Arhive lunare: mai 2015

Sărbătoarea Rusaliilor se prăznuieşte pe 31 mai: Ce semnificaţii şi tradiţii populare avem în mai multe zone ale ţării

La 50 de zile după Paşti, creştinii ortodocşi şi greco-catolici sărbătoresc Pogorârea Sfântului Duh sau Rusaliile. Anul acesta, a doua zi de Rusalii este liberă, fiind marcată luni, 24 iunie, când este sărbătoarea Sfintei Treimi. Potrivit tradiţiilor populare, în Transilvania, Rusaliile se întind pe o perioadă de trei zile.

Rusaliile au fost preluate din mitologia romană (Rosalia, Sărbătoarea Trandafirilor, era o zi închinată cultului morţilor, se aduceau ofrande: alimente şi trandafiri pentru îmbunarea sufletelor celor dispăruţi). Este considerată că fiind ziua de naştere a Bisericii creştine. În această zi, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra Sfinţilor Apostoli, dându-le darurile spirituale necesare propovăduirii Evangheliei în toate colţurile lumii.

Credinţa populară arată că Rusaliile sunt fiinţe asemănătoare Ielelor, care umblă prin văzduh începând cu ziua de Strat de Rusalii (miercuri, a 25-a zi dupa Paşti) şi provoacă mult rău oamenilor: îi pocesc, îi schimonosesc şi îi înnebunesc pe toţi cei care nu le respectă zilele. De aceea, femeile nu lucrau nimic în toatemiercurile de la Stratul de Rusalii până la Duminica Mare. Pentru a apăra gospodăria de invazia acestor spirite, în sâmbăta Rusaliilor oamenii obişnuiesc şi astăzi să pună la porţi, în foişoare, pe ganguri sau la intrările în case, ramuri verzi de tei.

Sâmbăta Rusaliilor este momentul de comemorare a morţilor. Se credea că sufletele morţilor, după ce au părăsit mormintele în Joia Mare şi au zburat timp de 50 de zile, se întorc în lumea subterană. Pentru ca trecerea lor să fie liniştită, oamenii săvârşeau rituri de înduplecare şi de îmbunare a spiritelor morţilor: împodobeau gospodăriile şi mormintele cu ramuri de tei şi făceau pomeni bogate.

De Rusalii, se dau de pomană vase de lut sau de porţelan, căni, străchini şi vase de lemn împodobite cu flori şi umplute cu lapte, vin sau apă. Mormintele sunt curăţate şi împodobite din timp, iar lumânările ard pe timpul slujbei. La porţile cimitirelor se întind mese pline cu colaci şi sticle de vin împodobite cu verdeaţă şi flori şi au loc slujbe de pomenire, oficiate de preotul satului, după care acesta parcurge întregul cimitir pentru a sfinţi fiecare mormânt. Apoi, sătenii îşi oferă unii altora bucatele sfinţite sau le împart săracilor.

Unele ramuri de tei de la Rusalii sunt păstrate peste vară, ca să fie folosite în ritualuri de alungare a furtunilor şi a grindinii.

1 MAI 3 cu 1 RUSALIILETot de Rusalii se întâlneşte obiceiul Dansul Căluşarilor, mai ales în Oltenia, un joc ce aduce sănătate şi noroc. În a doua zi de Rusalii, cete de feciori dansează din casă în casă, pentru a alunga spiritele malefice. Oamenii îi întâmpină cu frunze de nuc, pelin, usturoi, apă, sare sau bani.

În Ardeal, se regăseşte “Împănatul boului”. Pe uliţele satului, se desfăşoară o procesiune în care personajul principal, boul împodobit cu flori, este dus la biserică, unde este sfinţit de preot. Animalul este la un moment dat eliberat şi o fată tânără va trebui să-l stăpânească și să ocolească o masă de trei ori. Tradiția spune că tânăra se va căsători în anul ce urmează.

De Rusalii, se ţine “Udatul nevestelor”. Potrivit tradiţiei, femeile trebuie stropite cu apă, să rămână sănătoase şi frumoase tot anul.

 

Superstiţii de Rusalii

–          nu se lucrează în ziua de Rusalii, altfel poţi fi pedepsit de puterea Ielelor, nu e bine să mergi la câmp sau în vie, în locuri pustii, pe lângă păduri sau fântâni, pentru că rişti să te întâlneşti cu spirite rele

–          de la Rusalii, pentru nouă săptămâni, nu se mai culeg ierburi de leac

–          nu e bine să te cerţi cu alţii, pentru că poţi fi pedepsit de zânele rele.

                                        Florin CREŞTINUL

Pogorârea Sfântului Duh. Sfânta treime

 Sfânta Treime

Creştinii ortodocşi şi cei greco – catolici slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh – Sfânta Treime, singurul Dumnezeu. Urmând Sfintele Scripturi şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, Biserica Ortodoxă mărturiseşte că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane (ipostasuri), care împărtăşesc aceeaşi substanţă sau natură (gr. ousia). Această credinţă poate să pară paradoxală, dar acesta este modul în care Dumnezeu ni S-a revelat. Toate cele trei Persoane sunt cosubstanţiale Una cu Cealaltă, va să zică, Ele sunt de aceeaşi esenţă (gr. homoousios) şi coeterne. Nu a existat niciodată un timp în care Una dintre Persoanele Treimii să nu fi existat. Dumnezeu este dincolo şi înainte de timp şi totuşi lucrează înăuntrul timpului, mişcându-Se şi vorbindu-ne în cadrul istoriei.

Dumnezeu nu este o substanţă impersonală sau doar o „mare forţă”, ci, mai degrabă, fiecare dintre Persoanele Divine este în legătură personală, de iubire: intratrinitară, pe de o parte, şi cu creaţia, pe de altă parte. Dumnezeu nu este un nume pentru trei zei (i.e. politeism), ci, dimpotrivă, credinţa Ortodoxă este monoteistă şi, în acelaşi timp, trinitariană. Dumnezeul Bisericii Creştin-Ortodoxe este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică „cel viu”, care lucrează în creaţia Sa: EU SUNT-ul care s-a revelat pe Sine lui Moise, în rugul aprins („Eu sunt Cel ce sunt” – Exodul 3, 14).
Sursa şi unitatea Sfintei Treimi este Tatăl, din care se naşte fără de timp Fiul şi din care purcede Sfântul Duh. Astfel, Tatăl este, în acelaşi timp, fundamentul unităţii Sfintei Treimi, cât şi al distincţiei. A încerca să înţelegi nenaşterea (Tatăl), naşterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) conduce la nebunie, spune Sfântul Grigorie Teologul [2], şi, astfel, Biserica se apropie de Dumnezeu în mister divin, apofatic, fiind mulţumită să-L întâlnească personal pe Dumnezeu şi să realizeze, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a-L înţelege.
Afirmaţia principală despre ceea ce crede Biserica despre Dumnezeu este găsită în Crezul Niceo-Constantinopolitan.

           Dogma Sfintei Treimi

Prin urmare, noi credem într-un singur Dumnezeu, într-un singur principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor şi nemuritor, veşnic, infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic, simplu, necompus, necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut, nevăzut, izvorul bunătăţii şi al dreptãţii, lumină spirituală, inaccesibil; putere, care nu se poate cunoaşte cu nici o măsură, ci se măsoară numai cu propria ei voinţă. Căci poate pe toate câte le voieşte. Creeazã toate fãpturile, vãzute şi nevãzute, le ţine şi le conservă pe toate, poartă grijă de toate, le stăpâneşte pe toate, le conduce şi împărăţeşte peste ele în o împărăţie fără de sfârşit şi nemuritoare fără să aibă potrivnic, pe toate le umple şi nu este 1 MAI 3 cu 3 FELICITARE  RUSALIILEcuprins de nimic, ba mai mult, ea cuprinde universul, îl ţine şi îl domină. Străbate toate fiinţele fără să se întineze, este mai presus de toate, este în afară de orice fiinţă, pentru că este suprafiinţială, mai presus de cele ce sunt, mai presus de Dumnezeire, mai presus de bine, mai presus de desăvârşire. Ea delimiteazã toate începătoriile şi toate cetele şi stă mai presus de orice începãtorie şi ceatã, este mai presus de fiinţă, de viaţă, de cuvânt, de idee. Este însăşi lumina, însăşi bunãtatea, însăşi viaţa, însăşi fiinţa, pentru cã nu are existenţa sau ceva din cele ce sunt de la altcineva. El este izvorul existenţei pentru cele care există, al vieţii pentru cei vii, al raţiunii pentru cei care participă la raţiune şi pentru toţi cauza bunătăţilor.Cunoaşte toate înainte de facerea lor.
Credem într-o singură fiinţă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie, cunoscută în trei ipostase desăvârşite, dar adoratã într-o singurã închinăciune, mărturisitã şi adorată de toată făptura raţională. Ipostasele sunt unite fără să se amestece şi despărţite fără să se despartă, lucru care pare şi absurd.
Credem în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, în care ne-am şi botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând: „Botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19)
Credem într-unul Tatăl, principiul şi cauza tuturora; nu s-a născut din cineva; singurul care există necauzat şi nenăscut; este făcătorul tuturora. Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi purcedătorul prea Sfântului Duh.
Credem şi într-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a născut din Tatăl înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.

Când spunem că Fiul este mai înainte de toţi vecii, arătăm că naşterea Lui este în afară de timp şi fără de început. Căci Fiul lui Dumnezeu, „strălucirea slavei, chipul ipostasei Tatălui” , înţelepciunea şi puterea cea vie , Cuvântul lui cel enipostatic, icoana substanţială, desăvârşită şi vie a nevăzutului Dumnezeu , nu a fost adus din neexistenţă la existenţă, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl şi în Tatăl, născut din el din veşnicie şi fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl şi Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, şi astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie. Căci este cu neputinţă să spunem că Dumnezeu este lipsit de facultatea firească de a naşte. Iar facultatea de a naşte constă în a naşte din El, adică din propria Sa fiinţă ceva asemenea cu El după fire. Este însă necucernic să spunem cu privire la naşterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme şi că existenţa Fiului este posterioară existenţei Tatălui. Deoarece spunem că naşterea Fiului este din El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume că nefiind dintru început Tată a devenit pe urmă Tată. În adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuşi nu s-a făcut din fiinţa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voinţa şi prin puterea Lui, de la neexistenţă la existenţă; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el dupã fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu provine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este cu totul deosebit de el.
De asemenea, credem şi în unul Sfântul Duh, Domnul şi făcătorul de viaţă, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul, împreună închinat şi slăvit cu Tatãl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi fiinţă şi coetern. Credem în Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel conducător, izvorul înţelepciunii, al vieţii şi al sfinţeniei.

El este şi se numeşte Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul; nezidit, desăvârşit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, nemărginit în purtare; El stăpâneşte întreaga zidire, dar nu este stăpânit; îndumnezeieşte, dar nu se îndumnezeieşte; desăvârseşte, dar nu se desăvârseşte; împărtăşeşte dar nu se împărtăşeşte; sfinţeşte, dar nu se sfinţeşte; mângâietor, deoarece primeşte rugăciunile tuturor; în toate asemenea Tatălui şi Fiului; purces din Tatăl şi dat prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zideşte prin El însuşi, dă fiinţă universului, sfinţeşte şi ţine.
Enipostatic, există în propria lui ipostasă, nedespărţit şi neseparat de Tatăl şi Fiul, având toate câte are Tatăl şi Fiul afară de nenaştere şi naştere. Tatăl este necauzat şi nenãscut, căci nu este din cineva: El îşi are existenţa de la El însuşi şi nici nu are de la altul ceva din ceea ce are, ba, mai mult, El este în chip firesc principiul şi cauza modului de existenţă a tuturor. Fiul este din Tatăl prin naştere. Duhul Sfînt şi El este din Tatăl, dar nu prin naştere, ci prin purcedere. Noi cunoaştem că există deosebire între naştere şi purcedere, dar care este felul deosebirii nu ştim deloc. Naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh sunt simultane. Aşadar, toate câte le are Fiul şi Duhul, le are de la Tatăl, şi însăşi existenţa. Dacă nu este Tatãl nu este nici Fiul şi nici Duhul. Şi dacă Tatăl nu are ceva, nu are nici Fiul, nici Duhul. Şi din cauza Tatălui, adică din cauză că există Tatăl, există şi Fiul şi Duhul. Şi din cauza Tatălui, şi Fiul şi Duhul au pe toate câte le au, adică din pricină că Tatăl le are pe acestea, afară de nenaştere, de naştere şi de purcedere. Căci cele trei sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai în aceste însuşiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin fiinţă, ci se deosebesc fără despărţire prin caracteristica propriei ipostase.
Spunem că fiecare din cele trei ipostase are o ipostasă desăvârşită, ca să nu admitem o fire compusă desăvârşită din trei ipostase nedesăvârşite, ci o singură fiinţă, în trei ipostase desăvârşite, simplă, mai presus de desăvârşire şi mai înainte de desăvârşire. Căci tot ceea ce este format din lucruri nedesăvârşite este negreşit compus. Dar din ipostase desăvârşite este cu neputinţă să avem ceva compus. Pentru aceea nici nu spunem că specia este din ipostase, ci în ipostase. Spunem că sunt nedesăvârşite acelea care nu păstrează specia lucrului săvârşit din ele. Piatra, lemnul şi fierul fiecare în sine, potrivit naturii lor proprii, sunt desăvârşite; dar raportate la clădirea făcutã din ele, fiecare este nedesăvârşită, căci nu este fiecare din ele în sine clădire.

Florin CREŞTINUL

Editorialul ediţiei: Turbarea şi tremuratul chiloţilor i-a înnebunit pe plagiatorul Ponta dar şi pe politicienii PSD

Bine v-am găsit la acest nou editorial, un editorial care trebuie să acapareze cât mai mulţi cititori şi asta deoarece consider că scriu cele mai bune editoriale politice dintre publicaţiile existente în România. Spun asta pentru că le scriu fără frică, fără să mă streses d vreo problemă şi în care relatez purul adevăr. De exemplu iată un adevăr: nu aţi auzit că plagiatorul Ponta de când conduce acest guvern – cu 4 schimbări successive de diverşi miniştrii – a îndatorat ţara aceasta cu peste 63 de miliarde de euro? Iar ,,performanţa’’ lui va continua să ,,urce’’ cât va sta la guvernare. De fapt setea lui de putere nu are limite.

Pe deasupra are în el o artă în ,,actorie’’: minte de îngheaţă şi ,,mizeria’’ în el! Acesta a afirmat că ţara noastră este prima în Europa la creşterea economic?!?! Dumneavoastră îl credeţi pentru că pe mine mă lasă rece toate minciunile lui. De unde atâta creştere economic pentru că noi nu mai avem nici un fel de industrie de nici un fel şi în nici un domeniu? Şi asta 1 MAI 1 cu 2 EDITORIALUL    gratierea-lui-voiculescu-588x800 (1)pentru că industria noastră a fost distrusă de oameni gen Petre Roman, Liviu Dragnea, zis Drăgănel, Dan Şova, Victor Ponta ş.a. Poate că această creştere economic pentru plagiatorul Ponta reprezintă colectările de taxele şi impozitele pe care le i-a cu japca de la acest ,,stupid people’’. Păi nu vedeţi cât de măreţ se ţine? Nu-i ajungi nici cu scara la nas. El se consideră şeful statului deoarece pentru el preşedintele Iohanis nu valorează nici cât un gunoi, el este buricul pământului în ţara asta. Când a plecat în Emiratele Arabe, unde l-a dus şi pe tata socru, el nici nu l-a informat pe preşedinte ţării. Apoi pe unde merge aranjează să i-a cuvântul înaintea preşedintelui crezând că astfel îşi va asigura o imagine pozitivă, mai de ,,catifea’’ dar el rămâne în continuare un om de nimic, un om fără viziune, fără vreun orizont politic bin determinat iar pentru acest lucru popularitatea lui este în scădere cu toate că se laudă că măreşte salariile, că face şi drege, dar în fond nu face nimic.

El nu măreşte salariile, el dă ordonanţe, hotărâri de guvern iar majorările salariale le acordă unităţile economice ale statului şi companiile, inclusive societăţile private. El este conducătorul mafiei şi corupţiei naţionale. Păi nu vedeţi cum pe faţă, la vedere sprijină corupţia şi pe corupţi încălcând legile şi ordonanţele elaborate tocmai de el. Uitaţi-vă la circul pe care PSD îl face cu condamnarea mafiotului Dragnea – nu vedeţi ce mutră de mafiot are? Normal că plagiatorul Ponta are nevoie de acest mare mafiot. Păi cine-I mai face marile escrocherii politice? Aici mai are încă un mafiot, este adevărat că mai mic, dar se sprijină şi pe acesta: este vorba de ,,amorezul’’ cu cinci neveste, Călin Popescu Anton Tăriceanu care nu mai reprezintă pe nimeni. Nici în partiduleţul de carton, pe care l-a înfiinţat cu acte false şi escrocherii, nu are pe nimeni.  Cel care a întins ,,muierile’’ după pofta inimii sale este un nimeni la cub. Aţi văzut ce lecţie politică l-a învăţat Ponta? Acesta doreşte cu orice preţ să-l apere pe Şova de arestare şi atunci l-a pus pe amorezul Tăriceanu să ,,tragă sforile’’. Ultima ,,sfoară trasă’’ a fost aceea când acesta s-a băgat ca musca în gaura c….. vacii , adică a trimis cu de la sine putere, o scrisoare preşedintelui Iohannis ca să demită……….ATENŢIE PE CINE? Pe Laura Codruţa Kovesi, care la ora aceasta este cea mai bună procuror al României în materie de cercetarea corupţilor ţării şi ştiţi cu ce rezultate? Aceasta a devenit spaima corupţilor, a bandiţilor şi hoţilor economici. Un alt magistrat de excepţie, pe care amorezul Tăriceanu a pus ochii ,,vicleni’’ este Livia Stanciu, preşedintele ÎCCJ şi doreşte  cu orice preţ eliminarea ei pentru că nu i-a făcut hatârul, adică să-I lasr liberi pe bandiţii economici ai ţării. Şi toate acestea sunt făcute la sugestia plagiatorului Ponta care de când este în fruntea guvernului este apărătorul corupţilor, în special a celor din PSD.

IUN 1 cu 1 EDITORIALUL caric111Un lucru nu ştie acest curvar şef Tăriceanu: că preşedintele României nu-I poate demite pe cele două doamne: preşedinta ÎCCJ Livia Stanciu şi procurorul şef DNA Laura Codruţa Kovesi. Dar vă garantez că şi el, dar şi plagiatorul Ponta îşi vor  găsi naşul cât de curând.

Acest lucru il simte şi plagiatorul Ponta deoarece de o bună perioadă de timp acesta  este în permanentă turbare poltică şi nu crede că în curând steaua lui va apune şi este convins că se duce în fundul prăpastiei cu guvernul şi partidul lui de zero lei şi zero bani.

Turbarea fiscală  care îl va face pe Ponta să își dea foc la valiză

Ponta și PSD încep din nou să supraliciteze și, dacă este ceva care-i poate îngropa, așa cum au mai pățit-o, este exact senzația că abuzează de putere și aroganță.

Ascuns în spatele aroganței sale fără limite, a tupeismului săltăreț, crezând că și-a încheiat cu brio perioada de penitență și rebrânduire de după dezastrul din alegeri, premierul plagiatorul Ponta nu realizează valul de furie și nemulțumire pe care îl generează politica sa de hienă fiscală a guvernului. Revolta vizează în primul rând tăvălugul birocratic și abuzurile instituite de noile măsuri, nu atât obligativitatea în sine de a tăia bon fiscal, pentru că nu toți sunt evazioniști și hoți din naştere, așa cum crede plagiatorul Ponta. Sunt mii de firme oneste în țara asta, care își plătesc dările la stat cu conștiinciozitate, în tot cazul, mult mai corecte decât statul însuși sau decât companiile patronate de acesta. Căci nu micii comercianți sau cei cu profesii liberale acumulează datorii de milioane la bugetul asigurărilor sociale sau de pensii, nu ei sunt fruntași la neplata TVA-ului, dar acestora statul are grijă să le blocheze conturile și pentru câțiva bănuţi. Sunt de acord că toată lumea trebuie să-și plăteasca dările și să dea bon fiscal. Porcăria este în abuzul creat, în nebuneala birocratică și în sentimentul că războiul se poartă împotriva categoriei care nu este dependentă de stat, a celor care muncesc la firmele private, mulți trăgându-și sufletul de pe azi pe mâine. Altfel spus, împotriva unui electorat de care lui plagiatorul Ponta nu-i pasă, pentru că nu este al lui. Iar asta se vede și se simte. Oricât ar încerca guvernul să se acopere de vorbe sforăitoare, evidența se 1 MAI 3  cu 1 EDITORIAL desenind_ca_lumea_Ponta_4impune: are nevoie disperată de bani pentru a acoperi găurile făcute cu scăderea TVA-ului la alimente și cu pomenile date propriului electorat la alegerile şi campanile din ultimii trei ani.

Turbarea birocratico-fiscală a guvernanților şi a lui Ponta se vede cel mai bine în câteva măsuri care frizează incompetența și prostia, pe de o parte, premeditarea revanșardă și o mentalitate tributară comunismului, pe de altă parte. Să luăm ca exemplu invenția numită registrul banilor personali, ieșită din nu se știe ce minte strâmbă. Orice persoană care se află într-un spațiu unde există o casă de marcat – că este vorba de angajați, de clienți sau de vizitatori – trebuie să înscrie într-un registru sumele pe care le are asupra sa. Dacă vine ANAF, cică te poate percheziționa. Vă dați seama ce schizofrenie, ce impact are treaba! Aici nu este vorba doar de războiul cu manichiurista, coafeza, taximetristul, angajatul de la butic sau chelnerul – plătiți toți cu salariul mimim pe economie și care își întrețineau familia cu firfiricii ăia din bacșiș. Să zicem, că tu, stat, vrei să razi tot, Foarte bine, dar hinghereala, presiunea pe care o pui și pe beneficiarii acestor servicii, ca și cum toți ar fi potențiali infractori, este de netolerat. Este un abuz cât casa.

Ce să mai discutăm de năzbâtia, făcută și ea cu schepsis, a certificatului de producător pe care trebuie să-l obțină de la, atenție!, primar (asta probabil pentru a consolida dependența politică) fiecare zarzavagiu care vrea să vândă câțiva morcovi și niște legături de pătrunjel în piață, că pe caldarâm oricum era vânat de mult. Ura împotriva autorităților crește cu fiecare acțiune, din simplul motiv că este împotriva legilor firii, ale obiceiurilor, liberului comerț și pentru că toți știu că este vorba doar de traiul de pe o zi pe alta, nu de adunat milioane. Noua prevedere cu certificatul de producător nu va rezolva lucrurile, doar va amplifica hârțogăraia, politizarea și nemulțumirea. Când este vorba de abuzuri și de jecmănit, statul este într-adevăr de neîntrecut. Să luăm Ordonanța de Urgență 8/2015, aceea care reglementează bacșișul și sancțiunile celor prinși cu fofârlica. Ei bine, o minte mult mai abilă la hoțomănii decât a comerciantului român a statuat că a doua sancțiune aplicată unui operator economic în decurs de o lună se face venit la bugetul de stat, chiar dacă respectivul câștigă în instanță. Nu ajunge că „sancțiunea complementară“ este de 10 ori mai mare decât amenda, dar chiar dacă ai o hotârâre judecătorească definitivă împotriva unui abuz al statului, acesta tot îți ia banii. Este și o sfidare a justiției să nu ții cont de deciziile acesteia, un precedent periculos și neconstituțional. Fiind însă ordonanță de urgență, nu poate fi atacată decât de sluga prea plecată a lui Ponta, Avocatul Poporului.

La toate astea se adaugă și intenția guvernului de a arde dintr-o lovitură toate profesiile liberale, care ar urma să-şi schimbe regimul de impozitare prin transformarea lor în activități dependente. Măsura ar afecta sute de mii, unele cifre merg până la un milion, de persoane din subțirica noastră clasă de mijloc. Întrebarea este: de ce face plagiatorul Ponta toate astea? De ce riscă să provoace atâta nemulțumire și revoltă publică, măsurile fiind parcă destinate a submina IUN 1 cu 1 EDITORIALUL caric38_4iunieguvernul? În primul rând, pentru că plagiatorul Ponta se simte iarăși mult prea sigur pe el, crede că își poate permite orice și că este vorba de un electorat care-i este oricum ostil. Pe care îl disprețuiește și de pe care merită să iei trei rânduri de piei. Crede că pomenile și facilitățile pe care le va da propriului electorat, plus lipsa de alternativă din zona opoziției vor fi suficiente pentru alegerile viitoare. Este o socoteală proastă, o repetare a greșelilor. Publicul a devenit sensibil la sfidările prea pe față, care-i amintesc de acel plagiator Ponta de care a vrut să scape în noiembrie 2014, plus că acum se adaugă circumstanța agravantă a umblatului în portofel. Plagiatorul Ponta și PSD încep din nou să supraliciteze și, dacă este ceva care-i poate îngropa, așa cum au mai pățit-o, este exact senzația că abuzează de putere și aroganță. Oare vor mai continua mult aceste problem, aceste excese de furie mascată?

Va reîncepe războiul președinte-premier?

IUN 1 cu 1 EDITORIALUL  car_331Aşa că aştept ca plagiatorul Ponta să primească sancţiunea poporul la viitoarele alegeri locale şi parlamentare. Spun asta pentru că Ponta nu are nevoie de un președinte civilizat, dar totuși adversar politic; el are nevoie de o fantoșă. Mesajul lui mi se pare că a fost clar: stai în banca ta și înghiți tot ce vrem noi sau te atacăm, așa cum am făcut și cu Băsescu. Dacă Iohannis va ridica mănușa nu știu. Așa cum nici nu știu dacă va reîncepe războiul președinte-premier. Ce știu este că, în circumstanțele date, aș dori să reînceapă acest război iar Ponta să fie trecut pe tuşă.

Coincidență? Poate. Nu sunt adeptul conspirațiilor. Și totuși, este curios că primele sloganuri vreodată strigate de stradă împotriva lui Iohannis au venit la două zile după ce, în sfârșit, președintele a ieșit din mutismul cu care ne-a exasperat pe mulți. El l-a criticat destul de aspru, în termenii săi, „nemțești“, pe plagiatorul Ponta referitor la două chestiuni perfect rezonabile – gestionarea haotică a introducerii cardului de sănătate și modul „independent“ al premierului de a încălca prerogativele de politică externă ale președintelui. Mai mult, a denunțat ca neavenit proiectul de modificare a Codului de Procedură Penală, susținut mai ales de penali PSD și nedezavuat de premier, în schimb criticat de mai multe ambasade occidentale. Ponta a dat niște răspunsuri, prin purtătoarea de cuvânt a PSD sau direct, în stilul neserios, chiar sfidător cu care ne-a obișnuit, dar nu a uitat să insinueze, viclean, că Iohannis ar putea fi „cointeresat“ de furnizorii de medicamente să critice cardul de sănătate, așa 1 MAI 3 cu 1 EDITORIAL  spaga la UEcum, cică, ar fi fost „cointeresat“ să trimită proiectul Codului Silvic înapoi în parlament de unele companii străine de prelucrare a lemnului. Iar după astfel de insinuări, au mai fost și cele, cu iz șovin, ale ministrului Mediului, Grațiela Gavrilescu, potrivit căreia, asupra președintelui „planează suspiciunea că nu ar fi de partea românilor“, când a trimis Codul Silvic la reexaminare în parlament – ne trezim cu demonstrațiile de sâmbătă care îi strigă lui Iohannis: „dacă nu vrei să-ți pierzi slujba, nu te mai juca cu drujba“ și „Mafia defrișează, Iohannis protejează“. Sigur, cele câteva mii de protestatari împotriva abuzului de defrișări s-au oprit nu numai în fața Cotrocenilor, dar și la Palatul Victoria, și la parlament; dar sloganuri „personalizate“ s-au strigat numai la Cotroceni. În rest, demonstranții s-au menținut în neutralitatea antipolitică bine cunoscută a celor de la„Uniți Salvăm Pădurea Apărăm“, exprimată acum de sloganul: „Toate partidele au tăiat pădurile“. S-ar zice, trăgând linie, că actualul locatar, de numai patru luni, al Palatului Cotroceni este mai responsabil de despăduririle abuzive decât partidele care au stat la putere 25 de ani și care, mai ales PSD și UDMR, au dat legi, miniștri, primari și președinți de consilii în zonele cu păduri în toată această perioadă! Straniu, nu?

Să ne înțelegem foarte clar: Defrișările abuzive – ilegale sau bazate pe legi dubioase – reprezintă una dintre marile nenorociri ale României din ultimii 25 de ani și orice guvernare onestă și responsabilă ar fi trebuit să le blocheze de multă vreme și să apeleze la justiție de ani buni. Nu știu, pe de altă parte, dacă există vreo legătură „nepotrivită“ dintre Klaus Iohannis și IUN 1 cu 1 EDITORIALULtrustul Schweighofer. În sine, mobilizarea „societății civile“ este perfect legitimă. Și totuși, atunci când președintele anunță că va pune chestiunea defrișărilor ilegale pe agenda primului CSAT, de ce mai mulți protestatari se simt ofensați, considerând că președintele „vrea să le închidă gura“? Nu tocmai ăsta este scopul unei demonstrații, de a pune pe agenda politică și de stat în mod prioritar chestiunea? Soluția nu mi se pare că este totuși numai la CSAT și nici măcar numai la noul Cod Silvic, despre care mai multe organizații ecologiste recunosc că rămâne deficitar. Soluția radicală este la DNA sau DIICOT, sau, ca să fim mai brutali: pușcăria pentru cei vinovați – fie ei foști miniștri, parlamentari, primari, magistrați etc., care au admis restituiri ilegale, au închis ochii asupra abuzurilor, au luat șpăgi uriașe cu prețul nimicirii pădurilor. Deja avem un început – procesul în care sunt implicați Hrebenciuc tatăl și fiul –, dar lucrurile trebuie să continue, inclusiv cu arestări preventive și încătușări, dacă instanța de judecată consideră potrivit și necesar. Ori, continuarea luptei anticorupție este acum în pericol să fie blocată de parlament prin propunerile de modificare ale Codului de Procedură Penală, inițiate, culmea, de câțiva parlamentari cu procese pe rol. N-am văzut „societatea civilă“ protestând nici o zi împotriva acestor demersuri concrete și foarte periculoase, ci am văzut numai câteva ambasade, DNA, pe fostul și, în fine, pe actualul președinte. Adică, cum ar veni, „străinii“ și cei „care nu sunt „de partea românilor“.

Dar pădurile se vor vinde spre a fi tăiate în continuare de românii înșiși, dacă aceste modificări vor trece. Înțelege „societatea civilă“ că românul o fi „frate cu codrul“, dar până la șpagă? Nu mi se pare, ca să mă refer la majoritatea celor care instrumentează manifestațiile. Altă întrebare: a încercat și a reușit PSD să deturneze atenția asupra lui Iohannis, ascunzând chestiunea modificărilor la Codul de Procedură Penală? Plauzibil. Pe de altă parte, nu este rău că președintele Iohannis a fost smuls puțin din liniștea în care se complăcea. Dacă a sperat că, păstrând o rezervă verbală față de actele guvernului, își va menaja un anumit confort, speranța s-a dovedit falsă. Plagiatorul Ponta nu are nevoie de un președinte civilizat, după cum am arătat mai sus, dar are nevoie totuși de un adversar politic; are nevoie de o fantoșă.

Graphic1Mesajul premierului mi se pare că a fost clar: stai în banca ta și înghiți tot ce vrem noi sau te atacăm, așa cum am făcut și cu Băsescu. Dacă Iohannis va ridica mănușa nu știu, vom vedea dacă plagiatorul Ponta va mai avea aceeaşi vlagă ca şi cu Băsescu. Așa cum nici nu știu dacă va reîncepe războiul președinte-premier. Ce știu este că, în circumstanțele date, aș dori să reînceapă. Şi să vedeţi ce război va fi. ,,Rezbel’’ curat, nu murdar.

Cu aceastea am spus totul. Şi cum avem din nou o nouă sărbătoare religioasă, RUSALIILE şi SFÂNTA TREIME, vă doresc la toţi cititorii mei multă sănătate cu fericire şi multe bucurii. LA MULŢI ANI!

Să auzim numai de bine şi pe curând.

General-colonel(r)conf univ    dr ec Florin Mihai NAHORNIAC

 

 

După 2000 de ani, creștinii sunt din nou răstigniți

Deși era o pedeapsă uitată, răstignirea revine în prim plan. Creștinii din Orient sunt întinși pe lemne așezate în forma Crucii, cu scopul de a fi batjocoriți. 

Amintirea pătimirii Mântuitorului Iisus Hristos care, nevinovat fiind, a fost răstignit pentru a împăca omenirea cu Dumnezeu, trezește în mintea fiecăruia dintre noi imagini sfâșietoare. Sus, pe lemnul Crucii, cu piroane bătute în mâini și picioare, purtând pe cap cununa de spini, Hristos a devenit modelul pentru fiecare creștin – prin suferință, spre Înviere.

Acest obicei al crucificării – practicat de romani, dar preluat de la cartaginezi – era în epocă modul suprem prin care un om putea fi chinuit, înainte de a muri. Izvoarele patristice ne relatează și alte cazuri de răstigniri ale creștinilor din primele trei secole creștine. Însă, după edictul Sfântului Constantin cel Mare din anul 313, istoria nu ne prezintă cazuri de creștini crucificați.      Astfel, deși era o pedeapsă uitată, răstignirea revine în prim plan – creștinii din Orient sunt întinși pe lemne așezate în forma Crucii, cu scopul de a fi batjocoriți. Televiziunea Al Jazeera, dar și Libia Herald prezentau în ziua de 1 mai 2015 câteva imagini cu trei creștini răstigniți în public în Libia.     Din puținele informații existente, se pare că opt membri ai aceleași familii creștine au fost torturați, pentru că nu au dezvăluit unde se află ascuns unul dintre frați. Drept consecință, luptătorii Statului Islamic au crucificat trei din băieții familiei, trupurile râmând în piața centrală timp de cinci ore. După lăsarea serii, bătrânii comunității creștine au coborât trupurile și le-au îngropat în liniște, ca să nu fie provocate și alte incidente.

Răpirea teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru la 1812

,,Prutul ista ni disparti,
Prutul ista n-are moarti.
Dar ne-om strînge noi cândva
Şi cu gura l-om seca1 ”.

Prin tratatul de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, care punea capăt de jure războiului ruso-turc din 1806-1812, Imperiul rus anexa teritoriul românesc situat între Prut şi Nistru. Noua achiziţie teritorială a Rusiei avea să fie botezată Basarabia, în fapt o extindere la întreg teritoriul recent cucerit a mai vechii denumiri a fâşiei de pământ situată la nord de gurile Dunării asupra căreia şi-a exercitat stăpânirea, la începutul secolului al XIV-lea, Ţara Românească, întemeiată de dinastia Basarabilor2.

Expansiunea teritorială a Imperiului rus în sud-estul Europei la începutul secolului al XIX-lea se înscria în cadrele politicii externe iniţiate deîmpărăteasa Ecaterina a II-a cea Mare. Urmărind cu tenacitate ţelurile fixate de către ţarul Petru cel Mare (1682-1725), împărăteasa Ecaterina a II-a (1762-1796) a iniţiat vaste reforme vizând modernizarea statului şi afirmarea Rusiei pe plan internaţional ca o mare putere. De numele său, alături de cel al regelui Prusiei şi al împăratului Austriei, se leagă împărţirile succesive ale Poloniei, care aveau să ducă la dispariţia acestui stat de pe harta Europei la sfârşitul secolului al XVIII-lea3.

În urma unui lung război cu Turcia, încheiat prin tratatul din 1774 de laKuciuk-Kainardji, Rusia avea să obţină dreptul de protecţie a religiei ortodoxe în Imperiul otoman, un instrument care avea să fie folosit cu multă abilitate de către Curtea de la Sankt Petersburg pentru a se amesteca în afacerile interne ale Imperiului otoman. De asemenea, Ecaterina cea Mare obţinea fortăreţele de pe malul Mării Azov, protectoratul asupra Hanatului Crimeii, precum şi accesul la Marea Neagră şi la Marea Egee care deschidea noi perspective expansiunii ruse. Pentru români, tratatul de la Kuciuk-Kainardji din 10/21 iulie 1774 marca instalarea influenţei ruse în Principatele Române4.

Consecventă planurilor sale de extindere a teritoriului Rusiei, împărăteasa Ecaterina a II-a avea să anexeze, în 1783, Peninsula Crimeea, un eveniment de o importanţă capitală pentru balanţa puterilor în bazinul Mării Negre. Un nou război ruso-turc, încheiat prin pacea de la Iaşi din ianuarie 1792, avea să consfinţească în mod oficial anexarea Crimeii la Rusia. Tratatul consemna, totodată, fixarea graniţei dintre Imperiul rus şi Imperiul otoman în sud-estul Europei pe linia Nistrului5.

La începutul secolului al XIX-lea, în contextul blocadei continentale impuse Angliei de către Napoleon Bonaparte, ţarul Alexandru I(1801-1825) avea să obţină consimţământul împăratului francez de a ocupa Finlanda şi Principatele Române. Tratatul dintre Franţa şi Rusia în privinţa acestor probleme a fost semnat la Erfurt, în octombrie 1808, ţarul rus angajându-se să îl recunoască pe Joseph Bonaparte drept rege al Spaniei6.

Dornică să pună în aplicare înţelegerea secretă convenită cu Napoleon Bonaparte, Curtea de la Sankt Petersburg propunea Porţii otomane, în mai 1810, un tratat de pace prin care aceasta din urmă trebuia să recunoască că: „Principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică şi Basarabia se alipesc […] Imperiului rus cu oraşele, cetăţile, satele, cu locuitorii acesteia de ambele sexe şi cu averea lor. Fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa dintre cele două imperii ”7.

Pregătirile de război ale lui Napoleon împotriva Rusiei aveau să determine Curtea de la Sankt Petersburg să îşi limiteze pretenţiile teritoriale, mulţumindu-se să solicite numai teritoriul românesc dintre Nistru şi Prut. Tratativele purtate cu delegaţii otomani, începând cu octombrie 1811, în vederea încheierii păcii au fost dure şi ele au stat sub semnul dorinţei Sankt Petersburgului de a evacua trupele ruse din Principatele Române.

Pacea dintre Rusia şi Turcia avea să se încheie, în cele din urmă, la 16/28 mai 1812. Tratatul dintre cele două părţi avea să fie semnat în Hanul lui Manuc Bey8 . Tratatul consemna cedarea de către Imperiul otoman, în ciuda protestelor boierilor moldoveni, a ţinutului românesc dintre Prut şi Nistru. Cedarea de către Imperiul otoman a acestui ţinut românesc contravenea vechilor capitulaţii încheiate cu Moldova prin care „Poarta cunoaşte pe Moldova de pământ slobod şi nesupus” şi prin care se obliga „să o apere de toţi cei ce ar putea să o calci şi să o păzească în starea cari au fost mai înainte şi să nu lasi ca să i se facă niciodată cea mai mică despărţire sau călcări9”.

Pe de altă parte, Imperiul rus ocupa un teritoriu pe care însuşi ţarul Petru cel Mare îl recunoscuse ca aparţinând Moldovei atunci când acesta încheiase cu Dimitrie Cantemir tratatul de la Luţk. Prin acest tratat, încheiat la 13 aprilie 1711, erau recunoscute de către Rusia frontierele principatului Moldovei „cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele ţări10”.

După anexarea acestui ţinut românesc în graniţele sale, Imperiul rus avea să treacă la o politică dură de deznaţionalizare a românilor. Acest lucru nu avea să împiedice, însă, o sută de ani mai târziu, afirmarea sentimentului naţional care avea să culmineze cu unirea Basarabiei la România la 27 martie/9 aprilie 1918, în urma deciziei Sfatului Ţării de a repara nedreptatea de la 1812. În condiţii vitrege pentru România, ţinutul românesc dintre Prut şi Nistru avea să fie încă o dată răpit de Rusia în 1940 şi apoi în 1944, provocând din nou separarea nefirească a românilor de pe cele două maluri ale Prutului, separare care dăinuie, din păcate, până astăzi.

Articol preluat de pe site-ul cunoastelumea.ro

1. Ioan Pelivan, Din suferinţele Basarabiei sub stăpânirea rusească, Chişinău, Tipografia „Cartea Românească”, 1943, p. 1.                                                                                                  2. Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432), vol. I, ediţia a patra, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1942, p. 376.
3. R.W. Seton-Watson, Histoire des Roumains de l’epoque romaine à l’achèvement de l’unité, Paris, Presses Universitaires de France, 1937, p. 163 şi urm.
4. Keith Hitchins, Românii. 1774-1866, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 26 şi urm.
5. A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, volumul IX, ediţia a III-a, 1929, p. 218.
6. Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), Iaşi, Institutul European, 2001, p. 200.
7. Apud Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale până la mijlocul secolului al XX-lea, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003, p. 43-44.
8. George Potra, Istoricul hanurilor bucureştene, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 151 şi urm.
9. Constantin Giurescu, Capitulaţiile Moldovei cu Poarta Otomană. Studiu istoric, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice CAROL GÖBL, 1908, p. 7-8.
10. Gheorghe Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004, p. 147

Proces de înfrăţire între Soultzmatt din Franţa şi Gura Râului, judeţul Sibiu. Slujbă de pomenire pentru eroii ardeleni de la Soultzmatt

La cimitirul eroilor români din localitatea alsaciană situată la graniţa dintre Franţa şi Germania a fost oficiat recent un Parastas pentru ardelenii trecuţi la cele veşnice pe aceste locuri, în timpul primului război mondial. Slujba religioasă a fost oficiată de cei doi parohi din comuna Gura Râului, judeţul Sibiu, părintele protopop Petru-Toader Damian, şi părintele Ioan Peană.

În cimitirul din comuna franceză Soultzmatt odihnesc 680 de eroi români dintre cei aproximativ 2400 de prizonieri luaţi din Transilvania în timpul primului război mondial şi aduşi în groaznicele lagăre germane de aici. Mărturiile istorice spun că ardelenii prizonieri au fost aduşi aici pentru a fi puşi la munci grele, schingiuiţi, înfometaţi şi bătuţi. După încheierea primului război mondial, autorităţile au încuviinţat înfiinţarea cimitirului românesc de aici, iar la ceremonia de inaugurare au participat regele Ferdinand I şi regina Maria, deschizând astfel o lungă tradiţie ca marii conducători ai ţării să participe periodic la manifestări de comemorare în Alsacia.

La ceremonia de sfinţire a crucii, care străjuieşte întregul cimitir, săvâr?ită în 9 aprilie 1922, regina Maria a cerut ca la baza crucii să fie fixate patru plăci de marmură cu inscripţii în limbile română şi franceză, care să dea mărturie peste veacuri despre jertfa românească din Alsacia. Două dintre ele au următorul text: „În amintirea celor 2.344 de prizonieri de război români morţi în lagărele germane de internare din Alsacia şi din Lorena în (anii) 1917-1918. În amintirea Alsacienilor şi Lorenilor care i-au ajutat să supravieţuiască“ şi un text semnat de regina Maria a României: „Soldaţi Români! Departe de patria voastră pentru care voi v-aţi jertfit, odihniţi-vă în pace, aureolaţi de glorie, în acest pământ, care nu vă mai este străin“„În 9 aprilie 1924, familia regală inaugura cimitirul românesc de aici, iar autorităţile franceze ofereau terenul guvernului României. Regina Maria a mai vizitat încă o dată cimitirul românesc din Soultzmatt, iar în 1978 a avut loc o amplă ceremonie de comemorare a eroilor români, cu participare din Franţa, Germania şi Elveţia“, ne-a spus protopopul de Sălişte şi paroh la Gura Râului II, Petru-Toader Damian. După evenimentele din 1989, reprezentanţi ai României au vizitat în mai multe rânduri cimitirul din Soultzmatt şi au participat la manifestările organizate de autorităţile franceze pe acest petec de pământ românesc.

Proces de înfrăţire

Între comuna Soultzmatt din Franţa şi comuna Gura Râului din judeţul Sibiu se află un proces de înfrăţire, prin care manifestările de cinstire a eroilor ardeleni din cimitirul românesc să fie organizate în comun, iar cele două comunităţi au posibilitatea să cunoască mai bine trecutul, tradiţiile şi cultura locurilor din cele două ţări. Vizita delegaţiei din Gura Râului de la începutul lunii mai, în cadrul căreia a fost oficiată şi slujba de pomenire, a avut rolul de a apropia şi mai mult cele două comunităţi şi de a grăbi acest proces de înfrăţire a celor două mari comune.          „Împreună cu reprezentanţii Consiliului local am participat la o ceremonie de dezvelire a unei plăci comemorative dedicate reginei Maria a României şi la toate manifestările dedicate împlinirii celor 70 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Ne-am rugat pentru sufletele celor câteva sute de ardeleni care au trecut la cele veşnice în Alsacia. Aşteptăm în viitorul apropiat ca o delegaţiei a comunei Soultzmatt să vină la Gura Râului pentru a facilita înfrăţirea dintre cele două localităţi“, ne-a mai spus părintele Petru-Toader Damian.                                                                                                                                           Cimitirul eroilor din Soultzmatt este loc de pelerinaj pentru sute de români. Anual, se organizează aici slujbe de pomenire, manifestări comemorative şi alte evenimente prin care se cinsteşte memoria sutelor de eroi din Alsacia, iar parohiile româneşti din diaspora oficiază adesea parastase pentru cei îngropaţi la Soultzmatt.

Unde ne sunt patrioţii de altădată? Scrisoarea-protest trimisă de Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu mareşalului Ion Antonescu (20 aprilie 1943)

„Domnule Mareşal,

Comunicatul publicat cu ocazia întrevederii pe care aţi avut-o cu Fuhrerul Adolf Hitler conţine unele afirmaţii contra cărora suntem siliţi să protestăm cu toată energia în numele poporului român.          Vă este cunoscută atitudinea noastră şi a partidelor pe care le prezidăm faţă de politica pe care dvs. o duceţi alături de Germania şi aliaţii ei.       V-am semnalat continuu gravele primejdii la care expuneţi naţiunea română, făcând acte de solidaritate cu acei care au ciuntit România Mare şi care în mod inevitabil merg la catastrofă, având contra lor cele mai mari şi mai puternice naţiuni ale lumii.         Dvs. ca şef al unui regim de dictatură nu aveţi dreptul să angajaţi naţiunea într-o direcţie în care nu vă poate urma, deoarece ea are conştiinţa că odată cu Basarabia şi Bucovina readuse la trupul ţării, România nu are nici un motiv să lupte sau să dorească înfrângerea Angliei şi a Statelor Unite, naţiuni care, alături de Franţa şi ceilalţi aliaţi ai lor în războiul trecut, au pierdut milioane dintre fiii lor pentru ca prin victoria noastră comună să se realizeze visul nostru secular: unitatea tuturor românilor între frontierele lor etnice.        Interesul şi onoarea naţională nu permit să avem astăzi sentimente şi atitudini ostile faţă de marile democraţii anglo-americane, aliaţii naturali ai noştri şi ai tuturornaţiunilor mici de pe glob.      Românii sunt un popor paşnic şi modest. Ei nu ambiţionează roluri în aşezarea lumii.”

În special comunicatul cuprinde şi următoarele afirmaţii:

Convorbirile privitoare la situaţia politică generală şi la lupta comună contra bolşevismului şi plutocraţiilor anglo-americane unite cu el s-au desfăşurat în spiritulprieteniei germano-române şi în sensul comunităţii de luptă neclintită de care sunt pătrunse naţiunile aliate prin Pactul Tripartit. Fuhrerul şi Conducătorul de Stat român şi-au confirmat hotărârea de a continua, fără şovăire, prin mobilizarea tuturor forţelor, lupta împotriva inamicilor Europei, până când va fi câştigată fără compromisuri victoria definitivă. Cot la cot cu popoarele puterilor Axei, poporul român va duce acest război până la victoria finală.     Dacă lupta pentru recucerirea Basarabiei şi a Bucovinei a fost legitimată de întreaga suflare a ţării, poporul românesc nu a aprobat şi nu aprobă continuarea acestei lupte dincolo de hotarele noastre fireşti. Dezaprobarea lui devine încă şi mai categorică faţă de intenţia de a-l duce la un război împotriva Angliei şi a Statelor Unite, vizate în acest comunicat.    Avem convingerea că o armată naţională cum este a noastră nu poate fi dusă în război împotriva sentimentului naţional unanim care păstrează nu ură, ci recunoştinţăPuterilor occidentale.  Ţinem în special să protestăm cu toată tăria împotriva caracterului antianglo-saxon ce se dă războiului prin acest comunicat, rugându-vă ca în viitor să împiedicaţi astfel de manifestări de natură a prejudicia interesele naţionale ale României”.

C.I.C. Brătianu, Iuliu Maniu

Bucureşti, 20 aprilie 1943

Controversele persistă, la 230 de ani de la martiriul lui Horea, Cloșca și Crișan

Poporul român are acest pământ sfânt românesc brăzdat de sângele eroilor care au luptat cu mare vitejie pentru independenţa şi neatârnarea patriei. Printre aceşti eroi s-au aflat şi martirii moţilor din Munţii Apuseni care au ridicat moţii la luptă împotriva asupririi imperiului habsburgic împotriva tărănimii transilvăne.       O serie de controverse persistă încă la 230 de ani de la martiriul lui Horea, Cloșca și Crișan, fie că vorbim de ipoteza potrivit căreia Horea ar fi fost mason, de natura hârtiilor pe care acesta le-a aruncat pe foc în momentul prinderii sale, de celula în care a fost închis de fapt la Alba Iulia sau de locul exact în care primii doi au fost trași pe roată în 28 februarie 1785.

                   Monumentul de pe Dealul Furcilor 

Graphic1Unii istorici susțin că Horea a fost mason și că el a făcut parte dintr-o asociație secretă vieneză, numită ‘,,Frăție de cruce”, lucru care a făcut posibil ca acesta să fie primit în audiență, la Viena, de către împăratul austriac Iosif al II-lea. Alți specialiști neagă cu vehemență acest lucru. Istoricul Liviu Zgârciu susține că nu era ceva deosebit ca un țăran să ajungă în audiență la curtea împăratului. ,,Exista o obișnuință în acest sens, iar Horea nu a fost singurul țăran din Transilvania care a ajuns la împărat”, a declarat, pentru.    Cert este că Horea a fost la Viena de patru ori, iar Cloșca de trei ori, de fiecare dată însoțiți și de alți moți. Au mers întotdeauna pe jos, patru săptămâni dus, patru săptămâni întors, iar la Viena stăteau mai multe săptămâni. Ultima vizită a lui Horea la Viena a fost între Postul Crăciunului din 1783 și Paștele din 1784. La o jumătate de an după ultima audiență la împărat, la 2 noiembrie 1784 a izbucnit răscoala.

După cum găsim în volumul ,,Răscoala lui Horea”, de David Prodan, încercări de a-l prinde pe Horea au fost multe în timpul răscoalei. Se bănuia că, după înfrângerea de la Mihăileni, Horea urma să ia drumul Vienei prin Ungaria sau spre Țările Române. Pentru prinderea sa, autoritățile l-au chemat în ajutor pe pădurarul Anton Meltzer, din Abrud. La rândul său, Meltzer a chemat șapte români din Râu Mare, care cunoșteau munții și care se puteau apropia de Horea ca prieteni. Aceștia au cutreierat două zile munții fără succes. În a treia zi însă, luni, 27 decembrie 1784, cei șapte au găsit urme proaspete pe zăpada căzută de curând. Mai întâi au prins ,,o strajă”, pe care au obligat-o să le spună unde se află ,,căpitanii”. Cei doi aveau o colibă făcută sub trunchiul unui copac mare căzut, lângă un foc mare la care se încălzeau.

,,Apropiindu-se de colibă, Horea îi primi ca pe prieteni. Îi întrebă dacă nu cumva umblă după vânat. Răspunseră că da, sunt siliți să caute vânat pentru armată, dar nu pot găsi nimic și sunt pe jumătate înghețați. Atunci Horea îi pofti să șadă la foc. Doi se așezară lângă Horea, ceilalți doi lângă Cloșca. (…) În timpul acesta, se apropiară de foc ceilalți trei. În acest moment, Ștefan Trif și Nuțu Mătieș se aruncară amândoi, unul asupra lui Horea, celălalt asupra lui Cloșca, îi prinseră de gât, îi trântiră la pământ și cu ajutorul celorlalți îi legară. În timp ce îl legau, Horea a scos o mână de hârtii din sân și le aruncă în flăcări”, aflăm din volumul lui David Prodan.      Conținutul hârtiilor aruncate pe foc de Horea i-a intrigat pe contemporani și apoi pe istorici, unii fiind de părere că ar fi fost dovezile amestecului străin în răscoală.

,,Nu încape îndoială că prin acele scrisori au ars cele mai importante documente ale răscoalei, aruncând lumină asupra originilor și adevăraților ei urzitori”, scria Szilagyi Ferencz, un istoric maghiar. Sunt istorici care susțincă nu se poate demonstra nici cea mai mică dovadă directă de vreun amestec străin în producerea răscoalei. Potrivit istoricului David Prodan, „această mână de hârtii nu cuprindea desigur nici falsuri, nici tainice încurajări de sus, nici corespondență cu vreo societate secretă. Trebuiau să fie mai curând hârtii care puteau proba într-un fel sau altul implicația celor doi în răscoală, după ce hotărâseră să nege orice amestec, poate scrisori de la alți preoți sau adepți”.

Moții care au contribuit la prinderea celor doi au fost recompensați cu 600 de ducați și au fost declarați țărani liberi, favoare acordată și urmașilor lor, urmând să fie eliberați, din ordinul împăratului, de toate obligațiilor lor domeniale.   Horea și Cloșca au fost duși, sub escortă, la Alba Iulia, unde au fost închiși separat, pentru a nu putea comunica unul cu altul.

                                                    Poarta a III-a
 

Graphic1Chiar dacă astăzi mulți dintre localnici și turiști știu că celula în care a fost închis Horea se află deasupra Porții a III-a, sub statuia împăratului Carol, așa cum s-a acreditat în ultimele decenii, el ar fi fost ținut captiv în Poarta a IV-a, poziționată între Catedrala Romano-Catolică și Catedrala Reîntregirii. Potrivit istoricului Nicolae Densușianu, ,,Cloșca fu închis într-o cameră mică, de sub statuia lui Carol al VI-lea, în partea de miazăzi a fortăreței, iar Horea sub Poarta cea nouă, în partea de miazănoapte”. David Prodan a afirmat, potrivit izvoarelor pe care le-a avut la dispoziție, că pe Horea „l-au închis sub Poarta nouă, pe Cloșca sub statuia împăratului Carol”. Prodan a luat informația dintr-un ziar din Bratislava, ,,Magyar Hirmondo”, care a avut un corespondent la Alba Iulia în ianuarie 1785. Prodan a mai avut un izvor, respectiv o scrisoare adresată unui baron, în care se afirmă același lucru.

,,Se pare că în mentalul colectiv, undeva cred că după Primul Război Mondial, poarta mai mare (a III-a — n.r.) a intrat ca loc de detenție a lui Horea. În timpul lui Carol al II-lea se marchează pentru prima dată celula ca monument al lui Horea. În perioada comunistă, mai ales în timpul regimului lui Nicolae Ceaușescu, celula va fi transformată chiar într-un muzeu”, a declarat Liviu Zgârciu. Istoricul spune că era logic ca Horea să fie închis într-o celulă mai puțin expusă și mai protejată, cum era cea a Porții a IV-a.     În prezent, așa-numita ,,celula lui Horea” din Poarta a III-a, administrată de o firmă privată, nu poate fi vizitată, acest lucru fiind posibil, contracost, doar odată cu deschiderea sezonului turistic.

                                               Poarta a IV a

Crișan, pe numele său Marcu Giurgiu, care avea 52 de ani, prins ceva mai târziu, în 29 ianuarie, a fost închis într-o locație care se găsea pe amplasamentul actual al Catedralei Reîntregirii. Și el a fost prins tot cu ajutorul local al unor români, prin ,,zelul” Popii Moise din satul lui, din Cărpiniș, ajutat de fiul său și de nouă țărani, care au fost recompensați pentru acest lucru cu 300 de ducați. Crișan a răspuns destul de deschis la un prim interogatoriu spre deosebire de Horea și Cloșca, aceștia negând și vorbind doar despre nevinovăția lor, așa cum s-au înțeles prin periplul lor prin munți.

Graphic1Cloșca, Ioan Oargă pe numele real, a răspuns în șapte zile la 134 de întrebări, fără a face mărturisiri decât din antecedentele răscoalei, despre călătoriile la Viena și demersurile lor la autorități, despre prinderea lor. Despre răscoală nu a spus aproape nimic. Cloșca a reușit să nu facă destăinuri și să-și păstreze nepătată fidelitatea față de Horea.  Ursu Nicola, zis Horea, a răspuns, în cele șapte zile de audieri, la 118 întrebări, cu același rezultat negativ. A afirmat că nu știe pentru ce e la închisoare, că nu știe să scrie și să citească și că nu știe să fi fost „oameni străini” printre răsculați. Horea a susținut că el nu a avut nicio parte în răscoală și că este nevinovat. A negat mereu, cu o consecvență exasperantă pentru comisie. Solidar în atitudine cu Cloșca, nu a implicat nici pe alții. Istoricii sunt de părere că cei doi credeau că puteau amâna astfel sentința, gândindu-se poate că au să fie duși în fața împăratului, unde să se explice. Izvoarele spun că lui Iosif al II-lea însuși îi trecuse la un moment dat prin minte să-i aducă la Viena.

În ceea ce privește interogatoriul lui Crișan, care a răspuns la 47 de întrebări, acesta s-a întrerupt după ce mai mulți membri ai comisiei s-au îmbolnăvit. La 13 februarie, Crișan s-a spânzurat cu sfoara sau cureaua de la opincă. O altă variantă este că s-ar fi sugrumat cu tivitura cămășii și cu o piatră. Cadavrul său a fost târât a doua zi la locul de osândă, unde călăul i-a tăiat capul și i-a despicat corpul în patru, procedându-se la răspândirea bucăților în mai multe sate.

În raportul înaintat lui Iosif al II-ea s-a precizat că Horea și Cloșca au perseverat în negații, dar din mărturiile sub jurământ ale martorilor cu care au fost confruntați a reieșit că „în stârnirea acestui mare rău” ei au fost autorii. „S-au cercetat cu toată iscusința, atenția, circumspecția, stăruința toți captivii și înșiși corifeii dacă a concurat vreun străin sau poate vreunul din fii patriei la ațâțarea sau propagarea acestei tulburări. S-a vădit că nimeni, nici străin, nici localnic, n-a avut înrâurire”, se menționa în raportul adresat împăratului.     Iosif al II-lea a acordat clemență pentru mulțimea iobagilor răsculați și a cerut o pedeapsă exemplară pentru conducători.

                                                               Monumentul de pe Dealul Furcilor

Graphic1Documentele vremii spun că, luni, 28 februarie, cei doi au fost duși la locul execuției, Dealul Furcilor, urcați în câte un car și însoțiți de un escadron de cavalerie din Toscana și de 300 de pedestrași. Au fost aduși să privească execuția câte trei bătrâni și câte trei tineri din fiecare sat din cele patru comitate în care s-a desfășurat răscoala, ca ,,să-i înspăimânte de a mai încerca vreodată asemenea fapte”.        Potrivit sentinței, celor doi trebuia să li se frângă cu roata toate membrele, iar corpurile să fie tăiate în patru. ,,Capul și părțile corpului să le fie duse să se pună pe roate pe lângă diferite drumuri, anume în comunele unde au săvârșit cruzimile cele mai scelerate, iar inimile și intestinele lor să fie îngropate la locul supliciului”, se arăta în sentință.  Cei doi au fost împărtășiți de preotul Nicolae Raț, care le-a scris și testamentul. În testamentul lui Horea se menționează că avea 54 de ani, că pe soția sa o chema Ilina și că avea doi băieți, Ion și Luca, unul de 14 ani, celălalt de 6 ani. Horea a afirmat în testament că îi iartă din toată inima pe cei care l-au prins. Cloșca, ce era căsătorit cu Marinca, avea 37 de ani. Execuția lui Cloșca a ținut vreun ceas, timp în care primi vreo douăzeci de lovituri până să-și dea sufletul, perioadă în care Horea a fost ținut cu forța să privească. Execuția lui Horea a ținut mai puțin, după câteva lovituri fiind dat ordin călăului să-i dea lovitura în piept, considerată lovitura mortală. ,,Trupurile lor au fost risipite în bucăți pe aria largă a răscoalei și nimeni nu mai poate numi azi locurile unde le odihnesc oasele frânte, doar inimile lor au rămas îngropate, cu intestinele, pe locul supliciului”, spunea corespondentul unui ziar în limba maghiară.

Istoricul Liviu Zgârciu susține că monumentul care a fost ridicat în 1926 pe Dealul Furcilor nu ar fi amplasat exact în locul unde a avut loc supliciul, ci undeva la câteva sute de metri distanță. Și masonii au ridicat aici, în urmă cu peste un deceniu, un Monument-Candelă, în memoria conducătorilor răscoalei din Transilvania din 1784.

Florin NAHORNIAC

MAREA RUSIE ŞI RESTUL LUMII

Moştenirea otrăvită a perioadei staliniste îşi spune din nou cuvântul şi cu prilejul crizei din Ucraina. Principiul elementar, subteran, care pune în mişcare acţiunile politice vizibile la suprafaţă este în cele in urmă tot factorul etnic. E solidaritatea instinctivă a colectivităţilor umane care se revendică de la aceeaşi identitate comună. Liderii comunişti au fost întotdeauna conştienţi de acest adevăr atunci când au trasat pe hartă geometria frontierelor fostelor republici socialiste. Însă criteriul lor a fost unul cu caracter negativ: acela de a Graphic1evita pe cât posibil o omogenitate etnică. Acesta este şi cazul fostei Iugoslavii, unde remodelarea de către Tito a frontierelor republicilor componente, cu nesuprapunerea lor deliberată peste delimitările etnice naturale, a dus la sângeroasele conflicte din anii 90 pe fundalul destrămării Federaţiei Iugoslave. Într-o situaţie asemănătoare se află şi Ucraina actuală, care cuprinde şi foste teritorii ale Poloniei, României (nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei) şi chiar ruseşti, cum este Crimeea. Nu doar atât: în estul Ucrainei se află o importantă populaţie de origine rusă. E de presupus că gestul de acum 60 de ani al lui Hruşciov (el însuşi ucrainean rusofon) de a ceda Crimeea Ucrainei, acordându-i un statut de relativă autonomie, nu a fost gândit ca o ,,trădare” a intereselor ruseşti, ci dimpotrivă. Asemenea teritorii, precum şi existenţa unei numeroase populaţii ruse în anumite zone ale fostelor republici sovietice, nu sunt decât mijloace care servesc unui singur scop: menţinerea acestora în sfera de influenţă a Moscovei. Şi anume pe cât se poate integral, cu celelalte populaţii cu tot.

După ce a declarat că ,,destrămarea Uniunii Sovietice este cea mai mare catastrofă politică a secolului XX”, ambiţiile preşedintelui rus Vladimir Putin s-au concentrat pe refacerea, măcar parţială, a acesteia sub forma  ,,Uniunii Euro-Asiatice”. Structură în care Ucraina urma să joace un rol major, câtă vreme era condusă de un regim apropiat de Moscova. Fără încă o ţară importantă, în afara Rusiei, anvergura acestei construcţii politice riscă să cadă în derizoriu.

Numai că sentimentul propriei identităţi, reprimat cu atâta brutalitate de regimul sovietic în anii 30-40 ai secolului trecut, se dovedeşte mai tare decât orice combinaţie politică. Naţiunea ucraineană (înţelegând aici elementul etnic) nu şi-a uitat istoria şi s-a ridicat împotriva dependenţei de Moscova, îndreptându-şi privirea spre Occident. Presiunea ,,Maidanului” l-a pus în cele din urmă pe fugă pe preşedintele pro-rus Ianukovici, moment în care Rusia a început să reacţioneze pentru a-şi proteja interesele.    Toate acţiunile sale de până acum au fost justificate pe principiul simetriei: Rusia a susţinut că nu practică altceva decât modelul de comportament şi de a face politică al occidentalilor. Manifestanţi ,,paşnici” şi ,,democratici” au pus stăpânire la Kiev şi în vestul Ucrainei pe structurile de conducere, destabilizând interesele ruseşti? Atunci manifestanţi la fel de ,,paşnici” şi de ,,democratici” au ocupat sediile administraţiilor locale din Harkov, Doneţk sau Simferopol, arborând drapelul rusesc. Se va spune că aceştia au fost manipulaţi de mediile ruse şi posibil instigaţi şi de serviciile secrete de la Moscova? Rusia răspunde atunci cu aceeaşi monedă referitor la manifestanţii de la Kiev şi din vestul Ucrainei: şi ei sunt influenţaţi de propaganda occidentală, iar serviciile secrete apusene nu sunt nici ele chiar străine de ce s-a întâmplat. Apariţia în Crimeea a mii de militari fără însemne, care au ajuns rapid să controleze de facto întregul teritoriu al peninsulei, a generat o criză fără precedent, caracterizată de politicienii occidentali drept cea mai importantă de la căderea Zidului Berlinului. Va acuza cineva Rusia că îşi trimite armata în alte ţări suverane, încălcând dreptul internaţional? Chiar dacă deocamdată ea nu recunoaşte acest lucru, va putea răspunde arătând cu degetul înspre americani, care şi ei trimit trupe în orice punct al globului unde simt că le sunt periclitate interesele. Pentru marile puteri, dreptul internaţional nu e decât maculatură. Secesiunea foarte probabilă, dar ,,neconstituţională” a Crimeii, aflată în prealabil sub controlul ferm al trupelor ruse? Avem precedentul Kosovo, care şi-a pus în practică voinţa de separare la adăpostul prezenţei armatei americane. Şi aşa mai departe, la nesfârşit.

Graphic1S-a mers pe o politică faptului împlinit, Rusia fiind conştientă că în primă instanţă nimeni nu se poate opune acţiunilor sale. Europa are interese comerciale prea mari în Rusia, fiind dependentă de gazul şi de alte resurse naturale importate de la marele vecin din răsărit. Întrucât orice sancţiuni economice ar avea practic un efect de bumerang, o asemenea măsură nu a fost luată în calcul. Occidentul nu a reuşit să opună deocamdată Rusiei nimic dincolo de sancţionări verbale sau de gesturi politice de protest cu un caracter mai mult simbolic. Se caută cu febrilitate o soluţie diplomatică a crizei. Numai că, în ajunul oricăror posibile negocieri, Rusia se află într-o situaţie confortabilă, plecând de la starea de fapt de pe teren. Şi e greu de crezut că aceasta se va mai putea schimba, căci e puţin probabil ca Occidentul să rişte un război cu Rusia (cu consecinţe incalculabile) pe motivul statutului unui teritoriu locuit totuşi în majoritate de … ruşi.

Opoziţia sa se manifestă deocamdată doar la nivel declarativ. La cererea expresă a Occidentului ca Rusia să-şi retragă trupele din Crimeea, preşedintele Putin declara că ,,în acest moment Rusia nu are nevoie să trimită trupe în Crimeea” iar ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, susţine că “Rusia nu poate cere trupelor de ,,auto-apărare” din Crimeea să se retragă în bazele lor, pentru că ele nu fac parte din forţele ruseşti.”

Asistăm la ilustrarea exemplară a unor constante ale politicii şi ale stilului rusesc, simţit din plin pe pielea lor de naţiunile mai mici pe care istoria le-a aruncat în sfera de gravitaţie a colosului răsăritean. Declaraţiile ipocrite ale lui Putin sau Lavrov despre trupele din Crimeea se încadrează la perfecţie în elementul pe care Alain Besançon îl scoate în evidenţă chiar în capitolul introductiv al cărţii sale ,,Sfânta Rusie”, care este intitulat sugestiv:  ,,Minciuna”. Moştenită încă din perioada ţaristă, această practică şi-a atins apogeul în regimul comunist, inclusiv prin cunoscuta ,,limbă de lemn”, menită să cosmetizeze realitatea unui trai într-o minciună generalizată. Aceeaşi discrepanţă dintre o imagine idealizată şi realitate, dintre etichetă şi conţinut, este prezentă şi la regimul Putin al zilelor noastre, după cum remarcă filosoful francez amintit:,,Cadrele noului regim vor să-i facă pe interlocutorii lor să creadă că sunt patrioţi, cred în Dumnezeu şi doresc o Rusie liberă şi prosperă. Că legitimitatea lor e dată de voinţa populară, de sufragiul universal, că respectă regulile universale ale dreptului pe care corpul legislativ le-a stabilit în noul drept sovietic. (…) Acesta e procedeul care face ca minciuna să prindă. Supuşii o ştiu prea bine. Ştiu că limbajul de acum e la fel de instrumentalizat ca şi cel de dinainte, doar că e mai eficace, mai plauzibil, fiindcă este limbajul folosit de toată lumea. Instrumentalizat însemnând că trebuie să camufleze realitatea. E în slujba puterii.”

Se poate pune şi întrebarea: care este totuşi diferenţa între acţiunile Rusiei şi cele ale Occidentului, din moment ce Moscova invocă un principiu al perfectei simetrii şi al precedentelor create chiar de occidentali?      Formal poate niciuna. Nici occidentalii nu sunt întotdeauna “uşă de biserică” în ceea ce priveşte dreptul internaţional. E totuşi o diferenţă care ţine de rafinament, dar totodată şi de substanţă. Chiar atunci când au ignorat litera tratatelor internaţionale, occidentalii au invocat totuşi o legitimitate de ordin superior, care ţinea de “valorile democraţiei”. E reflexul unei superiorităţi pe plan cultural şi civilizator care, chiar şi atunci când se împiedică de regulile de pe hârtie, încearcă măcar să salveze formele şi principiile fundamentale de la care se revendică.

Graphic1

Prin urmare, aici simetria se rupe. Celor care nu văd aceasta li se poate pune întrebarea: dacă e totuna, atunci în care ,,democraţie” ar prefera să trăiască? În cea occidentală, sau în cea rusească? Luând în calcul, evident, şi imperfecţiunile inerente fiecăreia dintre ele. Diferenţa e prin urmare una fundamentală şi ţine de cultură şi de civilizaţie. Toate popoarele care după al Doilea Război Mondial s-au trezit aruncate dincolo de cortina de fier, s-au simţit oprimate. Nu au găsit nicio urmă de afinitate pentru modelul “rusesc”, care le-a fost impus fără voinţa lor. Comunismul din trecut sau putinismul de astăzi nu a atras şi nu atrage pe nimeni, în afară poate de o parte importantă (dar nu toată) a naţiunii ruse. E adevărat, Rusia nu înseamnă doar Stalin sau Putin, ci şi o întreagă pleiadă de scriitori, filosofi, artişti sau sfinţi ruşi care şi-au câştigat o binemeritată recunoaştere universală. Şi atunci? Avem dreptul să-i dispreţuim pe aceştia? Nicidecum. Numai că relaţia dintre aceste elite ale spiritului rus şi marea masă, sau diferenţa dintre adevărata spiritualitate şi o politică seculară care nu face decât să o instrumentalizeze şi să o folosească drept o simplă etichetă, se explică cel mai bine dacă îi lăsăm pe ruşi să ne zugrăvească ei înşişi fondul lor sufletesc.

Nikolai Berdiaev, scriind despre ,,Filosofia lui Dostoievski” şi încadrând-o în specificul spiritului rus, observă contradicţiile acestui tip uman care este unul antinomic, oscilând între dimensiunea apocalipitică şi cea nihilistă. Ruşii nu pot să vieţuiască într-o medie a culturii, asemeni europenilor, ci doar la extreme.,,Acest fapt l-a avut în vedere Konstantin Leontiev când zicea că rusul poate să fie sfânt, dar nu poate fi cinstit. Cinstea este o medie morală, o virtute burgheză, ea nu interesează pe apocalipitici şi nihilişti. Această trăsătură s-a dovedit fatală pentru poporul rus, fiindcă doar câţiva aleşi pot fi sfinţi, majoritatea fiind condamnată la ticăloşie. Puţini ating viaţa spirituală superioară, majorităţii fiindu-i destinată o viaţă culturală sub medie. (…) Săritura în neant îi aşează în opoziţie cu mediul istorico-cultural european. De aici rezultă ura împotriva formei şi a bazelor formale în drept, morală, stat, artă şi filosofie. Caracterul rus se dezgustă de formalismul culturii europene, străin lui. Înzestrarea formală a rusului este neînsemnată. Forma introduce măsura, reţine, limitează, fortifică media. Revolta apocaliptică şi nihilistă spulberă toate formele, modifică toate graniţele, aruncă peste bord toate reţinerile.”

Acelaşi spirit rus care este descris mai sus, cu dispreţul său brut faţă de forme şi principii, se manifestă cu elocvenţă pe scena geo-politică şi în ziua de azi. Dostoievski însuşi, în genialitatea sa, a întruchipat  la rândul său cum nu se poate mai bine antinomiile spiritului rus, încât merită să ne oprim puţin asupra acestui caracter exemplar. Observaţiile următoare provin tot din opera citată a lui Berdiaev.

Graphic1,,Dostoievski nu a oglindit doar structura sufletului rus şi a conştientizat-o, ci a fost şi vestitorul conştient al ideii ruse şi al conştiinţei naţionale ruse. În el s-au răsfrânt toate antinomiile şi maladiile conştiinţei naţionale. Smerenia rusă şi supraestimarea, umanismul nemărginit şi exclusivismul naţionalist rus – toate le poţi descoperi în Dostoievski când se manifestă ca propovăduitor al ideii ruse. (…) Dostoievski considera poporul rus ca “popor-purtător de Dumnezeu”, singurul “popor-purtător de Dumnezeu”. Însă o astfel de conştiinţă excepţional-mesianică nu poate fi numită conştiinţă smerită. Într-un astfel de popor reînvie vechea simţire şi conştiinţă de sine a poporului evreu.  La fel de ambiguă şi contradictorie a fost relaţia lui Dostoievski cu Europa. El a fost un adevărat patriot al Europei, al marilor monumente şi ale relicvelor sale sacre, lui îi aparţin cuvinte de veneraţie închinate Europei pe care nu le-a spus niciun occidental. În relaţia lui cu Europa se simte umanismul nemărginit al spiritului rus, capacitatea rusului de a retrăi tot ce este măreţ în lume ca fiind al său. În acelaşi timp a tăgăduit creştinismul popoarelor Europei, a condamnat la moarte întreaga Europă. A fost un şovin. Există multă nedreptate în judecăţile sale privind alte etnii, de exemplu francezii, polonezii şi evreii. Întotdeauna conştiinţa naţională rusă a fost ori contestatoare frenetică a tot ce e rusesc, renegându-şi patria şi pământul natal, ori susţinătoare extaziată şi exclusivistă a tot ce e rusesc, iar atunci celelalte popoare ale lumii au reieşit ca aparţinând la o rasă inferioară. Niciodată în conştiinţa naţională rusă nu a existat cumpătare, tărie liniştită şi fermitate fără isterie şi sfâşieri lăuntrice. Nici în geniul ei suprem, Dostoievski, nu există această tărie, această conştiinţă naţională spiritual-masculină şi pe deplin matură. Şi în acest caz se simte boala duhului naţional.Sufletul rusesc e configurat original şi se deosebeşte foarte mult de structura sufletească a occidentalului. În Răsărit se deschide o lume uriaşă care poate fi opusă întregii lumi occidentale, tuturor popoarelor Europei.”

Graphic1Cu toate acestea, Dostoievski a fost un geniu de netăgăduit şi totodată un mare vizionar. În ciuda exagerărilor sale, critica sa de pe poziţii creştine la adresa secularizării Occidentului îşi păstrează şi astăzi elemente cu o valabilitate de netăgăduit. Puterea sa de pătrundere în realităţile universale ale spiritului uman l-a condus la crearea unor caractere emblematice. Astfel, în personajele romanului,,Fraţii Karamazov”, Nichifor Crainic (,,Dostoievski şi creştinismul rus”) vede întruchipate diferitele ipostaze ale sufletului rus. Atât brutalitatea, lipsa de măsură, scepticismul şi raţionalismul, cât şi chipul angelic al purificării creştine, ca un ideal al vremurilor care vor veni.  Cei trei fraţi Karamazov sunt simboluri ale celor trei Rusii. Astfel, ,,Dimitri Karamazov, un pasionat dezordonat în care domină pornirile necultivate, e simbolul acelei Rusii primitive necultivate (…) e Rusia în care n-au intrat încă puterile coordonatoare ale culturii. Al doilea frate, Ivan Karamazov, reprezintă Rusia intelectuală sau filosofică, a cărei gândire o cunoaştem astăzi, influenţat până la aservirea totală de filosofia occidentală, de gândirea euclidiană, aşa cum o concepe şi o critică Dostoievski. (…) Şi acum tot ce se face în Rusia pentru a distruge pe om e o necontenită raţionalizare aplicată în domeniul practic, (…) e această Rusie raţionalistă, filosofică, roabă gândirii discursive, care a fost capabilă şi e capabilă să justifice orice. (…) Al treilea frate mai mic, Alioşa Karamazov, iluminat de flacăra credinţei creştine şi răspândind împrejurul lui această putere atotînţelegătoare şi atotsolidarizatoare a iubirii creştine, e cea de-a treia Rusie, pe care n-o vedem încă, dar pe care Dostoievski a visat-o, a dorit-o în tot timpul vieţii lui, cu toată puterea geniului său. Nu e niciun motiv să ne îndoim că această a treia Rusie va veni. (…) Dar nu numai această Rusie, pentru că Dostoievski nu concepe numai Rusia. Ca artist, cugetarea lui universală o exprimă în formele concrete ale elementelor pe care le avea în jurul lui, şi în primul rând era în jurul lui maica Rusia. În aceasta vedem nu Graphic1numai Rusia, ci şi întreaga Europă pe care Dostoievski a visat-o regenerată prin forţa iubirii creştine.”

Deocamdată suntem foarte departe de o asemenea viziune sublimă, oricât de puţin ne-am îndoi de profetismul unui Dostoievski. Europa de azi devine tot mai rece şi mai raţionalistă, dar îşi păstrează indiscutabil superioritatea culturală în faţa unei Rusii în care încă mai tronează statuile lui Lenin. Pe culoarele Kremlinului zilei de azi păşesc doar cei doi fraţi Karamazov mai mari, adică ipostazele negative ale specificului rusesc. Pe Alioşa Karamazov, simbolul blândeţii şi al purităţii, care pentru Dostoievski întruchipează adevăratul ideal rusesc, nu l-a zărit deocamdată nimeni în … sfera politicii.

de Bogdan Munteanu RostOnline

Şi uite aşa ne trădăm patria şi neamul românesc

PSD ȘI PNL ŞI-AU DAT MÂNA PENTRU LEGALIZAREA STEAGULUI SECUIESC   

Legea steagului secuiesc a fost adoptată, aproape în unanimitate, de către deputații noștri la insistența UDMR. Se pare că trăim un moment istoric, în care cei care reprezintă românii fac favoruri minorităților.

Legea care va permite arborarea steagului secuiesc a fost votată, covârșitor, de Camera Deputaților, cu 275 de voturi favorabile, patru abțineri și două „împotrivă” .Astfel, această lege permite autorităților locale să arboreze steagul unității administrative respective pe instituțiile de stat. Prin urmare, de astăzi înainte, steagul secuiesc va putea fi arborat în județele din Transilvania cu majoritate secuiască.      Potrivit articolului 1 din proiectul de lege, „fiecare unitate administrativ-teritorială poate supune aprobării Guvernului steagul propriu și unic pe baza hotărârii autorității deliberative”.

Conform unor surse, premierul Victor Ponta și liderul UDMR Kelemen Hunor au bătut palma pentru susținerea legii, încă din toamna anului trecut. Surprinzător e faptul că nu doar PSD a susținut proiectul legislativ, ci și PNL.     Legea steagului secuiesc urmează să ajungă pe masa președintelui Klaus Iohannis, în vederea promulgării.    Proiectul de lege a trecut rapid de Senat, în toamna anului trecut, fiind votată, deși nici măcar nu figura pe ordinea de zi!

În urmă cu două săptămâni, legea a intrat în dezbaterea Comisiei Juridice din Camera Deputaților, care a avizat pozitiv propunerea.

AFARĂ CU HIENA ŞI DUŞMANUL UNGURESC DIN SFÂNTA NOASTRĂ ŢARĂ  ROMÂNIA! SĂ PLECE CU STEAGUL LOR SECUIESC TOT ÎN PUSTA UNGUREASCĂ!

NATO a înfiinţat ,,telefonul roşu” cu armata rusă

NATO a înfiinţat, pentru prima dată după Războiul Rece, o linie de telefon militară directă cu armata rusă, pentru situaţii de urgenţă, în contextul tensiunilor tot mai puternice cu Rusia, relatează ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung în pagina electronică.

,,NATO şi autorităţile militare din Rusia menţin legături de comunicare. Comandantul Suprem NATO pentru Europa şi preşedintele Comitetului Militar NATO au primit permisiunea de a-i contacta pe colegii lor ruşi”, au declarat surse de la Alianţa Nord-Atlantică citate de FAZ.

Canalele de comunicaţie sunt în continuare deschise şi este necesar să fie testate în mod regulat, a adăugat sursa citată.     Contactată de ziar, Alianţa Nord-Atlantică nu a precizat când a fost activat sistemul. Însă o sursă din cadrul unei delegaţii naţionale a declarat pentru FAZ că partea rusă a primit deja numerele de telefon. Operaţiunea a fost clasată ,,secretă”, adaugă publicaţia.

Ea are la bază o iniţiativă a ministrului german de Externe Frank-Walter Steinmeier (SPD), care a sugerat, în decembrie, reintroducerea unui serviciu pentru urgenţe, având în vedere tensiunile legate de conflictul din Ucraina.      Moscova şi-a intensificat în ultima perioadă zborurile unor bombardiere cu rază lungă de acţiune, care pot fi înarmate nuclear. Piloţii NATO au efectuat numai anul trecut 400 de misiuni de interceptare a unor avioane militare ruseşti, în apropierea spaţiului aerian al Alianţei Nord-Atlantice, care zburau cu transpondorul oprit şi/sau fără să comunice planuri de zbor controlorilor de trafic aerian.   Statele Unite şi Rusia au creat, după criza rachetelor din Cuba, în 1962, o legătură telegrafică permanentă între forţele lor armate, cunoscută sub numele ,,telefonul roşu“.

Gral(r)dr ec Forin NAHORNIAC

De la Iliescu la Băsescu: femeile și masculul Alfa (episodul 1, Corina Crețu)

Favorite ale foștilor și actualilor președinți și premieri se află pe primele locuri ale listelor europarlamentare, alături de femei independente și puternice, într-o cursă în care pentru prima dată li se oferă întâietate în politică doamnelor.

Corina Crețu, pupila fostului președinte Ion Iliescu, se află în fruntea listei de candidați PSD pentru alegerile europarlamentare. Este disciplinată, supusă și consecventă. Ion Iliescu a descoperit-o la începutul anilor ’90, când era ziaristă începătoare, și a plăcut-o fiindcă era politicoasă, nu punea niciodată întrebări enervante și nu doar că nu se pierdea cu firea când vedea oameni importanți, ci avea chiar o slăbiciune față de cei cu funcții mari, slăbiciune care a fost scoasă probabil la suprafață de amici de partid, atunci când ea aspira să fie ministru de Externe. Corespondența privată dintre Corina Crețu și Colin Powell, fostul șef al diplomației americane, în care doar ea era insistentă și îi trimitea fotografii în costum de baie, a fost însă pusă sub semnul întrebării de Mihai Pacepa într-o altă cheie: „Să fi fost cochetăriile sale cu Corina Crețu scheletul din dulapul lui Powell, din cauza căruia acesta a refuzat cu încăpățânare să candideze la președinție? Să fi fost doar un flirt neînsemnat, pe internet, între un oficial al SUA și o tânără blondă socialistă, agent al unei alte țări? Sau a fost o operațiune pentru recrutarea și compromiterea generalului Powell, care ar fi fost una dintre cele mai îndrăznețe acțiuni de subminare a securității SUA?“ (wnd.com).

Mihai Pacepa, adjunct al spionajului ceaușist și cel mai mare defector plecat din Est spre Vest în timpul Războiului Rece, amintea în perioada scandalului Powell-Crețu că tatăl ei „a fost un comunist care a studiat la Moscova“, iar ea ar fi fost transformată într-o „rândunică“ de serviciile secrete autohtone în perioada de început a anilor ’90, când acestea ar mai fi răspuns cererilor Rusiei.  Ipoteza lui Pacepa nu a fost, totuși, demonstrată. Poate a fost vorba doar despre admirația nestăpânită a unei politiciene de stânga pentru un american conservator.  Nu poți pune o etichetă cuiva doar prin prisma unei relații neconsumate.      Corina Crețu este o femeie frumoasă, care știe să-și etaleze cu eleganță rochiile și taioarele roșii și care se învârte de 20 de ani în lumea politicii internaționale, unde a fost introdusă de părintele ei spiritual, Ion Iliescu. Așa l-a cunoscut și pe fostul ei prieten, pe vremea când acesta era decan la Centrul de Relații Strategice „George C. Marshall“ din Garmisch-Partenkirchen (Germania), și a reluat apoi legătura cu el când a fost mutat la Bruxelles, cu rang de consilier al secretarului general NATO.

Capacitatea ei de a se relaționa îi este de mare folos în ascensiunea politică, dovadă că a reușit să devină vicepreședinta grupului socialist din Parlamentul European, pentru ca nimeni să nu mai poată spune că ea a crescut doar pe spezele lui Iliescu. Activitatea sa în Legislativul de la Bruxelles este însă mai degrabă ideologică, iar pe pagina electronică a Parlamentului European are înregistrat doar un raport în calitate de raportor, referitor la „Autoritățile locale și societatea civilă: Angajamentul Europei față de sprijinirea dezvoltării durabile“ și alte trei în calitate de raportor alternativ. Pentru ultimii cinci ani petrecuți la Bruxelles ar putea părea prea puțin, dacă nu ținem cont de preocupările politice și de dorința de a ajunge cât mai sus în ierarhia stângii europene. Acesta ar putea fi motivul pentru care PSD i-a oferit primul loc pe listă.

                                                                                                                                          Florin NAHORNIAC

Coreea de Nord: Ministrul apărării a fost executat (agenția Yonhap)

Ministrul nord-coreean al apărării, Hyon Yong-Chol, a fost executat pentru lipsă de loialitate și de respect față de liderul nord-coreean Kim Jong-Un, au anunțat miercuri serviciile secrete sud-coreene, citate de AFP.

Sute de responsabili ai regimului de la Phenian au asistat pe 30 aprilie la execuția acestui ministru, a afirmat la Seul Han Ki-Beom, director adjunct al serviciului informațiilor naționale (NIS) în fața unei comisii parlamentare, potrivit agenției sud-coreene de presă Yonhap.       Conform sursei amintite, lui Hyon Yong-Chol, care a fost ministru al forțelor armate în urmă cu aproape un an, i s-a reproșat că a ațipit în cursul unor festivități militare și că i-a răspuns lui Kim Jong-Un în repetate rânduri.                 Han Ki-Beom a precizat comisiei parlamentare că Hyon Yong-Chol a fost ucis cu o rachetă antiaeriană, o metodă de execuție citată în mai multe rapoarte neconfirmate și rezervată demnitarilor cu rang înalt ca exemplu.

Condamnarea lui Liviu Dragnea va fi prezentată ca un act de MARE curaj şi eroism naţional în lupta cu Băsescu

Condamnarea lui Liviu Dragnea va fi prezentată ca un act de eroism în lupta cu Traian Băsescu. Fac această precizare pentru că Victor Ponta nu-i va cere demisia din funcțiile deținute în PSD și în Guvern pentru că aşa cum este turcul tot aşa este şi pistolul. Adică nişte impostori, nişte mafioţi politici dar şi escroci politici. De fapt uitaţi-vă la mutra lui Dragnea dacă nu-I aşa şi cine se aseamănă se adună.

Această primă sentință nu are mare efect. Domnul Dragnea nu va vizita arestul, deocamdată, să vedem evoluțiile în continuare, la recurs unde procurorii DNA au făcut recurs..

În PSD această sentință nu influențează imaginea lui Liviu Dragnea, va fi prezentată ca un act de eroism în lupta cu Băsescu, în 2012, a domnului Dragnea, care a căzut victimă devotamentului său pentru partid”, au fost afimaţiile unor jurnalişti.      Sentința are importanță în ceea ce privește referendumul din 2012.       Înalta Curte afirmă că acolo s-au produs fraude. S-a produs încălcarea secretului votului, ceea ce schimbă perspectiva în legătură cu ce s-a întâmplat atunci. a menționat.                                                     De fapt nimeni nici măcar Victor Ponta sau altcineva nu-i va cere niciodată demisia iar vina o are tot Traian Băsescu că nu s-a lăsat demis sau dat afară de la Cotroceni.         Mă întrebat dacă Victor Ponta are vreo obligație morală în privința acestei condamnări, şi vă răspund tot eu „evident că da”, dar că nu-și va respecta aceste obligații.      Ţin să precizez în cazul acesta nici măcar Ponta nu-şi va da demisia. Nici vorbă de așa ceva. Plecarea lui Liviu Dragnea din numărul 2 în PSD, funcție administrativă care este foarte puternică, strâns legată de aparatul din teritoriu, nu este câtuși de puțin un avantaj pentru PSD. Dragnea este un factor extrem de puternic în menținerea coeziunii aparatului din teritoriu. Nu este simplu să înlocuiești un om cu asemenea experiență, de tot soiul, în manevrele din teritoriu într-un partid ca PSD. Și nu are înlocuitor. Mai degrabă asta e problema domnului Ponta, nu că-și va da  demisia”.

Pe de altă parte, această condamnare nu  poate fi exploatată de adversarii politici deoarece şi ei au fost părtaşi la aceast lucru.. Un an cu suspendare este practic nimic. Este o dojană din punct de vedere simbolic, imagistic”. Principala importanță a sentinței este confirmarea că un lider de asemenea rang a fost implicat în fraudarea referendumului.

Florin NAHORNIAC

Cadrilater, istoria ascunsă a unor graniţe semnate cu sânge – pământul românesc smuls Dobrogei de Marile Puteri

„Cadrilater este o noţiune mai mult de dicţionar şi de geometrie decât de geografie. În fapt, Cadrilaterul este o parte indestructibilă a Dobrogei“, caracterizează atât de frumos partea de sud a Dobrogei prof.dr.univ. Gheorghe Dumitraşcu. Partea de sud a Dobrogei, care se întinde peste 7.000 de kilometri pătraţi, şi unde trăiesc peste 400.000 de suflete, este formată din judeţele Durostor şi Caliacra. Principalele oraşe din această zonă sunt Silistra, Turtucaia, Dobrici (Bazargic), Balcic şi Cavarna. Ţinutul românesc este acum al vecinilor bulgari. Profesorul de istorie Gheorghe Dumitraşcu spune că România a fost victima, şi în acest caz, a Marilor Puteri, care au încercat să împartă şi „varza“ şi „capra“, dar varza“ şi „capra“ nu erau neapărat România şi Bulgaria. Istoria Dobrogei Partea de sud a Dobrogei a avut de-a lungul istoriei soarta întregii provincii dintre Dunăre şi Mare. Din secolul VIII î. Hr, litoralul a fost colonizat de greci, şi au fost întemeiate cetăţile port: Histria, Callatis şi Tomis. În anul 55 î. Hr., Dobrogea şi cetăţile greceşti au fost înglobate în statul dac al lui Burebista, iar ulterior au trecut sub stăpânire romană. După scindarea Imperiului Roman, Dobrogea a intrat în coponenţa Imperiului Roman de Răsărit, denumit apoi „Imperiul Bizantin“. În 1388, Mircea cel Bătrân a alipit acest ţănut Ţării Româneşti. Sultanul Mehmet I a cucerit Dobrogea, iar Ţara Românească a rămas doar cu Delta Dunării.

MAI 2 cu 1 img 2Dobrogea a intra sub stăpânirea otomană. Istoricii încă nu sunt unanimi în a stabbili data la care Dobrogea a intrat sub stăpânirea turcilor. Unii spun că ar fi anul 1416, alţii merg cu patru ani mai târziu. Alţi istorici spun că Dobrogea a intrat treptat sub stăpânirea otomană. Profesorul Dumitraşcu spune că România a avut autoritate asupra acestui ţinut din anul 1859, când Bulgaria practic nu exista. Era vorba de o autoritate pe plan al relaţiilor internaţionale, al învăţământului. Dobrogea a devenit parte a României după Războiul de Independenţă. Prin decizia Congresului de la Berlin, s-a specificat ca linia de frontieră a României cu Bulgaria să pornească în continuarea Dunării, astfel încât să cuprindă populaţia compact românească din aceste zone, iar partea de sud, Cadrilaterul, a revenit Bulgariei, scrie www.infodobrogea.ro. Graniţele, semnate cu sânge şi cu cerneală Despre tratativele româno-bulgare în scopul rectificării graniţei dintre cele două ţări din toamna anului 1912 şi în primăvara anului următor aflăm din lucrarea reputatului profesor dr. Lascu Stoica intitulată „Geopolotică regională – Dobrogea de sud în contextul anului 1913. Mărturii de epocă“  La 29 ianuarie 1913 s-a semnat un protocol la Londra în care reprezentantul României propunea ca noua linie de graniţă între România şi Bulgaria să plece de la un punct ce se va fixa la vest de Turtucaia şi să ajungă la Balcic pe Marea Neagră, inclusiv acel oraş. Reprezentantul Bulgariei a replicat, spunând că solicitarea României nu poate fi luată în considerare, propunând în schimb dărâmarea forturilor dimprejurul Silistrei şi rectificarea celor două triunghiuri din mijlocul liniei de fruntarie, care intrau în Dobrogea românească, precum şi un alt triunghiu care are ca bază pe ţărmul Mării Negre o linie lungă de cinci până la şase kilometri de la fruntaria actuală.

Fireşte că aceste propuneri nu puteau fi luate în considerare de către România – ţară sud-est europeană ce se profila ca un factor tot mai determinant în asigurarea stabilităţii şi echilibrului în această parte a Europei.  Proces-verbal al Tratatului de la Craiova FOTO www.istoriepescurt.ro Cererea maximă era traseul Turtucaia-Balcic, iar cea minimă traseul Silistra-Balcic, cu anexarea celor două oraşe la România”. Păstrând o atitudine energică, guvernul român acceptă mediaţia Marilor Puteri, noile tratative având loc în capitala Rusiei în prima parte a anului 1913. Se ajunge, astfel, la arbitrajul Puterilor Europene (Anglia, Germania, Franţa, Austro-Ungaria, Italia, Rusia), care „ţinând seama de justele revendicări ale României, a decis „Oraşul Silistra trebue dat României. Noua frontieră româno-bulgară va pleca dintr-un punct pe Dunăre, cam la 3 km spre Apus de periferia Silistrei, va tăia drumul Şumlei, după aceea drumul Varnei tot la 3 km de periferia oraşului şi va ajunge la frontiera actuală”. În perioada 1913 – 1940, s-a produs o colonizare firească a Dobrogei de Sud. Aici au venit aromâni, transilvăneni şi colonişti. Aici, păstorii din Carpaţi îşi aduceau oile la păscut. „Aci, în secoli trecuţi, sub stăpânirea turcească, creşteau ierburi înalte cât călăreţul şi îşi MAI 2 cu 1 img CADRILATER.jpg 3purtau turmele ciobanii ardeleni până la valurile mării. Azi ondulează în frumoasa lună mai, până în zări, ca valurile apei, câmpiile de cereale ale hărniciei româneşti. Acesta este grânarul Dobrogei“, scria Constantin Brătescu în 1938. „Noua Românie“ A umat o perioadă de glorie a Dobrogei de Sud sau cum i se mai spunea „Noua Românie“. I. Irimescu-Cândeşti, redactor la „Viitorul” a scris „Pe drumurile Cadrilaterului“. „Înaintea ochilor ni se deschide (pe când se traversa Dunărea, spre Turtucaia – n.n.) o panoramă de o rară frumuseţe, ceea ce face pe ataşatul militar al Angliei, să exclame cu o vădită bucurie: «Ce frumoasă e noua Românie!!». Orăşelul întins pe malul Dunărei care se ridică ca o masă oblică, se oglindeşte în undele ei. Tricolorul românesc răsare înfipt în nu ştiu ce clădire, stăpânind întinderile până departe, glăsuind către cei de pe malul vecin «Deacum sunteţi voi stăpâni aici»” . În 1913, Turtucaia avea 12.000 locuitori (6.500 români, 3.500 turci, iar restul bulgari şi alte etnii) şi reporterul consemnează informaţii preţioase pentru realităţile etnopolitice ale oraşului, pe baza mărtuiriilor unei notabilităţi locale: „Hogea, care primise să vie în mijlocul nostru, ne spune, printr-un tâlmaciu, că în Turtucaia sunt două moschei. Românii, cari sunt în majoritate, au şi ei o biserică …, adică au avut, căci în anul 1900 le-a furat-o bulgarii“. El stă de vorbă şi cu localnicii. Iată cât de frumos relatează el întâmplarea: Cum şedeam la cafenea, văd venind de pe o stradă lăturalnică, un soldat bulgar, cu mâna stângă înfăşurată în cârpe. M-am dus spre el. Era un tânăr de statură mijlocie, îndesat şi bine legat. Faţa lui rotundă, cu ochii mari, negri, era rumenită de arşiţa soarelui. Era îmbrăcat cu pantaloni soldăţeşti, fără tunică, încălţat cu opinci şi pe cap avea o şapcă militărească. – Eşti bulgar?… – Nu… Mi-s român, îmi răspunse el, uitându-se lung la mine. – Eşti rănit în războiu? – Da… Mi-a intrat un glonţ în mână … – Nu cumva eşti prizonier … – Nu ştiu ce este aia … – Prins de noi … – Nu! Eu m-am luptat la graniţa sârbească. – Ei…, cum a fost p’acolo? – A fost bătălie mare, domnule. De la noi s-au răpus mulţi de tot. Eu zic că s-or fi răpus mulţi şi de la sârbi. Eu m-am luptat şi cu turci, da…, mai la urmă. – Şi cum ţi-au dat drumul să pleci? – Au plecat ei alţii, cari nu erau deloc răniţi, dar eu … Uite, mâna asta stângă nici no simt… – Cum ai venit de acolo? – M-am îmbarcat pe vaporul austriac. – Cine-ţi îngrijeşte mâna? – „Doftorul” care e cu soldaţii noştri aici. – Adică soldaţii noştri!? – Da, ai noştri. Păi eu nu sunt tot român, ca d-ta!? (subl.n.). – După ce ţi-o trece, te mai duci să te mai lupţi? – Unde, la bulgari? Nu-mi pasă de ei… Dacă mi-o trece, mă duc cu armata românească să bate pe bulgari. Eu le ştiu seama acum. – Îţi pare bine c-am venit noi aici? – Cum să nu, domnule.

Doar ne-am săturat de stăpânirea bulgărească… (subl.n.). Şi-n vorbele românului care-şi vărsase sângele luptând pentru asupritorii lui, era atâta bucurie, că de acum înainte, de va mai fi nevoie să-şi verse acest sânge, şi-l va vărsa cu drag pentru neamul şi ţara lui strămoşească. În timp ce vorbeam, aruncându-şi ochii la mâna înfăşurată în cârpe pătate de sânge, o mânie ciudată i se aprinse în ochi, şi tremurând de durere grăi plin de amărăciune: «M-am sluţit luptând pentru străini… De…, dacă n-aţi venit mai devreme! …». Ne uitam lung unul la altul: eu fără să ştiu ce să-i răspund la vorbele lui mustrătoare, el poate aşteptând răspunsul meu. Apoi mi-am luat ziua bună de la el şi am plecat după tovarăşii mei. Deşi mă despărţisem, totuşi simţeam înţepătura privirilor lui mustrătoare, iar în urechi îmi răsunau cuvintele amare şi dojenitoare: «De…, dacă n-aţi venit mai de vreme!»” Refugiaţi din Cadrilater FOTO www.istoriepescurt.ro Şabla, pământ românesc Profesorul R.I Călinescu, care a cutreierat Dobrogea la începutul secolului al XX-lea, ne-a lăsat o imagine frumoasă de epocă a acestui ţinut din care făcea parte la acea vreme şi Cadrilaterul. Toate poveştile le-a adunat în cartea „Cutreerând Dobrogea meridională“, publicată la Editura „Adeverul SA“. Un scurt popas l-a făcut la Şabla, despre care spune „acest colţ de pământ românesc merită toată osteneala, fiind unul din cele mai frumoase din ţara noastră. Într-adevăr, coasta sa este cea mai variată şi mai plină de aspecte pitoreşti de pe tot litoralul nostru, de la Bugaz la Ecrene. El a ajuns şi la Capul Caliacra, unde s-a strecurat prin peşterile troglodiţilor şi a descoperit vipere cu corn. A admirat apoi „Poarta celor 40 de fete“. Legenda spune că de pe stânca s-ar fi aruncat demult 40 de fete ale cetăţii, legate una de alta cu cozile de păr, preferând să fie înghiţite de valurile mării dect să cadă în mâinile duşmanilor care pătrunseseră în cetate. Pe cocoaşa cămilelor de la Duranlar O ia apoi spre apus, cu trăsura şi ajunge în satul Duranlar. Aici a descoperit cămilele bactriane (cu două cocoaşe), deţinute de Z. Holevici. „Văzute printre tufele de scaeţi un puternic sentiment exotic începe să ne cuprindă. Parcă ne-am afla în stepele MAI 2 cu 1 CADRILATER img 2Asiei. Oprim trăsura la oarecare distanţă, penru ca aceste ciudate fiinţe, cu aspect de animale apocaliptice, să nu se sperie de cai. Sunt în total cinci: un bărbat tânăr, trei femele, dintre care una bătrână şi chioară, şi un pui de sex masculin. Pasc liniştite şi cu vădită plăcere scaeţii câmpului, fiind păzite de un turculeţ cu fes. (…) Vocea cămilei bactriane este un urlet înfricoşător, greu de descris, format în acelaşi timp din grohăituri, strigăte, behăituri, behăituri, urlete, toate laolaltă. Altădată, numărul cămilelor de la Duranlar ajungea la 23 de capete. Au pierit însă din cauza consanguinităţii şi doar aducerea unui mascul le-ar fi putut salva. Pofesorul cerea atunci ca statul să se implice pentru salvarea cămilelor din sudul Dobrogei. 1940, anul în care am pierdut o parte din Dobrogea Armata bulgară intră în Cadrilater FOTO istoriepescurt.ro

Cadrilaterul a rămas în componenţa României până în 1940. În acel an, reprezentantul german în România a informat guvernul român că trebuie să cedeze Bulgariei întreg Cadrilaterul, ca urmare a întâlnirii din 15 iunie 1940 de la Berchtesgaden dintre Hitler şi primul ministru bulgar. Guvernul român a făcut demersuri la Sofia pentru începerea de negocieri. Tratativele au început la Craiova pe 19 august. La poarta Palatului Jean Mihail (actualul Muzeu de Artă) din Craiova, unde se ţineau şedinţele, aşteptau cu nerăbdare rezultatele tratativelor, sute de dobrogeni macedoneni. În ziua de 7 septembrie, generalul Ion Antonescu a dat un ordin telefonic prin care a cerut să se iscălească „tratatul“ de cedare a Cadrilaterului, lucru care s-a făcut imediat. Actul a fost semnat de un membru al delegaţiei, şi nu de Alexandru Cretzianu, şeful părţii române la tratative, cel din urmă refuzând categoric. La 13 septembrie 1940, Ion Antonescu a ratificat tratatul de cedare a sud-estului Dobrogei, aflăm de pe www.istorie-pe-scurt.ro. În perioada comunistă, îşi aminteşte profesorul Gheorghe Dumitraşcu, Nicolae Ceauşescu a interzis ca în scrierile istorice să se folosească denumirile de „Silistra“, „Bazargic“, în genetal de localităţile bulgăreşti. „Făceam compromisuri şi nu amintem niciodată de «românii din Silistra sau Silistra»“, ne spune Gheorge Dumitraşcu. El spune că la Paris apăruse o lucrare despre istoria românilor scrisă de un ungur şi ei nu aveau cum replica. „La un moment dat se vorbea despre o localitate bulgărească în Dobrogea, iar despre români nu se amintea nimic. Ce se întâmplase? În 1828 populaţia românească se retrăgea şi ei poposiseră lângă un sat şi astfel procentul era de 600/0“, dezvăluie istoricul. Balcic, istorie în limba română  Balcicul este, de departe, cea mai frumoasă amintire a României. Aici regina Maria şi-a ridicat un castel şi şi-a amenajat cea mai frumoasă grădină. Cunoscut şi sub denumirea de „cuibul liniştit”, castelul era reşedinţa de vară preferată a reginei. Castelul impresionează prin simplitate – pereţi văruiţi în alb, uşi masive din lemn, oglinzi, scaune, şemineu. Baia, construită în stil arab, a fost păstrată intactă din perioada reginei Maria. De pe balcon, se văd marea şi oraşul.

Iată că Victor Ponta minte, minte şi iar minte. VERDICT al Curţii de Apel Bucureşti. Judecătorii ÎL OBLIGĂ pe Victor Ponta să respecte legea şi să organizeze alegeri parţiale în 17 colegii

Curtea de Apel Bucureşti a decis că guvernul Ponta a încălcat legea şi nu a organizat la termen alegerile parlamentare parţiale în colegiile rămase vacante. Decizia nu este definitivă, ea putând fi contestată. Instanţa obligă ,,pârâtul să procedeze la stabilirea datei organizării alegerilor parlamentare parţiale” în 17 colegii de deputat şi senator. PNL a dat în judecată guvernul Ponta pentru că nu respectă termenele legale privind organizarea alegerilor parţiale locale şi parlamentare. Este cea de-a doua instanţă din România care confirmă că Guvernul Ponta încalcă discreţionar legea, după decizia Curţii de Apel Cluj. Preşedintele Iohannis a criticat refuzul guvernului de a organiza alegeri, afirmând că ”abordarea este greşită” şi că Executivul trebuie să organizeze alegeri. AEP a înaintat mai multe date pentru alegerile parţiale, dar ele au fost ignorate de Ministerul de Interne. Motivele guvernului sunt: ţara nu are bani pentru alegeri, nu sunt oportune şi nu există sancţiuni dacă Guvernul nu le organizează.

PNL a dat în judecată guvernul Ponta în februarie 2015 la Curtea de Apel – secţia contencios, dar decizia a fost dată în urmă cu două zile – 19 mai. În minuta instaţei se precizează: ”obligă pârâtul(Guvernul României -n.r.) să procedeze la stabilirea datei organizării alegerilor parlamentare parţiale în următoarele circumscripţii electorale”, fiind enumerate 17 colegii de senator şi deputat rămase vacante. Deşi decizia instanţei din Bucureşti nu este definitivă, este a doua instanţă care decide că guvernul a încălcat legea prin refuzul de a organiza alegeri, după Curtea de Apel Cluj.

În motivarea deciziei de la Cluj privind postul de preşedinte al CJ Cluj, se precizează că guvernul Ponta a făcut ”un exces de putere” când nu a organizat alegerile parţiale locale.

PNL a contestat la Bucureşti şi neorganizarea alegerilor parţiale locale în mai multe judeţe, dar sentinţa a fost amânată pentru săptămâna viitoare.

Autoritatea Electorală Permanentă precizează într-un răspuns acordat gândul sub semnătura preşedintei AEP, Ana Maria Pătru, că a informat periodic Guvernul cu privire la vacantarea mandatelor de parlamentar, preşedinte de CJ sau primar, propunând date pentru care se pot organiza alegeri parţiale pentru acestea. De fiecare dată, propunerea AEP a fost ignorată de Guvern, deşi premierul Ponta vorbeşte constant despre rolul acestei Autorităţi, care ar trebui să se ocupe la alegerile viitoare şi de votul din Diaspora.
„Autoritatea Electorală Permanentă a propus data de 22 martie 2015 pentru organizarea de noi alegeri parţiale locale şi parlamentare. Precizăm că în cazul alegerilor locale parţiale, data de 7 iunie 2015 este ultima dată posibilă pentru organizarea şi desfăşurarea acestora, iar proiectele de hotărâri ale Guvernului ar trebui adoptate astfel încât să intre în vigoare la data de 4 mai 2015”, se precizează în documentul obţinut de gândul de la AEP.
Cu toate acestea, Guvernul condus de Victor Ponta nu a emis nicio hotărâre până în prezent, deşi ar trebui organizate alegeri parţiale locale pentru funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean în Botoşani, Neamţ, Vâlcea, Mehedinţi, Cluj şi Brăila, şi pentru primăriile Sibiu, Râmnicu Vâlcea şi Piatra Neamţ.
Preşedintele Klaus Iohannis a declarat în această săptămână că abordarea guvernului este greşită.
,,Ar fi trebuit să organizeze alegeri parţiale în toate localităţile şi judeţele unde persoanele care au fost pe funcţie au părăsit din varii motive aceste funcţii”, a spus Iohannis de la tribuna Palatului Cotroceni.

Cum îl contrazice premierul Ponta pe candidatul Ponta

Premierul Ponta a declarat că va organiza alegeri doar dacă va decide o instanţă, nu pentru că aşa scrie în lege. În 2012, pe când se afla în opoziţie avea însă un alt punct de vedere.   ,,Opinia noastră este că România nu trebuie să stea tot timpul în alegeri, ci trebuie să ai date în care strângi mai multe tipuri de alegeri şi în felul acesta economiseşti bani şi fereşti societatea de o campanie electorală neîntreruptă. Deci strict politic, PSD-ului i-ar conveni să organizeze alegeri pentru că cel puţin două din trei le-am câştiga. Dar aici nu este vorba de un interes politic, aici e vorba dacă facem în fiecare săptămână şi ţinem ţara tot timpul în alegeri pentru un mandat care se termină peste un an. Poate reuşim să schimbăm legea pentru un mandat de patru ani, atunci la anul nu mai organizăm. De muncit când mai muncim dacă stăm tot timpul numai în alegeri”, a fost motivaţia oferită de prim-ministru în februarie 2015.     Aceasta este opusul a ceea ce promova pe când se afla în Opoziţie acelaşi politician: Victor Ponta.

,,Vom acţiona împreună cu ONG-urile pentru a obţine pe calea instanţelor alegeri parţiale în cele trei colegii de deputat şi două de senat în care Guvernul Boc era obligat conform legii actuale în vigoare să organizeze alegeri parţiale (…) Guvernul Boc nu a aplicat legea, nu a emis hotărâri de Guvern, nu a organizat alegeri (…) vom acţiona atât în instanţa civilă, pentru ca instanţa să oblige guvernul să organizeze alegeri, să respecte legea de fapt, dar şi din punct de vedere penal, faptul că un prim-ministru, oricum s-ar numi acesta, refuză să respecte o lege a ţării este o încălcare şi a legii penale”, afirma la o conferinţă de presă a USL din ianuarie 2012 Victor Ponta.

Colegiile unde ar trebui organizate alegeri parlamentare parţiale:

Circumscripţia Electorală nr.18 Galaţi-Colegiul Uninominal nr.5
(colegiu devenit vacant după ce Dan Nica – PSD a renunţat la funcţia din Parlamentul României pentru cea din Parlamentul European)

Circumscripţia Electorală nr.42 Bucureşti-Colegiul Uninominal nr.15;
(colegiu devenit vacant după demisia lui Alin Petrache – PSD)

Circumscripţia Electorală nr.4 Bacău-Colegiile Uninominale nr.4 şi 9;
(colegiul 9 din Bacău a devenit vacant după demisia lui Viorel Hrebenciuc din Camera Deputaţilor; colegiul nr. 4 a devenit vacant după demisia lui Damian Drăghici UNPR – grup PSD, devenit europarlamentar)

Circumscripţia Electorală nr.10 Buzău – Colegiile Uninominale nr.l şi 5;
(colegiul nr. 1 a devenit vacant după demisia lui George Scutaru – PNL din Camera Deputaţilor pentru a deveni consilier prezidenţial; colegiul devenit vacant după încetarea mandatului de drept a lui Gheorghe Coman – PC, condamnat la închisoare cu executare)

Circumscripţia Electorală nr.ll Caras Severin – Colegiul Uninominal nr.2;
(colegiul rămas vacant după demisia senatorului Iosif Secăşan – PNL)

Circumscripţia Electorală nr.15 Covasna – Colegiul Uninominal nr.2;
(colegiul rămas vacant după demisia deputatului UDMR Olosz Gergely)

Circumscripţia Electorală nr.16 Dâmboviţa – Colegiul Uninominal nr.2;
(colegiu devenit vacant după condamnarea lui Sorin Roşca Stănescu la închisoare cu executare în octombrie 2014)

Circumscripţia Electorală nr.17 Dolj – Colegiile Uninominale nr.l, 2 şi 8;
(colegiul 8 Camera Deputaţilor a devenit vacant după ce Ştefan Stoica – PDL a fost declarat incompatibil, colegiul 2 a devenit vacant după ce deputatul PSD Nicolae Vasilescu a fost condamnat la închisoare cu executare în 2013, colegiul 1 a devenit vacant după condamnarea deputatului Gheorghe Neţoiu – PPDD – martie 2014)

Circumscripţia Electorală nr.22 Hunedoara – Colegiul Uninominal nr.l;
(colegiu devenit vacant după demisia senatorului PSD – Toni Greblă)

Circumscripţia Electorală nr.23 lalomiţa – Colegiul Uninominal nr.l;
(colegiul devenit vacant după decesul senatorului Ştefan Stoica – PSD)

Circumscripţia Electorală nr.24 laşi – Colegiul Uninominal nr.2;
(colegiu devenit vacant după demisia lui Vasile Mocanu – PSD)

Circumscripţia Electorală nr.28 Mureş-Colegiul Uninominal nr.3;
(colegiu devenit vacant după ce senatorul Akos Mora – PNL a fost declarat definitiv incompatibil în noiembrie 2014)

Circumscripţia Electorală nr.40 Vrancea-Colegiul Uninominal nr.4;
(colegiu eliberat de Miron Mitrea – PSD prin demisie la începutul anului înainte să fie condamnat la închisoare cu executare)

Florin NAHORNIAC

DESPRE CE NU SE SCRIE ȘI NU SE MAI VORBEȘTE, AZI, ÎN ROMÂNIA POSTDECEMBRISTĂ? ADEVĂRURI TRECUTE SUB TĂCERE!

De pildă, nu se mai scrie și nu se mai vorbește despre acel adevărat document pentru istoria noastră ardelenească, postdecembristă, numit „Raportul Comisiei Parlamentare de audiere a persoanelor care, după 22 decembrie 1989, au fost nevoite să-și părăsească locul de muncă și domiciliul din județele Harghita și Covasna”, dar, mai ales, despre crimele abominabile atunci comise pe acolo! S-a scris puțin, cu rezerve nejustificate prin nimic, după decembrie 1989, despre crimele de la 1848-1849, când 40.000 de români ardeleni au fost uciși de „tribunalele de sânge” ale lui Kossuth, când 300 de sate, biserici și mănăstiri ale românilor au fost incendiate și rase de pe fața pământului, despre crimele bestiale comise de armata horthystă, sprijinită și de o parte a populației maghiare, la Ip, Trăznea, Mureșenii de Câmpie, Sucutard, Prundu Bârgăului, Aita Seacă, Moisei, Sărmașu! Din păcate, ultima prigoană horthystă în Transilvania nu s-a oprit doar la anii Diktatului de la Viena (august 1940 – octombrie 1944)! A continuat prigoana românilor din Harghita și Covasna, începută încă dinainte de 1848-1849, reluată pe timpul diktatului amintit, apoi în decembrie 1989!

În decembrie 1989 – și după aceea -, în mai multe localități din județele Harghita, Covasna și Mureș, au avut loc acțiuni cu caracter extremist, crime oribile, amenințări și presiuni care au determinat plecarea din aceste zone a mii și mii de români, victime ale prigoanei maghiaro-secuiești. Crime, după scenarii barbare, agresiuni verbale și fizice, devastarea și incendierea locuințelor românilor, ale bunurilor materiale, toate au fost cuprinse în „strategia” și „tactica” revizionistă ungară, ca program la ordinea zilei, prin scenarii de culise și de acțiune, confirmând caracterul agresiv al celor care doreau și doresc refacerea Ungariei Mari!

Din păcate, cum mărturisea la vremea aceea profesorul Valer Vodă, unul dintre cei alungați de acolo, „Parlamentului României i-a trebuit un an de zile să ia act de această stare dramatică de acțiuni antiromânești, prin care era călcată în picioare demnitatea unui popor de către minoritatea maghiaro-secuiască, urmărind, din nou, maghiarizarea românilor din zonă, acolo trăitori”, de când lumea. O dovedesc și cele 34 de cetăți și tezaurele dacice, „de la începuturile formării unui popor ca limbă și neam.” Parlamentul României cu greu s-a lăsat convins că, în decembrie 1989 și după aceea, a fost declanșată o teroare maghiaro-secuiască împotriva românilor din zonă, nevoiți să-și părăsească locurile de muncă și domiciliul în urma manifestărilor naționalist-șovine ale minorității, să-și piardă toată agoniseala muncii lor de o viață, de neconceput într-un stat de drept, stat democratic european.

Luând act de toate acestea, de încălcarea flagrantă a drepturilor omului, abia la 31 decembrie 1990, deci după un an, Parlamentul a hotărât înființarea acelei Comisii de audiere, formată din 25 de senatori și deputați de la FSN, PNL, UDMR, PUNR, PNȚCD.

Ce au constatat membrii Comisiei? „Încă din primele zile (….), în cele două județe s-au comis atacuri asupra unor sedii de miliție și de securitate, fiind distruse, parțial sau în totalitate, 38 dintre acestea. (…) Primii asupra cărora secuii și maghiarii și-au vărsat furia au fost milițienii și securiștii, care, deși nu au reacționat prin folosirea armamentului din dotare, au fost molestați, batjocoriți, omorâți în mod bestial. Li s-a dat foc la case, li s-au ars bunurile pe care le posedau sau le-au fost furate (…)”. Acte de vandalism, crime, nepedepsite! Românii din instituțiile și întreprinderile de acolo au fost imediat înlăturați, în locul lor fiind numiți maghiari și secui, principalul criteriu de selecție fiind apartenența etnică, din păcate, nu cea a competenței profesionale! „Noaptea secuiască” făcea ravagii în mijloc de Românie, prin „purificarea zonei de orice element românesc”, românii fiind obligați să plece, sub permanentă amenințare, presiune, timorare. Desființarea, în școli, a catedrelor cu predare în limba română, alungarea preoților români, discriminări în spitale, distrugerea și profanarea unor monumente dedicate Armatei Române, eroilor români, ale unor personalități de seamă, vandalizarea unor școli, cimitire, instituții ale Statului Român aveau loc la Covasna, Baraolt, Zăbala, Odorhei, Frumoasa, Lutița, Sânmartin, Toplița, Miercurea Ciuc. Formele de manifestare violentă ale maghiarilor și secuilor, mai ales după constituirea unor organizații antiromânești, iredentiste, neorevizioniste, s-au intensificat, prin alte metode, deși, după declarația televizată a lui Domokos Geza, se spera ca ele să înceteze. În intervale scurte, la adunări publice erau scandate lozinci cu conținut incitator, antiromânesc: „Jos românii!”; „Afară din Ardeal!”; „Ardealul – pământ secuiesc și unguresc!”; „Covasna – fără români împuțiți!”; „Ardealul autonom!”.

După cum se poate constata, încă de pe atunci încolțea gândul otrăvit, autonomist, al așa-zisului ținut Secuiesc! Violențe, atrocități, acte nejustificate, naționalist-șovine antiromânești, atmosferă de nesiguranță, în acel haos fără legi din acele zile! „În Harghita și Covasna au fost omorâte mai multe persoane (…) Au fost uciși și doi maghiari care au încercat să ia apărarea colegilor români, fiind declarați trădători.” Au fost omorâți locotenent-colonelul Dumitru Coman (Odorheiu Secuiesc), plutonierul major Liviu Teofil Cheuchișan (Dealu), maiorul Aurel Agache (Târgu-Secuiesc), plutonierul Gabi Dănilă (Zetea), precum și plutonierul major Ferencz Emeric (Cristuru Secuiesc) și plutonierul Szekely Gavril. Precizăm că niciunul n-a folosit, în niciun moment, armamentul din dotare! Crime oribile, comise în mod bestial, însoțite de injurii și calomnii la adresa românilor în timpul comiterii lor! Lui Aurel Agache, cel cu soție secuiancă, după ce a fost linșat, iar cadavrul i-a fost scuipat și lovit, într-o orbită i s-a pus o monedă, în cealaltă emblema de la caschetă, iar în gură un șobolan. Ritual barbar! Pe Liviu Teofil Cheuchișan (Dealu), care a avut, tot timpul, pistolul asupra lui, dar nu l-a folosit, extremiștii și șovinii beți au încercat să-l jupoaie, cu furculița, și să dea foc cadavrului, în prezența populației din comună, a soției și a celor doi copii mici. Cadavrul a fost aruncat în grădina casei, despuiat, acoperit cu crengi! Apoi au incendiat locuința. Au mai fost maltratați și au suferit traumatisme corporale Alexandru Dobre, Grigore Vasile Cristea, Mihai Selinceanu, Neagoe Deaconu, spitalizarea și tratarea lor însumând 500 de zile. Din posturile de miliție au fost sustrase 468 de arme și 17.832 de cartușe. Au rămas nerecuperate 72 de arme și 15.000 de cartușe! În luna iunie 1990 este distrusă o parte din clădirea Poliției din Miercurea Ciuc, atacată cu sticle incendiare, cu pietre, agresorii fiind furioși că, în România, firma unei instituții a Statului Român a fost scrisă în limba română, clamând: „Iliescu, nu uita! Ardealul nu-i țara ta!”; „Români împuțiți, plecați din Miercurea Ciuc!”; „Afară cu românii de aici!”. A fost profanată statuia lui Mihai Eminescu din Toplița, monumentul eroilor români din Primul și Al Doilea Război Mondial de la Odorhei, Frumoasa, Lutița, Sânmărtin, Ditrău, incendiată statuia Ostașului Român din Voinești.

Li s-a întâmplat ceva indivizilor cu manifestări șovine, acelor separatiști, iredentiști, extremiști, neorevizioniști, care, ieșind în stradă, strigau lozinci incitatoare: „Moarte valahilor!”; „Horthy, Horthy!”; „Trăiască Ungaria!”; „Ardealul la Ungaria!”, pe la Gheorgheni, Cristuru Secuiesc, Târgu-Secuiesc, Baraolt, Șumuleu, Siculeni, Zăbala, Aita Seacă, Valea Strâmbă, inși care urmăresc alipirea Transilvaniei la Ungaria, cu sprijinul Budapestei? Nimic! Totul a fost mușamalizat, timorarea românilor continuând!

După greve și demonstrații organizate de UDMR, unde se cerea limba maghiară, ca a doua limbă oficială în stat, după incitări la violențe și amenințări continue, urma scena din Baraolt, unde Aurel Vartolomeu, Toma Tășnilă, Liviu Baidoc, Remus Docea, funcționari, profesori, directori, prinși și duși cu forța, urcați pe platforma unui camion, supuși calomniilor, înjurăturilor, umiliți, li se striga: „Valahi împuțiți, sunteți vetriști, o să vă jupuim de vii! Să mergem să-i spânzurăm!”. Românii eram puși la „stâlpul infamiei” de cei care susțineau că pace, pe aici, mai poate fi numai dacă „România va fi împărțită în trei principate: Transilvania autonomă, Moldova și țara Românească!”. Așa înțelegeau și înțeleg ei, și acum, caracterul național și unitar al Statului Român!

Situația românilor din zonă s-a înrăutățit și mai mult, în urma amenințărilor peremptorii, a violențelor, mai ales după evenimentele din 15 martie 1990, în contextul unei imposibile solidarizări a românilor din cele două județe. Tot mai dese erau acțiunile separatiste din domeniul învățământului. La Liceul din Baraolt, directoarea Nagy Rozalia le cere tuturor profesorilor români să părăsească școala, urgent, „deoarece nu mai e nevoie de ei!”. Legăturile maghiarilor și secuilor cu românii se țin prin înscrisuri doar în limba maghiară! Hotărârea definitivă a iredentiștilor maghiari și secui era clară: „Nu mai vrem aici profesori români!”. Totul era sub o tensiune apăsătoare! Peste tot, au fost puși directori, inspectori școlari, profesori maghiari sub deviza: „Aici și acum!”! Profesorii și elevii români au fost obligați să părăsească județele Harghita și Covasna, strigându-li-se: „Nu aveți ce căuta aici! Mergeți acasă! Dacă nu părăsiți școala, venim peste voi!”. Asta li se striga profesorilor și elevilor Liceului Pedagogic din Odorhei, de către „europenii” minoritari. Iar dacă românii aveau ceva de spus, de reproșat, li se striga: „Vreți un al doilea Târgu-Mureș?” – cu referire la sângeroasele evenimente din 20 martie 1990. Imediat, unităților școlare li s-au dat noi denumiri: „Gabor Aron”, „Petõfi Sandor”, „Kos Karoly”, în timp ce elevii maghiari învățau că „Ardealul a fost, dintotdeauna, al ungurilor”; „Ungurii vor să fie Ardealul în Ungaria!”. Prin unele școli, elevii maghiari scoteau cuțitul la colegii lor români, care erau loviți de cei care consideră că „limba română este o limbă de asuprire a maghiarilor!”. Tensiuni, demonstrații antiromânești, ură! „Succese” în politica de separare totală a învățământului! Iar domnul ministru Mihai Șora nu le vedea. Păcat. Părtinitor față de maghiari, el punea batista pe țambal!

Preoții au fost, și ei, obligați să-și părăsească, sub amenințare, parohiile lor din Miercurea Ciuc, Baraolt, Vlăhița, Odorheiu Secuiesc, Cristuru Secuiesc, Praid, Ciceu, Gheorgheni, Imper, Făgețel, Borsec, Târgu-Secuiesc, din alte multe localități, geamurile bisericilor ortodoxe au fost sparte cu pietre, cărămizi, bucăți de lemn, înăuntru fiind aruncate păsări moarte. Au fost amenințați cu moartea și obligați să plece din parohiile lor: protopopul Dumitru Gherman, preoții Dumitru Apostol, Nicolae Călugăr, Ioan Tobă, Eugen Micu, Dumitru Merlușcă, Traian Pânzaru, Călin Antal, Victor Bucur, Viorel Mihoc, Ioan Bercu. Amenințați cu moartea, acestora li se striga: „Unde-i preotul român, să-i tăiem gâtul!”; „Unde ești, valah împuțit, îți luăm gâtul, vrem sângele tău și al familiei tale!”. Cumplit! Toate acestea sunt cuprinse în acel „Raport Harghita-Covasna”, despre care, cum spuneam, se vorbește și se scrie azi atât de puțin. Din păcate!

Românii au fost îndepărtați din conducerea primăriilor, prefecturilor, unităților social-economice și a instituțiilor (învățământ, artă, cultură, presă, justiție, sănătate). Amenințări, injurii, calomnii, presiuni! Românii erau alungați din localități din propria lor țară, „din România în România.” Românii pleacă, insultați, cât văd cu ochii, deoarece, prezența lor „nu mai este justificată, deoarece județul a devenit secuiesc!”. Atmosferă insuportabilă. Totul, cu ordin și consultări de la Budapesta!

În zilele lui decembrie 1989, în lunile care au urmat, „europenii” iredentiști, extremiști, șovini, neorevizioniști i-au schimbat pe toți directorii români ai întreprinderilor economice. Directorul Complexului hotelier „Bradul” din Covasna, Portik Lászlo, care închiria spații doar celor veniți din Ungaria, declarând că el nu vrea să mai întâlnească niciun român în hotel și aflând că românii ar vrea să achiziționeze o clădire din apropiere, exclama: „Voi face tot posibilul să dau foc clădirii, iar dacă nu, la nevoie, voi tăia capetele celor care participă la acele întâlniri!”. Astfel de afirmații publice erau făcute în acele zile, ponegrindu-i, amenințându-i și denigrându-i pe români. Ziarele în limba română, și așa puține ajunse acolo, erau cumpărate, „în baloturi”, și arse, acțiunile separatiste ducând la marginalizarea elementului românesc, sub o permanentă presiune, ca românii să învețe maghiara.

În magazine, farmacii, în servicii publice, românii nu mai erau serviți, numai dacă se adresau în limba maghiară. Izolați, acostați, provocați, amenințați, în spitale, în restaurante, cofetării, românii erau supuși unui tratament diferențiat, existând chiar organizații cu misiuni speciale să-i alunge pe românii din cele două județe. „De astăzi încolo, aici vor lucra numai maghiari!” – clamau ei, sub drapelele Ungariei, pe la Zagon, Balvanyos, Odorhei, Miercurea Ciuc, Gheorgheni. Pentru intimidarea românilor au fost folosite cele mai diverse metode: anonime puse în cutiile poștale, însemnarea apartamentelor lor, stropirea cu benzină sau motorină a ușilor, însoțite de îndemnul: „Ai trei zile să pleci! Se zboară foarte ușor de la etajul 10! Mai ai două zile!”. Șovinismul și extremismul, în diverse forme, s-au manifestat, de la amenințarea „Voi ar trebui să fiți puși la zid și împușcați!” la cele „O să-ți stea capul unde îți stau picioarele!”; „Primul cuțit al tău este!”; „Moarte românilor!”. Amenințări adresate mai ales membrilor „Vetrei Românești”, uniune a românilor cu statut perfect legal în România!

Acțiunile provocatoare din 15 martie, apoi cele din 20 martie 1990, de la Târgu-Mureș, au atins acel moment de apogeu, sub acea lozincă tutelară, a acelor zile: „Fără români! Vrem să nu mai vedem picior de român pe aici!”. O lezare a demnității și a sentimentelor naționale ale românilor. Nume de străzi, de școli, de instituții, au fost rapid schimbate, au apărut table indicatoare, peste noapte, în timpul conflictelor interetnice de la Târgu-Mureș au fost întocmite liste cu membrii Vetrei Românești, pentru a fi mai ușor de găsit, în cazul unei răzbunări de tipul „Nopții Sfântului Bartolomeu”. În stațiile CFR din Ciceu, Izvorul Oltului, Sândominic, Sfântu Gheorghe, în autobuze, în trenuri, românii erau agresați, pentru că nu vorbeau ungurește, singura lor „vină” fiind aceea că s-au născut români în țara lor – România! Încât o învățătoare se întreba: „De ce trebuie să ne temem în propria noastră țară? De ce trebuie să vorbim în șoaptă, pentru a nu fi acuzați că suntem români?!”. Nu se știa, în momentul întocmirii Raportului, câți români au fost alungați în acele zile, deoarece evidențele populației din mai multe localități au fost distruse, pentru a putea fi ascuns adevărul. Profesori, preoți, juriști, ingineri, economiști, medici, actori, cadre ale Ministerului Apărării Naționale, ale Ministerului de Interne și-au luat, cum se spune, lumea în cap și au plecat. Ei, românii, „venetici” considerați în propria lor țară, plecau într-un trist exod, pentru ca maghiarii și secuii de acolo să jubileze: „Misiunea a fost îndeplinită!”.

Cine, oare, a încurajat toate aceste porniri bestiale, aceste acțiuni antiromânești? „Un rol important l-au avut factorii externi”, se precizează în acel raport. Mulți „vizitatori” din Ungaria, unii dintre ei aflați în serviciile AVO, unii fugiți din țară, în anii anteriori, pentru a fi recrutați și instruiți la cazarma din Bicske, erau trimiși în Ardeal. Arborări ale steagului Ungariei, eliminarea inscripțiilor în limba română, constituirea organizațiilor, unele pronaziste, ale tinerilor, așa-zisele „manifestări culturale”, „Congresul ceangăilor” de la Budapesta, Conferința de la Eger (1991), Societatea „Pro Transilvania” din capitala ungară, ideea independenței unui „Ardeal care trebuie luat (idee folosită în zilele noastre de popa Tõkés, cerând ca protectoratul să fie al Ungariei) sub protecția Consiliului Europei. Emigrația ungară sprijină ideea autonomizării zonei, chiar punerea ei „sub dependență ungară”, printre sprijinitori aflându-se și senatorul american, de origine ungară, Tom Lantos, susținând aberația, minciuna că „maghiarii din România sunt supuși deznaționalizării.” În tot acest timp, în publicația săptămânală „Tromf” sunt aduse cele mai jignitoare ofense poporului român. UDMR invită la ședințele ei cetățeni, oameni politici din Ungaria. Se punea, tranșant, întrebarea: „Va fi refăcută Regiunea Autonomă Maghiară cu limba de stat maghiară?!” Și tot ei răspundeau: „Probabil că nu, fără presiuni internaționale!”. Aceeași întrebare a fost pusă, de o delegație mureșeană a FSN-ului local și a UDMR, și președintelui Ion Iliescu, cu prilejul unei întâlniri secrete din decembrie 1989.

În loc să fie arătați cu degetul adevărații vinovați pentru sângerosul conflict interetnic de la Târgu-Mureș, erau acuzați tot românii, nu cei care, în acele zile, tocmai ei clamau, triști că au „pierdut această mină, plină de comori – Ardealul”, cică, la 1 Decembrie 1918, „anexat la România”, iar „maghiarimea poate fi izgonită din căminul strămoșesc”. În Ungaria este tipărit un vast material propagandistic, apar cărți defăimătoare la adresa României, despre „trecutul istoric” și „drepturile istorice ale Ungariei asupra Transilvaniei”, dovadă acea „Istorie a Transilvaniei” în cele trei volume, precum și aparițiile editoriale „Transilvania”, „A cui este această țară?”, „Pământul și poporul Transilvaniei”, „Patria mea a fost o închisoare!”, „Cuvântul strigat în Patrie”, „Adio, Transilvania!”. Chiar președintele Ion Iliescu a primit scrisori, trimise de maghiari din afara granițelor, „cu cererea expresă de a retroceda Transilvania Ungariei”, unul pe nume Dan Samuel Andreson, scriind: „Pentru a ne obține libertatea și independența, vă asigurăm, domnule președinte, că suntem gata, în orice clipă, că ne dăm viața, luptând ca să avem o Transilvanie liberă, și ca urmașii urmașilor noștri să nu mai trăiască, niciodată, sub administrația României! Noi dorim ca, după data de 1 iulie 1991, să vedem, în toate aceste județe ale Transilvaniei, cum flutură, falnic, drapelul unguresc (…) România a furat Ungariei aceste județe, iar acum a sosit timpul să se facă dreptate și Ungariei, și să-i fie restituite!”.

O declarație revizionistă, întru totul, privind Transilvania, creând o atitudine și o poziție total ostilă, nefavorabilă, României, de cei care consideră Transilvania „parte a Ungariei”, odată cu amploarea periculoasă a acțiunilor antiromânești din județele Harghita, Covasna și Mureș!

Acesta-i adevărul cuprins în „Raportul Har – Cov”. Acesta-i purul adevăr din acel raport cu un cutremurător conținut în fapte antiromânești, în editorialul de față apelând doar la o foarte mică parte dintre ele. Raport pe care, dintre toate ziarele din România, doar „Cuvântul liber” l-a publicat, integral, în ediția specială (supliment) din 22 și 23 octombrie 1991!

de Lazăr Lădariu Cuvântul liber

AU TRECUT 25 DE ANI?!

La 6 mai 1990, în urmă cu 25 de ani, avea loc „Podul de flori” de peste Prut. Atunci, dangătul tuturor bisericilor, de pe malul stâng și de pe cel drept al Prutului, după 50 de ani de apăsare bolșevică, după acel „Pahod na Sibir” al fraților noștri basarabeni, care au albit cu oasele lor, în Golgota suferințelor, drumurile spre gulagurile din Vorkuta, Kolâma, Magadan, până dincolo de Cercul Polar, anunțau marea, așteptata veste: deschiderea, pentru câteva ore, a frontierelor între cele două Românii.

După 50 de ani, frații și-au întâlnit frații, fără pașapoarte și vize, în aceeași rugăciune străbună. Exista încă acea „frontieră sovietică”, acea sârmă ghimpată trasă pe Prut și în sufletele noastre. Uriașul cu picioare de lut se prăbușea, marginile imperialului sovietic se deșirau, iremediabil, iar frații basarabeni, fără actele înjositoare de până atunci, se îmbrățișau la mijlocul „podurilor de flori”. Pe toată apa Prutului pluteau coroane de flori, se cânta, curgeau lacrimile revederilor între frați, după o jumătate de secol.

În acea zi de 6 mai 1990, românilor de dincolo de Prut, pe o distanță de 700 de kilometri, la Miorcani-Pererita, Stânca-Costești, Iași-Siculeni, Ungheni-Pod Ungheni, Albița-Leușeni, Fălciu-țiganca, Oancea-Cahul, Galați-Giurgiulești, li „s-a permis ca, între orele 13 și 19, să treacă Prutul în Moldova Sovietică încă”, părtași, vreo 1.200.000, la marea bucurie și sărbătoare a sufletului. Podul de la Albița, între acele rânduri de sălcii, a fost cuprins de un fluviu viu. Noduri în gât și lacrimi, bucuria izbucnind din pustietatea sufletului de până atunci. Steaguri tricolore, unele cu capul de zimbru, frați care au petrecut ani și ani în acele „Siberii de gheață”. Dinspre cei vreo 300.000 de oameni, spre cursul Prutului, zburau bujori aprinși, garoafe, narcise, spre a pluti pe acel cer întors al apei râului despărțitor. Horă încinsă la mijlocul podului. Și convingerea fermă, dăinuitoare, că „memoria nu poate fi ștearsă, ea dăinuie, și în individ și în națiune”.

Mureșenii acolo prezenți, ne despărțeam, cu sufletele pline de clipa bucuriei, cu speranța că, odată și odată, România iarăși va deveni, cea Mare. Pentru că apele Prutului trec. Pietrele și oamenii rămân!

Delincvența în rândul politicienilor este în creștere!

Motorul care mâna democrația noastră spre culmile capitalismului occidental s-a gripat din nou. Nu știu dacă el a funcționat normal șapte zile la rând în cei 25 de ani de tranziție, însă sunt sigur că autovehiculul în care s-a urcat poporul român în decembrie 1989 a devenit, la scurt timp de la acel moment, unul de second-hand, prăfuit și neperformant, datorită neo-comuniștilor care au făcut saltul peste noapte de la învățătura marxist-leninistă la democrația reală. Adică, cei din linia a două au ajuns să gândească în numele nostru, să facă legi pentru cei mulți și să fure doar pentru ei.

Spun asta, plecând de la o simplă constatare: Dacă până acum în presă apăreau doar știri despre hoți, proxeneți, curve, cămătari și bătăuși de cartier, de la o vreme jurnalele televiziunilor și ziarele on-line gem de arestări de polițiști, judecători și miniștri. Parcă asistăm la o cursă a infractorilor, contra cronometru, în care s-au înscris nume cu greutate în peisajul mioritic.

Personaje care ne-au dictat destinele și ne-au făcut să credem că suntem pe drumul cel bun. La un moment dat, chiar au pozat, metaforic, în far călăuzitor a cărui lumină eșua, ca un făcut, în bancul de nisip. Ne-au înșelat speranțele și, ceea ce este mai grav, au reușit să ne insufle convingerea că toți sunt la fel. Fie că erau pesediști sau liberali, fie că mărșăluiau sub însemnele pediste ori udemeriste. Cu toții au furat, cât să le ajungă pentru cinci generații.

Au furat pentru că au crezut mereu că ei au dreptul să facă așa ceva, fără ca justiția să se atingă de ei. Au furat pentru că tot timpul a existat o complicitate tacită la schimbarea guvernării, de genul: Nu am treabă cu hoții tăi, dar nici tu nu te atinge de infractorii mei. Mai mult, au furat împreună, pornind de la constatarea că banii nu au culoare politică.       Procedând în acest mod, au ratat șansa de a intra în istoria noastră ca generația care a ajutat România să treacă de la comunism, la capitalism. De la deznădejde și sărăcie, la speranțe și bunăstare. O șansă pe care nu o ai la îndemână în fiecare zi. În schimb, au reușit performanța de a intra într-o altfel de istorie, cea a penitenciarilor. O istorie a ticăloșeniei politice și a infractorilor cu ștaif.       Tonul l-a dat Adrian Năstase, fost prim-ministru care, în aroganța-i nemăsurată, îi îndemna pe ziariști să-i numere ouăle, și l-a urmat, ministrul-caltaboș, Decebal Traian Remeș, electronistul de la Agricultură, Ioan Avram Mureșan, cofetarul-rapidist, George Copos, Codruț Sereș, Sorin Pantiș, Tudor Chiuariu, Relu Fenechiu etc. Ultimul pe listă, sindicalistul de la Transporturi, Miron Mitrea. Elena Udrea este și ea un posibil ministru selectat în așa-zisa națională a penalilor din România.        Iar cum decurg lucrurile, pare să fie doar începutul pentru politicienii căzuți în dizgrația DNA, să se regrupeze din nou, dar nu în Parlament, ci după gratiile de la Popa Șapcă, Poarta Albă, Jilava, sau Târgușor.

Florin NAHORNIAC

Klaus Iohannis încă se mai crede primar al Sibiului

Graphic1Președintele României i-a dăruit Papei Francisc o gravură cu orașul pe care l-a păstorit.

Preşedintele Klaus Iohannis a fost primit, vineri, la Vatican, de Sanctitatea sa, Papa Francisc, în timpul vizitei pe care şeful statului român o întreprinde în Italia.       Klaus Iohannis și soția sa au ajuns la ora 11.25, ora României, la Vatican, fiind întâmpinat de garda elveţiană.

Deși nu mai este primar al Sibiului, Klaus Iohannis a ținut să-i dăruiască Suveranului Pontif o gravură cu oraşul pe care l-a administrat timp de 14 ani, chiar dacă acum este președintele tuturor românilor. Preşedintele Klaus Iohannis a declarat, joi, înainte de plecarea într-o vizită oficială la Sfântul Scaun, că va adresa o invitaţie Papei Francisc să viziteze România, şi că speră ca aceasta să aibă loc în 2018, arătând că a avut o discuţie şi cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe, Preafericitul Daniel.