Arhive lunare: februarie 2015

Laponii, străvechii locuitori ai Scandinaviei

Avem la dispoziţie extrem de puţine surse care ne vorbesc despre nordul Suediei şi al Scandinaviei în general mai devreme de secolul al XVI-lea. Cei mai timpurii autori despre care se crede că scriau despre laponi descriau o populaţie complet diferită de cea cunoscută din propria societate.

1De fapt aceştia nici nu i-au întâlnit pe Sami, ci scriau din auzite, considerându-i un popor fascinant şi exotic. Faptul că atât bărbaţii cât şi femeile participau la vânătoare este un exemplu al “ciudăţeniei” acestora. După ce au început să se topească gheţarii a fost populată regiunea Sapmi. Scandinavia de nord deci era locuită poate deja de acum 9000 de ani. Mici grupuri de vânători-culegători au colonizat zona sosind din diverse direcţii. Elementul lor comun a fost că s-au stabilit acolo unde aveau parte de pradă. Când sălbăticiunile sau peştele nu le mai satisfăcea nevoile, mergeau mai departe. Această populaţie avea să fie mai târziu cunoascută sub numele de Sami. Vânătoarea de reni şi elani printre altele presupunea cunoştinţe avansate şi o foarte bună organizare.

Vreme de secole supravieţuirea acestora a fost garantată de aceste activităţi. Zonele de coastă, lacurile şi râurile ofereau cele mai sigure prăzi. Încă de la început popoarele din jur se obişnuiseră să facă comerţ cu laponii, care cel mai adesea tranzacţionau bunuri precum pieile de veveriţă, raton, vidră, castor, urs, linx sau ren. Chiar şi cucii, cocoşii de mesteacăn sau cei de munte reprezentau bunuri destul de întâlnite.

2Înainte ca laponii să fie integraţi în statele naţionale, aceştia s-au organizat într-o societatea care cuprindea mai multe structuri numite ‘siidor’. Acestea aveau graniţe bine definite şi în cadrul lor se împărţeau drepturile la vânătoare şi pescuit. Baza de aprovizionare şi supravieţuire a fost vreme de 1000 de ani grupul familial, cuprins din două sau trei familii care trăiau laolaltă şi vânau şi pescuiau împreună. Atunci când vânătoare de reni a devenit cea mai importantă îndeletnicire, în secolul al XVI-lea, s-a dezvoltat o nouă formă socială, sijdda, care corespundea unor campanii de vânătoare mai eficiente şi cuprindea in jur de zece familii.

Fiecare sijdda avea propirul areal, unde numai membrii săi erau îndreptăţiţi să îşi desfăşoare activitatea. Graniţele acestor teritorii erau cunoscute de toată lumea şi din interiorul, şi din afara lor. Membrii se bucurau de sigurantă şi solidaritate şi trebuiau să dea dovadă de devotament şi loialitate faţă de sijdda participând la procurarea hranei. Îşi împărţeau însă hrana cu cei care nu erau în putere.

În evul mediu, atunci când teritoriul Sapmi a fost atras serios în sferele de influenţă ale statelor vecine, potenţialul său era recunoscut. Fiecare dintre noile entităţi politice dorea să deţină controlul asupra teritoriului şi bogăţiilor sale. Vreme de mai multe secole acestea s-au aflat în dispută privind dreptul asupra arealului nordic. Ca şi în alte părţi ale lumii, bisericile din Scandinavia şi Rusia şi-au sustinut liderii politici în incercarea de a se înstăpâni în noi teritorii. În numele lui Dumnezeu şi-au permis să condamne religia laponilor, legitimând în aceest fel pretenţiile teritoriale.

3Biserica Suediei şi-a început la modul cel mai serios activitatea misionară la începutul veacului al XVII-lea, când au fost ridicate câteva lăcaşuri în Sapmi. Obiectivul era creştinarea laponilor, iar obiectivul monarhiei suedeze era extinderea în nord. Karl al IX-lea dorea să pătrundă spre Oceanul Artic bogat în peşte şi să-I exploateze însemnătatea comercială. Pentru a demonstra vecinilor că aveau dreptul la întâietate, şi-a luat chiar titlul de rege al laponilor. Suedia pretindea taxe din regiunea laponă, dar nu era suficient pentru a susţine pretenţiile asupra ei, de vreme ce interese aveau şi regatul Danemarcei şi Norvegiei precum şi Rusia. Cea mai bună modalitate de a spune că era teritoriu suedez ar fi fost dacă suedezii chiar locuiau acolo, numai că se lăsau cu greu convinşi să facă asta. Iar autohtonii nu era nici suedezi, nici norvegieni, nici ruşi. Dar dacă laponii ar fi fost creştinaţi şi ar fi plătit taxe coroanei ar fi putut să fie consideraţi supuşi, iar teritoriul suedez.

În evul mediu trei entităţi politice se luptau pentru putere în nord: Suedia-Finlanda, Danemarca-Norvegia şi Rusia. Aici se găseau atât oceanul bogat în peşte cât şi rute comerciale spre Arhangelsk care erau râvnite pentru că ar fi adus venituri substanţiale celui care controla zona. Fiecare stat pornea de la ideea colectării de taxe care ar fi acordat şi dreptul asupra sa. Astfel, unii laponi din anumite districte s-au vazut nevoiţi să plătească taxe către două-trei state. Abia în 1751 Suedia-Danemarca a încetat să mai impună acest lucru populaţiei Sami, dar Danemarca-Norvegia şi Rusia au continuat pänă în 1809.

În ciuda colectărilor şi creştinării forţate, Sami erau consideraţi o populaţie imprezivibilă din cauza mobilităţii lor de nomazi care intimida şi nu garanta punerea în practică a pretenţiilor teritoriale din nord. Statul suedez a recurs astfel la singura soluţie viabilă: fermierii trebuiau să se mute în zonele pustii şi să le cultive. O populaţie sedentară şi legată de glie ar fi asigurat aplicarea legilor în teritoriu. Interesul suedezilor era însă scăzut, Gustav Vasa încercase deja să îi trimită acolo. Dar ceea ce stârnise cu adevărat interesul statului pentru colonizarea Laponiei a fost descoperirea unui depozit de argint în Nasafjäll în 1634. Cu atât mai importantă era stăpânirea teritoriului dacă Suedia deschidea o mină acolo.

Dar cum să îi atragă pe cetăţeni spre nord? Soluţia a fost o legislaţie specifică, Lappmarksplakatet, intrată în vigoare în 1673. Aceasta stipula că cei care aveau să se stabilească printre laponi primeau o scutire de taxe pe 15 ani precum şi dreptul de a nu se înrola. Ultima chestiune nu suna rău deloc, mai ales că Suedia purta războaie constante atunci. Şi deoarece contribuţia populaţiei autohtone la trezorerie era şi ea esenţială, noii rezidenţi nu aveau voie să pătrundă în arealele în care activau aceştia sau să îi deranjeze, ci trebuiau să se rezume la colonizarea zonelor pustii.

Într-un final s-a înţeles că era necesară o clarificare a diviziunii muncii aşa că în 1749 au apărut şi reglementările. Coloniştii aveau să se ocupe de cultivare şi creşterea animalelor. Pentru a nu se amesteca prea tare în aprovizionarea laponilor nu trebuiau să vâneze, aveau însă dreptul de a pescui în aceleaşi lacuri. Drepturile la vânat şi pescuit aveau valabilitate pe o rază de o jumătate de milă de la noua reşedintă, dar îşi puteau ţine fânul şi mai departe. Totodată au apărut posibilităţi de sedentarizare şi pentru Sami.

Liderii erau de părere că popoarele puteau trăi laolaltă fără probleme, de vreme ce îşi separaseră activităţile, iar suedezii se limitau la cele sedentare. In realitate însăera practic imposibil să-ţi asiguri traiul doar astfel din pricina climatului potrivnic. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea populaţia Sami s-a ţinut pe poziţii în Laponia. În disputele judecătoreşti care aveau ca obiect pământul laponii au avut mai mereu câştig de cauză. Creşterea renilor era considerată fundamentală alături de cea a animalelor de casă şi de cultivarea pământului. Pe măsură ce soseau tot mai mulţi colonişti s-au înmulţit şi conflictele. Sami s-au trezit cu suedezii în propriile areale pentru care plăteau taxe. Conflictele izbucneau mai ales în jurul lacurilor cu peşte, unde uneori laponii nu mai aveau acces din cauza proprietarului pământului din apropiere. Uneori nu conta că lacul se afla pe teritoriu supus taxelor. Coloniştii la rândul lor îi acuzau pe laponi că îşi lăsau renii să le distrugă recoltele. De la jumătatea secolului al XVIII-lea autorităţile şi-au schimbat atitudinea faţă de disputele teritoriale şi laponii pierdeau din ce în ce mai mult la procese.

Astăzi vânatul şi pescuitul nu mai sunt de aşa mare importanţă. Laponii de pe coaste care au trăit mulţi ani pescuind în nordul Norvegiei au acum concurenţă de la întreprinderile care adună tot ce pot de prin ocean. Pescuitul la lacuri este doar sezonier şi tangenţial. Şi vânatul de animale pentru blănuri este o ocupaţie secundară, dar astfel de activităţi încă mai au importanţă pentru crescătorii de reni rămaşi. Limitele impuse de statele nordice sunt adesea un obstacol, şi cultural, şi alimentar. Sami, mai ales cei din Suedia, cred că păşunatul se desfăşura mai bine înainte de convenţiile încheiate între Suedia şi Norvegia.

Geografic vorbind, teritoriul Sapmi se întinde de la Idre în districtul Dalarna mai spre sud până la Oceanul Arctic în nord şi peninsula Kola în est. Din cauza granitelor statale, populaţia este împrăştiată în patru ţări. Ca şi concept, Sapmi include atât teritoriul, cât şi populaţia în sine. Mai demult, când Sapmi nu avea limite, laponii se mişcau nestingheriţi din centrul până în nordul extrem al ţărilor scandinave şi Rusiei. În secolul al XX-lea cercetătorii susţineau că Sami reprezintă o populaţie care a migrat dinspre nord-est, dinspre marile lanţuri muntoase din Siberia în timpul evului mediu. Cercetarea cu privire la originile lor însă a fost de multe ori pusă în slujba politicii statale care căuta legitimarea dominaţiei asupra lor. Era în interesul claselor de sus să se demonstreze că laponii nu erau indigeni.

În Sapmi trăiesc însă comunităţi cu rădăcini mai adânci decât oricare alte populaţii din zonă. Arheologii şi istoricii contemporani au ajuns la concluzia că Sami sunt într-adevar străvechii locuitori ai Scandinaviei, ba mai mult, cercetările genetice şi arheologice recente ar sugera că aceştia ar fi chiar urmaşii întregii populaţii indigene a Europei. Ancestrala comunitate prezintă o combinaţie unică de gene care provin de la populaţia care a sosit în Scandinavia urmând fâşiile de gheaţă care se topea. După o viaţă desfăşurată pe coastă sau în taiga, laponii s-au retras spre munţi sub presiunea triburilor germanice si fino-ugrice.

     sursa: So-Rummet

 

Descoperirea de ULTIMĂ ORĂ care ne poate prelungi viaţa cu până la 30 de ani

De-a lungul timpului, medicina a facut progrese considerabile, iar media de viata este mai mare decat oricand in trecut. Procesul nu se opreste aici, ba chiar se pare ca e abia la inceput.

O descoperire facuta de oamenii de stiinta din Coreea ar putea avea implicatii profunde, atat in medicina cat si in evolutia omenirii in general, relateaza How Life Works, citat de ziare.com. Descoperirea senzationala, pe care au facut-o oamenii de stiinta sud-coreeni, ar putea sa prelungeasca viata a sute de milioane de oameni cu 10, 20 sau chiar 30 de ani. Mai exact, s-ar putea sa fim la un pas de a castiga lupta cu tensiunea arteriala, principala cauza a accidentelor cardio-vasculare. Specialistii au gasit o solutie-minune, care le poate schimba viata in bine si ii poate scapa de dietele anoste si pline de restrictii. Este vorba despre o substanta care are in componenta un polifenol (botezat Seanol) si o materie numita Calamarina, care a fost izolata in compozitia unei alge descoperite langa coastele Coreei. Polifenolii din compozitia acestei alge sunt de 100 de ori mai puternici decat orice antioxidant cunoscut pana acum.                                                                                                          Descoperirea lor este rodul a 15 ani de munca de cercetare dusa de echipa doctorului Haengwoo Lee, un renumit biochimist din Seatle, USA. Polifenolii minune pot penetra cheagurile de grasime care se formeaza pe vasele de sange, eliberand vasele blocate si readucand presiunea arteriala la valori normale. La randul ei, Calamarina, bogata in Omega-3, reda pofta de viata, reduce stresul si anxietatea, problemele de memorie si de vedere. Aceste doua elemente, Calamarina si Seanolul, au fost combinate de dr. Lee cu vitamina D, devenind cel mai nou si puternic supliment, in lupta cu bolile batranetei, Marine-D3.                                                                                                                                      Folosit pe scara larga, acest supliment ar putea genera o noua revolutie demografica la nivel planetar, insa pana atunci mai are cateva teste de trecut, inclusiv pe cel al pietei

                                                                                                                     Silvia ANDREI

Deputatul UDMR Marko ATTILA, urmărit PENAL de DNA, nu se mai întoarce din UNGARIA. El s-ar afla sub PROTECŢIA premierul maghiar Viktor ORBAN

Marko Attila, deputatul UDMR a carui arestare preventiva a fost aprobata intr-un dosar in care este cercetata Alina Bica, este in Ungaria, la Budapesta, unde s-ar afla sub protectia lui Viktor Orban, premierul maghiar. Marko Attila a plecat la Budapesta chiar in ziua in care colegii sai au incuviintat cerea de arestare preventiva formulata de DNA, transmitandu-le acestora ca nu poate participa la sedinta, pentru ca este plecat. De atunci, el nu a revenit in tara, desi procurorii anticoruptie l-au citat de mai multe ori, relateaza ziare.com

,,Deocamdata se afla in Republica Ungara, la Budapesta. El a primit protectie din partea premierului ungariei Viktor Orban, deci el se regaseste pe teritoriul statului maghiar. S-a apreciat ca in ceea ce-l priveste pe domnul Marko Attila demersurile judiciare sunt de natura a provoca o puternica reactie de stat ca s-a incalcat dreptul de proprietate si dreptul la un proces echitabil si de aceea s-a decis sa i se acorde protectie.
In ce consta aceasta protectie? I se permite sa ramana pe teritoriul maghiar. Se solicita sa se ia masuri in ceea ce priveste cladirea scolii din Sfantu Gheorghe sa nu fie nationalizata ca urmare a sentintei de condamnare, care este apreciata ca fiind nelegala„, a transmis avocatul deputatului, Eugen Iordachescu, intr-o declaratie de presă.

Astfel, aparatorul lui Marko Attila a vorbit despre dosarul in care deputatul a fost condamnat, in noiembrie 2014, la trei ani de inchisoare cu suspendare, intr-o speta privind retrocedarea unor imobile, insa nu si despre arestarea preventiva incuviintata in luna decembrie a anului trecut de catre Camera Deputatilor.

Marko Attila, fără imunitate

Marko Attila a ramas fara imunitate pe data de 3 decembrie, cand parlamentarii au votat in favoarea solicitarii DNA de arestare preventiva in dosarul Bica. Totusi, el nu s-a prezentat nici in fata Comisiei juridice, cu o zi inainte, nici in plen, pentru a-si sustine punctul de vedere, transmitandu-le colegilor ca este plecat din tara.
Deputatul UDMR nu a mers nici la audierile procurorilor anticoruptie in dosarul Bica, din 4 decembrie, desi fusese citat, pentru ca se afla la Budapesta, unde participa la o intalnire a maghiarilor de pretutindeni, a explicat atunci avocatul sau, Eugen Iordachesc

Reprezentantul legal al parlamentarului a declarat, totusi, ca il informase pe clientul sau ca este asteptat in acea zi, la ora 10:00, la DNA, insa nu a precizat atunci cand si daca parlamentarul se intoarce in Romania.        Asadar, DNA a decis sa il cerceteze pe Marko Attila separat de ceilalti suspecti din dosar, pentru ca acesta nu a raspuns citatiilor.

                                                                                                                                                 Mihai CERNĂUŢEANUL

Cumnatul premierul Victor Ponta, Iulian Herţan, acuzat că a obţinut fraudulos contractul pentru extinderea canalizătii la Comarnic

Cumnatul premierului Victor Ponta, Iulian Herţanu, este acuzat că a obţinut fraudulos contractul pentru extinderea canalizării la Comarnic. De asemenea, deputatul Sebastian Ghiţă, Vlad şi Mircea Cosma sunt acuzaţi că ar fi făcut presiuni la SC Hidro Prahova pentru a-i atribui acest contract firmei lui Iulian Herţanu.

Iulian Herţanu, cumnatul premierului Victor Ponta, şi oamenii de afaceri Mihail Marian Coman, Vladimir Răzvan Ciorbă şi Liviu Munteanu au fost reţinuţi pentru 24 de ore de către procurorii DNA, fiind suspectaţi că firmele acestora au obţinut fraudulos contractul din fonduri europene pentru extinderea canalizării din oraşul Comarnic.     DNA a precizat, într-un comunicat de presă, că Iulian Cristian Herţanu, administrator al S.C. Grossmann Engineering Group S.R.L, este urmărit penal sub acuzaţiile de constituire a unui grup infracţional organizat, schimbarea nelegală a destinaţiei fondurilor europene şi evaziune fiscală.

În acelaşi dosar, sunt urmăriţi penal pentru aceleaşi infracţiuni omul de afaceri Mihail Marian Coman, fost consilier judeţean PSD, administrator şi asociat la S.C. Indserv SRL Ploieşti şi S.C. Indserv Proiect SRL Ploieşti şi consilier al directorului SC Hidro Prahova SA, precum şi omul de afaceri Vladimir Răzvan Ciorbă, administrator şi asociat la S.C. CVR Asfalt Construct Group SRL Dobroeşti (Ilfov), S.C. CVR Activites Group SRL Bucureşti şi S.C. Gefam Pro SRL Dobroeşti.      Anchetatorii susţin că, în perioada 2011- 2015, Iulian Cristian Herţanu, administrator de drept şi, începând cu data de 25 aprilie 2014, administrator de fapt al S.C. Grossmann Engineering Group S.R.L., respectiv angajat al S.C. CVR Asfalt Construct Group SRL Dobroeşti, Vladimir Ciorbă şi Mihai Marian Coman au constituit un grup infracţional pentru a-şi adjudeca fraudulos un contract de lucrări finanţat preponderent din fonduri europene.

Aceştia sunt acuzaţi că şi-au însuşit ilegal importante sume de bani, prin schimbarea destinaţiei fondurilor obţinute prin proiectul cu finanţare europeană şi prin sustragerea de la plata contribuţiilor datorate către stat, prin evidenţierea unor cheltuieli nereale sau operaţiuni fictive în documentele societăţilor pe care le-au controlat.

Contractul care are ca obiect extinderea reţelei de canalizare în oraşul Comarnic a fost atribuit de către S.C. Hidro Prahova S.A. Ploieşti – firma Consiliului Judeţean Prahova – asocierii S.C. Grossmann Engineering Group SRL – S.C. Euroconstruct Trading 98 SRL şi a fost semnat în 13 ianuarie 2012.                                                                                                  Procurorii mai precizează că la grupul infracţional a aderat, prin numirea ca administrator al S.C. Grossmann Engineering Group, începând cu 25 aprilie 2014, Liviu Munteanu, rolul său fiind acela de a semna documente în cadrul proiectului cu finanţare europeană şi de a asigura efectuarea unor plăţi către societăţile controlate de membrii grupului.   Astfel, pentru a obţine contractul cu firma la care Consiliul Judeţean Prahova este acţionar majoritar, cei patru au fost sprijiniţi de deputaţii Sebastian Ghiţă, Vlad Cosma şi de preşedintele CJ Prahova, Mircea Cosma, urmăriţi penal în acest dosar pentru sprijinirea unui grup infracţional organizat şi aflaţi sub control judiciar.

După cum puteţi observa FAMIGLIA LUI PONTA  au prnit la furat în haită ca lupii!

                                                                                                   Florin NAHORNIAC

Cum s-a stricat prietenia dintre România şi Iugoslavia

În folclor circula şi acum vorba că România are doar doi vecini buni: Serbia (fosta Iugoslavie) şi… Marea Neagră. Cele două ţări nu au purtat niciodata războaie una împotriva celeilalte, ceea ce a constituit un bun exemplu pentru restul Europei. Prietenia aceasta a fost sprijinita de simtamintele celor doua popoare, nefiind deci necesare eforturi diplomatice deosebite.

Cele trei dezamagiri ale României  fata de Iugoslavia

De aceea, este interesant de descoperit cum au rupt cele doua tari relatiile diplomatice în anul 1941, dupa ce în 1921 ele au fost membre fondatoare ale aliantei politico-militare numita Mica Antanta (împreuna cu Cehoslovacia), iar în 1934 ale unei alte aliante politico-militare numita Întelegerea Balcanica (alaturi de Grecia si Turcia), aceasta din urma fiind considerata mai curînd ca o prelungire în sud-estul Europei a Micii Întelegeri. Cele doua aliante aveau însa un lucru comun: prezenta ca membre fondatoare a celor doua state, România si Iugoslavia. Deci, totul parea sa indice o colaborare exemplara. Ce a produs, totusi, în 1941, ruperea relatiilor dintre cele doua tari vecine si prietene?

Demisia lui Titulescu, în august 1936, din postul de ministru de externe al României si venirea în fruntea Consiliului de Ministri al Iugoslaviei (si ca ministru al afacerilor externe), în iunie 1935, a Dr. Milan Stoiadinovici au marcat începutul slabirii relatiilor de prietenie între România si Iugoslavia. Stoiadinovici, prin politica lui de apropiere de Bulgaria, Italia, Ungaria si Germania, a dus la deteriorarea relatiilor dintre cele doua tari. Cu orientarea progermana a lui Stoiadinovici a început practic si dezagregarea Micii Întelegeri si a Întelegerii Balcanice. De ce aceasta orientare profascista a primului ministru iugoslav? Iugoslavia avea foarte bune relatii economice cu Germania, aceasta reprezentînd cel mai important debuseu pentru produsele agricole iugoslave.

Graphic1Prima dezamagire a României fata de Iugoslavia a fost în 24 ianuarie 1937, cînd Iugoslavia a semnat, la Belgrad, un pact de vesnica prietenie cu Bulgaria, în afara si fara consultarea tarilor Antantei Balcanice, ceea ce a produs o profunda si amara dezamagire în România, care-l considera un gest meschin din partea Iugoslaviei. Scopul principal al Întelegerii Balcanice fusese tocmai reducerea megalomaniei Bulgariei. Întelegerea fusese deci serios lovita de pactul de prietenie bulgaro-iugoslav. Ba mai mult, în 25 martie 1937, Iugoslavia a semnat si un acord cu Italia si încerca sa se apropie si de Germania.
A doua dezamagire a fost suferita de România o data cu destramarea Cehoslovaciei (martie 1939), si o data cu ea a Micii Antante, din care mai faceau parte Iugoslavia si România.

Scopul fundamental al acestei aliante fusese lupta contra revizionismului ungar. Destramarea Cehoslovaciei a avut consecinte extrem de negative pentru România: a disparut un stat aliat, a încetat în mod real existenta Micii Întelegeri, a pierdut principala sursa de aprovizionare cu armament, iar Ungaria si-a manifestat tot mai violent, dupa aceasta data, dorinta de a ocupa Transilvania. Pentru a fi corecti trebuie sa mai spunem un lucru. Încercarea guvernului de la Praga de a determina cercurile guvernamentale de la Bucuresti si Belgrad sa-si asume obligatii de asistenta în cazul unei agresiuni din partea Germaniei s-a lovit de refuzul ferm al guvernului iugoslav, în timp ce guvernul român a adoptat o pozitie ezitanta, ceea ce în ultima instanta echivala tot cu refuz. Vina trebuia, deci, împartita între România si Iugoslavia.

A treia dezamagire a României, vis-á-vis de Iugoslavia, a fost în 1940, cînd Iugoslavia a recunoscut Uniunea Sovietica, cu care a restabilit relatiile diplomatice, tocmai cînd aceasta îsi ridica glasul revendicînd Basarabia (29 martie 1940, discursul ministrului de externe V.M. Molotov în fata Sovietului Suprem). Pentru România era evident ca nu mai putea sa se bazeze pe Iugoslavia.

La începutul anului 1940, România era complet izolata în timp ce Iugoslavia reusise sa-si rezolve toate conflictele cu vecinii României, cu exceptia Ungariei, dar  începuse negocieri si cu aceasta (se vor finaliza în decembrie 1940, doar cu patru luni înainte ca Ungaria… sa atace Iugoslavia!). Aranjamentele erau facute fara stirea României. Paradoxal, Iugoslavia care a colaborat ani de zile cu România în Mica Antanta si Antanta Balcanica a ajuns la o întelegere cu toti dusmanii ei – si ai României – din cauza carora au fost create cele doua Antante.

România începe o politica externa duplicitară

Izolata si aproape disperata, România a început sa faca un joc politic dublu si periculos. Ea voia sa fie simultan cu ambele grupari ce se înfruntau. Desi a acceptat garantiile anglo-franceze (13 aprilie 1939), regele Carol al II-lea a început sa negocieze serios cu ministrul german Fabricius, negocieri care se vor finaliza la 25 martie 1939 printr-un Tratat economic româno-german. Acesta subordona economia României intereselor Reichului. În contradictie cu aceasta  politica periculoasa, Iugoslavia ducea o politica ferma si consecventa profascista, care începînd din iunie 1935 a dus-o si pe ea, aproape pe nesimtite, în mîinile germanilor.

La dimineata zilei de 27 iunie 1940, a aparut brusc stirea referitoare la ultimatumul sovietic înmînat în ajun, la orele 10 seara de catre ministrul de externe sovietic V.M. Molotov lui Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova. Dupa cîteva zile, Basarabia a fost predata Uniunii Sovietice. Rana cauzata de pierderea Basarabiei nu fusese lecuita cînd Ungaria a cerut Transilvania. Apoi a venit rîndul Bulgariei care a luat Cadrilaterul. Dezastrul României era total. Pierduse o treime din teritoriu si cam tot atît din populatie. Mai mult, în perioada 1940-1941, în urma intrarii trupelor de ocupatie germane (10 octombrie 1940), a puternicului cutremur de pamînt (9/10 noiembrie 1940) si a instaurarii dictaturii antonesciano-legionare (14 septembrie 1940) – urmata la scurt timp de rebeliunea legionara (21-23 ianuarie 1941) – România si-a pierdut practic încrederea în sine. Pe 29 septembrie 1940, România iesise din Întelegerea Balcanica, alianta lipsita de orice consistenta politica. La aceste catastrofe s-a adaugat expulzarea regelui Carol al II-lea (6 septembrie 1940). Succesorul lui, regele Mihai, era  tînar si lipsit de experienta. Tot ce construise România în perioada interbelica se naruise. Practic, România pierduse totul.

Schimbări politice în Iugoslavia

La 4 martie 1941, regentul Paul al Iugoslaviei a fost convocat de Hitler. În cursul întrevederii avute, fuhrerul a pus ca o conditie a mentinerii Iugoslaviei aderarea acesteia la Pactul Tripartit, acest fapt trebuind sa permita tranzitarea prin Iugoslavia a armatei germane spre Grecia. La 25 martie 1941, împotriva vointei exprimate de popor, presedintele Consiliului de Ministri al Iugoslaviei, Dragisa Tvetkovici, a semnat la Viena Pactul Tripartit. Însa la 27 martie 1941, guvernul progerman din Iugoslavia a fost rasturnat în urma unei lovituri de stat conduse de comandantul fortelor armate aeriene, generalul Dusan Simovici, care l-a alungat din tara pe printul Paul, puterea fiind remisa regelui Petru al II-lea, un tînar de 17 ani proclamat însa, cu dispensa, major. Guvernul Simovici a refuzat sa ratifice aderarea Iugoslaviei la Pactul Tripartit.

Stirea a fost repede difuzata si în România. K.St. Pavlovici, fost prim secretar al ambasadei iugoslave la Bucuresti relata în 1964 într-un articol intitulat Iugoslavia si România în 1941, publicat de Universitatea din Colorado, SUA: ,,Presa romana mai avea înca putinta de a se exprima liber într-o oarecare masura. Ea s-a folosit de aceasta libertate limitata pentru a scrie în termeni foarte favorabili Iugoslaviei, subliniind faptul ca ea s-a hotarît sa-si apere independenta. Românii erau convinsi ca iugoslavii vor depune o puternica rezistenta, ca armata iugoslava va înfrunta cu tarie pe germani, ca sîrbii nu se vor lasa omorîti atît de usor. Prin aceste laude aduse Iugoslaviei, presa înfiera în mod indirect Germania… Cercurile oficiale considerau revolutia de la 27 martie drept o greseala nebuneasca. Poporul român era entuziasmat. Iuliu Maniu, conducatorul P.N.T, a organizat manifestatii studentesti în favoarea Iugoslaviei. Guvernul român a hotarît sa închida temporar Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti si Scoala Superioara de Comert. În timpul noptii, persoane necunoscute au scris pe peretii caselor Traiasca Iugoslavia!. În timpul zilei aceste lozinci erau sterse de politie. Într-un restaurant în care am luat masa, cînd am cerut nota de plata, am vazut spre surprinderea mea ca pe ea era scris de casier Vivent les Serbes! si chelnerii au refuzat sa primeasca bacsis”.

Guvernul Simovici a cerut asistenta Sovietelor, care au raspuns prin încheierea, la 6 aprilie 1941, a unui Pact de amicitie si neagresiune. Hitler, considerînd acest fapt ca o ofensa grava, a dat ordin trupelor sale, care erau deja masate de-a lungul frontierei de nord a Iugoslaviei, sa înceapa imediat Blitzkriegul, contra tarii „tradatoare”. Rusia Sovietica nu a intervenit în ajutorul aliatei pe motivul ca nu se angajase sa ofere acesteia decît o neutralitate binevoitoare. La 6 aprilie 1941, Germania si Italia au atacat Iugoslavia. Cîteva zile mai tîrziu, Iugoslavia a fost atacata si de Ungaria (11 aprilie 1941) si de Bulgaria (19 aprilie 1941). Iugoslavia va capitula pe 17 aprilie si va fi ocupata deplin în cursul lunii mai.

Primele obuze germane cazute asupra Iugoslaviei au fost trase de pe malurile românesti ale Dunarii. Generalul Antonescu a permis germanilor sa foloseasca teritoriul României pentru a-si lansa atacul asupra Iugoslaviei. Aviatia germana care a bombardat capitala iugoslava a ucis 17.000 de persoane. Antonescu a îndeplinit însa ordinele ce i-au fost transmise de Hitler prin Killinger, dar niciodata nu a atacat-o direct si nici nu a ocupat partea sîrbeasca a Banatului, deoarece si-a dat seama ca poporul român nu l-ar fi sustinut în aceste doua actiuni.

Ispita cu Banatul sîrbesc

Germanii si italienii au încercat sa ispiteasca pe români cu perspectiva unei împartiri a Iugoslaviei, prin care României i s-ar fi atribuit partea vestica a Banatului, teritoriu pe care tratatele de la Paris l-au atribuit sîrbilor. Prin diferite comentarii de presa se cauta a se face atmosfera favorabila acestei idei, utilizîndu-se anumite atitudini neloiale ale sîrbilor fata de români atît mai vechi, cît si mai noi; printre acestea ar fi fost si incursiuni ale avioanelor sîrbesti asupra Banatului românesc în timpul în care România suferea dubla amputare: Transilvania de Nord si Dobrogea de Sud; chipurile ar fi existat si oarecare contacte maghiaro-sîrbesti tinzînd la împartirea Banatului românesc. Dinu Bratianu si Iuliu Maniu au sfatuit însa pe Antonescu sa nu permita marea greseala de a întreprinde o actiune militara împotriva Iugoslaviei.    Presa româneasca începuse si ea, ce este drept, sa ceara partea sîrbeasca a Banatului. Ea a lansat chiar o campanie în favoarea românilor din Timoc. Ministrul secretar de stat Mihail Antonescu a primit în audienta o delegatie de români din partea sîrbeasca a Banatului. Ea a cerut ministrului sa încorporeze la România aceasta parte a Iugoslaviei. Aceeasi delegatie a fost primita si de Victor Cadere, ambasadorul român la Belgrad. El a organizat întruniri speciale ale minoritatii române din Iugoslavia la care s-au facut aceleasi revendicari.

Ministrul german din România, baronul Manfred von Killinger, a insistat pe lînga guvernul român ca sa atace Iugoslavia. Generalul Antonescu însa a vrut cu orice pret sa evite un razboi cu tara vecina. El a respins oferta germana de a ocupa partea sîrbeasca din Banat, de unde se retrasese armata iugoslava. Spera, totusi, sa nu distruga în mod iremediabil legatura de prietenie dintre România si Iugoslavia. Formuleaza o singura conditie, acceptata de Berlin: Ungaria sa nu anexeze Banatul sîrbesc.

Solidaritatea poporului român cu popoarele din Iugoslavia

Din articolul aceluiasi Pavlovici (pe care îl vom folosi si în alte parti ale acestui studiu) aflam pe larg si despre unele dovezi ale solidaritatii românilor cu vecinii lor din sud-vest, agresati de germani, unguri si bulgari: ,,Retragerea armatei iugoslave era considerata ca temporara si românii se asteptau la o batalie hotarîtoare din  partea ei. Un bombardier iugoslav s-a prabusit lînga Cîmpulung, în muntii Carpati. Toti membrii echipajului au fost gasiti morti. Noua cadavre carbonizate au fost înmormîntate cu onoruri militare de catre sateni. În biserica satului, plina pîna la refuz, dupa oficierea serviciului,,religos funebru, preotul local, un român, a tinut urmatoarea predica: Jur ca noi, adica fiecare om din sat si eu, preotul lor, vom veghea cu devotament asupra ramasitelor acestor ilustri luptatori. Ei au cazut pentru apararea patriei lor. Ei au murit din cauza acestui dusman nefast al omenirii care se numeste Adolf Hitler. Mamele, sotiile, surorile si fiicele acestor eroi sa stie ca mamele, sotiile, surorile si fiicele noastre vor apara sfintele lor morminte. Vom pune flori pe aceste morminte pîna la victoria celora de partea carora sta dreptatea. Apoi, daca altfel le va fi dorinta, ramasitele acestor oameni care le-au fost scumpi, vor fi transportate în propria lor tara eliberata, marita si iubita.

Un alt bombardier iugoslav s-a prabusit lînga Constanta, Pilotul a murit, iar toti membrii echipajului au fost grav raniti. Desi Constanta era plina de trupe germane, pilotul mort a fost înmormîntat cu onoruri militare. La procesiunea militara, în fruntea careia se afla muzica militara, au participat toti ofiterii regimentului de cavalerie, al carui colonel suprem era regina Maria a Iugoslaviei. Au mai participat si reprezentanti oficiali ai unitatilor românesti stationate la Constanta, împreuna cu un mare numar de civili. Colonelul Adrian Dumitriu, comandant al regimentului de cavalerie a fost tras la raspundere pentru aceasta demonstratie pro-iugoslava si scos la pensie…

 Deseori se produceau ciocniri deschise între multi oameni simpli si germani. Felul în care acestia îi tratau pe prizonierii de razboi iugoslavi era adesea odios. Au fost momente cînd românii se certau cu paznicii ca acestia sa dea pîine prizonierilor iugoslavi înfometati. O data, pe cînd un grup de prizonieri trecea prin orasul Giurgiu de pe malul Dunarii, un soldat român vazîndu-i în ce stare erau, s-a napustit într-o brutarie, a scos din buzunar toti bani pe care-i avea si i-a spus brutarului: Ia toti banii acestia si da-mi pîine de ei. Ce vreti sa faceti cu atîta pîine, a întrebat brutarul. O iau pentru sîrbi. Brutarul privind pe fereastra a vazut o coloana lunga de ofiteri si soldati iugoslavi miscîndu-se încet pe drum. Fara nici o sovaire, a alergat în strada si a început sa le împarta tot stocul lui de pîine, proaspat scoasa. În curînd, i s-au alaturat si alti români si formînd un lant, au trecut pîinile din mîna în mîna pîna la cei din coloana.”

Motivul ruperii relatiilor: recunoasterea de catre România a Croatiei lui Ante Pavelici

La 27 aprilie 1941, membrii ambasadei iugoslave au primit instructiuni din partea guvernului iugoslav ca ruperea relatiilor diplomatice cu România sa se faca numai în cazul cînd aceasta din urma va recunoaste statul croat, proclamat independent pe 10 aprilie 1941, sau daca România va ocupa vreo parte din teritoriul iugoslav. Contextul era totusi putin bizar. Aceste instructiuni erau date în conditiile în care regele Petru al II-lea al Iugoslaviei si guvernul lui Dusan Simovici erau deja în exil la Ierusalim, înca din 17 aprilie 1941. La Belgrad se instalase deja un guvern marioneta care colabora cu autoritatea militara de ocupatie germana. Iugoslavia a fost apoi împartita între Germania, Italia si Ungaria, iar Croatia devenea un stat satelit al Germaniei sub dictatura lui Ante Pavelici, seful ustasilor.

În seara zilei de 6 mai 1941, postul de radio Bucuresti a difuzat o declaratie oficiala din care reiesea ca guvernul român luase hotarîrea de a recunoaste Croatia lui Ante Pavelici. Sa spunem totusi ca Antonescu a fost mult timp, aproape trei saptamîni, singurul conducator din alianta progermana, care se abtinuse sa o faca, asa cum de altfel facusera imediat Laszlo Bardossy prim-ministru al Ungariei, episcopul Josef Tiso, conducator al Slovaciei si regele Boris al III-lea al Bulgariei. Venise vremea rupturii dintre români si sîrbi. Era pentru prima data în istorie cînd urma sa se rupa relatiile diplomatice dintre aceste doua tari legate printr-o prietenie istorica si prin religie, prin lupta comuna si suferintele din trecut, precum si prin interesele lor similare. Ambasadorul iugoslav la Bucuresti, Avakumovici, a aranjat cu legatia Statelor Unite ca acesta sa se ocupe de interesele iugoslave în România. Acest aranjament a fost facut cu primul secretar al legatiei SUA, Webb Benton.

Avakumovici,  la Antonescu si regele Mihai

În ziua de 14 mai 1941, ambasadorul iugoslav a avut ultima întrevedere cu Antonescu. Acesta din urma i-a amintit de ultima convorbire pe care a avut-o imediat dupa evenimentele din 27 martie 1941, la care a adaugat în acel moment: „Vedeti ca am avut dreptate. V-am spus ca nu veti fi în stare sa rezistati puterii germane. Regret foarte mult ca ruptura dintre tarile noastre s-a produs în timpul functiei mele”. ,,Nu noi am fost aceia care am provocat ruptura” a raspus ambasadorul. Si a continuat: ” Am trecut cu vederea faptul ca germanii s-au folosit de aerodromurile românesti pentru a bombarda Belgradul. Am trecut cu vederea si faptul ca ei au atacat Iugoslavia de pe malul românesc al Dunarii. Un singur lucru nu-l puteam trece cu vederea si anume recunoasterea Croatiei ca stat independent”. „Eu m-am alaturat Axei, a raspuns generalul, si în consecinta ader la politica ei. Ceva mai mult, sînt absolut sigur de victoria Germaniei”. 

În aceeasi seara, diplomatul român Alexandru Cretzianu a venit la ambasada iugoslava pentru a-si lua ramas bun de la ambasador în numele guvernului român. Dupa ce au terminat convorbirea oficiala, Avakumovici, care era în relatii de prietenie cu Cretzianu, l-a întrebat: ,,Spune-mi te rog, si aceasta ca prieten, ce era nevoie de recunoasterea independentei Croatiei lui Pavelici?”. Cretzianu a spus pe un ton linistit si sincer: „Daca sînteti prietenul nostru si sînt sigur de acest lucru, de ce puneti o astfel de întrebare cînd stiti foarte bine ca hotarîrea nu depinde de noi?”

Pe la orele 8 seara, Avakumovici a fost primit de rege. Ambasadorul s-a mirat de aceasta convocare, deoarece nu se obisnuia ca suveranul sa-si ia ramas bun de la un ambasador care a rupt relatiile diplomatice cu tara sa. Audienta a fost scurta si graitoare prin ea însasi. Curînd, s-a putut vedea ca generalul Antonescu a preferat sa nu o informeze pe Majestatea Sa ca s-au rupt relatiile diplomatice dintre cele doua tari. Regele credea ca ambasadorul va pleca, dar ca în locul lui va ramîne un însarcinat cu afaceri. A fost surprins cînd a aflat adevarul si a protestat ca generalul Antonescu nu-l tinea la curent cu evenimentele în curs. De asemenea, ca ziarele nu-i erau aduse regulat. De aceea, nu stia absolut nimic de ruptura dintre Iugoslavia si România. El a evitat sa discute chestiuni politice si l-a rugat pe ambasador sa transmita cele mai calduroase salutari varului sau primar, regele Petru al II-lea. Maria, mama regelui iugoslav, era sora lui Carol al II-lea, tatal regelui român Mihai I.

Membrii ambasadei iugoslave au parasit România plecînd în Palestina. Sa-l lasam însa pe Pavlovici sa descrie despartirea de România. „Cînd capitanul a ordonat de pe puntea de comanda: Cu toata viteza înainte!, Constanta s-a contopit cu vastul tarm cenusiu. Am trecut pe lînga far. În fata lui statea ca un simbol al propriilor noastre nenorociri, o silueta singuratica: o santinela germana. Purta uniforma gri de campanie si sinistrele cizme negre.Nu i se vedea fata din cauza tipicei caschete mari de otel. Am stat cu ambasadorul nostru multa vreme pe puntea superioara a vasului Regele Carol I uitîndu-ne în tacere la apa marii în timp ce vasul îsi croia drum prin valurile Marii Negre. În seara aceea, ultimul nostru gînd a fost la România, tara care a fost cîndva semeata si libera.”

                                                                                             Gral(r)dr ec Florin NAHORNIAC

La 9 martie îi prăznuim pe Cei 40 de mucenici din Sevastia

Biserica Ortodoxă îi pomeneşte pe 9 martie pe Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia.

40 de mucenici din Sevastia

Aceştia erau soldaţi creştini, aflaţi în slujba împăratului roman Licinius. Aflând despre credinţa lor, guvernatorul Armeniei i-a silit să se închine idolilor. Refuzând, cei 40 de soldaţi au fost întemniţaţi timp de opt zile şi bătuţi cu pietre.     Unul dintre cei 40 de soldaţi nu a mai rezistat şi a cerut să fie scos pentru a intra în baia caldă din apropiere. Din cauza diferenţei de temperatură acesta a murit. Un alt creştin, martor al evenimentului, a intrat în apa rece alături de ceilalţi pentru a-şi mărturisi credinţa în Hristos.

În Bucureşti, fragmente din moaştele Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia se află la Mănăstirea Antim, la Schitul Darvari şi la bisericile „Icoanei”, „Mihai Vodă”, „Dichiu” şi „Sfântul Alexie”.

                                                                                                            Florin NAHORNIAC

 

Bombă! BECALI știa de CRUDU că se VINDE pe MII DE EURO!

În urmă cu ceva timp, pe când era în libertate, Gigi Becali a făcut o dezvăluire-șoc legată de Daniela Crudu.Latifundiarul din Pipera știa că asistenta tv se vinde pentru câteva mii de euro!

Graphic1Atunci, nimeni nu a luat în seamă spusele finanțatorului Stelei care o certa în direct pe Cruduța pentru viața ei tumultoasă. ,,Este o femeie de moravuri ușoare. Se vindea pe două mii, pe trei mii, dar acum nu o mai face”, a spus Becali în timp ce Crudu era în studioul televiziunii respective. Tânăra nu a avut însă nici o reacție, totul fiind considerat, probabil, doar muștruluială părintească făcută în stilul caracteristic al lui Gigi. Șeful Stelei nu a văzut cu ochi buni nici relația dintre Daniela Crudu și Mihai Costea, zis ,,Nilă”. Acum, la ceva timp distanță de momentul dezvăluirilor respective, numele Danielei Crudu, apare în dosarul prostituției de lux în care sunt implicate zeci de asistente tv , oameni politici și afaceriști.

                                                                                            Georgeta AMBERT

Tunelul secret al Papei: Passetto di Borgo

Construcţia zidului exterior al Passetto di Borgi s-a realizat în anul 850. Însă, în 1277, Papa Nicholas al III-lea a fost cel care a supravegheat lucrările ce au transformat pasajul în ceea ce este el azi. Papa Graphic1Alexander al VI-lea a terminat construcţia zidului exterior în 1492, destul de eficient de altfel pentru că a fost atacat de francezi.

Papa Alexander a folosit pasajul pentru a fugi din calea francezilor ce au invadat Vaticanul doar doi ani mai târziu, notează slate.com. Cea mai recentă urgenţă papală a avut loc în 1527, atunci când Clement al VII-lea a scăpat prin tunel de trupele lui Charles al V-lea.

Soldaţii lui Charles au sfârşit prin a ucide mare parte din Garda Elveţiană chiar pe treptele Bisericii Sfântul Petru. Ca urmare a dramelor numeroase din secolul al XVI-lea, pasajul papal de urgenţă a rămas destul de neîngrijit, închis publicului, dar disponibil papilor în caz de criză. În anul 2000, în onoarea Jubileului Bisericii Catolice, Pasetto a fost renovat. În ultimii ani, pasajul de urgenţă al papilor a fost deschis vizitatorilor, timp de o perioadă limitată, în fiecare vară.

                                                                                                                                                      Florin CREŞTINUL

Uitaţi şi la milogul ăsta cum se vaită după ce a trecut de la un partid la altul: Ciorbea a cerut băncilor să-l păsuiască pentru o datorie de 1,5 milioane euro

Avocatul Poporului, Victor Ciorbea, este în pragul falimentului personal. Deși are restanțe la plata creditelor și împrumuturilor de aproape 1,6 milioane de euro, Ciorbea nu are ­venituri decât din funcția de Avocat al Poporului. Soția lui Ciorbea, Lacrima, are venituri din avocatură. Acestea, însă, nu depășesc 20.000 de euro anual.

Conform declarației de avere a lui Victor Ciorbea, depusă în mai a.c., în calitate de Avocat al Poporului, creditele bancare și împrumuturile de returnat însumează 1.505.000 de euro și 90.000 de dolari. În 2007, Ciorbea a contractat două credite din care mai are de returnat 536.000 de euro până în 2024. Un an mai târziu, în 2008, Ciorbea a mai luat două credite, din care mai are de returnat băncii, tot până în 2024, peste 635.000 de euro. Pentru „dobândă amînată la plată” (cum se menționează în declarația de avere) aferentă creditelor, actualul Avocat al Poporului mai are de returnat 267.000 de euro

În 2012, Ciorbea a mai luat cu împrumut niște bani, probabil de la persoane fizice: 65.000 de euro (de returnat până la sfârșitul acestui an) și 90.000 de dolari (de returnat până în 2020).

                                        Veniturile lunare ale soților Ciorbea: 3.000 euro

Așadar, la un calcul simplist, reiese că, numai pe credite bancare, soții Victor și Lacrima Ciorbea au de plătit lunar rate de cel puțin 12.000 de euro (adică peste 1,4 milioane de euro în următorii zece ani). Cu toate acestea, veniturile soților Ciorbea abia depășesc 3.000 de euro lunar, de patru ori mai puțin decât suma minimă de plată la bănci. Astfel, Victor Ciorbea trăiește numai din salariul de Avocat al Poporului (nu mai mare de 1.500 de euro lunar), iar soția, Lacrima ­Ciorbea, câștigă din servicii de avocatură 82.000 de lei anual (conform situației financiare din 2013), deci vreo 7.000 de lei lunar (aproximativ 1.700 de euro).

                                                Insucces la încasat comisioane de succes

Totuși, există o sursă de venit care ar putea să-l salveze pe Ciorbea de bănci. Este vorba de restanțe ale unor comisioane de succes pe care Victor Ciorbea le mai are de încasat de la clienții pe care i-a reprezentat ca avocat. Conform declarației de avere a lui Ciorbea, aceste comisioane de succes însumează 1,2 milioane de euro. E vorba, însă, de sume cîștigate în perioada 2005-2014. Pentru „România liberă”, Avocatul Poporului a explicat: „Mare parte din aceste comisioane de succes le-am încasat, dar mai sunt unele pe care nu le-am încasat pentru că clienții mei nu au bani Adică i-am reprezentat ca să poată câștiga bunuri imobiliare reven­dicate, le-au câștigat, dar acum tre­buie să aștept ca acei clienți să vân­dă terenuri sau clădiri ca să mă poată plăti. După cum știți, piața imobiliară nu merge prea bine”.

                                          Poate rămâne oricând fără casă, dar este păsuit

Victor Ciorbea nu a putut preciza câți bani mai are de încasat din comisioane de succes și nici când. Ce a putut spune cu certitudine, însă, pentru „România liberă”, este că nu-și poate plăti restanțele la bănci în acest moment: „Nu știu exact care sunt sumele lunare de achitat, soția mea se ocupă de aceste credite, ea știe exact. Dar acum nu plătim decât o sumă simbolică lunar, avem o înțelegere cu banca pentru un an sau doi. Sigur că banca ne-ar putea executa, să ne ia casa, dar știe și banca: în perioada asta nu ar scoate prea mulți bani pe casă. Așa că avem o perioadă de grație”.

                                                                                                                                                         Georgeta AMBERT

Uite prefecutul de plagiator ce declară: Avem nevoie de Biserică şi Armată

Victor Ponta a declarat acum câteva luni, la Cluj, la inaugurarea campusului teologic Nicolae Ivan, că românii au nevoie de Biserică şi Armată, simbolurile care ajută pentru a ,,nu ne pierde în lucrurile care ne despart zi de zi”.

Victor Ponta: Avem nevoie de Biserică şi Armată

,,Aveţi în sală un credincios, Ioan Rus, care mi-a explicat că este important ca Guvernul să sprijine această lucrare. Mi-a explicat că pentru Cluj, centrul spiritual al Transilvaniei, ortodocşii care sunt mai mulţi nu pot fi mai săraci şi nu pot fi cei care nu au un loc în care să pregătească generaţiile următoare”, a spus Victor Ponta, transmite Agerpres. Premierul a spus că este obligaţia oricărui guvern să sprijine un proiect dedicat elevilor şi studenţilor. ,,Nu întâmplător în aceste vremuri în care atât de multe lucruri ne despart sunt două simboluri în jurul cărora românii se strâng, în primul rând Biserica şi în al doilea Armata Română, simboluri de care avem foarte mare nevoie pentru a nu ne pierde în lucrurile care ne despart zi de zi”, a mai spus premierul. El a primit din partea Mitropolitului Andrei Andreicuţ distincţia Crucea Transilvană, afirmând că este onorat de conferirea acesteia, premierul înmânându-i. la rândul său, un tablou mitropolitului. Dar până acum ce ai făcut plagiatorule? De ce nu te-ai dus până acum la biserică sau de ce nu mai mergi şi acum în continuare la biserică? Sau pentru dumneata interesul poartă fesul? Apropo! Domnule plagiator Ponta, dumneata şti CREZUL? Sti TATĂL NOSTRU? Cunoşti Sfânta Liturghie? Şti ce este ANAFURA sau PRESCURA? Învaţă băiatule apoi să ai pretenţii prezidenţiale!

                                                                                                            Silvia ANDREI

Autorităţile ungare nu acceptă drapelul UE la Parlament, în locul acestuia fiind cel secuiesc

Activişti ai organizaţiei ungare Milla au fost opriţi, joi, să arboreze drapelul UE în faţa Parlamentului de la Budapesta, în contextul în care steagul comunitar a fost înlocuit, în februarie, cu cel secuiesc, care este arborat în continuare.      Activişti ai organizaţiei ungare Milla (specializată în apărarea libertăţii presei) au încercat în zadar, joi, să arboreze drapelul Uniunii Europene pe un stâlp din faţa Parlamentului de la Budapesta.      ,,Este inacceptabil ca drapelul UE să nu fie arborat la Parlament la nouă ani după aderarea Ungariei la UE”, a reacţionat organizaţia.           Din 15 februarie, două steaguri sunt arborate în faţa Parlamentului de la Budapesta – cel al Ungariei şi cel secuiesc. Înainte de 15 februarie, drapelul UE era arborat la Parlament. Activiştii Milla au cerut permisiunea, joi, de a arbora drapelul UE, dar agenţii de pază nu au acceptat.          Activiştii au lăsat un drapel UE pe gazonul din faţa intrării în Parlament.

                                                                                                                  Florin NAHORNIAC

Dar armenii de ce au fost vânaţi? Despre primul genocid al secolului XX. Cu ce s-au făcut vinovaţi?

Se împlinesc anul acesta 100 de ani de când guvernul Junilor Turci a comis primul genocid al secolului XX, decimând comunitatea armeană care părea a fi bine integrată Imperiului otoman. Descendenții supraviețuitorilor, care de atunci trăiesc în diaspora, au păstrat vie memoria acestei tragedii ce a făcut cel puțin 1.3 milioane de victime. Istoria genocidului s-a scris însă mai greu. În ultimii ani, cercetările au progresat și am putut înțelege mai bine ideologia care i-a motivat pe responsabilii genocidului și mecanismul crimelor. Și deși autoritățile turce persistă în negaționismul lor, au apărut oameni în sânul elitei turce care militează pentru recunoașterea faptelor comise de înaintași.

Graphic1

Începând cu primăvara anului 1915, populația de origine armeană a Imperiului otoman a fost victima unor arestări în masă, deportări și masacre. Bilanțul: aproape 1.3 milioane de morți. Acesta a fost primul genocid al secolului XX, orchestrat conform unei logici necruțătoare de cei mai radicali dintre Junii Turci aflați la putere.      În iulie 1908, venirea la putere a Comitetului Unității și Progresului (numele oficial al mișcării Junilor Turci) a trezit numeroase speranțe în rândul grupurilor persecutate sub vechiul regim al sultanatului otoman. Noul regim al Junilor Turci, apreciați în Europa pentru dorința lor de reformă și modernizare, favoriza căutarea unui nou model de stat pentru Imperiul otoman: Statul-Națiune. Însă această aspirație conținea și ideea, latentă, a excluderii grupurilor non-turce, în special grecii și armenii.

În plus, pierderile teritoriale succesive pe care Imperiul otoman le-a înregistrat de la venirea regimului la putere, mai ales umilitoarea înfrângere în războaiele balcanice, când sunt pierdute aproape toate teritoriile europene, au modificat echilibrul din sânul Comitetului central al CUP. În 1913, cei care vin la putere sunt cei mai radicali dintre membrii partidului. Ultimele iluzii ale grecilor și armenilor fuseseră deja distruse de campania de boicot încurajată de autorități încă din 1912, pentru a favoriza afacerile și comerțul turc. Acest proces de stigmatizare își avea originile în moștenirea vechiului regim, în special masacrele din timpul sultanului Abdulhamid II – 1894-1896, care au contribuit la înrădăcinarea în opinia publică musulmană a imaginii „trădătoruluI” grec sau armean, care trebuia pedepsit.

Foto: harta etnică a Asiei Mici și regiunii Caucaz în 1914

Foto: harta etnică a Asiei Mici și regiunii Caucaz în 1914

Decizia

Decizia Imperiului otoman de a intra în război la 1 noiembrie 1914, alături de Puterile Centrale, a fost luată de membrii cei mai radicali ai Comitetului central al CUP. Ea a creat contextul propice pentru distrugerea elementelor non-turce din Imperiu, iar comunitatea armeană – acuzată colectiv de a fi apropiată de Rusia – a fost, mai rău ca niciodată, suspectată de trădare.

Intrarea în război a permis mobilizarea tuturor bărbaților armeni cu vârste cuprinse între 20 și 40 de ani. De asemenea, comunitatea armeană a fost și victima rechizițiilor militare, transformate de fapt într-un jaf de stat: în numele necesității militare, stocurile firmelor și ale magazinilor, cerealele și chiar animalele oamenilor au fost confiscate de armată.

Proiectul de turcizare a spațiului anatolian și de omogenizare etnică a Asiei Mici, inițiat de liderii CUP odată ce au ajuns la putere în 1908, va lua forma unei acțiuni de exterminare sistematică a armenilor și sirienilor. În cadrul mai general al unei vaste mișcări de populații, clasate potrivit unui criteriu semi-etnic – capacitatea de asimilare la modelul turc, se dorea umplerea golurilor lăsate de deportarea populațiilor non-musulmane prin instalarea imigranților musulmani originari din Balcani. Această vastă manipulare internă a grupurilor istorice din sânul imperiului nu doar că răspundea unei ideologii naționaliste, dar se înscria într-un plan încă și mai ambițios, acela de a crea o continuitate geografică și demografică turcă alătri de populațiile turcofone din Caucaz.

De la începutul lunii aprilie 1915, se observă o schimbare de discurs în presa unionistă din Istanbul cu privire la armeni. Aceștia sunt prezentați drept „dușmanul din interior”, trădători de țară care erau de partea Antantei. Apar și acuzații de comploturi contra securității Statului, care pregătesc opinia publică pentru măsurile radicale ce urmau să fie luate împotriva populației armene.

În centrul politic, decizia de exterminare a armenilor a fost luată între 20 și 25 martie 1915, în cadrul mai multor întâlniri ale Comitetului central al CUP, convocat după întoarcerea din Erzurum a doctorului Behaeddin Chakir, președintele Organizației speciale, grup militar atașat conducerii CUP – format din criminali amnistiați și miliții tribale kurde și cercheze, înființat în iulie-august 1914 în vederea lichidării fizice a deportaților armeni din toate ierarhiile oficiale. Logica exterminării ce permitea realizarea efectivă a vastelor ambiții de inginerie demografică s-a conturat în acea perioadă; putea începe astfel prima etapă a genocidului (martie 1915-aprilie 1916). Această fază a prespus oficial deportarea potențialilor „trădători” în locuri departe de câmpurile de bătălie, și în eliminarea, în primă fază, a bărbaților adulți.

Graphic1

Februarie 1915: eliminarea soldaților

În contextul războiului și al obligației de a răspunde la apelul pentru mobilizarea bărbaților cu vârste între 20 și 40 de ani, lansat pe 3 august 1914, provinciile armenești s-au golit în mare măsură. Puține au fost comunitățile care puteau plăti bedel, taxa impusă de autorităților localităților care doreau să fie exceptate provizoriu de la mobilizare.      Mobilizarea s-a dovedit a fi un instrument eficace pentru punerea în practică a politicii de persecuții împotriva armenilor. Neutralizând grupurile active, regimul unionist se asigura că nu se va confrunta cu o resistență. La ordinul Ministrului de război, din data de 25 februarie 1915, soldații armeni din Armata a 3-a au fost dezarmați și trimiși în așa-zise batalioane de muncă, pentru a fi apoi eliminați. Cei mai norocoși au fost cei căzuți prizonieri la ruși în urma bătăliei de la Sarikamich, care au fost internați în lagărele siberiene alături de soldații turci.

24 aprilie: arestarea elitelor

Începând cu data de 24 aprilie a fost pusă în aplicare cea de-a doua măsură din planul de eliminare a armenilor. Aceasta viza elitele politice, economice, intelectuale și religioase (inclusiv avocați, doctori, profesori, jurnaliști, scriitori etc.), guvernul alcătuind în prealabil liste cu cei care trebuiau eliminați. Sute de oameni au fost arestați la Constantinopol precum și provincii în noaptea de 24-25 aprilie. Ei au fost fie executați imediat, fie închiși temporar în lagărele din apropiere de Ankara și Kastamonu (doar pentru a fi la rându-le asasinați mai târziu).                                           Această operațiune a fost plănuită cu atenție de către CUP. Ministrul de interne Talat pacha a format un comitet special însărcinat cu gestionarea administrativă și polițienească a operațiunii, atât în capitală cât și în provincii, comitet aflat în subordinea directă a CUP. Documentele arată că lideri importanți ai partidului, începând cu Ismail Canbolat, directorul general al Securității, apoi guvernator al capitalei, au fost direct responsabili de deportarea armenilor din Constantinopol. Un altul, Ali Munif, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, avea să mărturisească mai târziu că el a fost cel care a finalizat lista cu cei ce urmau să fie eliminați.

Neutralizarea bărbaților

Odată ce soldații și elitele au fost neutralizate, următoarele faze ale planului de eliminare a armenilor se succed într-un ritm susținut. Modul de operare diferă în funcție de provincie, dar rezultatul este peste tot același.

Graphic1În pronvicie, autoritățile unioniste au recurs la un decret, datat 24 aprilie 1915: toate armele deținute de persoane particulare trebuiau predate în termen de cinci zile comandanților militari locali. Această dispoziție îi viza cu precădere pe armeni și a permis percheziționarea locuințelor acestora, precum și a bisericilor și stabilimentelor școlare. Aceste măsuri au fost însoțite și de arestarea liderilor locali, supuși interogatoriilor violente, dar și torturii.

Instituțiile armenești locale au fost puse în situații dificile, de a nu putea refuza din principiu să coopereze cu autoritățile, pentru a nu fi acuzate de trădare. S-au trezit astfel în fața unei dileme dificile, căci au preluat ele însele responsabilitatea de a colecta armele și de a-i denunța pe cei care refuzau să le predea, în timp ce știau că, dezarmată, populația va rămâne la mila jefuitorilor sau a miliției. Multiple mărturii arată că cea mai mare parte a consiliilor armenești, în care se adunau militanții politici locali, preoții și personalitățile notabile, s-a supus acestor ordine.     În cele șase vilaiete orientale (diviziune administrativ-teritorială din Imperiul Otoman), aceste persoane au fost, la fel ca toți bărbații adulți, executate în locuri izolate sau înecate: apele Eufratului și Tigrului le vor purta cadavrele până în deșerturile siriene și mesopotamiene.

Deja începută în unele regiuni, deportarea restului populației armenești – femei, copii, bătrâni – din vilaietele orientale (Erzurum, Van și Bitlis) a fost decisiă oficial abia la 13 mai 1915, de către Consiliul de miniștri. La 23 mai, conducerea Directoratului pentru stabilirea triburilor și imigranților (IAMM), organizația însărcinată cu punerea în practică a politicii de omogenizare demografică, anunță că deportații se pot instala în regiunile sudice, în vilaietul Mossoul. Câteva săptămâni mai târziu, pe 7 iulie, aceeași instituție extinde zonele destinate a-i primi pe deportați, incluzând și părțile la sud și vest de Mossoul, de-a lungul Eufratului până la Alep și Deir ez-Zor în Siria. Această extindere corespundea însă unor regiuni deșertice în care populația armenească nu avea nicio șansă să supraviețuiască.        Armenii din cele șase provincii orientale (Bitlis, Sivas, Erzurum, Van, Diyarbakir, Mamuret ul-Azis,  considerate drept căminul lor istoric) au fost primii vizați de planul de exterminare. Deportarea celor din coloniile armenești din Vestul Anatoliei, mai târzie, a fost o măsură complementară.

De la o regiune la alta, procesul de exterminare n-a urmat aceleași proceduri. La est, planul a prevăzut exterminarea imediată a bărbaților, militari sau nu, sau folosirea lor pentru muncă forțată, în condiții atât de „bune” încât mulți au murit; cei care au reușit să supraviețuiască au fost apoi executați în maniera tradițională. În schimb, în provinciile occidentale, unde armenii trăiau împrăștiați în regiuni turcofone și nu reprezentau o prioritate, bărbații au fost deportați alături de familiile lor, uneori cu trenul, dar cel mai des trimiși pe jos, mergând pe lângă liniile de cale ferată.

Între aprilie și septembrie 1915, 306 de convoaie de deportați – însumând 1.040.782 de armeni, majoritatea femei și copii – au fost trimise către regiunile aride din Siria și Mesopotamia. Aceste marșuri ale morții ce se întindeau pe sute de kilometri urmau rute neobișnuite, dificile, iar membrii batalioanelor speciale guvernamentale care însoțeau convoaiele îi împușcau pe bărbați și agresau fmeile. A avut loc o selecție naturală: cei mai slabi piereau pe drum, și doar 15-20% dintre deporații din provinciile orientale au ajuns la destinații. Supraviețuitorii care reușeau să ajungă în zonele unde trebuiau relocați, în deșerturile Siriei și Mesopotamiei,au fost internați în lagăre de concentrare, în condiții de igienă înfiorătoare, unde epidemiile și foametea făceau sute de victime în fiecare zi.

În august 1915, bilanțul era deja îngrozitor. Majoritatea celor 120.000 de soldați armeni din Armata a 3-a pierise; alți zeci de mii de armeni fuseseră uciși pe loc sau în apropierea comunităților din care proveneau: bărbații adulți din cele șase vilaiete orientale și populațiile din satele din regiunile nordice ale vilaietului Van, din zonele rurale de la nord și est de Erzurum, precum și cei din localitățile din Mouch, Bitlis, Siirt și Sassoun. În fine, alți zeci de mii muriseră pe drum în timpul marșurilor.     O parte din populația armenească din Constantinopol și Izmir, de unde avem mai multe mărturii, a rămas pe loc; armenii din frontierele nordice ale Imperiului s-au putut retrage în Caucaz, iar locuitorii din Van și cei din zonele montane au plecat alături de armata rusă aflată în retragere, în august 1915. În fine, câteva mii de copii și femei au fost răpiți sau, uneori, ascunși de prietenii lor turci sau kurzi.

Februarie-decembrie 1916: supraviețuitorii trebuie eliminați

Ultima etapă a procesului de exterminare i-a vizat pe cei aproximativ 700.000 de armeni care scăpaseră până atunci de deportări. Aceste noi violențe s-au desfășurat în principal în cele câteva lagăre de concentrare din Siria și Mesopotamia. De la sfârșitul lui august 1915, IAMM l-a trimis la Alep pe Muftizade Chukru Kaya bey pentru a înființa aici o instituție pentru problema deportaților. Aceasta a fost însărcinată lui Abdulahad Nuri, căruia i s-a alăturat, numit de Ministerul de Interne, Mustafa Abdulhalik, poreclit Măcelarul din Bitlis. Acesta a fost însărcinat să înființeze o echipă în stare să organizeze eliminarea deportaților.

În vara lui 1915, lagărele în care se aflau 700.000 de armeni se aflau pe trei axe principale: una urma calea ferată Bagdadbahn; cealaltă urma linia Islahiye-Alep, iar cea de-a treia, numită axa Eufratului, de departe cea cu cele mai multe victime, urma cursul fluviului.

După eforturi îndelungate, a fost organizată un subdirectorat al deportaților. Acestora li se interzicea accesul în Alep, unde s-ar fi putut ascunde; s-au înființat lagăre de tranzit la periferia orașului, la Sibil în est și la Karlik, de-a lungul căii ferate, precum și la periferia nordică a orașului.    Din octombrie 1915 și până în februarie 1916, înfometată și privată de toate cele neceesare, populația deportaților s-a redus semnificativ. În unele perioade ale anului – cu precădere în timpul caniculelor sau al iernii, se numărau în fiecare dimineață câteva sute de morți. Însă grație unei rețele înființate de Patriarhul de Constantinopol și misionarii americani, s-au adunat ajutoare financiare ce au putut fi distribuite în secret până în primăvara lui 1916. În luna februarie a acelui an, 500.000 de armeni erau încă în viață, dispersați între Alep și Damasc sau Eufrat și Deir ez-Zor.

Conducerea Junilor Turci s-a confruntat atunci cu o problemă: ce să facă cu acei nefericiți armeni care, contrar planului de exterminare, reușiseră se supraviețuiască. Ideea de a-i elimina pe armenii rămași în Siria și Mesopotamia a fost motivată probabil și de neașteptata cucerire a regiunii Erzurum de către armata rusă, în februarie 1916. Evoluția frontului a radicalizat deciziile criminale ale guvernului, iar pierderile teritoriale s-au tradus printr-o creștere a violenței împotriva „inamicilor interni”.

Astfel, la 22 februarie 1916, Ministrul de interne, Talat pacha, dă ordin pentru lichidarea ultimilor armeni încă prezenți în Anatolia sau închiși în lagărele de lângă Eufrat. Ultimele familii (protestante, catolici, familii de soldați, artizani, doctori, farmaciști etc.) care rămăseseră până atunci pe loc în provinciile interioare din Asia Mică au fost deportate la sfârșitul aceleiași luni.

Pe 17 martie 1916 este atacat lagărul de concentrare Ras ul-Ayn. În termen de cinci zile sunt lichidați 40.000 de oameni. Urmează apoi lagărele de pe cursul Eufratului. În iulie 1916, prefectul din Deir ez-Zor este înlocuit cu Salih Zeki; în cinci luni, acesta pune la punct exterminarea a 192.750 de deportați.

Supraviețuitorii

La sfârșitul războiului, în jur de 700.000 de armeni otomani erau încă în viață. Alți câțiva zeci de mii supraviețuiseră în exil în Caucaz, Persia sau Bulgaria. În orașele din vest, de unde nu fuseseră toți deportați mai rămâneau 80.000 la Constantinopol si 1000 la Izmir. 100.000 de deportați de pe axa Alep-Homs-Damasc-Maan-Sinai, majoritatea proveniți din Cicilia și angajați în fabrilicile militare, nu au fost uciși. În fine, câteva mii de femei tinere și copii, răpiți de turci, kurzi sau beduini de pe rutele de deportare sau direct din lagăre, salvați de soldații armeni din Armata a 4-a după armistițiul din 1918, completează tabloul supraviețuitorilor.                                               Este practic imposibil să dăm o cifră exactă și definitivă pentru numărul victimelor acestui genocid. Se poate estima că din cei 2 milioane de armeni care trăiau în Imperiul otoman în 1914, mai bine de 2/3 au fost exterminați între ianuarie 1915 și finele anului 1916 – în jur de 1.3 milioane de persoane. Acestui bilanț trebuie adăugate victimele operațiunilor militare și masacrelor comise de armata otomană și trupele paramilitare în Azerbaidjanul iranian și rus, precum și în Caucaz, unde locuiau armeni. În total, ne apropiem cu siguranță de un număr total de 1.5 milioane de victime.

Cei aproximativ 100.000 de armeni care au scăpat din lagărele din regiunile arabe după ce acestea au fost ocupate de britanici sau francezi au fost inițial concentrați la Alep, apoi repatriați treptat către Cicilia și regiunile adiacente ocupate de învingători. După acordurile franco-turce din octombrie 1921, prin care Turciei îi era cedată Cicilia, cei mai mulți armeni refugiați aici au plecat în Siai și Liban, zone trecute sub mandat francez. Pentru acești dezrădăcinați, era exclus să continue să trăiască sub autoritatea turcilor; astfel, aceștia vor pune bazele comunităților armenești existente și astăzi în lumea arabă, cu precădere în Iordania, Palestina, Egipt și Irak.

Autor: Raymond Kévorkian, autorul lucrării Mémorial du génocide des Arméniens, 2014, material apărut în L’Histoire, februarie 2015

                                                                                                                                                        Florin NAHORNIAC

Ar fi putut Roosevelt să-l oprească pe Stalin?

Ceea ce a fost cândva Piața Roosevelt din capitala Ungariei a fost redenumită acum câțiva ani. Piața a primit numele președintelui american în 1947 și l-a păstrat timp de șase decenii, sub comunism, sub tirania stalinistă, sub gulaș comunism și în democrația de după 1989. Însă în anul 2011, noul consiliu al orașului a decis să redenumească piața. De ce?În cele cinci decenii de comunism, din 1948 până în 1989, liderii comuniști ai Ungariei – indiferent de cât de antiamericani au fost – l-au omagiat pe Roosevelt și pe aviatorii americani uciși pe cerul Ungariei în Al Doilea Război Mondial. Însă mulți maghiari, dacă nu chiar majoritatea, vedeau în Roosevelt nu un mare eliberator, ci omul care a dat Ungaria pe mâna lui Stalin (ca în cazul lui Churchill în România). De aceea, consiliul orășenesc a decis în 2011 că Roosevelt merită să intre în obscuritate.

Graphic1Sentimente negative privind politica de cooperare a lui Roosevelt cu Stalin persistă în Europa de Est și astăzi, mai ales în Polonia, singura țară din regiune care nu a colaborat niciodată cu naziștii. Poporul polonez a luptat împotriva Germaniei chiar și atunci când era clar că nu are nicio șansă; cu toate acestea, Aliații occidentali au acceptat destrămarea teritorială a Poloniei și subjugarea ei politică de către URSS.

Istoricul Frank Costigliola, profesor la Universitatea din Connecticut și specialist în istoria politicii externe americane, autorul lucrării: Alianțele pierdute ale lui Roosevelt: cum au contribuit relațiile personale dintre liderii politici la izbucnirea Războiului Rece, vrea să combată judecățile negative la adresa lui Roosevelt și să demonstreze că, contrar opiniei generale, președintele a făcut tot ce a putut pentru a atenua efectele inevitabilei prezențe dominante ale Uniunii Sovietice în estul Europei. FDR a făcut asta, spune Costigliola, nu prin amenințări și presiuni la adresa lui Stalin, ci promovând o relație funcțională cu acesta. Presiunile și amenințările nu puteau fi de folos împotriva sovieticilor, care erau prin natura lor extrem de suspicioși.

Din nefericire, în ultimul an al războiului și în perioada imediat postbelică, argumentează profesorul american, din ce în ce mai mulți politicieni occidentali – inclusiv Truman și Churchill – au crezut că singura modalitate de a interacționa cu barbarii ruși era printr-o politică de presiune. După cum declara Churchill într-unul din discursurile sale postbelice, „sovieticii nu admiră nimic mai mult decât puterea și nu este nimic pentru care să aibă mai puțin respect decât pentru slăbiciune, mai ales slăbiciunea militară.” Cu toate acestea, cât a fost prim ministru, Churchill a acceptat în mai multe rânduri impunerea intereselor sovietice în Europa de Est.

În viziunea lui Costigliola, Roosevelt spera că, cel puțin în primii ani postbelici, Marea Britanie, Statele Unite și Uniunea Sovietică vor colabora ca un fel de apărători ai păcii mondiale. El n-a aperciat niciodată noțiunea – tipică lui Stalin și Churchill – de împărțire a lumii în sfere de interese; însă – într-un mod ilogic – a acceptat totuși ideea că acolo unde armatele americane, britanice și sovietice au ajuns în timpul războiului puterea lor va prevala. Dar aceasta urma să fie o situație temporară, credea Roosevelt; odată cu sovieticii se vor convinge de bunăvoința Occidentului de a juca un joc cinstit, pacea mondială putea fi o posibilitate reală, iar Uniunea Sovietică – argumentează Costigliola – putea abandona ideea necesității statelor-tampon la frontiere.

Profesorul american afirmă cu încredere că atât Roosevelt, cât și Stalin intenționau să continue coaliția din timpul războiului, și că Stalin era suficient de pragmatic pentru a urma orice cale care asigura securitatea Uniunii Sovietice și oferea posibilitatea extinderii puterii sale. În ochii lui Roosevelt, spune Costigliola, primul obstacol în crearea unei lumi postbelice în armonie nu era Stalin, ci colonialistul și imperialistul Churchill. Așa s-ar explica și tonul sarcastic cu care Roosevelt i s-a adresat premierului britanic la Teheran în 1943 și la Ialta în 1945. Însă Roosevelt știa că slăbiciunea economică a Marii Britanii și dependența sa de SUA vor face inevitabilă  resemnarea englezilor. În acel moment, cele mai importante probleme pentru Roosevelt erau propria lui sănătate, pierderea unor consilieri apropiați și convingerea că va avea nevoie de ajutorul sovieticilor pentru învingerea Japoniei.

Roosevelt a murit chiar înainte de terminarea războiului, în aprilie 1945; astfel, scrie Costigliola, un Truman slab pregătit și cu mai puțină imaginație a ajuns sub influența sfătuitorilor săi. Dacă Roosevelt nu ar fi murit înainte de vreme, poate că lumea ar fi fost scutită de agoniile Războiului Rece. Sau, în cuvintele autorului, „dacă Roosevelt ar fi trăit puțin mai mult…, ar fi reușit să influențeze tranziția către o lume postbelică administrată de Cei Trei Mari”.

Pentru a-și demonstra punctul de vedere, Costigliola examinează anii timpurii, caracteristicile personale, țelurile, reușitele și problemele personale ale lui Roosevelt, Churchill și Stalin. O muncă deloc ușoară, pentru că deși există foarte multe documente despre tinerețea celor doi lideri occidentali, cunoaștem mai puține lucruri despre fiul cizmarului georgian. În plus, Costigliola a folosit doar surse în limba engleză, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă este posibil să scrii un studiu bun despre efectele celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa fără a fi măcar puțin familiar cu limbile celor doi mari inamici: Germania și Rusia. Astfel, deși Roosevelt’s Lost Alliances se citește ușor și poate fi chiar foarte convingătoare, ca mulți alți specialiști în istoria politicii externe americane, autorul se bazează pe puținele traduceri existente ale lucrărilor străine pe politică externă.

Cartea lui Costigliola este o istorie diplomatică ce nu încearcă să abordeze efectele fizice și morale ale deciziilor politice care au influențat viețile unor națiuni. Profesorul american a citit faimosul volum al lui Timothy Snyder, Tărâmul morții, care – mai mult decât orice altă monografie pe acest subiect – descrie iadul care a fost Europa de Est în timpul războiului, dar cititorul lui Costigliola nu va afla aproape nimic despre tragediile care s-au întâmplat în acești ani. Autorul nu explică așa cum trebuie operațiunile NKVD-ului și ale polițiilor secrete cu care s-a aliat pentru a aresta, interoga și ucide mii de opozanți politici în Europa de Est. Nici nu precizează suficient de clar ce rol a jucat acordul dintre Cei Trei Mari privind inevitabila și necesara retrasare a frontierelor politice în Europa de Est în războaiele civile, distrugerile, deportările și foametele din regiune.

În fine, așa cum cunoaștem noi istoria, putem spune că nimic din ce s-a întâmplat în anii 1944-1945 nu ar fi putut opri avansul lui Stalin în Europa de Est și nu vom ști niciodată dacă Roosevelt ar fi putut, într-adevăr, să oprească marile tragedii prin care au trecut țările est-europene.

                                                                                                                                                       Florin NAHORNIAC

Ameninţarea MAE rus: Suplimentarea forţelor NATO în Europa de Est riscă să afecteze stabilitatea regională

Decizia Alianţei Nord-Atlantice de consolidare a prezenţei militare în estul Europei „sub pretextul” unei „ameninţări inexistente” şi tactica de creare a unor state de tip „front militar” riscă să afecteze echilibrul strategic regional, avertizează Ministerul rus de Externe.

,,Decizia NATO de consolidare a prezenţei militare în Europa sub pretextul unei ameninţări estice inexistente şi tactica Alianţei de creare a unei zone-tampon a statelor de tip front militar la frontiera cu Rusia vizează reconfigurarea spaţiului european şi riscă să afecteze echilibrul strategic regional”, a declarat Aleksandr Lukaşevici, purtătorul de cuvânt al Ministerului rus de Externe, citat de agenţia Sputnik.      Potrivit oficialului rus, decizia NATO de suplimentare a prezenţei militare în estul Europei a fost luată la cererea Letoniei, Lituaniei şi Estoniei.      ,,Implementarea deciziilor luate la summitul NATO din Ţara Galilor, privind suplimentarea capacităţilor operaţionale ale NATO, precum şi consolidarea prezenţei militare pe aşa-numitul front estic şi intensificarea exerciţiilor militare în apropierea frontierei Rusiei reprezintă surse de îngrijorare”, a adăugat Lukaşevici.

                                                                                                                                                  Florin NAHORNIAC

Aliaţii lui Vladimir Putin: LISTA puterilor care îşi întăresc relaţiile cu Rusia

Preşedintele rus Vladimir Putin se pregăteşte să îl viziteze pe Viktor Orban, însă acest aliat din Uniunea Europeană nu este singurul pe care preşedintele rus îl are.

  • Coreea de Nord

Kremlinul a cultivat ani de zile legăturile cu Phenianul ca metodă de a râde în nas Occidentului, însă eforturile ruşilor au fost accelerate în ultimul an, în contextul crizei ucrainene, remarcă businessinsider.com.    În luna ianuarie, Moscova a confirmat prezenţa excentricului lider nord-coreean, Kim Jong-Un, la evenimentele organizate în Piaţa Roşie la 9 mai, cu prilejul Zilei Victoriei, ce marchează triumful sovieticilor în faţa naziştilor în Al doilea Război Mondial.

  • Siria

Rusia este principalul sprijin internaţional pentru liderul sirian Bashar al-Assad, iar politicienii occidentali l-au acuzat pe Putin că ar fi livrat arme regimului de la Damasc.        Recent, Putin şi-a reluat criticile faţă de atacurile aeriene ale SUA asupra Statului Islamic din Siria, arătând că acestea nu ar trebui să aibă loc fără acordul Damascului.

  • Venezuela

Caracasul este un important client al industriei ruse de armament şi a recunoscut republicile separatiste georgiene Abhazia şi Osetia de Sud.

În contrapartidă, Rusia a investit miliarde de dolari în proiectele petroliere ale Venezuelei.

  • Ungaria

Premierul maghiar Viktor Orban a fost intens mediatizat în urmă cu un an după ce a declarat că vrea să renunţe la democraţia liberală în favoarea unui stat neliberal.        Apropierea acestuia de autoritarul Putin a provocat proteste de stradă şi a neliniştit partenerii europeni ai Ungariei.

  • Grecia

După venirea la putere a partidului Syriza, în ianuarie, s-a descoperit că membrii formaţiunii au fost în contact cu Alexander Dugin, un ultra-naţionlist rus apreciat în anumite cercuri de la Kremlin, care s-a pronunţat pentru genocid în Ucraina.        De asemenea, noul premier grec Alexis Tsipras s-a declarat împotriva unor noi sancţiuni la adresa Rusiei – acuzată că îi sprijină pe separatiştii ucraineni – , spre satisfacţia Moscovei.

  • Franţa

În noiembrie 2014 s-a aflat că partidul de dreapta Frontul Naţional a primit un împrumut de 9 milioane de euro de la First Czech Russian Bank, deţinută de Roman Popov, un oligarh apropiat Kremlinului. Unii observatori suspectează că aici a fost “mâna” Moscovei.

  • Extrema dreaptă europeană

Rusia a cultivat relaţii cu partide de dreapta din Europa, între acestea numărându-se Grecii Independenţi în Grecia, Jobbik în Ungaria, Vlaams Belang în Belgia, Liga Nordului în Italia, Ataka în Bulgaria şi NPD în Germania.         Nu există dovezi în privinţa unei legături între UKIP şi Rusia, dar liderul partidului, Nigel Farage, declara, în martie anul trecut, că Putin este unul din liderii lumii pe care îi admiră cel mai mult “în calitate de conducător, nu de om”.

                                                                                                                                                        Florin NAHORNIAC

Statul de drept făurit prin corupţie

Cota de încredere a populaţiei în Direcţia Naţională Anticorupţie a explodat în ultima vreme. Preafericitul Bisericii Ortodoxe Române poate fi pe bune invidios pe enoriaşa Laura Codruţa Kovesi. Şi mai ales, să aibă atenţia mărită pe viitor. Cum s-a ajuns aici? Prin încercarea de reformare a instituţiilor statului, rămase până mai ieri în negura dinainte de ‘89. Unele, cele mai multe din păcate, dăinuiesc sclave negurii comuniste. Altele reuşesc să facă faţă timpurilor. Este şi cazul DNA. M-aş hazarda să spun al magistraţilor în general, deoarece prin pădurea instanţelor se află încă destule vreascuri.

Cine a realizat schimbarea la faţă? Unii spun că UE şi SUA. E o teorie. Nu s-ar fi putut întâmpla însă şi lucruri bune pe plaiuri mioritice fără ajutorul băştinaşilor. Care acum, aşa cum se poate constata, au probleme cu legea. Şi e doar vârful aisbergului.       Apare aşadar un paradox. Oameni care până mai ieri stăteau cu anticorupţia în gură de dimineaţă până seara sunt acum clienţii procurorilor. Cu mandate, reţineri, cătuşe, aşa cum le stă bine infractorilor.       Un soldat american aflat parcă în Afganistan a spus la un moment dat: „A lupta pentru pace, este ca şi cum ţi-ai trage-o pentru virginitate.”         Anticorupţia în România s-a făurit prin corupţie. Q.E.D.

P.S.: Omeneşte vorbind, e normal ca odată ajunşi cu „brăţări” reci la mâini să-i apuce furia şi regretele că au pus umărul la propriile prăbuşiri. Dar, fiecare cu procesele lui de conştiinţă. Singuri, în noaptea cea mai lungă, prima de puşcărie.

                                                                                                                                                         Georgeta AMBERT

Sfaturile lui Nicolae Ceauşescu pentru presa română. Valabile şi azi!

La 1 mai 1974 Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit cu şefimea de partid şi din presă ca să ia măsuri pentru eficientizarea ziarelor şi revistelor din România comunistă. Unele din părerile lui Ceauşescu ar trebui să fie ascultate de mulţi dintre patronii şi şefii din presa românească de azi. Omul se întreba – pe bună dreptate! – de ce trebuie ţinută o publicaţie care nu scoate profit. Din fuga calului i-a mai dat vreo două peste ochi şi lui Adiran Păunescu, căruia îi reproşa că revista „Flacăra” nu avea nici o direcţie şi că se manifesta haotic.

N-am de gând să-l laud pe Ceauşescu, nu ştia prea multe, singura lui idee era să reducă cheltuielile, tăia în carne vie. Nici nu le plâng de milă ziariştilor de atunci care au zburat de la publicaţii şi au fost trimişi să sufere în sectorul de propagandă al Partidului Comunist. Însă părerile lui Ceauşescu despre conţinutul presei din 1974 sunt cât se poate de pertinente şi chiar valabile pentru ziua de azi. Iată ce spunea Ceauşescu, conform stenogramei ce urmează să fie publicată în Istoria Comunismului din România. Documente, vol. III (via România Literară): Am şi propus să facem o redacţie unică pentru presa centrală şi ar fi suficient, pentru că, în afară de câte un articol luat de la câte cineva, se publică aceleaşi materiale. Informaţiile externe sunt aceleaşi, informaţiile interne la fel şi mai este câte unul care scrie câte un articol, dar din care nu înţelegi nimic.(Ceauşescu supărat pe editorialiştii epocii!) Am pus astăzi trei ziare pe masă şi toate seamănă leit, nu numai în ce priveşte pagina internaţională. În toate scrie acelaşi lucru, numai aşezarea este diferită, după imaginaţia fiecăruia. Noi am mai vorbit nu o dată că nu este nevoie să se reia toate aceleaşi ştiri. Ştirile internaţionale se dau de către televiziune de 3-4 ori pe zi şi atunci în ziare ar trebui să apară lucruri mai deosebite.

Este extrem de trist că după 40 de ani de evoluţie, internet şi new-media trebuie să ne întoarcem tot la nea Nicu’ să ne spună ce trebuie să facem.

                                                                                                                      Iosif VARGA

Până şi gorjenii lui au început să-l huiduie Minerii au ieşit în stradă la Târgu Jiu: „Plagiatorul sfidează poporul”

Peste 9.000 de mineri de la Complexul Energetic Oltenia au ieşit în stradă pentru a patra oară în ultimele săptămâni, nemulţumiţi de intenţia conducerii de a reduce salariile şi de a face concedieri.

În timpul manifestaţiei, oamenii au strigat lozinci împotriva conducerii, a Consiliului Judeţean, dar şi a Guvernului, pe una dintre pancarte fiind scris „Plagiatorul sfidează poporul”. Reprezentanţii minerilor spun că a fost declanşat conflictul de muncă şi că, în acest moment, strâng semnături pentru declanşarea grevei generalizate.                                        Şi când te gândeşti că în 2012 la alegerile parlamentare l-au votat pe plagiator iar acesta i-a dezamagit. Apoi sloganul nu trebuia să se limiteze la PLAGIATORUL SFIDEAZĂ POPORUL’’ ci JOS GUVERNUL MAFIOT CARE FURĂ POPORUL.

                                                                                                                          Silvia ANDREI

Statul de drept făurit prin corupţie

Cota de încredere a populaţiei în Direcţia Naţională Anticorupţie a explodat în ultima vreme. Preafericitul Bisericii Ortodoxe Române poate fi pe bune invidios pe enoriaşa Laura Codruţa Kovesi. Şi mai ales, să aibă atenţia mărită pe viitor. Cum s-a ajuns aici? Prin încercarea de reformare a instituţiilor statului, rămase până mai ieri în negura dinainte de ‘89. Unele, cele mai multe din păcate, dăinuiesc sclave negurii comuniste. Altele reuşesc să facă faţă timpurilor. Este şi cazul DNA. M-aş hazarda să spun al magistraţilor în general, deoarece prin pădurea instanţelor se află încă destule vreascuri.

Cine a realizat schimbarea la faţă? Unii spun că UE şi SUA. E o teorie. Nu s-ar fi putut întâmpla însă şi lucruri bune pe plaiuri mioritice fără ajutorul băştinaşilor. Care acum, aşa cum se poate constata, au probleme cu legea. Şi e doar vârful aisbergului.       Apare aşadar un paradox. Oameni care până mai ieri stăteau cu anticorupţia în gură de dimineaţă până seara sunt acum clienţii procurorilor. Cu mandate, reţineri, cătuşe, aşa cum le stă bine infractorilor.      Un soldat american aflat parcă în Afganistan a spus la un moment dat: „A lupta pentru pace, este ca şi cum ţi-ai trage-o pentru virginitate.”         Anticorupţia în România s-a făurit prin corupţie. Q.E.D.

P.S.: Omeneşte vorbind, e normal ca odată ajunşi cu „brăţări” reci la mâini să-i apuce furia şi regretele că au pus umărul la propriile prăbuşiri. Dar, fiecare cu procesele lui de conştiinţă. Singuri, în noaptea cea mai lungă, prima de puşcărie.

                                                                                                                                                         Georgeta AMBERT

Ce fel de ,,Petiţie’’ este aceasta purtând titulatura trădătoare a unor cercuri horthyste: „Autonomia Transilvaniei şi guvernul la Cluj”

În jur de 6.000 de români au semnat o petiţie online care cere „un guvern regional la Cluj, cu control politic şi economic pe teritoriul Transilvaniei autonome”.
„Istoria şi tradiţia din Transilvania sunt complet diferite de fostul Regat. Regiunea noastră a fost intotdeauna partea Europei civilizate. Aici a fost declarată prima oară libertatea confesională în 1568 la Dieta din Turda. Transilvania a participat la tratatele de pace de la Westphalia în 1648. Transilvania a avut domnitori care au pus mare accent pe cultură si toleranţă. În secolele 17-19, Transilvania a avut o autonomie largă. La Unirea din Alba Iulia în 1918, Transilvania a fost regiunea cea mai dezvoltată din România Mare. Guvernele centrale ne-au degradat la colonie. Biserica Greco-Catolică, având credinciosi numai din Transilvania, era eliminată, bunurile erau confiscate”, spun cei care au iniţiat petiţia. Aceştia mai cred şi că după 1989, situaţia economică a regiunii nu s-a îmbunătăţit.
„Impozitele acumulate în Transilvania ajung în Moldova si Oltenia pe nedrept. Transilvania este trezoreria ţării noastre fără autodeterminare. Ei au mai mare nevoie de noi, decât noi avem de ei. Regiunea noastră s-ar putea autosusţine. Avem păduri, ape minerale, un potenţial turistic foarte mare, oraşe medievale unice în România, sute de castele, cetăţi, o universitate care mulţumită multiculturalismului este în fruntea Universităţilor din ţară. Noi nu vrem nimic de la alţii, dar ce e al nostru nu lăsăm”, mai spun iniţiatori petiţiei online.          

Lansată în urmă cu câteva luni, petiţia are ca scop atragerea a peste 10.000 de semnături. Ce spuneţi fraţi români? Credeţi aşa ceva? De ce se doreşte dezlipirea Transilvaniei de Muntenia şi Moldova. S-a uitat de Ziua Sfântă din 1 Decembrie 1918 când la Alba – Iulia s-a consfinţit prin documente că Unirea cea Mare s-a înfăptuit pentru totdeauna. 

Totodată  iniţiatorii acestei petiţii nu amintesc că Transilvania este leagănul de formare al poporului român, leagănul de formare a limbii române şi a tradiţiilor româneşti.       Faţă de această situaţie îmi daţi dreptate fraţi români?

                                                                                                          Mihai NAHORNIAC