperit rolul său în comunicare. În etapa următoare, a apărut, deja, presa. Astăzi, nimeni n-ar concepe existenţa comunităţilor fără presă. Şi aventura continuă. • Orizontul presei este nelimitat. El nu trebuie confundat cu orizontul limitat, uneori, conjunctural sau mercantil, al unor jurnalişti. • Cuvântul a fost sabia, iar tăcerea a fost teaca. După ce a apărut critica, ea a devenit, în mâna unora, un pumnal. • În gazetărie, sunt foarte mulţi ziarişti care îşi pun sufletul pe tavă. Dar sunt şi mulţi consumatori media care nu văd decât tava. • În presă, a trăi o viaţă onorabilă înseamnă să nu-ţi fi fost niciodată teamă de adevăr. • Democraţia este o stare în care ziarele se vând. Dictatura este o stare în care ziariştii se vând. • În istoria lumii, cuvintele au făcut mai mult rău decât tăcerea. Poate şi pentru faptul că tăcerea are un singur înţeles. • În presă, actul de cultură nu constă în simpla remarcare, observare a ceea ce se întâmplă, a unui fapt oarecare. Ci în modul în care este valorificat faptul respectiv, ce se face cu el, cum devine el un fapt de presă, un act media. • Nivelul cel mai de jos al presei este atunci când, în faţa realităţii, ea ridică din umeri sau închide ochii. • Marea presă şi marii jurnalişti au avut, oriunde în lume şi în toate timpurile, o mare, gălăgioasă şi, uneori, violentă opoziţie din partea minţilor mediocre. • Presa este o armă care poate pătrunde mai profund şi mai dureros decât orice stilet subtil şi performant.

                                                                                          La mulţi ani, Observatorului militar!

                                                                                                La mulţi ani, Presei Militare!

Evreii au respins sacrificarea copiilor acum 3.500 de ani. Acum e rândul Hamas

Acum mai mult de trei mii de ani, Avraam avea doi copii. Unul dintre fii a fost trimis în deșert și era în pericol să moară. Dumnezeu l-a salvat cu apă dintr-un izvor.     Celălalt fiu a fost legat, pe punctul de a-i fi tăiat gâtul de către propriul tată. Dar Dumnezeu a oprit cuţitul. Ambilor fii – Ismael și Isaac – li s-a promis că vor da naștere unor mari naţiuni.                           Cu aceste naraţiuni încep monoteismul și civilizaţia occidentală. Iar practicile canaanite de sacrificare a copiilor întru slava lui Moloh sunt lăsate în urmă pentru totdeauna de către descendenţii lui Avraam.

                                                                Doar că nu sunt.

În decursul vieţii mele, am văzut copii evrei aruncaţi în foc. Iar acum văd copii musulmani folosiţi ca scuturi umane, în ambele cazuri de către propovăduitori ai unor culte ale morţii cu nimic diferite de cel al lui Moloh.      Bătălia prin care trecem astăzi nu este una între evrei și arabi, sau între israeliţi și palestinieni. Este mai degrabă o bătălie între cei care sărbătoresc viaţa și cei care predică moartea. Este o bătălie între civilizaţie și barbarism.       Dar cele două culturi care ne-au dăruit Psalmii lui David și bogatele biblioteci ale Imperiului Otoman nu au în comun dragostea pentru viaţă, pentru transmiterea înţelepciunii și a șanselor mai departe către copiii lor? Și se găsește așa ceva în viitorul sumbru oferit de Hamas copiilor arabi – acela de a fi luptători sinucigași sau scuturi umane împotriva rachetelor?

Părinţii palestinieni își doresc un viitor plin de speranţă pentru copiii lor, ca și părinţii israelieni. Și toţi ar trebui să fie uniţi în pace.    Dar înainte ca mamele istovite din Gaza City și din Tel Aviv să se poată odihni, înainte ca diplomaţii să se poată apleca onest asupra misiunii cruciale de a reconstrui dialogul … acest cult al morţii care este Hamas trebuie denunţat drept ceea ce este de fapt.   Credincioșii moderaţi, indiferent dacă credinţa lor stă în Dumnezeu sau în om, trebuie să-și abată criticile de la soldaţii israelieni – puși în faţa teribilei alegeri între a trage și a risca să rănească scuturile umane, și a nu trage și a risca să-și vadă familiile ucise – la teroriștii care au răpit orice alegere copiilor palestinieni din Gaza.         Chem poporul palestinian să găsească adevăraţi musulmani care să îi reprezinte, musulmani care niciodată nu ar pune cu bună știinţă un copil în pericol.        Cer Președintelui Obama și liderilor lumii să condamne folosirea copiilor drept scuturi umane de către Hamas.

Și rog publicul american susţină ferm, în continuare, poporul israelian care se luptă încă o dată pentru supravieţuire, și poporul în suferinţă din Gaza care respinge teroarea și îmbrăţișează pacea.    Haideţi să trimitem sacrificarea copiilor înapoi în cel mai întunecat colţ al istoriei, și să punem umărul pentru un viitor mai luminos, împreună cu cei care aleg viaţa, fie ei arabi sau evrei – noi toţi, copii ai lui Avraam.

 Elie Wiesel: scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Pace și supravieţuitor al Holocaustului

3 August 2014

Caii Ungariei trag la Caravana Autonomiei

Rusia îşi arogă noi teritorii ,,autonome”, pe bază de ,,referendum”. Dar nici Ungaria nu stă şi uite cum vom asista la ,,Caravana Autonomiei” lansată de PPMT, partidul lui Tokes, finanţat cu bani de Loteria de la Budapesta. Demersul corect ar fi ca Parchetul să se autosesizeze. Ca să-l ajut, îl voi sesiza eu cu o plângere penală. Au instituţiile statului român voinţa de a pune capăt legal ,,autonomiei” susţinute din afara ţării, pe model rusesc?

Consider că derularea Caravanei Autonomiei, lansate de la Cluj de Partidul Popular Maghiar din Transilvania, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii contra securităţii naţionale aşa cum este aceasta definită la art.394 Cod Penal. Ce spune acest articol: că ,,fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin (c.) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină, (d.) ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi ostile împotriva securităţii naţionale, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”. În spiritul acestei prevederi este alcătuită şi plângerea mea penală adresată Parchetului General împotriva lui Toro T. Tibor şi a partidului condus de acesta, PPMT.

Graphic1

Infografie despre reţeaua prin care statul ungar finanţează autonomia maghiară în România

Degeaba stăm cu ochii pe Rusia şi pe Rogozin, iar la noi acasă îl lăsăm pe Viktor Orban şi pe agenţii lui să-şi facă de cap, transformând Transilvania în Transnistria, mai ales că cele două procese sunt interconectate.       Despre finanţarea PPMT din Ungaria, partidul creat din emanaţia Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania al cărui preşedinte este Laszlo Tokes, s-au produs suficiente dovezi pentru ca autorităţile să aibă probele necesare unei acţiuni serioase în justiţie privind legătura PPMT ,,cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului”. Faptul că Laszlo Tokes, liderul de facto al formaţiunii, candidează din partea Ungariei la europarlamentare constituie un indiciu clar în acest sens. Dar e vorba şi despre câteva milioane de euro, drenaţi de la firme de stat din Ungaria printre care şi Loteria, către PPMT, prin fundaţii şi ONG-uri apropiate de Tokes. Degeaba stăm cu ochii pe Rusia şi pe Rogozin, iar la noi acasă îl lăsăm pe Viktor Orban şi pe agenţii lui să-şi facă de cap, transformând Transilvania în Transnistria, mai ales că cele două procese sunt interconectate. Orban a declarat deja în primul discurs în faţa Parlamentului că politica sa externă va fi despre obţinerea autonomiei teritoriale a maghiarilor din afara ţării. Politicienii maghiari din România, în frunte cu UDMR, un alt aliat al FIDESZ, sunt gata să ne propună formule de autonomie. Avem în desfăşurare o Caravană a Autonomiei, propusă de partidul lui Tokes. Ce mai aşteaptă instituţiile statului pentru a lua măsuri? Cum credeţi că ar reacţiona Ucraina dacă pe teritoriul ei s-ar desfăşura Caravana Autonomiei ruseşti? Exact acest lucru se întâmplă sub ochii noştri prin coordonarea Ungariei. Ne apărăm teritoriul naţional sau îl cedăm fără reacţie din comoditate sau pentru ca să nu deranjăm UE? Ungaria totuşi nu e Rusia, aşa că nu avem motive să ne temem. Şi atunci, de ce lăsăm Budapesta să ne fure ţara de sub picioare

                                                                                                                                  Gral(r) dr ec Florin NAHORNIAC

Arabia Saudită interzice căsătoria saudiţilor cu imigrante din anumite ţări

Autorităţile din Regatul Arabiei Saudite au anunţat recent introducerea unor reglementări mai stricte pentru saudiţii care doresc să se căsătorească cu femei de cetăţenie străină, printre care şi interdicţia de a se căsători cu imigrante provenind din anumite ţări.

Potrivit noului regulament, viitorii miri trebuie să depună la poliţie o „propunere de căsătorie” semnată de primarul din localitatea de provenienţă, act care va fi apoi trimis la guvern pentru aprobare, a declarat şeful poliţiei din Mecca, Assaf Al-Qurshi, citat de bbc.com. Solicitanţii trebuie să aibă peste 25 de ani şi să aştepte cel puţin şase luni de la un divorţ pentru a se căsători din nou. Dacă au deja o soţie, bărbaţii trebuie să aducă fie o dovadă scrisă a acordului soţiei, fie un act medical care dovedeşte că soţia suferă de o boală cronică sau nu poate avea copii.     În plus, saudiţilor le este interzis să se căsătoarească cu femei provenind din Pakistan, Bangladesh, Ciad sau Birmania.                                                                                                           Potrivit statisticilor neoficiale, populaţia aptă de muncă a Arabiei Saudite conţine foarte mulţi străini. Se estimează că nouă milioane de persoane, adică 30% din populatie, provin din afara ţării. Dintre acestea, aproximativ 500.000 sunt femei originare din cele patru ţări.  Noile măsuri au fost criticate de câteva state din Golful Persic şi de presa pakistaneză, aceasta din urmă acuzând regatul de rasism şi sugerând că femeile pakistaneze nu sunt periculoase. Guvernul saudit nu a comentat oficial cu privire la noul regulament

                                                                                                         Silvia ANDREI