Arhive lunare: iunie 2015

Summitul G7 care a avut loc la Schloss Elmau, Germania, 07-08 iunie 2015

La 7-8 iunie 2015, Germania a găzduit reuniunea G7 a șefilor de stat și de guvern.   Summitul s-a concentrat asupra  economiei globale și a schimbărilor climatice, precum și asupra unor puncte-cheie privind politica externă, de securitate și de dezvoltare.
Donald Tusk, președintele Consiliului European, și Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, au reprezentat UE în cadrul summitului.
Liderii G7 au convenit asupra unei declarații comune:

 

  • Declarația liderilor, summitul G7, Germania, 7-8 iunie 2015
  • Anexă la Declarația liderilor, summitul G7, 7-8 iunie 2015

Politica externă și de securitate    

Discuțiile liderilor s-au axat pe situația din Ucraina și relațiile cu Rusia. Aceștia și-au confirmat sprijinul pentru Ucraina și toți cei prezenți au fost de acord să mențină presiunea sancțiunilor asupra Rusiei până când acordurile de la Minsk vor fi puse în aplicare în totalitate.
Situațiile din Siria, Irak și Libia au reprezentat alte probleme legate de securitate de pe ordinea de zi a summitului.

Economia mondială

Privind economia, liderii au discutat:

  • măsuri care să sprijine și să faciliteze creșterea globală
  • chestiuni comerciale, inclusiv negocierile active și ambițioase în curs de desfășurare între membrii G7, cum ar fi Parteneriatul transatlantic pentru comerț și investiții (TTIP)

Situația din Grecia a fost, de asemenea, abordată și liderii și-au exprimat preocupările și opiniile privind calea de urmat.

 

Provocări în domeniile energiei și schimbărilor climatice, precum și în domeniul dezvoltării    

Unul dintre principalele subiecte a fost schimbările climatice. Toate țările G7 și-au exprimat hotărârea fermă de a adopta un acord ambițios la summitul COP21, care va avea loc la Paris în luna decembrie.   Liderii G7 au discutat și următoarele etape către un nou acord internațional privind eradicarea sărăciei și dezvoltarea durabilă, așa-numita „agendă de dezvoltare pentru perioada de după 2015”.    Alte subiecte prezentate de președinția germană au inclus protecția mediului marin și eficiența resurselor, rezistența la antibiotice, bolile neglijate și asociate sărăciei și Ebola, precum și emanciparea femeilor care desfășoară o activitate independentă și femeile în formarea profesională.

Dialogul cu națiunile africane

În plus, în cea de a doua zi a summitului, liderii G7 s-au reunit cu șefii de stat și de guvern din țările africane pentru a discuta:

  • combaterea terorismului
  • modalitatea de a sprijini țările africane în eforturile lor dereformă
  • consolidareapăcii și securității pe continent
  • creșterea economică și dezvoltarea durabilăîn Africa

În ediţia viitoare voi prezenta alte detalii palpitante.

 General-colonel(r)conf univ dr ec. Florin NAHORNIAC

Se împlinesc 75 de ani de la tragedia naţională când Stalin ne-a ciuntit teritoriul naţional luându-ni-se forţat teritoriile bogdaniene şi ştefaniene, respectiv nordul Bucovinei, ţinutul Herţei şi Basarabia, nordul Transilvaniei de către horthyştii Budapestei şi Cadrilaterul de către bulgari din componenţa României

28 iunie 1940: CEDAREA BASARABIEI, BUCOVINEI SI TINUTULUI HERTEI URSS-ului IN URMA PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV. Alianta Germania-Rusia-Ungaria-Bulgaria si sfasierea Romaniei Mari

  În acest an se împlinesc 75 de ani de la raptul teritorial din 28 iunie 1940, când în urma ultimatumurilor din 26 şi 27 iunie 1940 armatele comuniste sovietice au ocupat vechile teritorii bogdaniene şi ştefaniele, ale nordului Bucovinei şi ţinutului Hertei şi ale Basarabiei o suprafaţă de 50.762 km2 cu aproximativ 4 milioane de locuitori, majoritatea etnici români. Este bine ca să le povestim copiilor şi nepoţilor noştri adevărul despre acest rapt holeric a forţelor reacţionare sovietice, ungureşti şi bulgare asupra sfintelor teritorii româneşti creştinate de Sfântul Apostol Andrei.  

grPe 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS,Viaceslav Molotov, i-a prezentat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie şi „transferul” părţii de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică. Pe 22 iunie 1940, cu doar câteva zile mai înainte ca URSS să-şi prezinte ultimatumul, Franţa capitulase, iar Regatul Unit îşi retrăsese ultimele trupe din Europa, ceea ce făcea ca toate garanţiile de securitate date României de cele două puteri vestice să-şi piardă orice valoare. Pe 2 iunie, Germania informase România că, pentru a beneficia de garanţii de securitate din partea Reichului, guvernul de la Bucureşti trebuia să ia în consideraţie negocieri prealabile cu Uniunea Sovietică.  

Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică de intenţiile sale cu privire la Basarabia şi Bucovina pe 24 iunie. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De populatia majoritara romaneasca oricum nu ii pasa. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretenţiile sovietice în ceea ce priveşte Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menţionat în niciun fel în protocolul secret al pactului sovieto-german de neagresiune). Textul ultimatumului de pe 26 iunie afirma în mod mincinos că Basarabia era populată în principal cu ucrainieni: În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.. Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care “„ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia.”. Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiţia, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.

Ultimatumul mai adăuga: Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, U.R.S.S. consideră necesar şi oportun ca în interesele restabilirii adevărului să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”     Guvernul român a răspuns sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”.   

Al doilea ultimatum sovietic de pe 27 iulie a cerut evacuarea administraţiei şi armatei române din Basarabia şi nordul Bucovinei în patru zile.   A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise şi sfaturi din partea Germaniei şi Italiei, a acceptat să se supună condiţiilor sovietice.   Decizia de acceptare a ultimatului sovietic şi de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia şi nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. După cum este consemnat în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul: 

– 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ştefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu

– 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu,Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiţă Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuţ (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Şenescu (şeful marelui Stat Major al Armatei)
–  o abţinere: Victor Antonescu.   

Dintr-o populaţie de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalaţiile militare au fost cedate fără a fi distruse şi fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.    

România a cerut sprijinul englezilor, iar guvernul britanic a răspuns că va considera orice pierdere teritorială a românilor ca fiind temporară. Dintre toţi aliaţii regionali cu care România avea tratate de cooperare militară, doar Turcia a răspuns că este gata să-şi ofere sprijinul în cazul unei agresiuni militare sovietice.    Pe 28 iunie la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populaţia a fost anunţată în mod oficial despre existenţa ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către Bucureşti şi despre intenţia guvernului de a evacuare a armatei şi administraţire pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei oraşe cheie – Chişinău, Cernăuţi şi Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniţă de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.   

 Doar o mică parte a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv. În zilele următoare, în localităţile mai importante şi în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromâneşti şi prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoţi, intelectuali, soldaţi români separaţi de unitate, persoane civile în curs de evacuare. Felul în care aceste grupuri au acţionat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupaţie a lăsat să se întrevadă clar eşecul administraţiei româneşti de a nu scăpa de sub control activităţile comuniste şi prosovietice în perioada imediat precedentă ocupaţiei.  

Unele documente militare şi civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia şi nordul Bucovinei în proporţie mare în aceste grupuri. Totuşi, aceşti tineri fanatizaţi reprezentau o picătură minusculă în totalul populaţiei evreieşti din Basarabia şi Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni.
Din totalul comuniştilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruşi şi 21 români.   Cedările teritoriale din anul 1940 au produs o amărăciune profundă şi resentimente în rândul populaţiei româneşti şi a grăbit scăderea popularităţii regimului regelui Carol al II-lea. El a abdicat şi a părăsit ţara, lăsând drum liber formării unui guvern al generalului Ion Antonescu şi al Gărzii de Fier. Dorinţa de eliberare a teritoriilor pierdute în 1940 a fost factorul decisiv care a dus la intrarea României în luptele celui de-al doilea război mondial de partea Axei împotriva Uniunii Sovietice.   

În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, şi nordul Bucovineiau fost alipite la RSS Ucrainiană. Odată cu proclamarea RSS Moldoveneşti, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărţită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică şi Ucraina.  Anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în spaţiul românesc după 1944. Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din ţărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea capătă, în mod indirect, un pronunţat caracter antiromânesc.       Ca si atunci si acum Germania complice cu pradatorul de la Rasarit

In prezent aceeasi axa criminala din 1940, Berlin – Moscova, alaturi de tradatori locali, doreste federalizarea si prin aceasta, rusificarea celui de-al doilea stat romanesc, ca masura extrema de a impiedica o inevitabila reunire cu Romania. Joi, 28 iunie 2012 românii vor iesi in strada simbolic, la Bucuresti si la Chisinau, pentru a arata ca nu au uitat si pentru a demonstra ca merita sa traiasca impreuna intr-o noua Românie.       Joi, 28 iunie incepând cu ora 17.30, cu plecare din Piata Victoriei spre Muzeul de Istorie se va organiza un mars, cu participare simbolica, de comemorare a celui de-al doilea rapt al Basarabiei, pentru reunirea celor doua state romanesti si impotriva intentiei de federalizare a celui de-al doilea stat romanesc, promovata ca si acum 72 de ani de axa Berlin – Moscova.  La aceeasi ora, in fata Ambasadei Rusiei de la Chisinau, românii basarabeni se vor aduna pentru a comemora victimele ocupatiei sovietice si a reafirma dorinta de reunire a Basarabiei cu Romania, precum si refuzul ferm de federalizare a R. Molodova. şi în acest an, la fel ca şi în anii precedenţi, ziua ocupaţiei sovietice va fi marcată si de membrii PL prin depuneri de flori la piatra comemorativă din PMAN.

  • Cidade de Deus: 28 iunie 1940: la radio s-a anunţat că Sovietele ne-au cerut ultimativ să părăsim Basarabia

Graphic1La 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică şi-a anexat Basarabia. Evacuarea în Romania a fost posibilă doar timp de câteva ore. Iată ce scria la acel moment Pantelimon Halippa, unul dintre martorii oculari ai acelei grele despărţiri:    «Din clipa când un prieten mi-a sunat de la Bucureşti şi m-a rugat să-i pregătesc imediat băiatul şi să-l expediez cu primul tren din Chişinău, unde venise de abia de câteva zile în vacanţă, am înţeles că-n capitala ţării s-au întâmplat lucruri grave. Nu ştiam ce anume, dar cererea de expediere imediată din Basarabia a unui elev, venit aici la odihna de vară, îmi dădea să înţeleg că lucrurile grave de la Bucureşti privesc provincia mea natală.       

Am primit telefonul în timpul mesei. Aceasta nu mi-a mai tihnit nici mie, nici casnicilor mei. Cumnată-mea, care sta împreună cu noi, a părăsit chiar masa şi s-a dus să-l anunţe pe nepot să se pregătească de drum. Într-o jumătate de oră, nepotul era la noi şi ne lămurea că chemarea pe care i-o face tatăl său de la Bucureşti înseamnă după o înţelegere între dânşii ceva grav la Nistru.    Nu era deci vreme de pierdut şi toţi s-au pus pe împachetat bagajele. De la un timp, ai mei, văzându-mă că stau liniştit, au început să mă îndemne să mă pregătesc şi eu de drum. Eu însă am refuzat, pentru că încă de la începutul războiului, din toamna anului trecut, când Polonia fusese zdrobită în două săptămâni şi resturile armatei poloneze, împreună cu fugarii, îşi găsise adă­ post vremelnic la noi, în Basarabia se produsese o panică, şi eu, pentru ca să dau pildă de curaj, făcusem o cerere la comandamentul Corpului III de înscriere ca voluntar în armată pentru apărarea hotarului răsăritean al ţării. Acum, bănuind, că este vorba de începerea ostilităţilor între noi şi ruşi, nu puteam părăsi garnizoana Chişinăului tocmai în clipele acestea.  

Am sunat la prietenii mei — prefectul judeţului Lăpuşna şi rezidentul Ţinutului Nistru — ca să mă lămurească dacă ştiu ceva. M-au asigurat şi unul şi altul că nu ştiu nimica şi că nu cred să fie ceva care să îndreptăţească plecarea imediată. Le-am atras atenţia că vecinii mei militari şi-au expediat tot calabalâcul din casă şi fac pregătiri de plecare şi a familiilor. Mi-au repetat însa şi prefectul, şi rezidentul că nu ştiu nimic şi că mă vor anunţa dacă vor primi vreo înştiinţare din Bucureşti.  După ce mi-am petrecut familia la gară, unde am văzut mai mult militari care îşi expediau familiile şi bagajele, m-am dus la Imprimeria Statului, unde aveam sub teascuri: Pământul nădejdiilor mele — un volumaş de versuri închinat ţărănimii basarabene. Tipografia la ora aceea — şapte şi ceva — era închisă şi directorul lipsea de la locuinţă. Mi-am pus în gând că voi reuşi să-mi văd lucrarea a doua zi de dimineaţă şi m-am dus în bulevardul Alexandru cel Bun, unde se face promenada cea mare, ca să adun informaţii din mijlocul vieţii. Chişinăul făcea impresia unui furnicar stârnit de o mână nesocotită şi nemiloasă. Autobuze şi căruţe încărcate cu mobile şi bagaje, ca în zilele premergătoare Sfântului Gheorghe sau Sfântului Dumitru, întâlneai pe toate străzile. Se începea bejenia spontană şi neorânduită, care duce la rezultatul contrariu celui urmărit: prea puţin se salvează din ceea ce dorim să salvăm, iar vălmăşeala care se produce sporeşte circulaţia zvonurilor şi opreşte circulaţia normală a vieţii şi a gândului bun şi sănătos.   

  În amurg, străzile Chişinăului s-au umplut cu huruitul tunurilor şi nesfârşitelor convoaie militare. Nu zăbavă vreme, la radio s-a anunţat că Sovietele ne-au făcut cereri ultimative să părăsim Basarabia şi că, la Palatul Regal din Bucureşti, Consiliul de Coroană discută situaţia creată. S-a produs o consternare a cărei proporţii am început să le bănuiesc de neîntreruptele chemări la telefon şi sonerii la uşă. Prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi mă întrebau dacă am auzit comunicatul de la radio şi ce-i de făcut. Le răspundeam că trebuie să stăruim pe lângă Rezidenţia Regală să se facă un plan de evacuare, spre a ne putea salva agonisita unei vieţi de muncă şi de economie. Aflasem că rezidentul regal a convocat pe şefii autorităţilor şi pe parlamentari ca să discute cu ei măsurile de luat. 

După ce prietenul meu din Bucureşti mi-a sunat a doua oară, pe la ora 23, şi m-a întrebat, dacă i-am expediat băiatul, probozindu-mă că n-am plecat şi eu, am înţeles că evacuarea se va face fulgerător, căci ruşii nu înţelegeau să dea decât patru zile pentru părăsirea întregii provincii. Am sunat deci din nou la Rezidenţia Regală şi am întrebat dacă se va discuta planul de evacuare a Chişinăului cu instituţiile lui şi dacă nu s-ar putea să fiu încadrat în acest plan şi eu cu arhivele instituţiilor pe care le-am condus tot timpul: Universitatea Populară, Universitatea Muncitorească, Comitetul pentru ajutorarea românilor transnistrieni, Comitetul pentru ridicarea monumentului Unirii, arhive care înglobează şi o bibliotecă istorică de documentaţie asupra problemelor basarabene din toate domeniile vieţii. Mi s-a răspuns că nu-i vorba de nici o evacuare, ci se vor discuta mijloacele de luptă şi rezistenţă. Nu mai înţelegeam nimic.      Am stat până în zorii zilei de 28 iunie lângă telefon, răspunzând tuturor ce mă întrebau ce-i de făcut. Mi-au sunat şi la uşă câţiva prieteni şi de câte ori mă duceam să deschid, vedeam cum se expediază bagaje în camioane mari.      

De la un timp huruitul străzilor Chişinăului, din cauza plecării tunurilor şi tancurilor, a umplut tot văzduhul. Eu nu puteam însă întreprinde nimic, neavând nici un cuvânt de ordine şi neavând nici lăzi pregătite pentru împachetarea cărţilor.

Pe la ora 3 de noapte am adormit lângă telefon, în fotoliul meu larg şi comod, şi m-am trezit buimac pe la şase, din cauza unui sunet deznădăjduit şi lung la uşă. M-am dus să deschid. Era cunoscutul scriitor basarabean bătrânul Gheorghe Madan, care a venit să vadă dacă am plecat. În fugă, mi-a spus că nu-i vreme de pierdut şi că ar fugi şi el, dar n-are bani de drum. I-am dat poate mai mult decât la ce se aştepta el şi a plecat cu blesteme grele şi neobişnuite în gura unui bătrân blând şi obosit de viaţă: blăstăma pe acei care aruncau pământul natal al Basarabiei în noul infern al suferinţei. Tot atunci a venit un nepot al meu, funcţionar la Rezidenţia Regală, să mă anunţe în numele rezidentului să plec imediat, căci se formează de-acum bande, care vor căuta să împiedice plecarea foştilor fruntaşi politici basarabeni.      (…)… La Ungheni, puhoiul de bejenari basarabeni s-a înmulţit cu cei veniţi din părţile Bălţilor şi Sorocii. Şi la Ungheni, şi la Iaşi, şi în toate gările până la Bucureşti, am văzut sute şi mii de persoane în aşteptarea rudelor şi prietenilor pe care îi credeau încăpuţi în trenul nostru de pe atâtea meleaguri basarabene. Eram asaltaţi cu întrebări, dacă nu-i în tren cutare din cutare oraş, dacă nu am auzit ceva despre dânşii, dacă au să mai sosească trenuri cu refugiaţi şi aşa mai departe. Vaierul întrebărilor în gări creştea pe măsură ce ne apropiam de Bucureşti, unde se cunoştea de acum bine că evacuarea Basarabiei trebuia să fie executată rapid şi din cauza aceasta se transforma într-un hazard. În Gara de Nord din Bucureşti numărul întâmpinatorilor era cu mult mai mare decât numărul celor sosiţi, încât de abia mai puteai înainta printre rândurile acestor oameni, a căror fiinţă era numai ochi şi numai aşteptare! Pretutindeni îmbrăţişări şi lacrimi!  Lacrimi puţine pentru bucuria revederii, lacrimi multe pentru pierderea Basarabiei natale!»

Pantelimon Halippa

  • Historia:

Protocolul adiţional secret al Pactului de neagresiune dintre U.R.S.S. şi Germania (23 august 1939)

Graphic1Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul German şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, plenipotenţiarii semnatari din partea celor două părţi au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale problema delimitării sferelor lor respective de interes în Europa răsăriteană. Aceste convorbiri au dus la următorul rezultat:

  1. În cazul unei transformări teritoriale şi politice a teritoriilor aparţinând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interes atât ale Germaniei, cât şi alte U.R.S.S. În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilno este recunoscut de ambele părţi.
  2. În cazul unei transformări teritoriale şi politice a teritoriilor aparţinând statului polonez, sferele de interes, atât ale Germaniei, cât şi ale U.R.S.S., vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula şi San. Problema dacă în interesele ambelor părţi ar fi de dorit menţinerea unui stat polonez independent şi a modului în care vor fi trasate frontierele acestui stat poate fi soluţionată definitiv numai în cursul evenimentelor politice ulterioare. În orice caz, guvernele vor rezolva această problemă pe calea unor înţelegeri prieteneşti.
  3. În privinţa Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii.
  4. Acest protocol va fi considerat de ambele părţi ca strict secret.

23 august 1939

Pentru Guvernul Germaniei

  1. RIBBENTROP

Reprezentantul plenipotenţiar al Guvernului U.R.S.S.

  1. MOLOTOV

sursa: Bogdan Murgescu – Istoria României în texte

[Michael Nicholas Blaga] Cum ne-a luat Molotov Bucovina şi Ţinutul Herţei

Cartea de amintiri a lui Molotov – Molotov remembers. Inside Kremlin Politics (Amintirile lui Molotov. În interiorul politicilor Kremlinului) – prezintă interes şi pentru cititorii români, deoarece descrie circumstanţele în care România a pierdut nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa în anul 1940, odată cu Basarabia.   Nu cunoşteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu ştiam geografia graniţelor dintre Rusia, Germania şi Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm graniţele în aşa fel încât oraşul Cernăuţi să ne aparţină nouă. Germanii mi-au spus: «Dar voi n-aţi avut niciodată Cernăuţiul, el a aparţinut întotdeauna Austriei. Cum puteţi să-l cereţi?», «Ucrainienii îl cer! Sunt ucrainieni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta!», «Dar Cernăuţi n-a fost niciodată oraş rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei şi apoi a României!», a răspuns Friederich von der Schulenburg, ambasadorul german la Moscova. «Da, dar ucrainienii trebuie să se unească!», «Nu sunt mulţi ucrainieni acolo… Hai să nu discutăm chestiunea asta!», «Trebuie sa luăm o decizie. Ucrainienii sunt acum în ambele părţi, în Ucraina Trans-Carpatică şi în partea de est; toată asta aparţine Ucrainei şi dumneavoastră vreţi să păstraţi o bucată în afara ei? Imposibil. Cum se poate asta?», «Cum se cheamă asta… Bukovina». Schulenburg s-a foit în fotoliu, a oftat şi apoi a zis: «Voi raporta guvernului meu». A raportat şi Hitler a acceptat(pag. 11).     

Am ales să aşez în debutul acestui articol exact cuvintele prin care Molotov descrie cum a smuls din teritorul României provinciile româneşti menţionate mai sus. Nici vorbă de un ordin al ucrainienilor în acest rapt teritorial. A fost ideea lui Molotov ca, odată cu Basarabia, să ceară de la Hitler şi Bucovina. Toţi membrii Biroului Politic – scrie Molotov cu satisfacţie – s-au înghesuit să-l felicite ulterior pentru obţinerea Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, pentru că niciunul dintre ei n-a crezut posibilă această manevră; şi şi-au exprimat deschis scepticismul la iniţierea ei de către Molotov, odată cu ultimatumul asupra cedării Basarabiei… Aceste dezvăluiri ale lui Molotov confirmă justeţea poziţiei lui Nicolae Iorga, care s-a opus la Consiliul de Coroană ca aceste teritorii să fie cedate Rusiei fără vreo rezistenţă din partea României. Carol al II-lea şi clasa politică românească de atunci au admis pierderea provinciilor fără să tragă un singur foc de armă! Ultima speranţă a milioanelor de români din Bucovina şi Ţinutul Herţei de a se uni cu România a fost pierdută definitiv atunci când Emil Constantinescu şi Adrian Severin şi-au pus semnătura pe documentele de renunţare în favoarea Ucrainei a acelor teritorii.

Molotov susţine că l-a adus pe Hitler la disperare

Mai sunt însă şi alte dezvăluiri uluitoare pentru cititorii români ai cărţii lui Molotov. El descrie cum a reuşit să-l scoată din sărite pe Hitler cu pretenţiile Rusiei asupra României. În vizita de stat efectuată de Molotov la Berlin în noiembrie 1940, el a purtat tratative directe cu Hitler privind împărţirea lumii între Rusia şi Germania, după 15 luni de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.

 Acel pact semnat la 23 august 1939 prevedea ca Germania şi Rusia să păstreze linişte la graniţele lor comune atunci, după desfiinţarea Poloniei, şi, în acest scop, să nu aibă trupe militare în ţări vecine Rusiei. Molotov i-a reproşat lui Hitler că nu respectă această prevedere a pactului şi că a dus trupe militare în România şi în Finlanda. Cererea lui Molotov ca Germania să-şi retragă trupele din România s-a izbit de rezistenţa surdă a lui Hitler care nici nu voia să discute subiectul acesta. «De ce aveţi acele trupe acolo? Cum putem discuta probleme majore dacă nu putem să convenim în coordonarea acţiunilor noastre în aspecte secundare?» El o ţinea pe a lui («Mofturi, fleacuri») şi eu pe a mea. El a devenit agitat. Eu am persistat. Într-un cuvânt l-am adus la disperare” (pag.15-16). O altă clauză a Pactului Ribbentrop-Molotov prevedea că niciuna dintre părţile semnatare nu va iniţia acţiuni internaţionale în terţe ţări, fără consultarea în prealabil a celeilalte părţi semnatare a pactului. Molotov i-a reproşat lui Hitler că a violat şi această clauză a pactului, oferind României garanţii de apărare a integrităţii sale teritoriale, după semnarea de către ministrul român, Mihail Manoilescu, a cedării Ardealului de nord Ungariei (Dictatul de la Viena). Rusia nu fusese consultată în prealabil – a subliniat Molotov. Nedumerit, Hitler a replicat iritat că el a dat Rusiei tot ce a cerut şi că, pe lângă Basarabia, Rusia a luat şi Bucovina care a fost teritoriu austriac, deci se cuvenea să aparţină Germaniei.

România, mărul discordiei dintre Germania şi URSS?

Molotov a justificat nemulţumirea Rusiei faţă de garanţiile date României de Hitler prin faptul că graniţa naturală a Rusiei era pe linia Carpaţilor răsăriteni şi nu pe râul Prut. „Deci acum vreţi toată Moldova!”, a spus Hitler. În acel moment s-a produs o ruptură serioasă în atmosfera discuţiilor dintre cei doi negociatori, moment care face obiectul atenţiei istoricilor din Occident, întrucât asta l-a convins pe Hitler că nu se poate baza pe ruşi. Mai rău chiar, documente din arhivele germane atestă că, imediat după plecarea lui Molotov din Berlin, Hitler a ordonat generalilor săi întocmirea Planului Barbarossa de atacare a URSS-ului.

 Merită studiat şi din perspectivă americană acest moment crucial al întrevederii lui Molotov cu Hitler la Berlin, întrevedere care s-a încheiat atât de rău pentru cele două ţări gigant. Jurnalistul american William Shirer, aflat la Berlin în acea perioadă, scrie în cartea sa, The Rise and Fall of the Third Reich (Ascensiunea şi prăbuşirea celui de-Al Treilea Reich), că, la reproşul lui Molotov că Germania a dat garanţii României, Hitler i-ar fi declarat exasperat acestuia că ţările lor sunt prea mari pentru a se certa pentru nişte petece de pământ din România. Hitler a schimbat subiectul discuţiei şi a propus lui Molotov ca Rusia să facă presiuni asupra Turciei pentru controlul strâmtorii Dardanele şi, mai ales, Rusia să invadeze Peninsula Arabiei cu preluarea tuturor statelor de acolo (Arabia Saudită, etc). Aici s-a rupt filmul negocierilor pentru că Molotov, în loc să ceară timp de gândire sau detalii, aşa cum i-a reproşat Stalin la sosirea sa la Moscova, i-a dat lui Hitler un răspuns negativ care l-a ofensat pe Hitler în aşa măsură încât a precipitat decizia acestuia de a invada URSS-ul. Ruşii acuză acum România că a fost mărul discordiei dintre Germania şi Rusia, care a dus la agresiunea lui Hitler contra URSS. Restul este istorie. […]

[drd. Catalin Calafeteanu]  România, 1940: urmările unei nedreptăţi

Vara anului 1940 a marcat pentru Romania punctul final al unui indelungat proces de deteriorare progresiva a situatiei internationale a tarii. Cu foarte mare greutate se pot afla, in analele trecutului romanesc arata istoricul Gheorghe Buzatu, perioade mai dureroase, mai grave si mai primejdioase, pline de consecinte incalculabile, decat aceea din vara si toamna anului 1940″.     Dupa declansarea ofensivei Germaniei pe frontul occidental, incheiata cu capitularea Frantei, practic Romania era complet izolata in plan international. ..Tot esafodajul politic prin care Romania a cautat sa asigure pacea si sa-si asigure granitele arata Ion Gigurtu a cazut in realitate prin intelegerea de la München si a fost total distrus prin intelegerea germano-sovietica din 23 august 1939, care hotara definitiv asupra estului european”. Trebuie sa dam intreaga greutate acestei aprecieri, intrucat Ion Gigurtu, in calitatea sa de ministru de externe si, apoi, de prim-ministru, s-a aflat in miezul evenimentelor care au lovit Romania in perioada iunie -septembrie 1940.

Raul cel mai mic

Prin incheierea pactului sovieto-german, izolarea Romaniei era desavarsita, iar Uniunea Sovietica, dintr-un posibil aliat luat in calcul de autoritatile romane impotriva expansionismului german, devenea automat principalul pericol pentru independenta si integritatea Romaniei. Mai mult, amenintarea sovietica ilustrata de actiunile acesteia in Polonia, Finlanda si Tarile Baltice si impunerea in teritoriile anexate a regimului comunist facea sa paleasca, practic, pericolul german, transformand in acelasi timp Reich-ul intr-o solutie preferabila, in ultima instanta, pentru salvarea existentei statului roman si a regimului sau politic. In conditiile in care se profila victoria germana pe frontul occidental, acompaniata in Rasarit de concentrari sovietice la granita de pe Nistru, s-a impus factorilor conducatori de la Bucuresti solutia apropierii de Germania ca singura optiune posibila pentru a face fata pericolului sovietic. Nu era, desigur, varianta dorita, ci era “raul cel mai mic”.

Pericolul sovietic

Dupa incheierea razboiului cu Finlanda, intentiile agresive ale Uniunii Sovietice impotriva Romaniei au inceput sa capete contur in ritm rapid. Mai intai, la 29 martie 1940, in fata Sovietului Suprem al URSS, V.M. Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Externe, rupea tacerea existenta pana atunci in raporturile romano-ruse cu privire la Basarabia. Aproape concomitent au fost semnalate importante miscari de unitati militare sovietice din directia nord spre sud, la hotarul cu Romania, unde au adoptat ,,un dispozitiv operativ”.

In fata acestui pericol ce se profila la Rasarit, guvernul roman a cautat sa lamureasca pozitia puterilor Axei fata de un eventual atac al Uniunii Sovietice impotriva Graphic1Romaniei. In acest scop, la 22 mai 1940, ministrul de externe, Grigore Gafencu, a avut convorbiri separate cu ministrii Axei acreditati in Romania, Pellegrino Ghigi, ministrul Italiei, si Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei.    Discutia cu ministrul german a fost lamuritoare pentru pozitia pe care Berlinul o va adopta intr-un eventual conflict romano-sovietic. La inceput, Gafencu l-a informat pe Fabricius despre concentrarile sovietice, la care se adaugau si cele ungare (Budapesta decretase mobilizarea la mijlocul lunii mai), precum si de masurile preconizate a fi luate de partea romana. In fata situatiei create a declarat Gafencu, care a tinut sa sublinieze ca ceea ce ingrijora Romania era situatia de la frontiera rasariteana, guvernul roman ar dori ,,si o clarificare diplomatica”. Si ministrul de Externe roman a continuat: ,,Socotind ca evenimentele care s-au desfasurat atat de repede pe frontul apusean dau Germaniei o libertate de actiune mai mare in intreaga Europa, am fi recunoscatori daca guvernul german ar binevoi sa ne dea unele lamuriri cu privire la politica lui orientala”. Inainte de a da un raspuns la intrebarea pusa de Gafencu, Fabricius s-a interesat care este pozitia Romaniei fata de “problema ruseasca”. Gafencu a raspuns ca ea a ramas neschimbata, asa cum a prezentat-o in timpul vizitei sale in Germania. Si ministrul de externe roman a dorit sa adauge o informatie de importanta deosebita, anume ca ,,nici o actiune ofensiva indreptata de oriunde ar veni impotriva Rusiei nu se poate sprijini pe noi”. In continuare, el a adaugat ca din momentul efectuarii vizitei sale la Berlin au intervenit elemente noi, care au apropiat ,,in aparenta” Rusia de Germania. Era un mod elegant de a arata interlocutorului ca ,,schimbarea” se produsese la Berlin, si nu la Bucuresti.    Cuvintele lui Gafencu marturiseau in acelasi timp profunda ingrijorare a guvernului roman fata de ,,apropierea” sovieto-germana, cu atat mai mult cu cat in timpul vizitei pe care o efectuase la Berlin, intre 18-20 aprilie 1939 – deci inainte de incheierea pactului sovieto-german -, atat in convorbirea cu Hitler, cat si cu alti reprezentanti ai conducerii germane, acestia, la unison, se pronuntasera impotriva unei apropieri a Romaniei de Rusia, care in conditiile existente ar fi putut fi interpretata ca un act “neprietenos” fata de Germania.     

In mai 1940 insa, situatia era radical schimbata si acum Gafencu era interesat sa afle cat de ampla era intelegerea   sovieto-germana. Lui Fabricius, ministrul de Externe roman i-a declarat insa ca el ,,nu crede” intelegand prin aceasta, de fapt, ca el spera ca Reich-ul nu si-ar fi schimbat totusi liniile directoare in politica orientala. Era, indirect, o intrebare care astepta un raspuns din partea lui Fabricius. Diplomatul german a raspuns ca, ,,in linii generale”, si politica germana a ramas neschimbata. A adaugat insa ca Stalin a facut “un mare serviciu” Führer-ului, care nu putea uita aceasta. In continuare, el a reluat declaratiile obisnuite ale diplomatilor germani, ca Reich-ul doreste pace in sud-estul Europei si in special pentru Romania. Si a adaugat ca aceasta situatie depinde ,,in buna parte” si “de intelegerea deplina la care ar putea ajunge Romania cu vecinii ei de la Rasarit”. Era, evident, un alt limbaj fata de cel din aprilie 1939. De aceea, Gafencu a cautat sa afle ce intelegea diplomatul german prin ,,intelegere”. Raspunsul acestuia a fost vag, dar diplomatul roman a retinut ca Fabricius a spus urmatoarea fraza: ,,Daca vreti sa obtineti ceva, trebuie sa dati”. Insistand pentru lamuriri, Fabricius a aratat ca rusii se plang ca Odessa este prea aproape de frontiera si ca in zona respectiva s-ar putea impinge hotarul spre vest. De aici Gafencu a tras concluzia ca sovieticii ar fi dorit un cap de pod peste Nistru, eventual Cetatea Alba, pentru a asigura Odessa. Nici un moment insa nu s-a gandit ca, de fapt, era vorba de intreaga Basarabie si, cu atat mai putin, de Bucovina.

Ultimatumul sovietic

In perioada imediat urmatoare, ca urmare a victoriilor germane in vest si a continuarii concentrarilor de forte sovietice pe Nistru, situatia internationala a Romaniei s-a agravat, iar ingrijorarile la Bucuresti au crescut. Lor le dadea expresie insusi factorul decisiv in politica externa a tarii, regele Carol al II-lea, care nota la 28 mai 1940, in Insemnari zilnice: ,,Primejdia cea mare ramane pentru noi tot granita de Rasarit si ne gasim in situatia de a nu putea primi niciun ajutor de nicaieri, deci, daca nu avem o atitudine binevoitoare din partea Germaniei, suntem complet in aer”.   

 In aceeasi zi, in cadrul unei consfatuiri la rege, la care au mai participat premierul Gheorghe Tatarescu, ministrul de Externe, Grigore Gafencu, si Ernest Urdareanu, ministrul Casei Regale, s-a luat hotararea initierii unei politici de apropiere de Germania. In timp ce acest proces se afla in plina desfasurare, fara a se ajunge insa la o concluzie finala, partea romana nemanifestand o graba deosebita in finalizarea discutiilor, se produce ultimatumul sovietic privind Basarabia si Bucovina de Nord. In vederea definitivarii pozitiei sale in care ideea unei rezistente armate nu era exclusa, guvernul roman s-a adresat guvernelor german si italian, precum si aliatilor din Intelegerea Balcanica, pentru a vedea in ce masura se poate baza pe sprijinul acestora. Raspunsurile primite au venit sa sublinieze izolarea in care se afla Romania. 

Astfel, de la Berlin a venit sfatul de a accepta ultimatumul, deoarece Germania, inca angajata in vest, nu-si putea permite o inrautatire a relatiilor cu Rusia. Acelasi sfat l-a primit guvernul roman si de la Roma, care a considerat ca este ,,un interes european esential” sa se evite un conflict armat cu URSS. De asemenea, cele doua guverne au aratat la Budapesta si Sofia ca nu doresc noi complicatii in sud-estul Europei. De la Belgrad si Atena raspunsurile au fost vagi, ocolind intrebarea clara formulata de guvernul roman. In sfarsit, Ankara a confirmat “deciziunea absoluta” de a-si indeplini obligatiile asumate prin Pactul Balcanic. Aplicarea acestei decizii a fost usurata de faptul ca, intre timp, Romania, acceptand ultimatumul sovietic, riscul pe care Turcia voia sa-l evite de a nu intra intr-un conflict cu URSS era inlaturat. Pe de alta parte, nici Bulgaria nu parea dispusa sa se avante intr-o aventura militara, Intelegerea Balcanica fiind, cel putin formal, inca in vigoare, iar Bulgaria nu voia sa riste.   

 In situatia existenta si sub amenintarea fortei, regele Carol al II-lea si guvernul roman, dupa indelungi dezbateri in cadrul a doua Consilii de Coroana, au fost nevoiti sa accepte ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940. Cu toate acestea, si dupa anexarea Basarabiei si Bucovinei de Nord guvernul sovietic a continuat sa duca o politica plina de amenintari fata de Romania. Astfel, Moscova a continuat, fara succes insa, sa solicite Berlinului libertatea de a anexa si sudul Bucovinei, la linia de demarcatie de pe Prut cu Romania incidentele provocate de partea sovietica s-au tinut lant, a incurajat pretentiile teritoriale ungare si bulgare impotriva Romaniei etc.

Originea lui 22 iunie 1941

Politica Moscovei a determinat in mod hotarator toate actiunile de politica externa ale guvernelor care s-au succedat la conducerea Romaniei in perioada care a urmat. Marturiseste acest lucru chiar Ion Girgurtu, ce va fi desemnat de regele Carol al II-lea sa conduca guvernul ce va realiza apropierea de Axa. ,,Este de netagaduit arata I. Gigurtu ca felul cum a fost ocupata Basarabia a influentat mult tendinta de apropiere de Germania, deoarece URSS dadea impresia ca nu intelege sa se opreasca pe noua granita. Este cert ca politica noastra de apropiere de Germania ar fi intampinat rezistente mai mari, mai mult, nu ar fi fost necesara, daca URSS ar fi fost concilianta in toate problemele ce au urmat in legatura cu ocuparea Basarabiei”.

Daca la 22 mai 1940 Grigore Gafencu putea sa declare ministrului Germaniei la Bucuresti, fara nici o exagerare, ca ,,nici o actiune ofensiva indreptata de oriunde ar veni impotriva Rusiei nu se poate sprijini pe noi”, dupa ultimatumul din iunie 1940 starea de spirit a populatiei si a oamenilor politici romani nu mai corespundea acestei declaratii. Dimpotriva. Intr-o perioada scurta s-a produs in mentalul romanesc o schimbare de 180o, sentimentele antisovietice crescand vertiginos, iar ideea eliberarii ,,fratilor basarabeni” incepand sa capete consistenta.

                          Aici isi are originea actul Romaniei din 22 iunie 1941.

Cu toate acestea, in raporturile cu URSS Romania a adoptat in continuare ,,o atitudine extrem de corecta“, care exprima dorinta sincera a guvernului roman de a nu provoca niciun fel de incident pe linia de demarcatie cu URSS, dar si teama de a nu da partii sovietice motive de agresiune. S-a mers pana acolo incat, intr-o circulara din 23 iulie 1940, ministrul de Externe, Mihail Manoilescu, avertiza diplomatii romani ca orice actiune de ,,iredentism basarabean” si orice agitatie privind problema basarabeana, in tara sau la misiunile diplomatice ale Romaniei din strainatate, ,,o consideram astazi nu numai ca inoportuna, dar ca direct nepatriotica”. Aceasta politica de neprovocare a URSS era confirmata si de faptul ca guvernul roman a desemnat ca titular al postului de trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al Romaniei la Moscova o personalitate politica si diplomatica romaneasca de prima marime, si anume pe Grigore Gafencu.

Urmarile ultimatumului sovietic

Evenimentele de la sfarsitul lunii iunie 1940 au avut urmari deosebit de importante pentru Romania si zona sud-estului european, in general. Ele ,,au avut, in ansamblu, un efect catastrofal”, in sensul ,,nu numai ca au inaugurat, ci pur si simplu au declansat procesul dezintegrarii teritoriale a Romaniei”. In primul rand, au accelerat demersurile guvernului roman pentru apropierea de Axa. In acest scop, chiar la 28 iunie a avut loc o schimbare de guvern, in fruntea caruia a venit Ion Gigurtu, cunoscut pentru relatiile sale cu Germania. Totodata, la Externe a fost numit Constantin Argetoianu, inlocuit si el la 4 iulie cu Mihail Manoilescu; atat primul, dar mai ales al doilea erau partizani ai apropierii de Germania. Dar noutatea absoluta, care trebuia sa dovedeasca Germaniei hotararea guvernului roman de a se alinia Axei, era prezenta unor ministri din randul Garzii de Fier. Ministrul Fabricius a inteles imediat semnificatia si rolul noului guvern, dand indicatii ferme reprezentantilor presei germane acreditati in Romania ca ,,in corespondentele pe care le vor trimite ziarelor lor sa adopte o atitudine de incredere fata de noul guvern roman si sa arate in acelasi timp ca noua orientare politica a Romaniei, care se caracterizeaza printr-o vadita tendinta de apropiere de Reich, are un caracter definitiv”.     

 Intr-adevar, dupa ce la 1 iulie 1940 guvernul roman renuntase la garantiile anglo-franceze, la 4 iulie noul guvern a publicat o declaratie in care anunta hotararea sa de a urma o politica de integrare “sincera” in sistemul Axei. O saptamana mai tarziu, la 11 iulie, guvernul roman anunta iesirea din Societatea Natiunilor. Toate aceste gesturi si declaratii aveau insa – cum corect observa noul ministru de externe, Mihail Manoilescu -, intr-un anumit sens, “un caracter unilateral“, intrucat ele nu au fost urmate, cum era firesc, ,,de o luare de atitudine a Axei fata de Romania”.

Dialogul Carol – Hitler

Concomitent insa, intre guvernul roman si cel german, care actiona in numele Axei, s-a desfasurat cum spunea tot Mihail Manoilescu ,,o actiune de un ordin confidential si diplomatic”. Debutul acestei actiuni s-a produs la 2 iulie. Dupa ce regele Carol al II-lea n-a reusit sa obtina legatura telefonica pentru a vorbi cu Hitler, care ,,se plimba undeva in Franta“, monarhul l-a chemat pe Fabricius pentru a transmite pe cale diplomatica ceea ce dorise sa comunice direct Führer-ului. In Insemnari zilnice regele arata ce i-a declarat lui Fabricius, pentru a fi transmis lui Hitler:

1) Romania a renuntat la garantiile anglo-franceze si cauta ,,o colaborare mai intima” cu Germania, “care ar putea fi chiar intarita printr-o alianta care sa fie in folosul celor doua tari”;
2) Stiri sigure aratau ca Rusia avea intentia ,,de a depasi linia de demarcatie” stabilita in urma ultimatumului si de a se apropia de zona petrolifera, ceea ce reiesea din pregatirile militare ce le facea;
3) La evacuarea Basarabiei, trupele romane au fost insultate, dezarmate si impiedicate sa se retraga;
4) Regele solicita Führer-ului “un ajutor, ca sa ne apere in aceste momente grele”, Romania facand tot ce a putut pentru a pastra pacea in regiune;
5) In final, el a cerut “o misiune de instructie militara, care va intari si mai mult legaturile dintre cele doua state”.    

Graphic1Raspunsul lui Hitler, comunicat tot prin intermediul ministrului Fabricius, la 4 iulie, arata interesul Führer-ului pentru modul in care regele vedea ,,regularea chestiunilor” intre Romania, Ungaria si Bulgaria, pentru a putea ca pe aceasta baza sa ia o hotarare. De asemenea, Hitler considera ca trebuiau incepute “conversatii” intre partile interesate, deoarece in ,,starea continua de enervare si de inarmare” nu puteau fi rezolvate problemele existente. Raspunsul Führer-ului continea si un element care, pe de o parte, constituia o explicatie a pozitiei germane, dar care, pe de alta parte, suna ca un avertisment in ceea ce privea pozitia Germaniei in raporturile dintre Romania si vecinii ei, bulgari si unguri: ,,Germania nu poate uita ca Ungaria si Bulgaria au fost aliatii ei in trecut”. O astfel de afirmatie arata clar ca nu justitia, dreptatea, adevarul erau avute in vedere de Germania in reglementarea problemelor romano-ungare si romano-bulgare, ci un factor subiectiv, exprimat tot atat de clar: alianta celor doua tari cu Germania. La 6 iulie, Carol a raspuns mesajului Führer-ului: accepta inceperea de ,,negocieri” cu Ungaria si Bulgaria, pe baza etnica si a schimbului de populatie, iar ca accesoriu, eventual, rectificari de granita. 

 La 17 iulie, Carol a primit un mesaj scris (datat 15 iulie) de la Hitler. Führer-ul recomanda regelui luarea unei ,,hotarari principiale in negocierile cu Ungaria si Bulgaria, prin cautarea unei ,,solutii definitive, care ar putea prezenta riscul unor sacrificii”. Abia dupa reglementarea ,,rationala” a problemelor cu Ungaria si Bulgaria Germania se angaja sa examineze ,,posibilitatea unei colaborari mai stranse, iar in vederea acesteia si dupa imprejurari, sa-si asume obligatiuni mai largi”. Raspunsul regelui Carol al II-lea la acest mesaj a fost inmanat lui Hitler de I. Gigurtu si M. Manoilescu, in cadrul intrevederii pe care acestia au avut-o cu Hitler la Berghof, la 26 iulie 1940. In esenta, regele reafirma acceptul pentru inceperea de negocieri cu Ungaria si Bulgaria, pe baza principiului etnic (,,Romania nu poate sa se abata nici o clipa de la principiul etnic”), care putea fi satisfacut ,,in mare masura prin schimbul de populatie; respingea arbitrajul puterilor Axei, dar accepta ,,influenta lor durabila”, in sensul moderarii revendicarilor ,,vecinilor nostri”. In continuare, in scrisoare se arata ca sacrificiile pe care Romania le facea ar fi trebuit sa duca nu numai la ,,o pace definitiva” si ,,la bune raporturi prietenesti de vecinatate”, dar si la o ,,noua ordine politicadin care nu puteau lipsi ,,ample obligatii” asumate de Germania, inclusiv garantiile acesteia ,,fata de orice posibilitate si de orice incercare de stirbire a teritoriului nostru, ori de unde ar veni ea”.

Obiectivele unei initiative romanesti

Este prezenta in scrisoarea de raspuns a regelui o idee ce va reaparea in actiunea politico-diplomatica a guvernului roman in primavara anului 1941, cu prilejul victoriei germane in campania din Balcani. Este vorba de solicitarea ca reglementarea problemelor dintre Romania si vecinii ei, Ungaria si Bulgaria, sa fie inclusa intr-o actiune mai larga de reglementare a tuturor ,,neintelegerilor asemanatoare, de mai mare sau mai mica importanta”, intre toate statele din sud-estul Europei. O astfel de solicitare, in vara anului 1940, nu putea avea decat doua obiective. In primul rand, ea se putea inscrie in realizarea acelei ,,paci definitive” si a ,,bunelor raporturi prietenesti de vecinatate” intre statele din regiune, care sa duca la ,,noua ordine politica” si la asumarea de catre Germania a unor ,,ample obligatii” privind garantarea integritatii teritoriului Romaniei impotriva oricarei incercari, ,,ori de unde ar veni ea”, despre care Carol al II-lea vorbea in scrisoarea catre Hitler. Germania insasi era interesata in realizarea acestei ,,linistiri” a sud-estului european, care ii asigura aprovizionarea cu alimente si, in special, cu petrol. ,,Conditionarile” pe care le ridica fata de Romania pentru acordarea de garantii contineau insa nu numai dorinta de a satisface cererile unor ,,aliati”, dar si intentia de a pedepsi Romania pentru politica pro-anglo-franceza promovata de guvernul roman pana la sfarsitul lunii mai, in conditiile in care tara era inconjurata din toate partile de state ce promovau, in diverse grade, politici pro-germane sau erau chiar aliate ale acesteia.

In al doilea rand, aceasta solicitare avea in vedere un obiectiv ,,de uz intern”, in sensul de a se arata poporului roman care suferise deja trauma pierderii umilitoare a Basarabiei si Bucovinei de Nord si nu mai putea suporta noi cedari teritoriale fara sanctionarea celor vinovati ca Romania nu era singura tara care era nevoita sa suporte sacrificii.     Motivele pentru care Germania nu a acceptat o discutie generala asupra frontierelor din Balcani au fost furnizate chiar de Hitler. La 27 iulie 1940, in convorbirile pe care le-a avut cu premierul bulgar, Bogdan Filov, si cu ministrul de Externe, Ivan Popov, Führer-ul declara ca a respins propunerea romaneasca pentru ca ,,o dezbatere generala nu poate fi folositoare daca se doreste sa se ajunga la o solutie rapida a problemelor de revizuire. Ceea ce dorea Hitler era mai intai un acord intre Romania, Ungaria si Bulgaria, iar in caz de succes el era gata sa garanteze, impreuna cu Italia si Rusia (!), statutul teritorial rezultat.

Niciunul dintre obiectivele urmarite de Germania, pe de o parte, si de Romania si Carol al II-lea, pe de alta, nu a fost atins integral. In urma noilor cedari teritoriale pe care a fost constransa de Germania sa le accepte, chiar daca Romania a obtinut garantii din partea Axei a caror importanta nu trebuie subestimata, avand in vedere politica de expansiune teritoriala a Uniunii Sovietice si care si-au demonstrat intreaga valoare, in zona nu numai ca nu s-a instaurat linistea, ci dimpotriva, sub regimul impus de “pax germanica” tensiunea a cunoscut acumulari nemaiintalnite pana atunci, gata sa erupa la suprafata in orice moment favorabil. In ceea ce priveste situatia interna din Romania, in urma noilor pierderi teritoriale impuse prin Dictatul de la Viena si Tratatul de la Craiova, regimul regelui Carol al II-lea a fost puternic contestat, incat acesta a fost obligat, la inceputul lunii septembrie, sa abdice si sa paraseasca tara, pentru a se salva.

Impulsionarea revizionismului ungar…

In al doilea rand, ultimatumul sovietic de la sfarsitul lunii iunie 1940 a reprezentat un adevarat semnal pentru guvernele de la Sofia si Budapesta pentru a-si intensifica brusc actiunile revizioniste impotriva Romaniei. In corespondenta dintre guvernul german si cel sovietic, care si-a manifestat nemultumirea fata de faptul ca nu a fost informat de cele hotarate la Viena, aceasta idee apare clar formulata. Astfel, intr-o telegrama din 3 septembrie catre Auswärtiges Amt, ambasadorul Schulenburg arata ca guvernul sovietic a deschis “un mare complex de chestiuni” prin ridicarea problemei Basarabiei si cerea ca aceasta idee sa fie introdusa intr-un memorandum ce urma sa fie inaintat guvernului sovietic. Ribbentrop a confirmat ca cererile revizioniste ale Ungariei si Bulgariei au fost puse pe tapet de ocuparea Basarabiei si Bucovinei de nord si a dat instructiuni ca, in memorandumul ce urma sa fie predat lui Molotov, dupa ,,ocuparea Basarabiei si Bucovinei de nord” sa se introduca propozitia ,,care de asemenea a dat impuls actualelor initiative de cereri cu caracter de revizuire fata de Romania”.

 O data principiul respectarii status-quo-ului teritorial violat, guvernele de la Budapesta si Sofia declarau ca ele nu vor sa fie discriminate de guvernul roman si cereau sa aiba acelasi tratament ca Uniunea Sovietica. In acest sens se pronuntau primul-ministru ungar, Pál Teleki si ministrul de externe, Istvan Csaky, la intrevederea cu Hitler, Ciano si Ribbentrop, din 10 iulie, care declarau: ,,Noi avem sprijinul guvernelor iugoslav, german si italian in sensul de a determina Bucurestiul sa puna capat discriminarilor fata de noi, care constau in aceea ca au facut Rusiei concesii teritoriale fara lupta, fara sa inceapa tratative asemanatoare cu noi”.                                                   Pe langa o propaganda interna si externa antiromaneasca deosebit de intensa, imediat ce ultimatumul sovietic a devenit public, cele doua guverne si-au indreptat sperantele si pasii spre Axa, in special spre Berlin, pentru a primi sprijin. Astfel, chiar in dimineata zilei de 27 iunie 1940, in conditiile in care Bucurestiul reusise numai la ora 7.00 sa cunoasca termenii exacti ai ultimatumului, la ora 10.30 deja ministrul Ungariei la Berlin, Döme Sztojay, se prezenta la Auswärtiges Amt, la directorul Departamentului Politic, Ernst Woermann, pentru a-i inmana acestuia un memorandum in care era prezentat punctul de vedere maghiar in situatia creata de ultimatumul sovietic:

1) Ungaria isi va urmari revendicarile fata de Romania numai in intelegere cu puterile Axei;
2) ,,Ungaria trebuie sa fie avuta in vedere, in cazul ca Romania va incheia o serie de intelegeri cu un alt stat, in privinta problemelor teritoriale”.
Concomitent, la Budapesta, primul-ministru maghiar, contele Pál Teleki, si ministrul de externe, Istvan Csaki, au convocat pe ministrul german in Ungaria, Otto von Erdmannsdorff, in fata caruia nu au formulat pretentii revizioniste bine precizate impotriva Romaniei (au declarat insa clar ca nu doresc un coridor spre secuime, ci o fasie de-a lungul granitei, mergand spre nord-est, apoi spre sud-est, in partea Maramuresului, completata cu un posibil schimb de populatie), dar s-au interesat de atitudinea Germaniei in cazul unui atac maghiar impotriva Romaniei. Intentiile belicoase ale partii ungare au fost potolite de cancelarul Hitler la intalnirea cu premierul Teleki si cu ministrul Csaky, din 10 iulie. Hitler le-a declarat celor doi reprezentanti ai Ungariei ca el cunoaste ca Romania este bine inarmata si i-a intrebat pe Teleki si Csaky daca sunt siguri ca vor fi victoriosi intr-o confruntare directa cu Romania. ,,Contele Teleki si contele Csaky au manifestat o ezitare evidenta inainte de a raspunde nota ministrul Paul Schmidt, translatorul oficial al Führer-ului si au declarat ca ei cred ca vor triumfa asupra Romaniei daca actiunea s-ar desfasura intr-un moment favorabil”. In acelasi timp insa, Führer-ul i-a linistit pe Teleki si Csaky informandu-i asupra faptului ca ii va cere regelui Carol al II-lea sa se inteleaga cu Ungaria, ceea ce a si facut prin scrisoarea din 15 iulie 1940.

… si bulgar

O actiune diplomatica perfect simetrica cu cea dezvoltata de Ungaria a intreprins si Bulgaria. De altfel, intre cele doua guverne a existat o anumita colaborare, dar numai de ordin general, Sofia pastrand o oarecare rezerva, ea fiind constienta ca diferendul teritorial pe care il avea cu Romania privind sudul Dobrogei nu avea complexitatea si gravitatea celui romano-ungar asupra Transilvaniei si nedorind sa lase impresia unei legaturi intre ele. De asemenea, impactul asupra opiniei publice romanesti al celor doua probleme era total diferit si Sofia a tinut cont de acest lucru. De aceea, guvernul bulgar nu a vrut ca intre actiunea lui si cea a Budapestei sa se puna un semn de egalitate. Mai mult, in timp ce Ungaria a declarat o mobilizare generala, concentrandu-si fortele la frontiera cu Romania, provocand numeroase incidente si violand spatiul aerian romanesc, aratand clar intentii ofensive, Bulgaria nu a recurs la amenintari de ordin militar, ci dimpotriva, a declarat ca ea doreste o rezolvare pasnica a diferendului cu Romania (desi presa bulgara a lansat puternice atacuri impotriva Romaniei, iar la granita din Dobrogea s-au inregistrat numeroase incidente provocate de partea bulgara).

Bulgarii s-au dovedit a fi foarte bine informati asupra evolutiei evenimentelor din Romania. Cand, la 27 iunie 1940, ministrul bulgar la Berlin, Dragan Parvanov, s-a prezentat la Auswärtiges Amt, la Ernst Woermann, pentru a se informa in legatura cu ,,dezvoltarea crizei basarabene”, acesta a fost surprins sa vada ca diplomatul bulgar avea informatii despre sedinta Consiliului de Coroana roman (care se intrunise la ora 12.30), asupra careia _ nota Woermann _ ,,nici noi nu aveam pana la acea ora informatii sigure”. Parvanov sperase ca va primi din partea autoritatilor germane informatii privind pozitia Reich-ului ,,cu privire la satisfacerea ulterioara a revendicarilor Bulgariei”, dar nu a primit decat sfatul ca Bulgaria sa nu profite de criza basarabeana pentru a-si satisface propriile revendicari. Raspunsul l-a deceptionat pe diplomatul bulgar, care i-a exprimat lui Woermann ,,tulburarea” sa ca ,,Bulgaria ar putea sa primeasca acum Dobrogea ca un dar din mainile Uniunii Sovietice”. Raspunsul amintit continea in el si o nota de santaj fata de Germania, pentru a o determina pe aceasta sa sprijine cererile bulgare pentru Dobrogea de sud.

Promisiunea ferma a sprijinirii cererilor revizioniste bulgare a primit-o Bulgaria abia la 27 iulie, in timpul vizitei pe care primul-ministru Filov si ministrul de externe Popov i-au facut-o lui Hitler, dupa ce deja guvernul roman acceptase ideea unor discutii cu Ungaria si Bulgaria. Führer-ul a declarat celor doi oameni de stat bulgari ca este ,,convins de justetea revendicarilor bulgare si a dat sarcina ministrului Afacerilor Externe al Reich-ului de a sustine aceasta revendicare bulgara si de a o aduce la cunostinta Romaniei”. Hitler a mers si mai departe: la 31 iulie, ministrul Reich-ului la Bucuresti, W. Fabricius, a comunicat in capitala Romaniei “recomandarea categorica” a Führer-ului ca Romania sa cedeze intregul Cadrilater Bulgariei. Dupa o astfel de recomandare, negocierile de la Craiova s-au purtat, practic, asupra reglementarii urmarilor cedarii Cadrilaterului.

URSS ameninta din nou

Daca evenimentele de la sfarsitul lunii iunie 1940 au dus la intensificarea actiunii revizioniste a guvernelor ungar si bulgar, ele au marcat totodata si o crestere a interesului sovietic fata de Balcani. ,,Cuceririle pe care le-au facut cu pretul unor sacrificii marunte scria Grigore Gafencu referindu-se la succesele repurtate in plan international de guvernul sovietic in transpunerea in viata a protocolului Ribbentrop – Molotov au trezit vechile traditii de expansiune imperialista vesnic in cautarea unor hotare europene mai potrivite, au magulit vanitatea lor deosebit de simtitoare de stat proletar”. In fapt, URSS devenise ,,o primejdie amenintatoare, in orice clipa, pentru toate statele vecine”, cu atat mai mult daca acestea se aflau in calea expansiunii sovietice, cum era cazul Romaniei. Fata de aceasta din urma, interesele Uniunii Sovietice, pe de o parte, si cele ale Ungariei si Bulgariei, pe de alta parte, coincideau in buna masura. Asa se explica sprijinul sovietic acordat pretentiilor revizioniste ungare, pe care le considera indreptatite ,,in principiu”, si revendicarilor bulgare, pe care Moscova le sprijinea ,,cu simpatie”.

  Ungaria a inteles importanta factorului sovietic pentru realizarea proiectului ei revizionist fata de Romania si l-a folosit in special in perioada in care Germania o sfatuia sa pastreze pacea in regiune. Un document diplomatic romanesc vorbea chiar de ,,coluziunea” ungaro-sovietica impotriva Romaniei in vara anului 1940. In acest sens, in documentul amintit se arata ca, inca inainte de 26 iunie 1940, ministrul Ungariei la Moscova, Kristoffy, a primit instructiuni de a lua contact cu V.M. Molotov ,,pentru a examina posibilitatile unei actiuni comune impotriva noastra”.     La inceputul anului 1942, ziarul ,,Magyaroszág”, din 10 ianuarie, a publicat un articol intitulat ,,Magyarok Ukrajnaban”, sub iscalitura lui Darvas Janos, in care arata ca a existat o intelegere sovieto-ungara de a ataca Romania, in urma careia Uniunea Sovietica urma sa ocupe Bucovina si Moldova, iar Ungaria intreg Ardealul.     

 De fapt, mobilizarea armatei ungare, incepand din mai 1940, se efectuase atat sub influenta victoriei germane in vest, dar si a concentrarilor de trupe sovietice la granita cu Romania. In acele zile, Ungaria nu se gandea sa ia o initiativa razboinica, ,,dar cauta sa fie gata de a profita de orice imprejurare care sa-i ingaduie o cooperatie cu un eventual beneficiu teritorial”. A pierdut insa momentul ultimatumului, datorita atat interventiei Germaniei, cat si acceptarii ultimatumului de catre guvernul roman, moment pe care reprezentantii Ungariei la intrevederea cu Hitler din 10 iulie 1940 l-au evocat cu evident regret.   

 Cand, in a doua jumatate a lunii august acelasi an, Romania purta negocieri cu Ungaria si Bulgaria, Uniunea Sovietica a cautat sa profite de situatia creata si a procedat la noi concentrari de forte la frontiera cu Romania. O nota informativa din 21 august 1940 avertiza guvernul roman ca este posibila o actiune militara sovietica impotriva Romaniei, in jurul datei de 28 august. Ungaria era hotarata sa foloseasca acest moment pentru a ataca Romania, cooperarea maghiaro-sovietica precizandu-se din nou. Declaratia lui Ribbentrop, facuta lui Manoilescu la 29 august 1940, ca in ipoteza in care Romania nu primea ,,arbitrajul”, Ungaria si Uniunea Sovietica aveau s-o atace, ceea ce ar fi insemnat sfarsitul independentei Romaniei, era un evident factor de presiune, dar ea reprezenta si o dura realitate. Ministrul de externe german a vorbit de atacul concomitent al Ungariei si Uniunii Sovietice impotriva Romaniei ca de un lucru ce ar fi fost deja hotarat intre cele doua tari.    Acceptarea “arbitrajului” si garantia Axei au pus capat amenintarii sovieto-ungare. Daca ,,solutia” data la Viena a satisfacut Ungaria, ea a iritat in mod evident Moscova. Nemultumirea sovietica avea in vedere faptul ca ea fusese din nou tinuta deoparte de hotararile luate in zona Europei Centrale. Dar fondul nemultumirii sovietice rezida in garantia data Romaniei, care punea practic capat visurilor sovietice spre Balcani si Stramtori, URSS dand o interpretare extinsa articolului 3 din protocolul secret incheiat cu Germania la 23 august 1939, in sensul ca aceasta din urma avea prioritate in sud-estul Europei pe plan economic, iar Uniunea Sovietica pe plan politic.

Nemultumirea sovietica s-a manifestat chiar in noaptea de 29/30 august 1940, cand s-au semnat documentele de la Viena: ministrul roman la Moscova, Grigore Gafencu, a fost chemat in toiul noptii de catre Dekanozov, adjunct al Comisarului Poporului pentru Afacerile Externe, care pe un ton grav i-a inmanat o nota de protest ce continea numeroase incidente de frontiera de care era acuzata partea romana. Ca un ecou al coluziunii sovieto-ungare, dupa ce armata ungara a ocupat partea de nord-est a Transilvaniei, conform “arbitrajului” de la Viena, cand la jumatatea lunii septembrie 1940, la Cluj-Napoca, au avut loc manifestari dedicate anexarii teritoriului, atasatul militar sovietic, participant la eveniment, a fost obiectul unei deosebite atentii si simpatii din partea autoritatilor ungare.  De o maniera asemanatoare a procedat si Sofia care, cu prilejul ratificarii de catre parlamentul bulgar a Tratatului de la Craiova privind Dobrogea de sud, pe langa multumirile adresate celor doua guverne ale Axei, si-a manifestat recunostinta si fata de guvernul sovietic pentru sprijinul pe care l-a acordat Bulgariei in realizarea acestui obiectiv.

Consecintele pierderilor teritoriale

Ca urmare a evenimentelor din vara anului 1940, la 5 septembrie 1940, cand generalul Ion Antonescu a primit depline puteri din partea regelui Carol al II-lea, Romania era inca o tara izolata si amenintata in plan international, slabita, dezorientata si demoralizata in plan intern. Pierderile teritoriale suferite ca urmare a cedarii Basarabiei, Bucovinei de Nord, Transilvaniei de Nord-Est si Dobrogei de Sud erau deosebit de mari. Ele au afectat profund statul roman si intreaga societate romaneasca, marcand practic toate actiunile in plan international ale guvernului roman in anii razboiului si dupa aceea, pana la semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947. Totodata, pierderile suferite in vara anului 1940 au afectat rolul si ponderea geopolitica si strategica a statului roman in regiune. Dar cea mai grea lovitura primita a fost in plan moral. Dupa numai 22 de ani de la implinirea unui ideal (Romania intregita), romanii trebuiau sa reia lupta pentru unitatea nationala, cu aceeasi credinta, hotarare si daruire care asigurase victoria bunicilor si parintilor lor.

[Ludmila Rotari]: Teroarea sovietică din Basarabia şi Bucovina de Nord

Teroarea în masă a fost o componentă principală a politicii statului sovietic. Aceasta şi-a întins tentaculele spre spaţiul românesc din 1940, în primul rând odată cu ocuparea Basarabiei şi Bucovinei. Arestările şi maltratările populaţiei au început odată cu ocuparea totală a Basarabiei şi a nordului Bucovinei în urma unei operaţiunii militare de proporţii. Între 28 iunie 4 iulie 1940, în judeţele Cernăuţi, Bălţi, Chişinău şi Cetatea Albă au fost arestate 1.122 de persoane. Aceştia erau “foşti poliţişti, agenţi ai siguranţei şi ofiţeri ai armatei române”.

Arestaţi pentru crimele contrarevoluţionare

Graphic1La 9 iulie 1940, Viaceslav Molotov, preşedintele guvernului sovietic, semna hotărârea “Cu privire la activitatea tribunalelor militare pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de nord”, conform căreia se înfiinţau tribunale militare cărora li se permitea examinarea dosarelor vizând crimele contrarevoluţionare şi banditismul ale locuitorilor din aceste regiuni.

Asupra Basarabiei au fost extinse din iulie 1940 legile R.S.S. Ucrainene, astfel că toţi cei învinuiţi de activitate contrarevoluţionară aveau să fie închişi, tortuaţi, condamnaţi şi executaţi conform prevederilor Codului Penal al R.S.S.U., art. 58 (aliniatele 1-18). Drept rezultat, la finele anului 1940, în închisorile din Basarabia se aflau 2.624 de persoane, pentru ca în vara anului 1941 numărul deţinuţilor politici să ajungă la 3.951.

Concomitent, la 10 iulie 1940, Lavrenti Beria, Comisarul Afa­ce­rilor Interne al Uniunii Sovietice, cerea, într-un memoriu adresat lui Molotov, aprobarea formării, în cadrul trupelor NKVD desfăşurate în Basarabia şi nordul Bucovinei, a unui nou regiment al unui batalion cu un efectiv de 1.910 de NKVD-işti care să asigure “liniştea” în aceste teritorii.

Regimul bolşevic şi-a creat în Basarabia şi alte structuri speciale, menite să supravegheze şi să dirijeze sovietizarea provinciei. Astfel, la 7 mai 1941 a fost desemnat primul reprezentant al Moscovei în noua republică creată pe teritoriul dintre Prut şi Nistru -Republica Socialistă Sovietică Moldovenească în persoana lui S. Goglidze.

Fiindu-i încredinţat un mandat cu puteri nelimitate, S. Goglidze desfăşoară o activitate intensă în vederea descoperirii duşmanilor poporului”, primul pas era întocmirea de liste cu “duşmani” după care următoarul pas consta în arestarea şi deportarea acestora.
În nota expediată la 31 mai 1941 către C.C. al P.C.(b) al Uniunii Sovietice, personal lui Stalin, reprezentantul Moscovei menţiona că rămăşiţele diferitelor partide şi organizaţii, cu sprijinul activ al serviciului românesc de spionaj, şi-au intensificat activitatea antisovietică, arătând în continuare că baza acestei activităţi o constituiau activul partidelor burgheze, moşierii, ofiţerii armatei albe”, precum şi marii comercianţi şi proprietarii de imobile, diverse elemente antisovietice.

În legătură cu aprecierea situaţiei reale” făcută de Goglidze, el informa conducerea că a dispus arestarea pesoanelor ce desfăşurau o activitate contrarevoluţionară” iar restul elementelor contrarevoluţionare” urmau să fie luate în evidenţă prin intermediul agenţilor secreţi.

Categorii sociale deportate

Tot în nota din mai 1941, Goglidze îl ruga pe I.V. Stalin să autorizeze Comisariatul securităţii statului “deportări în alte regiuni ale URSS a 5.000 de persoane  elemente contrarevoluţionare, împreună cu familiile lor”. A fost precizat şi contingentul celor ce urmau să fie deportaţi: activul partidelor politice  980 de persoane; moşieri  137; poliţişti şi jandarmi 440; ofiţeri ai armatei albe 285; ofiţeri ai fostei armate ţariste implicaţi în activităţi anti­sovietice 83; ofiţeri români implicaţi în activitate antisovietică 64; mari comercianţi 1948; proprietari 411; primari 652.

Abia către finele lunii mai 1941, Comisariatul securităţii statului avea pregătite dosarele necesare pentru arestarea şi deportarea categoriilor sus-menţionate.

Conducerea sovietică a reacţionat destul de operativ, deşi nu este cunoscut încă răspunsul oficial al Moscovei. Au fost repartizate pentru Chişinău şi Cernăuţi 1.315 şi respectiv 340 de vagoane pentru strămutarea celor deportaţi. Demersul lui Goglidze a fost aprobat de Moscova, iar în noapte de 12 spre 13 iunie 1941 a fost realizată operaţiunea în urma căreia în Basarabia şi nordul Bucovinei au fost arestate 5.479 de persoane, iar 24.360 de persoane au fost deportate. Din cele 6 judeţe care rămaseseră în componenţa R.S.S. Moldovenească au fost arestate 4.517 persoane şi deportate 13.885.

Într-un memoriu întocmit la 15 noiembrie 1941 de autorităţile române, se menţiona unde au fost deportate aceste persoane, astfel: R.S.S. Kazahă -9.954 de persoane, R.A.S.S. Komi – 352, regiunea Krasnoiarsk – 470; regiunea Omsk -6.085 şi regiunea Novosibirsk  – 5.787. Toţi erau acuzaţi de troica NKVD şi deportaţi pe termene ce ajungeau la 20 de ani.

Deportările după 23 august 1944

Declanşarea războiului împotriva U.R.S.S. a stopat pentru o perioadă aceste fărădelegi, care însă au luat amploare după august 1944. Începând din mai 1945 este desemnat un Birou al Comitetului Central al P.C.(b) pentru Moldova, în frunte cu F. Buţov, care trebuia să se ocupe de restabilirea administraţiei sovietice şi de depistarea elementelor care aveau spirit antisovietic. În luna mai 1945 au fost elaborate liste de către agenţii de securitate care conţineau numele chiaburilor, trădătorilor şi complicilor ocupanţilor din toate ra­ioanele R.S.S. Moldoveneşti, care urmau să fie deportaţi. Au fost, tot­odată impuse măsuri drastice în ceea ce priveşte rechiziţiile forţate, colectivizarea, eliminarea unei categorii de ţărani, consideraţi duşmani ai poporului cărora li s-a confiscat averea, pământurile, ei fiind de cele mai multe ori deportaţi împreună cu întreaga famile în alte zone ale U.R.S.S.

Astfel, F. Buţov a solicitat aprobări pentru deportarea a 5.000 de familii chiabureşti. În anii următori procesul de sovietizare şi eliminare a celor care erau catalogaţi drept elemente dăunătoare a continuat.

La 30 august 1947, Biroul CC al PC (b) al Moldovei, la indicaţia Moscovei, au adoptat hotărârea Cu privire la evidenţierea gospodăriilor chiabureşti în judeţele din R.S.S. Moldoveneşti şi impunerea lor. Această hotărâre oferea cadrul juridic pentru răfuiala cu ţăranii, fapt ce va duce şi la un nou val de deportări.

Conform informaţiilor deţinute de Ministerul Securităţii Statului al R.S.S. Moldoveneşti în anul 1948 urmau să fie deportate 40.505 per­soane, ceea ce reprezenta 2,19 % din populaţia republicii.

La 17 martie 1949, conducerea de partid a R.S.S.M. a făcut un demers la Moscova pentru a primi aprobarea  în vederea deportării din R.S.S.M. a chiaburilor complici ai ocupanţilor şi activiştilor de partid profasciste, în număr de 39.092 de persoane, menţionând în continuare şi motivele acestui demers. Demersurile au continuat, astfel la 6 aprilie 1949, Biroul politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (b) al U.R.S.S. a adoptat hotărârea Cu privire la deportarea de pe teritoriul R.S.S.M. a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele de poliţie germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor legale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus.

Graphic1Hotărârea prevedea deportarea a 11.280 de familii, însumând 40.850 de persoane. Aceştia erau deportaţi în regiunile Aktiubinsk din Kazahstanul de Sud şi Djambul ale R.S.S. Kazahă, în regiunea Altai, regiunile Kurgan, Tiumen, Tomsk.
Termenul desfăşurării operaţiunilor a fost fixat pentru zilele 6 – 7 iulie, între orele 2. 00 şi 20.00. Dar acesta nu a însemnat sfârşitul politicii de deportări. După colaboraţionişti, membri ai partidelor politice, a sectanţilor, la 28 iunie 1949, după nouă ani de la actul din 28 iunie 1940, a fost adoptată Hotărârea secretă nr. 509 cu privire la deportarea din R.S.S. Moldovenească a familiilor de chiaburi, moşieri, marilor comercianţi. Astfel toate categoriile de “elemente duşmănoase” erau îndepărtate din Moldova şi trimise la mii de kilometri distanţă pentru a muri sau a trăi departe de propria ţară.     Totodată, au fost luate măsuri pentru confiscarea averilor celor deportaţi, care erau privaţi de dreptul de a-şi lua cu ei bunuri materiale. Au fost desemnaţi responsabili din partea organelor de securitate care urmau să vizeze şi să aplice hotărârile luate de conducerea de partid.

Astfel, valul deportărilor a contiunuat şi în anii următori, cifrele aproximative însumând circa 200.000 de persoane, mulţi dintre aceştia au murit în drum spre locurile unde au fost deportaţi, alţii au rămas să zacă în acele ţinuturi străine, urmaşii unora dintre ei nereuşind să revină în locurile de baştină nici până în prezent.      Un alt fenomen, pe care-l vom aborda într-o prezentare viitoare au fost plecările voluntare, determinate de condiţiile vitrege din R.S.S. Moldovenească, în momentul în care era susţinută colonizarea industriei cu elemente alogene, moldovenii fiind nevoiţi să ia calea pribegiei în ţinuturi îndepărtate cum era Kazahstanul sau în diferite zone ale Siberiei.

Editorialul ediţiei: Plagiatorul Ponta atacă dur şi aplică pe toate fronturile ŞARLATANIA, ESCROCHERIA, HOŢIA crezând că prin acest lucru păcăleşte poporul roman ca el să stea multă vreme încă în jilţul de premier al Româmiei

Bine v-am găsit la acest nou editorial al nostru. Vă place ce se întâmplă în politica românească şi cum vă ţin de proşti escrocii şi borfaşii politici ai ţării? Plagiatorul Ponta face ce face şi trage în piept pe toţi politicienii ţării şi românii de rând. Uitaţi-vă la escrocul politic al acestei ţări, Ponta cel şmecher, care şi-a pierdut pur şi simplu simţul măsuri. El se crede buricul pământului în această ţară şi se crede un supraom. De fapt el nu dă nici doi bani pe acest popor iar de preşedintele IUN 3 cu 1 EDITORIAL  ponta hotJohannis nici nu vrea să audă pentru că îl consideră inexistent. Se vede clar şi cu ochiul liber după cum se comportă. El este de fapt acum practic fugit din ţară pentru că a plecat, mai întâi la Baku ca să se vadă cu duşmanii NATO, apoi cică ar fi ,,dat o fugă’’ la Istambul ca să se opereze dar nu a anunţat pe nimeni. Dar scopul lui nu a fost operaţia ci cum să se eschiveze de a se prezenta în faţa procurorilor  DNA. El este urmărit penal pentru foarte multe fapte de corupţie în complicitate cu un alt escroc politic, ,,colegi de arme’’, senatorul Şovă(ială) secondat de curvarul şef naţional, omul cu multe nume şi neveste, Călin(file din poveste) Popesscu Tăriceanu care este ,,agent sub acoperire’’ al celor doi infractori. Şi acesta din urmă cât de curând îi va urma pe cei doi – Ponta şi Şovă(ială) – la,,prison –ul’’ de la Rahova sau de la Jilava.

Prin ceea ce fac Ponta şi Tăriceanu a început a doua revoluţie a borfaşilor

La sedinta Comitetului Executiv, unde pesedistii au stabilit ce au de facut dupa acuzarea liderului lor,Victor Ponta si-a inceput mesajul spunand ca au obligatia sa sprijine o jusititie independenta. Asta nu suna bine deloc. Primul gand al premierului s-a indreptat catre justitie. Spune totul despre lista lui de prioritati. Avertizam de dimineata va incepe asaltul asupra justitie in textul ,,Pericolul Ponta. De ce trebuie oprit„. Asaltul a inceput. A confirmat-o Calin Popescu Tariceanu, care a iesit din sedinta PSD cu ideea infiintarii unei comisii pentru evaluarea democratiei si restabilirea increderii in justitie. Sub titlul asta pompos se ascund cele mai ticaloase intentii. Cum arata ele? 
Atentie maxima la Comsia lui Tariceanu! Aceasta comisie are rolul de estompa atacul frontal la adresa justitiei. Vor mima dialogul cu asociatiile de magistrati, cozi de topor se gasesc destule printre judecatori si procurori. S-au antrenat PE LA POSTURILE DE TELEVIZIUNE ADECVATE LUI PONTA, altii s-au turat singuri dupa cateva declaratii ingrijoratoare formulate de un general SRI. Pe scurt, terenul e pregatit, semintele unei mici revolte chiar in sistem au incoltit. Plus ca in clasa politica s-a ajuns la un consens tacit pe nevoia de imblanzire a Justitiei. Cu totii vor sa scape de anchete, dosare, condamnari. Nu va mai repeta blitzcrieg-ul diin 2012. Lucrurile sunt mult mai amestecate, albul si negrul nu mai sunt chiar atat de clare. Dupa cazul Rarinca si dupa lungi campanii duse pe toate fronturile, pana si oameni de buna credinta au ajuns sa puna la indoiala modul cum functioneaza sistemul. Or, intentia asta a fost de la bun inceput: sa anihileze sustinatorii traditionali ai justitiei tarandu-i intr-o discutie irelevanta despre cazuri particulare pentru a demoniza tot ce fac procurorii si judecatorii. (Vezi detalii in Cum ne fac astia din vorbe).
Pe scurt, sub pretextul unor modificari legislative cerute chiar din interiorul sistemului, este de asteptat ca PSD sa puna din nou pe agenda toate proiectele abandonate: comasarea DNA cu DIICOT, pretext pentru schimbarea Laurei Codruta Kovesi, amnistia si gratierea, adica scoaterea politicienilor din puscarii, modificarea Codului Penal si a Codului de Procedura Penala. Aceasta este a doua revolutie a borfasilor, dupa 1 MAI 1 cu 2 EDITORIALUL    gratierea-lui-voiculescu-588x800 (2)cea inceputa in vara lui 2012 care a avut ca tinta finala tot preluarea controlului asupra justitiei prin debarcarea lui Traian Basescu de la Cotroceni. Este uluitoare viteza cu care se deruleaza evenimentele, intr-o liniste aproape nefireasca si in multa confuzie generata de televiziuni, lobby agresiv si minciuni sfruntate. 
Am spus tot timpul ca se apropie momentul ca justitia sa fie aparata, daca e cazul in strada. (Vezi Aparati justitia. E tot ce ne-a mai ramas)  Acest moment a venit acum, iar premierul Ponta, in disperarea de a se mentine la putere, ameninta opozitia exact ca Iliescu in anii 90 cu contramanifestatii si, mai sinistru, cu plangeri penale. In hora amenintarilor incalificabile ca opozitia va raspunde penal daca isi scoate oamenii in strada s-a prins insusi ministrul justitiei, Robert Cazanciuc. Atitudinea guvernului Ponta scoate Romania din UE si o aseaza langa Turcia lui Erdogan sau Rusia lui Putin. Protestul in strada este expresia maxima a democratiei, de care insusi Ponta si PSD au facut uz din plin in 2012. Este inadmisibil ca un guvern dintr-o tara UE sa ameninte opozitia cu represalii si actiuni de forta in cazul in care isi exercita dreptul democratic de a demonstra in strada impotriva unui premier acuzat de procurori de fals, spalare de bani si conflict de interese.
Aceste derapaje democratice majore nu vor ramane nesanctionate nici de UE, nici de Washington. De vineri pana azi ambasadele occidentale au tacut, din simplu motiv ca este un caz delicat si, cel mai probabil, au asteptat sa vada cum evolueaza. Mai ales ca la nivelul ambasadelor, vineri dimineata sa raspandise deja zvonul ca premierul Ponta ar putea demisiona, dupa o discutie cu prim-vicepresedintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, despre care s-a relatat in presa. Prin urmare, este de asteptat sa apara de acum incolo luari de pozitie fata de ofensiva anti-justitie si anti-democratica pornita la Bucuresti la inceputul unei noi veri fierbinti. Occidentul nu are voie si nu-si permite sa asiste impasibil la Revolutia Borfasilor II, asa cum n-a facut-o nici in vara lui 2012 cand s-a consumat primul episod din rafuiala marilor cercetati penali cu justitia din Romania. Lipsa de reactie ar echivala cu o incurajare explicita a demolarii statului de catre o mana de penali. Acestea nu sunt valorile UE, NATO, nici ale partenerilor americani. 
Numai ca, asa cum spuneam, lucrurile sunt acum mult mai amestecate, iar PSD a invatat ceva din greselile din trecut. A invatat sa atace primul, sa acuze procurorii de „lovituri de stat”, a invatat sa se erijeze in „aparatorul democratiei” si sa rastoarne complet realitatea in favoarea lui folosindu-se din plin de televiziunile mogulilor.
Cel mai probabil, Guvernul nu-si va asuma un atac frontal la institutii, motiv pentru care cheama Parlamentul sa transeze „democratic” problema justitiei. In Comisia Juridica din Camera Deputatilor asteapta sa fie discutate nu mai putin de 20 de proiecte de modificare a Codurilor, adica tot atatea prilejuri de a omori justitia. Insa marea perfidie va fi chemarea magistratilor sa ceara ei, din interiorul sistemului, marea schimbare. Politicienii au avut grija, ajutati de cateva erori, exagerari sau  cazuri particulare, sa ridice valul anti-justitie mai ales in randul judecatorilor si procurorilor, in interiorul sistemului judiciar. Greu de explicat publicului toate astea, dificil de evitat caderea in plasa manipularilor puse la cale de strategii noii revolutii a borfasilor. Greu de crezut IUN 2 cu 1 EDITORIALUL  caricatura_zilei-509insa ca publicul nu simte pericolul, ca nu vede cum borfasii mari si mici s-au strans intr-o mare coalitie, avand in fruntea ei pe insusi primul ministru. Greu de crezut ca va renunta la singura satisfactie obtinuta greu, cu eforturi institutionale uriase, ca toti cei care i-au furat in ultimii 25 de ani au ajuns intr-un fel sa plateasca. Nu cred ca mai doreste nimeni sa se intoarca la anii cand nimeni nu platea pentru nimic iar Romania era un stat captiv in mana unui mic grup de politicieni intelesi intre ei sa-si imparta prada, nu conta din ce pozitii, la putere fiind sau in opozitie. Şl-au luat la ,,acoperire’’ şi pe ,,tinerelul’’ Tăriceanu.

Premierul penal, bolovanul de gâtul PSD

Ponta şi PSD n-au învățat nimic din eșecul de acum șase luni. Vor pierde, iarăși, pe mâna lor. Până atunci însă, nu trebuie lăsați să demoleze justiția şi statul de drept pe care borfaşii politici nu dau nici doi bani.

Se zbate, dă din mâini și din picioare, toa­că din gură, minte, se apără de acuzele pro­curorilor cu documente care se con­tra­zic singure, izbeşte în justiție, vorbește de dictatură și lovitură de stat, trimite scri­sori ambasadelor, își pune, ca și altă dată, familia scut, doar, doar or lăcrima babele cu inima slabă, scarmănă interesul na­țio­nal și de ultimul fulg, proorocește apo­calipsa în lipsa lui, Marele Penal. Ame­nință cu represiunea protestelor de stra­dă. Va mai face, bezmetic, valuri un timp, va încerca să pârjolească totul în urma lui, dar fiecare mișcare îi mai bate un cui în coșciug. E deja mort. Mai speră însă. Se con­­sideră un supraviețuitor, dacă nu chiar un învingător. A traversat deșertul pla­­giatului și noaptea neagră a pre­zi­den­ția­lelor. Crede că se va descurca și în con­tinuare, că poate face damage control.

Beția puterii i-a luat mințile. De­sigur, parlamentul, la care se ra­portează precum Ceaușescu la Marea Adunare Națională, îl va sal­va, așa cum l-a salvat și pe ami­cul Șova, mașina de propagandă va împroșca rahat cât e ziua de lungă, Par­tidul va fi strâins unit în juru-i. Susținerile se revarsă, limbile mătăsoase și pumnii ri­dicați proletar „să moară dușmanii“ se îm­pletesc într-o plasă care să-l mai țină spân­zurat la putere o vreme. Cu toate as­tea, ieșirea-i din scenă e doar o chestie de timp. Și nu va fi una frumoasă, Ponta are șanse mari să plece urât de tot din arena politică, oricâte petale de trandafir i se vor presăra pe drumul spre DNA. În­tre­ba­rea e, va crăpa și PSD odată cu el? Ce va urma și cum va arăta această criză politică fără precedent?

IUN 2 cu 1 EDITORIAL  cetatean europeanSemnele ei apăruseră cam de prin pri­mă­vară, din momentul în care Șova a fost pus sub acuzare. Retrospectiv, înțelegem mai bine că tot ce s-a întâmplat în acest interval a fost o pregătire a terenului le­gis­lativ și a opiniei publice pentru marele eve­niment la care asistăm: premierul pe­nal care se cramponează de funcție. Do­vezile noi strânse de procurori în dosarul Șova – documentele găsite la percheziții, declarațiile unor avocați de la cabinetul acestuia – au strâns lațul în jurul lui Pon­ta. Atunci premierul și-a dat jos masca re­formistului și democratului. Îl apără cu din­ții pe Șova de DNA, reîncepe să-i atace pe procurori ca în vremurile sale de glo­rie, în parlament se aglomerează pro­iec­tele pesediste de modificare a codurilor pe­nale, peste 20 la număr. Campania an­ti­justiție – plecată inițial de la cazul Udrea, arestările preventive sunt un abuz, „bi­no­mul DNA-SRI“ e singura putere în stat (te­o­rie susținută de tripleta Udrea-Băsescu-Cristoiu) – se amplifică și capătă accente fe­roce, fiind redirecționată în apărarea lui Ponta. „Doar DNA mă poate da jos“, pre­vestește acesta nervos printre măsele strân­se.

Era evident că Ponta nu va de­misiona. N-are rost să vorbim de onoare, bun-simț, de imaginea României sau de alte lucruri din zona asta, care pur și simplu nu intră în ADN-ul individului. Nu putea să demisioneze – în primul rând, își apără pie­lea, în al doilea, partidul și alianța co­rupților pierdeau puterea. PSD și Ponta își fac calculul că: 1) până la alegeri vor reuși cumva să acopere și manipuleze scandalul, 2) prin amenințări și măsuri de forță vor opri protestele de stradă, de care le este cel mai teamă și 3) vor pune cu botul pe labe justiția prin modificarea codurilor pe­nale.

Pe termen scurt, socoteala poate fi co­rec­tă, oricum, PSD nu are alternativă la Pon­ta și nici timp s-o găsească. Plus că par­tidul este profund cangrenat, o mașinărie care nu poate funcționa decât prin spo­li­erea banului public și în logica haitei. Acest comportament – numit pompos soli­da­ritate și unitate -, strategia PSD în mo­mentele dificile, este mai pregnant ca ni­ciodată acum, când protecția în fața jus­tiției nu mai funcționează, ajungând, iată, chiar la capul haitei. Penalii empatizează sincer cu Ponta. Este o reacție de apărare. Pe de altă parte, PSD este, de fapt, într-o situație imposibilă, pe care, probabil, câți­va o și conștientizează. Partidul are legat de gât un bolovan, Ponta, de care nu se poate debarasa, chiar dacă ar vrea, pentru că le zboară guvernarea de sub picioare. A fost situația de după fabulosul eșec în ale­geri, datorat în mare parte lui Ponta, va fi cea de la viitoarele alegeri. Din motive ca­re merită o analiză separată, PSD a ajuns dependent de propriu-i gropar.

IUN 2 cu 1 EDDITORIAL bugetareaPe termen mediu însă, strategia cram­po­nării de un premier penal se va dovedi o fundătură. Chiar dacă episodul votului din parlament se va termina rapid, în doar do­uă zile, subiectul va fi departe de a se în­cheia. Chemări și declarații la DNA, presă, întrebări, justificări, noi probe, alte min­ciuni. Nu va fi zi de la Dumnezeu în care să nu i se ceară demisia, Ponta Penalul va deveni slogan. O trimitere, probabil destul de rapidă, în judecată pentru faptele, ex­trem de grave, care n-au legătură cu ac­ti­vitatea de premier va amplifica scandalul. I se va cere din nou demisia, se poate ajunge chiar la suspendare, la intervențiaCurții Constituționale. Iarăși, război pe toate fronturile! Pe măsură ce se vor apro­pia alegerile, problema se va transfera în­să din ce mai mult dinspre Ponta spre PSD, deficitul său de imagine va deveni al partidului. Își fac iluzii dacă mizează că prin mașinăria de propagandă, cu ajutorul unor giruete mecanice precum Cristoiu, ciracii lui Voiculescu și Ghiță, care deja cu­curigesc la unison cu Ponta „lovitura de stat a DNA“„dosar politic“,„dictatura bi­nomului“, vor reuși să denatureze su­biectul, să-l îngroape în minciuni. Sau că prin amenințări de genul celor proferate luni de Ponta și Cazanciuc vor împiedica protestele de stradă și vor intimida opo­ziția. Cei doi au făcut apel la articolul 397 din CP, care vorbește de „schimbarea ord­i­nii constituționale“„împiedicarea exer­ci­tării puterii de stat“„punerea în pe­ricol a securității naționale“ și de ani grei de pușcărie, de până la 25. Fapt ex­trem de grav și care dă o perspectivă asu­pra a ceea ce ar putea urma.

1 IUN 2 cu 1 EDITORIAL  spaga la UEPericolul major în următoarea perioadă este ca PSD, sub presiunea acestei duble de­pendențe de Ponta și de putere, din teamă și inconștiență, să nu mai țină cont de nimic: imagine în Occident, relații cu partenerii, reguli democratice, stat de drept etc. Să facă pârjol și să declanșeze un război total, în primul rând pentru în­călecarea definitivă a justiției. Știm deja, din 2012, de tot ce sunt capabili PSD și Pon­ta, iar situația de acum este chiar mai pe muchie decât cea de atunci. Ponta e pe­riculos, complet amoral, nu trebuie sub­es­timat! La fel, PSD aflat în criză, pierdere de popularitate, cuprins de disperare, că­zut în capcană, dispus de orice pentru a păstra puterea. Deja reacțiile sunt in­cre­dibil de nervoase și agresive pe mai toate planurile.

Rolul președintelui Iohannis va fi decisiv. Este personajul politic cu cea mai bună imagine, cea mai mare încredere și po­pu­laritate. Depinde de fermitatea intervenției sale pentru a pune stavilă ex­ceselor PSD. Nu mai are niciun motiv să-l menajeze pe Ponta, i-a cerut deja demisia, a primit în schimb promisiuni mincinoase și o imensă sfidare. Parlamentul, față de ca­re s-a arătat, strategic presupun, in­dul­gent și optimist, l-a sfidat și el. Nu o sin­gură dată. Reacțiile sale trebuie să fie fer­me, mai ales că nu este vorba de clasicul război între palate (nu cred în gogorița suspendării președintelui, nici chiar PSD nu este atât de tâmpit încât s-o caute cu lu­mânarea și să forțeze pierderea ale­ge­rilor avant la lettre), ci de un război PSD-jus­tiție. Care va fi fioros. N-am văzut ni­mic în 2012.

Iohannis, ca și PNL, de altfel, au primit un balon de oxigen. Totul e să știe să pro­fite de el. Miza nu e atât plecarea ac­tua­lului guvern, cât apărarea instituțiilor sta­tului, a DNA și ÎCCJ în principal, și câș­ti­ga­rea viitoarelor alegeri. Șansele sunt mari. Memoria, ura electoratului anti-Ponta, cea care i-a adus un milion de voturi în plus lui Iohannis, a fost resuscitată. După o perioadă de acalmie, în care premierul părea că se reinventase, iar Iohannis în­ce­puse să producă nemulțumire (din motive pe care le-am mai analizat), episodul Pon­ta Penalul a inversat lucrurile. Detestatul personaj reapare în toată splendoarea lui, însoțit de cohorta de pesediști care îi poar­tă trena. S-a produs declicul nu atât din cau­za urmăririi penale în sine, cât a mo­dului în care PSD și Ponta gestionează su­biectul. Obraznic, tupeist, amenințător, lip­sit de scrupule și de bun-simț. Dispuși la orice ticăloșie. N-au învățat nimic din eșecul de acum șase luni. Vor pierde, ia­răși, pe mâna lor. Până atunci însă, nu tre­buie lăsați să demoleze justiția.

Golanul politic Ponta, Marele Urmarit. Pleacă măi, Lasa-ne!

Avem un prim-ministru in functie, Victor Ponta, urmarit penal pentru coruptie. O premiera absoluta la categoria ,,mandri ca suntem romani”. Tarisoara si presa internationala zbirnaie. Degeaba. Ponta nu cedeaza si nu vrea sa plece din functie. De ce ar face-o? Boierii sunt cu el si nu-i vor capul. Doar n-o sa traiasca in ,,dictatura DNA”. S-a asteptat cineva la un gest de minima onoare? Cu siguranta nu. Personajul nu stie ce-i aia, a dovedit-o cu virf si indesat in ultimii trei ani, debutul memorabil fiind plagiatul. Pe moment nu pare nimic de facut. Presedintele nu-l poate suspenda, asa cum s-au grabit multi sa-i ceara, motiv pentru care i-a solicitat demisia. Lucrurile sunt insa mai complicate decit par la prima vedere.

DNA a cerut Camerei Deputatilor aviz pentru inceperea urmaririi penale. Va dati seama ca in jurul penalului de lux se va ridica un bastion, unul mai inalt si mai rezistent decit cel care l-a aparat pe amicul Sova. Acum intelegem si de ce. In lipsa acestui aviz, DNA nu va putea incepe urmarirea penala pentru faptele comise de Ponta in calitatea de premier, iar Iohannis nu-l va putea suspenda. Un cerc vicios, generat de articolul 109 din Constitutie.,,Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.

IUN 2 cu 1 Ascultarea telefoanelorChiar si in cazul in care procurorii il trimit in judecata pe Ponta pentru celelalte fapte, comise in calitatea sa de avocat: ,,fals în înscrisuri sub semnătură privată (17 infracțiuni) si complicitate la evaziune fiscală în formă continuată” suspendarera este tot problematica. Articolul 21 din Legea raspunderii ministeriale este vag, trimiterea un judecata, urmata de suspendare, nu face distinctie intre faptele comise in exercitiul functiei si alte fapte, dar, spun specialistii, acest articol trebuie coroborat cu 109 din Constitutie. Altfel spus, in orice situatie, pentru ca Iohannis sa-l poata suspenda pe Ponta este nevoie de avizul parlamentului. Cam acestea sunt puterile reale ale presedintelui de la care toata lumea asteapta miracolul debarcarii premierului.

Dincolo de aceste chestiuni tehnice, in care se ascunde insa diavolul care il protejeaza pe Ponta, faptele de care il acuza procurorii sunt grave, oricit ar incerca urmaritul si acolitii sa le minimalizeze. In primul rind, trebuie spus ca procurorii au gasit probe noi cu ocazia perchezitiilor facute la cabinetul lui Sova in aprilie anul acesta. Este vorba despre documente, contracte care atesta colaborarea dintre cabinetele de avocatura ale lui Sova si Ponta. Chestiunea banilor conteaza si ea, dar nu e cea mai importanta. Ponta a primit 2000 euro/luna in perioada 2007-2008, iar dupa aceea 3000 euro/lunar pina a ajuns premier, in total 250.000 lei, basca un ,,Mitsubishi Lancer Evo 10, achiziționat de SCA Șova și Asociații în sistem de leasing financiar”, care ar fi ajuns in final la cumnatul Hertanu, si el urmarit penal pentru fapte de coruptie. Problema pentru profilul moral (daca putem discuta de asa ceva in cazul personajului) si penal al lui Ponta este ca nu a facut ,,niciun fel de activitate profesionala”  in contul banilor primiti de la cabinetul lui Sova, dar a sifasificat 17 facturi fiscale reprezentind ,,cheltuieli care nu au la baza operatiuni reale”. Dupa ce firma de avocatura a lui Sova a fost calcata de Fisc, cei doi s-au inteles sa faca rapoarte de activitate care sa ateste in fals ca Ponta ar fi prestat totusi ceva. ,,Cele 16 înscrisuri falsificate de Ponta Victor-Viorel au fost tehnoredactate prin metoda „copy paste” după modelul înscrisurilor privind activitatea juridică desfășurată de mai mulți avocați din cadrul SCA „Șova și Asociații”, avocați care au declarat că nu au conlucrat niciodată cu Ponta Victor-Viorel. În realitate, Ponta Victor-Viorel nu a efectuat nici una din activitățile respective, nici măcar în parte, spun procurorii.

Minunat! Dar nu avem de ce sa ne miram ca plagiatorul este capabil si sa falsifice, tot ,,copy paste”, sa ia bani fara sa munceasca si sa minta pina in pinzele albe. Dupa ce a aflat minuata veste de la DNA, Ponta a postat pe facebook niste documente din care reiese 1. ca nu avut nicio relatie contractuala cu Turceni, Rovinari si Lignit Oltenia prin cabinatul sau de avocatura si 2. ca nu a fost asociat in cabinetul de avocatura Sova si asociatii. Minciuna cu picioare scurte, pentru ca procurorii nu de asta il acuza, ci de ,,fals, complicitate la evaziune fiscala si spalare de bani”.

IUN 2 cu 1 EDITORIAL caric151Putin probabil ca Ponta sa fie clintit din scaun prea curind. Baronii s-au mobilizat si vin spre Bucuresti sa-si sustina protectorul. Fara Ponta guvernarea s-a dus naibii, fara el lupta anti-Justitie si masinaria de propaganda se gripeaza. Plus, ca nu exista un inlocuitor valabil, PSD nu are alternativa la Ponta. Vor pune umarul sa-i salveze pielea, nu prea au incotro.

Intelegem acum mai bine si motivatia agresivitatii din ultima perioada impotriva magistratilor, atacurile care aminteau de perioada 2012 si de ,,martea neagra”, ferocitatea campaniei impotriva justitiei si tavalugul care trebuie sa mature articole cu shepsis din codurile penale. Pricepem si de ce Ponta s-a facut scut in fata lui Sova, de ce vor parlamentarii sa dezincrimineze conflictul de interese, de modificare urmind sa beneficieze insusi Marele Urmarit.

Va urma o perioada foarte tensionata. Semnalul ca nimeni, chiar nimeni nu mai este intangibil va mari isteria si multiplica eforturile de a pune pe butuci Codurile penale. Ponta va fi prezentat ca o victima a nenorocitilor de procurori, un abuzat al dictaturii pe stil nou, dovada suprema ca ceva trebuie facut. Nu va putea fi insa salvat in final. Falanga mediatica a rinocerilor anti-Justitie- aflata in solda unor politicieni sau penali de tot plinsul si, judecind dupa neostoiala cu care invirt reteveiul, si in siajul unuia dintre multele servicii secrete autohtone-, a primit comanda. De la recitatorii teoriei “Binomului”  la spalatorii ultimelor cadavre corupte si pupatorii de protofole, pina la goarnele traditionale A3 si RTV, toata lumea a intrat in dispozitiv. Pe de alta parte, in dispozitiv au intrat si Comisia Europeana,ambasadele si partenerii occidentali.Presiunile pentru debarasarea de acest personaj, o reala vulnerabilitate, vor fi imense. Avem deja tabloul a ce va sa vina. Ramine doar de vazut cine va pluti cu burta in sus: Justitia sau coruptii. Personal, mizez si sper ca ultimo. Deci la ,,prison’’ cu plagiatorul Ponta, Şova(ială) şi ,,tinerelul’’ Călin(file din poveste) Popescu Tăriceanu.

Acesta fiind spuse vă las cu bine şi să ne auzim sănătoşi cu noi peripeţii Pontisto-Şovă(ielnice).

Să auzim numai de bine şi pe curând.

General-colonel(r)dr ec Florin NAHORNIAC

 

„Soldaţi, vă ordon, treceţi Prutul!”. Războiul pentru reîntregirea României

Acum 74 de ani, Eroul-mareşal Ion Antonescu a fost cel care a ordonat trecerea Prutului pentru eliberarea ţinuturilor ocupate de hoardele sovietice ale nordului Bucovinei, ţinutului Herţei şi a Basarabiei. Astfel la 22 iunie 1941 este ziua în care România intră în război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice. Ordinul Generalului Antonescu a rămas în memoria românilor, dar mai ales în cea a soldaţilor trimişi pe front. Misiunea lor era să lupte pentru recuperarea Basarabiei, Bucovinei şi a Ţinutului Herţei, pe care sovieticii le stăpâneau din vara lui 1940.

Deşi şeful Armatei era Regele Mihai, generalul Ion Antonescu nu l-a consultat în momentul în care a decis ca România să se alăture Germaniei în atacul asupra Uniunii Sovietice. A fost o decizie pe care a luat-o împreună cu Hitler. Regele Mihai a aflat vestea de la radio. Armata Română a început lupta împotriva sovieticilor în dimineaţa de 22 iunie 1941, pe un front cuprins între munţii Bucovinei şi Marea Neagră. La 5 iulie 1941, au intrat în Cernăuţi primele trupe române. La 10 iulie, oraşul Soroca a fost eliberat de către Divizia blindată română. În 15 iulie, ostaşii români au eliberat localitatea Orhei, iar a doua zi Chişinăul.

Regele Mihai a vizitat de mai multe ori frontul românesc. L-a felicitat personal pe Antonescu pentru victorie, dar i-a atras atenţia să nu treacă Nistrul.      La 27 iulie 1941, Hitler i-a trimis lui Antonescu şi el un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei. Dar i-a cerut şi să treacă Nistrul pentru a lua sub stăpânire teritoriul dintre Nistru şi Bug. În 31 iulie, Antonescu i-a răspuns afirmativ.       Singurii care nu s-au bucurat de victoria armatei au fost evreii vânaţi de autorităţi. La 26 iunie 1941, conducerea administrativă a Iaşului a primit ordin de la generalul Ion Antonescu să scape de toţi evreii cu vârste cuprinse între 18 şi 60 de ani din zona dintre Siret şi Prut. Evreii au fost ucişi în casele lor, pe stradă sau în împrejurimile Iaşului. O groapă comună cu cadavrele acestora a fost descoperită şi în 2010 la Popricani, lângă Iaşi.

Patru mii de evrei au fost duşi în curtea Chesturii de Poliţie din Iaşi unde au fost împuşcaţi sau omorâţi în bătaie cu bâtele. Alţii, îmbulziţi în vagoane pentru vite, închise ermetic. ,,Trenurile morţii” au circulat câteva zile între mai multe gări din Moldova. Erau păzite de trupe germane SS. Nimeni nu avea voie să se apropie de trenuri în gări, să le dea apă sau să le deschidă pentru a lua aer.

                                                                                                          Florin BUCOVINEANUL

Papa propune data fixă pentru Paşte, şi pentru catolici, şi pentru ortodocşi. ,,În 60 de ani riscăm să sărbătorim în august”

Papa Francisc a propus stabilirea unei date fixe a Paştelui, pentru ca această  sărbătoare să poată  fi celebrată împreună cu Biserica Ortodoxă, a transmis sâmbătă Radio Vatican, informează Radio Vatican.

Paştele este cea mai importantă data creştină, marcând Învierea lui Iisus Hristos, dar data se modifică în fiecare an. Catolicii sărbătoresc Paştele în prima duminică după prima Lună Plină ce are loc după echinocţiul de primăvară (21 martie). Pentru ortodocşi, care folosesc calendarul iulian, mai degrabă decât pe cel gregorian, această dată cade adesea o săptămână mai târziu.

,,Trebuie să găsim un acord” pentru o dată comună, a spus Papa Francisc, sugerând a doua duminică a lunii aprilie.

Constatând că fenomenul de Lună Plină se produce tot mai târziu în timpul anului, suveranul pontif a glumit: ,,In 60 ani riscăm să sărbătorim Paştele în luna august”.

Papa Francisc a propus de curând această propunere în cadrul întâlnirii cu participanţii la cea de-a treia Reculegere mondială a preoţilor, organizată de Mişcarea Catolică Internaţionala de Reînnoire Carismatică şi de Fraternitatea Catolică.

                                                                                                          Florin CREŞTINUL

Un lucru bun făcut de conducatorul sovietic în legatură cu un teritoriu românesc care ne-a aparţinut

Stalin: Ungaria trebuie pedepsită. Transilvania trebuie dată României

Un loc important in elaborarea politicii sovietice fata de Romania l-a ocupat problema Transilvaniei. Însemnatatea acordata de Moscova rezolvarii litigiului teritorial romano-ungar se explica prin faptul ca problema Transilvaniei a fost perceputa de conducerea sovietica nu numai din unghiul de vedere al raporturilor sovieto-romane si sovieto-ungare, ci si ca un mijloc de consolidare a influentei sovietice in Europa de Sud-Est.

Fara a intra in toate detaliile evolutiei atitudinii sovietice in problema Transilvaniei este de mentionat ca, in intrevederea din 23 iunie 1941 dintre Molotov si ministrul Ungariei la Moscova, Kristoffy, seful diplomatiei sovietice a declarat ca ,,Uniunea Sovietica nu are nici un fel de probleme litigioase in relatia cu Ungaria si nu are nici un fel de pretentii fata de Ungaria. Uniunea Sovietica nu are obiectii in legatura cu extinderea teritoriului Ungariei pe seama Romaniei”.      Aceasta atitudine se explica prin faptul ca, in acel moment, Uniunea Sovietica dorea sa determine guvernul ungar sa nu se alature atacului german impotriva URSS. De indata ce, chiar in aceeasi zi, la 23 iunie Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu URSS si la 27 iunie 1941 a declarat razboi Uniunii Sovietice, pozitia atat de binevoitoare a Moscovei fata de Ungaria si fata de litigiul teritorial romano-ungar s-a schimbat radical.

,,Ungaria trebuie pedepsita” (Stalin dixit)

In discutia dintre Stalin si Eden din 16 decembrie 1941, in cursul careia cel dintai a subliniat necesitatea extinderii teritoriale a Romaniei in detrimentul Ungariei (era vorba evident la acea data de anularea Arbitrajului de la Viena), dictatorul sovietic a exprimat in repetate randuri ca Ungaria trebuie „pedepsita” pentru atitudinea ei din timpul razboiului, altfel spus pentru intrarea ei in razboi alaturi de Germania, fara ca ea sa fi avut vreun litigiu cu Uniunea Sovietica.
In nota intitulata ,,Despre Transilvania” redactata de Comisia Litvinov, la 5 iunie 1944, se arata ca ,,atat Ungaria cat si Romania isi fundamenteaza in mod convingator pretentiile lor asupra Transilvaniei. Ungaria arata in mod just ca, in decursul unei perioade indelungate, de mai multe veacuri, Transilvania a fost strans legata de ea in diverse grade atat din punct de vedere politic cat si spiritual. Argumente istorice in folosul pretentiilor ei aduce si Romania, referindu-se la originea actualei Transilvanii din provincia romana a Daciei in care, din timpuri stravechi, s-au aflat romani si unde maghiarii si secuii fie au navalit ulterior, fie au sosit in calitate de colonisti…”.

Nota arata ca, din punct de vedere etnic, doar Romania isi poate fundamenta revendicarea asupra Transilvaniei intrucat majoritatea populatiei o formeaza romanii. O delimitare pe principii etnice este insa imposibila din cauza intrepatrunderii populatiei romane si maghiare. Subliniind ca Tratatul de la Trianon si-a pierdut valabilitatea textul sovietic arata ca ,,din punct de vedere politic este imposibil de a pastra in vigoare” decizia arbitrilor de la Viena. A acorda Transilvania Ungariei este o imposibilitate intrucat ,,Ungaria a fost primul stat care a aderat la Pactul Anticomintern. Ea nu a manifestat nici cea mai mica inclinatie pentru apropiere cu Uniunea Sovietica si dimpotriva a participat la toate intrigile antisovietice ale Poloniei. Ungaria a intrat in razboi impotriva URSS de partea Germaniei imediat dupa atacul acesteia din urma, faranici cea mai mica justificare. Ea nu a avut nici macar acele pretentii fatade URSS cu care incearca sa justifice participarea lor la razboi Finlanda si Romania”.

In ceea ce priveste Romania desi ea este un stat inamic ,,care merita pedeapsa si nu recompensa” totusi in cazul primirii Transilvaniei i s-ar putea cere din partea Uniunii Sovietice garantii pentru o ,,stransa si indelungata colaborare cu URSS si renuntarea deplina la pretentiile ei asupra Basarabiei si Bucovinei”. Nota sovietica atrage atentia asupra faptului ca in Romania si inainte de razboiul in curs, s-au aflat forte politice dispuse sa colaboreze cu URSS si ca ,,in cazul primirii Transilvaniei, partizanul unei astfel de colaborari ar putea deveni PNŢ in frunte cu Maniu. Aceasta colaborare ar gasi, de asemenea, partizani inflacarati in randurile populatiei romane din Transilvania, izbavita in sfarsit de cosmarul asupririi ungare”.

Transilvania stat separat

Comisia insa era mai inclinata spre solutia crearii unei Transilvanii independente avand in vedere ca „recunostinta se epuizeaza repede iar amaraciunea provocata de pierderea teritoriului dureaza mult”. În aceste conditii, garantiile oferite de Romania ramaneau sub semnul intrebarii si existenta unui stat transilvanean, ramas in afara oricaror uniuni sau federatii, servea mult mai bine interesele sovietice: „ramanand un mar de discordie intre cele doua state vecine, Ungaria si Romania, Transilvania nu ar putea exista fara protectia unui stat puternic apropiat de ea, care in cazul de fata este Uniunea Sovietica avand cu ea o granita comuna. O astfel de rezolvare a problemei ar raspunde si mai mult principiului autodeterminarii popoarelor”. Ea ar fi mai avantajoasa si prin faptul ca nu favorizeaza nici Ungaria, nici Romania iar controlul URSS asupra noului stat transilvanean i-ar permite sa exercite presiuni asupra Ungariei si Romaniei, impiedicandu-le sa se alature oricaror tipuri de demersuri antisovietice „un astfel de control ar consolida si influenta noastra asupra statelor balcanice si indeosebi asupra Iugoslaviei” care se invecineaza cu Banatul. Existenta unui stat transilvanean era insa vazuta ca o solutie provizorie pana la stabilirea unei colaborari garantate cu Romania sau Ungaria ceea ce avea sa determine hotararea corespunzatoare a Moscovei in aceasta problema.

Trei zile mai tarziu, la 8 iunie 1944, s-a desfasurat sedinta Comisiei Litvinov pe a carei ordine de zi s-a aflat problema Transilvaniei. În deschiderea dezbaterii Litvinov a prezentat patru modalitati de solutionare a problemei transilvanene:

  1. mentinerea situatiei existente;
  2. unirea Transilvaniei cu Ungaria;
  3. unirea Transilvaniei cu Romania
  4. crearea unui stat transilvan independent;

Discutiile foarte vii din cadrul Comisiei au pus in luminatoate avantajele si dezavantajele solutiilor invocate pentru interesele sovietice.
Fara a fi prezent la dezbatere, cunoscutul istoric sovietic academicianul Evgheni V. Tarle si-a formulat in calitate de expert al Comisiei opiniile in problema Transilvaniei, pronuntandu-se in favoarea unui stat transilvanean independent: ,,orice alta solutie este pentru noi nefavorabila”. ,,Daca este de ales intre doua rele atunci raul mai mic este de a da Transilvania Romaniei cerandu-i in schimb diverse compensatii”.

Actul de la 23 august 1944 a obligat conducerea sovietica sa adopte o pozitie in problema Transilvaniei. inca in conditiile de armistitiu transmise la 12 aprilie 1944 guvernului roman, guvernul sovietic declarase ca injusta decizia de la Viena din 30 august 1940 si isi exprimase disponibilitatea de a participa impreuna cu Romania la operatiuni destinate sa elibereze teritoriul transilvanean. 
În textul Conventiei de armistitiu semnata in noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, articolul 19 declara nulitatea Arbitrajului de la Viena si arata ca”Transilvania (sau cea mai mare parte a ei)” urma ,,sa fie restituita Romaniei”. Rezerva formulata in ceea ce priveste teritoriul Transilvaniei care urma sa revina Romaniei se explica prin dorinta de a oferi Ungariei un stimul in vederea desprinderii ei de Germania. Daca fortele politice din Ungaria stiau ca pot spera la o modificare a frontierei romano-ungare altfel cum fusese ea fixata prin Tratatul de la Trianon atunci ele ar fi fost evident tentate sa intoarca armele impotriva Germaniei pentru a obtine bunavointa celor trei mari in litigiul romano-ungar. Acest calcul s-a dovedit corect intrucat Horthy insusi a incercat la 15 octombrie 1944 desprinderea de Reich tentativa rapid anihilata de catre germani, iar autoritatile maghiare au incercat in perioada 1945-1946 sa valorifice in beneficiul lor formula din armistitiul romanesc ,,Transilvania (sau cea mai mare partea a ei)”.    

In ciuda recomandarilor Comisiei Litvinov, Stalin a ramas constant pe pozitia caTransilvania trebuie sa apartinaRomaniei. Aceasta nu inseamna insa ca el nu a utilizat Transilvania ca un mijloc de presiune asupra Romaniei si Ungariei asa cum procedase inainte de el si Hitler in anii 1940-1944. Nu dispunem in prezent de documente care sa permita o explicatie absolut sigura asupra motivelor deciziei sale de a expulza autoritatile romane proaspat instalate in Transilvania de Nord si a introduce administratia sovietica in 14 noiembrie 1944. Cand guvernul roman s-a adresat Comisiei Aliate de Control cerand explicatii in legatura cu o decizie considerata a fi in dezacord cu prevederile armistitiului, maresalul Malinovski a raspuns: „conventia de armistitiu prevede ca chestiunea Transilvaniei va fi solutionata prin Tratatul de pace, cand se va hotari daca partea cea mai mare sau Transilvania intreaga va intra in compunerea statului roman. Prin urmare, pana la semnarea Tratatului de pace nu este posibil a se reinfiinta in Transilvania administratia romaneasca”.
Afirmatia maresalului sovietic avea sa fie contrazisa de Stalin insusi. Pentru el nu semnarea Tratatului de pace, ci instaurarea unui guvern condus de comunisti avea sa fie momentul de revenire a administratiei romanesti in Transilvania de Nord, asa cum se va intampla in martie 1945, cateva zile dupa ce A.I. Visinski impusese la Bucuresti guvernul Petru Groza

  Gral(r)dr ec Florin NAHORNIAC

Cum poate minţii cu atâta neruşinare?

Am citit zilele acestea un articol în publicaţia RING cu o declaratie al numitului infractor si puşcăriaş, Miron Cozma prin care acesta minte cu neruşinare că el nu ar fi fost implicat în Mineriada din 13 + 15 iunie 1990 şi că el ar fi fost mieluşel. Cum poate minţii cu atâta neruşinare când el a fost conducătorul acstei mari acţiuni.     Să-i fie ruşine mincinosului. El i+a bătut de i-a snopit în bătaie pe civilii din Piaţa Universităţii.      Iată declaraţia lui, promiţându-vă că în curând voi face dezvăluiri importante

 Florin NAHORNIAC

Miron Cozma, DEZVĂLUIRI-BOMBĂ: ,,Am fost împotriva…

Pe 15 iunie 1990, cea mai sângeroasă mineriadă lua sfârşit, lăsând în urmă o Capitală devastată. Cine a fost vinovat pentru acele evenimente rămâne o întrebare la care justiţia va trebui să dea în viitor un răspuns fără echivoc. Punând cap la cap opiniile principalilor actori ai evenimentelor de acum 25 de ani, se poate lesne trage concluzia că la întrebarea ,,Unde este adevărul?” răspunsul nu poate fi dat cu uşurinţă. Declaraţiile fostului premier Petre Roman, care afirma că pe 14 iunie 1990 minerii ,,trebuiau să fie preluaţi, să fie duşi într-o zonă unde să li se dea o mâncare caldă şi apoi să fie trimişi înapoi acasă”, iar în loc de asta „au ajuns în Piaţa Universităţii”, l-au înfuriat pe Miron Cozma. ,,Petre Roman este acelaşi ipocrit şi mincinos cum a fost toată viaţa lui. Adică îi îndeamnă Iliescu pe mineri, la el în casă, la guvern, să meargă în Piaţa Universităţii, dar nu, ei erau invitaţi la masă de fapt… În Piaţa Universităţii era masa festivă şi nu ştiam noi… E de râsul lumii”, a afirmat, ironic, fostul lider al minerilor din Valea Jiului. ,,Am fost pro Piaţa Universităţii” Miron Cozma şi-a afirmat, chiar în paginile ziarului ,,ring”, nevinovăţia în legătură cu evenimentele din 13-15 iunie, susţinând că el însuşi a fost o victimă. Cel supranumit ,,Luceafărul huilei” aduce noi argumente în acest sens: ,,Asta cu «minerii împotriva intelectualilor» a fost o mare idioţenie. Păi, eu ce sunt? Nu sunt intelectual? Altă idioţenie: «minerii sunt împotriva pletoşilor şi a bărboşilor». Păi, minerii sunt urmaşii dacilor liberi. Sunt pletoşi de la 10 ani, iar la 14 ani sunt deja bărboşi. Ca să nu mai zic de mine: eu nu sunt pletos? Să se ştie: eu am fost împotriva venirii minerilor la Bucureşti în iunie 1990! Am fost pro Piaţa Universităţii, pentru că sunt semnatar al Punctului 8 de la Timişoara, pentru că sunt rocker şi nu am cum să fiu comunist”, ne-a mai spus Miron Cozma. ,,Nu i-au bătut minerii pe oameni, astea sunt invenţii.” Miron Cozma ,,Pe Marian Munteanu l-au bătut oamenii lui Măgureanu, iar eu l-am salvat!”, Miron Cozma.

TESTAMENTUL POLITIC al lui EMINESCU: „Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta”

Astazi 15 iunie, se împlinesc 126 de ani de la trecerea în veşnicie a poetului nostru naţional Mihai Eminescu. Iată câteva fragmente preluate din articolele publicate în Timpul care demonstrează cât de actuale sunt textele publicistului Mihai Eminescu.

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii” (Mihai Eminescu, Domnul Simeon Mihălescu publică…, Timpul, 18 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 223)

Graphic1„Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege” (De câte ori «Românul» era în opoziţie…, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168

„Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase” (Influenţa austriacă asupra românilor din Principate,
Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, pag. 173)

„Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte,
în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie” («Românul» în ajunul alegerilor…, Timpul, 3 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 229)

„Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic” (Nu încape îndoială…, Timpul, 8 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 291)

„Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe
jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice” (E clar că un stat…, Timpul, 12 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 400)

La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu
stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic”. (Fraţii Nădejde…Timpul, 18 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 212).

Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă” (…La propunerea noastră…, Timpul, 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104)

Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari” (Ni se pare că vorbim…, Timpul, 17 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 172)â

„Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia” (Pseudo-Românul ne cere…, Timpul, 16 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 119)

Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşiţele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate, sacrificate până astăzi,  sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor «patriotice» şi ar condamna, astfel, pe mulţi «patrioţi» subliniaţi (marcanţi n.n.) la o Graphic1muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare”. («Românul» a contractat năravul…, Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267)

„Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii”. (După cum se poate prevedea…, Timpul, 2 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323)

„Prin legi practice trebuie să [li] se creeze oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere de înflorire”(După cum se poate prevedea…, Timpul, 2 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323)

Fragmentele au fost preluate din Radu Mihai CRIŞAN, EMINESCU INTERZIS-GÂNDIREA POLITICĂ, Criterion Publishing, Bucureşti, 2008.

Tratatul de la Trianon, 95 de ani: Bătălia pentru Transilvania

Înainte ca Marele Forum al Pacii, care si-a deschis lucrarile în capitala Frantei, la 18 ianuarie 1919, sa recunoasca unirea Transilvaniei cu România, a existat o alta recunoastere internationala a justetei cauzei românesti, cel putin la fel de importanta ca si cea a guvernelor tarilor lumii. Este vorba de recunoasterea opiniei publice internationale.

Un fapt recunoscut

La începutul secolului al XX-lea, caracterul românesc al Transilvaniei încetase sa mai fie apanajul unui grup restrâns de cunoscatori, cum fusese în Evul Mediu, si devenise, treptat, un fapt comun, cunoscut si recunoscut de cercuri tot mai largi ale opiniei publice internationale. Contribuisera la aceasta românii ardeleni însisi, prin revolta lui Horea, Closca si Crisan, prin unirea unei parti a românilor ardeleni cu Biserica Catolica si activitatea „Scolii ardelene”, prin revolutia de la 1848 si miscarea „memorandista” etc. Iar, la 1 Decembrie 1918, când, la Alba Iulia, peste 100.000 de români prezenti la Marea Adunare Nationala au votat unirea teritoriilor românesti din partea ungara a fostei monarhii habsburgice cu Tara, opinia publica internationala, în imensa ei majoritate, a salutat evenimentul ca un fapt de justitie si normalitate, a carui împlinire era doar o chestiune de timp.
Iar timpul, în sfârsit, venise!

Specialistii sunt chemati sa-si spuna cuvântul

Conferinta de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, s-a impus în istoria relatiilor internationale, fara îndoiala, în primul rând prin importanta hotarârilor sale, care au schimbat nu numai harta Europei, dar si soarta unor natiuni, inclusiv a natiunii române. Ea se remarca însa si prin rolul important pe care l-au jucat expertii si oamenii de stiinta în impunerea unor decizii ale „Consiliului celor Patru Mari” (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franta si Italia). Practic, nu a existat pâna atunci si nici dupa aceea o conferinta de pace în care rolul specialistilor si al oamenilor de stiinta sa fie atât de mare în determinarea hotarârilor luate de oamenii politici ai lumii.

Comisia americana vine cu o propunere realistă

În SUA, înca din 1917, a fost creata o Comisie de investigare (Inquiry Commission), având drept coordonator pe colonelul House, un apropiat al presedintelui Woodrow Wilson. Din comisie mai faceau parte, printre altii, profesorul Clive Day, seful Departamentului de Stiinte Politice al Universitatii Yale, Charles Seymour, profesor de istorie la aceeasi universitate, Will S. Monroe, pofesor de istorie la Scoala Normala din Montclaire, Douglas Johnson, profesor de geografie la Columbia University etc. Comisia a redactat peste 20 de studii în care recunosteau dreptul poporului român la unitate national-statala. ,,Românii – se arata într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. – traiesc astazi pe locurile unde au trait cu cincisprezece secole în urma stramosii lor daci si romani”.
În ianuarie 1919, în recomandarea pe care Comisia o facea presedintelui Wilson, se sustinea ideea de a se acorda României întreaga Transilvanie, zonele locuite de români din Ungaria si doua treimi din Banat. Frontiera propusa era foarte apropiata de cea pe care, în final, Conferinta o va stabili între România si Ungaria.

 Comisia britanica sustine Unirea pe principiul nationalitatilor

În Marea Britanie, echivalentul britanic al Inquiry Commission a fost Departamentul de Informare Politica (Political Intelligence Department – P.I.D.), din cadrul Foreign Office-ului, condus de Sir William George Tyrell, colaborator apropiat al ministrului Afacerilor Externe, Sir Edward Grey. Din P.I.D. faceau parte eminenti cunoscatori ai situatiei din Europa Centrala si de Sud-Est, precum Harold Nicolson si Allen Leeper, dar Departamentul se baza si pe prestigiosi colaboratori precum Robert Seton-Watson si altii. Acest grup, înca din 1916, când guvernul britanic nu luase înca în considerare dezmembrarea Imperiului habsburgic, cu o extraordinara capacitate de anticipare a evolutiilor politice din regiune, avansa ideea disparitiei Imperiului, a carui existenta era în contradictie cu aspiratiile de libertate si unitate nationala ale popoarelor pe care le subjuga. Într-o alta lucrare – Peace Handbooks -, George Walter Prethero, coordonatorul activitatii P.I.D., sustinea unirea Transilvaniei si Banatului cu România, pe baza principiului nationalitatilor.

Expertii francezi vin cu o solutie favorabila

Si guvernul francez a trecut, în ianuarie 1917, la formarea unui Comité d’Études, care sa faca propuneri pentru reglementarea problemelor postbelice din Europa Centrala. Doi membri ai Comitetului – André Tardieu si geograful Emmanuel de Martonne -, în proiectele privind frontiera de vest a României, au dat solutia cea mai favorabila României.
Datorita situatiei în care s-a aflat în anii 1916-1918, România nu a putut crea un colectiv de experti în vederea pregatirii documentatiei si lucrarilor necesare pentru apararea drepturilor tarii la Conferinta Pacii. Dar când s-a negociat ,,pacea” cu Puterile Centrale, semnata la 7 mai 1918, la Bucuresti, guvernul Marghiloman a reusit sa prezinte un excelent studiu în care se demonstra caracterul românesc al Dobrogei. Din pacate, factorul politic antiromânesc a primat însa atunci, si nu argumentele si dreptatea.

Profesionalismul specialistilor români

Delegatia româna la Conferinta de la Paris, condusa de primul ministru I.I.C. Bratianu, a avut însa în componenta sa valorosi experti în domenii variate: juridic (Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara), economic si financiar (G. Caracostea, dr. Creanga, C. Crisan, N. Flondor, Eugen Neculce), geologie (Ludovic Mrazec), geografie si etnografie (Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu), militare (col. Toma Dumitrescu) etc. Notele, memorandumurile, aide-mémoire-urile etc. înaintate reprezentantilor marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în mâinile lor puterea deciziei, se caracterizeaza prin înalt profesionalism, argumentatie moderna, sobra si, lucru demn de remarcat, prin respectul datorat popoarelor vecine.
Dar nu numai învingatorii – ,,mari” sau ,,mici” – au apelat la oamenii de stiinta în vederea pregatirii participarii lor la Conferinta de Pace, ci si tarile aflate în rândul celor învinsi. Pentru ca – într-un anumit sens – Conferinta de la Paris era „un altfel de razboi”, pe care cei învinsi pe câmpul de lupta au sperat si au cautat sa nu-l piarda si la masa verde.

Documentarul fara pereche al Ungariei

Ungaria este un exemplu. Când, în ianuarie 1920, delegatia maghiara, condusa de contele A. Apponyi, soseste la Paris, la invitatia Conferintei de Pace, ea este însotita de 38 de experti alesi dintre personalitatile stiintifice cele mai stralucite ale inteligentei ungare, multi dintre ei specialisti în problemele românesti si, în mod special, în problemele Transilvaniei. Delegatia aducea cu sine un material documentar si de propaganda imens, despre care Nicolae Titulescu, semnatar, împreuna cu Ioan Cantacuzino, al Tratatului de la Trianon, declara câtiva ani mai târziu: „Afirm ca Ungaria s-a prezentat la Conferinta pacii cu un material documentar fara pereche si de asa natura, încât cercetarea lui nu poate provoca decât admiratia pentru patriotismul celor ce l-au adunat. Afirm, fara teama de a putea fi dezmintit, ca nu este un singur argument, ca nu este un singur considerent întrebuintat de propaganda actuala care sa nu fie cuprins în materialul prezentat Conferintei pacii”.
Si delegatia ungara se mândrea, pe buna dreptate, cu materialul prezentat în fata Conferintei de la Paris: ,,Aceasta lucrare este un tezaur unic al stiintei ungare. Niciodata n-a aparut o lucrare similara. Ar fi imposibil sa se faca una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului”.
Într-adevar, si astazi unii istorici, nostalgici ai Coroanei Sfântului Stefan, întrebuinteaza acelasi „tezaur” de argumente în pledoarii revizioniste. Dar faptul ca acest „tezaur” nu se mai „îmbogateste” dovedeste o epuizare, care anunta un apropiat sfârsit.
Dupa ce la 31 ianuarie 1919, Ion I.C. Bratianu a expus în fata Consiliului Suprem punctul de vedere românesc, în problema Banatului, iar la 1 februarie a prezentat revendicarile teritoriale complete ale statului român, la 3 februarie, Consiliul Suprem a format Comisia pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale ce interesau România. Este vorba de opt excelenti experti, câte doi din partea fiecarei mari puteri: Clive Day si Charles Seymour (SUA), Sir Eyre Crowe si Allen W.A. Leeper (Anglia), André Tardieu si Jules Laroche (Franta) si Giacomo de Martino si contele Vannutelli-Rey (Italia).

Se traseaza frontiera de vest a României

La începutul lunii aprilie, raportul Comisiei era gata. Au fost luate în considerare în trasarea frontierei de vest a României fata de Ungaria si Serbia elemente de ordin etnic, istoric, economic, cultural si de ordin strategic-militar. Si chiar daca au fost exprimate puncte de vedere usor diferite, ele s-au apropiat destul de repede. În linii generale, frontiera trasata avea în vedere revendicarile românesti, dar era la Rasarit de linia acceptata prin Tratatul din august 1916. La 12 mai 1919, Consiliul celor Patru a aprobat traseul frontierei între România si Ungaria, care a ramas neschimbat si dupa ce, la începutul anului 1920, delegatia ungara a luat cunostinta de el si si-a exprimat punctul de vedere.
Fixarea liniei de frontiera nu a însemnat însa si sfârsitul greutatilor pe care România le avea de înfruntat pentru a vedea realizata si în fapt unirea Transilvaniei si a tuturor teritoriilor locuite de români din fosta dubla monarhie cu Tara.

Confruntari pe zona neutral

În aprilie 1919, când trupele române se aflau pe o linie la vest de Muntii Apuseni, ele au trebuit sa duca o actiune ofensiva împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, instaurata la 21 martie 1919, pentru împingerea trupelor ungare dincolo de zona neutra stabilita de Consiliul Suprem la 26 februarie 1919. Scopul crearii acestei zone era acela de a împiedica producerea unor ciocniri între trupele române si cele ungare. La încheierea operatiunii, trupele române s-au oprit pe linia Tisei, unde au asteptat în zadar realizarea dezarmarii armatei ungare, în conformitate cu prevederile armistitiului din 13 noiembrie 1918 de la Belgrad, pentru a fi ferite de un atac din partea acesteia. Prevedere care s-a dovedit a fi absolut necesara: întrucât dezarmarea nu s-a produs, la 20 iulie a avut loc un atac ungar. Reactia armatei române a fost prompta: contraofensiva victorioasa a dus armata româna la trecerea Tisei, urmata de prabusirea guvernului bolsevic de la Budapesta si ocuparea capitalei ungare.
Românii n-au dorit aceste noi confruntari si jertfe. ,,Nu platisem, se vede, destul acest scump Ardeal pentru dreapta stapânire a caruia sute de mii dintre ai nostri au închis ochii luptând în oroarea spitalelor” – scria atunci Nicolae Iorga. Si marele istoric continua: „Mai trebuia, în momentul când oastea, ca si poporul, puteau crede ca dajdea de sânge s-a împlinit cu vârf si îndesat, aceste cumplite lupte din câmpia Tisei, cu trei pâna la sase sute de raniti în fiecare zi si cu colonei cazând în fruntea regimentelor pe care eroic le duc la asaltul liniilor dusmane”.

O bucurie demna

Când, la 4 iunie 1920, la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucuresti nu au fost manifestatii exuberante de satisfactie. Bucuria a fost prezenta, o bucurie „linistita”, profunda, calma. Era reactia faptului ca se cunosteau de mai înainte prevederile acesteia si recunoasterea Unirii Transilvaniei cu România? Desigur. Dar nu numai aceasta. Reactia calma, demna avea explicatii multiple, complexe. Românii considerau recunoasterea Unirii un fapt de normalitate care trebuia sa se întâmple, mai devreme sau mai târziu, pentru ca ideea de unitate româneasca era sapata adânc în constiinta lor de o istorie lunga de secole. Pe buna dreptate, Nicolae Titulescu declara: ,,Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, si îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfintire a unei ordini de drept mult mai redusa decât aceea pe care veacuri de convietuire si suferinte comune au sapat-o în constiinta istorica a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastra publica, Tratatul de la Trianon evoca mai curând ideea unei completari decât ideea unei amputari”.

… fara a ofensa suferinta

Si mai era ceva, care poate surprinde în atmosfera de ura acumulata în anii razboiului, prelungita si în anii postbelici: respectarea durerii celor învinsi.Acestui sentiment îi dadea glas Nicolae Iorga: ,,Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, întelegem si prin experienta proprie, care e lunga de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. (…) Din suflet compatimim pe unguri, ale caror calitati de rasa suntem în stare a le pretui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate si neputinta de a se conduce în momente de criza. Si, oricât ar fi fost de firesc ca la Bucuresti sa se faca demonstratie pentru triumful final al unei ostiri asa de încercate, care e cea mai mare iubire si mândrie a noastra, n-a stat în intentia noastra sa ofensam suferinta. (…). Si am dori ca prin aceasta sa fim si provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizatiei moderne pe un popor maghiar rationabil, fara nimic din acel imperialism coplesitor pentru altii, care exclude pâna acum pe unguri de la orice colaboratie folositoare”.
Întelegerea româneasca pentru durerile altora ar trebui sa implice, obligatoriu, si respectul altora pentru drepturile românesti.

„RECIPROCITĂŢILE” SAU… CUM AU DEVENIT UNII, BRUSC, DIN COMUNIŞTI, „MARI” CAPITALIŞTI?!

Acţiunile, demne de laudă, ale DNA-ului, din ultima perioadă – care a luat „la puricat” afacerile de milioane ale unor „mahări” ai momentului şi, eventual, „puşcăriaşi” ai… viitorului – au la bază constatarea că… nimic nu apare „din senin”. Şi anume că, imediat după 1990, bişniţarii, securiştii şi activiştii de ieri sau angajaţii firmelor de comerţ exterior – deci, cei care au avut „osânza” asigurată – au prins, din nou, gustul banilor, au devenit, peste noapte, din comunişti, capitalişti! Şi au făcut averi, în doar câţiva ani, cât un american sau un alt occidental în trei-patru generaţii!

Graphic1Cum şi-au burduşit conturile? La început „au lucrat” cu milioanele, ulterior, chiar cu miliardele. Şi nu în lei, ci, în unele cazuri, în euro sau dolari. Au ajuns să „jongleze” cu sacii de bani, exploatând naivitatea şi credulitatea gloatei momite, pe fondul inexistenţei unui pachet de legi adecvat realităţilor economico-sociale în prefacere, şi, bineînţeles, pe fondul apariţiei unei clase politice avide de putere şi, mai ales, de bani.

O întrebare: nu era pentru toţi aceşti „milionari” (miliardari) – pentru beizadelele lor – nevoie de propteaua politică? Păi, era. Iar în punctul acesta al reciprocităţilor de influenţare şi pretenţii, brusc şi dintr-o dată s-a întâlnit politicianul şi omul de afaceri (de regulă, cu statul!). „Eu îţi pun la dispoziţie sumele pentru campania electorală, iar tu îmi aşezi la picioare instituţiile statului”, la îmbiat ultimul (gen Hrebenciuc), obişnuit să negocieze orice. Consensul s-a statornicit profitabil, de unde şi slăbirea neîncetată a statului. Afacerea mergând ca unsă, felii întregi din avutul poporului au intrat „legal” în buzunarele noilor stăpâni. Scandalurile, câte au fost, n-au trecut spre publicul larg, fiind ascunse cu grijă în dosul uşilor capitonate.

…Aşa au procedat, alternativ, în decursul anilor, şi cei de la Putere, şi cei din Opoziţie. Aşa se explică transformarea formaţiunilor politice în adevărate societăţi comerciale, rânduite să înfulece fondurile şi bunuri din avuţia naţională. Să fii fost oare aceştia „ticăloşii” care au cumpărat voturile, păcălindu-i pe pensionari că le pot dubla pensiile? Noi nu spunem. Să înţeleagă fiecare ce crede şi ce vrea!

Fapt este un lucru. Lăcomia şi trufia, ambele nemărginite şi maligne, de care s-au contaminat oamenii de afaceri şi politicienii autohtoni, au distrus nu numai România, ci şi ideea de democraţie, de capitalism.

Românilor de rând nu le-a mai rămas decât o singură speranţă: că procurorii DNA, celelalte instituţii anticorupţie abilitate vor face, cât de cât, „curăţenie” în acest „sistem corupt”! Este şi cazul!

Autor: GHEORGHE GIURGIU

Cel mai vechi raport polițienesc: Semnalmentele lui Iisus Hristos

El avea și barbă, care se termina în două vârfuri, dar de un blond mai închis. Cam așa era descris Iisus Hristos de cei care l­au cunoscut, în urmă cu peste 2.000 de ani.

Documente străvechi din arhivele Vaticanului „vorbesc” despre Hristos 

Un număr din anul 1921 al revistei polițienești „Paza” conține un articol extrem de captivant, semnat de inspectorul de poliție Vasile Dașchevici. Este vorba despre cel mai vechi raport polițienesc din lume care pomenește despre… semnalmentele lui Iisus Hristos. Despre toate acestea amintește, în cartea lui, subcomisarul de poliție Florin Șinca, cel care a scris mai multe volume având ca subiect Istoria Poliției Române. În cercetările sale, realizate de-a lungul timpului a descoperit  și aceste articol inedit. 

„Prin îngrijirea Papei Pius al XI­lea, a fost publicat un document descoperit  de cercetători  în Arhivele  Vaticanului, explică subcomisarul Florin Șinca. E un raport al proconsulului Publius Lentulus, predecesorul lui Pilat din Iudeea, prin care Iisus Hristos este descris din punct de vedere al semnalmentelor.”

                                    Fiul lui Dumnezeu nu a fost văzut râzând niciodată

Iată și câteva elemente din prezentarea lui Lentulus, republicată în revista Paza: „Ochii îi sunt de un albastru limpede; expresiunea lor e de obiceiu dulce; dar în anumite clipe reflectează o mânie îngrozitoare. Obrajii sunt ușor colorați în roz. Talia acestui om este normală și bine făcută. El are ținuta dreaptă, vorbește puțin și vocea îi e dulce. Niciodată nu a fost văzut râzând, dar de multe ori plângând. Mâinile îi sunt bine îngrijite. Poartă numele de Iisus, fiul Mariei. Prietenii îl numesc Fiul lui Dumnezeu.”

                                                                                  Florin CREŞTINUL

Rusia, China şi India vor desfăşura cinci exerciţii militare comune în 2015, anunţă Kremlinul

Rusia va desfăşura în al doilea semestru al acestui an cinci exerciţii militare comune cu China, India, Mongolia şi foste republici sovietice care nu sunt membre NATO, a anunţat miercuri Kremlinul, relatează agenţia rusă Sputnik în pagina electronică.

Exerciţiile, care vor avea loc cu participarea Chinei, Indiei, Mongoliei, precum şi a Organizaţiei Tratatului pentru Securitate Colectivă (Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia şi Tadjikistan), vor fi consacrate „menţinerii păcii şi luptei contra terorismului”, se arată într-un comunicat al Kremlinului.    Cinci sute de comandouri din Ivanov şi Ulianovsk, două avioane de vânătoare de tip Su-25, două bombardiere de tip Su-24 şi elicoptere Mi-8 şi Mi-24 au fost trimise deja spre Tadjikistan, care găzduieşte cea mai mare bază militară rusă din străinătate, a anunţat miercuri Ministerul rus al Apărării.

Florin NAHORNIAC

Tezele din Iulie, punctul de cotitură al regimului Ceauşescu

În 1965, când Ceaușescu vine la conducerea Partidului Muncitoresc Român[1], se observau deja semnele unor schimbări în direcția pe care o lua comunismul românesc. Poate cele mai cunoscute două evenimente care atestă „noul val” sunt cele care marchează anul 1964: 1) așa-zisa declarație de independență din aprilie 1964, care urmează complicării relațiilor României cu comunitatea CAER; și 2)

Nicolae Ceauşescu ţinând discursul la Conferinţa Naţionala a PCR (1977) Fototeca online a comunismului românesc, cota 1/1977

Nicolae Ceauşescu ţinând discursul la Conferinţa Naţionala a PCR (1977) Fototeca online a comunismului românesc, cota 1/1977

eliberarea deținuților politici, semn că regimul se simțea suficient de încrezător încât să permită eliberarea din închisoare (dar nu și încetarea urmăririi) vechilor opozanți considerați periculoși.

După toate mărturiile, în primii ani Ceaușescu dădea semne că va urma linia de deschidere începută de predecesorul său și că era dispus să accepte o modernizare/democratizare (în limite socialiste) a regimului. În acest context se plasează accentul pus pe conducerea colectivă, „democratică”, din primii ani. Astfel, în perioada august 1965 – decembrie 1967, conducerea partidului este asigurată de un trio: Secretarul General (Ceaușescu), Președintele Consiliului de Stat (Chivu Stoica) și Premierul (Ion Gheorghe Maurer)[2]. Această fațadă a conducerii colective nu a fost însă decât atât: o fațadă temporară care i-a oferit lui Ceaușescu timpul necesar pentru a instrumenta viitoarea îndepărtare din funcții a vechilor tovarăși și concentrarea puterii în mâinile sale. Această perioadă coincide cu ceea ce istoricul Vlad Georgescu a numit anii „relaxării ideologice”, în care a existat o „politică de relativă liberalizare, descentralizare și destindere internă”[3]. Tocmai din această perspectivă, a anilor așa-ziși liberi, perioada care urmează va fi percepută drept o întoarcere bruscă la stalinism, la dogmatismul tipic anilor ’50 și, în plan politic, la conducerea autoritară. În ce măsură însă putem vorbi de o adevărată liberalizare? A existat ea cu adevărat? A fost atât de neașteptată schimbarea din 1971? Sau existau încă din anii 1965-1970 semne care arătau că Nicolae Ceaușescu, noul lider comunist în care multe persoane (inclusiv de orientare anticomunistă) și-au pus speranța (mai ales în 1968), nu a fost niciodată un comunist reformator, adept al liberalizării, ci doar un simplu succesor al stalinismului?

Întrevederea dintre Nicolae Ceauşescu şi Mao Tzedun (3 iunie 1971) Fototeca online a comunismului românesc, cota 3/1971

Întrevederea dintre Nicolae Ceauşescu şi Mao Tzedun (3 iunie 1971) Fototeca online a comunismului românesc, cota 3/1971

Așadar, din perspectiva ideologiei și a culturii, în anii 1965-1970 a fost percepută o liberalizare, o relaxare a frâului ideologic, atât asupra creațiilor artistice, cât și a celor științifice, în domeniul istoriei. Același Vlad Georgescu atribuie această relaxare unui anumit dezinteres oficial pentru istorie și istoriografie[4], care permite istoricilor, odată dispărută supravegherea foarte atentă, să abordeze teme noi, să scrie mai liber, să plece în străinătate la evenimente internaționale de profil  etc[5]. Lucian Boia, tânăr istoric la vremea respectivă, afirmă însă că și în domeniul cultural-ideologic, ca și în cel politic, liberalizarea a fost doar o iluzie: „lanțul a devenit ceva mai lung, atât de lung încât unii nu l-au mai observat sau nu au mai vrut să-l observe, dar el nu a fost rupt.”[6]

Originile Tezelor din Iulie

După 1990, s-a discutat mult pe tema redogmatizării culturale impuse de Ceaușescu în 1971, cu atât mai mult cu cât fenomenul a părut și mai pronunțat după așa-zisa liberalizare a anilor 1965-1971. Una dintre cele mai răspândite teorii este cea privind influența semnificativă a turului asiatic făcut de Ceaușescu în perioada 9-24 iunie 1971: conducătorul României vizitează atunci Republica Populară Chineză, Republica Populară Democrată Coreeană, Republica Democrată Vietnam și Republica Populară Mongolia. Astfel, discursul din 6 iulie vine la doar două săptămâni după întoarcerea din Asia, unde – s-a spus – Ceaușescu ar fi rămas impresionat de cele văzute în China și Coreea de Nord.

O a doua teorie, răspândită chiar de către oameni din cercul interior al conducătorului, precum Dumitru Popescu sau Paul Niculescu-Mizil, propune că Tezele din Iulie au fost o reacție la conflictul cu sovieticii. Pentru că Ceaușescu continuase linia de depărtare de Moscova începută de Dej și dusese lucrurile chiar mai departe, în 1968, reafirmarea controlului ideologic ar fi fost o măsură de a le arăta liderilor de la Moscova că, în pofida fațadei antisovietice, conducerea de la București

Foto: Aspecte de la alegerea primului preşedinte al R.S.R., Nicolae Ceauşescu, secretar general al P.C.R. (29 apr.1974) [Fototeca online a comunismului românesc, cota 1/1974]

Foto: Aspecte de la alegerea primului preşedinte al R.S.R., Nicolae Ceauşescu, secretar general al P.C.R. (29 apr.1974) [Fototeca online a comunismului românesc, cota 1/1974]

rămâne fidelă liniei comuniste și că nu se va îndepărta de socialism.     În fine, există și o a treia posibilitate, care pornește de la premisa că, de fapt, nu anul 1971 este momentul-cheie în schimbarea ideologică. Teza pe care o propunem este că redogmatizarea impusă începând cu 1971 a fost o reacție la ce s-a întâmplat în Cehoslovacia în 1968, adică modul prin care Ceaușescu a acționat pentru a preveni o liberalizare periculoasă așa cum avusese loc în timpul Primăverii de la Praga, liberalizare care, după cum știm, s-a soldat cu invazia sovietică și înlocuirea conducerii cehoslovace reformiste. Așadar, după ce în primii ani de conducere, pe plan cultural fusese permisă o oarecare liberalizare, Ceaușescu își dă seama că dacă acest proces va continua, el se va întoarce, la un moment dat, împotriva sa, prin slăbirea regimului. Tezele ar fi, așadar, o măsură de protecție, atât pe plan intern (împotriva contestării), cât și pe plan extern (împotriva amestecului sovietic).

  1.           Vizita în Asia: cât de mult l-a influențat pe Ceaușescu?

Primii ani de conducere ai lui Ceaușescu au adus o apropiere a relațiilor dintre România și China, pe fondul direcției antisovietice duse de ambele țări (China mai mult, România mai puțin) și a apropierii ambelor state de inamicul comun al URSS, Statele Unite. Se ajunge, așadar, la contacte politice și relații economice mai strânse[7]. Un pas important în această direcție a fost vizita planificată de liderii comuniști de la București în China pentru vara anului 1971, integrată turneului asiatic al lui Ceaușescu. Astfel, vizita în China a fost, de departe, cel mai important moment al turneului și, se poate argumenta, cel care a avut cea mai mare influență asupra lui Ceaușescu. Liderul român a văzut cu ochii săi rezultatele Revoluției Culturale chineze, modelul cultului personalității și tipul de activități de masă (parade și spectacole cu zeci de mii de oameni) organizate de P.C. Chinez, și se pare că aceste lucruri l-au impresionat.La întoarcerea din Asia, în cadrul unei ședințe a Comitetului Executiv al CC, el va declara că tovarășii chinezi „au făcut o cotitură revoluționară și într-adevăr se poate vorbi de revoluție culturală. Au dat la o parte – poate prea brusc, dar după părerea mea au făcut bine – toate aceste mentalități mic-burgheze și au luat-o de la capăt. Toată activitatea lor culturală, de balet, de teatru, a fost pusă pe baze revoluționare. Au spus așa: aici nu vrem în nici un fel să pătrundă concepțiile burgheze.”[8] De asemenea, Ceaușescu povestește că a fost impresionat de rezultatele economice ale Chinei, mai ales de faptul că toate realizările lor au fost făcute prin muncă proprie, fără importuri și fără contribuții străine, idee care va apărea și în discursurile din 6-9 iulie.

La prima vedere, asemănarea dintre cele văzute de Ceaușeacu în China și Coreea de Nord și măsurile impuse după iulie 1971 este copleșitoare, astfel încât concluzia cea mai simplă ar fi să spunem că discursurile lui Ceaușescu și măsurile pe care le cere în materie de ideologie au fost clar inspirate de turneul asiatic. Problema este următoarea: „minirevoluția culturală”, așa cum a fost denumit programul Tezelor din Iulie, reprezintă o acțiune prea complexă, prea bine gândită, încât este neverosimil ca ea să fi fost pusă la punct în doar două săptămâni, adică între momentul întoarcerii lui Ceaușescu din Asia și ziua discursului în fața Comitetului Central. Cel mult, vizita în Asia nu a făcut altceva decât să-i arate lui Ceaușescu că măsurile pe care le avea deja plănuite puteau avea rezultate dorite[9], și să-i hrănească apetitul pentru dezvoltarea propriului cult al personalității.

  1.           Anul 1968. Manifestația din noaptea de Crăciun: studenții scandează „Jos Ceaușescu!”

Cercetătorul polonez Adam Burakowski propune anul 1968 ca izvor de inspirație pentru programul ideologic din 1971, dar nu din perspectiva evenimentelor mai cunoscute ale acelui an (Primăvara de la Praga), ci al unui moment mai puțin mediatizat, însă cât se poate de relevant: o manifestație spontantă a studenților Graphic1bucureșteni, din noaptea de Crăciun a anului 1968. Despre ce este vorba? Datele privind manifestația (număr de participanți, de unde a pornit etc.) nu sunt foarte clare; se pare însă printre sloganurile studenților de „liberatate pentru studenți” s-ar fi strecurat și un „Jos Ceaușescu!”[10]. Manifestația n-a fost reprimată violent, ea s-a dispersat de la sine, iar informațiile au ajuns la urechile lui Ceaușescu abia în ziua următoare, când s-a discutat despre ea în cadrul unei ședințe a Comitetului Executiv. Așadar, este posibil ca acest eveniment să fi reprezentat un semnal de alarmă pentru conducerea comunistă, care realizează că, fără o întârire a controlului asupra ideologiei, există riscul apariției unor contestări. La aceasta se mai poate adăuga creșterea numărului de critici la adresa partidului venite, cu precădere, din partea tineretului: spre exemplu, Dumitru Popescu povestește cum, tot în 1968, în cadrul unei întâlniri cu un grup de studenți, a fost asaltat cu întrebări și cereri privind liberalizarea dreptului la exprimare.

    iii.            Gest față de Moscova

Ajungem, astfel, la a doua variantă, aceea a Tezelor din Iulie ca reacție la relațiile tensionate cu sovieticii. Dumitru Popescu, apropiat al lui Ceaușescu și implicat direct în noul program ideologic în calitatea sa de președinte al noului Consiliu al Culturii și Educației Socialiste (și, mai târziu, rector al Academiei de partid „Stefan Gheorghiu”), declară în memoriile sale că nu se poate vorbi de o „mini-revoluție culturală” din 1971, căci „înghețul începuse din 1968” pe fondul relațiilor româno-sovietice[11]. Astfel, Tezele ar fi fost o măsură de protecție a conducerii de la București, după ce se văzuse clar unde se poate ajunge din cauza unei liberalizări excesive (Primăvara de la Praga, înăbușită din cauză că sovieticii au perceput mișcarea drept o amenințare la adresa socialismului). Pe aceeași linie, Valeriu Râpeanu, critic literar activ în publcațiile epocii (Scânteia, Luceafărul, Gazeta literară), consideră că scopul Tezelor a fost de a le arăta sovieticilor că „din punct de vedere ideologic, [regimul] nu se abate de la linia socialismului[12]. Și istoricul Florin Constantiniu consideră că Ceaușescu dorea să le arate sovieticilor că liberalizarea nu va merge mai departe și că sistemul nu va fi pus în pericol, așa cum se întâmplase, spre exemplu, în Cehoslovacia[13].

Discutând despre Tezele din Iulie, Dumitru Popescu comentează și presupusa influență a vizitei în Asia. El nu o consideră însă un eveniment-cheie, spunând că aceasta nu a schimbat radical perspectiva lui Ceaușescu asupra activităților ideologice. Efectul ar fi fost însă altul: de a-i reaminti lui Ceaușescu două idei mai vechi: că omul este educabil și că, „în condițiile penuriei mijloacelor materiale, conștiința devine factorul motor al progresului social.”[14] N-ar fi vorba, așadar, doar de o admirație față de modelul chinez (cultul personalității, politică de masă), ci de înțelegerea substratului acestui model: importanța educației socialiste și a modelării și controlării conștiinței omului în socialism. Aceeași teorie o propune și cercetătoarea franceză Catherine Durandin, care consideră că vizita în Asia n-a însemnat o revelație pentru Ceaușescu, ea nefăcând altceva decât să îi confere lui acestuia „încrederea în ceea ce poate realiza dogma asociată cu disciplina și autoritatea[15].

  1. Factorii interni

Într-o oarecare măsură, aceste două elemente – relația cu Uniunea Sovietică și vizita în Asia – au avut, fiecare, o influență asupra cursului ideologic de după 1971, fie că vorbim de nevoia de întârire a regimului intern ca modalitate de a-și păstra imaginea de regim stabil în fața URSS, fie că vorbim de adoptarea modelului manifestațiilor publice în stil chinez/nord-coreean. Considerăm însă că momentul-cheie ar fi fost anul 1968 și Primăvara de la Praga, eveniment cu un impact extrem de important asupra politicii de la București. În istoria comunismului românesc, Primăvara de la Praga și atitudinea conducerii PCR față de invazia sovietică reprezintă momentul de glorie al lui Ceaușescu[16], în care acesta și-a afirmat clar poziția antisovietică, câștigându-și astfel o legitimitate reală în fața populației. Însă mai importantă este influența evenimentelor din Cehoslovacia asupra liderilor comuniști români, anume influența reformelor cu sens liberal adoptate sub conducerea lui Dubček, a efectelor acestora în societate și, în fine, a modului în care Uniunea Sovietică a „rezolvat” amenințarea. Astfel, Nicolae Ceaușescu a sprijinit mișcarea cehoslovacă, dar doar în privința îndepărtării sale de Moscova, nu și a reformelor interne sau a socialismului cu față umană cerute de Dubček”[17]. Comuniștii români nu ar fi putut fi de acord, spre exemplu, cu măsuri precum desființarea cenzurii și restabilirea libertății de exprimare. Nu e o coincidență că la câteva luni după invazia Cehoslovaciei, liderul P.C.R. participă la o întrunire a Uniunii Scriitorilor și vorbește despre problema conținutului literaturii și racordarea acestuia la concepția marxist-leninistă (asta în condițiile în care, în Cehoslovacia, scriitorii și intelectualii fuseseră cel mai activ grup al mișcării de reforme).

Așadar, e posibil ca liderul comunist român să-și fi dat seama, încă din 1968, că o continuare a unei politici relativ liberale în materie de cultură s-ar putea întoarce, la un moment dat, împotriva sa, ajungându-se la cereri de reformă internă și chiar la contestarea regimului. Paul Niculescu-Mizil[18] declara că nemulțumurile lui Ceaușescu față de activitatea ideologică datau dinainte de 1971, și că în cercurile înalte ale puterii se dicuta despre atitudini de cedare față de ideologia burgheză[19]. Astfel, pentru a zădărnici atât critica internă, cât și amenințarea sovietică (care, prin noua doctrină Brejnev, își rezerva dreptul de a interveni acolo unde simțea că socialismul este în pericol), P.C.R: decide instituirea unui control mai strâns asupra culturii și intervenții mai active în ideologie și propagandă. Chiar dacă importanța momentului 1968 în geneza Tezelor din Iulie nu poate fi negată, el nu reprezintă nici singura cauză a schimbării survenite trei ani mai târziu.

Programul ideologic instituit în 1971 are, bineînțeles, și cauze interne. Poate că cea mai importantă dintre ele este însăși liberalizarea din ’60 și renașterea culturală

Foto: Cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu la şedinţa de închidere a lucrărilor Congresului al XI-lea al P.C.R. (28 noiembrie 1974). [Fototeca online a comunismului românesc, cota 8/1974]

Foto: Cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu la şedinţa de închidere a lucrărilor Congresului al XI-lea al P.C.R. (28 noiembrie 1974). [Fototeca online a comunismului românesc, cota 8/1974]

care putea amenința regimul; după cum am spus, încă dinainte de 1971, conducerea comunistă discuta despre aceste riscuri. Mai există însă o posibilitate, care ține de mecanismele interne ale Partidului și de distribuția puterii în interiorul său. Astfel, Tezele din Iulie pot fi considerate un mesaj către activul de partid din domeniul ideoogiei, că aceștia nu vor fi înlocuiți de intelectuali; asta în condițiile în care, în anii anteriori, Ceaușescu se folosise de sprijinul intelectualilor (datorat emancipării culturale) pentru a-și consolida poziția în partid[20]. Așadar, crearea unui nou program ideologic atrage automat fidelitatea activiștilor de partid promovați de însuși Ceaușescu, asigurând prin asta stabilitatea sistemului. Discutând despre geneza Tezelor din Iulie și a „renașterii” ideologiei din anii ’70, istoricul Dinu C. Giurescu argumentează că acest program a restabilit statutul activiștilor de partid, asta după ce, începând cu 1964, deveniseră membri de partid numeroși profesioniști și intelectuali și „exista posibilitatea ca, treptat, partidul să fie condus de tehnocrați”[21]. Începând cu anul 1971 se pune capăt acestei tendințe, iar activiștii de partid, considerați „executanți fideli” ai politicii de partid, își recapătă vechiul statut în defavoarea intelectualilor.Dacă privim lucrurile din această perspectivă, este necesară o întrebare: în ce măsură ideea unui reideologizări a culturii pornește de la Ceaușescu sau este ea introdusă chiar de activiștii care doresc să se remarce, fiind deci o necesitate creată de aceștia?

Indiferent care au fost cauzele elaborării Tezelor din Iulie, scopul acestora a fost de a reda Partidului Comunist controlul absolut asupra activităților culturale din România și de a revitaliza activitatea ideologică și de propagandă a regimului. În ce măsură Partidul a reușit să-și îndeplinească țelurile rămâne încă de văzut; în ciuda eforturilor din activitatea ideologică, care acaparează viața culturală din România, partidul a eșuat în țelul său ultim, cel prezentat în discursurile din 6-9 iulie ale lui Ceaușescu: modelarea conștiinței socialiste a cetățenilor și formarea Omului Nou. Astfel, chiar dacă la început folosirea ideologiei naționale ca modalitate de a-și atrage simpatia populară a funcționat într-o oarecare măsură[22], mizând pe sentimentele naționale ale românilor, în cele din urmă, exagerările propagandei, abuzul ideologic și cultul personalității lui Ceaușescu, cuplate cu gravele probleme economice din anii ’80, au creat criza ideologică pe care partidul încercase să o prevină.

                                                                                                            Dr ec Florin NAHORNIAC

Documentele postate pe Facebook de premier, imediat după ieşirea de la DNA

Premierul Ponta a postat pe Facebook, imediat după ieşirea de la DNA, documente primite în 2009 din partea Complexurilor Energetice Turceni şi Rovinari şi Societăţii Naţionale a Lignitului Oltenia în care este scris că între cabinetul său de avocatură şi aceste firme nu au fost relaţii contractuale.

Graphic1

Este prezentată şi o adresă tot din 2009 din partea Baroului Bucureşti, în care se arată că avocatul Ponta nu este şi nu a fost asociat în cadrul societăţii civile de avocaţi Dan Şova. Documentele sunt însoţite de titlul ,,Dovezi ale neimplicării în cazul Tureni-Rovinari” şi de mesajul: ,,Câteva informaţii despre motivul pentru care am fost chemat azi la DNA. Situaţia este clară din punctul meu de vedere. Politica nu se face la DNA, se face în Parlament!”.      Premierul Victor Ponta a anunţat că este considerat suspect de către DNA în dosarul Şova, pentru activitatea de avocat din 2007-2008 şi pentru faptul că este în conflict de interese deoarece l-a propus ministru pe acesta.    ,,Sunt suspect în dosarul lui Şova, pentru activitatea de avocat în 2007-2008 şi, de asemenea, sunt în conflict de interese că l-am propus pe Şova ministru. Am venit la DNA ca orice om normal, nu a dat nicio declaraţie, o se ne cheme pentru declaraţii”, a spus Ponta.      Întrebat de presă dacă va demisiona, Ponta a răspuns că politica se face în Parlament, nu la DNA, şi nu a mai dorit să mai declare altceva.

În ianuarie anul trecut, în conextul informaţiilor apărute cum că în raportul trimis de Inspecţia Judiciară către Consiliul Superior al Magistraturii se arată că este cercetat de DNA pentru afacerile de la CE Rovinari şi Turceni în care este verificat şi Şova, Ponta spunea presei: ,,E normal. Ce om nu e cercetat? Dar eu mă duc mâine, dacă mă cheamă, mă duc. Dar ştiţi de un asemenea dosar? Eu nu am fost informat, aflu de la dumneavoastră, dar nu m-ar mira. Dar cum aş putea să nu am şi eu dosar la DNA? Până la urmă, ar fi anormal. Pentru nişte contracte semnate de firma dumneavostră de avocatură complexului energetic Turceni… Asta e o tâmpenie”.   De asemenea, în luna martie a acestui an, în contextul anchetării cumnatului său, Ponta afirma, într-o emisiune televizată, că va demisiona din postul de prim-ministru dacă în cazul lui va fi începută în vreun dosar urmărirea penală, precizând însă că speră că, în 2015, guvernele nu sunt schimbate cu mijloace judiciare.       ,,Daca se face un dosar în care faţă de mine se începe urmărirea penală, nu am cum să rămân în funcţia de prim-ministru, să stau în fiecare dimineaţă să dau explicaţii cum e cu dosarul. Dar eu sper că, în 2015, nu se schimbă guvernele cu mijloace judiciare. Cred acest lucru, că nu se va întâmpla”, spunea Ponta.

Premierul Victor Ponta este urmărit penal pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată, complicitate la evaziune fiscală în formă continuată şi spălarea banilor în dosarul Turceni – Rovinari, fapte pe care le-ar fi săvârşit în perioada în care era avocat, anunţă DNA

CONCLUZIA REDACŢIEI NOASTRE: Cine se scuză se acuză! Plagiatorul Ponta a fost dintotdeauna un MARE ESCROC, iar cele prezentate mai sus sunt acte plagiate. Prin toate acestea acest escrocherii plagiatorul Ponta caută discrediteze Instituţia DNA şi pe procurorul şef LAURA CODRUŢA KOVESI.

Mai puteţi avea încredere în astfel de oameni?

  Mihai CRENĂUŢEANUL

Decrete semnate de Președintele României, domnul Klaus Iohannis

Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a semnat miercuri, 17 iunie a.c., următoarele decrete:

  • Decret privind încetarea raporturilor de serviciu ale domnului chestor de poliție Vlad Barbu cu Ministerul Afacerilor Interne;
  • Decret pentru supunerea spre ratificare Parlamentului a Convenției privind munca în domeniul maritim (MLC 2006), adoptată la 23 februarie 2006 la Geneva, la cea de-a 94-a sesiune a Organizației Internaționale a Muncii, precum și a Amendamentelor din 2014 la Convenția privind munca în domeniul maritim (MLC 2006), aprobate în cadrul celei de-a 103-a sesiuni a Organizației Internaționale a Muncii la Geneva, la 11 iunie 2014.

Biroul de Presă al Preşedinţiei României

Arheologii IICCMER încearcă identificarea deţinuţilor politici ucişi la Periprava

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) în parteneriat cu Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca (MNIT), a desfăşurat în perioada 25-29 mai 2015 o acţiune de investigaţii arheologice în localitatea Periprava, com. C.A. Rosetti, jud. Tulcea.

Acţiunea a avut ca obiectiv principal căutarea, descoperirea şi deshumarea rămăşiţelor pământeşti ale foştilor deţinuţi politici decedaţi în colonia penitenciară de la Periprava.  La începutul anilor ’50 Periprava a funcţionat ca secţie a Formaţiunii Chilia, devenind începând cu 1 iulie 1957 o unitate penitenciară de sine stătătoare (Formaţiunea 0830). Scopul oficial al înfiinţării coloniei a fost construirea unui dig pe o lungime de 16,5 km între localităţile Periprava şi Sfiştofca pentru a proteja de inundaţii terenurile care urmau să fie defrişate de stuf şi desţelenite în vederea utilizării lor ca suprafeţe agricole. De asemenea, se avea în vedere şi înălţarea şoselei din comuna Periprava pe o distanţă de mai mulţi kilometri. Astfel, începând cu 1959, în zonă au fost aduşi mii de deţinuţii politici care au devenit majoritari în colonie până în anul 1964, când au fost aplicate graţierile colective. Scopul nedeclarat şi subînţeles al transferurilor de deţinuţi a fost însă exploatarea brutală a muncii acestora şi supunerea lor la un regim de exterminare. În perioada în care unitatea a funcţionat ca formaţiune independentă, la Periprava au decedat, din diferite cauze, cel puţin 124 de deţinuţi, în majoritate politici, care au fost identificaţi nominal.                                                                                                             Conform informaţiilor documentare existente precum şi din numeroaselor mărturii ale foştilor deţinuţi politici care au fost internaţi în colonia penitenciară de la Periprava, rezultă că decesele din acest lagăr de muncă forţată au fost cauzate de înfometare, de frig, de lipsa apei potabile şi a asistenţei medicale, de accidentele intervenite pe fondul condiţiilor de muncă istovitoare şi de regimul de detenţie pe care mulţi l-au îndurat în lagărele şi închisorile unde au fost încarceraţi anterior. Unii dintre deţinuţi au fost ucişi şi prin împuşcare, mai ales în cursul unor tentative de evadare. Toate acestea au fost potenţate de condiţiile de viaţă existente în Deltă şi de comportamentul abuziv şi violent al personalului coloniei.

IICCMER a desfăşurat în perioada 16-18 septembrie 2013 o primă campanie de cercetări arheologice în perimetrul actualului cimitir al satului, nefinalizată. În acest loc, în perioada 1959-1964 au fost înhumaţi un mare număr de foşti deţinuţi politici decedați în colonia de muncă de la Periprava. Amplasamentul acestui cimitir al deţinuţilor a fost stabilit pe baza informaţiilor obţinute de la localnicii mai în vârstă, precum şi de la câţiva foşti angajaţi ai coloniei penitenciare. La suprafaţa solului nu au existat niciodată cruci sau alte semne distinctive care să indice prezenţa mormintelor. În urma intervenţiei arheologice au fost depistate 8 morminte, dintre care 5 au fost dezvelite şi cercetate.     În a doua campanie de cercetări arheologice s-au continuat săpăturile în cimitirul satului, în perimetrul unde se cunoaşte că au fost înhumaţi deţinuţi politici. În primul rând au fost redeschise două din secţiunile arheologice executate în 2013, unde s-au descoperit şi cercetat cele 5 morminte menţionate. Totodată, au mai fost practicate alte două unităţi de săpătură cu o suprafaţă însumată de 31,75 metri pătraţi. În aceste secţiuni au mai fost identificate şi cercetate un număr de 6 morminte, astfel că numărul total de morminte descoperite în cursul celor două campanii de săpături se ridică la 11.

Doi dintre defuncţii identificaţi au fost înhumaţi împreună, într-o groapă comună, iar ceilalţi au fost înhumaţi în gropi individuale. Majoritatea defuncţilor au fost depuşi în sicrie simple confecţionate din material lemnos, din care se mai păstrau resturi degradate din lateralele acestora şi din cuiele care au asigurat îmbinarea lor. Starea de conservare a scheletelor era una precară, iar asupra lor nu s-au descoperit obiecte de inventar funerar, confirmându-se astfel faptul că trupurile celor morţi erau trimise la groapă fără nici un fel de veşminte.      Condiţiile de lucru au fost dificile datorită faptului că în urma precipitaţiilor abundente căzute în această primăvară, nivelul apei freatice din sol se afla la adâncimea de 0,90 metri. Datorită acestui lucru, 6 dintre mormintele aflate sub această adâncime erau efectiv în apă. Cercetarea acestora a fost extrem de anevoioasă, pentru a avea acces la oseminte fiind folosită o pompă cu care s-a scos apa.
Toate scheletele identificate şi dezvelite în cele două campanii de cercetări arheologice au fost extrase în prezenţa unui medic legist de la Spitalul Judeţean din Tulcea, fiind împachetate şi înseriate, urmând a fi transportate la Institutul Naţional de Medicină Legală din Bucureşti unde se vor efectua examinările de specialitate. De la toate rămăşiţele defuncţilor descoperiţi se vor recolta probe biologice de ţesut osos, pentru a se putea realiza testele ADN în vederea stabilirii identităţii persoanelor decedate. Informaţiile astfel obţinute se vor constitui într-o bază naţională de date, care va cuprinde treptat toate informaţiile de acest tip ce se vor obţine ulterior de la victimele care vor mai fi descoperite şi deshumate pe teritoriul tării şi a căror identitate este incertă sau nu poate fi stabilită prin alte metode.     Pe această cale facem apel la urmaşii deţinuţilor politici decedaţi în colonia de muncă Periprava să ne contacteze ţi să ne fie alături în demersul nostru de identificare a osemintelor descoperite în cele două campanii, dar şi în cele care vor urma.       Investigaţiile arheologice s-au efectuat în prezenţa unui procuror militar din cadrul Parchetul Militar Bucureşti, care a fost sesizat de către IICCMER în legătură cu persoanele decedate în lagărul de la Periprava. În teren a participat şi un ofiţer criminalist din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Tulcea. Acţiunea a fost sprijinită de către Prefectura judeţului Tulcea şi de Primăria comunei C.A. Rosetti.

Din partea IICCMER, la activităţile de cercetare în teren a participat un colectiv de arheologi şi istorici, alcătuit din Gheorghe Petrov (coordonator), Paul Scrobotă, Horaţiu Groza, Cosmin Budeancă, Marius Oprea, Constantin Petre, Florin Soare şi Constantin Vasilescu.

sursa: OradeCluj

Klaus Iohannis a promulgat legea falimentului personal. Ce se întâmplă cu persoanele care au datorii mai mari de 14.000 RON

Presedintele Klaus Iohannis a promulgat joi legea falimentului personal.

Legea da posibilitatea oricarei persoane fizice sa-si declare falimentul, daca se afla in dificultate financiara, adica are datorii mai mari de 14 mii de lei, neplatite de mai mult de 90 de zile. Iar cei aflati intr-o astfel de situatie nu vor mai putea fi executati silit.

Totusi, datornicii trebuie sa returneze banii, in baza unui plan intocmit de un administrator impreuna cu un lichidator.

Procesul stergerii restantelor poate dura 5 ani, timp in care omul trebuie sa isi reduca mult cheltuielile sa plateasca macar jumatate din datorie.

Planul B al PSD

Aţi fost atenţi acum doua saptamani după ce-a fost la DNA, cu cine s-a sfătuit la Guvern Victor Ponta?

Cu Rovana Plumb şi Mircea Duşa, adică omul lui Adrian Năstase şi marioneta de la Apărare.

Cunoscătorii consultaţi de Bursa Zvonurilor susţin teoria că Rovana Plumb e de fapt omul cupolei securisto-pesediste, care tocmai a fost pusă numărul doi în PSD, pe locul lui Năstase. Mai spun cunoscătorii că cucoana era împinsă în sus încă de la sfârşitul anilor 1980. Mai mult, cică Planul B al PSD e Rovana Plumb prim-ministru – prima femeie premier.

Ca un amănunt, ea i-a plătit cei 600.000 de euro lui Adrian Năstase în procesul cu Inspectoratul de Stat în Construcţii. E timpul să-şi primească toată recompensa.

DNA , sa controleze toate dosarele de achizitii “in totalitate legale” din perioada 2013-2014 si 2015 de la CFR Calatori? Ar fi interesant si nu numai… “Aflati in plina ofensiva anticoruptie, subalternii Laurei Codruta Kovesi sunt pe cale de a deschide un nou front de lupta, care va cutremura, cu siguranta, societatea romaneasca” Sa fie vorba si de CFR Calatori, oare s-a auzit de Secara Vasile(inculpat in acest moment), Dorobantu Valentin(dirijorul trenurilor pe la REGIOTRANS privat, in acest moment), Carmen Maria Popescu, Miu Ileana,Liliana Constantinescu,Claudiu Dumitrescu(inculpat), Alexandrina Gatej,Dana Galben Rachila,Gavris Teodor(inculpat), Nita Robert, Timis Bogdan, Protopopu Gabriel Telu(inculpat),Berindean Nicolae(inculpat),Szentes Iosif, etc? Dar pe unde “zace” raportul Ministrului Transporturilor, Ramona Manescu inaintat la organele competente ,referitor la activitatea “ireprosabila” a unora de mai sus in decursul anului 2013 din care rezultau clar probe pentru comiterea unor posibile fapte de coruptie? Mai mult , prin impunerea lui Alexandru Petrescu in fruntea C.A. vicepresedinte PSD Diaspora, Ioan Rus a demonstrat ca isi continua campania de politizare si distrugere a companiei CFR Calatori. In octombrie 2014, Poşta Română, condusa de Alexandru Petrescu, a distribuit în timpul campaniei prezidenţiale, alături de talonul de pensie, peste patru milioane de flyere, comandate şi plătite de PSD, prin care pensionarii erau anunţaţi că prezidenţiabilul ACL, Klaus Iohannis, vrea să le taie pensia dacă va ieşi preşedinte. Numirea pesedistului Alexandru Petrescu in fruntea CA de la CFR Calatori vine dupa ce Ioan Rus l-a impus ca manager general pe udemeristul Iosif Szentes. Acesta s-a remarcat in anii trecuti prin faptul ca impreuna cu i, Valentin Dorobantu zis “SMART”, in prezent dirijorul trenurilor private de la Regiotrans Brasov si ulterior cu Vasile Secara,in prezent inculpat.

Povestea Mariei Botescu, infirmieră în cel de-al doilea Război Mondial

Maria Botescu a fost infirmieră în cel de-al doilea Război Mondial. S-a oferit voluntar pentru Crucea Roşie şi a lucrat într-un spital de campanie condus de măicuţe, în oraşul Târgovişte, până când s-a încheiat războiul. Peste 5.000 de surori voluntare ale Crucii Roşii au îngrijit soldaţii pe front şi în spitale. Doar între anii 1944 – 1945, au fost spitalizaţi în aşezămintele Crucii Roşii peste 60.000 de răniţi. Iar cantinele din gări au hrănit şi au adăpostit 4 milioane şi jumătate de oameni. Un reportaj de Alina Grigore şi Mihai Florea.

Maria Botescu are 91 de ani. Când a izbucnit războiul s-a înscris la şcoala de infirmiere din Târgovişte şi mai apoi a lucrat ca voluntar la Crucea Roşie.     În momentele de slăbiciune îşi aminteşte că tăria de a merge mai departe o găsea la cele două măicuţe de la mănăstirea Viforâta, care se aflau în permanenţă în spitalul de campanie.      După război, Maria l-a cunoscut pe soţul său. La un ceai. Căpitanul Gheorghe Botescu a luptat pe ambele fronturi, ca ofiţer în armata regală.     După război, în 1952, soţul Mariei Botescu a fost detaşat la Mangalia. Urma să fie avansat în grad, la excepţional, dar un alt ofiţer, din invidie, l-a reclamat că era căsătorit cu fiica unui fost proprietar de hotel, că e prieten cu un negustor grec şi că împreună ascultă şi comentează posturile de radio Londra şi Vocea Americii. Au urmat ani grei pentru familia Botescu, după ce ofiţerul a fost dat afară din armată.

Anul trecut, după 62 de ani, Ministerul Apărării i-a recunoscut meritele din război şi calitatea de fost cadru militar îndepărtat abuziv din armată. Dar Gheorghe Botescu nu mai este în viaţă. Soţia sa beneficiază acum, la 91 de ani, de drepturile prevăzute de lege. Maria Botescu trăieşte înconjurată de fiică şi de nepoţi. Se deplasează mai greu, dar merge la slujbă la biserică. Citeşte zilnic presa şi adoră cafeaua cu lapte de dimineaţă. Dar, cel mai important, a ştiut să dea familiei sale valorile cele mai importante: o bună educaţie şi dorinţa de a cunoaşte adevărul

Klaus Iohannis: Am susţinut la Bruxelles necesitatea de schimbare a mecanismelor de cooperare interregională

Preşedintele Klaus Iohannis a declarat că a susţinut, la summitul UE-CELAC de la Bruxelles, necesitatea de schimbare a mecanismelor de cooperare interregională pentru a menţine eficientă conlucrarea între Europa şi America Latină. „Poziţia şi punctele de vedere exprimate de România se regăsesc în concluziile summitului”, a spus Iohannis, la Bruxelles, unde a participat la Summitul Uniunea Europeană — Comunitatea Statelor Latino — Americane şi Caraibiene (UE-CELAC). El a precizat că summitul s-a desfăşurat în condiţiile în care a devenit evidentă necesitatea unei adaptări a mecanismelor de cooperare interregională la contextul actual internaţional şi global. Şeful statului a spus că s-a discutat şi despre nevoia identificării de soluţii inovative în cadrul unui parteneriat echilibrat şi echitabil pentru provocări globale, dezvoltarea durabilă şi dezvoltarea post 2015, încheierea şi modernizarea acordurilor comerciale bi şi multilaterale, eradicarea sărăciei, lupta împotriva schimbărilor climatice.     De asemenea, Iohannis a precizat că au fost adoptate două declaraţii comune, una politică şi una de principii, care stabilesc bazele parteneriatului interregional, cât şi un plan de acţiune pentru implementarea declaraţiei de principii, care presupune iniţiative comune în domenii precum cercetarea şi tehnologia informaţiilor, incluziunea socială, dezvoltarea urbană şi imigraţia.

                                               COMUNICAT AL  BIROULUI DE PRESĂ AL PREŞEDINŢIEI ROMÂNIEI