S-a stins şi Ştefan Andrei. Fost ministru de Externe. Un mare demnitar comunist. Mulţi spun că ar fi fost unul dintre cei mai mari şefi ai diplomaţiei româneşti. El spunea chiar că a fost ,,profesorul de diplomaţie” al lui Ceauşescu. Extrem de interesant şi tulburător este că Ştefan Andrei, cel care a condus Ministerul de Externe în perioada de glorie a regimului Ceauşescu, şi-a prezis exact data când va trece în eternitate. Ştefan  Andrei a încetat din viaţă după o lungă şi decentă suferinţă cauzată de un diabet galopant.

A murit cu ultimele secrete, despre şeful KGB şi Ceauşescu

Era un adevărat ,,sfinx uitat” al comunismului, deţinătorul unor informaţii de importanţă istorică, Ştefan Andrei a luat cu el, probabil, în mormânt multe din secretele anilor tulburi ai ,,cortinei de fier” şi ,,războiului rece”. Lucid şi diplomat până la capăt, a ţinut, totuşi, să dezvăluie, o parte din tainele grele, obsesive, care l-au apăsat până în ultimele zile de viaţă. A insistat să-mi spună ceva foarte important dar nu a mai avut puterea necesară. Era foarte slăbit, cred că avea vreo 50 şi ceva de kilograme. Mi-a povestit despre Andropov (fost şef al KGB – n.r.), despre moartea lui Andropov în 1984, care a avut tot un diabet galopant, care i-a blocat rinichii. Şi mi-a vorbit şi despre Ceauşescu, că şi el avea un diabet galopant şi nu credea că o va duce mai mult de 1990. Apoi mi-a spus: «Aceeaşi boală o am şi eu… M-a pus la pământ diabetul ăsta, mă dor toate organele, nu cred că voi mai trăi până la 1 septembrie şi am vrut să-ţi spun chestia asta. Şi faptul că istoria a fost nedreaptă cu mine».

,,Istoria a fost nedreaptă cu mine”

Spunea: «Istoria a fost nedreaptă cu mine. Am stat în puşcărie nu doi ani, cum se scrie pe internet, ci trei, iar alţii care erau apropiaţi de Ceauşescu înainte de 1989 conduc acum România, din păcate. Eu am fost profesor de politică externă pentru Ceauşescu. El a avut cea mai mare deschidere încă din 1978, când am devenit ministru de externe, fiindcă tot timpul se sfătuia cu mine. Într-adevăr, atunci, România a atins cele mai înalte cote în politica externă pentru că regina Angliei l-a primit pe Ceauşescu şi l-a plimbat cu caleaşca». De atunci s-au deschis toate uşile României, iar domnul Ştefan Andrei, profesorul de politică externă a lui Ceauşescu, care, astfel, a fost un moderator şi pentru SUA în relaţia cu China, şi pentru Israel în relaţia cu Egipt şi aşa mai departe, a fost printre cei mai buni miniştri de externe ai ţării.

,,Ar fi meritat funeralii naţionale”

A trăit modest şi a murit discret. Dar cu o mare apasare în suflet. Era foarte supărat că după 1990 nu a fost chemat de nimeni să-l consulte. Se referea la şefii de stat, la prim-miniştri, la miniştrii de externe. Ar fi avut mare plăcere să-i consilieze. Era mâhnit că poporul român nu are recunoştinţă pentru tot ce a făcut el, că a făcut foarte multe.(…) Ducea o viaţă modestă. Stătea în Snagov chiar lângă o biserică mică unde a fost înmormântat, pe strada Florilor. Am mers şi eu, în calitate de cumnat să-i aprind o lumânare înaintea plecării mele la Cardiff. M-a impresionat neplăcut că absolut nimeni nu a venit să-i aprindă o lumânare. Mă aşteptam ca Ministerul de Externe să-i aducă o coroană. Ar fi merita funeralii naţionale şi înmormântat într-un sanctuar al eroilor noştri. Sau măcar o statuie, într-un astfel de sanctuar, alături de marile personalităţi ale României.”

Iată ce mi-a spus înainte de a muri:
,,Am ajutat atâta lume înainte de 1989, iar acum nu mă mai sună nimeni şi nici nu mă caută.”
,,Ştefan Andrei suferea că poporul român nu şi-a arătat recunoştinţa pentru ceea ce a făcut bun pentru ţară.” –

Şi nu a avut decât 83 de ani, acest mare OM POLTIC  Ştefan Andrei.

                DORMI ÎN PACE DRAGĂ FĂNICĂ! NU TE VOM UITA NICIODATĂ!

                                                                                                     Florin Mihai NAHORNIAC

Bine v-am găsit la acest nou editorial pe care îl scriu după participarea mea la SUMMITUL NATO. Iată că s-a mai desfăşurat un astfel de eveniment militar, respectivSUMMIT NATO în frumosul oraş Cardiff din Ţara Galilor care împreună fac parte din Regatul Unit al Marii Britanii. Am constatat la acest SUMMIT al anului 2014 cât de mici suntem iar pe axa la care s-a tot făcut referire Bucureşti-Londra-Washungton nu aduce nimic benefic României şi nici poporului roman. Mai mult decât atât, cu toate eforturile României făcute pe fronturile de luptă din Irak şi Afganistan, toate făcute în slujba americanilor, noi nu ne-am ales cu nimic. Nici cu mult râvnitele ridicări de vize pentru accesul liber a românilor în SUA cum beneficiaza mai toate statele membre ale UE. Am fost şi  eu la acest eveniment militar şi am constatat că a fenomenul expansionist englezo-american ,,mirosea’’la tot pasul . Aşa zisele reuniuni ale mai marilor ,,dregători şi învârtitori’’a politicii şi a militarismului mondial stăteau mai mult la ,,spriţuri’’.Aici au adus şi un maimuţoi pe ,,tavariş’’Poroscenco care nu făcea alceva decât se văita pe la toţi ,,politrucii’’capitalişti că-l atacă Putin, că trupele ruseşti sunt deja în Ucraina. Dar a uitat să spună că el ţine sub ocupaţie teritorii din Polonia şi România pe care refuză să le înapoieze vecinilor ei şi avea tupeu să cerşească bani şi armament ca să apere aşa zisa invazie a trupelor ruseşti în Ucraină. Dar nimeni nu s-a întrebat ce este şi cine este Ucraina?Cred că ,,ţiganul’’preşedinte Obama nici nu ştie unde se află Ucraina şi ,,istoricul’’ acesteea .Am căutat să-i explic cum ţine Ucraina sub ocupaţie nord BUCOVINEI, ţinutul HERŢA şi sudul BASARABIEI, teritorii care au făcut parte din Moldova lui Bogdan I, întemeietorul acestei provincii româneşti şi ale lui ŞTEFAN CEL MARE şi SFÂNT, care toate,  împreună cu BASARABIA fac parte din ROMÂNIA MARE. Nu am reuşit să-i spun toate acestea preşedintelui SUA şi nici să-i explic că preşedinte Rusiei nu este un cotropitor ci doreşte să apere ORTODOXIA şi zonele de influenţă ale Rusiei, aşa cum a lăsat testament Marele ţar al secolului XVII, PETRU CEL MARE.

Preşedintele Traian Băsescu a venit  la Cardiff  hotărât  de  a impune România pe un trend ascendent în cadrul  Atlanticului de Nord – NATO. După o mica gafă de început de reuniune acesta a aruncat o ,,bombă’’ în randul conducătorilor  ţărilor prezente, cum că Rusia ar fi invadat Ucraina(EU UNUL M-AŞ FI BUCURAT DE O ASTFEL DE INVAZIE DEOARECE PE NOI BUCOVINENII NE ,,ROADE’’ FAPTUL CĂ nordul BUCOVINEI, ţinutul  HERŢA şi sudul BASARABIEI  SE AFLĂ DE 74 DE ANI SUB STĂPÂNIREA UCRAINEI, dar pe domnul Băsescu nici că-l doare de durerea noastră). Apoi a dres busuiocul cerând infiinţarea  de baze militare SUA în România şi cu gândul să ofere sprijin militar Ucrainei, deşi nu are nici un drept deoarece  avem  o armată naţională de doar 40% în stare de operativitate. Că domnul Băsescu vorbeşte de multe ori fără să gândească ori pus de alţii, când pomeneşte de baze militare americane în România şi de intervenţii sau ajutoare militare în Ucraina, a dovedit-o şi intervenţia preşedintelui Finlandei care a spus ceea ce ştia orice soldat NATO, numai domnul Băsescu, marele expert în politică externă, nu ştia, şi anume că Ucraina nu este ţară  membră NATO, deci era exclusă o implicaţie directă cu armament sau trupe fără a se încălca principiile alianţei. Că bazele militare ar constitui o provocare la adresa Rusiei, aşa cum spuneam şi eu, a recunoscut-o chiar ,,Unchiul Sam’’adică preşedintele SUA  care după ce i-a pus pe Băsescu şi  pe Poroşenko să ceară înfiinţarea de baze SUA  în state vecine cu Ucraina, fără a fi considerate provocări la adresa Rusiei. Pe mine m-a supărat faptul că preşedintele  Băsescu de mai bine de un an apără independemţa Ucrainei uitând că această ţară fascistă ţine sub ocupaţie  o parte din Polonia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, sudul Basarabiei şi până nu demult a  ţinut sub ocupaţie şi Peninsula Crimeea care niciodată nu a aparţinut Ucrainei ci din totdeuna au fost ale Rusiei şi încă dinaintea marelui ţar Petru cel Mare. Despre aceste teritorii Traian Băsescu nu pomeneşte nimic, DAR CHIAR NIMIC şi nici Pontonel. De fapt nimeni nu are interes să vorbească de aşa ceva şi toţi renunţă să vorbească despre acest subiect şi nu de acum ci de peste 70 de ani pentru că nu au interes.

Întoarcere de condei a la Unchiul Sam

De fapt această renunţare nu este venită din partea SUA, ci din partea tuturor ţărilor capitaliste din vestul Europei, a Canadei şi chiar a Japoniei. Asta pentru că însăşi Germania nu doreşte să se exprime pe acest subiect deoarece  ea are interesele ei în Rusia şi Ucraina.  Refuzului categoric al Germaniei de a vedea adevărul este straniu. Discuţiile între Obama şi spionata Merkel au fost dure la Cardiff. Abia acuma se  fac simţite urmările interceptărilor NSA.Văzând că nu poate să îşi stabilească noi baze militare permanente  în cele 5 state,  Obama a căutat alte soluţii pentru o prezenţă militară  şi o  provocare în zonă, iar acestea poartă denumirea de Comandament NATO şi Centru de pregătire pentru trupele SUA. Cine putea să îi cânte în strună, dacă Băsescu, cel care pe de o parte a declarat la Newport că toate obiectivele cu care a plecat la Summit au fost îndeplinite, deşi plecase cu mandat pentru bază militară şi sprijin militar acordat Ucrainei, ambele neatinse.  Pe de altă parte, Băsescu anunţă că Obama a făcut o propunere directă la Summit, deci nediscutată anterior cu partea română, deci nici în  în CSAT,  privind Centrul de antrenament şi Comandamentul NATO. Aşadar, Băsescu nu se lasă, vrea neapărat să arunce România în război, sperând că drept răsplată va fi păstrat la conducerea ţării  sub o formă sau alta şi în prostia lui nemăsurată  recunoaşte că a acceptat propuneri care nu fuseseră discutate iniţial,  deci nu erau incluse în mandantul acordat de CSAT.  Grav, foarte grav, mai grav decât  intervenţia la Juncker.  Ăsta da motiv de demitere.  La rândul său, Ponta merge şi el pe acelaşi drum, mai subtil dar cu acelaşi scop. Să nu uităm că spre exemplu Cehia, tot o ţară NATO, cu aceleaşi obligaţii faţă de NATO ca şi România, a avut puterea să declare că nu este de acord cu noile sancţiuni împotriva Rusiei pentru că îi afectează situaţia economică. Deci se poate şi aşa, nu numai târâş şi grăbiş.

Plata în sânge

Tot târâş ne-am poziţionat şi faţă de viitoarea misiune în Afganistan, unde România a acceptat cea mai grea misiune, apărarea aeroportului din Kandahar, obiectiv strategic pentru misiunea de acolo, fără de care toată misiunea este compromisă. Inutil să mai amintesc faptul că forţele luptătoare NATO  dislocate nu vor mai fi aceleaşi ca înainte  şi că de data asta nu va mai exista aceeaşi supraveghere pe drumuri şi în localităţi. Deci românii cu o prezenţă de 400 de militari, vor avea şansa să dea cele  mai multe victime din toate ţările participante atât datorită numărului mare de militari cât mai ales misiunilor şi locului unde sunt dislocate.  Ca şi până acum, cum spuneam, scaunele de preşedinte şi premier se plătesc de către ocupanţi cu sânge nevinovat, dar al altora, nu al lor.

Vin bani la apărare, dar pentru americani

Tot la Summit s-a stabilit ca fiecare stat să aloce cel puţin 2% din PIB pentru armată, indiferent de situaţia economică a ţarii. Dar aceşti bani nu se vor orienta către dezvoltarea armatelor naţionale ci spre susţinerea eforturilor NATO, asta este clar ca lumina zilei, că doar nu o să mă convingă Obama acum, că după 25 de ani, în care viteaza Armată Română a fost lăsată să ajungă la 40% stare de operativitate, tocmai acum, când SUA îşi face un centru pe pregărtire şi un nou comandament în România prinzând-o grija de înzestrarea ei, salariile şi nivelul de trai al militarilor români. Să creadă asta cine vrea, I DON’T BUY IT!   Nu ştiu ce va însemna acest obiectiv pentru ţările care nu sunt atât de angajate cu trupe în Afganistan şi care nu trebuie să suporte un centru de instrucţie şi un Comandament pe teritoriul ţării lor, dar pentru noi asta înseamnă că acel surplus la Apărare va fi destinat înfiinţării şi întreţinerii acestor baze. Deci, armata română va rămâne la fel de prost echipată, militarii cu aceleaşi salarii ne-NATO ca şi până acuma, rezerva armatei la fel de inexistentă ca instruire, organizare şi la fel de călcată în picioare ca drepturi şi respect. Aşadar nu înţeleg de ce se bucură conducătorii noştri dragi şi care sunt marile câştiguri ale României obţinute la acest Summit. Să fie faptul că va creşte numărul şi contul prostituatelor, numărul scandalurilor, al accidentelor de circulaţie şi victimelor nevinovate ale beţiilor militarilor americani  în zonele unde vor acţiona? Sau să fie faptul că în cazul unui eventual război al NATO sau SUA cu indiferent cine, fie el deschis sau rece, România va fi printre primele obiective lovite? Centrele de antrenament, comandamentele SUA vor fi primele atacate, pentru a dezorganiza conducerea NATO. Deci români, bucuraţi-vă că domnii Băsescu şi Ponta tocmai au primit asigurări că vor fi protejaţi pentru pupincurismul lor,  în timp ce voi veţi plăti cu bani şi  sânge scaunnele abia obţinute.

Lui Poroşenko i-a murit vaca

Ciudat este că deşi toată lumea declară că măsurile luate se datorează situaţiei din Ucraina, nimeni nu pomeneşte nimic despre perioada cât se vor păstra aceste baze şi măsuri. Nimeni nu spune pe ce termen vor fi luate aceste măsuri şi nimeni nu întreabă. Dacă mâine se încheie conflictul în Ucraina şi încetează luptele ce rost mai au aceste măsuri, centre şi comandamente? Să fie americanii atât de nesăbuiţi încât să investească atâta, pe o perioadă scurtă  doar de dragul unei ţări care nu este nici măcar membră NATO,  pentru un conflict sau atac din partea Rusiei doar bănuit, doar clamat dar nedovedit şi umflat de declaraţii unilaterale fără dovezi? Nu cred, este absurd şi total ne-americănesc. Ei investesc numai pe termen lung şi numai când sunt siguri de profit. De aici rezultă clar că SUA nu numai că nu vede, dar nici nu doreşte încheierea conflictului în următoarele … zeci de ani, cu atât mai mult cu cât ştie că acest conflict  a fost iniţiat nu de acei amărâţi de maidanezi ci de cei care i-au plătit şi infiltracii occidentali. De fapt dovada cea mai vie o constituie moaca preşedintelui Ucrainei în momentul în care anunţa semnarea unui armistiţiu cu rebelii din Estul Ucrainei. Urmăriţi mimica feţei şi tristeţea cu care anunţă acest armistiţiu, ca şi când i-ar fi murit vaca, nu i-a fătat capra.

Acţiune cu dublu efect

Este cert deci că situaţia din Ucraina este nu cauza ci mijlocul prin care se urmăreşte nu apărarea unor state neameninţate de altfel de nimeni ci expansiunea americană în zonă şi deschiderea şi menţinerea unei noi zone de conflict, de data asta în Europa, pentru a putea ţine în frâu pretenţiile UE şi ale Germaniei care nu prea mai accepta hegemonia SUA, dar şi pentru a salva o economie americană aflată în colaps, prin revigorarea industriei armamentului şi vinderea tehnicii expirate.  Acţiunea americană nu este îndreptată aşa cum s-ar crede împotriva Rusiei, cu care în mod cert nu va intra în conflict direct, ci împotriva Europei pe care o ţine astfel în frâu cu chibritul aprins pe fitilul Ucraina gata oricând să arunce Europa în război. Cam asta voia să însemne acel memorabil FUCK  UE, adică MĂ F… ÎN UE, al doamnei Nulland, înregistrare deja dispărută de pe Internet. Curând se vor lua măsuri ca înregistrarea să fie ştearsă şi din memoria noastră. Astfel, SUA ţine în şah şi Rusia şi Europa în timp ce ea îşi hrăneşte militarii pe pământuri străine, continuă să  aprovizioneze piaţa europeană cu opiu din Afganistan şi să se joace cum vrea ea cu criza pe care a exportat-o în Europa cu succes. Bucuraţi-vă fraţi români, vin americanii. Este cazul să se legalizeze prostituţia, cea feminină că cea politică a fost deja legalizată pentru 45 de zile.  Băsescu deja se bucură. Are cumva cetăţenie americană şi nu ştim noi, că altfel nu se justifică bucuria lui ?

Dar v-aţi gândit vreodată la o alianţă China –Rusia? Da, foarte simplu şi la concret: o alianță China-Rusia? Ar fi mai ceva decât Alianţa Nord – Atlantică, adică NATO. Ce va face atunci România? Şi asta pentru că Rusia a anunțat că-și va ajusta doctrina militară adoptată în 2010 din cauza extinderii NATO spre est, a scutului antirachetă din România, dar și a problemelor din Ucraina. Documentul conține deja liniile dure de care are nevoie Moscova în această perioadă în care vrea să-și delimiteze „vecinătatea apropiată“, inclusiv prin folosirea forței, dar și amenințarea nucleară amintită recent de Vladimir Putin. Doctrina militară rusă din februarie 2010 spune clar că „Rusia își rezervă dreptul de a recurge la arma nucleară în cazul unui atac nuclear sau cu alte arme de distrugere în masă contra ei sau asupra aliaților și, de asemenea, în cazul unui atac cu arma convențională contra Rusiei, dacă amenință chiar existența statului“. Consiliul de Securitate al Rusiei ar mai putea adăuga, potrivit declarațiilor făcute la Moscova, crearea unei alianțe militare alături de China și, eventual, de celelalte state membre ale BRICS, organizație care cuprinde noile economii emergente: Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud. Rusia a semnat în ultimii zece ani parteneriate strategice cu toate aceste state, dar a încercat să aibă relații privilegiate mai ales cu India și China, două state aflate în permanentă competiție unul cu celălalt și cu probleme de graniță nerezolvate definitiv. Vladimir Putin face în ultima perioadă concesii importante Beijingului pentru a-și echilibra pierderile suferite pe frontul de vest. În mai, liderul de la Kremlin a semnat un contract de 400 de miliarde de dolari prin care Rusia se angajează să alimenteze China cu 38 de miliarde de metri cubi de gaz anual în următorii 30 de ani. În plus, Putin a fost de acord să-i transfere Chinei câteva sisteme de apărare împotriva rachetelor balistice și alte arme sofisticate pentru a consolida axa strategică Moscova-Beijing. În vreme ce premierul român era primit în capitala Chinei de omologul său, Vladimir Putin se întreținea cu vicepremierul Zhang Gaoli în orașul siberian Yakuț pentru a lansa construcția gazoductului de 3.000 de kilometri prin care China va primi, începând cu 2019, gaz din Rusia. Pentru a-și arăta bunăvoința, Putin s-a arătat gata să vândă Chinei și 49 la sută din proiectul de exploatare a câmpului petrolier de la Vankor. Beijingul a trimis intenționat la această întâlnire simbolică un oficial sub rangul președintelui rus pentru a-și demonstra superioritatea. China s-a jucat de multe ori în acest fel cu Rusia. În 1958, spre exemplu, după o zi de discuții tensionate între Mao și Nikita Hrușciov, liderul chinez l-a invitat pe omologul său sovietic să continue dialogul la piscină. Fostul șef al diplomației americane Henry Kissinger povestește, în cartea sa „Despre China“, că „Hrușciov, care nu știa să înoate, a fost obligat să poarte aripioare“. Putin este gata să facă orice pentru a obține sprijinul Chinei în criza din Ucraina, dar Beijingul nu pare dispus să renunțe total la poziția sa de „neutralitate“, chiar dacă cele două părți au și interese similare. China s-a abținut în martie la Consiliul de Securitate al ONU, unde s-a pus problema condamnării referendumului din Crimeea, dar, în același timp, Beijingul s-a ferit să recunoască apartenența peninsulei din Marea Neagră la Rusia. China este încă un loc frecventabil, iar cancelarul Merkel a fost la Beijing în iulie, în vreme ce cu o lună înainte premierul chinez fusese primit la Londra. Săptămâna viitoare este așteptată în capitala chineză Susan Rise, consiliera de securitate a președintelui american, poate tocmai pentru a boicota axa China-Rusia. Bucureștiul ar putea să intre în concertul occidental al relațiilor cu Beijingul, dacă nu se lasă cumpărat pe bucăți de China, așa cum ar vrea Victor Ponta, și dacă înțelege că, spre deosebire de Berlin, care-și permite un parteneriat strategic sino-german, România este doar o periferie europeană în coasta Rusiei.  În ecuația viitorului în care China se profilează ca o putere globală în ascensiune, Rusia rămâne doar o putere mai mult decât regională , fiind o ambiție a lui Vladimir Putin de a domina şi economia mondială. România are ocazia să joace inteligent în această nouă ordine pe cale să se instaureze, fără să renunțe la filosofia relațiilor strategice cu Statele Unite care , în mod normal nu ne aduce nimic benefic..

Faţă de această situaţie aş dori să văd dacă va cădea Occidentul în capcana lui Ponta pe care acesta le-o va întinde? Cert este că nu și-ar permite această obrăznicie în ţară şi înafara. Când vorbește despre Ucraina, Republica Moldova, relația cu America și asumarea valorilor Uniunii Europene, Victor Ponta pare a lupta mai acerb ca oricine pentru a menține clară deschiderea pro-Vest a țării al cărei premier este. Deciziile pe care le ia, însă, pregătesc terenul mai degrabă pentru o decuplare a României de unicul spațiu care îi poate oferi o evoluție sănătoasă și un stat de drept. Ordonanța prin care s-a dat liber la traseims timp de 45 de zile e doar ultima dovadă. Grijuliu cu propria imagine, domnul Ponta evită, totuși, să-și înștiințeze concetățenii ce are de gând și pe mai departe. ,,Anul acesta, la Summitul NATO merge domnul Băsescu, care nu va mai fi preşedinte, şi atunci eu am vrut să arăt foarte clar sprijinul Guvernului şi al autorităţilor române care vor fi şi anul viitor la conducerea ţării pentru acest proiect strategic pentru România”. „Proiectul strategic” despre care pomenea Victor Ponta zilele trecute ar însemna deschiderea unei baze militare NATO permanente pe teritoriul României. Declarația-solicitare făcută de premier precedă Summit-ul NATO din Țara Galilor și s-a suprapus pe tentativa străvezie a Rusiei de a împinge războiul hibrid purtat cu Ucraina la un nivel superior. S-ar zice, deci, că în contextul dat șeful Guvernului de la București este nu doar preocupat de consecințele conflictului întreținut de gherilele lui Putin, ci și un rezervor de soluții pragmatice și curajoase. Și s-ar mai zice că simțul ascuțit al istoriei l-a determinat pe jupânul de la Palatul Victoria să le pună occidentalilor la dispoziție rețeta rezolvării pe termen lung a ecuației geopolitice din regiune. Însă atunci când Victor Ponta ia poziție pe dosare sensibile de politică externă – de la parteneriatele strategice ale României, la aderarea țării noastre la Schengen și până la dezamorsarea războiului dus de Kremlin în Ucraina – atenția nu trebuie îndreptată asupra validității punctului de vedere în sine, ci asupra credibilității celui care îl emite. De ce? Pentru că o foarte mare problemă cu Victor Ponta este aceea că nu se poate pune bază pe ceea ce spune nici măcar atunci când lansează judecăți sau sugestii, în esență, oportune. Viteza, seninătatea și frecvența cu care premierul pare capabil să renunțe la propriile cuvinte și chiar la prropriile angajamente s-au dovedit în ultimii doi ani și trei luni suficient de amețitoare și de grave încât să încurce tot mai mult calculele celor cărora li se adresează. De altfel, nici că se putea o ironie mai mare decât aceea de a le arăta europenilor și americanilor deschiderea ta pentru contracararea ambițiilor lui Putin (și asta pe termen lung) tocmai în perioada în care Guvernul pe care îl conduci suspendă, sub semnătura ta, statul de drept timp de o lună și jumătate.Și nu având ca motiv cine știe ce deranj de proporții epice în societate, ci un interes pur personal și un scop rudimentar-electoral, ambele reunite sub umbrela maximizării meschine a șanselor de a câștiga alegerile prezidențiale din noiembrie. Cine poate găsi o altă interpretare pentru apariția ordonanței de urgență care dă undă verde traseismului politic pentru 45 de zile joacă fotbal pe un teren minat, prin urmare o face pe riscul lui. Fie și numai prin acest ultim gest, premierul și coaliția de guvernare pe care o conduce subminează ireversibil încrederea partenerilor strategici ai României în capacitatea țării noastre de a-și onora angajamentele.

În contextul internațional actual, în care crizele militare se succedă în ritm tot mai alert, lipsa de predictibilitate șterge cu buretele cele mai poleite cuvinte. Dar gesturi extreme, prin care consistența democrației românești a fost pusă dramatic sub semnul întrebării de către înșiși reprezentanții conducerii acestei țări, au mai existat în ultimii doi ani, ritmul în care s-au succedat și „calitatea” lor fiind comparabile cu episoadele similare din prima parte a anilor ’90, când Bucureștiul nu era nici capitală UE, nici capitală NATO. Suspendarea președintelui prin tentativa de anihilare a instituțiilor fundamentale într-un stat de drept – operațiune ce a semănat, la nivelul la care s-a derulat în 2012, cu acțiunile desfășurate, prin interpuși, de armata și serviciile secrete rusești în Ucraina – a creat o breșă uriașă imaginii României. Mai departe, confiscarea politicilor economice ale țării și punerea lor în slujba unui partid, PSD, a reușit să ridice în rândul investitorilor străini întrebări pe care, probabil, nu și le mai puseseră din anii sălbatici care au precedat aderarea țării noastre la Uniunea Europeană. Nici discursul dublu al premierului Ponta referitor la parteneriatele strategice ale României nu poate fi unul care să indice o linie clară și liniștitoare pe care o va urma România, în caz că respectivul va ajunge șeful statului. De exemplu, cât timp România are un parteneriat strategic cu SUA, dar Victor Ponta insistă că își dorește unul și cu China comunistă, cum poate fi așa ceva o dovadă sau măcar un indiciu că Bucureștiul dorește și pe mai departe să rămână ancorat în realitatea unei alianțe consistente și fără echivoc cu America? Cum ziceam, recenta suspendare prin ordonanță de urgență a statului de drept este doar ultimul episod de anvergură dintr-un serial de joasă speță, în care un premier exaltat și un partid nereformat împing o Românie tristă să accepte rolul de figurant. Ca atare, de ce ar fi luată în considerare propunerea, asumată și de Victor Ponta, ca România să găzduiască o bază permanentă a NATO, în condițiile în care Victor Ponta, dacă ajunge președinte, se poate răzgândi din senin sau, mai rău, i-ar putea șantaja nițel pe partenerii euro și nord-atlantici ai țării pe care o conduce?  Cine și-a rezervat un scurt răgaz pentru a compara declarațiile lui Ponta privitoare la statul de drept, stabilitatea economică, angajamentele strategice ale României sau libertatea presei cu realitatea din teren, deci cu acțiunile propriu-zise întreprinse de guvernul său și majoritatea parlamentară care îl susține, în acești ultimi doi ani și ceva, își dă ușor seama cât mare a ajuns prăpastia De ce am crede că în cancelariile occidentale nu și-a luat nimeni până acum acest răgaz? De ce am crede că liderii UE și SUA abia așteaptă să mai cadă o dată într-o capcană întinsă de omologi ai lor fără scrupule din Europa de Est? De ce am crede că România va fi privită și pe viitor ca un partener de încredere, așa cum a fost în ultimii 10 ani, doar pentru că un doctorand care și-a făcut teza din munca altora vorbește frumos când se plimbă prin capitelele europene (că la Washington încă nu a fost primit), iar la București ia decizii într-o magistrală contradicție cu discursu-i poleit?  De ce am crede că toate astea vor rămâne fără consecințe? De ce am crede că aceste consecințe nu ne vor afecta, până la ultimul, și pe noi, milioanele de români pe care politicienii îi pomenesc cu apelativul atât de popular, “oamenii de rând”? În fine, de ce am crede că pentru a-i mai asculta frazele aurite, Vestul nu-i va cere ceva consistent la schimb lui Ponta? Senzația mea e este că îi va cere multe. Problema noastră, a românilor, este că va urma o catastrofă dacă distinsul doctor în Drept nu va da nimic de la el și va mai și câștiga alegerile. Aşa cine va ajunge preşedinte să nu-şi facă iluzii că NATO ne va da ceva fiindcă acesta NU ESTE UN PORUMBEL AL PĂCII, CI UN BLOC MILITAR, iar pe deasupra este, prin SUA, ESTE UN BLOC EXPANSIONIST, iar viitorul preşedinte al României trebuie să se îndrepte spre răsărit, nu neapărat spre Rusia.

Aşa că ar cam trebui să ne îndreptăm speranţele spre zona asiaticăm spre China care ne-ar aduce mai multe avantaje şi nu înarmare. Noi, România, avem nevoie de investiţii, de refacere a economiei naţionale, de dezvoltare economică şi piaţă de desfacere. NATO, repet, nu este un porumbel al păcii, ci un bloc militar  subordonat SUA, care exploatează ţările mici şi slab dezvoltate, ca România, pe care nu are nici un interes să o ajute. SUA nu oferă nimic nimănui, să ţineţi minte. Este un lucru bun şi benefic să ne îndreptăm privirea spre China, spre Coreea de Sud, spre Japonia şi atunci vom trăi bime.

Câte miliarde investește China în România?

China vrea să investească 6 miliarde de euro în țara noastră. Declarația îi aparține premierului Victor Ponta, care a adăugat că proiectele avute în vedere sunt în domeniul energiei şi infrastructurii.

 

Ponta speră că, în acest context, pentru ca România să poată continua creşterea economică, este necesar ca pentru producătorii români, pentru economia românească, să se găsească noi pieţe de desfacere şi noi surse de investiţii. Unul dintre cele mai importante proiecte se referă posibilitatea realizării unei linii feroviare de mare viteză între Bucureşti şi Iaşi, care ar putea continua către Chişinău, în condiţiile în care Comisia Europeană se opune unei linii de mare viteză Bucureşti-Constanţa. ,,Mulțumiri celor care au fost alături de mine în vizita în China. Proiectele pe care le avem în derulare sunt proiecte de investiții în energie și infrastructură, cumulate, de peste șase miliarde de euro. Înseamnă locuri de muncă, înseamnă independență energetică pentru România. Și înseamnă posibilitatea de a completa ceea ce primim din fonduri europene și din fonduri bugetare pentru îmbunătățirea infrastructurii. SUA și UE au parteneriat strategic cu China. Dacă noi reușim să avem investiții, să avem locuri de muncă, să fim independenți energetic e un lucru important”, a subliniat premierul.

Deocamdată mă opresc aici dar vă reamintesc încă odată fraţi români, REPET: NATO nu este un porumbel al păcii, ci un bloc militar expansionist, care nu urmăreşte decât gâlceavă  mondială şi război pe orice cale. Avem nevoie de PACE şi nu de RĂZBOI.   Dar în curând i se va pune capac şi cu botul pe labe acest bloc militar NATO: MAREA ŞI PRAVOSLAVA RUSIE ÎI VA VENI DE HAC iar nouă românilor, întregului popor român dar şi României NE VA RESTITUI nordul BUCOVINEI, ţinutul HERŢA şi sudul BASARABIEI. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne vedem ROMÂNIA MARE!

Să auzim numai de bine şi pe curând.

                                                                               General(r)dr ec Florin Mihai NAHORNIAC

5 greşeli care îl îngroapă pe Victor Ponta

Ponta nu a înţeles cu cine se bate. Băsescu loveşte mortal cu stânga şi puţin mai bine cu dreapta. Are gândire de marinar de cursă lungă, loveşte repede şi tare, ca să bage spaima în adversar. Ponta se bazează pe un singur lucru: votul masiv al populaţiei împotriva PDL, în rest a făcut greşeli fundamentale. Ponta trebuie să îşi schimbe urgent consilierii, cei pe care îi are acum îl înfundă pe zi ce trece.

Greşeala 1: a luat guvernarea

Este inexplicabil de ce a avut nevoie Ponta să trântească guvernul Mihai Răzvan Ungureanu. Era un guvern al disperării, baronii PDL s-au ferit de el ca de Satana. Un guvern slab, cu o susţinere parlamentară slabă. Ponta putea să tragă non-stop în guvernul Ungureanu până la toamnă şi să câştige un procent pe lună până la parlamentarele din toamnă. Acum s-a închis de bună voie în Palatul Victoria şi i-a dat libertate de acţiune lui Băsescu, timp de recuperare PDL. Băsescu dă bătălia în câmp deschis, are libertate de mişcare, îşi alege ţintele şi le doboară una după cealaltă. Ponta este într-o veşnică defensivă. Pierde câte un procent pe lună până la toamnă.

Greşeala 2: a uitat de miniştrii PDL

Ponta i-a iertat pe miniştrii PDL. Înainte să preia guvernarea a vorbit de corupţia miniştrilor PDL, când a ajuns la Palatul Victoria nu a scos nici un dosar, i-a lăsat pe PDL-işti în pace. A marcat un atac timid împotriva lui Videanu, însă agenda publică este deja încărcată cu alte subiecte.

Greşeala 3: nu îşi duce atacurile până la capăt

Ponta pare lipsit de curaj. A mutat ICR la Senat – era clar pentru toată lumea de ce, ca să îl schimbe pe Patapievici. Doar că Ponta s-a speriat de trei articole apărute în presa occidentală şi nu l-a mai schimbat pe Patapievici. Dacă scoţi sabia atunci duci lupta până la capăt. Cu mişcarea asta făcută pe jumătate Ponta a reuşit să coalizeze şi radicalizeze „intelectualii lui Băsescu”. Care intelectuali îl vor toca pe toate părţile pe Ponta pe chestiunea plagiatului. Dacă vroia să facă o treabă serioasă la ICR, Ponta nu trebuia nici măcar să îl ia de la Preşedinţie. Trebuia doar să publice o listă cu două coloane: pe prima coloană numele intelectualului, pe a doua banii încasaţi de la ICR. A doua zi ar fi început sfârtecarea de breaslă între intelectuali şi Băsescu ar fi uitat instant că a existat vreodată ICR. Aşa Ponta i-a făcut rost de o oaste de strânsură lui Băsescu.

Greşeala 4: n-a fost în stare să-şi găsească nişte miniştri

Ponta a venit la guvernare cu „cel mai cinstit guvern din istoria României”. Doar că până acum i-a pierdut pe drum pe Corina Dumitrescu, Ionel Mang, Mircea Diaconu şi lista nu se va încheia aici. Cu sprijin parlamentar masiv, cu speranţă de vot ridicată şi totuşi Ponta pierde ministru după ministru. Echipa este aleasă greşit.

Greşeala 5: l-a atacat direct pe Băsescu

Ponta putea să se abţină şi să nu intre la guvernare. Putea să atace non-stop guvernul Ungureanu de obedienţă băsistă. Nu avea de ce să se înrijoreze că Ungureanu ar fi reprezentat o alternativă: trebuia doar să repete zilnic la televizor că premierul Ungureanu este sluga lui Băsescu.

Dar dacă tot a luat guvernul, Ponta putea să se abţină şi să nu îl atace pe Băsescu. Care e şmecheria cu mersul la Consiliul European din 28 iunie? Ponta putea să îl lase pe Băsescu să meargă la Bruxelles şi el să toace zilnic PDL. Prin atacarea lui Băsescu, Ponta s-a trezit faţă în faţă cu un adversar de mare calibru şi a început să încaseze masiv. Acum PDL are tot timpul să se reorganizeze pentru alegerile din toamnă, Băsescu acţionează ca un scut în spatele căruia baronii îşi tranşează neînţelegerile şi se pregătesc pentru lupta din toanma

De la greşeala numărul 5 lui Ponta i se trage demisia ce va să vie în curând. Va trebui să demisioneze în urma scandalului de plagiat. După ce va exista o poziţie oficială din partea unei comisii sau din partea unei universităţi, însuşi Traian Băsescu îi va cere demisia lui Ponta. Va ieşi şi va spune că România nu poate fi reprezentată la Consiliul European de un premier plagiator.    De ce a trebuit Ponta să ia guvernarea? Să vedem unde doarme diseară Adrian Năstase.

Dragă VICTOR VIOREL, când ai negociat tu cu Excelenţa Sa, Dl Preşedinte al Comisiei Europene JEAN CLAUDE JUNKER, postul de comisar european pentru
România? Cu ce ocazie ţi s-a adresat Domnia Sa cu cuvintele DRAGA VICTOR? Spun asta deoarece eu fiind prezent, ca de obicei la Bruxelles şi fiind în relaţii foarte bune cu Domnia Sa, l-am întrebat dacă ţi s-a adresat cu aşa cuvinte ,,drăgălaşe’’.  

Domnul preşedinte JEAN CLAUDE JUNKER nu mi-a confirmat minciunile pe care tu le spui poporului român. Şi ca dovadă că vorbesc de foarte multe ori cu Domnia Sa ataşez la acest text o fotografie în care apărem amândoi la o reuniune a CONSILIULUI EUROPEAN.

DE CE MINŢI POPORUL, VICTOR VIOREL? AŞA VREI SĂ ÎNVINGI ÎN ALEGERILE PREZIDENŢIALE?

                                                                                                                            Dr.ec Florin Mihai NAHORNIAC   

O scrisoare adresată, joi la miezul nopţii, pe Facebook premierului Victor Ponta de o tânără, care semnează cu numele Vio Mihaela Grădinaru, are mari şanse să devină virală pe Internet după ce a fost distribuită de foarte mulți utilizatori ai reţelei de socializare.

Redăm integral, mai jos, textul scrisorii trimise de către Vio Mihaela Grădinaru premierului Victor Viorel Ponta

Dragă Domnule Victor Ponta,

Îţi scriu ca şi cum i-aş scrie lui Moş Crăciun. Singura deosebire între dumneata şi el ar fi că el tot mai sper să existe şi să facă minuni si bucurie în ajun de Crăciun iar dumneata faci numai pomeni în ajun de alegeri. M-am gândit să îţi scriu pentru că nu încetezi să mă uimeşti în fiecare zi. Împreună cu oamenii dumitale, guvernezi ţara asta haotic, abuziv şi discreţionar. Într-un cuvânt: jalnic! O spun în calitate de contribuabil, angajat la privat. Om onest şi silitor. De când guvernezi dumneata am trecut prin toate stadiile de revoltă. Am fost în stradă. Am plâns de nervi acasă. Am discutat aprins ore în şir cu prieteni la fel de indignaţi. Apoi am vorbit singură. Mi-am tot zis că o să te opreşti. Dar văd că nici n-ai gând de aşa ceva.    Am aşteptat să ajung în seara asta de la birou să îţi scriu, mai mult terapeutic. Văd că eşti ocupat cu chinezii zilele astea. În rest, când eşti în ţară amnistiezi şi pui legi în cui numai să-ţi dea bine la numărătoare. Apropo. Când am ajuns acasă am găsit factura de electricitate. Te rog să mă amnistiezi şi pe mine luna asta că m-aş mai duce un week-end la mare. Ştii cum e să fii tânăr. Atât de tânăra sunt că până fac 30 de ani mă pui să plătesc un RCA cu 60% mai mare. Poate ma amnistiezi si de chirie…sa platesc RCA-ul ala nesimtit stabilit de luminatiile voastre. Te rog să mă scuzi că lucrez la privat. Sper că asta nu te va opri şi mă vei putea amnistia & favoriza si pe mine.  Nu-ti scriu de dor domnule Ponta. N-am cum. Esti zilnic la televizor. Prea mult, prea des, prea gol de sens. Mai des ca Bianca, Bote si Cruduta la un loc. Nu se poate guverna serios de la TV. De acolo se poate doar manipula si dezinforma.                                                                                     

Îţi mai scriu pentru că sunt într-un impas. Pur şi simplu nu înţeleg unde se duc o treime din banii munciţi de mine lunar, care teoretic ar trebui să ajungă în şcoli, şosele, spitale si proiecte sociale. Practic insa…banii dispar lunar în meandrele abstractului. Apoi ,ar mai fi o dilema, eu nu ştiu dacă să mai respect legile incepand cu 1 Septembrie. Sau dacă să mai achit contribuţiile la stat, taxele, impozitele, ratele, facturile. M-ai cam descurajat domnule Ponta. M-ai făcut să cred că legea se poate pune in cui intr-o luni si da jos inapoi intr-o joi, peste vreo 45 de zile. Ca se poate măslui orice şi că pentru unii eşti mumă şi pentru alţii ciumă. Sa stii ca eu n-am 45 de zile să îmi răspunzi. Ştii de ce? Pentru că eu merg zilnic la muncă pentru a plăti taxele, pensiile dar mai ales pomenile electorale pe care le dai cu atâta generozitate către diverse categorii: bugetari, asistaţi sociali, BOR şi cine te mai ajută pe dumneata în cer sau pe pământ, să ajungi preşedinte. Apropo de bani si nevoi reale…poate găseşti în vreun buzunar câţiva gologani să plăteşti şi însoţitorii persoanelor cu handicap. Nu e mare lucru, sunt în total doar vreo 250.000 euro pe an. Să ştii că ei au cu adevărat nevoie de solidaritate si sprijin. Ştiu. Ei nu votează şi nu va interesează. Dar însoţitorii lor da.

Apoi te rog să ne lămureşti cum e cu cele aproape 10 milioane de euro datorii ale PSD la stat. Se vor amnistia muteşte cu ocazia anului electoral?
Mă mai roade tare să vă întreb despre OUG-ul educaţiei. Nu ştiu cât v-a plăcut dumneavostră şi domnului Pricopie la şcoală dar vreau să va zic ca nu trebuia să va răzbunaţi aşa straşnic pe ea odată ce aţi ajuns băieţi mari şi cu influenţă. După treaba cu doctoratul bag seamă că nu prea v-aţi spetit. Va rog să va gandititi însă că deschideţi uşa spre o ţară întunecată unde se va instala semianalfabetismul iar meritocraţia nu va mai însemna nimic pentru nimeni. Ştiu că nu ştiţi ce este aia. Eu ştiu, pentru că am învăţat despre ea când nu ploua cu OUG-uri. Nu ne transformati copiii in idioti utili. Vă rog să vă gândiţi că aţi creat un mecanism care va distruge motivaţia şi va întoarce cu susul in jos scara de valori a mii de tineri ce vor intră în sistem. Creaţi nişte monştri, domnule Ponta. Ei nu vor şti cine şi când a făcut-o. Noi da! OUG 49/2014 – guvernul Ponta. Să vă fie ruşine!                                                                                               

Ţin să vă amintesc pe această cale că în Constitutia României / Art 115, scrie că „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă doar în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora”. O să va rog să reflectaţi îndelung asupra următorilor termeni: „urgenţă”, „nu poate fi amânată” si mai ales ” obligaţia de a motiva”. E ca şi cum ambulanţa dintr-un oras s-ar duce doar pe la pacienţii cu migrene sau la cei care care se plictisec in casa, în baza unui sms dat pe furiş sau a unui mesaj primit pe privat pe Facebook. Pacienţii fiind aleşi doar dintre prietenii şoferului, medicului şi asistentei. Ambulanţa merge la urgenţe reale domnule şi este pusă în slujba întregii comunităţi pe care trebuie să o servească fără favoritisme sau agenda ascunsa. La fel trebuie sa fiti şi dumneavostră!
Şi nu, nu mă interesează câţi primari sunt in tara si la ce partide. Dacă o doctrina politică ar mai însemna ceva în ţara asta şi partidele ar fi pe bune si n-ar fi toate o glumă sinistră, fiecare politician s-ar ţine de ce a promis la început şi n-ar mai migra decât păsările din Delta în astea 45 de zile.
Că tot veni vorba de întrebări. Mă puteţi lămuri de ce îmi calculaţi toate accizele la un curs cămătăresc de 4,738 lei un Euro? Şi aici chiar mă arde să îmi rapundeti pentru că fac nişte greşeli elementare: consum electricitate, gaze, beau cafea şi merg cu maşina. Va rog să mă scuzaţi că vă incomodez cu întrebările dar mă costaţi cam mult.                                                     

Vreau să îţi mai spun şi că pe mine nu mă interesează că eşti dumneata în campanie electorală. Aia e strict problema dumitale şi nu ar trebui să amesteci lucrurile dacă ai fi un bun profesionist. Dar nu eşti. Esti un manager submediocru. Orice corporatie te-ar concedia inainte de a se incheia perioada de proba. Observ cu tristete ca in calitate de premier faci numai potlogării şi iei măsuri în detrimentul oamenilor cinstiţi care muncesc şi îşi văd de treaba. Mă interesează şi că devii pe zi ce trece tot mai nesimţitor şi asta te face să pari invincibil şi pe noi ne face să cădem în deznădejde si ganduri serioase de emigrare. Oamenii cinstiţi, educaţi şi harnici din ţara asta te dispreţuiesc profund cu toate că au ajuns să se teamă de dumneata şi de măsurile abuzive pe care le aplică guvernul fără tăgadă sau remuscari. Se tem straşnic de noaptea minţii marca PSD care se aşterne intens peste ţară. Se tem şi de apetitul sălbatic al guvernanţilor pentru abateri şi nelegiuiri. Dar să te temi şi dumneata domnule Ponta. Să te temi de braţul lung al legii, care în cele din urmă te va ajunge şi te va pune unde îţi este locul.                                                                                                             

În încheiere, vreau să va anunţ că în cei 25 de ani care au trecut s-a furat cam tot ce se mostenise şi prezentul e oricum compromis si amanetat. Vă rog insistent să nu ne mai furaţi viitorul. Ce îi voi spune eu copilului meu? El de ce o să mai fie mândru că e român? El va mai găsi o ţară oare? Şi cum va arată ea?   Aş încheia cu formularea „cu stimă”. Dar eu nu va stimez.
Pot doar să fac un efort şi să va urez mult bun simt, conştiinţa şi justă măsură în toate.

P.S Aceasta scrisoare se adresează în egală măsura şi celorlalţi politicieni din ţara mea. Dacă mai ascultă cineva.

                                                                                                 sursa: facebook.com/vio mihaela gradinaru

Premierul slovac, Robert Fico, a cerut limitarea sancţiunilor Uniunii Europene împotriva Rusiei, pentru a putea continua exporturile în această țară acuzată de intervenţie militară directă în Ucraina.    ,,Cerem ca unele bunuri care figurează pe listă să fie suprimate, pentru ca noi să le putem exporta spre Rusia”, a declarat Fico, la sfârşitul unei reuniuni a Guvernului său.      Bratislava se pronunţă, în special, împotriva sancţiunilor care vizează activităţile filialei slovace a băncii Sberbank şi exporturile de bunuri de uz civil şi potenţial militar, a adăugat Fico, subliniind că ţara sa nu vrea să „submineze unitatea Uniunii Europene”.

Premierul ceh Bohuslav Sobotka, de asemenea, a declarat recent că Cehia îşi rezervă dreptul de a face „obiecţii” în privinţa înăspririi sancţiunilor Uniunii Europene (UE) contra Rusiei, acuzată de intervenţie militară directă împotriva Ucrainei.      ,,Ne-am dori o schimbare asupra condiţiilor de aplicare a sancţiunilor, deoarece ele perturbă (…) exporturile de echipamente mecanice cehe către Rusia”, a declarat Sobotka după o reuniune a Guvernului ceh.       La rândul său, ministrul ceh al Industriei şi Comerţului, Jan Madlek, a anunţat miercuri că exporturile cehe de bunuri cu dublu uz către Rusia au atins 1,7 milioane de coroane (61 de milioane de euro) de la începutul anului, mai scrie Mediafax.    Comisia Europeană le-a prezentat miercuri statelor membre UE propuneri pentru înăsprirea sancţiunilor impuse Rusiei.

Aflat de mai multă vreme la tratament în Statele Unite, preşedintele suspendat al Consiliului Judeţean Constanţa i-a trimis, prin avocatul său, un memoriu procurorului general al SUA, Eric Holder Jr., în care susţine că Justiţia română e controlată de DNA şi cere respingerea oricărei cereri de arestare ce va ajunge în America pe numele său.

„Acest memoriu pe care vi-l transmit (cred că este primul pe care îl primiţi din România) este menit a vă clarifica cu probe asupra faptului că în această cauză sistemul judiciar din România în ansamblul său este imperfect; jusitiţia prin instituţiile sale nu garantează realizarea unui proces echitabil, transparent, independent şi imparţial încălcându-se în mod real prezumţia de nevinovăţie a clientului meu”, se arată în documentul publicat de mediafax.ro.

Avocatul lui Nicuşor Constantinescu, Cătălin Dancu, a precizat pentru mediafax.ro că documentul a fost transmis, joi, prin serviciu de curierat rapid, cu connfirmare de primire, că toate documentele anexate memoriului, inclusiv memoriul, au fost traduse şi legalizate şi că oficialul american ar trebui să se pronunţe asupra materialului după primirea sa.

Apărătorul lui Constantinescu mai notează: „...Întrucât a fost emis un mandat internaţional de urmărire şi arestare cu consecinţa aducerii sale în ţară, vă solicit respectuos ca în analiza memoriului şi a documentelor anexă să nu daţi curs solicitării autorităţilor române de a pune în aplicare pe teritoriul SUA acest mandat şi de a refuza executarea mandatului ca urmare a încălcării legii (…)”.

Avocatul arată în continuare că cel pe care îl apără a plecat din România, în scop medical, doar după ce a avut încuviinţarea procurorului DNA care instrumentează cazul său de corupţie, iar ulterior intevenţiei chirugicale din SUA a pus constant la dispoziţia sitemului judiciar şi de justiţie din România documente medicale doveditoare.

Scăderea Produsului Intern Brut în primele două trimestre consecutiv din acest an a fost provocată de reducerea drastică a investiţiilor publice şi a lucrărilor de infrastructură, afectând sectorul de construcţii. Dar şi agricultura a tras în jos economia, din cauza inundaţiilor.

Ministerele care administrează cei mai mulţi bani destinaţi lucrărilor publice – Dezvoltare regională, condus de Liviu Dragnea, respectiv Transporturi, condus în prima jumătate a anului de Dan Şova – au redus drastic investiţiile, aducând economia în recesiune.

Iar inundaţiile au spulberat speranţele că agricultura ar putea salva Produsul Intern Brut (PIB).

Datele oficiale privind evoluţia PIB, publicate în detaliu, ieri, de Institutul Naţional de Statistică (INS), arată că agricultura şi construcţiile au frânat creşterea economică atât în al doilea trimestru, cât şi la nivelul primelor şase luni din acest an.

PIB, ajustat sezonier, estimat pentru trimestrul al doilea a fost de 163 de miliarde de lei preţuri curente, în scădere, în termeni reali, cu 1% faţă de primul trimestru şi în creştere cu 1,5% faţă de aceaşi perioadă a anului trecut.

Asta după ce PIB-ul din primele trei luni ale lui 2014 fusese de 161,15 miliarde de lei, în scădere cu 0,2% faţă de trimestrul anterior.

Iar scăderea imediat după scădere înseamnă, în termeni „tehnici“, recesiune.

Reţeta recesiunii

Reducerea cu aproape 2,5 miliarde de lei a cheltuielilor bugetare de capital în primele şapte luni a dus la oprirea de lucrări şi de achiziţii publice care ar fi avut efect de multiplicare în economie.

Lipsa investiţiilor se vede acum în detaliile PIB-ului: sectorul de construcţii a scăzut cu 3,6%, iar formarea brută de capital – cu 3%.

În termeni nominali, cheltuielile de capital din primele şapte luni ale acestui an au însumat 5,93 miliarde de lei, după ce în aceeaşi perioadă din 2013 totalizau 8,36 miliarde de lei, reiese din datele Ministerului Finanţelor.

Practic, investiţiile publice au scăzut cu aproape 2,5 miliarde de lei, iar efectele acestei reduceri sunt deja evidente.

Legătura dintre scăderea investiţiilor publice şi scăderea economiei este cu atât mai strânsă cu cât statul deţine o pondere semnificativă în PIB.

Pentru primul semestru din acest an, INS a calculat un PIB de 279,35 miliarde de lei, în creştere cu 2,4%.

Contribuţii la creşterea PIB în primul semestru au avut industria (+1,4%), cu o pondere de 31,4% la formarea PIB şi al cărei volum de activitate s-a majorat cu 4,6%, şi informaţiile şi comunicaţiile (+0,3%), cu o pondere de 4,1% la formarea PIB şi al cărei volum de activitate s-a majorat cu 8,7%.

O contribuţie pozitivă semnificativă au avut-o impozitele nete pe produs (+0,8%), a căror pondere la formarea PIB a fost de 13,4% şi care au înregistrat o creştere a volumului de 6,2%.

Reducerea volumului de activitate din construcţii, cu 3,6%, a avut un impact negativ asupra evoluţiei PIB, contribuţia sa la creşterea PIB fiind de -0,2%.

De asemenea, agricultura, silvicultura şi pescuitul au avut o contribuţie negativă la creşterea PIB (-0,1%) ca urmare a scăderii volumului de activitate cu 4,8%.

Din punctul de vedere al utilizării PIB, cele mai importante contribuţii la creşterea PIB în primele şase luni ale anului le-au înregistrat consumul gospodăriilor populaţiei (+3,3%), cu o pondere de 65,6% la utilizarea PIB şi al cărei volum s-a majorat cu 5,1%, şi exportul net (+1%), consecinţă a creşterii cu 12,8% a exporturilor de bunuri şi servicii corelată cu creşterea mai redusă a volumulului importurilor de bunuri şi servicii, cu 10,6%.

Ca urmare a scăderii semnificative a volumului formării brute de capital fix, cu 11,2%, aceasta a avut o contribuţie negativă la creşterea PIB, de -2,2%.

„Tigrul Europei“ a căzut din pod

Potrivit datelor publicate de Eurostat, România a înregistrat cea mai mare scădere economică din UE 28 în al doilea trimestru al anului, de -1%.

O cădere, să recunoaştem, spectaculoasă după ce în 2013 România şi-a consolidat renumele de „Tigrul Europei“, cu creşterea PIB de 3,5% – recordul UE al anului trecut.

Investiţiile în economie au scăzut cu aproape 10% în prima jumătate a acestui an

Investiţiile realizate în economia naţională au scăzut atât în trimestrul al doilea din acest an, cât şi în primul semestru, comparativ cu perioadele similare din anul precedent, cu 9,1% fiecare.

Potrivit datelor provizorii transmise ieri de INS, investiţiile concretizate în lucrări de construcţii noi, în semestrul I, au însumat 11,1 miliarde de lei, reprezentând 44,4% din total, faţă de 44% în primul semestru din 2013.

Totodată, investiţiile în utilaje şi mijloace de transport au însumat 11,1 miliarde de lei, reprezentând 44,3% din total, faţă de 47,7% în primul semestru din 2013.

În trimestrul II din 2014, comparativ cu trimestrul II al anului trecut, investiţiile nete realizate în economia naţională au scăzut cu 9,1%, diminuare înregistrată la utilaje (inclusiv mijloace de transport) şi lucrări de construcţii noi, cu 16,1%, respectiv cu 7,5%.

Doar la capitolul „alte cheltuieli“ s-a înregistrat o creştere, avansul fiind de 20,8%.

Comparativ cu trimestrul II 2013, în trimestrul II din acest an se constată o creştere a ponderii investiţiilor nete în alte cheltuieli, cu 2,9 puncte procentuale, şi în lucrări de construcţii noi, cu 0,6 puncte procentuale.

Ponderea investiţiilor nete în utilaje (inclusiv mijloace de transport) a scăzut cu 3,5 puncte procentuale, mai arată datele INS.

Mai mulţi oameni mi-au pus întrebarea asta şi m-am gândit să răspund mai pe larg pe blog. În primul rând trebuie spus că există o confruntare permanentă între diversele grupări/ organizaţii. Conflictul este regula. De principiu toată lumea încearcă să dezamorseze conflictele prin negociere, prin cedări mai mult sau mai puţin reciproc avantajoase. Când negocierile nu mai dau rezultate se ajunge la decizia recurgerii la violenţă. Pax romana a fost un război permanent – războaie cu fiecare nou popor care se învecina cu graniţele romanilor, războaie civile nenumărate. Pacea romană a fost o impunere cu forţa a unui set de reguli. Pacea nu există decât în capetele visătorilor.

De exemplu Ungaria ar face orice să schimbe regulile referitoare la Transilvania. În vara anului 1989, ungurii încă într-un regim comunist simţeau dincotro bătea vântul şi s-au aliniat rapid la „valorile occidentale” cu ochii pe Transilvania (pe larg aici). Mai nou, premierul Viktor Orban a făcut o voltă şi a renunţat la democraţia occidentală, tot în speranţa că se va produce o schimbare în regiune. Pe scurt: războiul este regula, pacea este excepţia şi din când în când oamenii încep să se ucidă între ei.

Ne va ataca Rusia?

Nu cred asta. Rusia este extrem de ocupată cu războiul din Ucraina în acest moment. Moscova s-a temut întotdeauna de un coridor unit de la Baltica la Marea Neagră. În perioada interbelică a existat un astfel de coridor extrem de slab, construit strâmb şi lipsit de sprijin extern. Chiar şi aşa, Moscova nu a îndrăznit să spargă acest coridor decât după ce a ajuns la un acord cu Germania nazistă şi piesele componente au fost demantelate una după cealaltă. În prezent, coridorul de la Marea Baltică la Marea Neagră este garantat şi susţinut de NATO. Articolele cu armata rusă care cucereşte România în 12 – 24 – 48 de ore sunt elemente de propagandă şi nimic mai mult. (Găsiţi aici o analiză detaliată asupra chestiunii). În acest moment mare parte din resursele militare convenţionale ale Rusiei sunt concentrate în Ucraina. România este încă foarte departe şi nu reprezintă în acest moment o ţintă pentru mijloacele convenţionale. Altfel stă povestea când vine vorba de scutul anti-rachetă de la Deveselu şi capacităţile nucleare ale Rusiei. Însă Moscova ne-a spus de mult că îşi îndreaptă rachetele către noi.

Nu cred totuşi că se va ajunge la un conflict nuclear, în ciuda recentei ameninţări a lui Putin. Statele mari din Uniunea Europeană – mai precis Germania – se străduiesc din răsputeri să nu se implice foarte mult în Ucraina. Nici americanii nu au capacitatea de a acţiona în regiune – cu atât mai puţin dorinţa. Nimeni nu se grăbeşte să spună că există un război între Ucraina şi Rusia. Până şi Băsescu ne-a explicat că nu poate fi vorba de o invazie deoarece sunt puţine trupe ruse implicate. A spus şi omul ce i s-a zis să spună. Occidentalii încă speră să rezolve problema prin negocieri, iar după ce starea de război dintre Rusia şi Ucraina ar fi „conştientizată” la nivel internaţional soluţiile s-ar impune de la sine. Aşa, încă se mai poate discuta.

Novorossia, proiectul Moscovei

Putin a anunţat ideea creării Novorossiei, vechiul teritoriu din secolul al XVIII-lea care acoperea stepele din nordul Mării Negre (am explicat aici ce cred eu că îl mână pe Putin la luptă). Se va întinde această Novorossie până la Odessa sau se va opri la Delta Dunării? Greu de spus. Un lucru e limpede: luptele din Ucraina nu se vor opri până când Novorossia nu va deveni realitate. Va fi poate un stat independent sau va fi o nouă Transnistrie la dimensiuni mult mai mari – dar va fi o nouă ţară foarte fidelă şi apropiată Rusiei. De restul Ucrainei nu mai prea contează ce se va alege, cel mai probabil va fi un stat slab, cutremurat periodic de crize interne majore, cu economia la pământ, iar oamenii se vor întreba nedumeriţi cum de au ajuns în această situaţie după ce porniseră atât de viforos pe drumul către democraţie şi bunăstare.

Slăbiciunea europeană

În toată această poveste Uniunea Europeană a arătat încă o dată că este extrem de slabă când vine vorba de un conflict real. Singurele garanţii au venit de la NATO care a promis crearea unei forţe capabile să protejeze statele membre din estul continentului. Toate basmele despre „soft-power” s-au făcut franjuri în faţa „omuleţilor verzi” desantaţi de Moscova. Dincolo de slăbiciunea la nivel organizatoric, europenii se dovedesc slabi ca oameni. Nu sunt în stare şi nu vor să meargă la război. Speră că problemele vor fi rezolvate fără ca ei să fie deranjaţi foarte tare. Europenii nu mai prea înţeleg războiul şi se poartă precum copii care îşi acoperă ochii şi strigă încântaţi: „Nu mă vezi! Nu mă vezi!”

Pe foarte scurt: războiul a început de mult, trebuie să ne adaptăm la situaţie şi să supravieţuim.

SUA şi UE se întrec în calificative, care mai de care mai alarmante, după invadarea Ucrainei de către Rusia.

„Cea mai gravă criză de la încheierea Războiului Rece”, “O ameninţare la adresa păcii în Europa”, „O încălcare drastică a dreptului internaţional” sunt doar câteva dintre reacţiile oficiale, formulate în termeni care, în limbajul diplomatic, reflectă cel mai înalt grad de îngrijorare. Problema este că, în afară de declaraţii, mare lucru nu se vede. Şi nici nu este sigur că există capacitate şi voinţă politică pentru o reacţie mai dură.

Rusia nu este orice ţară şi nici Occidentul nu este în cea mai bună formă a sa. Preocupat de propriile sale probleme economice, Vestul pare surprins de “tupeul” Rusiei şi este evident că nu are o strategie pregătită pentru situaţii de acest fel. Cu toate că, după precedentul Georgia, din 2008, NATO, cel puţin, ar fi trebuit să ia în calcul ceea ce se întâmplă în aceste zile.      Deocamdată, trupele ruse au ocupat, fără să tragă un singur glonţ, peninsula Crimeea, unde cea mai mare populaţiei este de origine rusă. Dacă lucrurile se opresc aici, probabil că vom contabiliza un nou conflict îngheţat în zonă, Crimeea fiind practic un “pod” care face legătura cu celelalte enclave rusofone: Transnistria, Abhazia şi Osetia de Sud.

Dacă însă ambiţiile Rusiei vizează şi ocuparea estului Ucrainei, unde tot populaţia rusofonă este majoritară, dar nu într-un procent atât de masiv ca în Crimeea, lucrurile pot degenera cu uşurinţă. Iar un conflict sângeros probabil că va schimba semnificativ datele problemei.  Chiar şi în acest caz însă, opţiunile Vestului sunt limitate. Rusia nu este genul de stat căruia să îi poţi impune sancţiuni economice, fără ca acest lucru să nu se repercuteze grav şi asupra Occidentului.      State precum Finlanda, Suedia, Bulgaria sau ţările baltice sunt dependente de gazul rusesc în proporţie de 100%. Germania sau Polonia, la rândul lor, au un grad de dependenţă de 40-50%. Orice contrasancţiuni din partea Moscovei le-ar crea, cu siguranţă, dificultăţi uriaşe.      În plus, mari centre financiare, aşa cum este Londra, ar putea pierde zecile de miliarde de euro aduse de oligarhii lui Putin, cu efecte deloc neglijabile.     În acest context, adevărata dificultate va fi ca SUA să convingă Marea Britanie şi Germania să transforme şi în fapte îngrijorarea exprimată deocamdată doar prin vorbe.

Indiferent cum vor evolua lucrurile, dacă vor fi impuse sancţiuni sau nu, pentru a reuşi ţările Uniunii Europene vor avea nevoie, în perioada următoare, de ceva ce acum pare să le lipsească destul de mult: solidaritatea.

CEI  CARE  UITĂ ISTORIA,  RISCĂ  SĂ  O  REPETE

Sângerează în doliu Ucraina, lacrimile durerii se revarsă din inimile tuturor iubitorilor de Neam şi Ţară, Adevăr, Dreptate şi Libertate. Suntem alături de tristeţea lor cu inima zdrobită, fiindcă  nu am uitat ce înseamnă sânge şi moarte, deznădejde şi despărţire. Deşi de la acele momente tragice pentru românii din nordul Bucovinei au trecut peste şapte  decenii, ele ne urmăresc cu un nou coşmar, dezlănţuit tot de un regim criminal. Duminica precedentă, când întreg Cernăuţiul, întreaga Bucovină îşi lua rămas bun, petrecându-l în ultimul său drum pe eroul naţional Oleksandr ŞCERBANIUK, împuşcat pe EuroMaidanul din Kyiv, la Mahala, raionul Noua Suliţă,  clopotele durerii au bătut în unison cu cele din întreaga Ucraină, întru pomenirea EROILOR ce străjuiesc  altarele de jertfă ale Neamului, SFINŢILOR  MARTIRI, dornici de libertate, celor răpuşi de gloanţele mitralierelor călăilor sovietici în Lunca Prutului, în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941.

Durerea nealinată a fraţilor noştri ucraineni se contopeşte în aceste zile de după sângeroasa săptămână cu tristeţile  şi rănile deschise, atât de vii ce dor şi sângerează în inimile românilor băştinaşi din nordul Bucovinei, iar martirii, care îşi dorm somnul de veci sub cele 38 de cruci albe ca însăşi puritatea sufletelor sfinţilor ce menţin liniştea şi dăinuirea neamului românesc prin jertfire,  ca şi eroii din  „Suta Sfântă”  a Maidanului, au fost puşi în faţa unei dileme – să moară luptând pentru Ţară şi Libertate sau să renunţe la o parte din propria lor fiinţă, în schimbul unei  existenţe umilitoare. Şi ei, la fel ca şi patrioţii de pe EuroMaidan,  nu şi-au trădat idealurile naţionale, au ales Libertatea.

Au pornit spre ea tot în februarie, cu 73 de ani în urmă, când, nemaiputând suporta jugul stalinist, au dorit să trăiască liberi şi cu demnitate naţională în Ţara lor de obârşie – România, însă au fost trădaţi, astfel tributul măhălenilor la altarul iubirii de Neam  a fost plătit cu sânge nevinovat. Păcatul trădării nu l-a spălat nici apele Prutului, clocotind de sângele fierbinte al înflăcăraţilor patrioţi. Din cele 400 de persoane din Mahala şi satele învecinate, majoritatea bărbaţi voinici şi femei, în vârstă de 30-40 de ani, tineri de 17-20 de ani, au supravieţuit masacrului vreo 40 de oameni, care apoi au fost deportaţi, împreună cu familiile şi rudele în Siberia,  Kazahstan, Karelia, duşi cu forţa la munci silnice în lagărele morţii de pe ţărmurile lacului Onega.

Ca şi acum, mintea noastră refuză parcă să creadă că astfel de crime oribile sunt cu putinţă. Ecoul masacrului de la Lunca e viu în inimile şi conştiinţa măhălenilor. Or, eroii neamului trăiesc în sufletele consătenilor graţie primăresei Elena Nandriş, preoţilor celor trei biserici din sat, care le păstrează mereu vie memoria. Oficiat de preotul Gheorghe Moroz, parastasul de veşnică pomenire  a înălţat spre ceruri gloria eroilor martirizaţi şi prin cântecele coriştilor, dirijaţi de preoteasa Maria, şi prin imnurile de slavă, cântate cu suflet de Elena Petriuc şi Ana Hostiuc, care ne-au convins: „Cât avem o ţară sfântă/ Şi un nai care mai cântă,/Cât există ceva sfânt,/ Vom trăi pe-acest pământ”. Aprinse de tinerele din localitate la crucile de pe aleea eroilor din cimitir, lacrimile de ceară au plâns, adunând picătură cu picătură în veşnicia neuitării.

O lumânare au aprins, prin evocările lor, în memoria eroilor neamului ce s-au sacrificat în numele Patriei, dnii Edmond Neagoe, consul la Consulatul General al României la Cernăuţi, profesorii Constantin Moroşanu din Darabani, preşedintele Asociaţiei „Prietenii Basarabiei, Bucovinei şi Ţinutului Herţa”, vicepreşedintele Vasile Adăscăliţei din Dorohoi, promiţând să organizeze o excursie la mănăstirile din judeţul Suceava pentru un grup de 14 măhăleni şi îndemnându-ne să ne păstrăm limba strămoşilor, să ne iubim Neamul, amintindu-ne că cei care uită istoria, riscă să o repete. Octavian Bivolaru, preşedintele Societăţii „Golgota” din Ucraina, care e prezent la toate manifestările, organizate la Mahala în memoria martirilor neamului, a evocat  tragedia românilor înstrăinaţi de Ţară, în deosebi masacrul de la Lunca, unde cei seceraţi de mitralierele grănicerilor sovietici au fost îngropaţi în patru gropi comune, jertfindu-şi tinereţea, ca şi eroii de pe Maidan, pentru o viaţă mai bună, pentru Libertate.

Cu tristeţea durerii de-o seamă, cu inimile înlăcrimate, mahalencele Rahira Spânu şi Veronica Burcovsca îşi amintesc mereu de rudele lor – Aurel şi Gheorghe Spânu, care au căzut cosiţi de gloanţele grănicerilor bolşevici la Lunca. Aurel avea 21 de ani, iar mezinul Gheorghe – 17. Din această cauză, fiind consideraţi „duşmani ai poporului,” părinţii lor – mama Frosina şi tatăl Florea, împreună cu fiica Maria, au fost deportaţi în Siberia, suportând toate urgiile staliniste, la baştină întorcându-se doar părinţii, căci fiica, murind de foame şi ger, a rămas să zacă în neagră străinătate, fără mormânt şi cruce la căpătâi.

Profesoara de istorie Ana Hostiuc, cea care îşi instruieşte discipolii în spiritul iubirii de neam şi ţară, respect şi neuitare faţă de înaintaşi, a amintit de cele mai sângeroase pagini din istoria românilor bucovineni, de calvarul prin care au trecut consătenii după „eliberarea” ţinutului de iscoadele comuniste.  Cu durerile neamului în suflet,  sub impresia evenimentelor tragice de ultimă oră din Ucraina, dna Elena Nandriş, referindu-se şi la vărsările de sânge, la crimele comise de foştii guvernanţi, şi nu puţinele lacrimi ce s-au vărsat,  e convinsă că tot răul e pedepsit de Cel de Sus, de altfel nu cădea regimul criminal al lui Ianukovyci, care şi-a bătut joc de propriul popor,  exprimându-şi îngrijorarea să nu vină alt regim la fel de crud şi să ne calce pe noi, românii, şi graiul străbun în picioare, precum a procedat cel anterior, în încheiere sensibilizând: „Aici suntem din moşi strămoşi şi rămânem români adevăraţi!”

                                                                                                                  Felicia NICHITA-TOMA

                                                                                                                      Fotografii de autor

Mai mulţi primari şi-au anunţat deciziile de a schimba partidul încă din primele ore după publicarea în Monitorul Oficial a ordonanţei de urgenţă care permite traseismul politic.    Printre primii care şi-au anunţat dezertarea din PNL este Constantin Serioja Hobincă, primarul comunei Moţca, Edilul liberal a anunţat că va trece la PSD. El este nemulţumit de modul în care conducerea PNL Iaşi l-a tratat de-a lungul timpului, dar și de faptul că un fost adversar politic al său, membru PDL, este acum coleg de alianță. Alături de el vor migra şi consilieri locali.Astfel de situații de migrare politică se întâlnesc în mai multe județe din țară. În județul Botoșani, primarul comunei Pomârla, Dumitru Chelariu, este primul care va folosi ordonanţa guvernamentală privind migraţia primarilor între partide, fără pierderea mandatului. Dumitru Chelariu vrea să părăsească PDL pentru tabăra social democraților. El spune că în acest fel va primi mai mult suport pentru a-și ajuta comunitatea care l-a ales.

De câteva zile s-a dat liber oficial la traseismul politic, mai bine zis la hoţia pesedistă de tip Pontonel odată cu publicarea în Monitorul Oficial a ordonanţei care permite ca într-un termen de graţie de 45 de zile, aleşii locali să-şi decidă apartenenţa politică fără să îşi mai piardă mandatul.  Această acţiune reprezintă un gest de disperare al PSD şi a echipei din jurul lui plagiatorului Ponta, în contextul în care se apropie alegerile prezidenţiale şi prezidenţiabilul PSD are doar 36% în sondaje. Este  gestul de disperare al unui PSD şi a echipei din jurul lui Ponta este ca o barcă ce prinde apă şi dă să se scufunde. Toa’şu plagiator  Ponta s-a oprit la o creştere de aproximativ 36% în sondaje şi nu prea văd de unde va lua diferenţa de până la 51%. Se confirmă astfel estimările pe care foarte mulţi l-au făcut cu privire la şansele domniei sale de candidat cu succes. Aceste şanse au fost torpilate de întreaga guvernare hoţească a plagiatorului Ponta, de eşecul lui toa’şu Ponta de a naşte un nou fel de a face politică. Iată, acesta este noul fel de a face politică, continuând practici autoritariste, practici totalitare, practici imorale, încercând să schimbe votul alegătorilor, presând primarii cu tot felul de măsuri politico-administrative şi legislative, încercând de fapt să păcălească o întreagă ţară pentru a-şi crea o bază cât mai largă pentru alegerea în funcţia de preşedinte.

Ordonanţa care dă liber primarilor să se înscrie în alte partide politice decât cele din partea cărora au candidat este, un act neconstituţional care dezvăluie latura imorală a PSD.         Eu cred, fără îndoială, această ordonanţă va fi invalidată de CCR. Ordonanţa încalcă criteriul fundamental care este urgenţa. Unde este urgenţa? Este aceea că domnul Ponta are o urgenţă de o strategie pentru alegerile prezidenţiale, că strategii lui au o urgenţă, că PSD are o urgenţă, este altceva. Constituţia cere o urgenţă pentru ţară. Unde este această urgenţă? Astfel că mesajul meu ca militar în rezervă şi director de publicaţie pentru edilii care trădeaza cauza alegătorilor care i-au votat: ,,Această ordonanţă este în acelaşi timp şi o păcăleală pe care PSD o pregăteşte primarilor. Vreau să transmit un mesaj tuturor primarilor care sunt vizaţi sau presaţi de ordonanţă. Fac o greşeală pentru că orice act pe care îl vor face în baza ordonanţei va fi invalidat în justiţie. Odată invalidată ordonanţa, din punct de vedere constituţional, cred că se poate deschide calea în justiţie pentru pierderea mandatului. Îi rog pe primari să nu meargă pe mâna plagiatorului Ponta’’.    Nu vă fie frică, Ponta tot pică!

                                                                                       Gal(r)dr ec Florin Mihai NAHORNIAC

 

Istoria nu trebuie uitată
Spre deosebire de Armata Roşie, Armata Română a respectat legile internaţionale în timpul Campaniei din Est. Soarta războiului nu era decisă în momentul trădării regelui şi a generalilor ca Aldea şi Racoviţă, iar dacă Armata Română i-ar fi oprit pe ruşi pe linia Carpaţilor (vezi episodul Monte Casino, unde germanii au provocat pierderi grele Aliaţilor, rezistând pe poziţii aproape patru luni de zile), condiţiile de armistiţiu ar fi fost altele, în favoarea României – ipoteză susţinută de toţi specialiştii militari. În timp ce vânătorii de munte ai Armatei Române i-ar fi blocat pe sovietici în trecătorile Carpaţilor, restul armatei avea posibilitatea rezolvării problemei Ardealului de nord. Referitor la despăgubirile de război prevăzute în Convenţia de armistiţiu, în lucrarea sa „Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, istoricul Aurică Simion, menţionează suma totală, care a atins valoarea triplă a celei trecute în actele anexă ale convenţiei. Celor care – şi astăzi – intoxicaţi cu istorie fabricată, încă mai întreabă ce a căutat Armata Română dincolo de Nistru?, le ofer o întrebare firească: ce a căutat Armata Română în Ungaria, în Cehoslovacia? Răspunsul nu este dificil: Legile aspre ale războiului i-au purtat pe militarii români, şi dincolo de Nistru, şi dincolo de graniţa de vest a Ţării, unde pierderile României în timpul Campaniei din Vest au fost deosebite. Occidentul nici nu putea şi nici nu intenţiona să facă ceva pentru România. Pe de altă parte, copiii din Germania învaţă cum românii i-au trădat pe nemţi, iar consecinţele sunt vizibile.
Vă supunem spre lectură condiţiile dictatului semnat la Moscova, în urmă cu 69 de ani, aşa cum au fost impuse României după comiterea – la 23 august 1944 – a actului Trădării Naţionale de către ultimul rege al României, act echivalent cu capitularea necondiţionată. Nu putem uita replica lui Viaceslav Molotov la întrebarea şefului delegaţiei române, Lucreţiu Pătrăşcanu: „De ce condiţiile de armistiţiu stabilite cu Antonescu au fost mai generoase decât cele pe care le impuneţi astăzi României?” Răspunsul a fost prompt şi foarte dur: „Antonescu reprezenta România. Voi nu mai reprezentaţi pe nimeni!”.(Ion Măldărescu)
Convenţie de armistiţiu între guvernul român, pe de o parte, şi guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte

Act emis de Guvernul României

Act publicat în Arhivele Dipmomatice Româneşti
Guvernul şi Inaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfringerii României, în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii şi celorlalte Naţiuni Unite, acceptă condiţiunile armistiţiului prezentate de către Guvernele susmenţionatelor trei Puteri Aliate, lucrând în interesele tuturor Naţiunilor Unite.
Pe baza celor de mai sus, reprezentanţii Guvernului şi Înaltului Comandament Român, Ministru de Stat şi Ministru de Justiţie L. Pătrăşcanu, Ministru Subsecretar de Stat al Afacerilor Interne, Adjutant al Majestatii Sale Regelui României, General D. Dămăceanu, Princepele Stirbey şi d-l G. Popp, având depline puteri, pe de o parte, – şi reprezentantul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), Mareşal al Uniunii Sovietice R. I. Malinovski, deplin împuternicit pentru aceasta de către Guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit şi Statelor Unite ale Americii, lucrând în interesul tuturor Naţiunilor Unite, pe de altă parte, au semnat următoarele condiţiuni:

1. Cu începere de la 24 August 1944, ora 4 a.m., România a încetat cu totul operaţiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieşit din războiul împotriva Naţiunilor Unite, a rupt relaţiunile cu Germania şi sateliţii săi, a intrat în război şi va duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei şi Ungariei, cu scopul de a restaura independenţa si suveranitatea României, pentru care scop va pune la dispoziţie nu mai puţin de 12 divizii de infanterie, împreuna cu serviciile tehnice auxiliare. Operaţiunile militare din partea forţelor armate române, cuprinzând forţele navale şi aeriene, împotriva Germaniei şi Ungariei, vor fi purtate sub conducerea generală a Inaltului Comandament Aliat (Sovietic).

2. Guvernul şi Înaltul Comandament al României se obligă să ia masurile pentru dezarmarea şi internarea forţelor armate ale Germaniei şi Ungariei, aflate pe teritoriul României, ca şi pentru internarea cetăţenilor celor două State menţionate, care îşi au reşedinţa acolo.

3. Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura forţelor sovietice, şi ale celorlalţi Aliaţi, inlesniri pentru libera lor mişcare pe teritoriul României, în orice direcţie, dacă este cerut de către situaţia militară, Guvernul şi Înaltul Comandament al României acordând orice concurs posibil pentru o astfel de mişcare, prin mijloacele lor proprii de comunicaţie şi pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă şi în aer .

4. Se restabileşte frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi Romania, stabilită prin acordul sovieto-român, din 28 iunie 1940.

5. Guvernul Român şi Înaltul Comandament al României vor preda imediat Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru înapoierea în ţara lor, pe toţi prizonierii de război sovietici şi aliaţi, aflaţi în mâinile lor, precum şi pe toţi cetăţenii internati şi pe cei aduşi cu sila în România. Din momentul semnării condiţiunilor de armistiţiu (pace) şi până la repatriere, Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să asigure, pe socoteala sa, tuturor prizonierilor de război, sovietici şi aliaţi, precum şi cetăţenilor internaţi sau aduşi cu sila, persoanelor strămutate şi refugiaţilor, hrana potrivită, îmbrăcăminte şi asistenţă medicală, conform cu cerinţele sanitare, cum şi mijloacele de transport pentru reîntoarcerea acestor persoane în ţara lor proprie.

6. Guvernul Român va elibera imediat, fără distincţie de cetăţenie sau naţionalitate, pe toate persoanele arestate din cauza activităţii lor în favoarea Naţiunilor Unite, sau pentru simpatiile lor pentru cauza Naţiunilor Unite, sau din cauza originei lor rasiale, şi va desfiinţa orice legislaţie discriminatorie şi restricţiunile impuse din aceasta cauza.

7. Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să remită ca trofee în mâinile Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) orice material de război al Germaniei şi al sateliţilor ei, aflat pe teritoriul român, inclusiv vasele flotei germane şi ale sateliţilor ei, aflate în apele româneşti.

8. Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să nu permită exportul sau exproprierea a oricarei forme de proprietate (inclusiv obiecte de valoare şi bani) aparţinand Germaniei, Ungariei sau naţionalităţilor lor, sau persoanelor cu reşedinţa în teritoriile lor, sau în teritoriile ocupate de ele, – fără autorizaţia Înaltului Comandament Aliat (Sovietic). Guvernul şi Înaltul Comandament Român vor păstra aceste bunuri în condiţiile ce urmează a se stabili de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

9. Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să remita Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosinţa acestuia, pe întreaga perioadă de război, împotriva Germaniei şi Ungariei, şi în interesul general al Aliaţilor, toate vasele care aparţin sau au aparţinut Naţiunilor Unite aflate în porturile româneşti, indiferent la dispoziţia cui s-ar afla; ulterior aceste vase urmează să fie restituite proprietarilor lor.
Guvernul Român poarta întreaga răspundere materială pentru orice stricăciune sau distrugere a bunurilor susmenţionate, până în momentul predării lor Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).

10. Guvernul Român trebuie să facă, în mod regulat, în moneda românească, plăţile cerute de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), pentru îndeplinirea funcţiilor sale, şi în caz de necesitate va asigura folosinţa, pe teritoriul românesc, a intreprinderilor industriale şi de transport a mijloacelor de comunicaţie, staţiunilor generatoare de energie, intreprinderilor şi instalaţiilor de utilitate publică, depozitelor de combustibili, petrol, alimente şi alte materiale sau servicii, în acord cu instrucţiunile date de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).
Vasele de comerţ româneşti, care se găsesc atât în apele româneşti, cât şi în cele străine, vor fi supuse controlului operativ al Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosirea lor, în interesul general al aliaţilor.

11. Pierderile pricinuite Uniunii Sovietice prin operaţiunile militare şi prin ocuparea de către România a teritoriului sovietic vor fi despăgubite de către România faţă de Uniunea Sovietică, însă, luând în considerare că România nu numai ca s-a retras din război, dar a şi declarat război şi în fapt duce război contra Germaniei şi Ungariei, Parţile sunt de acord ca compensaţiile pentru pierderile menţionate să nu fie plătite în intregime de România, ci numai în parte, şi anume în suma de 300 milioane dolari ai Statelor Unite, plătibili în curs de 6 ani, în marfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini etc.). România va plăti despăgubiri pentru pierderile pricinuite în Romania proprietăţilor celorlalte State Aliate şi nationalităţilor lor, pe timpul războiului, despăgubiri a căror sumă va fi fixată la o dată ulterioară.

12. Guvernul român se obligă ca în termenele indicate de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) să restituie Uniunii Sovietice, în desăvârşită buna stare, toate valorile materiale luate de pe teritoriile ei, în timpul războiului, aparţinând Statului, organizaţiilor publice şi cooperative, intreprinderilor, instituţiilor sau cetăţenilor particulari, precum şi utilajul fabricilor şi uzinelor, locomotive, vagoane de căi ferate, tractoare, autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu şi orice alte bunuri.

13. Guvernul Român se obligă să restabilească toate drepturile legale şi interesele Naţiunilor Unite şi ale naţionalilor lor, pe teritoriul român, aşa cum existau înainte de război, şi să le restituie proprietatea în desăvârşită bună stare.

14. Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război.
15. Guvernul Român se obligă să dizolve imediat toate organizaţiile pro-hitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc, atât cele politice, militare sau paramilitare, cât şi orice alte organizaţii care duc propagandă ostilă Naţiunilor Unite şi în special Uniunii Sovietice, nepermiţând în viitor existenţa unor organizaţii de acest fel.
16. Tipărirea, importul şi răspândirea în România a publicaţiilor periodice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru şi a filmelor, funcţionarea staţiunilor de T.F.F., poşta, telegraf şi telefon vor fi efectuate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

17. Administraţia civilă românească este restabilită pe întregul teritoriu al României, până la o distanţă de linia frontului, de minimum 50-100 km (depinzând de condiţiile terenului), organele administrative româneşti obligându-se să aducă la îndeplinire, în interesul restabilirii păcii şi securităţii, instrucţiunile şi ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), lucrând în numele Puterilor Aliate.

19. Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită Romaniei sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace, şi Guvernul Sovietic este de acord ca forţele sovietice să ia parte în acest scop, în operaţiuni militare, conjugate cu România, contra Germaniei şi Ungariei.

20. Prezentele condiţiuni intră în vigoare în momentul semnării lor.

Făcut la Moscova, în patru exemplare, fiecare în limbile română, rusă şi engleză, textele rus şi englez fiind autentice.
Din însărcinarea Guvernului şi Înaltului Comandament al României.
(ss) Lucreţiu Pătrăşcanu
(ss) G-ral adj. Dămăceanu
(ss) Barbu Ştirbey
(ss) G. Popp
Din însărcinarea Guvernelor Statelor Unite ale Americii, Uniunii Republicii Socialiste Sovietice şi Regatului Unit.
(ss) Rodion Malinowski

 

 

CONVENȚIE DE ARMISTITIU

Între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte

Guvernul și Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii și celorlalte Națiuni Unite, acceptă condițiunile Armistițiului prezentate de către Guvernele susmenționatelor Trei Puteri Aliate, lucrând în interesele tuturor Națiunilor Unite.

Pe baza celor de mai sus, reprezentanții Guvernului și Înaltului Comandament Român, Ministru de Stat și Ministru de Justitie L. Pătrășcanu, Ministru Subsecretar de Stat al Afacerilor Interne, Adjutant al Majestății Sale Regelui României, General D. Dămăceanu, Principele B. Știrbey și d-l G. Popp, având depline puteri, pe de o parte, — și reprezentantul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), Mareșal al Uniunii Sovietice R. Ya. Malinowski, deplin împuternicit pentru aceasta de către Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii, lucrând în interesul tuturor Națiunilor Unite, pe de altă parte, au semnat următoarele condițiuni:

1. Cu începere de la 24 August 1944, ora 4 a.m., România a încetat cu totul operațiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieșit din războiul împotriva Națiunilor Unite, a rupt relațiunile cu Germania și sateliții săi, a intrat în război și va duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei și Ungariei, cu scopul de a restaura independența și suveranitatea României, pentru care scop va pune la dispoziție nu mai puțin de 12 divizii de infanterie, împreună cu serviciile tehnice auxiliare.

Operațiunile militare din partea forțelor armate române, cuprinzând forțele navale și aeriene, împotriva Germaniei și Ungariei, vor fi purtate sub conducerea generală a Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).

2. Guvernul și Înaltul Comandament al României se obligă să ia măsurile pentru dezarmarea și internarea forțelor armate ale Germaniei și Ungariei, aflate pe teritoriul României, ca și pentru internarea cetățenilor celor două State menționate, care își au reședinta acolo (vezi anexa la art. 2).

3. Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura forțelor sovietice, și ale celorlalți Aliați, înlesniri pentru libera lor mișcare pe teritoriul României, în orice direcție, dacă este cerut de către situația militară, Guvernul și Înaltul Comandament al României acordând orice concurs posibil pentru o astfel de mișcare, prin mijloacele lor proprii de comunicație și pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă și în aer (vezi anexa la art. 3).

4. Se restabilește frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice și România, stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940.

5. Guvernul Român și Înaltul Comandament al României vor preda imediat Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru înapoierea în țara lor, pe toți prizonierii de război sovietici și aliați, aflați în mâinile lor, precum și pe toți cetățenii internați și pe cei aduși cu sila în România.

Din momentul semnării condițiunilor de armistițiu (pace) și până la repatriere, Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să asigure, pe socoteala sa, tuturor prizonierilor de război, sovietici și aliați, precum și cetățenilor internați sau aduși cu sila, persoanelor strămutate și refugiaților, hrana potrivită, îmbrăcăminte și asistență medicală, conform cu cerințele sanitare, cum și mijloacele de transport pentru reîntoarcerea acestor persoane în țara lor proprie.

6. Guvernul Român va elibera imediat, fără distincție de cetățenie sau naționalitate, pe toate persoanele arestate din cauza activității lor în favoarea Națiunilor Unite, sau pentru simpatiile lor pentru cauza Națiunilor Unite, sau din cauza originei lor rasiale, și va desființa orice legislație discriminatorie și restricțiunile impuse din această cauză.

7. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să remită ca trofee în mâinile Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) orice material de război al Germaniei și al sateliților ei, aflat pe teritoriul român, inclusiv vasele flotei germane și ale sateliților ei, aflate în apele românești.

8. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să nu permită exportul sau exproprierea a oricărei forme de propritate (inclusiv obiecte de valoare și bani) aparținând Germaniei, Ungariei sau naționalităților lor, sau persoanelor cu reședința în teritoriile lor, sau în teritoriile ocupate de ele, — fără autorizația Înaltului Comandament Aliat (Sovietic). Guvernul și Înaltul Comandament Român vor păstra aceste bunuri în condițiile ce urmează a se stabili de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

9. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să remită Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosința acestuia, pe întreaga perioadă de război, împotriva Germaniei și Ungariei, și în interesul general al Aliaților, toate vasele care aparțin sau au aparținut Națiunilor Unite aflate în porturile românești, indiferent la dispoziția cui s-ar afla; ulterior aceste vase urmează să fie restituite proprietarilor lor.

Guvernul Român poartă întreaga răspundere materială pentru orice stricăciune sau distrugere a bunurilor susmenționate, până în momentul predării lor Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).

10. Guvernul Român trebuie să facă, în mod regulat, în monedă românească, plățile cerute de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), pentru îndeplinirea funcțiilor sale, și în caz de necesitate va asigura folosința, pe teritoriul românesc, a întreprinderilor industriale și de transport a mijloacelor de comunicație, stațiunilor generatoare de energie, întreprinderilor și instalațiilor de utilitate publică, depozitelor de combustibili, petrol, alimente și alte materiale sau servicii, în acord cu instrucțiunile date de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

Vasele de comerț românești, care se găsesc atât în apele românești, cât și în cele străine, vor fi supuse controlului operativ al Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosirea lor, în interesul general al aliaților (vezi anexa la art. 10).

11. Pierderile pricinuite Uniunii Sovietice prin operațiunile militare și prin ocuparea de către România a teritoriului sovietic vor fi despăgubite de către România față de Uniunea Sovietică, însă, luând în considerare că România nu numai că s-a retras din război, dar a și declarat război și în fapt duce război contra Germaniei și Ungariei, Părțile sunt de acord ca compensațiile pentru pierderile menționate să nu fie plătite în întregime de România, ci numai în parte, și anume în suma de 300 milioane dolari ai Statelor Unite, plătibili în curs de 6 ani, în mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime și fluviale, diverse mașini etc.)

România va plăti despăgubiri pentru pierderile pricinuite în România proprietăților celorlalte State Aliate și naționalităților lor, pe timpul războiului, despăgubiri a căror sumă va fi fixată la o dată ulterioară (vezi anexa la art. 11).

12. Guvernul român se obligă ca în termenele indicate de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) să restituie Uniunii Sovietice, în desăvârșită bună stare, toate valorile materiale luate de pe teritoriile ei, în timpul războiului, aparținând Statului, organizațiilor publice și cooperative, întreprinderilor, instituțiilor sau cetățenilor particulari, precum și utilajul fabricilor și uzinelor, locomotive, vagoane de căi ferate, tractoare, autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu și orice alte bunuri.

13. Guvernul Român se obligă să restabilească toate drepturile legale și interesele Națiunilor Unite și ale naționalilor lor, pe teritoriul român, așa cum existau înainte de război, și să le restituie proprietatea în desăvârșită bună stare.

14. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), la arestarea și judecarea persoanelor acuzate de crime de război.

15. Guvernul Român se obligă să dizolve imediat toate organizațiile pro-hitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc, atât cele politice, militare sau paramilitare, cât și orice alte organizații care duc propagandă ostilă Națiunilor Unite și în special Uniunii Sovietice, nepermițând în viitor existența unor organizații de acest fel.

16. Tipărirea, importul și răspândirea în România a publicațiilor periodice și neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru și a filmelor, funcționarea stațiunilor de T.F.F., poștă, telegraf și telefon vor fi efectuate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic). (Vezi anexa la art. 16).

17. Administrația civilă românească este restabilită pe întregul teritoriu al României, până la o distanță de linia frontului, de minimum 50 – 100 km (depinzând de condițiile terenului), organele administrative românești obligându-se sa aducă la îndeplinire, în interesul restabilirii păcii și securității, instrucțiunile și ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), lucrând în numele Puterilor Aliate (vezi anexa la art. 18).

19. Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă și neavenită și sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace, și Guvernul Sovietic este de acord ca forțele sovietice să ia parte în acest scop, în operațiuni militare, conjugate cu România, contra Germaniei și Ungariei.

20. Prezentele condițiuni intră în vigoare în momentul semnării lor.

Făcut la Moscova, în patru exemplare, fiecare în limbile română, rusă și engleză, textele rus și englez fiind autentice.

12 Septembrie 1944.
Din însărcinarea Guvernului și Înaltului Comandament al României,

(ss) LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU

(ss) G-RAL ADJ. DĂMĂCEANU

(ss) B. ȘTIRBEY

(ss) G. POPP

Din însărcinarea Guvernelor Statelor Unite ale Americii, Uniunii Republicii Socialiste Sovietice și Regatului Unit,

(ss) R. YA. MALINOWSKI

 

ANEXA

La Convenția de Armistițiu între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte

A. Anexă la art. 2

Măsurile prevăzute la art. 2 al Convenției referitoare la internarea cetățenilor germani și unguri, actualmente aflându-se în teritoriul român, nu se aplică cetățenilor de origine evreiască ai acestor țări.

B. Anexă la art. 3

Prin cooperarea Guvernului Român și Înaltului Comandament Român, menționată în art. 3 al acestei Convențiuni, se înțelege punerea la dispoziția Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru deplina folosință cum va socoti de cuviință, pe durata armistițiului, a tuturor construcțiilor și instalațiunilor românești, militare, aeriene și navale, porturi, cheiuri, cazărmi, magazii, câmpuri de aviație, mijloace de comunicație, stațiuni meteorologice, care ar putea fi cerute pentru nevoi militare în desăvârșită bună stare și cu personalul necesar pentru întreținerea lor.

C. Anexă la art. 10

Guvernul Român va retrage și răscumpăra în limitele de timp și potrivit condițiunilor pe care Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) le va specifica, toate monetele deținute în teritoriul românesc și emise de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) și va înmâna moneta astfel retrasă fără plată Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).

D. Anexă la art. 11

Baza pentru aranjamentul plăților de compensații prevăzute în art. 11 al prezentei Convenții va fi dolarul american la paritatea sa aur din ziua semnării acestei convenții, adică 35 de dolari pentru o uncie de aur.

E. Anexă la art. 16

Guvernul Român se obligă ca transmiterile fără fir, corespondența telegrafică și poștală, corespondența cifrată și prin curier, precum și comunicările telefonice cu țările străine ale Ambasadelor, Legațiunilor și Consulatelor aflătoare în România să fie dirijate potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

F. Anexă la art. 18

Controlul cu privire la exacta execuție a clauzelor de armistițiu este încredințat Comisiunii Aliate de control, care va fi stabilită în conformitate cu art. 18 al Convenției de Armistițiu.

Guvernul Român și organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiunii Aliate de constor care decurg din Convenția de Armistițiu.

Comisiunea Aliată de control va instaura organe sau secțiuni împuternicindu-le respectiv cu executarea de diferite funcțiuni.

În plus, Comisiunea Aliată de control va putea să aibă funcționari în diferite părți ale României.

Comisiunea Aliată de control va avea sediul său în București.

Moscova, 12 Septembrie 1944.

 

Singurele surse directe, descrieri și imagini pe care o avem despre regele Burebista se găsesc  Strabon: Geografia VII.3.5, VII.3.11 și XVI.2.39; Iordanes: Getica XI 67; și inscripția găsită la Balcic în Bulgaria ce se găsește azi în Muzeul Național din Sofia, și care este un decret din partea conducătorilor Orașului Dionysopolis pentru Acornion.

NU SE STIE CUM ARĂTA BUREBISTA. Imaginea folosită de noi este o reprezentare contemporană

Burebista, conducătorul pe care Ceauşescu îl considera strămoşul său, este astfel prezentat de Strabon:

„VII,3,5. Se spune că un get cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins-o de la egipteni, căci cutreierările sale l-ar fi dus până acolo. Intorcându-se la el în ţară, s-ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor – întrucât, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea prorociri. În cele din urmă l-a convins pe rege să-l facă părtaş la domnie, spunându-i că este în stare să-i vestească voinţa zeilor. Mai întâi, [Zamolxis] s-ar fi făcut preot al zeului cel mai slăvit la ei, iar după aceea a primit şi numele de zeu, petrecându-şi viaţa într-o peşteră, pe care a ocupat-o el şi unde ceilalţi nu puteau intra. Se întâlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră [datorită lui] mult mai ascultători decât înainte. Căci supuşii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat pînă în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să-l sfătuiască pe rege – şi acelui om geţii îi spuneau zeu. Muntele [unde se afla peştera] a fost socotit sfânt şi s-a numit aşa. I se zicea Cogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el. Pe când domnea asupra geţilor Burebista – împotriva căruia s-a pregătit să pornească divinul Cezar -, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos. A dăinuit la geţi obiceiul pitagoreic, adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor.

VII,3,7. … Aceştia susţinea [Homer], din pricina neştiinţei sale, nu pomeneşte pe sciţi şi nu aminteşte de cruzimea lor faţă de străini, pe care-i jertfeau şi-i mâncau, slujindu-se la băut de ţestele lor. Şi el nu spune că din pricina acestora a dobândit marea numele de «neospitaliera». Mai adaugă ei că Homer născoceşte neamuri, cum ar fi străluciţii hipemolgi, galactofagi şi abii – oameni foarte drepţi -, care nu au trăit nicăieri. Dar atunci cum de i s-a dat numele de «neospitalieră», dacă nu cunoşteau cruzimea celor de acolo, ori pe cei care mai ales se arătau cruzi? Aceştia nu puteau fi decât sciţii, bau, poate, pe atunci cei ce locuiau dincolo de misi, de traci şi de geţi, nu erau nici hipemolgi, nici galactofagi, nici abii? Dar şi în ziua de azi se găsesc pe meleagurile acelea locuitori numiţi «hamaxoici» şi «nomazi», care trăiesc din ce produc turmele lor, din lapte şi brînză, mai ales de iapă. Ei nu ştiu sa strângă bogăţii sau să facă negoţ decât dând o marfă în schimbul alteia. Cum se poate, aşadar, să nu-i fi cunoscut el pe sciţi, când doar vorbeşte de hipemolgi şi de galactofagi? Căci pe atunci sciţii erau numiţi hipemolgi, precum ne arată şi Hesiod în versurile citate de Eratostene: «Pe etiopieni, pe liguri şi pe sciţii hipemolgi». De ce trebuie, prin urmare, să ne mirăm dacă, din pricina deselor înşelătorii care se fac la noi – când este vorba de învoieli -, Homer i-a numit cei mai drepţi pe nişte oameni care nu îşi petrec cât de cât viaţa îndeletnicindu-se cu învoieli şi cu agonisirea banilor, oameni care nu posedă nimic afară de sabie şi de cupă? Căci totul este în devălmăşie la ei, şi, în primul rând, femeile şi copiii – aşa cum concepe Platon. De altfel şi Eschil se arată a fi de partea lui Homer când spune despre sciţi: «Sciţii care mănâncă brânză din lapte de iapă şi au legi bune». Aceasta este părerea grecilor şi în ziua de astăzi. Noi socotim pe sciţi drept oameni cu viaţa cea mai simplă şi cei mai fără vicleşug, cu mult mai puţin pretenţioşi decât noi şi de o mai mare cumpătare. Cu toate acestea, felul nostru de viaţă s-a răspândit aproape la toţi, corupând moravurile şi introducând la sciţi viaţa foarte îmbelşugată şi trăită în desfătări, izvorul tuturor răutăţilor, prin care ei urmăreau să-şi mulţumească nenumăratele lor pofte. Vicleniile acestea au pătruns în mare parte şi la barbari, printre alţii, la nomazi, încumetându-se a porni pe mare, ei s-au corupt; au prădat şi au ucis pe străini. După ce au ajuns în legătură cu tot soiul de oameni, au împrumutat de la aceştia luxul şi obiceiurile negustoreşti. Măcar că acestea par să ajute la îmblânzirea deprinderilor, de fapt le strică şi înlocuiesc simplitatea – despre care tocmai am vorbit – cu vicleşugul.          VII,3,8. Sciţii care au trăit înaintea noastră – mai ales cei de pe vremea lui Homer – au fost socotiţi de către eleni aşa cum spune Homer că au fost şi cum au şi fost de fapt. Vezi ce povesteşte Herodot despre regele scit împotriva căruia pornise cu război Darius şi ce răspuns i-a trimis acela. Vezi de asemenea ce spune Crisip cu privire la regii Bosporului, printre care este şi Leucon. Epistolele persane şi Cuvintele vrednice de amintire, care s-au păstrat de la egipteni, babilonieni şi inzi, sunt pline – şi ele – de această simplitate, despre care am pomenit. Din această pricină şi Anacharsis şi Abaris şi cîţiva alţii, la fel cu ei, erau vestiţi printre eleni, pentru felul lor deosebit – specific neamului din care făceau parte -, întrunind bunăvoinţa, simplitatea şi dreptatea. Dar ce să mai spunem despre cei vechi? Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus,după ce a năvălit în ţara tribalilor – despre care ştia că se întindeau până la Istru şi insula Peuce, din Istru -, cunoscând de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat pînă acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. (Acolo se refugiase Syrmos, regele tribalilor, şi se împotrivea încercării lui [Alexandru] de a debarca). Atunci acesta, după ce intra în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse – cât putu mai repede – la el în ţară.

A primit daruri de la seminţiile de acolo şi de la Syrmos. Ptolemeu, fiul lui Lagos, spune că în cursul acestei expediţii au sosit la Alexandru celţii de lângă Marea Adriatică, pentru a stabili cu el legături de prietenie şi ospitalitate. Regele, primindu-i cu multă bunăvoinţă, şi întrebă – în timpul ospăţului – de ce se tem ei mai tare; credea că vor rosti numele lui. Iar ei au răspuns că de nici un om; ziceau doar că le este frică să nu se prăbuşească peste ei cumva cerul. Dar – au adăugat aceştia – pun mai presus de orice prietenia unui om atât de însemnat. Iată, prin urmare, caracteristicile simplităţii barbare. Unul din ei n-a îngăduit debarcarea în insulă, însă a trimis daruri şi a legat prietenie cu cel care-l atacase. Ceilalţi pomeniţi, susţinînd că nu se tem de nimeni, au spus totuşi că preţuiesc mai mult decât orice prietenia oamenilor mari. [Încă un exemplu]. Pe timpul urmaşilor lui Alexandru, rege al geţilor era Dromichaites. Acesta – după ce l-a prins pe Lisimah, care pornise cu război împotriva lui – i-a arătat mai întâi sărăcia lui şi a neamului său, precum şi traiul lor cumpătat. I-a îndemnat apoi să nu mai poarte război împotriva unor oameni de soiul lor, ci [mai degrabă] să caute a se împrieteni cu dânşii. Iar după ce l-a cinstit ca pe un oaspe, a legat prietenie cu el şi l-a lăsat să plece.    VII,3,10. Şi cu privire la misi trebuie să i se ceară socoteală lui Apollodor, pentru ceea ce spune despre ei Homer în versurile sale. Nu cumva îi crede şi pe ei nişte născociri, atunci când poetul zice: «a misilor care luptă corp la corp şi a străluciţilor hipemolgi»? Vede în ei pe aceia din Asia? Dacă înţelege să vorbească despre cei din Asia, atunci nu desluşeşte bine pe Homer, după cum am arătat mai sus. Susţinând că ei nu sunt decât născocirea poetului, întrucât n-ar fi existat misi în Tracia, [el contrazice] realitatea, într-adevăr, chiar în zilele noastre Aelius Catus a strămutat din teritoriul de dincolo de Istru în Tracia cincizeci de mii de oameni luaţi de la geţi, neam vorbind aceeaşi limbă cu tracii. Şi acum ei locuiesc acolo, iar numele lor este moesi. Se poate că şi mai înainte li se spunea astfel, iar în Asia numele lor s-a prefăcut în misi. Sau, mai înainte, cei din Tracia se numeau misi, ceea ce se potriveşte mai bine cu istoria şi cu cele ce pretinde poetul. Dar despre aceasta sunt de ajuns cele de mai sus. Acum mă întorc la explicaţiile ce trebuie să vină la rând.       VII,3,11. Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia – până în Macedonia şi Iliria -, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii şi a nimicit pe de-a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci. Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ajutor pe Deceneu, un şarlatan care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau [geţii], este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin. Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci, însă, stăpânirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într-un fel, când într-altul.     VII,3,12. A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alţii geţi. Geţii sunt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului. Socot că ei se numeau în vechime davi. De aici şi numele de sclavi, Geta şi Davos, obişnuite la atici. Această presupunere merită mai multă crezare decât aceea potrivit căreia numele ar veni de la «sciţii dai», care locuiesc prea departe, lângă Hyrcania; şi nu pare de crezut să se fi adus de acolo sclavi în Atica. Într-adevăr, atenienii îi numeau pe sclavii lor după numele neamurilor de unde îi aduceau – cum ar fi Lydos şi Syros -, sau îi numeau cu acele nume care erau mai obişnuite în tara lor de baştină, bunăoară: Manes ori Midas, pe cei din Frigia, şi Tibios, pe cei din Paflagonia. Neamul geţilor, care se înălţase atât de mult sub Burebista, a decăzut [apoi] cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice şi din pricina romanilor. Totuşi, ei sunt încă în stare şi astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni.    VII,3,13. Prin ţara lor curge râul Marisos, care se varsă în Dunăre. Pe aceasta îşi făceau romanii aprovizionările pentru război. Ei numeau Danubius partea superioară a fluviului şi cea dinspre izvoare până la cataracte. Ţinuturile de aci se află, în cea mai mare parte, în stăpânirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, până la Pont – de-a lungul căreia trăiesc geţii -, ei o numesc Istru. Dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii. Aceştia sunt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului şi totodată mulţumită faptului ca s-au amestecat cu tracii şi cu misii. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu tribalii, ei fiind de neam trac. Căci şi ei au primit imigrări, întrucât vecinii lor îi cotropeau, fiind mai slabi. Ba chiar, acei de dincolo de Istru – şi anume sciţii, bastarnii şi sarmaţii -, după ce îi învingeau, treceau şi fluviul o dată cu cei alungaţi de ei, statornicindu-se chiar, unii dintre aceştia, fie în insule, fie în Tracia. Cei care locuiau de cealaltă parte a fluviului erau biruiţi urii ales de iliri. Cît despre geţi şi daci după ce numărul lor crescuse neînchipuit de mult, într-atât încât puteau să trimită la luptă pînă la două sute de mii de oameni, ei s-au împuţinat şi au ajuns în zilele noastre cam la vreo patruzeci de mii şi sunt acum pe cale de a se supune romanilor. Nu se află încă de tot sub stăpânirea lor, pentru că îşi mai pun nădejdea în germani, duşmanii romanilor.”

Strabon, istoric și geograf grec, trăiește la cumpăna dintre cele două ere (aprox. 60 î.Hr. – 20 d.Hr.) dar înaintea celor două războaie daco-romane. Pentru greci nimeni și nimic nu putea fi deasupra Eladei, de aceea apelativele ușor jignitoare la adresa lui Zalmoxe. A călătorit mult, dar în documentarea lucrării sale Geografia a apelat atât la propriilor observații, la operelor predecesorilor săi, inclusiv Homer, Eratosthenes, Polybius și Poseidonius, dar și la istorii și povestiri auzite de la comercianți și navigatori din vremea sa. Din acest motiv vedem o continuă dezbatere pe care Strabon o creează cu informațiile din cărțile scrise înaintea sa despre anumite locuri.

                                                             La Iordanes:

Se face mai mult referire la rolul pe care Deceneu l-a avut în reformarea statului și ne mai oferă o dată istorică: ”Apoi, în timpul domniei la goti a lui Burebista, a venit în Gotia Deceneu, pe vremea când Sylla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu-l pe Deceneu, Burebista i-a dat o putere aproape regală.” (Getica 67) Țineți cont că Getica e scrisă târziu la mijlocul secolul VI, deci la peste 500 de ani de la desființarea Daciei lui Decebal de către un istoric got romanizat care încearcă să înflorească istoria goților folosidu-se de frânturi de istorie provenite din lucrări din vremea sa, pierdute azi, și incurcă pe goți cu geți.

Decretul lui Acornion, prin care acest cetățean grec, răsplătit pentru eforturile sale diplomatice, determină evitarea invadării de către Burebista a orașului în care locuia

„Și în timpul din urmă regele Burebista ajungând cel dintâi și cel mai mare din regii din Tracia și stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu (Dunărea n.n.) și de dincolo și a ajuns de asemenea la acesta (la Burebista n.n.) în cea dintâi și cea mai mare prietenie, a obținut cele mai bune foloase pentru patria sa […] atrăgându-și și bunăvoința regelui spre binele orașului […] Și fiind trimis de regele Burebista ca ambasador la Cn(aeius) Pompeius și întâlnindu-se cu acesta în părțile Macedoniei, lângă Heracleea Lyacestis (azi Bitolia-Monastir n.n.) … a purtat cele mai frumoase negocieri.“                                                            

  Nu vom face comentarii si interpretări tocmai pentru că aceasta este o prezentare a surselor. Ceea ce trebuie să cunoașteți este faptul că pe măsură ce un autor antic vorbește de evenimente petrecute cu mult înaintea timpului său, el obisnuieste să copieze din alte   lucrări.

Sursa textelor: Izvoare privind Istoria României, Editura Academiei Republicii Populare România, Bucureşti, 1964

       Gral(r)dr ec Florin Mihai NAHORNIAC

Dispariția lui Elan Schwartzenberg, plecat din România în iulie 2012, ascunde multe necu noscute. Numele acestuia apare în mai multe afaceri controversate, dar și ca girant al unor șpăgi. Procurorii DNA au ajuns la șpaga de 175.000 de euro luată de primarul PSD din Constanța, Radu Mazăre (45 de ani), și de fratele său, senatorul PSD, Alexandru Mazăre (42 de ani), în timp ce îl anchetau pe milionarul Elan Schwartzenberg (47 de ani).      Detaliile apar în referatul prin care anchetatorii au cerut arestarea edilului și a mituitorului, afaceristul israelian Avraham Morgenstern.

                                                 Combinația „Liechtenstein”

Elan este cercetat în două dosare penale: preluarea „Realitatea TV” și cel al dispariției lui Codruț Marta, șeful de cabinet al fostului șef al fiscului, Sorin Blejnar. În aceste dosare, procurorii au cerut autorităților din Principatul Liechtenstein ordinele de plată și extrasele conturilor de la LGT Bank deținute de off-shore-ul Melici Management Inc, controlat de Elan. Din analiza acestora a rezultat că societatea a transferat 175.000 de euro către conturile fraților Mazăre, deschise în Israel.

Procurorii DNA spun că Elan a acționat „ca un liant” între mituitor, Avraham Morgenstern, și mituit, Radu Mazăre. În schimbul banilor, primarul Constanței trebuia să favorizeze firma Shapir Structures într-un contract public evaluat la 10 milioane de euro privind Programul de construire locuințe ieftine din Campusul Social „Henri Coandă”. Elan a acționat și ca un garant al afacerii. În conturile firmei sale din Liechtenstein au fost virați banii, până când Shapir Structures a câștigat contractul. „A fost ales Elan Schwartzenberg pentru a facilita transferul banilor întrucât acesta se bucura de încrederea atât a lui Avraham Morgenstern, cât și a lui Radu Mazăre”, au explicat procurorii DNA.

                                                 „Lucrez cu contul escrow”

În martie 2012, primarul explica, într-o convorbire telefonică, preferința sa pentru un cont escrow- depozit, care are ca scop protejarea participanților la tranzacții comerciale, în care ridicarea banilor este condiționată de îndeplinirea unor condiții contractuale. „Altceva să-ți spun și cu asta încheiem discuția: escrow! Eu de când am învățat să fac business, am învățat să lucrez cu contul escrow”, îi explica Mazăre lui Elan. Imediat după ce afacerea a fost „parafată”, Mazăre a început să pună presiune pe funcționarii Primăriei pentru a favoriza firma Shapir Structures SRL. El a fost interceptat cum dădea ordine unui director din subordinea sa. „Dar știi cum trebuie rezolvată? De urgență. Că pă omul ăsta a făcut blocurile fiindcă l-am rugat eu, ca să nu stăm în c…! …Da, el pierde bani, eu pierdeam imagine…”, ordona Mazăre.

                                                „Când vii tu, aia e rezolvată”

Pe data de 1 septembrie 2011, Radu Mazăre a discutat cu Elan Schwartzenberg despre o călătorie în Israel. Procurorii DNA arată că, atunci, frații Mazăre și-au deschis conturile în care s-a virat șpaga lui Avraham Morgenstern.

Elan Schwartzenberg: Neața, Radule ! Te-am urmărit ieri, foarte bun.

Radu Mazăre: Auzi? Ă..păi tu mi-ai și luat biletul de avion ?

Elan: Eu nu m-am ocupat de nimic, s-a ocupat băiatul meu cu păluga …

Radu: Mă, nu vorbesc de Egipt, că aia, când vii tu, aia e rezolvată, aia mă decontez la tine…

Elan: A…am înțeles !

Radu: Eu vorbesc de Israel.

Elan: Dincolo ți-am făcut o rezervare a…din, din două rațiuni am făcut-o așa, Radu, ca să înțelegi.

Radu: Bine, mă! Bine, O.K.!. Da, tu, tu, tu..și tu mă aștepți acolo ?

Elan: Eu te aștept personal, eu plec cu o zi înainte, că am o altă treabă, te aștept acolo personal, la aeroport…

Azi nu este la modă să fii patriot. Nici patriot local nu prea, din moment ce tot mai mulţi îşi schimbă satul/oraşul natal mutându-se în alte localităţi sau în alte ţări, iar după moartea părinţilor, bunicilor, unii nici nu mai pun piciorul în locul de baştină. Trăim în plină eră a globalizării, un fenomen de care nu scapă nimeni. Efectele globalizării le simţim nu doar prin economie ci şi prin tehnologie, prin relaţiile interpersonale. Răspândirea internetului şi dezvoltarea reţelelor de socializare au apropiat oamenii din diferite colţuri ale lumii, dar i-au îndepărtat, de multe ori, pe cei apropiaţi: părinţii cu propriii lor copii comunică mai mult prin Facebook decât faţă-n faţă, neamurile, prietenii nu se mai vizitează în zilele de sărbători, ci îşi trimit mesaje de felicitare prin telefon sau prin Internet. Ne înstrăinăm şi ne uităm valorile, tradiţiile. Iar dacă adulţii de azi evită să transmită poveştile familiei, valorile microcomunităţii copiilor lor, vom lăsa în urma noastră o generaţie fără amintiri, o generaţie săracă.

Tocmai din acest motiv avem nevoie de patriotismul local, un sentiment puternic ce ne leagă de localitatea şi de comunitatea din care facem parte. Dacă ar trebui să „desenez” portretul adevăratului patriot local, l-aş face după regretatul dascăl din Micherechi, Gheorghe Dulău, care s-a distins dintre consătenii lui prin următoarele: a iubit şi a stimat toţi oamenii din satul său natal, indiferent de vârstă sau confesiune, dar în acelaşi timp a avut tot timpul uşa deschisă pentru toţi străinii, de orice naţionalitate (români, unguri sau japonezi), care au dorit să cunoască obiceiurile, tradiţiile, valorile satului Micherechi şi oamenii care trăiesc acolo. A colecţionat toată viaţa până în ziua morţii tot felul de articole, însemnări despre satul său, a avut nenumărate iniţiative de realizare a unui muzeu al satului, a fotografiat mii de ocazii din satul său, de la nunţi, botezuri sau înmormântări, până la cele mai neobişnuite ocazii. Ne-a fotografiat bunicii cum lucrau pe câmp în vremea  secerişului sau a imortalizat case vechi şi locuitorii lor, portrete de copii şi bătrâni, tot ce credea el că este valoare. Toate astea le făcea fără să-i ceară cineva, fără bani, de multe ori cu sacrificiu financiar personal, doar ascultându-şi bătaia inimii şi înţelegând importanţa momentului. De 9 ani domnul Dulău nu mai e printre noi. Micherechiul îi simte lipsa în fiecare zi…

Din fericire, mai avem şi azi în mica noastră comunitate românească din Ungaria câteva persoane cărora li se potriveşte acest portret al patriotului local. Dar numărul lor este foarte mic, cred că se pot număra pe o singură mână. În ultimii ani, în primul rând în Chitighaz şi în Otlaca-Pustă găsim astfel de persoane. Sunt oameni cu inimă mare şi suflet deschis faţă de tot ce înseamnă valoare românească locală. O caracteristică specială este că o fac benevol, din timpul lor liber.

Nu voi da nume (ei oricum se vor recunoaşte în rândurile mele) pentru a nu-i pune în (eventuale) situaţii neplăcute în faţa altora. Important este ca aceşti patrioţi locali să fie conştienţi de faptul că tot ce fac ei pentru păstrarea valorilor culturale româneşti din localitatea lor este o activitate extrem de preţioasă, ce trebuie încurajată atât de către conducerile locale cât şi de toate organizaţiile româneşti. Numai prin această încurajare, ajutorare şi recunoaştere a muncii lor uneori sisifice vor putea găsi urmaşi care să continue ce au început ei: documentarea, colecţionarea valorilor noastre strămoşeşti.

Înainte ca pesimiştii să creadă că oricum nu merită să faci nimic pentru binele comunităţii, pentru că toată lumea să gândeşte numai la binele lui personal, reamintim sfatul poetului Lucian Blaga care era convins că „nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfeşti pentru el, dacă îi aparţii”.

 

                                                                                                           Eva ŞIMON

                                                                                                                                 Publicatia FOAIA ROMÂNEASCĂ

                                                                                                                                            din Gyula – Ungaria

Portalul Transindex.ro a publicat o investigaţie care spune aşa: instituţii guvernamentale de la Budapesta au finanţat cu vreo 3 milioane de euro reţeaua lui Laszlo Tokes (presă, asociaţii neguvernamentale şi Partidul Popular al Maghiarilor din Transilvania – PPMT) (originalul aici, traducerea editată de Adevărul aici).

La o primă vedere povestea este simplă: durii lui Viktor Orban de la Budapesta s-au certat cu „colaboraţioniştii” UDMR şi au început să pompeze bani în Lazslo Tokes şi organizaţiile lui. UDMR-iştii au răspuns cu o lovitură de presă publicând detaliile acestei finanţări. Un război clasic de imagine pentru resurse. Însă scandalul este mult mai profund.

Informaţiile publicate atestă că Guvernul de la Budapesta şi instituţii de stat maghiare au finanţat activitatea politică a PPMT. Este o diferenţă gigantică între finanţarea unor activităţi culturale destinate păstrării şi promovării identităţii naţionale şi finanţarea activităţii unor partide politice. Aceasta este miza reală a scandalului. Investigaţia jurnalistică ridică o serie de întrebări la care Guvernul de la Budapesta va trebui să răspundă într-o serie de discuţii cu uşile închise. Nimeni de la Bruxelles nu vrea să audă de amestecul Guvernului Ungariei în politica internă a României, mai ales când vine vorba de solicitări de secesiune, mai mult sau mai puţin mascate. Steagurile secuieşti şi bentiţele tricolore sunt poveşti pentru presă. Observaţi cum PPMT-eii lui Laszlo Tokes se grăbesc să dezmintă finanţarea politică (aici) şi cum oficialii de la Budapesta devin din ce în ce mai agresivi (aici). De urmărit ce mesaje va primi Ungaria de la Uniunea Europeană.

 

Acest articol ar fi trebuit să fie un tribut adus lui Radu Beligan la 95 de ani de viaţă şi 75 de ani de teatru. O incursiune la cele trei spectacole în care joacă în această stagiune a deturnat articolul către o întrebare: care e limita actorilor? Când ar trebui să se oprească?

L-am văzut pe Radu Beligan purtat pe braţe de colegii lui de scenă, apoi incapabil să bea un pahar cu apă, apoi uitând replica pe care i-a şoptit-o sufleorul. Cel mai trist a fost atunci când l-am văzut prizonier într-un colţ al scenei, singur, fără putinţa de a se ridica de pe scaun şi a merge câţiva paşi spre alt decor. E groaznic să fii spectatorul unui astfel de moment.
Ştiu prea bine: e o misiune sinucigaşă să scrii despre Radu Beligan fără să foloseşti cuvinte de laudă. E plin internetul de articole care dau de ştire că „Radu Beligan face roluri memorabile la 95 de ani“ sau că „Radu Beligan e în mare vervă pe scenă“. Şi nu e vorba doar de articolaşe de tabloid, cu titluri bombastice. Chiar şi intransigentul jurnalist Cristian Tudor Popescu, omul pe care-l ştim mereu încruntat, exersându-şi cu îndreptăţire mizantropia, chiar şi el a scris nu demult, după ce l-a văzut pe Beligan în piesa „Egoistul“: „Când, la ieşirea din scenă, singura, a ridicat mâinile şi s-a sprijinit apoi, frânt, cu umărul de tocul uşii, lăsându-şi capul în piept, undeva în Popescu s-a închegat o lacrimă“.

De mulţi ani, oamenii care-l iubesc pe Radu Beligan vin în sălile de teatru să vadă un actor, nu o piesă. Spectatorii, criticii şi colegii de breaslă au făcut un scut în jurul lui Radu Beligan, şi pe măsură ce actorul se stinge, mitul lui creşte perpetuu. Mass-media ne arată un artist intoxicat cu teatru, care a ajuns în Cartea Recordurilor pentru longevitate pe scenă. Actorul care galopează de la un spectacol la altul, în ciuda celor 95 de ani. În ultimele săptămâni, eu am văzut însă un om sfârşit, adesea stânjenit de sutele de priviri care aşteaptă de la el lucruri care i-au devenit imposibile.

Radu Beligan: o carieră cât jumătate din istoria teatrului românesc

– S-a născut la Filipeşti-Galbeni, judeţul Bacău, pe 14 decembrie 1918, adică la două săptămâni de la Marea Unire.
– A debutat în cinematografie în anul 1943, jucând rolul lui Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă“, în regia lui Jean Georgescu.
– Un an mai târziu, Mihail Sebastian creează personajul „profesorul Miroiu“ din „Steaua fără nume“ avându-l în gând pe Radu Beligan.
– A fost apreciat de mari nume ale culturii româneşti şi mondiale: Camil Petrescu, Lucia Sturdza Bulandra, Eugen Ionescu, Salvador Dali.
– A ocupat funcţia de director al Teatrului de Comedie din Bucureşti, între 1961 şi 1969, devenind apoi director al Teatrului Naţional Bucureşti (1969-1990).
– De-a lungul celor 75 de ani de carieră a jucat peste 100 de roluri în producţii teatrale sau cinematografice.
– A primit de-a lungul timpului titlurile de doctor honoris causa al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“ din Bucureşti, Ofiţer al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare şi doctor honoris causa al Academiei „George Enescu“ din Iaşi.
– La finalul anului trecut, Radu Beligan a primit titlul de cel mai longeviv actor încă în activitate pe scena de teatru din partea „Guinness World Record“. Dar, ca să fiu sincer până la capăt, eu habar n-am de teatru. Am intrat prima dată într-o sală de spectacole, târziu de tot, la 19 ani. Era „Numele Trandafirului“ la Teatrul Naţional. L-am văzut pe Radu Beligan de departe, din înaltul locurilor de 59.000 de lei vechi. Dar l-am auzit bine. La plecare, peste vâjâitul roţilor de metrou, vocea lui continua să-mi răsune în minte.     Aveam să-l revăd curând în „Take, Ianke şi Cadâr“, apoi în vreo două filme (cât de uşor se dau de gol actorii care iubesc teatrul – nu pot convinge în filme), şi din când în când invitat la vreo emisiune televizată sau prin ziare. Aşa am aflat că Radu Beligan mi-ar putea fi un foarte bun prieten pentru că: îl preferă pe Federer înaintea lui Nadal, pe Topârceanu înaintea tuturor, somnul înaintea chefurilor şi blocurile cu bulină în centrul oraşului în locul vilelor de la periferie. „Aşa ar trebui să gândească oamenii“, mi-am zis.

Tu tot mai trăieşti, bătrâne Radu?

Până să împlinească 90 de ani a fost la emisiunea Eugeniei Vodă, la TVR. Spontan, curios încă, gata oricând să-şi întrebe interlocutoarea: „Dar de unde ştii chestia asta?“, recitând versurile lui Esenin cu care a convins-o pe Lucia Sturdza Bulandra să-l primească în teatru: „Tu tot mai trăieşti, bătrână mamă?/ Ţie cu supunere mă închin/ Mica-ţi casă, seara de aramă/ Lumineze-o paşnic şi senin“.
Şi astfel, prietenul meu imaginar căpăta tot mai mult chipul lui Radu Beligan. Nicio lacrimă nu se închega în suflet. Ba, dimpotrivă, un zâmbet, văzându-l sincer îngrijorat de perspectiva ca peste ani un teatru să-i poarte numele: „Nu vreau, lasă! Nu-mi place. Cine ştie… «Teatrul Radu Beligan»… poate fac nişte spectacole proaste şi după-aia mă înjură lumea tot pe mine“.
Atunci, Eugenia Vodă i-a spus: „Tu, dacă vrei, poţi să taci o oră şi tăcerea ta e încărcată de valoare şi de sens“. Poate că nu peste mult, chiar asta se va întâmpla. Oamenii vor veni să-l asculte pe Radu Beligan cum tace. Până atunci, puteţi să-i urmăriţi calvarul în trei acte: „Confesiuni despre viaţă şi artă“, „Lecţia de violoncel“ şi „Egoistul“.

„Mă uit scârbit la tot şi-aş vrea să mor                                                                                                          

„Confesiuni despre viaţă şi artă“ nu este o piesă de teatru. Este chiar viaţa lui Radu Beligan povestită de el însuşi. I-am ascultat confesiunile într-o seară de iarnă târzie, la teatrul Elisabeta, peste drum de parcul Cişmigiu. O scenă, o masă, un scaun şi un pahar cu apă. Actorul a intrat în acest decor şi a început să-şi citească viaţa de pe nişte coli de hârtie.
Nu pot să nu mă gândesc: când Radu Beligan avea vârsta pe care o am eu acum, în România era instaurat comunismul. Ascultaţi aici poveste: „În 1950 eram la o masă cu Ion Barbu, Şerban Cioculescu şi Ion Iancovescu, în braseria de la Athenée Palace. Uşa se deschide brusc şi un tânăr gazetar de la «Scânteia» se îndreaptă spre noi debordând de entuziasm: «Aţi auzit? Aţi auzit? În curând, în Uniunea Sovietică pâinea va fi gratis». «Da, dar cu ce preţ…» a replicat, trist, Iancovescu. Calamburul l-a costat câteva luni de puşcărie“.
Fiecare îşi face propria selecţie în amintiri. Despre comunism, Radu Beligan a păstrat această poveste dulce-amară. Nimic despre teatrul politic al anilor ’50, nimic despre propaganda din filme precum „Răsună Valea“, nimic despre cei 20 de ani în care a fost membru al Comitetului Central. N-am niciun dubiu că Beligan, care a înţeles atât de bine teatrul absurd al lui Ionescu, ne-ar fi putut spune mai multe despre teatrul absurd din cancelariile CC-ului. A ales să tacă pentru că, aşa cum a spus-o de mai multe ori după Revoluţie, a iubit prea mult teatrul. Da, dar cu ce preţ?, ne întrebăm acum. Preţul a fost plătit în 1990, când ministrul Culturii, Andrei Pleşu, l-a dat afară din funcţia de director al Teatrului Naţional. Radu Beligan s-a întristat, dar a plecat. Era vremea Golaniadei şi în faţa Teatrului Naţional se scanda „Cine este trist este comunist“.  Apoi ziarele au scos din arhivă nişte texte scrise de comunistul Radu Beligan pe parcursul ascensiunii sale politice. Da, a aşternut şi Radu Beligan pe hârtie teribila alăturare de cuvinte „noua orânduire“. „Tovarăşe Păunescu… către un teatru superior-agitatoric trebuie să se îndrepte, cred eu, teatrul naţional al unei epoci socialiste“, spunea Radu Beligan într-un interviu acordat, la începutul anilor ’70, lui Adrian Păunescu. Aşa că nimic n-a fost gratis, nici pâinea din URSS, nici sintagma  „Radu Beligan – o viaţă închinată teatrului“.

Sunt treizeci de ani de când mă gândesc că s-ar putea să mă bucur de ultimul Crăciun
Radu Beligan
actor român

Potopul dintr-un pahar cu apă

„E jale mare aici“, spune, la un moment dat, Radu Beligan. A ajuns cu confesiunile la momentul anilor ’70 şi s-a oprit dintr-o dată. „E jale mare aici. Apă, apă peste tot.“ Încercând să bea apă, maestrul tocmai vărsase paharul peste colile de pe care citea.  Le-a ridicat de pe masă, le-a lasat să se scurgă, le-a amestecat, foile s-au lipit una de alta, scrisul s-a dilatat. A urcat pe scenă şi Mona Radu, femeia care de opt ani este asistenta lui Radu Beligan. Au încercat împreună să facă ordine în foile fleşcăite. Un ropot de aplauze de încurajare a cuprins teatrul Elisabeta. E un spectacol să priveşti chipurile oamenilor în timp ce-l aplaudă pe Radu Beligan: un amestec de tristeţe şi admiraţie. Sunt aplauze false, care sună spart. Orice actor le recunoaşte; aplauzele cumsecade ale unui public venit să-şi hrănească ego-ul, după o săptămână de muncă, pentru a povesti mai apoi cu prietenii „am fost la Beligan, la «Confesiuni». A fost minunat… minunat“. În jurul meu se aplauda tot mai puternic, iar eu –  vorba lui Marin Sorescu – penibil şi inestetic, nu ştiam ce să fac cu mâinile.
Au urmat lungi momente de tăcere în care Radu Beligan părea că renunţase să mai lectureze cu voce tare şi citea în gând. Noi îl ascultam cum tace, iar din boxe au răsunat, salvator, acordurile unei muzici grave peste care s-a aşternut vocea lui înregistrată, recitând Sonetul 66 de Shakespeare: „Mă uit scârbit la tot şi-aş vrea să mor…“.

Radu Beligan îşi frământă mâinile, şi chiar de-ar vrea să plece de pe scenă, n-ar putea, căci bastonul i-a căzut undeva, pe lângă scaun. Sunt momente triste pentru un om care toată viaţa a fost perfecţionist. „Tusea unui spectator poate distruge un moment de artă, construit cu trudă“, scria el cu mulţi ani în urmă. Şi iată-l acum, singur pe scenă, neputând să-şi ducă mai departe reprezentaţia din cauza unui pahar cu apă. Găseşte totuşi un colţ de hârtie rămas neatins şi încheie cu o povaţă: „Dacă viaţa e o călătorie scurtă, merită s-o facem la clasa I“. Aplauze furtunoase, lumina inundă sala, actorul îşi ia la revedere de la public, conştient de situaţie: „Un lucru e sigur: nici eu, nici voi n-o să uităm niciodată seara asta“.

Pata

Acum câţiva ani scriam articole despre Revoluţie şi făceam interviuri cu tot felul de comunişti bătrâni. Printre ei, fostul ministru de Externe Ştefan Andrei (83 de ani), care, la un moment dat, a avut o remarcă interesantă, nereprodusă până acum în presă: „Cine ţi-o mai spune că bătrâneţea e frumoasă, să-l bagi în p…. mă-sii“.  În ultimele săptămâni mi-au revenit tot mai des cuvintele acestea în minte. Iată de ce:
– L-am văzut pe Dinu C. Giurescu (87 de ani) comparând arestările baronilor de azi cu arestările făcute de Securitate în anii ’50.
– L-am văzut pe Constantin Bălăceanu Stolnici (91 de ani) în studioul emisiunii „Acces Direct“, vorbind despre Miţa Biciclista şi respirând acelaşi aer cu Sexy Moroşanca şi cu fosta amantă a lui Nicolae Guţă.
– „Aş avea o întrebare: soţia dumneavoastră… cum stă cu coafura pubiană?“ L-am auzit pe Radu Beligan, pe scena Teatrului Metropolis, spunând această replică. La 95 de ani, Radu Beligan joacă, în piesa „Lecţia de violoncel“, rolul bărbatului încornorat. Poartă o cască în ureche în care i se spun replicile, iar el le rosteşte cu dificultate, lungind cuvintele pentru a aştepta continuarea. „Dumneataaaa… i-o tragi soţiei mele“, îi spune Radu Beligan lui Marius Manole, şi toată sala se tăvăleşte pe jos de râs.                                                                                „Lecţia de violoncel“ e o piesă scrisă de Mona Radu, asistenta lui Beligan, special pentru maestru şi pentru fiica acestuia, Lamia. Nu am cine ştie ce cultură dramaturgică, dar ceva îmi spune că „Lecţia de violoncel“ e o piesă subţire, genul de comedie care merge pe nişte căi bătătorite: soţ bătrân şi bogat vs. soţie tânără şi visătoare, dragoste vs. căsătorie,  plus un violoncel a cărui unică întrebuinţare pare a fi aceea de a le ţine pe femei cu picioarele depărtate. Limbajul e sărac, una dintre replici este – ţineţi-vă bine – „mi s-a pus pata pe tine!“, iar finalul îi aparţine lui Radu Beligan, care spune cu faţa către sală: „Totul e bine când se sfârşeşte cu bine, nu-i aşa?“. Câţiva spectatori de lângă mine chiar au răspuns plini de entuziasm: „Daaa!“.
Îmi e cu neputinţă să înţeleg ce demon îl poartă pe Radu Beligan în această piesă, ce-l urneşte din casă şi-l aduce pe scenă pentru a repeta cuvintele anoste pe care le aude într-o cască. Am plecat de la „Lecţia de violoncel“ auzind doar vâjâitul roţilor de la metrou şi nimic altceva.

„Talentul nu e un privilegiu definitiv“

Mi-aş fi dorit ca Hagi să nu se retragă niciodată. Vă veţi întreba ce legătura are asta cu teatrul şi cu Radu Beligan. Ei bine, are. Pentru ca noi să rămânem cu fiorul artistic, ei, actorii, trebuie să transpire la propriu. „Ştiţi oare că efortul interpretului lui Hamlet echivalează cu al unui alergător de performanţă pe 10.000 de metri ?“, ne întreabă Radu Beligan în cartea sa „Luni, marţi, miercuri“.
Teatrul înseamnă efort, iar Radu Beligan nu mai e în stare de acest efort. E purtat pe braţe sau joacă dintr-un scaun cu rotile. Şi mai sunt şi alte lucruri pe care, ca actor, le pierzi cu vârsta. De pildă, talentul.
Radu Beligan scria în urmă cu vreo 35 de ani câteva rânduri despre poliţa de asigurare a talentului: „Un reprezentant al ADAS-ului irumpe în casa mea. Vrea să mă convingă de necesitatea urgentă de a mă asigura. Cuvintele pe care le rosteşte sunt altele decât ale colegilor săi de meserie: «Ştiu, ispita cea mai puternică e să mă refuzaţi. Socotiţi că a vă lipsi periodic de nişte bani e o povară inutilă. Dar şi liniştea sufletească trebuie plătită. Nu vi se pare că, şi aşa, înfruntând publicul seară de seară, sunteţi într-o gravă primejdie? Un artist e dator să-şi ia un minimum de precauţii. Vă vorbesc în numele spectatorilor». Tonul e tot mai avântat. Îmi propune să mă pun la adăpost contra focului, hoţilor, accidentelor etc. Îl întreb dacă poate asigura pe viaţă şi talentul. Are o ezitare. E cea mai frumoasă reverenţă în faţa a tot ce e imprevizibil într-o vocaţie. Pentru că, în adevăr, talentul nu-i un dar pe toată durata unei existenţe, un privilegiu definitiv“.
Mi-ar fi plăcut ca Hagi să nu se retragă niciodată. Am fost pe „Lia Manoliu“ la meciul lui de adio şi acolo am plâns, laolaltă cu 50.000 de oameni. Plângeam, dar ştiam cu toţii că a venit momentul. Holograf cânta „Să nu-mi iei niciodată dragostea“ şi „Vine o zi când se va sfârşi“. Uneori, să alegi ziua când se sfârşeşte este mai important decât un gol în plus sau în minus. Beligan nu s-a retras. Face turnee prin ţară, azi îl auzi povestindu-şi viaţa într-un mall din Vaslui, mâine la teatrul din Caracal, poimâine îl vezi în studioul emisiunii „Next Star“, în deschiderea unor concerte, în spoturi publicitare… şi aşa mai departe. Care-i morala? Aceeaşi pe care o propovăduia Camil Petrescu acum 70 de ani, în articolul „Radu Beligan – un mare semn de întrebare“: „Succesul în teatru e ca o femeie. Alergi disperat după ea, ea fuge de tine. Te faci că nu o bagi în seamă, atunci ea vine după tine şi se îndârjeşte să nu te mai lase în pace“.

În realitate, Beligan nici nu e actor… E un poet plin de subtilitate, un cărturar cât trei academicieni. Între două lungi discuţii despre artă îşi aduce aminte că „azi joacă“ şi aleargă în fugă la teatru.
Camil Petrescu
din articolul „Radu Beligan – un mare semn de întrebare“, scris în 1945

Ecoul cuvântului „sfârşit“

E întuneric. Radu Beligan e singur pe scenă. Şi-a aprins o ţigară. Joacă de zece ani piesa asta, „Egoistul“. Peste 250 de spectacole. Vreo 500 de ţigări pufăite pe scenă. E din nou sfârşit de săptămână şi 200 de oameni au venit să-l vadă. Auzim cu toţii replicile spuse de sufleor înaintea sa: „Mă simt bine în dimineaţa asta, am să-i îngrop pe toţi“.
Ştiţi, teatrul e o convenţie. Teatrul lui Radu Beligan e de câţiva ani o dublă convenţie. Din scaunul tău de spectator treci cu vederea o sumă de imperfecţiuni: faptul că ceilalţi actori spun uneori şi replicile lui Beligan, pentru a putea continua; faptul că piesa se împotmoleşte fiindcă el bâjbâie pe scenă şi nu mai găseşte unele obiecte de recuzită… Până la urmă, astea-s bagatele. Sunt, însă, momente de profundă tristeţe în care teatrul şi toate convenţiile sale se duc dracului şi tot ce vezi e un bătrân neajutorat.

Radu Beligan e singur pe scenă şi trebuie să se ridice de pe un scaun din faţa biroului şi să se mute pe un alt scaun din spatele biroului. Aşa prevede scenariul:„Leon Saint Pe se ridică şi merge la birou, unde începe să scrie“. Dar Radu Beligan nu se mai poate ridica. Se încordează în mâini, geme înfundat, îşi dă seama că nu va reuşi, apoi încearcă să se rotească pe şezut pentru a ajunge la foile de pe birou. Totul se desfăşoară cu lentoarea unei macarale. E o senzaţie groaznică să asişti la aşa ceva. Ştii că nu mai e o joacă. E pur şi simplu chin. Un om nu se mai poate ridica de pe scaun, iar noi stăm şi ne uităm ca la teatru.
E greu să găseşti un răspuns la lucrurile astea. Vrea să moară pe scenă? Este acesta finalul perfect pentru un mare actor? Sunt întrebări care nu pot fi puse. Dar ştiu sigur că de câţiva ani, oamenii vin la spectacolele lui Radu Beligan gândind că poate este ultima dată când îl mai văd. Ieşirile lui la rampă, cu capul în piept, frânt, aproape leşinat de efort, tot asta spun: „S-ar putea să nu ne mai vedem“. E un moment extrem de emoţionant, dar, din nou, cu ce preţ?
Radu Beligan este singur pe scenă. Priveşte înainte, imaginându-şi o sală plină cu spectatori entuziaşti. Cu vocea lui albă îngână monologul de final. Aprinde o a doua ţigară, în timp ce în sală se aude vocea sufleorului care spune „sfârşit“. E limpede că nu mai poate urma nimic de acum încolo. „Sfârşit.“

                   Acest articol a apărut în ziarul „Weekend Adevărul“ nr. 149 (16 – 18 mai 2014)