Arhive zilnice: 12 martie 2015

Înscrierea elevilor la ora de religie este o mărturisire!

Înaltpreasfințitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

 

Înscrierea elevilor la ora de religie este o mărturisire a Mântuitorului nostru Iisus în vremurile pe care le trăim astăzi.

Omenirea este sociabilă şi religioasă de când o cunoaşte istoria. Statul este forma superioară, cea mai înaintată şi cea mai largă, a organizaţiei sociale, dar Statul a avut, de când ştim, şi preocupări religioase. Religiile anterioare creştinismului, erau culte naţionale, religii de stat. Era adică în general admis că religia este un bun şi un drept natural, un patrimoniu al fiecărui popor, şi, anormal ar fi fost să existe popor fără religie şi stat indiferent ei. Nu poate fi condus fără criterii religioase şi morale Statul unui popor creştin. („Misiunea creștină a Statului” – Prof. univ. Teodor M. Popescu)

Înaltpreasfințitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

Înaltpreasfințitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

Împotriva religiei nu se ridică decât oamenii care au pierdut simţul mai adânc al realităţilor. Cu cât omul ajunge să se cunoască mai bine pe sine, să cunoască viaţa şi oamenii, cu atât mai mult va înţelege esenţa şi rostul religiei. Stanley spunea la sfârşitul vieţii, în autobiografia sa:   Numai cu ajutorul convingerilor religioase putem ajunge la un progres adevărat şi esenţial. Ele ne dau trup, măduvă şi putere; fără ele, aşa numitul progres e găunos şi fără durată. Fără credinţa în Dumnezeu suntem bătuţi de talazuri pe un ocean de nesiguranţă. Căci ce-i pământul nostru faţă de imensitatea universului, de lumile din spaţiul fără de margini! Peste întinderea imensă a nemărginirii, în care închipuirea omului cel mai înţelept nu ajunge decât până la un crâmpei ridicol de mic, domneşte spiritul atotputernic al lui Dumnezeu. Spre Dânsul mă îndrept, izvorul şi puterea puterilor! („Îndrumarea vieţii”  Dr. Fr. W. Forster)

„Oricine va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”. (Matei 10, 32-33)  Înscrierea elevilor la ora de religie este o mărturisire a Mântuitorului nostru Iisus în vremurile pe care le trăim astăzi.

Salvăm Ora de religie!

Doar până pe 6 martie poți să-ți înscrii copilul la ora de religie, pentru semestrul în curs.Altfel, din 9 martie, copilul tău nu va mai beneficia de această disciplină!

Motive pentru care Religia trebuie să rămână în şcoală

Nu voi vorbi în calitate de preot sau de profesor, ci în calitate de părinte, nu voi pretinde că spun ceva nou, original sau revoluţionar. Doresc, pur şi simplu, să-mi fac opinia auzită şi să mă alătur tuturor celor care au o fărâmă de credinţă în Dumnezeu; să mă alătur celor care gândesc cu mintea lor, şi nu cu mintea altora. Ultimii ani ne-au dovedit că abordarea politic corectă încurajează dictatura minorităţii. Dictaturile, că vorbim de majoritate sau minoritate, trebuie evitate cu orice preţ, e de la sine înţeles. Ultimii ani ne-au dovedit că libertatea poate fi pierdută în libertate, că democraţia poate fi doar un brand care ascunde în spate monştri, că opţiunea îţi este luată în considerare în măsura în care convine grupului de influenţă. Ultimii ani ne-au dovedit că sintagma „pâine şi circ“ este permanent valabilă şi că boala indiferenţei dezvoltă cancerul nesimţirii. Şi totuşi, de ce Religia în şcoală, şi nu altundeva? Sunt numeroase motivele pentru care merită să studiem Religia, dar mă voi rezuma la câteva.

Graphic1

Pr. prof. dr. Liviu Vidican-Manci

Războaiele religioase din secolul al XVII-lea -care-au încetat doar pe hârtie, vezi cazul Irlandei de Nord (Europa), şi care astăzi capătă alte forme (Orient)-, Revoluţia franceză cu lupta dintre zeiţa Raţiune şi Dumnezeul creştinilor, marxismul şi „copiii“ lui, acestea şi altele au constituit tot atâtea motive pentru a căuta o soluţie în depăşirea crizelor. Dialogurile interconfesionale n-au fost întâmplătoare. Ele au venit pe fondul unor grave crize religioase şi confesionale. Au început în Europa şi în mai puţin de un secol au inclus întreg mapamondul. S-au dovedit necesare. Educaţia religioasă, făcută nepătimaş, nu în spirit prozelitist, ci cu dragoste faţă de Dumnezeu şi cu o conştiinţă vie că „cel care spune că-L iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este“ (I In. 4,20), duce la acceptarea celuilalt, la toleranţă. Deşi un termen echivoc, trebuie să recunoaştem că e cel mai potrivit când vine vorba de relaţiile interrasiale, respectiv interreligioase. Să fie întâmplătoare înfiinţarea catedrelor de teologia islamului sau teologie ortodoxă în marile universităţi din Germania, Franţa sau Statele Unite (ţări preponderant catolice sau protestante)? Nu sunt oare menite să ajute oamenii să se accepte aşa cum sunt, să accepte şi păreri religioase contrare tradiţiei lor? Nu e loc să dezvoltăm, dar din punctul meu de vedere, educaţia religioasă corect făcută şi îndeaproape supravegheată (după programe avizate şi bine cântărite) ne face mai toleranţi.

Mulţi dintre cei care se consideră persoane tolerante se mint pe ei înşişi. Incultura, autosuficienţa, răutatea, discriminarea pozitivă, bigotismul, fundamentalismul (religios sau laic) nu sunt premisele acceptării celuilalt, dimpotrivă. Pentru a fi toleranţi trebuie să fim cultivaţi, să ne cunoaştem originile şi să-i cunoaştem pe ceilalţi. E nevoie de o brumă de cultură umanist-creştină, de o cultură religioasă, pentru a depăşi prejudecăţile ateiste şi extremist-religioase. Să înţelegem de ce unii se roagă într-un fel şi noi altfel, să înţelegem de ce unii îşi mărturisesc credinţa diferit de ceilalţi, să acceptăm diversitatea în spiritul binelui comun. Or, educaţia religioasă tocmai aici duce. În contextul în care mulţi dintre părinţi îşi învaţă copiii să gândească utilitarist (dezvoltăm doar abilităţi din ramura disciplinelor realiste sau doar comunicarea în limbi străine, că „acolo“ se câştigă mai bine), în defavoarea spiritului altruist (al deschiderii sincere faţă de celălalt), aceştia nu vor fi capabili să spună cine sunt, de unde vin şi ce pot oferi lumii din zestrea lor. Educaţia religioasă le poate da un sens.

Dacă mai bine de un secol au fost apreciaţi şi în unele cercuri mai sunt apreciaţi specialiştii pe un singur domeniu de cercetare, astăzi, din ce în ce mai multe studii indică nevoia unei dezvoltări a abordărilor inter şi transdiciplinare. Religia este printre puţinele care îmbină armonios interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea. În parcurgerea ei vei avea parte şi de studierea unei părţi a istoriei Europei şi a Lumii (istorie, istorie universală), a artei europene şi orientale, a marilor gânditori europeni şi orientali. Pe lângă istorie, Religia întreţine un dialog viu cu arhitectura, muzica şi filosofia, iar mai nou cu fizica cuantică şi astronomia. Câte dintre disciplinele studiate de copii mai dezvoltă atâtea abilităţi inter şi transdisciplinare?

Oamenii religioşi sunt mai puternici. E indiscutabil! Dacă aş spune-o eu, ar fi necredibil, dar aceleaşi ziare, care susţin eliminarea Religiei din şcoli, citând studii celebre, ne oferă informaţii vizavi de forţa oamenilor religioşi. Ancorarea în viitor, prin rugăciune, despărţirea de trecut, prin spovedanie, acceptarea şi lupta cu problemele, prin puterea şi ajutorul lui Dumnezeu, îl fac pe omul religios capabil să treacă mai uşor prin greutăţi. Creştinismul, în forma lui cea mai autentică, te ajută să-ţi descoperi şi să vezi adevăratul chip. Chipul celui care poate iubi, respecta, accepta; chipul lui Hristos, descoperirea sinelui.

Toate aceste puncte pot fi dezvoltate, dar mă opresc aici. Religia trebuie să rămână în şcoli! Religia nu e un moft al bigoţilor, creştinii nu sunt bigoţi, nici ignoranţi, Religia este o necesitate, e un cadru de care avem absolută nevoie în cunoaşterea şi acceptarea noastră şi a celui de lângă noi, în dezvoltarea intelectuală şi culturală a oricărui om care se respectă.

* Pr. prof. dr. Liviu Vidican-Manci este directorul Seminarului Teologic Ortodox din Cluj şi inspector pentru catehizare parohială, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului

Un sfert de veac ca ierarh în slujba Bisericii lui Hristos

Anul acesta se împlinesc 25 de ani de când Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, a fost hirotonit episcop. Acest eveniment a avut loc în Duminica Ortodoxiei din anul 1990, în data de 4 martie. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din data de 12 februarie 1990, îl alegea pe actualul Patriarh al României în treapta de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului.

Răsfoind paginile buletinului oficial al Patriarhiei Ro­mâ­ne – Bi­serica Ortodoxă Română -, a­flăm că după şase ani în care Ar­hiepiscopia Timişoarei şi Ca­ran­sebeşului a avut vacant postul de episcop-vicar, în urma a­le­gerii făcută de Sfântul Sinod, în zilele de 3 şi 4 martie 1990, Ca­tedrala Mitropolitană din o­ra­şul martir şi erou al Ba­na­tu­lui a devenit neîncăpătoare pen­tru mulţimea credincioşilor şi invitaţilor dornici să asiste la hi­rotonia şi instalarea noului e­pis­cop-vicar în persoana PS dr. Daniel Lugojanul1, care a fost pre­cedată de rânduiala ipop­si­fi­e­rii (în data de 3 martie).

Graphic1În acelaşi sens, noua publi­ca­ţie a Patriarhiei Române, a­pă­rută la sfârşitul lunii decembrie 1989, Vestitorul Orto­do­xiei Româneşti, în al şaselea său număr, ne informa:        În Ca­te­drala Arhiepiscopală din Ti­mi­şoara, în cadrul unei so­lem­ne Sfinte Liturghii, duminică 4 mar­tie – Duminica Ortodoxiei – a avut loc hirotonia întru ar­hi­e­reu a arhimandritului dr. Da­ni­el Ciobotea, pentru postul vacant de episcop-vicar al acestei e­parhii, cu titlul de Daniel Lu­go­janul. ş…ţ Sfinţirea în treap­ta de episcop a fost săvârşită de că­tre un sobor de ierarhi, con­sti­­tuit din: IPS Mitropolit Nes­tor al Olteniei, IPS Mitropolit Ni­colae al Banatului, PS E­pis­cop Timotei al Aradului, ajutaţi de un sobor de preoţi şi diaconi, în prezenţa unui mare număr de credincioşi şi reprezentanţi ai unor culte şi confesiuni creş­ti­ne din ţară şi de peste hotare. În încheierea acestui înălţător act de sfinţire întru episcop, IPS Mitropolit Nestor şi IPS Mi­tropolit Nicolae au ţinut câte un cuvânt de învăţătură, subli­ni­ind importanţa acestui eveniment pentru întreaga Biserică şi societate. Îndată după aceea, dom­nul prof. dr. Nicolae Stoi­ces­cu, ministrul cultelor, a citit în faţa tuturor celor prezenţi ac­tul prin care se recunoaşte a­le­gerea făcută de către Sfântul Si­nod ca episcop-vicar pentru Ar­hiepiscopia Timişoarei şi Ca­ran­sebeşului a P. Cuv. Dr. Da­ni­el Ciobotea. În alocuţiunea sa, noul hirotonit P.S. Episcop-vi­car Daniel Lugojanul a a­ră­tat, între altele, importanţa, răs­punderea şi greutatea mi­si­u­­nii episcopului, care trebuie în­ţeles ca o angajare plenară în com­plexitatea vieţii omeneşti, ur­mărind împlinirea scopului su­prem pentru care a venit Mân­tuitorul în lume2.

„Mă voi strădui să slujesc Evanghelia şi Biserica lui Hristos“

Referindu-se la cuvântul ros­tit de actualul Patriarh al Ro­mâniei la hirotonia sa întru ar­hiereu, autorul articolului de­dicat acestui eveniment, din re­vista Biserica Ortodoxă Ro­mâ­nă, ne spune că, în alo­cu­ţi­u­nea sa, noul ierarh al Bisericii noas­tre s-a referit la prezenţa per­manentă a Mântuitorului în via­ţa bisericească şi misiunea în­credinţată Apostolilor de di­vi­­nul învăţător, continuată în timp, de la o generaţie la alta, de episcopii Bisericii noastre drept­măritoare, într-o slujire mă­reaţă şi înfricoşătoare, ce re­flec­­tă lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos în întreaga lu­me. A mulţumit, cu adâncă sme­renie, lui Dumnezeu pentru înalta chemare de care l-a în­vrednicit, invocând ajutorul di­vin în viitoarea sa misiune. A mul­ţumit, de asemenea, Sfân­tu­lui Sinod al Bisericii Or­to­do­xe Române, care l-a ales ca e­pis­cop-vicar, autorităţilor de stat care au recunoscut această a­legere, tuturor celor care au con­­tribuit la formarea sa, cle­ru­lui şi credincioşilor care au os­tenit pentru buna des­fă­şu­ra­re a festivităţii. ş…ţ În în­che­ie­rea acestei cuvântări, noul ie­rarh şi-a exprimat dorinţa de a con­tribui, ca arhiereu, la pro­mo­­varea dreptei credinţe stră­mo­şeşti, la renaşterea spiritu­a­lă a neamului nostru, «re­naş­te­re ce a început prin jertfă şi bi­ru­inţă la Timişoara şi s-a extins apoi în toată România. Mă voi strădui să slujesc Evan­ghe­lia şi Biserica lui Hristos, astfel ca Biserica să-şi regăsească şi mai mult rolul ei tradiţional de a inspira şi binecuvânta viaţa şi cultura poporului român…»3

Pornind de la acest cuvânt al Prea­fericirii Sale, din ziua hi­ro­to­­niei în treapta de Episcop, pu­tem afirma că în cei 25 de ani de slujire în treapta de ar­hi­ereu al Bisericii Ortodoxe, Pă­rintele nostru Patriarh a pus şi pune în lumină prin lucrarea sa rolul tradiţional al Bisericii de a inspira şi binecuvânta via­ţa şi cultura poporului român. De atunci şi până astăzi, per­ma­­nent, Preafericitul Părinte Pa­triarh Daniel se îngrijeşte de a­părarea şi promovarea dreptei cre­d­inţe, cultivarea unităţii bi­se­riceşti şi naţionale a ro­mâ­ni­lor de pretutindeni, intensifica­rea le­găturii dintre credinţă şi cul­tu­ră şi promovarea prin toa­te mij­loa­cele a adevărului mân­tu­i­tor al credinţei noastre orto­do­­xe.

„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor…“

Putem afirma că activitatea Prea­fericirii Sale ca Episcop al Bi­sericii noastre se defineşte cel mai bine prin îndemnurile a­dresate de Sfântul Apostol Pa­vel tânărului Episcop Ti­motei:Pro­povăduieşte cuvântul, stă­ru­ieşte cu timp şi fără timp… (II Tim. 4, 2). Ac­ti­vi­ta­tea sa se de­fineşte şi as­tăzi, la 25 de ani de la hiroto­nirea întru ar­hi­e­reu, prin a­cest în­demn paulin de a lucra cu timp şi fără timp în slujirea şi propovăduirea Cu­vântului Dom­nului şi Mân­tu­i­torului nostru Iisus Hristos.

Din Duminica Ortodoxiei a­nu­lui 1990, Preafericitul Pă­rin­te Patriarh Daniel s-a implicat cu toată fiinţa sa în în­de­pli­ni­rea slujirilor la care l-a che­mat Sfân­tul Sinod al Bisericii noastre, ast­fel atât în cele câteva luni de Episcop-vicar la Ti­mi­şoa­ra, apoi în cei 18 ani de Mi­tro­polit al Mol­dovei şi Bu­co­vi­nei, cât şi în cei aproape 8 ani în scaunul de Pa­triarh al Ro­mâ­niei a fost şi este însufleţit de cuvântul Mân­tu­itorului nostru Iisus Hristos: Aşa să lumi­ne­ze lumina voastră îna­intea oa­menilor, ca văzând ei fap­tele voas­tre cele bune să prea­­mă­reas­că pe Tatăl vostru Cel din ce­ruri (Mt. 5, 16).

Acum, la împlinirea a 25 de ani de la hirotonia în treapta de Episcop a Întâistătătorului Bi­sericii noastre Îl rugăm pe Bu­nul Dumnezeu să îl dă­ru­ias­că sfintei noastre Biserici Or­to­do­xe Române în pace, întreg, cin­stit, sănătos, îndelungat în zi­le, drept învăţând cuvântul a­de­vărului Său.

 Pr. dr. Ciprian Florin Apetrei

Note:

1 ‑Arhid. dr. Silviu Anuichi, Hi­­rotonia noului vicar al Ar­hi­episcopiei Timişoarei P.S. Dr. Daniel Lugojanul în Bi­se­rica Ortodoxă Română, a­nul CVIII, nr. 3-4, Martie A­pri­lie 1990, p. 26.

2 ‑Constantin Sandu, Hiroto­ni­rea şi instalarea P.S. E­pis­cop-vi­car Daniel Lugojanul, înVes­titorul Ortodoxiei Ro­mâ­­neşti, anul II, nr. 6, 15 mar­­tie – 1 aprilie 1990, pp. 3 şi 8.

3 ‑Arhid. dr. Silviu Anuichi, Hi­­rotonia noului vicar al Ar­hi­episcopiei Timişoarei p. 28.

Să spunem DA lui Dumnezeu în şcoli!

Preasfințitul Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

 

De unde atitudinea aceasta arogantă de a ne confisca dreptul constituţional la educaţie religioasă, ca apoi să ni-l livreze, cu „generozitate stalinistă”, drept favor acordat la cerere?

Iubiţi părinţi! Nu lăsaţi nebunia ateismului să devină iarăşi ideologie de stat!

O stafie bântuie în ultima vreme bietele noastre şcoli româneşti. Este stafia materialismului secularist şi intolerant, un soi de nebunie iconoclastă specifică filosofilor cu reminiscenţe de la „Ştefan Gheorghiu”, care vor neapărat să izgonească nu numai însemnele creştine (icoanele şi crucifixele) din sălile de clasă, ci şi orele de religie din programa şcolară. Discriminarea şi umilirea orei de religie era de înţeles în vremea comunismului, când ateismul era ideologia statului iar religia, după binecunoscutul slogan, era considerată „opium pentru popor”. Astăzi, însă, în numele cărui principiu democratic trebuie să depunem cerere pentru a ne exercita dreptul de a ne educa copiii în credinţa noastră ortodoxă, în care sunt botezaţi? De unde atitudinea aceasta arogantă a unora de a ne confisca dreptul constituţional la educaţie religioasă, ca apoi să ni-l livreze cu „generozitate stalinistă” drept favor acordat la cerere. De vreme ce părinţii şi-au adus copiii la biserică pentru a fi botezaţi, Biserica este responsabilă faţă de Dumnezeu şi faţă de părinţi să stăruie pentru a-i creşte în credinţa în care au fost botezaţi. Botezul este un angajament pentru veşnicie! De aceea MAR 2 cu 1 ps_calinic_beste de neînţeles dubla măsură şi reorientarea Curţii Constituţionale, „tovarăşa Constituţiei şi a legilor româneşti”, ca după douăzeci de ani să constate cu sfiala vinovată a elevului care nu şi-a făcut temele, că şcoala românească orbecăie neconstituţional în predarea orelor de religie. Să înţelegem, tovarăşă Curte Constituţională, că a venit timpul să facem cerere pentru a avea dreptul de a vorbi şi învăţa limba părinţilor noştri sau vă limitaţi doar la credinţa lor?!

În perioada interbelică religia în şcoală era la mare cinste. Nu se negocia ora de religie! Mulţi dintre cei care au trăit acele vremuri, cu demnităţi importante în cultura românească, îşi amintesc cu plăcere de ora de religie predată de preotul parohiei pe raza căreia se afla şcoala sau liceul la care învăţau. La ora de religie, dincolo de programă, care trebuia respectată întocmai, copiii învăţau rugăciuni şi cântări bisericeşti: pricesne, axioane şi colinde. Pentru ei ora de religie era nu o povară, ci un adevărat festin duhovnicesc.

Căutaţi şi veţi afla, spre surprinderea dumneavoastră, că mulţi dintre marii oameni ai culturii universale au fost fie teologi, fie au avut studii teologice, fie au făcut religie la şcoală. Şi aici nu mă refer doar la geniile muzicii clasice universale, care au învăţat să cânte în strana Bisericii, ci la mulţi alţi oameni din multe alte domenii ale culturii universale.

Chiar şi în plin comunism, copiii primeau o educaţie religioasă

În perioada comunistă, după cum spuneam, ora de religie a fost scoasă din programa şcolară, numai că Biserica noastră a găsit modalitatea de a transforma vizitarea mănăstirilor de către copii, elevi şi studenţi, acceptată de statul ateu din motive de cultură patriotică, în momente de educaţie religioasă, excursia devenind astfel pelerinaj. Ghizii prezentau miilor de copii adevărate lecţii de istorie şi spiritualitate. M-am numărat printre ghizii de altă dată şi pot da mărturie despre catehizarea grupurilor care veneau să se închine la mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Putna.

Îmi amintesc cu nostalgie sfântă cum, în cei 12 ani de lucrare misionară în ascultarea de muzeograf, în repetate rânduri am întâlnit-o pe doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga (Maica Benedicta) însoţind grupurile copiilor unor demnitari importanţi din fruntea ţării. M-a impresionat grija cu care ea, înainte de a intra în biserică, îi învăţa pe copii cum să se comporte în sfântul lăcaş, ea însăşi fiind o credincioasă prin excelenţă. Şi, după terminarea prezentării istoricului mănăstirii, înainte de a merge în muzeul amenajat special într-o clădire anexă, toţi copiii, fără excepţie, făceau câte o închinăciune, însoţită de semnul Sfintei Cruci, şi sărutau mormântul Sfântului Voievod; se închinau apoi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, după care se retrăgeau cuviincios, ca să viziteze muzeul. Aceasta era atitudinea acelor copii. Ba, mai mult, importanţi oameni politici veneau la mănăstire, lăsau acatiste, se cununau, îşi botezau copiii, mulţumind lui Dumnezeu printr-o rugăciune discretă. Eu însumi am oficiat astfel de slujbe!

Viclenia celor care vor predarea unei istorii a religiilor

La orele de religie, indiferent de confesiune, copiii învaţă să se roage şi mai ales cum să se roage. Vor unii însă, pe ton agresiv şi intolerant, să li se interzică copiilor să înveţe cum să relaţioneze personal cu Dumnezeu? Şi o mai şi formulează doct: Nu, religiei! Da, istoriei religiilor! Se prefac a nu înţelege că rostul orei de religie este nu atât instrucţia, cât mai ales educaţia, formarea copilului nostru. Se reclamă intimidaţi, stresaţi, discriminaţi, incomodaţi de însemnele orei de religie. După acest raţionament, copiii stresaţi de orele de chimie şi geografie sunt îndreptăţiţi să ceară îndepărtarea hărţilor şi a tabelului lui Mendeleev din clasă! Ce Curte ar putea arbitra astfel de dileme? De ce să incomodeze icoanele, crucifixele, Biserica şi cele ale Bisericii?! La această întrebare eu am un răspuns experiat cu câţiva ani în urmă. La rugămintea unor mame îndurerate am citit câteva săptămâni la rând rugăciuni de exorcizare, lângă racla Sfintei Parascheva, unor persoane demonizate. Le-am stropit apoi cu agheasmă, le-am atins crucea de capetele lor, ele nevrând să o sărute spunând că le frige, le-am atins capetele de racla Sfintei, iar după rugăciuni le-am dus la icoana făcătoare de Graphic1minuni a Maicii Domnului, din partea opusă a Catedralei, şi le-am recomandat să o sărute. Din păcate, reacţia demonizatelor a fost asemănătoare cu a celor care nu vor religia în şcoli, cu a celor care sunt stresaţi de cruce şi de icoane, de prezenţa Sfintelor moaşte, a bisericilor, a preoţilor şi a lucrurilor lui Dumnezeu; într-un cuvânt, reacţia celor care slujesc oricui, numai lui Dumnezeu nu!

Cu ani în urmă, câţiva „formatori de opinie” din presa noastră independentă au ridiculizat „pupătorii de moaşte”, un nume dat de ei pelerinilor veniţi la hramul Sfintei Parascheva, care aşteptau cu credinţă sfântă, ore în şir, ca să se închine la racla Cuvioasei. Dacă cercetaţi arhiva acestor emisiuni defăimătoare la adresa „casnicilor lui Dumnezeu” – un alt nume dat sfinţilor – veţi identifica „băieţii veseli de odinioară” în oameni vrednici astăzi de compasiune. Atotbunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu are şi un revers care se cheamă „dreptatea lui Dumnezeu”. El arată uneori şi astfel de lecţii de pedagogie. Dincolo, lecţia de pedagogie divină are caracter veşnic. „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Galateni 6, 7).

Viclenia celor care ne sugerează – cu ce drept şi în numele cui?! – un alt mod de a preda ora de religie, eventual amestecând-o cu niţică „etică sexuală”, ţine de lumea lor virtuală; nu diferă cu nimic de strategia celui rău travestit în şarpe şi care i-a sedus pe Eva şi pe Adam, sugerându-le că ar putea deveni dumnezei, dacă încalcă porunca dată lor de Dumnezeu. Da, diavolul nu suportă cele sfinte, nici rugăciunea, nici slujbele Bisericii, nici crucea, nici icoanele, nici tămâia, nici undelemnul sfinţit, nici agheasma şi mai ales prezenţa celor sfinţiţi! Indivizi autoerijaţi în diriguitori ai orei de religie pentru copiii noştri au alergie la apelativul „părinte” când se adresează preotului canonic hirotonit, spunându-i „domnule”, aşa cum au alergie la „Hristos a înviat!” din salutul pascal, gratulându-se complezent cu salutul cu substrat erbivor „Paşte fericit”! Se pare că sunt legaţi de cel rău, ca femeia gârbovă, ca să nu poată pronunţa astfel de noţiuni ecleziastice. Evangheliile şi Vieţile Sfinţilor abundă în episoade unde oamenii şi sfinţii se confruntă cu duhurile necurate, metamorfozate în om. ÎnParabola neghineise spune că stăpânul unei moşii şi-a însămânţat terenul, iar pe când el şi cu familia sa dormeau, un om vrăjmaş a semănat neghină printre grâu. Vedeţi?! Nu se spune că diavolul a semănat neghina, ci un om vrăjmaş.

Să ne spună tovarăşii iniţiatori ai proiectului pentru scoaterea religiei din şcoală, ce au făcut ei bun pentru Ţara aceasta?! Pentru învăţământul românesc?! Pe câţi copii buni la carte, dar fără posibilităţi materiale, i-au ajutat să-şi continue studiile?! Pe câţi copii ai străzii i-au scos din canale şi i-au integrat în societate, ducându-i la şcoală ca să înveţe să citească şi să scrie?! Pe câţi oameni ai străzii şi bătrâni abandonaţi i-au luat ca pe proprii părinţi sau bunici să le acorde atenţia cuvenită?! Dacă ei nu au făcut-o, Biserica a făcut-o. Stimaţi tovarăşi, vă arde grija copiilor noştri, deşi nu v-am delegat să aveţi grijă de ei. Ar trebui să ştiţi că şcoala a început în tinda Bisericii; ca la Ion Creangă, cu bădiţa Vasile, dascălul bisericii şi primul lui învăţător; că primele spitale şi azile din ţara noastră şi din lume au fost iniţiate şi ridicate de Biserică; într-un cuvânt, tot ce este Bun în lumea aceasta s-a făcut la iniţiativa Bisericii. Din păcate, sunteţi în slujba Răului cerând scoaterea orei de religie din educaţia copiilor noştri, un soi de oameni vrăjmaşi din Pilda neghinei (Matei 13, 24-39).

Dumnezeu să vă ierte, dar voi atentaţi la mântuirea copiilor noştri, luându-le ora de religie. Poţi să ai Premiul Nobel în ştiinţă, dacă nu-L ai pe Dumnezeu, nu ai nimic. Profesorii de religie nu au dreptul moral şi „nu pot” (Fapte 4, 20) să-i înveţe pe copii altceva decât ceea ce ne-a lăsat în Testamentul Său Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Ce zile triste am mai ajuns?! Cum să îi înveţi pe copii că indiferent de păcatul săvârşit Dumnezeu te iartă necondiţionat şi îţi dă liber pentru Rai când nu este chiar aşa? De ce să scoatem iadul din ecuaţie, când el este o realitate?! Cum adică să săvârşeşti păcate strigătoare la cer, păcate împotriva Duhului Sfânt, păcate pentru care Dumnezeu a ars pământul Sodomei şi Gomorei, să trăieşti în concubinaj, să-ţi abandonezi copiii sau părinţii, să ucizi; într-un cuvânt să trăieşti într-un iad perpetuu şi să mai ai şi pretenţia la Rai?! Stârpiţi păcatul şi vă asigur că se va desfiinţa şi iadul. Şi atunci să fiţi încredinţaţi că profesorii de religie la catedră şi preoţii la amvon vor vorbi doar amintind că a existat cândva noţiunea de iad.

Însă, până atunci, profesorii de religie nu vor putea nicicând să spună răului bine şi binelui rău, cum ne sugerează iniţiatorii. Pe unii care ar face aşa, proorocul Isaia îi compătimeşte şi nu-i fericeşte, zicând: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Isaia 5, 20). În vacarmul stârnit de ora de religie s-ar fi auzit – Doamne, fereşte-ne! – glasul unor profesori energumeni clamând inept: „Ura, am scăpat de profesorul de religie!”. Tovarăşe profesor, mâine se va clama aceeaşi urare colegială pentru materia pe care o profesaţi cu nedezminţită competenţă spre fericirea copiilor noştri.

Învăţând despre zei şi zeităţi, vor mai putea dormi nopţile?

Şi dacă Constituţia ne garantează dreptul la educaţie religioasă în şcoală, de ce se vrea înlocuirea orelor de religie cu istoria religiilor? Adică, să înveţi de toate şi despre nimic! Un alt vicleşug al celui rău. România fiind o ţară eminamente ortodoxă, copiii noştri trebuie să înveţe, cu precădere, despre credinţa ortodoxă în care s-au născut, au fost botezaţi şi au crescut. Şi apoi, mă întreb: oare copiii noştri, învăţând despre războinicele şi pătimaşele zeităţi ale antichităţii, vor fi scutiţi de coşmarurile provocate de lecţia despre iad predată la ora de religie, cum năimit se îngrijorează unii?!

Istoria religiilor, fiind o materie destul de pretenţioasă, este bine să o lăsăm pe seama celor care o înţeleg pentru că nu toţi o pot înţelege ca Mircea Eliade care, după cum vă este cunoscut din scrierile sale, la matematică a fost corigent. Sigur, fiecare poate face performanţă într-un domeniu care îi place! Nu este obligatoriu însă să fie performant în toate.

Să dăm slavă lui Dumnezeu că, dincolo de faptul că sunt şi persoane care nu au suficientă măiestrie pedagogică, avem, din fericire, profesori de religie devotaţi misiunii didactice asemenea preoţilor în Sfânta Liturghie, oneşti cu ei înşişi, cu Dumnezeu şi cu elevii încredinţaţi lor spre educaţie religioasă.

Aşadar, iubiţi părinţi, astăzi, când unii vor să-L alunge pe Dumnezeu din şcoală, nu vă lăsaţi seduşi de şarpe precum odinioară protopărinţii noştri. Fiţi consecvenţi şi lăsaţi-vă copiii botezaţi, în numele Sfintei Treimi, să înveţe despre Dumnezeu Treime şi despre tezaurul spiritual al acestui popor răstignit şi înviat de atâtea ori în decursul istoriei sale. Părinţii Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Iachint de la Putna, de care se face atât de mult caz în sensul bun al cuvântului, în timp vor fi proclamaţi sfinţi de către Biserică, întocmai miilor de milioane de sfinţi, pentru că l-au avut pe Dumnezeu Cuvântul de mici în viaţa lor! Nu-ţi poţi sfinţi viaţa, excluzând Cuvântul lui Dumnezeu din viaţa ta!

Hristos strigă continuu: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi” (Marcu 10, 14)! Da, să nu-i opriţi, iubiţi părinţi; să nu vă încărcaţi conştiinţa, aderând la proiectele prin care nişte liber-cugetători vor cu tot dinadinsul să-L scoată pe Hristos din viaţa copiilor voştri, botezaţi în numele sfintei Treimi. Dureros este faptul că, lor, li s-au adăugat şi unele cadre didactice, din păcate, fără Dumnezeu, preluând rolul lui Iuda, ca să se împlinească cuvântul Scripturii, care zice: „Duşmanii omului sunt casnicii lui” (Matei 10, 36).

Aşadar, să spuneţi DA lui Dumnezeu – Treime în şcoli pentru ca şi Dumnezeu – Treime să vă spună DA atunci când Îl veţi chema!

Credinţa în iubirea lui Dumnezeu este mai tare decât moartea

Cu profundă durere creştinească am aflat vestea trecerii din această viaţă, în ziua de 2 martie 2015, după o grea suferinţă, a doamnei Mioara Grigore, profesoară de religie, soţie devotată, mamă a cinci copii şi fiică evlavioasă a Bisericii noastre.

Acum şase ani, la vârsta de 44 de ani, doamna Mioara Grigore a fost diagnosticată cu cancer (la sân). Medicii nu i-au dat mari şanse de supravieţuire atunci, însă ea nu şi-a pierdut credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, Dăruitorul cel Sfânt al vieţii, pe Care L-a rugat să-i mai dăruiască puţine zile pentru copiii ei. Dragostea, rugăciunile şi sprijinul copiilor, ale soţului său şi ale prietenilor au ajutat-o să treacă mai uşor prin momentele grele de suferinţă.

În urma experienţei cumplitei boli, doamna Mioara Grigore a scris cartea „Cancerul, dragostea mea“, unde vorbeşte despre suferinţa sa pe care a trăit-o cu multă speranţă şi credinţă neclintită, despre viaţa şi sănătatea omului ca daruri ale lui Dumnezeu, precum şi despre importanţa dragostei în familie, mai ales atunci când există multe încercări şi suferinţă. Iubită de familia sa şi de cei din jur, doamna Mioara Grigore reprezintă pentru cei care au cunoscut-o şi iubit-o modelul de soţie şi mamă creştină care şi-a dedicat întreaga viaţă familiei sale, cu multă iubire şi bucurie, virtuţi pe care a dorit să le împărtăşească şi semenilor săi, prin scrierea sa.

Ca semn al preţuirii noastre pentru devotamentul ei de mamă creştină, anul trecut, 2014,,An comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română, i-am oferit doamnei Mioara Grigore Diploma de onoare „Maria Brâncoveanu“. Cu această ocazie i-am văzut pe soţul şi pe cei cinci copii ai ei îmbrăcaţi în frumoase costume populare: Maria (13 ani), Antonie (12 ani) Nectarie (10 ani), Macrina (9 ani) şi Iustina (7 ani), pe care i-a crescut cu multă dragoste şi jertfelnicie.

Patriarhul României i-a acordat doamnei Mioara Grigore Diploma de onoare „Maria Brâncoveanu“ în data de 19 mai 2014

Patriarhul României i-a acordat doamnei Mioara Grigore Diploma de onoare „Maria Brâncoveanu“ în data de 19 mai 2014

Familia, prietenii şi apropiaţii ei trăiesc astăzi această pierdere ca o durere profundă care nu poate fi alinată decât prin rugăciune şi prin comemorare pioasă şi recunoscătoare pentru ceea ce doamna Mioara Grigore a dăruit de-a lungul întregii sale vieţi. Aducându-ne aminte de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Nu vă întristaţi ca cei care nu au nădejde; pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El“ (I Tesaloniceni 4, 13-14), avem convingerea că, dincolo de vremelnicia acestei vieţi, cei care au trăit în credinţă pe pământ au posibilitatea să se întâlnească în Împărăţia lui Dumnezeu, într-o comuniune veşnică de iubire, în lumina cea neapusă a Preasfintei Treimi.

În aceste momente grele pentru întreaga familie şi pentru cei care au cunoscut-o şi preţuit-o, vă încredinţăm de întreaga noastră compasiune şi ne rugăm Milostivului Dumnezeu să odihnească sufletul roabei Sale Mioara împreună cu drepţii întru Împărăţia cerurilor, iar pe cei îndoliaţi să îi întărească întru nădejdea Învierii celei de obşte şi a iubirii milostive a Mântuitorului nostru Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat.

Veşnica ei pomenire din neam în neam!

Cu părinteşti condoleanţe şi binecuvântări pentru familia îndoliată,

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Mesaj de condoleanţe transmis la slujba de Înmormântare a doamnei Mioara Grigore, Parohia Călugăru, localitatea Tărtăşeşti, judeţul Dâmboviţa, miercuri, 4 martie 2015

O biserică de lemn din secolul XIX, monument istoric, distrusă de un incendiu

Un puternic incendiu izbucnit într-o dimineaţă şi a distrus o biserică de lemn monument istoric ridicată la finele secolului al XIX-lea în comuna Poiana Stampei. Incendiul izbucnit din zona altarului s-a extins cu repeziciune şi a cuprins în câteva zeci de minute întreg acoperişul locaşului de cult care avea în spate o istorie lungă şi frumoasă. Foarte puţine din bunurile bisericeşti au putut fi salvate de localnici. Printre altele au ars catapeteasma lucrată de pictorul bucovinean Epaminonda Bucevschi şi trei policandre făcute cadou parohiei de Regele Carol I.  37 de pompieri, cu şapte autospeciale cu apă, s-au luptat cu flăcările

Alarma de incendiu s-a dat în jurul orei 9.40. Faptul că Serviciile Voluntare pentru Situaţii de Urgenţă din acea zonă a judeţului nu au nici o autospecială cu apă a făcut ca primele maşini care să poată interveni să fie de la Detaşamentul de pompieri Vatra Dornei. Colonelul Dan Hoffman, prim-adjunct al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Suceava, a precizat că la faţa locului au fost mobilizaţi 37 de pompieri militari şi şapte autospeciale cu apă. Pe lângă efective de la detaşamentele de pompieri Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc şi Grupa Operativă a ISU Suceava, la faţa locului au venit în sprijin şi pompieri de la ISU Bistriţa-Năsăud.

Din biserica monument istoric nu a rămas mai nimic          

Pompierii au localizat incendiul şi au limitat extinderea flăcărilor, însă cum biserica era din lemn, este greu de spus dacă se va mai putea salva ceva din structura acesteia. Incendiul s-a manifestat pe o suprafaţă de aproximativ 600 de mp. Practic, a fost distrus acoperişul şi întregul interior, mai rămânând doar pereţii laterali, însă şi aceştia cu structura de rezistenţă grav afectată.

Preotul paroh a ajuns la spital

Seară pompierii încă lucrau la lichidarea focului, pe mai multe porţiuni lemnul continuând să fumege, condiţii în care operaţiunea nu putea fi considerată încheiată. Cauza incendiului era în curs de stabilire. Toate indiciile duceau spre varianta că focul a izbucnit din altar, probabil de la o lumânare. Preotul paroh Domiţian Tătaru, care slujeşte la această biserică din 1982, a ajuns la Spitalul municipal Vatra Dornei, acuzând o stare de rău în momentul în care a văzut dezastrul din faţa sa.        Preotul Constantin Jbanca, de la Parohia II Poiana Stampei, a precizat că din interior s-au mai putut salva veşmintele preoţeşti, trei căzi de botez şi candele.

Biserica ridicată în cinstea căsătoriei prinţului Rudolf al Austriei

Biserica care a ars avea hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil şi a fost ridicată între 1883 şi 1885. Biserica este cunoscută ca prima din lume care a fost ridicată în cinstea unei căsătorii. Este vorba de căsătoria prinţului Rudolf al Austriei, fiul împăratului Franz Joseph, cu Ştefania de Belgia. Din păcate, căsătoria celor doi nu avea să fie una prea fericită, prinţul murind câţiva ani mai târziu, după ce s-a sinucis.          Aprobarea ridicării bisericii a fost obţinută prin deplasarea de două ori la Viena a unei delegaţii de locuitori ai comunei. În biserică se păstrau, printre altele, odoarele cu care a fost înzestrată biserica încă de la sfinţire şi patru policandre din cristal din Viena.

                                                                                                                                                         Florin CREŞTUNUL

A început cel mai aspru post din an. Tradiții și obiceiuri

Luni, 23 februarie, în Biserica Ortodoxă şi cea Greco-Catolicăa început Postul Mare, care precede sărbătoarea Învierii Domnului. Paştele va fi sărbătorit, anul acesta, pe 12 aprilie.

Graphic1Timp de 40 de zile, cât va ţine Postul Paştelui sau Postul Mare, nu se mănâncă de dulce, iar trupul se purifică odată cu sufletul, cel dintâi prin regim, cel de-al doilea prin rugăciune şi gânduri bune. Aşadar, în aceste săptămâni, nu se consumă carne, ouă, lapte sau brânzeturi. De asemenea, nu vom mânca nici peşte sau untdelemn şi este interzis fumatul şi alcoolul.    Pe parcursul acestei perioade sunt doar două dezlegări la peşte, de Bunavestire, pe 25 martie, şi în Duminica Floriilor. Postul Paştelui se va încheia pe 11 aprilie.

POSTUL PAŞTELUI, Traditii si Obiceiuri din Postul Mare

Prima zi a postului Mare se mai numeste şi Lunea curată, zi în care potrivit tradiţiei, oamenii obişnuiesc să purifice, să cureţe spaţiul în care trăiesc prin obiceiuri rituale. În această zi, femeile nu lucrau nimic în afară de spălatul ritual al vaselor pe care, mai apoi, le urcau în podul caselor.

În Banat de exemplu, prima zi de post se numeste Spolocanie. Atunci, oamenii se spală cu băutură la cârciuma satului de mâncarea de dulce pe care au consumat-o până acum. În trecut, la aceste petreceri cu băutură participau şi femeile care veneau, de ochii lumii, cu furca de tors la brâu.

În alte părţi ale ţării, în ziua de Spolocanie vasele din care s-a mâncat până la Lăsata Secului se spălau cu leşie şi se urcau în pod, unde se păstrau până la Crăciun.

Tradiţia consemnează şi alte obiceiuri în prima zi de post, cum ar fi Cucii. Feciorii şi bărbaţii tineri se maschează în diverse animale, se îmbracă în fuste, îşi pun o glugă pe cap şi un clopot mare pe spinare şi aleargă în dimineaţa primei zile de post după copii, după fete, după oameni, ca să-i atingă cu băţul şi să-i trântească la pământ. Seara, cucii se adună şi merg din casă în casă pentru a dansa hora în curţile oamenilor.

MAR 1 cu 1 CEVA SPECIAL slava lui IISUSÎn marţea de după Lăsatul Secului începe Postul Mare propriu-zis, ce durează şapte săptămâni, etapa calendaristică în care nu se consumă carne, lapte, brânză şi ouă, alimentaţia bazându-se integral pe produsele vegetale. În această perioadă, în gospodăriile tradiţionale se desfăşură o intensă activitate în domeniul industriei textile casnice. Se torcea de zor, se ţesea, iar femeile tinere şi fetele îşi coseau, pe ascuns, frumoasele cămăşi cu care se îmbrăcau în ziua de Paşti.

POSTUL PAŞTELUI, Păresimile

Mijlocul Postului Mare este marcat prin ziua numită Miezul Paresimilor. Local, în Bucovina, denumirea acestei sărbători a încetat să mai exprime împărţirea Postului în parti egale, devenind Miezul Păreţilor, în sensul de pereţi despărţitori. Această sărbătoare cade întotdeauna într-o zi de miercuri. Ziua oferea, altă dată, gospodinelor prilejul de a număra ouale strânse până atunci şi de a evalua numărul de ouă de care aveau nevoie pentru buna pregătire a Sărbătorii Pascale. De asemenea, femeile socoteau acum cât s-a tors din cantitatea totală de cânepă, apreciind data aproximativă când urma să se termine operaţia, întrucât era obligatoriu ca această activitate să se încheie până la Joia Mare.

MAR 1 cu 1 postul_pastelui_20118400Unele dintre cele mai profunde, frumoase şi înălţătoare slujbe creştine sunt Deniile. Ele se ţin în Postul Mare al Paştilor. Mai frecventate de lume sunt Deniile din Săptămâna Mare, care atrag o mulţime de credincioşi. Până la începerea Deniilor, în săptămâna a cincea din Postul Paştilor, satele trebuie curăţate şi primenite, începând cu casele şi ogrăzile. Toată lumea foieşte, aeriseşte şi scutură. Dar cei mai bucurosi sunt copiii. După ce văruiesc pomii din livezi şi grădini, se îmbracă în haine de sărbătoare şi se duc la biserică. Magia Deniilor îi tulbură şi îi farmecă. La fel ca pe mamele, bunicile şi surorile lor, care în Săptămâna cea Mare intra în biserică cu capul acoperit de-o năframă neagră.

POSTUL PASTELUI, Păresimile sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe, scrie basilica.ro.      În general, Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti privesc acest post ca o instituţie de origine apostolică. Dar în primele trei secole durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfântului Dionisie al Alexan-driei ş.a., unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), alţii două zile, adică Vineri şi Sâmbătă înainte de Paşti, alţii trei zile, alţii o săptămână, iar alţii mai multe zile, chiar până la şase săptămâni înainte de Paşti; la Ierusalim, în sec. IV se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus în aceeaşi vreme se postea numai patruzeci de zile.

Începând de pe la sfârşitul secolului al III-lea înainte, postul cel mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii), sau postul prepascal, care ţinea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind foarte aspru. Abia în secolul al IV-lea, şi anume după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic, Biserica de Răsărit (Constantinopol) a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şapte săptămâni, durată pe care o are şi astăzi, deşi deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei şi modului postirii au persistat şi după această dată. După disciplina ortodoxă, se lasă sec în seara Duminicii izgonirii lui Adam din Rai (a lăsatului sec de brânză, în grec. = Κυριαϗή της τυρινης, adică Duminica brânzei, în slavo-rusă = Nedelia Sîropustnaia sau proşenoe voskresenie, adică Duminica iertării) şi postim până în seara Sâmbetei din săptămână Patimilor, inclusiv, mai scrie basilica.ro.

MAR 1 cu 1 POST 1Durata de 40 de zile a Postului Paştilor se întemeiază pe o tradiţie vechi-testamentară, de atâtea ori atestată când e vorba de cercetarea şi pregătirea sufletului prin măsuri divine: potopul, care trebuia să spele pământul de păcate, a ţinut 40 de zile şi 40 de nopţi (Facere 7, 11-17); patruzeci de ani au mâncat evreii mană în pustie, înainte de a ajunge în pământul făgăduinţei (Deut. 7, 7 şi 29, 5-6); Moise a stat pe munte 40 de zile pentru a primi Legea (Ieşire 34, 28); ninivitenii au postit 40 de zile pentru a se pocăi (Iona 3, 4-10); Iisus a postit în munte 40 de zile şi 40 de nopţi înainte de începerea activităţii publice (Matei 4, 1-2 şi Luca 4, 1-2). Practica aceasta a fost adoptată de Biserică încă dinainte de sec. IV, ca timp de pregătire a catehumenilor pentru botez, adică pentru re-naşterea sau înnoirea spirituală.

Postul Paştilor este nu numai cel mai lung şi mai important, ci şi cel mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe.      Conform tradiţiei stabilite cu timpul în Biserică, în cursul Postului Mare se posteşte astfel: în primele două zile (luni şi marţi din săptămâna primă) se recomandă, pentru cei ce pot să ţină, post complet sau (pentru cei mai slabi) ajunare până spre seară, când se poate mânca puţină pâine şi bea apă; la fel în primele trei zile (luni, marţi şi miercuri) şi ultimele două zile (vinerea şi sâmbăta) din Săptămâna Patimilor.

Miercuri se ajunează până seara (odinioară până după săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite), când se mănâncă pâine şi legume fierte fără untdelemn.     În tot restul postului, în primele cinci zile din săptămână (luni-vineri inclusiv) se mănâncă uscat o singură dată pe zi (seara), iar sâmbăta şi duminica de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn şi puţin vin.

Se dezleagă de asemenea la vin şi untdelemn (în orice zi a săptămânii ar cădea), la următoarele sărbători fără ţinere (însemnate în calendar cu cruce neagră): Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul (24 februarie), Sfinţii 40 de mucenici (9 martie), Joia Canonului celui mare, înainte-serbarea şi după-serbarea Buneivestiri (24 şi 26 martie), iar după unii şi în Joia Patimilor. La praznicul Buneivestiri (25 martie) şi în Duminica Floriilor se dezleagă şi la peşte (când însă Bunavestire cade în primele patru zile din Săptămâna Patimilor, se dezleagă numai la untdelemn şi vin, iar când cade în vinerea sau sâmbăta acestei săptămâni, se dezleagă numai la vin).

Postul Paştilor este  ţinut şi în Biserica Greco-Catolică dar şi în cea Biserica Romano-Catolică; şi ține 40 de zile, începând nu luni ca la ortodocşi, ci în miercurea numită a Cenuşii (Dies Ceneris), pentru că în această zi se practică la apuseni presărarea cenuşii pe creştetul capului (rest din ceremonialul penitenței publice din vechime, moştenit de la evrei). Catolicii dezleagă postul în duminicile Păresimilor, mâncând de dulce.

Timp de 40 de zile, cât va ţine Postul Paştelui sau Postul Mare, nu se mănâncă de dulce, iar trupul se purifică odată cu sufletul, cel dintâi prin regim, cel de-al doilea prin rugăciune şi gânduri bune. Aşadar, în aceste săptămâni, nu se consumă carne, ouă, lapte sau brânzeturi. De asemenea, nu vom mânca nici peşte sau untdelemn şi este interzis fumatul şi alcoolul.    Pe parcursul acestei perioade sunt doar două dezlegări la peşte, de Bunavestire, pe 25 martie, şi în Duminica Floriilor. Postul Paştelui se va încheia pe 11 aprilie.

POSTUL PAŞTELUI Când sunt dezlegările la peşte?

Postul Paştelui este considerat cel mai aspru din an şi are doar două zile dezlegare la peşte. Astfel, vom putea consuma carne de peşte doar în ziua de 25 martie, când se sărbătoreşte Bunavestire şi în ziua de 13 aprilie, când sărbătorim Floriile. În restul perioadei, nu ai voie să te atingi de carne!

POSTUL PAŞTELUI Cu ce înlocuim carnea?

Fasole, mazăre, linte (leguminoase) – Fasolea conţine proteine, fibre şi are un nivel ridicat de carbohidraţi cu eliberare lentă, ceea ce înseamnă că poate înlocui cu uşurinţă carnea în alimentaţie. Fasolea furnizează energie pentru muşchi şi creier, iar 100 de grame conţin nu mai mult de 120 de calorii. Este un aliment săţios, care poate fi consumat în cantităţi mai mari, fără a te îngrăşa. Este recomandat să pregătim cât mai multe salate de legume (zarzavaturi) şi leguminoase (fasole, mazăre, bob, năut, linte, soia, etc) proaspete, iar în cursul zilei, între mese, dacă simţim că ni se face foame, putem ronţăi un morcov, un ardei gras, un măr sau alte fructe.

Ciuperci – Ciupercile sunt o sursă bogată în proteine vegetale. În plus, conţin seleniu, cupru şi fier, elemente care le fac înlocuitorii perfecţi pentru carne şi produse din carne. Ele pot fi adăugate în mâncăruri, servite în salate sau preparate la grătar. Atenţie! Nu îndepărta pieliţa ciupercilor deoarece conţine toate vitaminele, mineralele şi elementele nutritive ale acestora.

Soia – soia este un aliment care are aceeaşi cantitate de proteine ca şi carnea. De asemenea, soia conţine fier, complexul de vitamine B şi fibre. Soia reduce nivelul colesterolului rău, hipertensiunea, împiedică dezvoltarea celulelor canceroase şi întăreşte sistemul imunitar.

Oleaginoase – este vorba despre alune, migdale, nuci, arahide etc. Acestea conţin proteine şi o cantitate importantă de vitamina E care ajută la menţinerea sănătăţii pielii.

Fructe – Un plus de substanţe nutritive îl aduc şi fructele. Consumă cât mai multe fructe proaspete, în detrimental sucurilor natural. Acestea din urmă conţin o cantitate foarte mare de zaharuri!

POSTUL PAŞTELUI Cine nu trebuie să ţină post?

Sunt dezlegaţi de la post copiii până în 7 ani, cei bolnavi, anemici, rahitici, pentru care o alimentaţie corespunzătoare şi variată este foarte importantă. Gravidele, lăuzele şi femeile care alăptează au dezlegare la post. Şi asta, pentru că atât mama, cât şi copilul au nevoie de hrană consistentă. Şi bolnavii, în cazul în care aceştia au indicaţie medicală de a nu ţine post, sunt dezlegaţi, EXEMPLU fiind cei bolnavi de diabet.

                                                                                                                        Florin CREŞTINUL

Când ne ruşinăm de Hristos?

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. Marcu 8, 34-38

***

Domnul Iisus Hristos ne spune părinteşte: „Cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri“. Cei cu preocupări duhovniceşti se pot întreba: cum ne putem ruşina de Domnul Hristos şi de învăţăturile Sale? Prin nepăsare, adică suntem impasibili la jertfa, răstignirea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu. Prin ignoranţă, adică nu vedem nici o legătură între viaţa noastră şi cea a Mântuitorului. Prin necredinţă sau prin falsa credinţă, adică prin răstălmăcirea unor cuvinte şi învăţături divine. Prin neimplicare – afirmăm că suntem prea ocupaţi pentru a putea da o mână de ajutor atunci când ni se cere acest lucru. Prin lipsa de seriozitate – privim spre numele lui Dumnezeu şi spre principiile Sale morale ca spre ceva banal. Toate acestea ne îndepărtează de Tatăl ceresc. Pentru a ne apropia de El avem nevoie de credinţă şi de modelul Iisus Hristos.

                                                                                                                                 După publicaţia ZIARUL LUMINA

Acum îl înţeleg pe Dumnezeu

Întotdeauna mi-am pus o întrebare  vizavi de atitudinea lui Dumnezeu faţă de noi. Sunt câteva dogme biblice care se bat cap în cap. Ni se spune că Dumnezeu e atotputernic şi nimic nu se întâmplă fără voinţa Lui. Ni se mai spune că toţi suntem egali în faţa Lui. Ni se mai spune că el este cercul perfect şi că nu greşeşte niciodată.  Ni se mai spune că a dat nişte porunci care trebuie respectate.

Dar tot din Biblie am aflat că Dumnezeu l-a creat pe Adam din ţărână şi pe Eva din coasta lui, că atunci când i-a pus pe amândoi faţă în faţă, le-a atras atenţia să nu muşte din Pomul Cunoaşterii. Stop! Deci Dumnezeu, care nu mai avea alţi oameni de supravegheat,  i-a lăsat pe cei doi  singuri, faţă în faţă, dezbrăcaţi, şi le-a spus să nu facă ceva că nu e voie, dar le-a lăsat acolo mărul. Să mă ierte Dumnezeu, dar aici e ceva ce mi se pare neortodox. Păi dacă aşa cum spune Biblia, NIMIC NU SE ÎNTÂMPLĂ FĂRĂ VOIA LUI DUMNEZEU, iar Dumnezeu le-a lăsat mărul celor doi, rezultă pe cale de consecinţă că Dumnezeu a ştiut dacă nu chiar împins lucrurile către păcatul primordial şi atunci de ce se spune că suntem născuţi din păcat, dacă asta a fost voia Domnului?

Lăsaţi  un copil singur acasă şi spuneţi-i să nu se apropie de cutia de chibrituri. Şi să nu se joace cu băţul de chibrit de marginea cutiei. Ce credeţi că se va întâmpla? Dacă l-aţi lăsa singur fără să îi spuneţi  de cutie poate nici nu ar observa-o, dar aşa, spunându-i, aţi aprins primul chibrit în faţa lui.         Aşa şi cu Adam şi Eva. Dumnezeu nu numai că ştia ce va urma, dar a iniţiat păcatul, că dacă nu voia cu adevărat să se întâmple asta, nu lăsa mărul acolo sau îi supraveghea şi le dădea peste mână că şi aşa nu avea alt film la care să se uite. Dacă această judecată este greşită şi Dumnezeu nu a dorit aşa ceva, dar totuşi s-a întâmplat, atunci rezultă că o altă dogma cade şi anume aceea că nimic nu se întâmplă fără voia Lui, pentru că iată, deşi avea doar doi oameni în grijă, nu i–a putut supraveghea şi aceştia au păcătuit. Bine că nu exista pe vremea aia Oficiul pentru Protecţia Copilului că îl decădea din drepturile părinteşti.

Acum să coborâm la o veste  pământească, care  zguduie lumea juridică din România. Doamna Alina Bica, şefa DIICOT, a primit verde la reţinere de la CSM şi trimisă de către DNA la răcoare pentru 24 de ore .. deocamdată. Media va exploda, unii vor spune că în sfârşit se face dreptate, alţii îşi vor face cruce şi se vor întreba retoric unde s-a ajuns dacă însăşi şefa DIICOT a băgat mâna în borcanul cu miere şi unde se va ajunge dacă a fost şi arestată.   Unii vor spune că iată, justiţia e, dacă nu oarbă, cel puţin chioară sau surdă, că nu aude vocea Elenei Udrea, colega de shopping a Alinei şi colega de pompă PECO a domnului Băsescu. Alţii vor spune că iată, doamna Kovesi nu răspunde la comenzi politice şi sunt gata să uite tot ce s-a întâmplat până acum, până la aceste alegeri, când arestările se desfăşurau ca la antrenamentele echipei de fotbal a României, la o singură poartă. Aceştia sunt gata să o reevalueze pe doamna Kovesi şi DNA-ul pentru simplul fapt că a schimbat poarta. Păi bine oameni buni, dar asta se întâmplă în toate meciurile de fotbal, fie ele amicale sau oficiale.        După fiecare repriză se schimbă porţile, iar la noi reprizele ţin maxim 4 ani, aşa că nu ştiu de ce ne mai mirăm. Dar eu cred că totuşi acest meci s-a terminat la egalitate, am trecut şi de prelungiri iar acum se execută loviturile de departajare. Uitaţi-vă oameni buni la meci şi reveniţi-vă. Meciul nu s-a terminat, numai că jucătorii sunt obosiţi, trag pe rând la poartă, unii ratează, alţii înscriu, dar asta nu înseamnă că s-a schimbat ceva, jocul e acelaşi, arbitri îşi cunosc meseria, sunt şi ei oameni, nu roboţi.

Pe mine jocul ăsta de fotbal, între justiţia de dreapta şi cea de stânga, nu mă impresionează pentru că până la urmă ne vom trezi cu acelaşi rezultat,  este un simplu meci, un joc cu faulturi şi lovituri de pedeapsă, la unele arbitri închid ochii, la altele fluieră şi dau cartonaşe, dar jucătorii nu îşi dau „sângele„ pe teren ca gladiatorii de odinioară. Dar  nici gladiatorii nu erau omorâţi mereu, uneori împăratul  sau poporul decideau aşa din pură simpatie sau capriciu ca cel învins să trăiască să mai poată da un spectacol.

Aşa se întâmplă şi astăzi şi se va întâmpla şi mâine în justiţia română, în România. Unii jucători  primesc cartonaşe galbene sau roşii, alţii sunt eliminaţi din joc câteva etape, dar nici unuia nu i se suspendă dreptul de a mai profesa, chiar dacă rup oase  sau îi scot pe unii din viaţa sportivă,  pentru că trebuie să mănânce şi ei în gura lor, nu?            Aşa şi cu ju(de)cătorii noştri  care joacă la diferite echipe,  indiferent la care, primesc câte un cartonaş, dar nu li se ia caşcavalul de la gură, nici măcar nu li se anulează golul sau tunul dat, jocul a fost joc, chiar dacă a fost trucat, furat sau nu, rezultatul rămâne.

Vă amintiţi votarea legii pensiilor, furt pe faţă, dar rămasă neschimbată. Nu ştiu de ce se miră unii sau se entuziasmează alţii, că doar asistăm la un simplu joc, mai fals decât Wrestingul. Asistăm acum la lovituri de la 11 metri care pot ţine şi un an, până o echipă înscrie şi cealaltă ratează. Din câte văd eu însă, se înscrie la greu de ambele părţi. Acum deja se ştie ce se va întâmpla, se va trage la poartă până se termină jucătorii sau înscrie o echipă decisiv, după care  fuga la cabine, duş, şi fiecare în maşinile bengoase, la distracţie frate!  Spectatorii se vor înjura şi înjunghia în tribune, pe străzi, dar ei, jucătorii vor merge la treburile lor. Cei care acum sunt pedepsiţi cu cartonaşe vor sta pe tuşă o perioadă, dar nu îşi vor pierde nici averile, nici maşinile şi nici chiar amantele, vot trece doar în întreţinerea şi uzul altora. Mai nou se poartă jucătorul -scriitor. După preşedintele jucător şi premierul procuror, s-a lansat moda  dublei sau triplei valenţe, avem parlamentar – condamnat- scriitor. Care cum este trimis pe bară se apucă de scris  de ar plânge şi Sadoveanu de oftică. Nici el cu Fraţii Jderi cu tot nu a reuşit să  fie atât de mediatizat şi promovat cât a fost scriitorul Becali,  nu a scris atâtea cărţi câte au scris într-un an Năstase sau Solomon şi nu a strâns atâtea like-uri câte a strâns Johannis într-o zi. Am auzit că parlamentarii vor să propună apariţia unei noi edituri „Dincolo de gratii”  care să le publice „lucrările” pro-bono dar să le rămână lor drepturile de autor pentru lucrările scrise în perioada de „suspendare”. Să tot faci puşcărie, te apuci de scris, iei şi un Nobel pentru literatură şi te întorci la „echipă”  şi mai bogat decât ai intrat.

O să mă întrebaţi de ce am amestecat subiectul ăsta  cu primul paragraf şi  ce legătură este între ei şi Dumnezeu. Nici una, dar nu pot să nu mă întreb unde este respectivul personaj de Biblie şi ce face? Dacă tot am revenit la cartea sfântă, sper din inimă să nu ne trezim cu „ Apocalipsa după Becali” sau cu „Învăţăturile sfântului  Jiji” prin şcoli, că dacă mai stă un an în puşcărie, televiziunile îl canonizează dacă o ţin tot aşa.  O altă nedumerire a mea vizavi de conţinutul Bibliei este  marea inundaţie sau Potopul. Am citit şi eu, e adevărat, mai prin Legendele Olimpului, mai prin Biblie şi am reţinut că Dumnezeu a pedepsit oamenii pentru că au fost răi şi nu l-au ascultat. Nu mai revin la nedumerirea cu voinţa lui Dumnezeu, nu o să o lămuresc eu tocmai acum. Dar am înţeles că după ce a dat Potopul, văzând el suferinţa pe care a provocat-o şi cât i-a trebuit  omenirii şi Pământului să îşi revină, s-a căit şi a promis că nu va mai face a doua oară aşa ceva. Şi eu m-am mirat cum a putut un Dumnezeu aşa de bun să facă o faptă aşa rea şi să pedepsească atâta lume copii, bătrâni nevinovaţi, pentru păcatele altora. Când am auzit eu povestea asta, copil fiind,  nu pricepeam de ce a făcut asta, nu înţelegeam  cum să faci aşa ceva. Astăzi, după 64 de ani de viaţă, om cu barba albă,  trăind în Grădina Maicii Domnului, adică cel mai râvnit loc de pe Pământ, văzând ce se întâmplă pe lângă mine mă întreb:  dacă aici e aşa, cum o fi pe alte meleaguri, ne-blagostemate? Văzând că meciurile astea se prelungesc la infinit şi jucătorii rămân tot pe posturile lor, cu aceleaşi averi, cu aceleaşi drepturi şi privilegii, văzând eu cum se faultează şi se înjură între ei, apoi se pupă şi fac schimb  de tricouri, de informaţii privind cluburile şi locurile cu fete bune, sau tunurile şi terenurile  profitabile, încep să îl înţeleg pe Dumnezeu şi să înţeleg de ce a dat cu Potopul peste noi. Nu ştiu de ce, dar cred că numai un nou potop sau un pârjol total mai poate schimba ceva. Nu ştiu de ce nu am încredere nici în noul arbitru de margine. Poate pentru ca el nu are fluier, are doar un fanion în mână, pe care îl poate ridica, dar dacă ăla de la centru se face că nu îl vede, o să facă scurtă la mână. Şi să nu uităm că mai există şi comisie de arbitraj şi de disciplină aşa că .. ehei, slabe şanse.

                             Doamne, cobori Doamne şi arată-le puterea şi voinţa TA …

                                                                                                                                                          Florin CREŞTI NUL

PARINTELE CLEOPA: CUVÂNT LA ÎNCEPUTUL POSTULUI MARE DIN ANUL 1983

Prea Cuvioase părinte staret, prea cuviosi părinti si frati. Să multumim Preasfintei si de viată făcătoarei Treimi si Preasfintei Născătoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria si tuturor sfintilor că ne-am învrednicit să ajungem si anul acesta la poarta Sfântului si Marelui Post al patruzecimii, post pe care l-a postit si Însusi Mântuitorul Hristos.

Iubitii mei frati, pentru că suntem aici si monahi si credinciosi, voi vorbi pentru ambele părti, că scopul nostru este să ne întărim acum la începutul postului cu un cuvânt.

Sigur că mănăstirea noastră nu este mănăstire nesfătuită. Totdeauna personalul de aici si poporul din biserică aud cuvintele Sfintilor Părinti, aud cazania, aud cântările Bisericii, aud paremiile, proorociile, si din toate se poate învăta adevărul. Dar acum la începutul postului este un cuvânt cu deosebire pentru ceea ce ne stă înainte.

Iată că citea acum fratele cuvânt de la Sfântul Teodor Studitul. Această carte a Sfântului Teodor Studitul, cu slovă veche, care mai este azi în inventarul bibliotecii noastre, este neagră la file. Ale cui mânute au umblat pe ea? Ale vestitului nostru staret Ioanichie. Zeci de ani a citit în capul mesei pe Sfântul Teodor Studitul. Zeci de ani! Că eu o stiu pe de rost cartea asta, numai de câte ori am ascultat-o.

Bătrânul a făcut douăzeci de ani la altar aproape singur. Si el nu venea să mănânce la masă, el venea să ne citească cuvântul. El trăia numai cu Sfânta Împărtăsanie si mânca numai sâmbăta si Duminica, iar atunci numai oleacă de grâu fiert sau oleacă de varză murată. Iar în celălalt timp staretul nostru venea să ne destepte pe noi păcătosii si supusii ucenici ai lui, cu această minunată carte.

Această carte este cea mai bună carte pentru viata de obste la monahi. Cuvinte scurte si foarte cuprinzătoare. Dacă ati fi avut urechi sau poate ati avut si ati tinut minte, ati văzut cu ce a început cuvântul acesta. Adevăratul post este tăierea voii si supunerea monahului întru toate.

Mare lucru este tăierea voii! Auzi ce spune Duhul Sfânt: Socotitu-ne-am ca niste oi de junghiere, Doamne, că întru Tine ne junghiem toată ziua. De câte ori călugărul îsi taie voia si are răbdare unde-i trimis la ascultare, de atâtea ori este mucenic pentru Hristos. De atâtea ori se junghie el pentru Iisus Hristos si nu-si dă seama că duce o mucenicie permanentă în viata lui!

Mântuitorul nostru Iisus Hristos când a venit în lume, n-a arătat viata pustnicească întâi, nici cea stâlpnicească de pe stâlp, nici cea idioritmică, să trăiască omul de capul lui, adică de sine. Viata de obste a arătat-o. A venit în lume să facă ascultare Părintelui Ceresc până la moarte si moarte pe cruce, iar viata Lui, de când a iesit la propovăduire, timp de trei ani si jumătate, a dus-o de obste cu ucenicii Săi. Aveau o pungă, o masă si o biserică, după cum stiti că a fost la Cina de Taină, când a fost vândut de Iuda, unul din ucenicii Lui.

Dar viata de obste, cum spune marele Vasile, este o viată îngerească, dacă se tine în hotarele ei canonice. O pungă, o masă si o biserică, iar ceilalti să fie toti ascultători, ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri, supunându-se staretului, economului si la cei care sunt pusi de Dumnezeu să conducă. Oriunde este ascultătorul, face Liturghie!

Graphic1Să nu-mi spui mie: „Dar eu mă duc pe câmp, eu mă duc la oi, eu mă duc la vaci, eu fac ascultare, mă apuc să mătur în ogradă, sau sunt la trapeză, sau sunt bucătar, sau sunt în altă parte”. Auzi ce spune despre aceasta Sfântul Teodor Studitul: „Cel ce face ascultare cu dragoste, liturghie săvârseste”.

Iar marele Vasile în regulile mari, în regula a 55-a, zice asa: Călugărul în viata de obste este jertfă si jertfitor. În mănăstirea cu viata de obste, după cum arată Sfântul Pahomie cel Mare, călugărul este călător fără de povară. Călugărul în viata de obste nu are voie să aibă mai mult de două haine, una de purtat si una pentru biserică; să aibă urechi de ascultat si vointă tare de a face serviciu unde este trimis, cu mare dragoste si cu mare sinceritate.

Dar tineti minte, părintilor! Întâi cu sfintiile voastre vorbesc. Adevăratul călugăr este mort de viu. Auzi pe Apostolul Pavel ce spune: În toate zilele mor. Cum poate muri omul si să trăiască? Să moară fată de păcat. Să moară într-însul păcatul, viciul. Să moară fată de betie, să moară fată de lăcomie, să moară fată de lenevie, să moară fată de trândăvie, să moară fată de cârtire, să moară fată de nesimtire, de nepăsare. Să moară fată de trufie, de semetie, de ură, de zavistie, de pizmă, de invidie, de răutate. Să moară fată de tinerea minte de rău, de dorinta de a se răzbuna, de a se mânia. Să moară vorbirea de rău într-însul, clevetirea. Să moară iubirea de arătare, trufia, fătărnicia, viclenia, lăudărosia, minciuna, iubirea de sine, plăcerea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, nesimtirea, împietrirea inimii. Să moară în călugăr greseala cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu pipăirea.

Deci iată moartea de sine! Să moară adică păcatului si să vieze dreptătii. Si aceasta nu se cere numai monahilor, ci si tuturor crestinilor care au Sfântul Botez din mâinile Preasfintei si de viată făcătoarei Treimi, pentru că Apostolul Pavel n-a zis cuvântul acesta către călugări, căci monahismul nu era încă întemeiat. Rânduielile monahale sunt întemeiate în secolul I si II după Hristos.

Părintilor si fratilor, viata noastră este umbră si vis. Unde sunt părintii nostri cei vechi? Eu cu mila Preasfintei Treimi am aici 54 de ani. Îmi aduc aminte, când am intrat aici în mănăstirea aceasta, nimeni nu avea pat în chilie. Toti dormeau pe scaune. Cei mai râvnitori dormeau noaptea în sicrie.

Dumnezeu să-i odihnească pe Gherasim, pe Constandie Uricaru si pe ceilalti. Toată noaptea plângeau si se rugau, stiau Psaltirea toată pe de rost, dormeau două-trei ore pe noapte, făceau mii de me-tanii. Unde sunt acum cei ce nu mai sunt? În ceruri.

Fericiti, de trei ori fericiti sunt aceia care s-au nevoit în putina asta viată, care este umbră si vis. De ce să ne legăm cu mintea de cele de aici, care vrând sau nevrând, ne lasă pe noi?

Ia gânditi-vă, când moare omul si se duce la Domnul, de-ar avea munti de aur de aici si până la marginea lumii, la ce i-ar folosi? Îi ia cu dânsul? Nimic nu ia cu el. Doamne fereste, să nu moară si sufletul odată cu trupul nostru! Fiinta sufletului nu moare niciodată. Dar care este moartea sufletului? Păcatul. Ce-a zis dumnezeiescul Apostol Pavel? Plata păcatului este moartea.

Vai de acel om care a trăit nepocăit pe pământ si odată cu trupul a murit si sufletul lui. Trupul s-a dus să-l mănânce viermii, să se facă pământ, iar sufletul s-a dus în gheena. Aceea-i moartea sufletului, cum zice la Apocalipsă, moartea a doua, că omul se va munci în vecii vecilor.

A trăit patriarhul Matusalem 969 de ani; mai mult decât toti oamenii din lume. Dar fată de vesnicie…! Si chiar dacă ar trăi omul 10.000 de ani, nu este nici cât o picătură din Oceanul Pacific. Pentru ce? În comparatie cu vesnicia.

Vai de noi! Tare ne înselăm, si noi monahii si voi mirenii, dacă punem mare bază pe viata aceasta! Să trăim aici pentru viata cea vesnică. Să trăim pe pământ pentru ceruri. Să trăim aici pentru rai, pentru bucuria cea fără de margini care ne asteaptă dincolo de mormânt. Vai de noi dacă punem bază în hoitul ăsta de trup, în blestematul ăsta vrăjmas, care se luptă cu noi până la moarte! N-ati auzit ce spune Apostolul Pavel? Grija trupului să nu o faceti spre pofte. Adică să-i dăm trupului mâncare cu ratiune, si băutură si odihnă, dar cu cumpătare.

Ati auzit mai înainte un cuvânt al Sfântului Asterie al Amasiei, ce se întâmplă din mâncarea si băutura multă: se întâmplă scleroză, din cauză că sângele se îngroasă si se încheagă pe vine, si îl vezi pe om sclerozat, îl vezi paralizat, boala lui Parkinson, boală de stomac, ulcer duodenal, ulcer stomacal, auzi si cancer, ciroză si asa mai departe.

Iată ce facem noi cu trupul nostru dacă îl îngre-unăm cu mâncări! Mâncările grase sunt toxice: ouăle, carnea, brânzeturile, grăsimea, si ele vatămă orga-nismul nostru si ne facem vrăjmasi ai vietii noastre.

Sfântul Vasile cel Mare spune asa: „Omule, vrei să trăiesti mult, posteste mult!” Postul este maica sănătătii si lungimea vietii. Iar în cuvântul IV în Hexaimeron zice pentru post: „Bucatele cele multe si bucatele cele grase, neputând să le mistuie stomacul, multe boli au adus în lume. Iar postului si înfrânării, pururea îi urmează sănătatea”.

Dacă nu crezi sfintilor, crede doctorilor, că-ti spun ei! Ai făcut abuz de mâncări, de băuturi, te-ai trezit cu cancer, cu ulcer, te-ai trezit sclerozat. De ce? Toate trebuie să fie cu măsură. Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirul: „Pe tot lucru îl împodobeste măsura în viată”. Cum ai trecut cântarul cu mâncare multă, sau băutură, sau somn mult, sau îti permiti multe altele, cum ai stricat si trupul, ai stricat si sufletul si te pierzi pentru vesnicie. Ce spun dumnezeiestii Părinti? „Marginile, extremele, sunt ale diavolilor, iar mijlocul este al lui Hristos, calea împărătească”. Ce spune Scriptura? Nu te abate, omule, nici la dreapta, nici la stânga. Mergi pe calea împărătească, dacă vrei să mergi cu Împăratul Hristos! Adică să ne folosim de toate, de hrană, de odihnă, de băutură, dar cu ratiune.

Staretul nostru ne citea aici mereu cartea aceas-ta, scrisă după regulile marelui Vasile, si ne spunea că Sfântul Teodor Studitul în Studion, în Constantinopol, a făcut optsprezece ani de închisoare si bătăi pentru sfintele icoane. De aceea îi spune „Mărturisitorul”, că a suferit multe bătăi si chinuri pentru sfintele icoane.

L-au băgat la închisoare, legându-l în lanturi, iar ighemonul priveghea pe ai lui în închisoare si-i dădea câte o sută de lovituri în fiecare zi. Se rupsese carnea de pe el, iar ucenicul lui, Nicolae Studitul, putrezind carnea pe Sfântul Teodor si căzând bucăti, o tăia cu briciul si-l ungea cu untdelemn si cu vin să-l vindece.

Au fost multi călugări care au pătimit martiriul pentru sfintele icoane, cum au fost: Sfântul Iosif, Navcratie, Eftimie si multi altii.

Asa au răbdat sfintii pentru Împărătia cerurilor împotriva împăratilor iconoclasti, care au tulburat Biserica lui Hristos peste o sută de ani, că au fost mai multi împărati iconoclasti: Leon Isaurul, Constantin Copronim, Leon al IV-lea, Leon Armeanul si Teofil, până la anul 842.

Vedeti ce au răbdat sfintii si ce răbdăm noi? Ne-a zis unul un cuvânt, ne supărăm. Vai de noi! Vrem să fim cu sfintii, dar nu vrem să răbdăm cum au răbdat ei.

Dar să revenim la viata noastră. Intrăm în post. Să intrăm cu mare umilintă, cu mare frică de Dumnezeu si împăcati cu toti. Dacă nu-i o picătură de dragoste în inima fiecăruia, nu ne putem mântui. Dacă are cineva care de minte, dar n-are un dram de dragoste, nu se poate mântui.

Auzi? Dacă vrei să ai pacea, să-i vezi pe toti îngeri si pe tine să te vezi diavol. Toti să fie îngeri în fata ta, sfinti, si pe tine să te vezi ca un diavol de păcătos. Atunci ai pozitia cea mai ortodoxă. Atunci ai ajuns la ceea ce spune proorocul: că fărădelegea mea eu o cunosc si păcatul meu înaintea mea este pururea.

Deci avem rânduială dumnezeiască în Biserica lui Hristos, rugăciunea sobornicească a Sfântului Efrem Sirul, care de acum merge si până în Miercurea Scumpă. Ati auzit ce zice? Doamne si Stăpânul vietii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire si al grăirii în desert nu mi-l da mie.

Iar duhul curătiei, al gândului smerit, al răbdă-rii si al dragostei, dăruieste-l mie, slugii Tale.

Si încheie asa la a treia metanie: Asa, Doamne, Împărate, dăruieste-mi ca să-mi văd greselile mele si să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin.

Vai si amar de noi, dacă nu ne vedem acum păcatele, că în vremea sfârsitului, la iesirea sufletului, vin atâtia diavoli, câte păcate a făcut omul, si atâtia îngeri buni, câte fapte bune a făcut. Acolo ne întâlnim cu faptele noastre. Si când vede bietul suflet ce-l asteaptă, unii se sperie si vor să fugă, altuia i se leagă limba de frică si nu poate spune tainele care le vede; altuia îi dă Dumnezeu să poată spune ce vede; este constient până ce-si dă sufletul.

Vai de noi si de noi! De aceea vă spun si vouă crestinilor si vouă monahilor. Mare lucru este spovedania. Când vei vedea în familie că unul s-a îmbolnăvit, tata, mama, copilul, fratele, sora, sotul, sotia, cel mai iubit prieten, si chiar si cine ti-a fost vrăjmas, căci si pe el trebuie să-l iubesti, fă-i cel mai mare bine din lume, pe care poti să-l faci. Adu repede duhovnicul să-l mărturisească. Spovedania curată este al doilea botez.

Deunăzi am vorbit despre Taina Pocăintei la o conferintă, si îmi spuneau preotii că ei au în parohie pocăiti; si le-am zis: „Întrebati-i pe dânsii, părintilor, cum pot ei să se pocăiască fără Biserică?” Taina Po-căintei nu-i a fiecăruia. Este a Bisericii; este asezată de Hristos în Biserică, când a suflat asupra apostolilor si a zis: Luati Duh Sfânt, cărora veti ierta păcatele, iertate vor fi, si cărora le veti tine, vor fi tinute. Si ce veti lega voi pe pământ, va fi legat si în ceruri; si ce veti dezlega voi aici, este dezlegat si acolo.

Deci vedeti că Taina Pocăintei este în mâna preotilor! Si le-am arătat cele patru părti ale pocăintei. Întâi este durerea inimii si părerea de rău a celui ce a gresit; al doilea este spovedania prin viu grai la duhovnic; al treilea este primirea canonului si al patrulea este punerea mâinilor pe capul celui ce se spovedeste, că atunci vine Duhul Sfânt să ierte păcatele.

După cum atunci când arhiereul pune mâna pe cel hirotonit, atunci proheriseste si vine Duhul Sfânt pe cel ce se hirotoneste, tot asa vine prin mâna duhovnicului Duhul Sfânt si-l iartă pe cel ce s-a mărturisit. Dar le-am arătat preotilor că n-au voie să dezlege pe nimeni, până nu făgăduieste că face canonul, pentru că spune Sfântul Nicodim Aghioritul: „Dacă ai dezlegat pe om, fără a promite că-si face canonul, toate păcatele trec asupra preotului”.

Le-am arătat cum se cearcă păcatul la mărtu-risire cu cele sapte pricini: Cine? Ce? Pentru ce? În ce fel? În ce vreme? În ce loc? Si suma păcatului. Ne interesăm, că ce este mintea duhovnicului? Trebuie să fie ca un serafim si ca un heruvim. Să privească toate ascunsurile fiintei omenesti.

Părintilor si fratilor, a rânduit Dumnezeu ca mănăstirea aceasta să aibă si gospodărie mare. Vă rog din suflet si vă aduc aminte un cuvânt al staretului meu, nu stiu dacă voi mai vorbi vreodată, că eu sufăr cu inima si poate într-o clipă am să mă duc de aici. Staretul nostru bătrân, Dumnezeu să-l odihnească, 34 de ani a stăretit aici, de prin 1910 până în 1944. El ne chema la capul lui, când pe mine, când pe Părintele Ioil, care nu poate fi aici săracul că cu boala lui stă acasă acum, si care a stăretit după mine 12 ani. Eu am plecat la Mănăstirea Slatina si el a rămas pe post de egumen aici, că am avut pe capul meu opt mănăstiri atunci: sase de călugări si două de maici – „Obstea Sfântul Teodor Studitul” , că a trebuit să le conduc sapte ani de zile cu multe jertfe si necazuri.

Ce se întâmplă? Bătrânul ne chema pe noi la patul lui, după ce l-au bătut tâlharii si i-au scos ochiul drept si au dat foc mănăstirii. „Măi băieti, orice ati face, orice n-ati face, biserica, dragii mei să n-o lăsati. Că dacă veti tine biserica, Dumnezeu are să ridice locul acesta mult mai frumos de cum a fost mai înainte de a arde. Iar dacă nu, se va pustii”.

Astea sunt cuvintele staretului meu, care n-a mai trăit decât câteva luni si s-a dus la Domnul. Cea mai sfântă grijă a avut de biserică. Iată, mănăstirea are gospodărie, are vite multe, are grădini, are de toate. De toate ne bucurăm, că-s ale mănăstirii, nu-s ale noastre. Sunt spre folosul obstesc. Vedeti că aici se face asistentă socială. Aici vin la masă atâtea mii de oameni tot timpul, că avem la sărbători mari si patru cinci rânduri de mese. De aceea trebuie să avem si prisos, nu pentru noi, ci spre binele obstesc al poporului.

Dar băgati de seamă, a trimis Maica Domnului aici niste frătiori buni, niste călugări, să-i tinem cât mai aproape de biserică… Se începuse oleacă de scoală monahală si s-a sistat; nu s-a mai făcut. Dar cea mai mare scoală din lume este biserica. Ei acolo învată si cântările, să pună troparele si condacele; aud proorociile, sunt sfătuiti.

Să stăm lângă biserică, că de la biserică se tin toate în mănăstirea asta. Cu banul bisericii puneti mireni la vite, la grădini; puneti oameni, care n-au sotii, n-au grijă. Călugărul săracul trebuie să pos-tească, să se roage, nu poate să facă ascultările grele. Si ceilalti adunati-vă lângă biserică. Să tineti sfatul bătrânului staret Ioanichie, că eu nu sunt nimica, si vedeti că de la biserică, cu darul lui Hristos, se tin toate.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să trecem cu pocăintă curgerea Sfântului si Marelui Post si să ajungem cu bucurie la slăvita Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

sursa: Sfaturi Ortodoxe

Ne aflăm în POSTUL MARE al Sfintelor Paşti. Azi trebuie să ştim totul despre ură, dragoste, iertare şi acceptare

                                                       Nu este prea târziu să ierţăm
Când tatăl meu a murit, nu eram pregătit încă să îl iert. Nu ne-am înţeles niciodată, nu am comunicat niciodată şi nici nu i-am dus dorul vreodată. De fapt, îl uram, ca şi pe mama şi asta pentru faptul că aveau un sadism feroce de a mă bate cu toate că învăţam nu bine, ci deosebit de bine. Eram rlev şi student de zece A trebuit să moară ca să înţeleg cât de mult l-am iubit.
Înainte de a muri ştiam că va pleca dintre noi, pentru că avea o boală incurabilă, dar tot nu eram în stare să îi spun ceva frumos, să îl iert şi să-l îmbrăţişez. Nici nu cred că l-am îmbrăţişat vreodată pe tata decât poate la vreo onomastică la care ne întâlneam de complezenţă. Când l-am văzut pe patul de moarte nu am putut spune nimic din ceea ce aş fi vrut să îi spun şi tot ce am reuşit să scot din mine a fost o lacrimă pe care a observat-o imediat şi m-a întrebat: ,,Ai lăcrimat?”. Da, lăcrimasem prima oară pentru tata şi îmi părea bine că mă văzuse, fiindcă era şi acesta un fel de a comunica indirect.
IMPENETRABIL.

Am plecat în seara aceea pentru ca a doua zi dimineaţă să fiu sunată şi să mi se spună ca a murit. Nu am simţit absolut nimic în acel moment mai ales că-mi jignise soţia care era o bruneţică deosebită darn u ţigancă după cum o tot jinea. Mama m-a rugat să trec pe acasă să îl văd şi simţeam un dezgust total, o respingere enormă, astfel încât am hotărât să nu o fac. I-am spus mamei: ,,Ce pot să mai fac acum? A murit, oricum şi gata!”. Şi am plecat enervat într-o direcţie opusă. Zece minute mai târziu m-au apucat remuşcările; am făcut un viraj scurt şi m-am dus furioas spre casa părinţilor mei, furioas pe mine, mai ales că eram atât de slab încât cedasem rugăminţilor mamei. Am ajuns lângă el la puţin timp după ce murise. Am intrat în cameră cu o mână rece şi impasibilă, pregătit să termin rapid, mai ales că nu simţeam nimic deosebit: murise şi asta era tot. Pe vremea aceea nici nu ştiam ce ştiu acum şi nu mă preocupau decât sporadic aspectele spirituale. În clipa în care l-am văzut, însă, am izbucnit într-un plâns îngrozitor, în hohote, fără să ştiu măcar de ce plîng. Târziu, după ce m-am liniştit, mi-am dat seama că ÎL IUBEAM,  pe tata aşa cum era (şi pot spune că era cel mai critic şi răutăcios personaj pe care l-am întâlnit), cu tot ceea ce îmi făcuse. Acesta a fost un şoc pentru mine, fiindcă în urmă cu un minut eram atât de rece şi impenetrabilă încât a fost ca şi cum m-am întors într-un unghi de 180° faţă de mine însămi şi vedeam lucrurile altfel! Aş fi dat orice ca în acel moment tata, care era o persoană imposibilă şi de nesuportat, care mă făcuse să sufăr atât de mult, să se fi sculat şi să mă fi luat în braţe…
IERTARE

În clipa aceea mi-am dat seama că nu doresc să repet aceeaşi experienţă şi cu mama care era mamă vitregă, aşa încât am iertat-o instantaneu; toate cărţile pe care le citisem despre iertare, toate drumurile mele la biserici, toate tehnicile pe care le încercasem, nimic nu reuşise să îmi înmoaie inima aşa cum a făcut-o moartea tatălui meu. Din acel moment am început să mă gândesc cum aş putea să mă împac cu toţi, cum aş putea să îi iert fără să îi mai judec pe ceilalţi înainte să moară, înainte să îi pierd, cum aş putea să nu mai simt acest regret enorm încă de atunci, din acea secundă. Am întâlnit multe cazuri în care oamenii îi urăsc pe alţii, chiar şi pe cei apropiaţi, au resentimente faţă de ei, rămân supăraţi o viaţă întreagă cu credinţa în dreptatea lor (aşa cum eram şi eu convins) şi care nu îşi dau seama cât de preţios este acest dar pe care îl putem face oamenilor şi mai ales nouă înşine. A ierta şi a-l accepta pe celălalt nu ţine de el, ci de noi, căci este reacţia noastră faţă de el iar aceasta este o problemă personală.
Dumneata ai pe cineva de iertat?

                                        Gânduri despre iubire

Întrebaţi-vă: cine ai fi dumneata fără resentimentele tale, fără nevoia ta ca ceilalţi să plătească cumva pentru greşelile lor faţă de dumneata, cine ai fi dumneata dacă ai renunţa la furie şi teamă? Când încerci să spui sau să faci ceva pentru a plăcea altora, pentru a-i influenţa sau a-i păstra lângă dumneata ori a-i controla, teama este cauza, iar durerea este efectul, căci manipularea înseamnă separare, iar aceasta este dureroasă; chiar dacă o altă persoană te-ar iubi aşa cum eşti, acţionând din teamă, tu nu o poţi percepe firesc şi nu îi poţi accepta iubirea, fiindcă în mintea ta se află gândurile negative; abia când te întorci însă către tine însuţi şi îţi oferi ţie toată iubirea pe care o cereai de la cei din afara ta, eşti împăcat şi împlinit sufleteşte şi poţi începe să îi vezi şi pe ceilalţi cu alţi ochi.
Relaţia cu mine însumi este cea mai importantă relaţie de dragoste din viaţa mea; eu îmi sunt cel mai bun prieten, cu mine mă scol şi cu mine merg la culcare în fiecare zi a vieţii mele şi este responsabilitatea mea ca această relaţie să fie una armonioasă; paradoxul este că în clipa în care realizez că nu am nevoie de nimeni pentru a mă simţi împlinit, ceilalţi mă completează perfect şi îi pot privi cu iubire aşa cum mă privesc şi pe mine.
Toate prejudecăţile de genul: ,,X nu mă iubeşte”, ,,este o persoană rea”, ,,este nedrept ce mi se întâmplă”, ,,dacă el s-ar schimba totul ar fi bine” se află doar în mintea ta, din cauza percepţiilor tale învăţate în trecut, de multe ori indirect, prin mesajele transmise de părinţi,  iar mintea ta nu este cine eşti tu; tu eşti plin de iubire pe dinăuntru, în suflet; tu eşti cel care iubeşte totul, chiar dacă încă nu şti aceasta.
În noi există acea parte, mintea (raţiunea), care nu cunoaşte iubirea şi cealaltă parte, sufletul, care este iubire pură; chiar dacă noi credem că nu putem iubi sau că nu putem fi iubiţi, sufletul nostru ştie întotdeauna ce şi cum să facă pentru a simţi dragostea; ne putem petrece astfel o viaţă întreagă încercând să găsim iubirea şi să nu ştim că ea se află deja înăuntrul nostru şi că o puteam simţi oricând şi pentru oricine.

                                                                              Gral(r)dr.ec.Florin NAHORNIAC  

Cum și-l închipuiau vikingii pe Iisus: regele războinic

În scrierile pline de anecdote ale lui Notker  Balbulus (Gesta Caroli Magni), găsim la un moment dat un pasaj care dincolo de exagerările sale, prezintă și unele indicii esențiale referitoare la cum înțelegeau vikingii creștinismul. Acesta pomenește la un moment dat cum un grup de nordici se botează la îndemnul lui Ludovic cel Pios. Printre aceștia se numără și unul foarte revoltat că i-au fost rupte hainele și că nu mai primește ca odinioară veșminte albe după botez, ci numai niște zdrențe, și dacă nu l-ar fi lăsat fără haine, nu l-ar mai fi primit iar pe Iisus. Era a 20-a oară când se boteza.

1Notker spune anecdota cu scopul de a arăta cât de puțin îi interesa pe vikingi însemnătatea sfintelor taine și că de fapt adoptarea creștinismului avea niște scopuri cât se poate de pragmatice. Fenomenul botezării în masă a vikingilor, periodic, se datora în primul rând faptului că prin creștinare erau facilitate legăturile politice dintre scandinavi și lumea occidentală. O problemă foarte delicată însă este aceea care ține de adaptarea mentală la noua ideologie religioasă. Ce știau vikingii despre creștinism? Ce credeau despre el și cum l-au legat de tradițiile lor strămoșești? Din păcate nu avem decât niște informații fragmentare pentru secolele IX-X, majoritatea din poezia scaldică și inscripțiile runice.

Oficial vorbind, creștinismul adoptat în mod oficial de lideri precum Harald Blåtand sau Volodimer cel Mare în a doua jumătate a secolului al IX-lea, a suferit o fază incipientă, de preconvertire, în care sâmburii credintei noi ajungeau printre indivizii de rând. Marile catedrale, mănăstirile și bogățiile de aici cu siguranță că au atras atenția 3nordicilor asupra ei. Cele mai timpurii informații despre botezul nordicilor ne duce chiar în timpul lui Charlemagne, a cărui expansiune l-a pus față în față cu căpeteniile din sudul Danemarcei (Hedeby). Nu au existat doar confruntări, ci și schimb de emisari.             Una dintre metodele folosite de Carol cel Mare pentru a profita de pe urma conflictelor dintre lideri danezi a fost trimiterea de misionari pentru a răspândi creștinismul. O încercare cu succese limitate, ce-i drept. Pentru anul 807 însă, anonimul Poeta Saxo ne povestește că un anume lider pe nume Halfsdan vine la împărat cu o suită de danezi, cerând botezul. Iar 20 de ani mai târziu, regele Harald Klak este botezat cu toată familia și alaiul de războinici la curtea lui Ludovic cel Pios, un act de necesitate politică pentru a câșitga aliați în luptele de acasă.

De altfel , mai multe surse france, anglo-saxone sau slave ne oferă exemple similare, de grupuri de nordici care se botează în funcție de circumstanțe: fie este o decizie a unui lider după o înfrângere (Weland în 860), fie este o condiție impusă de un tratat cu un monarh creștin (Guthrum cu Alfred cel Mare în 878, Olaf cu Aethelred în 991). Si în est, după un asediu nereușit al Constantinopolului din 860, varegii încep să se convertească și, potrivit Vita Basilii, acceptă botezul de la un episcop, apărând aici ca și în alte multe cazuri motivul miracolului unei biblii care nu putu fi arsă. Rareori se pomenește că vreun nordic ar fi nutrit el însuși dorința de a se converti, poate doar la Rimbert, în Vita Ansgari.

2Un caz similar cu cel relatat de Notker ne oferă și Annales Bertiniani, care spun că în 876 markgraful Hugo botează un grup de scandinavi care imediat după primirea darurilor se întorc la păgânism. Creștinismul contribuia la menținerea unor relații pașnice cu liderii lumii occidentale, iar inițiativa aparținea de regulă autorităților creștine. Numărul convertiților nu era chiar redus, pentru că de obicei se converteau familii sau grupuri de războinici, numai că circumstantele în care o făceau nu prea le permitea o cuoaștere aprofundată a învățăturii creștine. Guthrum de pildă a fost botezat după numai 7 zile. Prințesa Olga a avut mai mult timp la dispoziție, o lună jumătate, dar tot insuficient.

Prelații creștini erau conștienți că vikingii nu țineau cont de normele și tradițiile creștine. Unul din scopurile pentru care episcopul Ansgar a plecat cu Harald Klak în Danemarca a fost pentru a se asigura că nordicii nu revin la vechile lor obiceiuri. Biserica știa că trebuie să aplice anumite metode pentru a-i acomoda pe nou-convertiți. Una dintre acestea, sancționată încă din secolul al VI-lea de către papa Grigore cel Mare, era nu numai interzicerea traditiilor păgâne, dar și înlocuirea lor cu cele creștine și impregnarea lor cu sensuri crestine. Cei care îi instruiau pe păgâni se pare că se limitau la a propovădui noțiunile esențiale, și acelea mult simplificate. Pentru Rimbert, convertitul ideal este cel care se încrede în Dumnezeul unic, iar acesta este Iisus. Trinitatea creștină a fost probabil asociată unui soi de politeism, la fel și îngerii sau sfinții ar fi fost asociați zeităților din panteonul nordic.

Ideea unicității dumnezeului creștin și al echivalenței sale cu Iisus era aproape regulă în perioada convertirii. Invocațiile de pe pietrele runice nu pomenesc nimic despre calitatea sa de fiu al lui Dumnezeu, iar sinonimia dintre 4Iisus și Dumnezeu se reflectă și în folosirea formulei de “mama lui Dumnezeu”. Și scalzii de peste două secole păstrează echivalența, atribuindu-i lui Iisus mai multe metafore: ‘prințul muritorilor’, ‘regele soarelui’, etc. Dumnezeu-tatăl este o prezență aproape necunoscută, exceptând poemul Lausavisur, unde există distincția. Iisus rămâne dominant în statutul său de zeitate supremă mult timp după epoca convertirii.

Dar imaginea pe care o au nordicii despre Iisus se pare că ar fi una departe de cea comună în cercurile creștine occidentale. Atât pe pietrele runice, cât și poemele scaldice îl prezintă ca pe un conducător puternic și măreț. Cele mai vechi reprezentări ale sale, ca de exemplu cea de la Jelling, îl înfățișează într-o postură glorioasă, triumfătoare. Ideea unui Christ suferind era aproape absurdă pentru vikingi, deși au avut destule ocazii să vadă crucifixuri cu răstignirea sa. Mai mult, valori precum caritatea și umilința erau cu totul străine mentalității vikinge. Iisus este în primul și în primul rând un lider (konung) puternic, a cărui autoritate se extinde asupra lumilor terestre și ceresti.  Majoritatea metaforelor (kenningar) pe care le colecționează Snorri pentru a-l desemna pe Iisus se referă la noțiunea de autoritate, guvernare și conțin termeni precum konungr sau drottin, ambele însemnând rege. Astfel, Dumnezeul creștin apare drept rege al cerurilor, rege al tuturor lucrurilor, rege al soarelui, rege al palatelor pământului. Totodată Snorri citează din poeți scaldici precum Skapti Thordolsson sau Markus Skeggjason, care evidentiază măreția lui Iisus ca lider suprem: regele călugărilor sau prințul muritorilor, cum mai este numit, are putere asupra a tot ce viețuiește. El este și stăpân peste soarta oamenilor. Unii scalzi pomenesc și centrele sale de putere, Roma, Bizanțși teritoriul slav.

Iisus este așadar inzestrat cu funcțiile și calitățile unui veritabil konung al epocii vikinge. Este apărătorul teritoriilor și oamenilor (vörðr), atât în sens spiritual cât și fizic. Liderii vikingi încep și ei să se compare cu el, cum este cazul lui Knut cel Mare.  Apoi, în calitate de rege, el posedă gipta (soartă bună, noroc), pe care o poate transmite altor persoane. Un scald atribuia victoriile regelui Svein din 1014 acestei sorți favorabile pe care i-a oferit-o prințul cerului. Imaginea de războinic cuceritor este atestată de surse dinaintea convertirii, dar alte funcții ale sale apar mai târziu, prin secolul al XI-lea.

5 Poezia secolului îl numește in mai multe rânduri creator al lumii, cel care a ridicat palatul Romei. El a făurit pământul, cerul și popoarele credincioase. Snorri pomenește și el de creație, idee ce contrazice flagrant dogma creștină. Este însă de înțeles dacă ne gândim că Iisus devine oarecum noul Odin, ca zeu suprem, prin urmare îi preia acestuia calitățile, inclusiv pe cea de creator.        Apoi mai prinde rădăcini și credința că Iisus se ocupă de sufletele celor decedați. Pe mai bine de 300 de pietre runice apare o inscripție ce conține o rugăciune în care se cere ajutorul lui Dumnezeu pentru sufletul celui mort. Iisus este cel care acordă permisiunea de intrare în rai. Si aici este ușor de găsit o paralelă cu Odin, care stăpânea Valhalla, paradisul războinicilor căzuți în luptă. Caracteristici exclusiv creștine, care nu pot fi corelate cu elemente din tradiția păgână, sunt greu de găsit în această perioadă. Pe pietrele runice nu întâlnim niciodată ipostaza sa de mântuitor sau vreo referire la conceptul de mântuire, fundamentul religiei creștine. Ideea de păcat este iarăși una foarte rară. În locul mântuirii, se insistă pe capacitatea lui Iisus de a asigura sufletelor un loc in paradis.

Acceptat ca zeu al creștinilor, Iisus putea avea diverse imagini în mintea scandinavilor: cea prezentată mai sus este rezultatul unui proces mai îndelungat. Dar în perioada convertirilor, înainte de secolul al XI-lea, probabil că era considerat încă un membru al panteonului nordic. Credința mixtă era la ordinea zilei. Coloniștii islandezi de pildă adesea îi invocau și pe Iisus și pe Thor, conform Landnamabok. Papa Nicolae I îi mulțumea în 864 lui Horic al II-lea pentru darurile în cinstea Sf. Petru, dar îl și admnonesta pentru că încă mai venera vechii zei. Botezul mai mult avea ca efect renunțarea la sacrificii decât adoptarea Dumnezeului creștin de la bun început.           Credintele religioase erau mixte și flexibile în secolul al IX-lea, după cum ne demonstrează și anumite artefacte, medalioane sau monede, care prezintă atât simbolul lui Thor, ciocanul, cât și pe cel al lui Iisus, crucea. Mai mult, runele  care se citesc Guð pot face referire și al unul, și la altul. În zona estică s-au descopeirt și alte obiecte interesante, printre care un pandantiv cu simboluri rurikide, pe care este reprezentat ciocanul lui Thor, dar cu mânerul în formă de cruce (atribuit probabil regeluVolodimer, care a oficializat creștinismul la populația Rus în 988). Chiar și elita deja creștină tot nu renunța la simbolurile păgâne.Și până la urmă, combinația dintre botez și tradiție păgână avea și beneficii cât se poate de practice. Comercianții care veneau de exemplu în Baghdad se puteau pretinde creștini pentru a nu plăti taxe. Dar puteau la fel de bine fi într-adevăr creștini și păstra riturile vechi, atitudinea generală privind această imixtiune fiind de cele mai multe ori tolerantă. Până la urmă, Iisus a fost acceptat și de vikingi, dar cu unele modificări care au permis o integrare mai rapidă în mentalul lor. Influențată în mare măsură de imaginile despre zeii tradiționali, ipostaza sa principală și aproape exclusivă in tranziția aceasta religioasă era aceea a unui rege puternic și învingător.

Referințe:

Helle, K., The Cambridge History of Scandinavia, Cambridge, 2003;

Wood, I., ‘Christians and Pagans in Ninth Century Scandinavia’, The Christianization of Scandinavia: Report of a Symposium held at Kungälv, Sweden, 4–9 August 1985, Alingsås, 1987;

Melnikova, E., ‘How Christian Were the Vikings”, Ruthenica Suppl. 4, 2011;

Nilsson, B., Kontinuitet i kult och tro från vikingatid till medeltid, Uppsala, 1992;

 

Se împlinesc 50 de ani la moartea lui Gheorghe Gheorghiu – DEJ

Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie 1965)

Ceasul din turnul Gării de Nord a bătut de două ori, vestind cele două sferturi care trecuseră peste ora 14:00. La un semn, sirenele au început să şuiere strident. În câteva secunde, Republica Populară avea să „încremenească”: o maşină se oprea în mijlocul pieţei din faţa Gării de Nord, asemeni tuturor celorlalte de pe bulevardele Bucureştilor; MAR 2 cu 1 PORTRET GH GH GHpe magistralele feroviare, garniturile de tren îl cinsteau pe „cel dintâi ceferist al ţării”, zăbovind o clipă din goana lor; în fabrici, războaiele de ţesut sau strungurile îşi întrerupeau vuietul sacadat; la fel se întâmpla cu vehiculele agricole pe întreg cuprinsul ţării. Dar nimic din toate acestea nu impresiona precum spectacolul pe care îl ofereau oamenii: toţi rămăseseră muţi, acolo unde îi găsise clipa. Şi aproape nimeni nu îndrăznea să se mişte – cu gesturi stângace, şi vizibil timorat, un muncitor îşi descoperea capul; la fel de şovăilenic, o bătrână păstra momentul de reculegere în dreptul unei fântâni, neştiind dacă ceea ce face e firesc sau necuviincios. Pe întreg cuprinsul României, totul avea să rămână într-o prosternare funestă timp de trei minute.

În scurtă vreme, istoria avea să îşi reia cursul firesc.

În Parcul Libertăţii, la Mausoleul din Dealul Filaretului, trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej era depus în rotonda „Monumentului eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism”. Era aşezat alături de Petru Groza, acolo unde numai Constantin Parhon îşi va mai regăsi un loc, patru ani mai târziu.
Ceremonia meeting-ului de doliu începuse încă din dimineaţa respectivă, în Piaţa din faţa Palatului Consiliului de Stat. Trecuseră cinci zile de la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, vreme în care „greii” partidului zăboviră la căpătâiul acestuia – fiind de „gardă la catafalc”. Se spune că de-a lungul celor patru zile – cât trupul lui Dej fusese depus în holul Palatului Consiliului de Stat – un milion de oameni păşiseră pe la căpătâiul acestuia – din curiozitate, din obligaţie, sau poate pentru că doreau să îi aducă în ultim omagiu. Mulţi purtau doliu, alţii suspinau. Destui au fost MAR 2 cu 1 GH GH DEJşi cei care au plâns de-adevăratelea. În dimineaţa zilei de 24 martie, sicriul cu trupul neînsufleţit al fostului prim – secretar al PMR era depus pe o estradă, în Piaţa Palatului Consiliului de Stat. Au luat cuvântul atunci mai toţi „greii” partidului, însă Nicolae Ceauşescu a fost cel însărcinat să îşi ia adio, în numele Partidului şi al Republicii, de la cel care îi „păstorise” vreme de două decenii:
„Vom cinsti memoria ta, dragă tovarăşe Gheorghiu, întărind continuu unitatea şi forţa de luptă a partidului, unitatea întregului popor în jurul partidului şi al Comitetului său Central. Vom înzeci eforturile şi vom munci cu abnegaţie pentru înfăptuirea neabătută a liniei generale a partidului. Vom închina întreaga noastră viaţă cauzei fericirii poporului, ridicării patriei pe culmile socialismului şi comunismului. Vom lupta şi cu mai mare hotărâre pentru triumful cauzei păcii, prieteniei între popoare, a unităţii mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Adio, scump tovarăş şi prieten …”.
Cortegiul a pornit apoi alene, către Parcul Libertăţii. Sicriul era purtat pe un afet de tun. În urma lui, păşea familia, membrii conducerii partidului, zecile de reprezentanţi ai delegaţiilor partidelor frăţeşti (printre care Todor Jivkov sau Ciu Enlai), şi zeci de mii de oameni.

Un deces  … şi mii de suspiciuni

În ianuarie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej participase la Conferinţa la vârf a Tratatului de la Varşovia, în Polonia. Întors la Bucureşti, în urma unui control medical, lui Dej îi era depistat un cancer care avea să îi fie fatal. Primul lider al României Populare îşi găsea sfârşitul două luni mai târziu (19 martie 1965), după o evoluţie extrem de rapidă a bolii. În legătură cu moartea lui Gheorghiu-Dej, s-au vehiculat mai multe ipoteze fanteziste. Un lucru este cert, şi anume că un control medical complet, realizat în toamna lui 1964, nu depistase cancerul care avea să îi aducă sfârşitul. Acest amănunt nu avea decât să amplifice semnele de întrebare legate de moartea neaşteptată a lui Dej. Boala acestuia a avansat într-un ritm accelerat. Nici intervenţia unei echipe de medici specialişti din Franţa nu a MAR 2 cu 1 CORTEGIU GH GH DEJputut schimba soarta secretarului general. Verdictul acestora, după un consult amănunţit, a confirmat diagnosticul dat de către doctorul personal al lui Dej, Leon Bercu – cancer la plămâni.
Evoluţia rapidă a bolii a ridicat destule suspiciuni ulterior. Cea mai „celebră” ipoteză vehiculată în legătură cu cauzele care ar fi grăbit decesul lui Gheorghiu-Dej, a fost aceea a unei posibile iradieri a acestuia. Să o fi făcut-o rușii, în ianuarie, la Varşovia, aşa cum susţine Gheorghe Apostol: Am aflat de la şeful însoţitorilor lui Dej că în timpul participării delegaţiei române la întâlnirea Tratatului de la Varşovia, Dej a fost cazat într-o şcoală cu duşumelele aproape negre de petrol şi fără căldură şi că în aceste condiţii Dej a fost iradiat”? Sau va fi fost o neglijenţă a chiar secretarului general – o mică bucată de uraniu, din prima şarjă produsă în România, de „Sovrom-Cuarţit”, ar fi fost dăruită lui Dej de chiar Chivu Stoica, într-o cutie transparentă. Dej ar fi păstrat-o în biroul lui. Aceeaşi poveste, a unei „bucăţi de uraniu” care s-ar fi aflat în biroul lui Dej, apare consemnată şi în memoriile lui Paul Sfetcu, care îl „învinuieşte” însă pe Miron Constantinescu de aducerea ei.
Misterul a fost ulterior potenţat şi de moartea, la fel de subită şi de tragică, a mai multor peroane din staff-ul lui Gheorghiu-Dej. Ne-o spune acelaşi Paul Sfetcu, care uită însă se întrebe de ce oare nu va fi avut şi el un sfârşit la fel de subit.

Succesiunea
Discuţii ample s-au purtat în literatură de specialitate în legătură cu succesiunea la conducerea partidului după decesul lui Dej. E un lucru aproape unanim acceptat faptul că evoluţia rapidă a bolii nu i-a permis acestuia să desemneze un succesor. Gheorghe Apostol putea totuşi fi preferatul lui Dej, date fiind bunele relaţii dintre cei doi. Există mărturii care indică faptul că Gheorghiu-Dej şi-ar fi exprimat în mod explicit „opţiunea” pentru Apostol. Atât Maurer, cât şi Bârlădeanu îşi amintesc că „dorinţa” lui Gheorghiu-Dej ar fi fost adusă chiar şi la cunoştinţa Biroului Politic, cu câteva zile înainte de decesul secretarului general. Împotriva unei astfel de „opţiuni” s-ar fi ridicat atunci Ceauşescu şi Drăghici. Primul nejustificându-şi gestul, cel de-al doilea pretextând că ar fi mai bine ca o asemenea chestiune să nu fie abordată, în contextul în care Dej era încă în viaţă. Toţi ceilalţi nu au avut vreun comentariu de făcut, acceptând poziţia lui Alexandru Drăghici. În legătură cu acest episod, merită semnalată lipsa de curaj a membrilor Biroului Politic, care parcă au ezitat în a dezbate problema. Desigur, ar trebui să avem în vedere şi premisele care au influenţat momentul. În primul rând, Biroul Politic se afla în faţa unei premiere. Era poate pentru prima dată când partidul trebuia să ia o decizie majoră, fără a căuta răspunsul (sau măcar un indiciu de) la „răsărit”. Retragerea trupelor sovietice din România (1958), dar mai ales respingerea explicită a imixtiunii Kremlinului în treburile româneşti, prin celebra „declaraţie de independenţă” (1964), au reprezentat condiţiile unei situaţii fără precedent pentru comuniştii români: şeful trebuia ales, şi nu numit de către Moscova. În acest context, decizia a aparţinut membrilor Biroului Politic care, la propunerea lui Ion Gheorghe Maurer, l-au „înscăunat” pe tânărul Nicolae Ceauşescu.

Care erau, în realitate, alternativele Biroului Politic?

Pavel Câmpeanu credea că Maurer şi Bodnăraş nu contau în ecuaţie. Primul datorită originii sale sociale, dar şi a apartenenţei etnice: tatăl său era german, iar mama sa de origine franceză. Cel de-al doilea datorită trecutului său „dubios”: dezertor din armata română, spion rus, cetăţean sovietic. Cât despre celelalte nume, Câmpeanu tranşează discuţia în mod ferm: Chivu Stoica, Alexandru Drăghici sau Gheorghe Apostol, cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej, nu se evidenţiau decât prin „extrema modestie a capacităţii lor”. În acest context, succesul lui Ceauşescu ar fi fost, într-o anumită măsură, previzibil.
Alexandru Bârlădeanu îşi reamintea şi el contextul tulbure din jurul decesului lui Gheorghiu-Dej. În opinia acestuia, Nicolae Ceauşescu nu ar fi intrat la început în „cărţile” succesiunii, fiind în dizgraţia lui Dej (!). În scurt timp însă, îşi aminteşte Bârlădeanu, s-ar fi conturat în cadrul Biroului Politic două tabere care şi-au disputat întâietatea.  Pe de o parte s-ar fi coalizat: Apostol, Bodnăraş şi Maurer, pe de altă parte: Ceauşescu, Drăghici şi Chivu Stoica. Balanţa s-ar fi înclinat decisiv în momentul „trădării” lui Maurer. Decizia acestuia din urmă s-ar fi bazat pe credinţa că îl va putea controla în totalitate pe tânărul Nicolae Ceauşescu.
Ion Gheorghe Maurer avea, bineînţeles, o variantă proprie asupra evenimentelor din primăvara anului 1965. El aduce în discuţie o variantă inedită care i-ar fi sugerat-o Gheorghiu-Dej personal. Maurer afirma că Dej i-ar fi propus chiar lui să îi succeadă în funcţie, variantă pe care Maurer ar fi respins-o, motivându-şi decizia prin faptul că al ar fi fost „primul român din neamul său”. După refuzul lui Maurer, pe care Dej l-ar fi înţeles pe deplin, următorul pe lista secretarului general al partidului ar fi fost Apostol. După momentul în care s-a evitat discutărea problemei în cadrul Biroului Politic, pretextându-se că nu se cade să se abordeze acest aspect atâta timp cât Gheorghiu-Dej, deşi grav bolnav, era încă în viaţă, șansele lui Apostol s-ar fi diminuat, în cursă rămânând doar Nicolae Ceauşescu şi Alexandru Drăghici. Maurer l-ar fi preferat pe primul dintre cei doi, întrucât Drăghici ar fi fost „omul ruşilor”.
Tomas Kunze are mai multe cuvinte de laudă la adresa lui Nicolae Ceauşescu, despre care spune că ar fi fost, totuși, un „profesionist al luptei pentru putere”. Raţionamentul lui Kunze pare mult mai aproape de un „adevăr” pe care nu îl vom putea reconstitui probabil niciodată. Astfel, acesta crede că Ceauşescu ar fi reuşit să şi-l atragă de partea sa pe Chivu Stoica, promiţându-i preşedinţia Consiliului de Stat. Maurer s-ar fi ocupat de alţi doi posibili pretendenţi la succesiune: Apostol şi Drăghici. „Greii” Maurer, Bodnăraş şi Chivu ar fi fost cei care, în realitate, l-au preferat atunci pe Ceauşescu, considerând că acesta era varianta pe care ei o vor putea manipula cel mai uşor. Timpul avea să îi contrazică.
Succesiunea lui Dej avea să se desfăşoare cu o rapiditate exemplară. Dacă ar fi să îi dăm crezare aceluiaşi Kunze, după constatarea decesului lui Dej, Nicolae Ceauşescu ar fi fost primul care s-ar fi aplecat şi l-ar fi sărutat pe „fostul” secretar general al partidului. Un gest simbolic prin care tânărul Ceauşescu atrăgea atenţia celor prezenţi asupra întâietăţii pe care o revendica.

                                                                                                                                                      Florin NAHORNIAC

Ce înseamnă să fii om?

Aşadar pentru că am dobândit acest dar atât de mare al iertării păcatelor, să facem totul ca să nu batjocorim o binefacere ca aceasta. Dacă şi înainte de primirea cinstei acesteia, păcatele erau vrednice de pedeapsă, cu atât mai mult după ce am primit această nespusă binefacere.

Cele ce spun acum nu le spun la întâmplare, ci pentru că văd pe mulţi creştini că duc după botez o viaţă mai păcătoasă decât cei nebotezaţi, că nu se vede nici un semn în viaţa lor că sunt creştini. De aceea nici în oraş, nici în biserică nu poţi şti degrabă cine-i credincios şi cine-i necredincios, afară doar de a sta în timpul împărtăşirii cu sfintele taine, ca să vezi cine iese afară şi cine rămâne să se împărtăşească. Şi-ar trebui să cunoaştem pe credincioşi nu după locul în care se găsesc, ci după viaţa lor. Marile dregătorii lumeşti le recunoaştem după insignele purtate de oameni; calitatea noastră de creştini însă trebuie s-o cunoaştem după sufletul nostru. Creştinul trebuie să se arate creştin nu numai după darul pe care-l aduce la altar, ci şi după viaţa nouă pe care o duce; trebuie să fie lumina lumii (Matei 5,14) şi sarea pământului (Matei 5,13). Dar când nici pe tine nu te luminezi, nici nu-ţi micşorezi putreziciunea, de unde să ştiu că eşti creştin? Că te-ai botezat? Dar tocmai botezul îţi măreşte mai mult pedeapsa. Că măreţia cinstei aduce un adaos de pedeapsă peste cei care nu voiesc să trăiască la înălţimea cinstei. Se cuvine ca un creştin să strălucească nu numai prin cele ce a luat de la Dumnezeu, ci şi prin cele ce aduce el lui Dumnezeu. Totul să-l arate creştin: mersul, privirea, îmbrăcămintea, glasul. Vă spun acestea, nu pentru a ne lăuda că suntem creştini, ci pentru a ne pune viaţa în rânduială spre folosul celor ce ne văd. Aşa însă, oricum aş căuta să te cunosc, văd că faci cu totul alte fapte decât fapte de creştin. Dacă aş vrea să te cunosc după locul în care îţi petreci timpul, te văd petrecându-ţi toată ziua la hipodrom, la teatru, în fărădelegi, la întrunirile cele pierzătoare de suflet din oraş, în întovărăşiri cu oameni stricaţi. Dacă aş vrea să te cunosc după expresia feţei, te văd mereu pufnind în râs şi molâu ca o femeie stricată, care râde în gura mare. Dacă aş vrea să te cunosc după haine, te văd că nu eşti îmbrăcat cu mai multă cuviinţă decât comedianţii. Dacă aş vrea să te cunosc după cei ce te însoţesc, te văd înconjurat de paraziţi şi de lichele. Dacă aş vrea să te cunosc după vorbe, nu te aud rostind vreo vorbă sănătoasă şi la locul ei, care să ajute la îmbunătăţirea vieţii noastre. Dacă aş vrea să te cunosc după mâncărurile de la masă, apoi masa ta te acuză şi mai mult.

                                                 Fapte creştineşti?

Spune-mi dar după care fapte să te cunosc că eşti creştin, când totul te arată necreştin? Dar pentru ce spun: creştin? Nu pot şti bine nici dacă eşti om. Când te văd că arunci cu picioarele ca un măgar, că sari ca un taur, că nechezi după femei ca un armăsar, că eşti lacom la mâncare ca un urs, că-ţi îngraşi trupul ca un catâr, că eşti ranchiunos ca o cămilă, că răpeşti ca un lup, că te mânii ca un şarpe, că răneşti ca o scorpie, că eşti şiret ca o vulpe, că ţii în tine veninul răutăţii ca o aspidă şi viperă, că lupţi împotriva fraţilor tăi ca demonul cel rău, cum voi putea să te număr cu oamenii când nu văd în tine caracteristicile firii omeneşti? Căutând să fac deosebirea între un necredincios şi un credincios, mi-e teamă că nu voi găsi nici deosebirea dintre un om şi o fiară. Cum să te numesc? Fiară? Dar fiarele au numai unul din cusururile amintite! Tu însă ai adunat în tine toate cusururile şi mergi chiar mai departe decât fiarele sălbatice. Să te numesc drac? Dar dracul nu slujeşte tiraniei stomacului, nici nu îndrăgeşte banii. Spune-mi, te rog, pot să te mai numesc om când ai mai multe cusururi decât fiarele şi dracii? Dacă om nu pot să te numesc, cum pot să te mai numesc creştin? Şi marea grozăvie este că suntem atât de plini de păcate, că nu ne vedem sluţenia sufletului nostru şi nici nu ne dăm seama de urâţenia lui. Când te duci la frizerie ca să-ţi tunzi părul, iei oglinda şi te uiţi cu atenţie la pieptănătura părului, întrebi pe cei de faţă şi chiar pe frizer dacă ţi-e aranjat bine părul de pe frunte; chiar când eşti bătrân nu te ruşinezi să-ţi piepteni şi să-ţi aranjezi părul ca unul tânăr; dar nu ne sinchisim deloc că sufletul nostru nu-i numai pocit, ci şi sălbătăcit, ajungând ca Scila (monstru marin cu zece capete şi douăsprezece picioare) sau Himera (monstru cu trei capete: de leu, de capră şi de şarpe) din miturile păgâne. Şi avem totuşi şi pentru suflet o oglindă duhovnicească, cu mult mai bună şi mai de folos decât cealaltă. Oglinda aceasta nu ne arată numai sluţenia sufletului, ci, dacă voim, ne arată şi cum să ne schimbăm sluţenia într-o frumuseţe fără seamăn.

                                          Oglinda creştinilor

– Care-i oglinda aceea?

– Viaţa bărbaţilor virtuoşi, istoria vieţii lor fericite, citirea Sfintelor Scripturi, legile date de Dumnezeu. Dacă ai vrea să te uiţi numai o dată la chipurile sfinţilor acelora, vei vedea şi urâţenia sufletului tău; şi odată ce ţi-ai văzut-o nu mai ai nevoie de altceva ca să scapi de urâţenia lui. La asta se şi foloseşte oglinda: ne ajută să ne schimbăm cu uşurinţă înfăţişarea.

Nimeni deci să nu mai aibă chip de fiară. Dacă robul nu intră în casa tatălui, cum vei putea tu să intri în pridvoarele acelea, când eşti şi fiară? Dar pentru ce spun fiară? Un om ca acesta este mai cumplit ca o fiară. Că fiarele, deşi sălbatice prin firea lor, ajung de multe ori blânde dacă sunt dresate de oameni. Dar tu, care schimbi sălbăticia firească a fiarelor şi le faci blânde împotriva firii lor, ce cuvânt de apărare mai poţi avea când însuţi schimbi blândeţea ta firească într-o sălbăticie potrivnică firii tale? Îmblânzeşti fiara, care-i sălbatică prin firea ei, şi tu, împotriva firii tale, te sălbăticeşti, deşi eşti blând prin fire. Domesticeşti pe leu, ţi-l faci ascultător, dar faci ca mânia să-ţi fie mai sălbatică decât leul! Pentru îmblânzirea leului îţi stau în faţă două piedici: lipsa de raţiune a fiarei şi sălbăticia lui mai cumplită decât a tuturor fiarelor; şi totuşi birui firea leului, datorită prisosului de înţelepciune dat ţie de Dumnezeu. Pentru ce, omule, tu, care birui firea animalelor sălbatice, pentru ce-ţi trădezi odată cu firea şi frumuseţea voinţei? Dacă ţi-aş porunci să îmblânzeşti pe un alt om, n-ai socoti porunca peste puterile tale, deşi ai putea să-mi spui că nu eşti stăpân pe voinţa altuia, nici nu-ţi stă în putere totul; acum însă e vorba de fiara din tine, peste care eşti deplin stăpân.

                                                                                 Sfântul IOAN Gură de Aur

MORMÂNTUL LUI ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT

Sunt nevoit ca din când în când se republic diferite articole despre istoria noastră naţională iar despre Marele ŞTEFAN al Moldovei voi scrie permanent astfel ca tineretul nostru să cunoască acest mare domnitor naţional, acest erou al neamului românesc creştin ortodox. Despre figura şi uimitoarele fapte ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, istoricul Alexandru Xenopol spunea în 1871, la memorabila serbare de la Putna, că acestea sunt păstrate „mai bine decît în cărţile ce pomenesc de ele, în cel mai mîndru dintre izvoarele amintirii, în sufletul poporului însuşi, învăluite în comoara de nesfîrşită poezie”. Aici se află, într-adevăr, cel mai mîndru şi cel mai durabil monument al Marelui nostru Voievod; aici a rămas El Veşnic Viu, cînd a trecut, prin moarte, în nemurire. Letopiseţele putnene i-au consemnat ineluctabila trecere în stilul lor concis şi exact, arătînd că „în anul 7012 (=1504) luna iulie 2, a răposat binecredinciosul domn Io Ştefan Voievod, fiul lui Bogdan voievod, şi a fost îngropat în mănăstirea zidită de dînsul, la Putna. Şi a domnit 47 de ani 2 luni şi 3 săptămîni”. Letopiseţul anonim al Moldovei asocia însă evenimentului şi o serie de fenomene prevestitoare, susţinînd că „a fost în acelaşi an, înaintea de moartea lui, iarnă grea şi foarte aspră, cum nu fusese niciodată. Şi au fost în timpul verii ploi mari şi revărsări de apă şi înecuri din pricina apelor mari”, de unde se vede că înainte de a coborî pentru totdeauna sub lespedea somptuoasă din gropniţa Putnei, Ştefan cel Mare şi Sfînt urcase mai întîi în lumea nemuritoare a legendelor, luînd cu sine acolo, adică în sufletul veşnic viu al neamului său, toate isprăvile şi ctitoriile sale, inclusiv propria-i necropolă şi propriile rămăşiţe pămînteşti. Despre acestea din urmă şi despre mormîntul în care se odihnesc ele s-au produs de-a lungul vremurilor – şi se mai produc încă – felurite plăsmuiri, eresuri şi zvonuri, generate fie de imaginaţia efervescentă a poporului sau de unele ştiri cronicăreşti, superficial redactate şi interpretate, fie, chiar, de ipotezele sceptice sau de constatările juste, dar insuficient explicate, ale unor cercetători moderni şi contemporani, care au avut – şi mai au încă – ecouri eronate în conştiinţa publică.

Cu privire la devastarea mănăstirii Putna şi la profanarea mormintelor voievodale aflătoare între zidurile sale, aserţiunea cea mai veche şi cea mai răspîndită, generatoare, la rîndul ei, de noi aserţiuni, derivate din aceasta şi mult deviate în raport cu ea, o datorăm lui Ion Neculce. După cum se ştie, în lunile aprilie-septembrie 1653 au loc luptele pentru domnie dintre logofătul Gheorghe Ştefan, ajutat de munteni şi transilvăneni, pe de o parte, şi Vasile Lupu, ajutat de cazacii ginerelui său Timuş Hmelniţchi, pe de altă parte. În aceste împrejurări, afirmă unii cercetători, întemeindu-se pe relatările lui Neculce, Vasile Lupu i-ar fi încuviinţat lui Timuş Hmelniţchi să demoleze biserica mănăstirii Putna pentru a căuta presupusele comori ale lui Ştefan cel Mare. Deşi afirmaţia este neverosimilă, fapt pentru care însuşi Neculce o relatează în O samă de cuvinte şi

nu în Letopiseţul propriu-zis, totuşi domnul aste aspru înfierat de cronicar: „Vasile – vodă, scrie el, aproape de mazilire, au greşit lui Dumnezeu, că i s-au întunecat mintea spre lăcomie, de au stricat mănăstirea Putna, gîndind că va găsi bani, şi n-au găsit. Şi s-au apucat să o facă de’ nou iarăşi cum au fost, şi nu i-au ajutat Dumnezeu să o facă. Că au zidit-o numai din temelie din pămînt pînă la ferestri, şi i-au luat Dumnezeu domnia. Că s-au sculat Gheorghie Ştefan logofătul cu oaste asupra lui şi l-au scos din domnie. Iar plumbul cu careli au fost acoperită mănăstirea Putna l-au luat cazacii lui Timuş, a ginerului Vasilii-vodă, de l-au dus la cetate la Suceavă, de au făcut glonţuri de puşcă…” Învins, Vasile Lupu se refugiază peste Nistru, iar Gheorghe Ştefan se proclamă domn al Moldovei. Timuş Hmelniţki, grav rănit, moare la Suceava în ziua de 18 septembrie 1653. Rezidirea monumentului continuă, dar cu mari intermitenţe. Conform pisaniei slavone din pridvor, de deasupra uşii care duce în pronaos, „această biserică a înnoit-o Io Gheorghe Ştefan-vodă şi s-a sfîrşit în zilele lui Istrati Dabija-vodă, în anul 7170 (=1662)”, aşadar, după aproape zece ani de la demolare.

Spre sfîrşitul aceluiaşi veac au loc noi tulburări în Moldova, pricinuite de oştenii dezlănţuiţi ai regelui Ioan Sobieski în vara anului 1691. „La Putna, scrie Nicolae Iorga, veni o ceată de cazaci, drăgani şi joimiri înhăitaţi cu dînşii şi cerură să li se dea în mînă turnul unde bănuiau că se află bogăţiile ascunse ale boierilor; nedîndu-li-se, ei aprinseră mănăstirea şi nu se învoiră a o stinge cu „puştile de apă ce aveau, decît atunci cînd li se dădură cheile” Ion Neculce susţine că jefuitorii au luat atunci din turn numai averea boierilor şi negustorilor, „iar a mănăstirii n-au luat nimica”, ceea ce, evident, este foarte greu de crezut. Nicolae Iorga, dimpotrivă, înclina să creadă că în asemenea împrejurări „se scormoni mormîntul lui Ştefan, care fu găsit mai tîrziu fără nici o podoabă pe fărîmăturile oaselor sale…”

Mai semnalăm, în sfîrşit, opiniile unor cercetători din zilele noastre, potrivit cărora nu ar fi exclus ca adevăratul mormînt al lui Ştefan cel Mare să fie tăinuit în alt loc din biserica mănăstirii Putna sau din afara ei, indicîndu-se, în acest sens, un mormînt din secolul al XV-lea, descoperit în anii 1969-1970 pe latura sudică, exterioară, a pronaosului, „de o factură apropiată de cea a mormîntului lui Ştefan cel Mare din interior”. Avansînd o asemenea ipoteză, arhitecta Ioana Grigorescu conchide că „nu ar fi primul caz cînd pentru marii domnitori s-au executat două morminte, unul oficial şi unul real, cu scopul derutării eventualilor profanatori”.

Din asemenea aserţiuni, presupuneri şi ipoteze, formulate de autorii lor cu bună credinţă, dar nu şi cu deplin temei, unii vizitatori ai mănăstirii Putna, amatori de fabulaţii senzaţionale, au tras concluzia pripită, pe care o vehiculează frecvent, dar numai pe cale orală, că Ştefan cel Mare nu este înmormîntat la Putna, sau că a fost înmormîntat aici, dar cazacii lui Timuş Hmelniţki l-au furat şi l-au vîndut turcilor, la Constantinopol, unde s-ar afla şi acum dimpreună cu paloşul său!

În pofida tuturor opiniilor, menţionate foarte sumar pînă aici, în pofida autorităţii unora dintre istoricii care le-au emis, în pofida tuturor vicisitudinilor prin care a trecut, realmente, faimoasa necropolă ştefaniană şi, mai cu seamă, în pofida tuturor născocirilor vehiculate pe seama ei printre numeroşii vizitatori ai veneratului aşezămînt, se poate demonstra totuşi, cu dovezi riguroase şi revelatoare, dar insuficient explorate şi valorificate de istoricii noştri pînă acum, că demolarea bisericii de către Vasile Lupu nu a avut ca mobil căutarea comorilor lui Ştefan cel Mare, că osemintele gloriosului voievod se află exact pe locul în care au fost aşezate cu cinci veacuri în urmă şi că atît mormîntul său, cît si celelalte morminte voievodale de la Putna nu au fost profanate şi jefuite niciodată, în adevăratul înţeles al acestor două noţiuni, nici de Vasile Lupu, cum credea Ion Neculce, nici de cazacii lui Timuş Hmelniţki, cum credea Dimitrie Dan, nici de oştenii lui Ioan Sobieski, „înhăitaţi cu drăganii si joimirii lor”, cum credea Nicotae Iorga, nici de alţi jefuitori anteriori sau ulteriori acestora. Ele au fost cercetate numai, în mod oficial şi fără mobiluri prădalnice, la datele, în împrejurările, din cauzele şi cu rezultatele consemnate în documentele vremii, pe care le vom prezenta şi comenta succint, în continuare, dar nu înainte de a preciza, pentru cititorii mai puţin informaţi, ce morminte voievodale există la Putna şi cum sînt ele amplasate în interiorul bisericii.                                                         Concepută ca necropolă domnească, în plan triconic dezvoltat, cea mai importantă ctitorie religioasă a lui Ştefan cel Mare a fost inaugurată în această postură încă din luna decembrie 1477, cînd primea, pe latura stîngă a gropniţei, adică a încăperii dintre pronaos şi naos, trupul neînsufleţit al celei de a doua soţii a voievodului, doamna Maria de Mangop, nefericita coborîtoare din neamul împărătesc al Paleologilor. Au urmat apoi, pe rînd: în 1478, mitropolitul Teoctist I, îngropat pe latura nordică, interioară, a pridvorului; în 1479, Bogdan, şi în 1480, Petru, ambii fii nevîrstnici ai lui Ştefan cel Mare, îngropaţi sub o lespede comună lîngă mormîntul Mariei de Mangop.

Vechile anale şi cronici moldoveneşti afirmă că la 11 mai 1500 „a răposat roaba lui Dumnezeu, Maria, doamna lui Radul voievod, şi a fost îngropată în mănăstirea Putna”, dar mormîntul ei a rămas neindentificat pînă în prezent. Faptul că la această mănăstire se păstrează un acoperămînt de mormînt din a cărui pisanie rezultă clar că este al doamnei Maria (soţia lui Radu cel Frumos, mama doamnei Maria-Voichiţa şi, prin urmare, soacra marelui Ştefan) constituie o dovadă în plus că aceasta a fost realmente înmormîntată aici. De altfel, în pronaosul bisericii, pe dreapta, între mormîntul lui Bogdan al III-lea şi zidul dinspre groapniţă, se află un mormînt enigmatic, care, prin poziţia sa, trebuie să aparţină unui membru al familiei domnitoare şi pe care unii cercetători mai vechi – pornind tocmai de la această constatare – s-au grăbit să-1 atribuie lui Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare”. Despre acesta însă chiar Analele putnene spun că a răposat la 26 iunie 1496 şi că a fost „îngropat în mănăstirea de la Bistriţa, lîngă străbunicul său Alexandru voievod”, unde este, într-adevăr, atestat. Opinăm, în consecinţă, că ocultul mormînt de la Putna ar putea fi atribuit, cu destul temei, doamnei Maria Despina, soţia lui Radu cel Frumos.

Potrivit celor mai sigure informaţii, acestea sînt mormintele pe care le-a primit necropola putneană pînă la moartea lui Ştefan cel Mare. Slăvitul erou a fost aşezat aici în primele zile ale lui iulie 1504, spre latura sudică, interioară, a gropniţei sub o lespede impecabilă, sculptată în marmură de Carrara.

                                                                                                         Florin BUCOVINEANUL

România creştină, România anti-masonică!

Printre prea multele „bucurii” de care a avut POPORUL ROMÂN de an, care mai de care dintre ele fiind mai în favoarea lui, a poporului (!), a a fost una cu totul şi cu totul specială. Concret, Guvernul României oferă gratuit Ligii Masonilor din România un teren în valoare de 1.500.000 de euro (conform estimărilor analiştilor imobiliari). Terenul, zice-s-ar, este evaluat de stat la 500.000 de euro şi va putea fi folosit de Marea Lojă vreme de 49 de ani. Asociaţia masonică susţine că acolo va fi construit un centru socio-cultural de care se vor „bucura” toţi locuitorii Capitalei.Extraordinar! Parcă îi şi văd pe ceilalţi locuitori ai României, alţii decât cei ai Bucureştiului, cum se dau cu capul de pereţi de ciudă că nu se pot bucura şi ei de ,,binefacerile” masoneriei! Dacă n-ar fi de plâns ar fi de râs! Redau, în acest sens, câteva cuvinte din presa zilei de 21 decembrie a.c.: ,,Terenul concesionat de Guvern se află în zona de nord a Capitalei, foarte aproape de Centrul Romexpo. Este o parcelă dintr-o suprafaţă de peste două hectare pe care se vor construi mai multe imobile. Pe terenul primit cu titlu gratuit de la stat, Marea Lojă Naţională anunţă că vrea să construiască o clădire de interes public. Bucata de pământ de 2.500 de metri pătraţi a fost dată în folosinţă printr-o hotărâre de guvern. Reprezentanţii masoneriei spun că proiectul propus de ei va fi în folosul tuturor locuitorilor din Capitală. «Marea Lojă Naţională din România va construi din resurse proprii, pe acest teren, situat în Bucureşti, pe Bulevardul Expoziţiei, un centru socio-cultural de interes public, în cadrul căruia vor funcţiona o bibliotecă, săli de lectură, săli de expoziţie, săli de conferinţă, un muzeu, dar şi o serie de alte facilităţi puse la dispoziţia publicului pentru sprijinirea proiectelor educaţionale», se arată într-un răspuns al Marii Loje Naţionale din România. ,, Vai de ţară şi popor, în ce hal am ajuns! Statul Român, fost cândva cu adevărat stat creştin, sprijină acum! Despre ce fel de educaţie va putea fi vorba în cadrul unui astfel de proiect?! Despre una în spirit satanic?! Pentru ştiinţă sau amintire, iată, redau mai jos trei hotărâri ale Bisericii Soborniceşti Ortodoxe, singura instituţie căreia Dumnezeirea i-a permis să funcţioneze unitar la nivel de mapamond, în comparaţie cu toate celelalte invenţii omeneşti (omeneşti?!) globalizatoare, nivelatoare, antinaţionale etc:

Procesul verbal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind masoneria – Temei Nr. 785/1937:

Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului, dă citire referatului cu studiul asupra francmasoneriei, ce i s-a cerut de Sf. Sinod încă din anul 1934.

Sf. Sinod, însuşindu-şi concluziile din referat, hotărăşte:

Biserica osândeşte Francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă, în special pentru următoarele motive:

1. Francmasoneria învaţă pe adepţii ei să renunţe la orice credinţă şi adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu raţiunea lor. Ea propagă astfel necredinţa şi lupta împotriva creştinismului ale cărui învăţături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulţi intelectuali să şi-i facă membri şi obişnuindu-i pe aceştia să renunţe la credinţa creştină, Francmasoneria îi rupe de la Biserică, şi având în vedere influenţa însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de aşteptat ca necredinţa să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În faţa propagandei anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă…

4. În lojile francmasone se adună la un loc evreii şi creştinii şi Francmasoneria susţine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul şi se înalţă deasupra celorlalţi oameni. Aceasta însemnează că creştinismul nu dă nici un avantaj în ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi într-o situaţie superioară creştinilor din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte şi al mântuirii.

În afară de motivele acestea de ordin religios, Biserica mai are în considerare şi alte motive de ordin social când întreprinde acţiunea sa contra Francmasoneriei.

6. Francmasoneria este un ferment de continuă şi subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că îşi face din funcţionarii Statului, din ofiţeri, unelte subordonate altei autorităţi pământeşti decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neştiuţi încă nici de ei, având să lupte pentru idei şi scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există siguranţă în viaţa Statului şi în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna şi întunericul. Împotriva jurământului creştinesc pe care acei funcţionari l-au prestat Statului, ei dau un juramânt pagânesc.

7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din naţiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al naţiunilor şi le-a ajutat să-şi dobândească libertatea şi să-şi menţină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietăţii spirituale din sânul omenirii.

Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui duşman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale şi al naţiunei, sunt următoarele:

a) O acţiune persistentă publicistică şi orală de demascare a scopurilor şi a activităţii nefaste a acestei organizaţii;
b) Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, ”Frăţia Ortodoxă Română” extinsă pe toată ţara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji. Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc. De asemenea, le va refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti.

c) Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason şi-l va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor.

d) Sf. Sinod acompaniat de toate corporaţiunile bisericeşti şi asociaţiile religioase se va strădui să convingă Guvernul şi Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din iniţiativă parlamentară.

PREŞEDINTE,
(ss) MIRON

Secretar,
(ss) GALACTION CRAIOVEANUL

Notă: cei care doresc să studieze Temeiul în întregime, o pot face căutând ”Cronica internă a B.O.R., nr. 55/1937”.

Declaraţia Oficială a Bisericii Greciei privind Masoneria, din 1933:

Episcopii Bisericii Ortodoxe a Greciei în şedinta din 12 octombrie 1933, s-au ocupat de studierea şi examinarea acelei societăţi secrete internaţionale – Francmasoneria. Au ascultat cu atenţie expunerea introductivă a Comisiei celor patru episcopi ce au alcătuit-o din însărcinarea primită de la Sfântul Sinod în precedenta sa şedinţă; de asemenea, poziţia Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena şi în mod special părerea în această problemă a profesorului Panag Bratsiotis. De asemenea, au luat în considerare informaţiile asupra acestei chestiuni apărute în Grecia sau în străinătate:        ,,Francmasoneria nu poate fi compatibilă cu creştinismul atâta timp cât ea rămâne o organizaţie secretă acţionând şi propovăduind în ascuns, glorificând raţionalismul. Francmasoneria acceptă în rândurile membrilor săi nu numai creştini, ci şi iudei şi musulmani. Ca urmare, clerului nu-i poate fi permis să facă parte din această organizaţie. Orice cleric care o va face trebuie depus. Este absolut necesar să fie atrasă atenţia acelora care au intrat în Masonerie fără gânduri ascunse şi fără să se fi lămurit ce este într-adevăr Masoneria, să rupă orice legătură cu ea, creştinismul fiind singura religie care învaţă adevărul absolut şi care satisface întru totul nevoile morale şi religioase ale omului.”  În unanimitate şi într-un singur glas, episcopii Bisericii Greciei au aprobat cele spuse şi declară că toţi fiii credincioşi ai Bisericii trebuie să se ferească de Francmasonerie.                                                                                                                       

Afurisania împotriva Francmasoneriei dată de către Arhiereii Ciprian, Hrisant, Meletie şi Lavrentie, din 1815:     Deci, oricâţi se alătură cu grăbire acestei slujbe drăceşti şi nelegiuite a Francmasoneriei şi toţi cei ce îi urmează în mândria şi rătăcirea lor, să fie afurisiţi şi daţi anatemei de către Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. După moarte, ei nu vor avea parte de iertare şi dezlegare. Suspinând şi tremurând, precum Cain, vor fi ei asupra pământului – (Facere 4, 14). Pământul se va deschide şi îi va înghiţi ca pe Dathan şi Aviron -(Numeri 16, 31-32). Urgia lui Dumnezeu va fi asupra capetelor lor şi partea lor cu Iuda vânzătorul. Îngerul Domnului îi va izgoni cu sabia de foc şi, până la sfărşitul vieţii lor, nimic nu vor dobândi. Fie ca lucrările şi meşteşugurile lor să fie blestemate şi să se înnece într-un nor de praf, ca o arie de treierat în miezul verii. Şi toţi cei ce vor stărui în răutatea lor vor avea parte de o atare răsplată. Dar toţi cei ce vor ieşi din mijlocul lor şi se vor deosebi, şi vor scuipa urâcioasa lor erezie, şi se vor lepăda de blestemata lor mândrie, unii ca aceştia vor primi plata zelotului Fineas; adică vor fi binecuvântaţi şi iertaţi de către Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea singură neamestecată şi nedespărţită, Unul Dumnezeu în fiinţă, şi de către noi, smeriţii Săi slujitori.

† Arhiepiscopul Ciprian al întreg Ciprului şi Noii Justiniana

† Mitropolitul Hrisant al Pafosului

† Mitropolitul Meletie al Citiului

† Mitropolitul Lavrentie al Cyrului

Se vede bine, dragi români, cei care eventual aveţi de gând să vă ”folosiţi” de acest proiect, în ce va consta ”câştigul” dumneavoastră! Să vă ferească Domnul Dumnezeu, să ne ferească pe toţi, de astfel de foloase venite din  partea… ,,duşmanilor de moarte ai lui Hristos”! Cât despre această parte a Statului Român numită Guvern, care în condiţii fireşti ar fi trebuit să lupte pentru ”desfiinţarea acestei organizaţii oculte”, cam ce încredere ar mai putea avea românii ortodocşi în el atâta timp cât tot ce face (sau aproape tot) face pe de-a-ndoaselea?! Dar, dragi concetăţeni, şi noi, om cu om, suntem altă parte din acest stat şi dacă stăm cu mâinile-n sân şi ne uităm pasivi la aceste ,,foloase” masonice, să nu ne mai mirăm de ce toată urgia lui Dumnezeu este asupra capetelor noastre! Fiecare ortodox din această ţară are datoria ca, în felul lui, să facă o permanentă anti-propagandă acestei organizaţii blestemate şi osândite de Biserica Mântuitorului nostru Iisus Christos. România, conform tuturor adevărurilor sale istorice, este un stat creştin şi, implicit, anti-masonic! Să ne ajute Dumnezeu, deci, să putem dovedi aceasta cu cât mai multe şi binecuvântate fapte!

                                                                                                           Florin CREŞTINUL

Predeal, 12 februrie 1866. Cuza către ofițerii români: „Să spălați pata de pe steag”

Unul dintre evenimentele importante ale istoriei moderne a României rămâne momentul 11 februarie 1866, când a avut loc lovitura de stat prin care o alianță a forțelor politice de factură conservatoare și liberal-radicală, denumită cu o sintagmă care a făcut carieră în istoriografia noastră, monstruoasa coaliție, l-a obligat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza să abdice și să părăsească țara. Cauzele acestui complot au fost multiple și generate, în principal, de atitudinea tot mai dictatorială a lui Cuza, de reformele sale, apreciate ca fiind prea radicale de către conservatori și insuficiente ori moderate de către liberalii roșii, de afacerile camarilei sale, dar și de elemente delicate ale vieții sale personale (avem în vedere relația extraconjugală cu Maria Obrenovici). Toate aceste elemente au condus în final la înlăturarea forțată a domnitorului de la putere.      

Rețeta complotului, inspirată din practica societăților secrete masonice și carbonare. Într-un studiu de excepție, Les mystères de Marseille: secret et sociétés secrètes à Marseille et dans le Vaucluse en 1841[1], Jean-Noël Tardy a analizat economia societăților secrete de inspirație masonică sau carbonară, precum și modul acestora de a organiza o mișcare. Conform opiniei sale, un complot, dincolo de variatele cauze care îl generează, se bazează pe păstrarea Graphic1secretului, pe discreție: întâlniri în case conspirative, în cârciumi, restaurante locale, în grupuri restrânse, formate de cele mai multe ori din personaje aparent obscure, existenţa unor semne de recunoaştere, a unor parole etc. Toate aceste elemente pot fi întâlnite și în spațiul românesc, atât în cazul revoluției de la 1848, cât și în cazul complotului din 11 februarie 1866, care a aplicat aceeași rețetă de organizare pașoptistă, folosind elementele descrise mai sus.

Similitudinea se datorează în primul rând faptului că în complotul împotriva domnitorului, C.A. Rosetti și I.C. Brătianu au fost principalii regizori. Masoni declarați, personalități respectate, aureolați de participarea la revoluție, la realizarea unirii, cu o vastă experiență conspirativă, ei erau singurii capabili de a gestiona cu succes un astfel de „eveniment”. Li s-au alăturat și alte personalități ale vieții publice, precum Lascăr Catargi, Ion Ghica, D.A. Sturdza, Nicolae Golescu, Petre Mavrogheni. Dacă tot s-a vorbit de masonerie, trebuie precizat și faptul că un rol important în evenimente l-au avut și câțiva ofițeri opozanți ai lui Cuza (Costescu Anton, Constantin Pillat, spre exemplu), care făceau parte din loja Înțelepții din Heliopolis, creată în 1863 și intrată în adormire între 1867-1873[2]. Lor aveau să li se alăture și alți militari, dar și civili care au contribuit din plin la succesul acțiunii.

După cum povestește ofițerul I. Valentineanu, martor al evenimentelor din 11 februarie 1866, complotul a fost pus la cale încă din anul 1865, când a debutat procesul de atragere a unor militari cu responsabilități în zone cheie pentru reușita acțiunii: garda palatului. Acestora li s-a spus că mișcarea va fi făcută prin scoaterea poporului în stradă, iar rolul lor va fi doar acela de a-l reține pe Cuza. Derularea evenimentelor avea să demonstreze că, de fapt, mulțimea nu a avut niciun rol; doar circa 200 de militari și civili au fost cei care au schimbat cursul istoriei…

Povestea arestării lui Alexandru Ioan Cuza, văzută de un ploieștean participant la eveniment 

Graphic1În noaptea de 10 februarie – relatează același I. Valentineanu, ofițer fidel lui Cuza – o persoană s-a prezentat la palat și a spus că în acea noapte vor ieși 4.000 de oameni în stradă, că va avea loc o „revoluție” și că palatul va fi atacat. Cuza a replicat că e păzit de „dragii lui vânători” și că e imposibil ca palatul să fie cucerit. Astfel de povești mai circulaseră, dar fără să se materializeze, de aceea nu au fost luate alte măsuri.

Se pare că nimeni nu credea că ofițerii din garda care-l păzea pe domnitor erau de partea conspiratorilor, mai ales că acesta, ofițer la rândul său, arătase o bunăvoință deosebită față de armată. Spre exemplu, lui Alexandru Candiano Popescu – viitorul „republican” ploieștean de la 1870 – domnitorul îi plătise datorii ale familiei, îl promovase în ierarhia militară, iar Candiano i-a mulțumit binefăcătorului său prin implicarea în grupul ofițerilor conspiratori!… Un alt ofiţer, Constantin Pillat, primise aprobarea și sprijinul financiar al lui Cuza pentru a merge la completarea studiilor în străinătate. Aceștia nu au fost însă singurii ofițeri în această ipostază. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă domnitorul dovedea vigilență?

Stan Popescu şi Cuza Vodă

Despre arestarea lui Cuza și drumul său de la București până la vama Predeal se cunosc câteva detalii, păstrate, în general, sub forma unor pagini memorialistice ale unor ofițeri ori oameni politici ai vremii. Acum intră în scenă eroul nostru: Stan Popescu, autorul unei mărturii păstrate în ziarele vremii, sub forma unor articole intitulate „Stan Popescu și Cuza Vodă”, ori în cele câteva rânduri rămase de la el.

O scurtă biografie a acestuia ne arată că Stan Popescu s-a născut la Breaza, județul Prahova, în 1830, că s-a alăturat mișcării liberalilor roșii ploieșteni, că a fost un militant activ pentru unirea din 1859 şi că în 1862 a plecat în Italia și s-a alăturat acțiunii lui Garibaldi. Din Italia, a plecat în Polonia, unde a participat la mișcarea revoluționară de aici, iar în 1864 s-a întors acasă. Pe tot parcursul periplului său a trimis corespondențe despre evenimentele la care a luat parte ziarului „Românul” al lui C.A. Rosetti. Așadar, Stan Popescu, care e cunoscut astăzi mai degrabă ca unul dintre personajele schițelor maestrului Caragiale („Boborul”, „Istoria se repetă”), avea să fie unul dintre oamenii care au jucat un rol important în acțiunea de la 11 februarie. El povestește că, pe 9 februarie, Anton Arion, membru marcant al facțiunii roșiilor, a venit la Ploiești și i-a cerut, în numele lui C.A. Rosetti, să vină urgent la București. În data de 10 februarie au plecat amândoi spre Capitală, iar pe drum Arion l-a informat că urmau să-l ridice pe Cuza din Palat:

„Eu rămăseiu pe gânduri foarte mirat de ciudăţenia planului, mai cu seamă că nici cu-n preţ nu credeam că oştirea e unită cu noi. Discutai cu Arion că, pe cât am putut, am cetit şi eu ceva Istorie şi nu am dat peste asemenea întâmplare. Am găsit domnitori înveninaţi prin băuturi, mâncări, împuşcaţi, răpiţi dupe drum, goniţi etc. Dar să intri în chiar camera din Palatul, aflat în plina lui Putere, păzit de soldaţii cei mai credincioşi (el fiind părintele corpului vânătorilor de gardă), de unde să-l rădici bun sănătos, aşa ceva poate că n-am cetit, n-am auzit…”, avea să mărturisească peste ani Stan Popescu, vorbind despre evenimentele din 11 februarie 1866.

Cuza: „Domnilor, mă omorâţi?”

Cei doi ajunși în București, Stan Popescu a fost trimis la casa lui C.A. Rosetti, unde observă cum persoane implicate în conspirație vin și pleacă, primind diferite misiuni. Iată cum descrie eroul nostru întâlnirea cu C.A. Rosetti: „Pândind un moment, mă apropiai şi cu mare sfială zisăi: Dle Rosetti, în aceste împrejurări foarte grave, daţi-mi voe…. Nici n-apucaiu să închei bine cel din urmă cuvânt, când Rosetti se sculă asupră-mi ca o adevărată furtună, ochii i se aprinse[ră], părul i se rădică şi bătând din mâni şi picere îmi zise necăjit: Şi tu ai venit să mă judeci? Să mergi, să mergi (şi punându-şi amândouă mânele la gât), eu sunt cu nevasta şi copiii în lanţurile morţii, ai înţeles? Înmărmurit, mă închinaiu, răspunzând: «Merg, Dle Rosetti, merg…»”

Împreună cu căpitanul Costescu, Radu Ionescu și Ștefan Fălcoianu, au plecat de la Rosetti cu o trăsură în care au transportat o ladă cu arme și muniții, pe care le-au dus la cazarma din Dealul Spirii. Apoi, Stan Popescu, împreună cu alți conspiratori civili, au așteptat lăsarea nopții în șanțul grădinii Cișmigiu, în spatele palatului, pentru a intra în acțiune. Sub conducerea căpitanului Costescu, grupul de civili și militari a intrat în palat, îndreptându-se spre camera lui Cuza. Ajunși aici, Costescu i-a prezentat actul abdicării, pe care domnitorul l-a semnat sub amenințarea armelor. Povestește mai departe Stan Popescu:

„Cuza cu o voce năbuşită… întreruptă zise: Domnilor, mă omorâţi? I se răspunse: Nu, M-Ta, viaţa vă e sigură. Atunci văzurăm spre sobă o fiinţă ce-şi strângea mereu pe corp o cămăşiuţă destul de subţire, era favorita Obrenovicioaie care plângea cu lacrimi amare… Căpitanul Lipoianu se-nsărcină cu-ngrijirea acestei păcătoase, iar nenorocita şi buna Doamnă Elena, în acele teribile momente, dormea liniştită în apartamentele din dosul palatului.

Îndată după îmbrăcarea lui Cuza, mă trămiseră pe din dos, [unde] era o ulicioară veche, strâmtă. La capătul ei, spre Cişmigiu, aştepta Chiriţă Teodor cu cupeul cu doi cai gata, alergaiu într-acolo, pornirăm iute, dar găsirăm ulicioara înţesată de soldăţime, ne-ncurca trecerea. Sării jos de lângă Chiriţă, dau printre soldaţi peste Căpitanul August Gorjan, îi zic: Amaradia (cuvântul de recunoştere), el dând din umeri mă-ntrebă: Ce-i, Stane? Nu ştia nimic. Alt fior mă cuprinse, întinz revolverul spre căpitan, el să retrage speriat, m-arunc pe capra trăsurii, Chiriţă arse caii cu biciul, în fuga şi răpăitul potcovelor pe pietre, soldaţii, zăpăciţi, neştiind ce se petrece, ne făcu loc ca să nu-i calce trăsura în sborul cailor. În curtea palatului mişuiau în fierbere ofiţeri şi soldaţi, traserăm înaintea intrării celei mari din faţa Palatului, Cuza era scos afară lângă uşe, d-o dată mai multe mâini se repeziră pe mânerul portiţei cupeului, aşa că de zor mare ce era, pe când unii învârtea ivărul spre deschidere, alţii-l încuia. În sfârşit, Cuza gâfâind şi oftând din greu fu pus în cupeu, în fund, alături cu Costescu. Eu luai loc în faţa lor dinainte. Uşa trăsurii se-nchise, Chiriţă mînă caii dupe capră împreună cu-n altul şi pornirăm în fuga mare, în minutul plecării se auzi în curte: uraaa… şi o detunare de pistol, semnal dat de maiorul Leca despre faptele săvârşite”.

Dacă, mai devreme, aminteam despre regulile unei conspirații, iată că Amaradia – cuvântul parolă şi focul de armă – semnalul maiorului Lecca sunt două elemente care confirmă „economia conspirației”, gândite de liderii pașoptiști.

 „Eu n-am fost să fiu Domn, aici trebuia altfel de om”

De la Palat, Cuza a fost dus la locuința lui Constantin Ciocârlan, unde a fost ținut pe parcursul zilei de 11 februarie. Stan Popescu descrie cele câteva ore petrecute aici; el interacţionează acum cu domnitorul, care îl întreabă cine este, dar mai ales cine erau capii conspiratorilor: „Şi cine mai sunt amestecaţi în treaba asta? «- Sunt M-ta, mai toţi capii oştirei, colonelul Creţulescu…» – «Şi el?» – «Şi el M-ta, apoi Leca, Pilat, Candiano…» – «dar lui Candiano şi la alţii le-am plătit straiele, i-am ajutat şi cu bani». După puţin, «şi cine e la guvern acum?» – «Sunt Măria-Ta, Nicolae Golescu, Haralambie şi Lascăr Catargiu» – «Lascarache Catargiu? Aţi pus Domnia Voastră acolo pe acel violent?» – «eu nu pot cunoaşte M-Ta, eu sunt trimis de Rosetti şi Brătianu» – «Rosetachi şi Brătianu sunt patrioţi, însă ideile lor mi se par subversive; dar să vedem ce va zice puterile Europei despre faptul aista» – «Eu M-Ta, nu mă pricep în diplomaţie, dar cred că dacă M-Ta nu vei protesta, n-are ce să facă puterile» – «aveţi să vedeţi că n-am să fac nimic, las lucrurile aşa cum s-au întâmplat», «Să trăieşti M-ta». Aveam Ziarul «Românul» care să tipărise în noaptea spre 11 februarie, voiam să-l înmânez lui Cuza, el refuză, zicând: «nu citesc gazette». Rămasei gândindu-mă cum a putut Domni acest om dacă n-a cetit nicio gazetă”.

În aceeași zi, în casa unde domnitorul se afla reținut a venit și consulul francez, care i-ar fi oferit sprijin lui Cuza. Acesta a refuzat. Interesant este și faptul că o delegație de ofițeri a venit la Cuza și i-a prezentat decretul Locotenenței prin care era declarat prizonier de stat, iar reacția domnitorului, descrisă de aceeași sursă, a fost: „«Ce era trebuinţă să mă declare şi prizonier de Stat, să-mi dea drumul peste Graniţă, n-aveţi nicio teamă» – «de, M-Ta, poate că tot raţiuni de Stat a făcut ca să se ia şi această măsură»”. După o pauză: „«şi vezi pe cine mi-a trimis? Pe ofiţerii care nu pot să-i mai sufăr» – «de, M-Ta, credincioşii M-Tale» – «Bine zici, frate Popăscule! Eu n-am fost să fiu Domn, aici trebuia altfel de om, cât despre boeri eu am oprit pe Mihalache, i-am zis: Mai ho, mă Cogălnicene. Mie nu-mi pare de nimic rău, decât numai că m-aţi găsit cu păcătoasa ceia acolo»”.

Seara, Cuza a fost dus la Palat, unde s-a întâlnit cu Elena Cuza, cu copiii săi și alte persoane apropiate. De aici, domnitorul a fost urcat într-o trăsură cu destinația Predeal. Stan Popescu povesteşte: „Noi aveam pe numele simplu al acestuia un Pas-port Român, de la care se tăese formula: Noi Alexandru Ioan I, rămânând numai Noi Ministru etc. Când intram în cancelaria punctului pentru vizarea Pas-portului, văzând-i portretul lui Cuza încadrat în perete, zisei căpitanului de serviciu: Daţi-l jos, vedeţi-l în caretă, îl dăm peste graniţă; rămase înmărmurit… Noi avem ordin să-l părăsim la Predeal, la plecare toţi ofiţerii, de la graniţă şi cei ce-l escortase, să grămădise la uşa caretei, Cuza foarte mişcat, cu buzele tremurând, zise ofiţerilor câte-va vorbe şi sfârşi apăsând cuvântul: «Să spălaţi pata după Steag». Îi urarăm călătorie bună şi plecă cu trăsura…”

Stan Popescu avea să se mândrească toată viața cu această întâlnire specială cu domnitorul Cuza. El va povesti cu orice ocazie faptele sale, așa cum reiese din presa vremii sau din memoriile unor contemporani. Pentru faptele sale deosebite, maestrul Caragiale avea să-i ofere recompensa nemuririi, zugrăvindu-l în operele sale: Garibaldianul…, Stan Popescu…

Implicarea unor ofițeri în monstruoasa coaliție a rupt armata în două timp de trei decenii

Consecințele abdicării lui Cuza, văzute cu detașarea dată de trecerea a 149 de ani de la eveniment, s-au dovedit a fi pozitive prin aducerea la cârma țării a lui Carol I, cel care a continuat modernizarea statului și a asigurat o lungă perioadă de pace și prosperitate. Rămân însă întrebările: se poate spune că actul monstruoasei coaliții a fost legitim? Cum au fost priviți în epocă militarii implicați?

În noaptea de 10/11 februarie, o parte dintre ofițerii fideli lui Cuza au fost arestați de către colegii lor angrenați în complot, ordinul fiind dat, cel mai probabil, de C.A. Rosetti. Acest fapt a lăsat urme adânci în armata română. În primul rând, Locotenența domnească i-a avansat în grad pe ofițerii participanți la lovitură, decizie care a creat nemulțumiri în rândul celor care nu participaseră. Era inadmisibil ca ofițeri care-și încălcaseră jurământul militar față de domn, în loc să compară în fața tribunalelor militare, să fie avansați în grad. La scurt timp după instalarea în scaunul domnesc a lui Carol I, generalii Florescu și Manu, alături de alţi 130 de ofițeri din garnizoana București care nu fuseseră implicați în complot au semnat o petiție către acesta în care au cerut pedepsirea celor care au participat la detronare, dar au denunțat şi faptul că aceștia fuseseră avansați ca răsplată pentru trădarea lor. Diplomat, Carol a lăsat să se înțeleagă că era de acord cu ei, „căci datoria soldatului este să susțină Tronul și persoana prințului și nu să se implice în politică”. Le-a promis în schimb că avansările nu se vor mai face decât pe merit în viitor; căci el nu gestionează trecutul, ci viitorul.

Ofițeri ai armatei aveau să mai fie implicați într-un complot similar, dar eșuat de data aceasta: este vorba despre evenimentul numit în istoriografie Republica de la Ploiești și derulat în ziua de 8 august 1870. La procesul participanților la mișcare, singurul condamnat avea să fie ofițerul Comiano. S-a dorit ca prin sentința severă – condamnare la degradare și pedeapsă la ocnă pe viață – să se dea un semnal clar ofițerilor să nu se mai implice în astfel de mișcări care țineau de politică și nu de rolul armatei. După un an, Comiano a fost grațiat.

Rănile trădării militarilor din 11 februarie 1866 nu se vor stinge pe parcursul următoarelor decenii, întrucât ofițerii neimplicați vor vedea cum liberalii, aflați la guvernare din 1876 și până în 1888, îi vor favoriza pe complotiști, ajunși să ocupe cele mai înalte funcții și grade în ierarhia armatei. Acest lucru răzbate în memoriile unor ofițeri leali lui Cuza: I. Valentineanu, Maiorul Polizu. Povestind evenimentele din februarie 1866, principele Nicolae Suțu include în memoriile sale o anecdotă semnificativă pentru starea de spirit ce domnea în armată: unul dintre complotiști, colonelul Haralamb, a fost numit ministru de Război, iar în momentul în care a cerut unui ofițer să-i jure credință lui Carol I, acela ar fi răspuns că face acest lucru, dar că dorea, pentru liniștea lui, să știe dacă în cazul în care purtarea principelui Carol nu ar fi fost conform vederilor sale, îi era permis, fără a se compromite, să-l prindă și să-l silească să abdice, amenințându-l cu pistolul…?

În 1898, ziarul conservator „Epoca” încă vorbește despre ofițerii complotiști de la 1866, Lecca, Pilat, Candiano-Popescu, acuzându-i de trădare a jurământului militar și criticându-i pe liberalii care i-au făcut pe aceștia miniștri sau generali…

 Dr ec Florin NAHORNIAC

 

Bibliografie:

Bălăceanu Ion, Amintiri politice şi diplomatice 1848-1903, Bucureşti, Cavaliotti

Candiano-Popescu Alexandru, Amintiri din viaţa-mea, Bucureşti, Editura Eminescu, 1998

„Epoca”, an IV, 9 mai 1898

Memoriile Principelui Nicolae Suţu. 1798-1871, Ediție îngrijită de Georgeta Filitti, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997

Polizu D. Grigore, Memoriile unui mort viu, Bucureşti,Editura Domino, 2007

Stan Popescu, Amintiri din viața-mi, mss

Valentineanu I.G., Din memoriile mele. O pagină de istorie modernă, Bucureşti, 1898

[1] „Revue d’histoire du XIXe siècle”, Paris, nr. 35 (2007), pp. 91-105.

[2] Vele Ana-Maria, Varga Attila, Diplomaţia franceză şi primii ani de domnie ai lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen 1866-1875, Cluj Napoca, Argonaut, 2012, p. 246.

 

Rusia va servi o lecţie militară Washintonului Putin îşi va arată supremaţia . Ce se va întâmpla pe 9 mai în Rusia

Vicepremierul rus Dmitri Rogozin a declarat că Rusia va prezenta la parada de 9 mai cea mai modernă tehnică militară, care este deja în dotarea armatei ruse.

„Vom prezenta în Piaţa Roşie doar cea mai modernă, cea mai nouă tehnică. Vom prezenta în premieră invenţiile noastre, care vor defila în Piaţa Roşie şi care deja intră în dotarea armatei ruse”, a spus Rogozin, într-un discurs susţinut în faţa veteranilor la Muzeul de Arme din Tula, potrivit Agerpres.

Afirmaţiile lui Rogozin vin în contextul în care conflictul din estul Ucrainei este departe de a fi încheiat. În ciuda armistiţiului care a intrat în vigoare pe data de 15 februarie, rebelii proruşi atacă poziţii cheie ale armatei ucrainene, iar armata a anunţat că nu poate retrage armamentul greu de pe linia frontului, din pricina acestor atacuri.

                                                                                                                                                        Florin NAHORNIAC

MONARHIA LA 25 DE ANI DUPĂ CE L-A TRĂDAT ŞI ÎMPUŞCAT PE MAREŞALUL ION ANTONESCU

Acum vine o ,,dudă’’, ,,actorul’’ Duda, pionul care l-a „capturat“ pe Rege şi i-a adus mari deservicii. Până când?

Dintr-un simplu actor de duzină, fără istoric actoricesc, Radu Duda a ajuns cel mai influent membru al Casei Regale. Acţiunile lui i-au lăsat pe ,,Rejele’’ Mihai şi pe Principesa Margareta în plan secund, dar nu au făcut Monarhia mai vizibilă, doarece au adus  mari deservicii de imagine.

Activitatea Casei Regale din ultimii 25 de ani cu un portret al ,,Principelui’’ Radu de 54 de ani, care doreşte să arate că el este cel mai activ şi mai influent membru al Casei Regale după retragerea din prim-plan a Regelui Mihai, odată cu înaintarea în vârstă. Dar acesta nu este decât un spion, o nălucă, dirijat de spionajul britanic care doreşte restaurarea monarhiei în România lucru ce nu se va petrece nici peste o sută de ani.

Graphic1

Domnul Ion Iliescu dorind să-I cunoască monarhiştii lui regele Mihai

În ultimii 15 ani, ,,Principele Radu’’ nu a contribuit deloc la transformarea Casei Regale ci mai mult de trecut această instituţie pe plan second faţă de politica românească actuală şi prezentă acesteea în societate nu are nici o relavanţă, aceata atrăgând şi multe controverse care au ştirbit din imaginea monarhiei. Chiar şi Neagu Djuvara crede că Radu Duda aduce deservicii mari Casei Regale afirmând că: „Cel care împiedică revenirea monarhiei este Radu Duda. E o piedică practică fiindcă dânsul a preluat oarecum toată puterea din sânul familiei regale. El răspunde la tot. Nu poţi să-l atingi pe Rege decât trecând prin dânsul, nu poţi s-o vezi pe Margareta singură, trebuie să fie cu el. El este zidul care ne împiedică să avem contact cu Regele sau cu Margareta”.

Cum a ajuns Radu Duda dintr-un actor de pluton în postura celei mai influente persoane dintr-o instituţie-simbol pentru România este o poveste lungă şi cât se poate de interesantă. Şi Principele Radu, şi ceilalţi membri ai Casei Regale au refuzat să ne acorde declaraţii despre parcursul său şi al Monarhiei în ultimii 25 de ani. Am reconstituit această perioadă din mărturiile unor istorici, jurnalişti şi oameni politici care au interacţionat cu Familia Regală. Acest refuz m-a pus în situaţia să deduc că acest fanfaron regal este de fapt un spion al spionajului britanic infiltrat în Casa Regală românească şi în România în scop de a ne oferi pe tavă Marii Britanii

Acesta umblă din cătun în cătun, din comuna în comună, din oraş în oraş şi mituieşte în stânga şi-n dreapta pe toţi primarii slabi de îngeri cu scopul de a denatura adevărul despre istoric despre republică, despre a poporului român cel dreptmăritor creştin. Aşa a ajuns şi în comuna Stremţ, judeţul Alba  unde primar este un ,,moşneag’’ de 67 de ani, pe nume TRAIAN ŞTEFAN POPA, un aventurier politic  care de-a lungul timpului şi-a schimbat orientarea ,,pulitică’’ ajungând de la comunist la capitalist, pe urmă, apoi pedist, după care devine cederist, iar se transformă în comunist-fascist, apoi în limbist alegând în limbă după ,,bătrâne’’între 18 şi 30 de ani. Acum a devenit pesedist-monarhist. Nici el numai ştie ce este pentru că a trecut din ramură în ramură.

Vă redau mai jos o imagine în care apare actorul – spion ,,PRINCIPE’’ DUDA alături de nişte escroci poltici printre care puteţi să-l remarcaţi pe traseistul,,pulitic’’ TRAIAN ŞTEFAN POPA, cel cu tricolorul peste piept alături de alţi şmecheri politici care l-au primit pe emisarul ,,rejelui’’ Mihai cu angajamentul CLAR să se revină la monarhie. AVEM NEVOIE DE AŞA CEVA, DE MONARHIE, DE ,,REJE’’?  În ediţiile viitoare vă voi prezenta întreg trecutul acest primar traseist Traian Ştefan Popa.

                                                              General-colonel(r)dr ec Florin NAHORNIAC

 

Sminteala naţională la români

„Dacă este adevărat că nebunia înseamnă să faci mereu acelaşi lucru şi să te aştepţi la rezultate diferite, atunci „nebunia” şi „demenţa” trebuie căutate la USL, nu la Băsescu! De câte ori au încercat să ocolească legea, să o modifice sau să-l scoată pe Băsescu din joc prin forţă şi au încercat să adopte reglementări ad hoc care ieşeau din cadrul constituţional, începând cu reprezentarea la Consiliul European şi încheiând cu Memorandumul Rompetrol, ca să nu mai vorbim de suspendarea din 2012, de atâtea ori au pierdut.”

Că n-ar vrea nimic mai mult decât să îl suspende din nou, nu încape îndoială. Ponta a şi apucat să o spună la un post de televiyiune, unde a fost implorat să o facă. Problema este că nu pot. Mai întâi, că oricât de eficientă ar fi propaganda, nu e tocmai uşor să îl suspenzi pentru că tu vrei să creşti taxele iar el nu vrea. În al doilea rând, Uniunea Europeană este sătulă de România, care nu are cea mai bună imagine zilele acestea în Occident şi, dacă în 2012 Bruxelles-ul a fost luat prin surprindere, acum este pregătit, şi nimic nu le-ar plăcea mai mult celor din Comisie decât să arate puţină intransigenţă faţă de România în prag de alegeri europene. În sfârşit, cu toate tulburările şi incertitudinile din Est, ar fi iresponsabil, dacă nu de-a dreptul o demenţă, să provoci o criză politică acum şi la Bucureşti şi să laşi ţara fără preşedinte. Deci, suspendarea iese din discuţie. Băsescu şi-a ales bine momentul şi îl va specula în 2014. A fost la rândul său, populist? Fără îndoială, şi aici putem compara pe bună dreptate alocările din mandatul Udrea şi mandatul Dragnea. Că judecă cu măsură dublă? Da, dar o politică proastă sau abuzivă nu justifică o altă politică proastă sau abuzivă.Iar adevărul este că majorarea accizei la carburanţi este o politică teribil de proastă şi abuzivă, cum la fel de proastă şi de dăunătoare pentru economie şi pentru consumator este şi taxa pe stâlp indiferent dacă este sau nu contestată de preşedinte. Dar se pare că trăim într-o ţară în care prim-ministrul ne spune de la obraz că dacă nu cresc taxele şi impozitele atunci vom trăi mai prost şi în care majoritatea populaţiei pare să creadă că de aceste majorări depinde bunăstarea şi supravieţuirea ei. Mai lipseşte să-i vedem în Piaţa Universităţii cerând să li se crească impozitele că altfel nu mai pot trăi. Deci, cine-i nebunul în toată povestea asta?

                                                                                                                     Iosif VARGA