Arhive lunare: august 2015

Editorialul ediției: Legea este pentru proști iar pentru ,,deștepți’’ și hoți este prioritară în acoperirea fărădelegilor a hoțiilor

Bine v-am găsit la acest nou editorial. Ați comstatat ca vine toamna iar toamna se numără condamnările. Nu era bun tovarășul Nicolae Ceaușescu? Pe vremurile sale hoții.  comuniști nu avea atâta tupeu să fure. Îmi amintesc cum într-o zi noi cei din direcția a 5 a din Securitatea Română i-am spus că primul-secretar al județului Neamț, un oarecare1 AUG 2 cu 1 PERMANENT arestari intre DNA (1) Boboc și-a construit o vilă care a fost evaluată la un preț ce depășea cu mult căștigurile acestuia și ale familiei sale. Imediat s-a dispus să se ancheteze cazul. După verificări și un proces penal fără ocolișuri acest tovarăș prim-secretar a fost condamnat la 5 ani de închisoare.

Trei judecători decid că Guvernul a ÎNCĂLCAT LEGEA, însă procurorii lui Tiberiu Niţu ÎNCHID DOSARUL lui Ponta

Procurorii de la Parchetul General, condus de Tiberiu Niţu, au decis să nu înceapă urmărirea penală a premierului

 

Victor Ponta, împotriva căruia PNL Cluj a depus la începutul anului o plângere penală pentru abuz în serviciu. Liberalii l-au acuzat pe premierul Ponta că a blocat în mod ilegal organizarea alegerilor parţiale pentru Consiliul Judeţean Cluj. Până în prezent, există trei decizii a trei instanţe din România – Curtea de Apel Cluj şi de două ori Curtea de Apel Bucureşti, care confirmă faptul că guvernul nu a respectat legea privind organizarea la termen a alegerilor parţiale locale şi parlamentare şi le-a blocat în mod intenţionat. În motivarea deciziei de la Cluj, instanţa a decis că este vorba de ”un

exces de putere” din partea Guvernului. Nicio decizie nu este definitivă. Liberalii clujeni au contestat decizia procurorului de caz la Parchetul General, dar nu au avut câştig de cauză. Liberalii nu au renunţat, iar cazul se va judeca la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Liberalii susţin că procurorii trebuie să ţină cont de deciziile judecătorilor, care au confirmat încălcarea legii. Tiberiu Niţu a ajuns în 2013 în fruntea Parchetului General, fiind propus pentru această funcţie de ministrul interimar al Justiţiei de la acea dată, premierul Victor Ponta. Fostul preşedinte Traian Băsescu a semnat decretul privind numirea lui Tiberiu Niţu în fruntea Parchetului General.

Într-un răspuns primit de la Parchetul General se confirmă faptul că procurorii au decis să nu înceapă urmărirea penală a premierului Victor Ponta, acuzat de trafic de influenţă de PNL Cluj pentru nerespectarea termenului legal privind organizarea alegerilor parţiale. Plângerea penală a celor de la PNL a fost depusă pe 28 ianuarie 2015, după ce 1 AUG 3 cu 1  LA BIROUL SAUtrecuse termenul legal pentru organizarea alegerilor parţiale pentru funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Cluj, post vacant din octombrie 2014. Termenul legal pentru organizarea alegerilor era de 90 de zile.        

Procurorul Dragoş Cojocariu a decis clasarea cauzei pe 6 aprilie 2015, considerând că nu s-au întrunit elementele necesare pentru începerea urmării penale a premierului Ponta. PNL Cluj a contestat pe 21 mai 2015 Ordonanţa de clasare dată de procurorul de caz, dar şi de data aceasta fără succes, chiar dacă a invocat decizia Curţii de Apel Cluj, care a constatat că guvernul a făcut un ,,exces de putere” când nu a organizat alegerile parţiale.  

Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, Mihai Seplecan, a declarat pentru că s-a depus o plângere penală şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, tot pe numele premierului Victor Ponta, cazul urmând să se judece în această toamnă. 

,,PLÂNGERE Prin care vă solicităm respectuos ca în baza art 341 alin. (6) lit. b) C. Proc. Pen. să admiteţi plângerea şi, constatând că nu există niciun caz de împiedicare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, să dispuneţi completarea urmăririi penale în prezenta cauză”, se arată în plângerea depusă de PNL Cluj la ÎCCJ, liberalii susţinând că ” ”nu lipseşte vinovăţia prevăzută de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale”.
PNL Cluj îl acuză pe procurorul general Tiberiu Niţu că nu a rezolvat plângerea în termenul prevăzut de lege.
1 AUG 3 cu 1 EDITORIAL  spaga la UE
În plângerea depusă la ÎCCJ, pe lângă infracţiunea de abuz în serviciu, PNL Cluj vorbeşte şi despre cea de neglijenţă în serviciu.

Trei instanţe au confirmat că Guvernul a încălcat legea

Cum s-a ajuns în această situaţie? Guvernul era obligat potrivit legii să organizeze alegeri parţiale pentru funcţiile vacante de primar, preşedinte de Consiliu Judeţean şi parlamentar. Deşi instituţiile statului au informat în timp util guvernul că trebuie să organizeze aceste alegeri, datele propuse de Autoritatea Electorală Permanentă au fost ignorate de guvernul Ponta.

Într-un răspuns pentru noi, Autoritatea Electorală Permanentă preciza că guvernul trebuia să organizeze alegeri pentru mai multe primării, şefii de CJ-uri şi funcţii de parlamentar.

„Autoritatea Electorală Permanentă a propus data de 22 martie 2015 pentru organizarea de noi alegeri parţiale locale şi parlamentare. Precizăm că în cazul alegerilor locale parţiale, data de 7 iunie 2015 este ultima dată posibilă pentru organizarea şi desfăşurarea acestora, iar proiectele de hotărâri ale Guvernului ar trebui adoptate astfel încât să intre în vigoare la data de 4 mai 2015”, se arată în documentul primit de la AEP.
Guvernul a ignorat aceste informări ale Autorităţii Electorale Permanente şi a încălcat legea. Acest lucru este confirmat de deciziile Curţii de Apel Cluj şi Curţii de Apel Bucureşti – două cazuri. Judecătorii au decis la Bucureşti că guvernul a încălcat legea atât în privinţa alegerilor parţiale pentru funcţiile de primar şi preşedinte de Consiliu Judeţean, dar şi la alegerile pentru posturile vacante de parlamentar.

 Oamenii protestează în stradă pentru blocarea votului în Diaspora la alegerile prezidenţiale

Oamenii protestează în stradă pentru blocarea votului în Diaspora la alegerile prezidenţiale



Premierul Ponta a declarat că va organiza alegeri doar dacă va decide o instanţă, nu pentru că aşa scrie în lege. În 2012, pe când se afla în opoziţie avea însă un alt punct de vedere.

  ,,Opinia noastră este că România nu trebuie să stea tot timpul în alegeri, ci trebuie să ai date în care strângi mai multe tipuri de a  legeri şi în felul acesta economiseşti bani şi fereşti societatea de o campanie electorală neîntreruptă. Deci strict politic, PSD-ului i-ar conveni să organizeze alegeri pentru că cel puţin două din trei le-am 1 AUG 3 cu 1 EDITORIALcâştiga. Dar aici nu este vorba de un interes politic, aici e vorba dacă facem în fiecare săptămână şi ţinem ţara tot timpul în alegeri pentru un mandat care se termină peste un an. Poate reuşim să schimbăm legea pentru un mandat de patru ani, atunci la anul nu mai organizăm. De muncit când mai muncim dacă stăm tot timpul numai în alegeri”, a fost motivaţia oferită de prim-ministru în 2015.
Aceasta este opusul a ceea ce promova pe când se afla în Opoziţie acelaşi politician: Victor Ponta.      

,,Vom acţiona împreună cu ONG-urile pentru a obţine pe calea instanţelor alegeri parţiale în cele trei colegii de deputat şi două de senat în care Guvernul Boc era obligat conform legii actuale în vigoare să organizeze alegeri parţiale (…) Guvernul Boc nu a aplicat legea, nu a emis hotărâri de Guvern, nu a organizat alegeri (…) vom acţiona atât în instanţa civilă, pentru ca instanţa să oblige guvernul să organizeze alegeri, să respecte legea de fapt, dar şi din punct de vedere penal, faptul că un prim-ministru, oricum s-ar numi acesta, refuză să respecte o lege a ţării este o încălcare şi a legii penale”, afirma la o conferinţă de presă a USL din ianuarie 2012 Victor Ponta.

Unde a refuzat Guvernul Ponta să organizeze alegeri

Guvernul Ponta a refuzat să organizeze alegeri, deşi s-a depăşit termenul legal, pentru şapte preşedinţii de Consilii Judeţene: Vâlcea, Neamţ, Botoşani, Mehedinţi, Cluj, Hunedoara şi Brăila.

O situaţie similară se regăseşte în municipiul Sibiu, unde nu au fost organizate alegeri parţiale după ce Klaus Iohannis a devenit oficial preşedintele României. În acest moment, nici în Târgovişte nu există un primar ales, vechiul primar pierzându-şi această calitate şi nici la Râmnicu Vâlcea.

Ultimele alegeri parţiale au fost organizate de guvern simultan cu alegerile europarlamentare. Nici la vremea 1 AUG 3 cu 1 EDITORIAL  spaga la UE (1)respectivă, data organizării alegerilor parţiale nu a ţinut cont de prevederile legale, fiind depăşit termenul de 90 de zile.      În dispută ar trebui să intre şi 14 posturi de parlamentar – posture vacantate până în mai 2015, în aceste colegii fiind încălcată legea şi nefiind organizate alegeri parţiale, lista fiind una în continuă actualizare.

Iaşi – circumscripţia electorală nr 24, colegiu uninominal numărul 4
Covasna – circumscripţia electorală nr 15, colegiu uninominal numărul 1
Braşov – circumscripţia electorală nr 8, colegiu uninominal numărul 7
circumscripţia electorală nr 8, colegiu uninominal numărul 6
Bucureşti – circumscripţia electorală nr 42, colegiu uninominal numărul 23
circumscripţia electorală nr 42, colegiu uninominal numărul 15
Hunedoara – circumscripţia electorală nr 22, colegiu uninominal numărul 5
Bacău – circumscripţia electorală nr 4, colegiu uninominal numărul 1
circumscripţia electorală nr 4, colegiu uninominal numărul 9
Vrancea – circumscripţia electorală nr 41, colegiu uninominal numărul 4
Buzău – circumscripţia electorală nr 10, colegiu uninominal numărul 1
Mureş – circumscripţia electorală nr 28, colegiu uninominal numărul 3
Dâmboviţa – circumscripţia electorală nr 16, colegiu uninominal numărul 2
Galaţi – circumscripţia electorală nr 18, colegiu uninominal numărul 5

Ce motive a invocat  guvernul Ponta

AUG 3 cu 1  TATAIA LA ICCJ
Guvernul Ponta a invocate pentru neorganizarea alegerilor parţiale faptul că nu sunt bani prevăzuţi în buget pentru acestea, că nu sunt oportune şi că nu există sancţiuni legale dacă ele nu sunt organizate.
În această vară, preşedintele Iohannis a promulgat noua lege a alegerilor locale, dar şi a alegerilor parlamentare, motiv pentru care Guvernul Ponta a spus că nu mai are bază legală pentru organizarea parţialelor. Cu toate acestee, în perioada ianuarie – iunie, guvernul a încălcat dispoziţiile legale aflate în vigoare şi a blocat parţialele.        

Cu acesta fiind toate spuse închei acest editorial rugându-vă pe toți ca să vă rgati pentru sănătatea mea pentru că sunt foarte bolnav și nu știu câte zile am de trăit.   Auzim numai de bine și pe curând.

Gral – col (r) conf univ dr ec Florin NAHORNIAC

De ce România i-a uitat pe românii din Cernăuţi? România trebuie să înveţe de la Ungaria cum să îşi sprijine conaţionalii din jurul României

De câteva zile deznădejdea a cuprins câteva sute de familii de români din Bucovina, din regiunea Cernăuţi, ai căror copii au primit ordin de mobilizare. Tinerii români din Cernăuţi sunt chemaţi în armata ucraineană să lupte în estul Ucrainei împotriva separatiştilor. Românii din Ucraina protestează, dar Guvernul României tace! Unde este ministrul de Externe? Unde este ministrul pentru românii de pretutindeni?

 Ţara arde şi baba se piaptănă! Românii din Cernăuţi ies pe stradă, femeile plâng şi nu vor să îşi trimită copiii în războiul cu separatiştii, românii blochează şoselele, iar Guvernul României tace!   

 Înţeleg că uzanţele diplomatice impun nişte restricţii, că oficial guvernul român nu poate spune orice, dar măcar o vorbă de sprijin pentru aceşti români putea să o spună ministrul de Eexterne al Guvernului României. Să vadă şi românii din Ucraina că România nu îi uită, aşa cum a făcut-o în 28 iunie 1940!  

Sigur dacă era vorba de unguri până acum guvernul de la Budapesta tuna şi fulgera la vedere şi trăgea sforile diplomatice în favoarea lor.     Cetăţenia maghiară se obţine mult mai uşor decât cea română, pentru a sprijini învăţământul în limba maghiară statul maghiar le dă bani părinţilor elevilor, pe baza unei adeverinţe eliberate de şcoala românească, iar politicienii maghiari se implică în acţiunile culturale naţionaliste maghiare, finanţate chiar de guvernul de la Budapesta.

Din păcate, România nu se implică în sprijinirea românilor din jurul României la nivelul la care o face Ungaria pentru ungurii din afara Ungariei. Alinierea României la politicile UE şi SUA faţă de Ucraina nu trebuie să afecteze susţinerea necondiţionată a românilor din Ucraina de către statul roman 

Calitatea de membru al UE şi NATO ne obligă să ne aliniem politicilor generale ale acestor structuri politico-militare faţă de criza din Ucraina. Niciodată niciun premier şi niciun ministru de Externe nu trebuie să uite că întotdeauna trebuie să pună mai întâi interesele româneşti, apoi cele comunitare. Chiar dacă suntem membru de rang secundar al acestor structuri, trebuie să avem demnitatea să apărăm interesele românilor din afara României.

Aşa cum Ungaria vrea ca UE să dezbată chestiunea ungurilor din afara Ungariei, ceea ce îl dezgustă pe deputatul PSD Bogdan Diaconu, şi România trebuie să aducă în atenţia UE şi a altor structuri politice şi militare situaţia românilor din Ucraina, a celor din Serbia sau de oriunde se află români. Chiar daca cerinţa României i-ar dezgusta pe politicienii europeni!

Din cauza nepăsării României, toată Bucovina este ucraineană. Chiar şi Hotinul lui Ştefan cel Mare!

Prin presa ucraineană se vehiculează ideea că minoritarii români din Bucovina trebuie să lupte împotriva separatiştilor în estul Ucrainei pentru a-şi dovedi loialitatea faţă de statul ucrainean. Degeaba plâng femeile românce lângă Cernăuţi că războiul acesta nu îi priveşte pe ei, pe românii bucovineni. Degeaba protestează că, în timp ce refugiaţii din Ucraina de Est sunt primiţi la Cernăuţi şi bărbaţii lor nu sunt mobilizaţi, deşi pe ei îi priveşte direct acest război de secesiune, românii din Bucovina trebuie să moară pentru o cauză ce nu este a lor. Pentru guvernul de la Kiev este mai simplu să trimită la război români neinstruiţi pentru că împuşcă doi iepuri dntr-odată: are carne de tun într-un război în care Kievul este depăşit de situaţie şi, tototdată, scade numărul bărbaţilor români din regiunea Cernăuţi. Moartea câtorva sute de bărbaţi români ajută politica etno-demografică a statului ucrainean, care din 1944 s-a străduit sistematic să ucrainizeze Bucovina.  

Apropos, ştiaţi că cetatea Hotin este una din cele şapte minuni ale Ucrainei? Aşa scrie pe o placă imensă la intrarea în cetate. Deşi acolo ucrainean este doar un steag imens al Ucrainei de câţiva zeci de metri pătraţi.

De ce România tace?

Firesc ar fi ca Ministerul de Externe să dea un comunicat în care să îşi exprime solidaritatea faţă de românii din Bucovina şi să spună că intervine pe lângă guvernul ucrainean pentru a se găsi o soluţie pentru detensionarea situaţiei.    

De ce pe pagina de internet a Consulatului României de la Cernăuţi nu este nicio informaţie despre protestul românilor din Bucovina? Consulul reprezintă interesele României, care le includ şi pe cele ale românilor din Bucovina. Datorită prezenţei românilor în Bucovina s-a deschis un Consulat românesc la Cernăuţi, altfel se putea deschide la Doneţk sau aiurea în Ucraina. Este datoria Consulului general al României la Cernăuţi să ia poziţie în apărarea românilor bucovineni. Indiferent, pe faţă sau în culise, Guvernul României trebuie să îi apere pe românii din Bucovina.

  Florin BUCOVINEANUL

Sfântul Constantin Brâncoveanu, apologet al tradiției românești

În istoria poporului român au existat numeroase exemple practice ale strânsei colaborări dintre teologie și cultură. Pilduitoare rămâne epoca brâncovenească, denumită de altfel „epoca de aur a culturii românești”. Strălucirea ei, legată de realizări și personalități de prestigiu care au condus destinele Țării Românești, rămâne tributară Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

Datorită multiplelor sale realizări pe plan economic, cultural, social și nu în cele din urmă religios, Sfântul Constantin Brâncoveanu ar putea fi socotit unul dintre cei mai reprezentativi apologeți ai tradiției românești pe plan național și internațional. Își face apariția într-o lume foarte frământată și plină de încercări. Așa se face că, pe întregul parcurs al domniei sale, Domnitorul Martir s-a sprijinit pe oameni bine pregătiți cultural și teologic, amintind aici numai pe marele Ierarh Antim Ivireanul. Efortul său cultural a făcut ca influențele greco-catolice, care împânziseră întreaga Transilvanie, să rămână un fenomen izolat. Tipăriturile sale de la Râmnicu Vâlcea, cum ar fi „Tomul Bucuriei”, precum și toate celelalte cărți apărute după 1705, au devenit normative pentru convingerea întregii opinii publice românești spre a nu se îndepărta de la Ortodoxie. Un rol foarte important în confruntarea ideologică cu romano-catolicismul l-a avut și Mănăstirea Sâmbăta de Sus, care fusese cumpărată de bunicul domnitorului cu o jumătate de secol mai înainte, devenită acum un adevărat focar de cultură și de rezistență ortodoxă. Prin acțiunile sale, Constantin Brâncoveanu a continuat tradiția înaintașului său, Mihai Viteazul, care făcuse o adevărată mitropolie ortodoxă la Alba Iulia.

În tot acest demers de apărare a credinței strămoșești prin cultură și carte, se poate afirma că Sfântul Constantin Brâncoveanu a depășit limitele naționalului, dând rezonanță spiritului românesc în mai toate orașele mari ale Europei, până în îndepărtata Arabie și Ivirie.

Mănăstirea Hurezi, leagănul culturii brâncovenești

La ctitoria sa de suflet, Mănăstirea Horezu, a întemeiat o școală de pictură, dobândind o veritabilă tradiție artistică după moartea sa. Tot aici, Sfântul Constantin a dorit să întemeieze necropola familiei sale. Prin poziția sa strategică, aproape de Transilvania, mănăstirea a devenit o adevărată punte de legătură cu Ardealul și totodată un mijloc de păstrare și promovare a Ortodoxiei peste munți. Acest lucru rămâne probat prin dorința marelui domnitor de a înființa aici o bibliotecă de proporții, cu menirea de a transmite mai ușor mesajul scris al Ortodoxiei în locurile viciate de prozelitismul catolic.
El are un mare rol în dezvoltarea mănăstirilor de maici, fenomen destul de izolat până atunci, predominând mănăstirile de călugări. Primul model pentru toate mănăstirile de monahii care au urmat după epoca Brâncoveanu a fost Mănăstirea Surpatele. Monahismul feminin este de-a dreptul reformulat în perioada sa, așezările pe care le-a întemeiat reușind să-i redea cu adevărat strălucirea. Prin urmare, domnitorul muntean „a fost un deschizător de drumuri pentru cristalizarea vieții monahale din Țara Românească, iar ridicarea statutului femeii este o dovadă concretă a ideilor sale sănătoase cu care a venit în sprijinul Bisericii. Toate aceste idei pe deplin moderne ale domnitorului Țării Românești se împletesc cu bogata moștenire de familie pe care a dobândit-o de la înaintașii familiei sale” (în lucrarea „Oameni și locuri din istoria Bisericii Oltene”, Craiova, 2010, p. 20).

Hanul Hurezi, unul dintre cele mai mari târguri din țară

În altă ordine de idei, contextul manifestării sale religioase și culturale este încadrat de o viziune economică amplă, purtând o încărcătură cu totul aparte. În toate activitățile întreprinse, domnitorul nu a urmărit niciodată propriul interes, mânat de egoism sau lăcomie, asemenea unora dintre înaintașii săi, ci a lucrat toate cu credință și frică de Dumnezeu, pentru țară și pentru semeni. Aceasta a făcut dintr-însul un mare filantrop, iubitor de săraci, destoinic ca din pilda sa să-i învețe și pe alții. Exemplul concret este Hanul Hurezi, unul dintre cele mai mari târguri din țară, întemeiat de marele nostru domnitor în Cetatea Băniei. Era temeinic împrejmuit și se găsea în centrul orașului, între Catedrala „Sfântu Dumitru”, Piața Veche și Biserica Madona Dudu. Întregul ansamblu era așezat sub administrarea mănăstirii cu același nume. Construirea acestui han reprezenta, în gândirea Sfântului Constantin Brâncoveanu, o prelungire a tradiției înfiripate la Craiova de înaintașii săi. Istoricul craiovean Toma Rădulescu leagă acest demers al domnitorului muntean de un interes comun manifestat de-a lungul istoriei pentru dezvoltarea culturală a Băniei. „O serie întreagă de personalități și mari domnitori ai Țării Românești sunt legați cu numele de Craiova. Îi putem aminti aici pe Barbu Craiovescu, călugărul Pahomie – ctitorul Mănăstirii Bistrița Olteană, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Constantin Șerban, Radu Șerban, care fusese căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, și nu în cele din urmă pe Sfântul Constantin Brâncoveanu. Cu toții sunt legați de Cetatea Băniei, și în special de un vechi cartier istoric din inima ei. Acesta se afla între vechile străzi Alexandru Lahovari și Madona Dudu, altfel spus, între Casa Băniei și casele domnești ale Basarabilor. În această zonă pulsa întreaga viață economică a orașului. Tot aici se afla o clădire, de proporții destul de mari, aparținând Mănăstirii Hurezi, ridicată pe locul unde mai târziu a apărut Piața Elca, actualmente Piața Veche.

În zonă mai erau poziționate Catedrala «Sfântul Dumitru», cel mai vechi edificiu al orașului, marea curte în care se aflau casele lui Mihai Viteazul și moșia clucerului Chiriac Dăianu … Astfel, pe un diametru de aproximativ 250 mp funcționa un complex sistem comercial, administrat de egumenul Ioan de la Mănăstirea Hurezi. Aici pulsa întreaga viață economică a Craiovei. În acest han erau bolți și prăvălii unde se depozitau vinurile, camere pentru găzduire și, cel mai interesant, bursa Craiovei, cu alte cuvinte, cartierul vamal al orașului. Legat de acest edificiu mai menționăm și organizarea unui târg anual care aduna negustori din întreaga țară. Ținea din 15 august până în 8 septembrie. Important este că la această manifestare lua parte însuși domnul țării, în acea perioadă, Sfântul Constantin Brâncoveanu” (ibidem).

Sfinții Brâncoveni, „contemporanii” Mântuitorului Hristos

Epoca brâncovenească reprezintă prin urmare etalonul reușitei dialogului dintre religie și cultură. Este perioada în care sufletul și trăirea românească dobândesc și ridică la rang de cinste pespectivele creatoare ale Ortodoxiei și totodată momentul providențial în care „toate formele culturii încep să fie autonome” (Ștefan Ionescu, „Epoca Brâncovenească”, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1981, pp. 235-236). Mai mult, această împlinire culturală a
neamului românesc a fost încununată cu cea mai puternică și curată pildă de apologie creștină. Prin jertfa mucenicească, împlinită alături de cei patru fii ai săi și de sfetnicul Ianache Văcărescu, Sfântul Constantin Brâcoveanu ridică valoarea culturii neamului nostru la cel mai înalt rang de cinste și sfințenie, oferindu-i o dimensiune veșnică. De aceea, „importanța cinstirii sale este ortodoxă, sfântă și sobornicească, petrecându-se sub semnul adevărului mărturisit de Sfântul Voievod, atât în viața lui ca Domnitor creștin ortodox, cât mai ales înaintea păgânilor și a dușmanilor săi. Dacă și-ar fi dat viața precum alți domnitori și conducători, cum au fost mulți până la el și după el, ar fi rămas ca un erou al istoriei. Însă Sfântul Constantin s-a jertfit pe altarul credinței creștin-ortodoxe, așa cum ne spune și balada populară închinată lui, «a murit creștin, Brâncoveanu Constantin».

Deci noi nu vorbim de o simplă amintire sau comemorare a Brâncovenilor, ci de o cinstire sfântă care ne duce cu gândul la cuvintele psalmistului: «Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui!» Apoi, vorbind de preamărirea lor, o vedem ca sărbătoare a întregii Ortodoxii, deoarece Sfânta Biserică îi cinstește ca pe <neo martires>, cu toate că această sintagmă nu este cea mai potrivită definiție a acestei mărturisiri, întrucât toți sfinții sunt <noi>, toți sunt contemporani cu Mântuitorul Iisus Hristos, iar Mântuitorul Hristos este contemporan cu ei și cu noi. Prin urmare, martiriul este actualizarea Jertfei euharistice instituite de Mântuitorul Iisus Hristos pe Cruce, este mulțumirea pe care Dumnezeu o aduce Tatălui și o pune și în sufletul credinciosului, care-I aduce slavă și închinare prin viața sa, așa cum spunem la Sfânta Liturghie: «Pre noi înșine, și unii pre alții, și toată viața noastră lui Hristos să o dăm!»~                                                                    

(IPS Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei, „Demnitatea și libertatea umană, realitate și ideal. Modelul Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu~, prelegere susținută la Mănăstirea Tismana, în 7 octombrie 2014).              

Arhid. Ioniță Apostolache

Domnule Ion Iliescu, judecata istoriei n-o să vă ierte niciodată ratarea Unirii cu România a nordului Bucovinei, a ținutului Herța și a Basarabiei

Recent, Ion Iliescu a fost revoltat de reproşul făcut de europarlamentarul Monica Macovei faţă de ratarea Unirii Basarabiei cu România în anii 1990. Macovei a afirmat la o emisiune pe adevărul.ro că în anii 1990 Unirea se putea face şi chiar preşedintele de atunci al Republicii Moldova, Mircea Snegur, a venit la Bucureşti să discute cu Ion Iliescu, preşedintele României, pe tema aceasta, însă a fost refuzat.

ion-iliescu_1Ion Iliescu se apără după „manualul“ de partid, adică practică atacul direct la persoană şi dezinformarea. Ion Iliescu o atacă direct pe Macovei, declarând că afirmaţia ei este mincinoasă şi iresponsabilă, iar ea dă dovadă de o ignoranţă crasă, condamnabilă şi periculoasă. Mai direct spus, Iliescu o face pe Macovei mincinoasă, iresponsabilă şi ignorantă!

 Pentru dezinformare face trimitere la câteva momente din redeşteptarea românească din Moldova, cărora le dă propria interpretare şi le decupează din context, aruncă vina pe moldoveni, care nu au vrut Unirea în anii 1990, ne aminteşte de tratatele internaţionale care consfinţesc graniţele în Europa şi citează din sondaje de opinie din 1990 şi din declaraţii ale politicienilor moldoveni din acelaşi an. Domnul Iliescu uită să ne spună că aceste date sunt anterioare dezmembrării Uniunii Sovietice din august 1991!    

  După 1987, pe fondul deschiderii liderului de la Moscova, Mihail Gorbaciov, în Moldova, la fel ca în alte republici sovietice, a început redeşteptarea naţională, care aici a constat, după câţiva ani de luptă naţională, în recunoaşterea oficială a limbii române şi a grafiei latine. Domnule Iliescu, simbolurile culturale au avut întotdeauna un rol catalizator al oricărei mişcări naţionale, ele sunt o interfaţă palpabilă a luptei naţionale, sunt ceea ce se simte şi se valorizează. Ce alte dovezi de românism doreaţi să fie mai puternice în Moldova decât recunoaşterea oficială a limbii române şi a grafiei latine? A fost o luptă de câţiva ani la Chişinău şi în jurul acestei lupte s-a cristalizat mişcarea naţională românească peste Prut. La Chişinău se strângeau zeci de mii de români în jurul oamenilor de cultură – poeţi, scriitori, cântăreţi, care reuşeau prin cuvântările lor să coaguleze mişcarea naţională românească din Basarabia. Odată cu proclamarea independenţei, Moldova a adoptat imnul naţional al României – Deşteaptă-te române! – ca imn naţional, a adoptat tricolorul ca steag, a declarat limba română ca limbă oficială. Toate acestea sunt declaraţii româneşti, domnule Iliescu. Moldova s-a îmbrăcat ca o mireasă gata de nuntă, dar, din păcate, mirele, România, s-a lăsat aşteptat

Domnule Ion Iliescu, ca şef al statului român, ce aţi făcut concret pentru Unire? Aţi transmis măcar prin canalele diplomatice sau prin cele neoficiale o propunere către liderii politici moldoveni sau către liderii mişcării naţionale româneşti, acei oameni de cultură care adunau în jurul lor zeci de mii de oameni la Chişinău, o intenţie de Unire, ceva, orice despre disponibilitatea statului român de a-şi asuma acest gest politic?! Noi, muritorii de rând, ştim că nu aţi făcut absolut nimic în favoarea Unirii. Dacă ne înşelăm, vă invit să ne furnizaţi date concrete, verificabile, pentru că au trecut peste două decenii de la acele evenimente şi în actuala formulă de securitate în care ne aflăm nu riscăm să deranjăm pe cineva prin recunoaşterea declaraţiilor sau intenţiilor noastre politice de acum 20 de ani. Tăcerea Dvs. pe acest subiect şi stilul replicii date Monicăi Macovei arată că nu aţi făcut NIMIC pentru Unire.  

Uitaţi că România era datoare cu o ofertă concretă faţă de basarabeni în august 1991, cu ocazia dezmembrării Uniunii Sovietice. Era necesară o reparaţie istorică, măcar la nivel de declaraţii de principiu, faţă de laşitatea României, care în 28 iunie 1940 nu a tras măcar un glonte pentru a apăra Basarabia. La fel cum politicienii români au fost laşi în 1940 aţi fost şi Dvs. în august 1991, când nu aţi avut curajul să propuneţi moldovenilor Unirea, adică revenirea la ţara din care au fost rupţi cu forţa de ruşi. Ar fi fost un gest politic curajos al României, însă niciun politician român nu s-a ridicat în 1991 la înălţimea politicienilor din 1918. În 1991 ne-au lipsit oamenii de stat adevăraţi, cu simţul răspunderii pentru ţară. Aţi fi putut fi unul dintre ei, dar aţi ratat această şansă.  

România a fost primul stat care a recunoscut independenţa Republicii Moldova, la doar câteva ore după declaraţia oficială de independenţă la Chişinău. Este evident că telefoanele dintre Chişinău şi Bucureşti s-au înroşit în acele zile. În declaraţia oficială de recunoaştere a independenţei Moldovei, de ce nu aţi inserat măcar o frază despre disponibilitatea României pentru Unire?

  Invocaţi cauze externe împotriva Unirii în anii 1990. Uitaţi că existau cel puţin două premise favorabile în mentalul colectiv internaţional: unificarea Germaniei şi destrămarea Uniunii Sovietice. Cazul Germaniei a fost şi este un precedent favorabil Unirii Basarabiei cu România. El trebuia invocat atunci în cancelariile occidentale. Sunt curios dacă a existat un astfel de demers girat de Ministerul de Externe de la Bucureşti în anii 1990. Acelaşi minister român care trebuia să ceară fiecărui guvern european ca pactul Ribbentrop-Molotov să fie denunţat atât de Rusia, cât şi de Germania şi ca toate efectele sale să fie declarate nule. Nu aţi ştiut să urmăriţi interesele României, domnule Iliescu, deşi, ca şef de stat, aţi girat politica externă.

  Destrămarea URSS a provocat în Europa un val de opinie favorabilă autodeterminării popoarelor subjugate de Uniunea Sovietică. Lituania, Letonia, Estonia şi alte state din marginea fostului lagăr sovietic au profitat de acest curent de opinie favorabil. Moldova şi România au ratat acest moment. De ce? Dvs. aruncaţi vina pe liderii moldoveni. Uitaţi însă că Dvs., ca şef al statului român, nu aţi venit cu nicio alternativă concretă. Liderii politici moldoveni erau cadre de partid formate la şcoala comunistă din URSS, la fel ca Dvs. de altfel. Atât ei, cât şi Dvs., încă mai sufereaţi de frica faţă de Moscova, pentru că pe toţi v-a luat prea repede valul de schimbări politice. Nu v-aţi aşteptat la schimbări atât de profunde ca destrămarea URSS şi dispariţia comunismului.

Îmi amintesc că în primele discursuri politice ale Dvs. după Revoluţia, practice nu revoluție ci LOVITURĂ DE STAT ANTIPOPULARĂ ȘI ANTISOCIALISTĂ, din Decembrie 1989 aţi avansat ideea unui stat socialist pe principii democratice, dar valul anticomunist v-a obligat să vă adaptaţi rapid.

 La fel şi liderii politici moldoveni s-au adaptat şi au creat statul independent Moldova. Fiindcă România nu a venit cu nicio ofertă alternativă!    Deşi erau suficiente semnale că cel puţin o parte a politicienilor din Moldova sunt unionişti. Uitaţi că în februarie 1991 Mircea Snegur, preşedintele Moldovei încă sovietice, vorbea în Parlamentul de la Bucureşti despre românii de pe ambele părţi ale Prutului şi despre teritoriile româneşti ocupate de sovietici. Ce mesaj mai direct aţi aşteptat din partea politicienilor de peste Prut? Dar ei aşteptau un semnal de la Bucureşti, care, din păcate, nu a venit. Chiar Dvs., domnule Ion Iliescu, preşedintele României în acea perioadă, aţi declarat că România „nu poate absorbi un milion de ruşi cu forţa. Aţi ratat Unirea! Laşitatea Dvs. este comparabilă cu trădarea din 1970 a liderilor mişcării naţionale româneşti din Basarabia şi Bucovina – Frontul Naţional Patriotic – de către Securitatea română.

Nu politicienii din Moldova, foşti comunişti cu şcoli la Moscova, puteau să mobilizeze moldovenii pentru Unire. Aceasta o puteau face acei lideri „spirituali” – poeţi, scriitori şi cântăreţi – care mobilizau zeci de mii de oameni în jurul lor în mişcarea naţională. Ei se uitau peste Prut, dar de aici nu au primit niciun semnal, nicio manifestare a unei intenţii că România îşi asumă şi îşi doreşte Unirea. V-a fost prea frică de Moscova pentru a vă gândi măcar la aşa ceva. Iar cei mai mulţi lideri de opinie unionişti din Moldova au murit în câţiva ani foarte ciudat, în orice caz nu de moarte bună. Gurile rele spun că a fost mâna ruşilor. Dacă e adevărat, unde a fost România, cu structurile sale de informaţii, care ar fi trebuit să îi protejeze pe aceşti lideri de opinie români din Basarabia?    

Opinia publică din România, dar şi din Moldova, era în anii 1990 mult mai favorabilă Unirii decât acum. Dvs. aţi invocat un sondaj de opinie din anul 1990, anterior destrămării URSS. Să vă amintesc că până în toamna anului 1918 foarte puţini români din Transilvania se gândeau la Unire, dar imediat ce s-a destrămat Imperiul Austro-ungar, s-a schimbat opinia majorităţii românilor ardeleni. Pentru că liderii românilor din Transilvania au avut o ofertă concretă din România, în sensul că România şi-a asumat Unirea în momentul în care a intrat în război în 1916 pentru acest scop. Pentru că în România era o opinie favorabilă Unirii, cultivată de mai mulţi ani în presă. Pentru că românii ardeleni au conştientizat că aceasta era cea mai bună opţiune. Au existat şi între ei ideea pentru un stat independent, dar nu a avut succes. Pentru că alternativa Unirii a apărut ca cea mai bună la destrămarea imperiului. Liderii românilor din Transilvania au ştiut prin presă şi adunări publice să mobilizeze poporul român din Ardeal în favoarea Unirii în doar câteva săptămâni. Masele pot fi manipulate printr-un discurs coerent şi oportun, în care formatorii de opinie să ştie când să pună accent pe o idee. Iar în anii 1990 opinia publică din România şi Moldova era uşor de manipulat prin presă, Dvs. ştiţi foarte bine asta. Aţi ratat momentul, acel val naţionalist românesc din Basarabia, format pe fondul luptei pentru limba română. Erau atunci vectori de opinie în Basarabia care puteau să mobilizeze poporul în favoarea Unirii. Vă mai amintiţi de Gheorghe Ghimpu, cel care, împreună cu colegii săi din Frontul Naţional Patriotic, au fost vânduţi KGB-ului în 1970 de către Securitatea din România? El a schimbat steagul URSS cu Tricolorul românesc pe clădirea Parlamentului moldovean în 27 august 1991. Vă mai amintiţi de Matkovski sau de soţii Teodorovici? Şi sunt mulţi alţi români basarabeni, vectori de opinie, care au avut aşteptări de la Bucureşti, de la politicienii români, inclusiv de la şeful statului, care eraţi Dvs,. domnule Ion Iliescu.

În chestiunea Unirii Basarabiei, sigur veţi rămâne în istorie ca acel preşedinte laş al României, care nu a făcut niciun gest pentru a manifesta intenţia Unirii din partea statului român în august 1991. Aţi ratat momentul propice oferit de destrămarea URSS şi nu aţi oferit nicio alternativă politicienilor şi liderilor de opinie din Moldova. Nu aţi avut curajul să le cereţi liderilor europeni şi americani ca pactul Ribbentrop-Molotov să fie declarat nul şi toate efectele sale să fie anulate. Aţi fost laş pentru că v-a fost frică de Moscova şi nu aţi riscat să vă asumaţi o acţiune politică de asemenea anvergură. Deşi, vă asigur, în anii 1990 mult mai mulţi români erau dispuşi să ia arma în mână pentru Basarabia!

Colectivul de redacție a publicației ȘTEFAN CEL MARE

Din publicația românilor din Cernăuți ZORILE BUCOVINEI. MAI VECHI CA UNIREA

Nu-mi amintesc unde şi când l-am auzit prima dată. Dar după emoţiile ce mă cuprind când îl aud, după fiorii şi furnicarii simţiţi din tălpi şi până-n creştet, îmi dau seama că întotdeauna a fost cu mine acest cântec. L-au cântat cu mândrie bunicii la 1918, l-au intonat părinţii în primii ani de şcoală, ca mai târziu să-l îngroape în inimă, să-l acopere cu frunze de pelin… Şi totuşi, aşa cum era înecat în amar, „Treceţi batalioane române Carpaţii”, era îngânat în surdină, în intimitatea casei, undeva în câmp, când se adunau femeile la umbra vreunui copăcel rătăcit, să-şi tragă răsuflarea după istovitoarea muncă de pomană în folosul statului sovietic. Atâta jale şi dor reverberau vocile lor, că nu putea fi vorba doar de un îndemn la trecerea Munţilor Apuseni. La alţi Carpaţi se gândeau românii bucovineni când chemau paşnic, prin cântec, batalioanele „cu frunze şi flori”.

news_1417359739_ecvNu pot uita momentul când l-am văzut prima dată, ridicându-se în picioare şi cântând cu toată sala acest cântec, pe academicianul Grigore Bostan. Mă aflam la Gălăneşti, printre delegaţii la primul Congres al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. Atunci credeam sincer că „nădejdea e numai la noi, că ne aşteaptă izbânda” înainte. Atunci ştiam bine ce dorim, spre care izbândă ne îndreptăm. După mai bine de două decenii de la acel eveniment, citind zilele trecute, cu atâta întârziere al doilea roman din „Eterna” scriitorului Grigore Bostan – „Eterna -2 sau Peştera Urşilor”, mi l-am imaginat pe autor urcând creste abrupte în ritmul „Înainte, înainte… să cucerim ce-avem de cucerit”. În urcuşul său, eroul romanului fredonează „Ne-aşteaptă şi cerul, ne-aşteaptă şi munţii!”, cu înflăcărarea pe care l-am văzut la Gălăneşti pe autor cântând „Treceţi batalioane…”. – crezul vieţii sale.

Acesta, însă, e un subiect pentru mai târziu. Acum aş vrea să le ofer cititorilor câteva informaţii despre acest cântec drag. Deşi rar spectacol, prezentat de artişti din România, la care să nu răsune, la solicitarea spectatorilor, această melodie, deşi ne aprindem şi ne avântăm s-o ţinem într-un glas cu interpreţi de vază, puţini cunoaştem istoria cântecului. De fapt, nici nu există prea multe informaţii concrete. Se presupune că a fost compus în primul război mondial, ca un cântec de luptă. Versiunea originală conţine numai trei strofe şi a fost interpretată prima dată de corul bărbătesc din Finteuşul Mare, Maramureş. Acest cor îl interpretează din 1918 şi până astăzi. Iată, cele trei strofe istorice care-s „mai veci ca UNIREA” (versiunea originală):

Treceți batalioane române, Carpații

La arme cu frunze și flori

V-așteaptă izbânda, v-așteaptă și frații

Cu inima la trecători

Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă

Nădejdea e numai la noi

Sărută-ți copile părinții și frații

Și-apoi să mergem la război

‘Nainte! ‘Nainte cu sabia-n mână,

Hotarul nedrept să-l zdrobim

Să trecem Carpații, ne trebuie Ardealul

De-o fi să ne-ngropăm de vii.

Acestor trei strofe li s-au adăugat încă şase – una la început şi alte cinci la final, de către cenaclul „Flacăra”. Faptul este recunoscut de poetul Adrian Păunescu. După stil, după patosul versurilor, putem presupune că el este însuşi autorul. „Din acest cântec excepţional trei strofe sunt cele istorice, iar restul le-am scris noi, în vremea noastră, cu gândurile noastre, cu starea noastră de spirit, cu dorinţa noastră de pace, dar şi cu sentimentul că decurgem dintr-o galerie puternică de înaintaşi demni”, dezvăluie părintele cenaclului „Flacăra”. Despre melodie, se spune că una din variante aparţine compozitorului Iosif Romulus Botto, organizatorul a 30 de coruri de fanfară din Banat, dar sunt şi cântece străine cu melodii similare, bunăoară unul polonez din 1927 – „Szara piechota” („Infanteria gri”).

Versurile adăugate, care formează versiunea actuală se referă la Marea Unire, de aceea ne sunt atât de apropiate sufletului:

Un cântec istoric ne-aduce aminte

Că frații în veci vor fi frați!

Un cântec de luptă bătrân ca Unirea

Voi compatrioți ascultați:

Treceți batalioane române Carpații

La arme cu frunze și flori,

V-așteaptă izbânda, v-așteaptă și frații

Cu inima la trecători.

Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă

Nădejdea e numai la noi!

Sărută-ți copile părinţii și frații

Și-apoi să mergem la război

‘Nainte, ‘nainte spre Marea Unire,

Hotarul nedrept să-l zdrobim.

Să trecem Carpații, ne trebuie Ardealul

De-o fi să ne-ngropăm de vii.

Cu săbii făcură Unirea, ce inimi!

Spre Alba cu toții mergeam;

Toți oamenii țării semnau întregirea

Voința întregului neam

Cu toții eram regimente române

Moldova, Muntenia, Ardeal

Fireasca unire cu patria mumă

Ne-a fost cel mai drept ideal

Aceasta-i povestea Ardealului nostru

Și-a neamului nostru viteaz,

Istoria-ntreagă cu lupte și jertfe

Trăiește-n unirea de azi!

Dreptatea și pacea veghează Carpații

Și țara e frunze și flori,

A noastră izbânda, ai noștri sunt frații;

Trăiască în veci trei culori!

Vrem liniște-n țară și pace în lume,

Dar dacă-ar veni vreun blestem,

Carpații și frații sări-vor ca unul

Urmând comandantul suprem!

Treceți batalioane române Carpații

La arme cu frunze și flori,

V-așteaptă izbânda, v-așteaptă și frații

Cu inima la trecători.

Zilele acestea am primit un mesaj de la profesorul Marin Lucian Mihai din Bucureşti, directorul revistei online „Limba română”, care, referindu-se la emoţiile ce le trăim acum, îmi scrie: „A venit momentul ca „semincerii” (îi are în vedere pe purtătorii de memorie şi datini de la vechile vetre româneşti, n. a.) să înceteze treptat (dar cât mai rapid posibil) de a mai purta durerile neamului, a venit momentul ca ei să înceapă a purta Bucuriile Neamului şi să devină specialişti în asta!”. Pe aici, pe la Cernăuţi, asemenea momente vin la depărtări de secole pentru români. Dar în prag de iarnă avem şi noi motive de bucurie – 28 Noiembrie şi 1 Decembrie fiind Zilele care ne aduc un dram de fericire în orice situaţii, asemenea cântecului evocat mai sus.

                                                                                                                   Maria TOACĂ

LA MAHALA – AU FOST COMEMORAŢI EROII NEAMULUI

CEI  CARE  UITĂ ISTORIA,  RISCĂ  SĂ  O  REPETE

Sângerează în doliu Ucraina, lacrimile durerii se revarsă din inimile tuturor iubitorilor de Neam şi Ţară, Adevăr, Dreptate şi Libertate. Suntem alături de tristeţea lor cu inima zdrobită, fiindcă  nu am photo_1393406511_zbuitat ce înseamnă sânge şi moarte, deznădejde şi despărţire. Deşi de la acele momente tragice pentru românii din nordul Bucovinei au trecut peste şapte  decenii, ele ne urmăresc cu un nou coşmar, dezlănţuit tot de un regim criminal. Duminica precedentă, când întreg Cernăuţiul, întreaga Bucovină îşi lua rămas bun, petrecându-l în ultimul său drum pe eroul naţional Oleksandr ŞCERBANIUK, împuşcat pe EuroMaidanul din Kyiv, la Mahala, raionul Noua Suliţă,  clopotele durerii au bătut în unison cu cele din întreaga Ucraină, întru pomenirea EROILOR ce străjuiesc  altarele de jertfă ale Neamului, SFINŢILOR  MARTIRI, dornici de libertate, celor răpuşi de gloanţele mitralierelor călăilor sovietici în Lunca Prutului, în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941.

Durerea nealinată a fraţilor noştri ucraineni se contopeşte în aceste zile de după sângeroasa săptămână cu tristeţile  şi rănile deschise, atât de vii ce dor şi sângerează în inimile românilor băştinaşi din nordul Bucovinei, iar martirii, care îşi dorm somnul de veci sub cele 38 de cruci albe ca însăşi puritatea sufletelor sfinţilor ce menţin liniştea şi photo_1393406157_zbdăinuirea neamului românesc prin jertfire,  ca şi eroii din  „Suta Sfântă”  a Maidanului, au fost puşi în faţa unei dileme – să moară luptând pentru Ţară şi Libertate sau să renunţe la o parte din propria lor fiinţă, în schimbul unei  existenţe umilitoare. Şi ei, la fel ca şi patrioţii de pe EuroMaidan,  nu şi-au trădat idealurile naţionale, au ales Libertatea.

Au pornit spre ea tot în februarie, cu 73 de ani în urmă, când, nemaiputând suporta jugul stalinist, au dorit să trăiască liberi şi cu demnitate naţională în Ţara lor de obârşie – România, însă au fost trădaţi, astfel tributul măhălenilor la altarul iubirii de Neam  a fost plătit cu sânge nevinovat. Păcatul trădării nu l-a spălat nici apele Prutului, clocotind de sângele fierbinte al înflăcăraţilor patrioţi. Din cele 400 de persoane din Mahala şi satele învecinate, majoritatea bărbaţi voinici şi femei, în vârstă de 30-40 de ani, tineri de 17-20 de ani, au supravieţuit masacrului vreo 40 de oameni, care apoi au fost deportaţi, împreună cu familiile şi rudele în Siberia,  Kazahstan, Karelia, duşi cu forţa la munci silnice în lagărele morţii de pe ţărmurile lacului Onega.

Ca şi acum, mintea noastră refuză parcă să creadă că astfel de crime oribile sunt cu putinţă. Ecoul masacrului de la Lunca e viu în inimile şi conştiinţa măhălenilor. Or, eroii neamului trăiesc în sufletele consătenilor graţie primăresei Elena Nandriş, preoţilor celor trei biserici din sat, care le păstrează mereu vie memoria. Oficiat de preotul Gheorghe Moroz, parastasul de veşnică pomenire  a înălţat spre ceruri gloria eroilor martirizaţi şi prin cântecele coriştilor, photo_1393406138_zbdirijaţi de preoteasa Maria, şi prin imnurile de slavă, cântate cu suflet de Elena Petriuc şi Ana Hostiuc, care ne-au convins: „Cât avem o ţară sfântă/ Şi un nai care mai cântă,/Cât există ceva sfânt,/ Vom trăi pe-acest pământ”. Aprinse de tinerele din localitate la crucile de pe aleea eroilor din cimitir, lacrimile de ceară au plâns, adunând picătură cu picătură în veşnicia neuitării.

O lumânare au aprins, prin evocările lor, în memoria eroilor neamului ce s-au sacrificat în numele Patriei, dnii Edmond Neagoe, consul la Consulatul General al României la Cernăuţi, profesorii Constantin Moroşanu din Darabani, preşedintele Asociaţiei „Prietenii Basarabiei, Bucovinei şi Ţinutului Herţa”, vicepreşedintele Vasile Adăscăliţei din Dorohoi, promiţând să organizeze o excursie la mănăstirile din judeţul Suceava pentru un grup de 14 măhăleni şi îndemnându-ne să ne păstrăm limba strămoşilor, să ne iubim Neamul, amintindu-ne că cei care uită istoria, riscă să o repete. Octavian Bivolaru, preşedintele Societăţii „Golgota” din Ucraina, care e prezent la toate manifestările, photo_1393406173_zborganizate la Mahala în memoria martirilor neamului, a evocat  tragedia românilor înstrăinaţi de Ţară, în deosebi masacrul de la Lunca, unde cei seceraţi de mitralierele grănicerilor sovietici au fost îngropaţi în patru gropi comune, jertfindu-şi tinereţea, ca şi eroii de pe Maidan, pentru o viaţă mai bună, pentru Libertate.

Cu tristeţea durerii de-o seamă, cu inimile înlăcrimate, mahalencele Rahira Spânu şi Veronica Burcovsca îşi amintesc mereu de rudele lor – Aurel şi Gheorghe Spânu, care au căzut cosiţi de gloanţele grănicerilor bolşevici la Lunca. Aurel avea 21 de ani, iar mezinul Gheorghe – 17. Din această cauză, fiind consideraţi „duşmani ai poporului,” părinţii lor – mama Frosina şi tatăl Florea, împreună cu fiica Maria, au fost deportaţi în Siberia, suportând toate urgiile staliniste, la baştină întorcându-se doar părinţii, căci fiica, murind de foame şi ger, a rămas să zacă în neagră străinătate, fără mormânt şi cruce la căpătâi.

photo_1393406146_zbProfesoara de istorie Ana Hostiuc, cea care îşi instruieşte discipolii în spiritul iubirii de neam şi ţară, respect şi neuitare faţă de înaintaşi, a amintit de cele mai sângeroase pagini din istoria românilor bucovineni, de calvarul prin care au trecut consătenii după „eliberarea” ţinutului de iscoadele comuniste.  Cu durerile neamului în suflet,  sub impresia evenimentelor tragice de ultimă oră din Ucraina, dna Elena Nandriş, referindu-se şi la vărsările de sânge, la crimele comise de foştii guvernanţi, şi nu puţinele lacrimi ce s-au vărsat,  e convinsă că tot răul e pedepsit de Cel de Sus, de altfel nu cădea regimul criminal al lui Ianukovyci, care şi-a bătut joc de propriul popor,  exprimându-şi îngrijorarea să nu vină alt regim la fel de crud şi să ne calce pe noi, românii, şi graiul străbun în picioare, precum a procedat cel anterior, în încheiere sensibilizând: „Aici suntem din moşi strămoşi şi rămânem români adevăraţi!”

                                                                                                                   Felicia NICHITA-TOMA

                                                                                                                      Fotografii de autor

Din publicația românilor din Cernăuți ZORILE BUCOVINEI. Ne menţinem pe verticală Graiul, Dorul şi Veşnicia

DOAR  PRIN  LIMBA  MATERNĂ  DĂINUIE  TRADIŢIILE  ŞI  OBICEIURILE  STRĂBUNE

Se topeşte greu de tot gheaţa şi iarna aspră ne tot ţine în gheare. E târzie şi dificilă trezirea… Nu ne prea încălzeşte bucuria, chiar şi atunci când cântăm şi dansăm, căci, oricât de frumos n-am doini, oricât de cu foc în călcâi n-am dansa, trebuie, în primul rând, să nu uităm că mai suntem şi îndatoraţi faţă de străbuni să ne păstrăm Graiul, care, în prezent, în pofida faptului că ne „protejează” Legea cu privire la funcţionarea limbilor în Ucraina, e în  primejdie de moarte.   Or,  ne menţin pe verticală Graiul, Dorul şi Veşnicia.

Deci, să nu ne  trădăm străbunii din morminte, să fim neînfricaţi, mai tari în sentimente şi mai îndrăzneţi în încercările noastre de a ne afirma, de a ne proteja şi păstra Limba şi identitatea naţională, de a ne elibera de povara vremurilor ce ne apasă. Să fim mai curajoşi şi mai rezistenţi timpurilor vitregite întru eterna dăinuire a spiritului neamului. Să nu venim numai cu dorul de cântec şi de dans. Să nu uităm  că ele perpetuă doar prin Grai. Anume prin Grai dăinuie tradiţiile şi obiceiurile străbune. Prin Grai vom dăinui în timp şi noi, românii. Şi dacă ne place să cântăm şi să dansăm, să nu ne lase pasivi nici soarta Limbii Materne. Să fim mai îndrăzneţi şi mai fermi în acţiuni şi să nu ne sperie săgeţile celor investiţi, nici frica să nu ne fie atât de mare, încât să uităm de Mamă şi Tată, când suntem invitaţi de organe, mai ales primari şi directori de şcoli, profesori de română, căci nu comitem nici o crimă, ci îndeplinim litera legii ce ne permite să avem acces şi să ne folosim liber, nu pe ascuns, de Limba noastră Maternă, căci doar astfel, prin păstrarea Graiului, ne onorăm şi cinstim înaintaşii, clădim, pentru urmaşi, puternică şi rezistentă în timp, Cetatea de Scaun a Limbii Române.

Cu freamăt de dor în suflet am venit, ca la mai toate manifestările noastre naţionale, duminica precedentă,  la sărbătoarea primăverii – „Mărţişorul”, festival tradiţional, organizat de Societatea „Mihai Eminescu”. Ca din cornul abundenţei s-au revărsat talentele din dulcea noastră Bucovină, cele mai pronunţate şi mai numeroase venind din comunele Mahala, raionul Noua Suliţă, şi Voloca, raionul Hliboca, Pătrăuţii de Sus şi Ciudei, raionul Storojineţ.  Au excelat printr-o mai mare strălucire a talentelor, dăruindu-ne şi cele mai frumoase  mărţişoare, ţesute din dragoste şi dor, membrii corului „Dragoş Vodă”, grupul etnofolcloric  „Fetele din Bucovina”,  Ansamblurile „Izvoraş” din s. Costiceni, raionul Noua Suliţă, condus de maestrul Vladimir Şeremet, tinerii interpreţi Cristina Dovghei, Emilia Nicorici, Cristina Garabagiu, Lenuţa şi Cristina Petriuc, Pavel Damian, Adrian Costea, fraţii Mihai şi Gheorghe Gostiuc, simpatica şi cunoscuta cântăreaţă Natalia Andrieş,  Alexandru Tărâţeanu junior, student la Conservatorul din Iaşi, neîntrecutul rapsod Nicolae Mintencu, acompaniat de faimosul  „Trandafir” de la Voloca, condus de maestrul Ion Botnar, instrumentiştii fanfarei din Voloca. N-au lipsit nici de data aceasta Corurile „Fiii Arboroasei” din Iordăneşti, dirijat de preotul Vasile Pojoga, şi „Codrii Cosminului” din Hruşăuţi (dirijor Gheorghe Sadovei), avându-l ca solist pe tânărul cu har, Marin Mintencu, care  îndrăzneţ  se afirmă, apărând din umbra vestitului său părinte. Evocând importanţa tradiţiei Mărţişorului, consulul Corneliu Cibotaru, diplomat la Consulatul General al României la Cernăuţi, şi-a exprimat  admiraţia pentru faptul că menţinem spiritul românesc în acest colţ  de Ţară mioritic.

Unduiri primăvăratice, cu dor de Bucovina, ne-a adus Corul „George Enescu” din Dorohoi, condus de tandra doamnă Gheorghina Guşulei, originară din ţinutul nostru. Foc în inimi ne-au aprins prin bătutele lor bravii bărbaţi, traşi ca prin sprinceană, purtători ai frumosului port naţional, din Ansamblul „Bucuria” de la Casa de Cultură din Dinăuţi, conduşi cu măiestrie de Serghei Reabco. Toate trilurile privighetorilor şi ciocârliilor au fremătat în doinele străbune ale Gheorghinei Pascal din Ropcea. În puritatea sentimentelor nobile ale dragostei au strălucit cele mai alese mărţişoare,  dăruite cu eleganţă şi fascinaţie de îndrăgiţii interpreţi, minunatul duet Dumitru Ignat şi Carolina Jitaru.

În lipsa unei selecţii, toţi doritorii de a-şi etala talentul, au avut parte de această bucurie timp de peste patru ore, căci generosul preşedinte Vasile Bâcu, le-a dat frâu liber să cânte şi să danseze, înmânându-le tuturor diplome de onoare, susţinut de  vicepreşedintele Nicolae Şapcă. Ultimul, referindu-se la evoluarea, pentru prima dată în cadrul festivalului, a grupului de bărbaţi „Şoimii” din comuna hliboceană  ucrainizată Ceahor, a ţinut să specifice că  atâta timp cât avem asemenea bravi bărbaţi ai neamului, limba română şi tradiţiile nu dispar. Da, bravo  lor! Însă, fereşte-ne, Doamne, de asemenea exemple pe viitor, când dintr-un neam se aleg doar câţiva bravi bărbaţi!

Or, din cele schiţate mai sus am demonstrat incontestabila iubire  pentru cântec, joc şi voie bună, dar acesta e puţinul din care ne sorbim existenţa. Adevărul e că oricât de frumos, melodios  şi răsunător n-am cânta, cât de sus nu ne-am avânta în iureşul dansului, fără Limba Maternă nu mai avem viitor. O astfel de deschidere curajoasă ar trebui să avem şi faţă de  dulcele nostru Grai, ca Româna să devină, ca şi „Mărţişorul”, o adevărată Sărbătoare a sufletului, care să ne însoţească toată viaţa, în toate timpurile şi chiar în actualele vremuri de incertitudine. Să spunem sus şi tare, fără intimidare şi frică,  răsunător,  precum cântăm, că avem o Mamă, un Grai şi un Pământ Străbun,  prin care dăinuim de veacuri pe aceste meleaguri ştefane..  

 „RAPSOZII BOTOŞANILOR” – CU MULT  DOR  DIN  PATRIA  NOASTRĂ  ISTORICĂ 

În pofida faptului că Festivalul Mărţişorului se prelungise mai bine de patru ore,  publicul spectator cernăuţean aştepta cu nerăbdare apariţia în scenă a Orchestrei Populare „Rapsozii Botoşanilor”, condusă de maestrul Ioan Cobâlă, evoluarea căreia, timp de peste două ore, a şi constituit reveria Sărbătorii.

 Sigur că mulţi dintre cei prezenţi la „Mărţişor”, aproape jumătate, mai ales românii veniţi din localităţile săteşti, care au aşteptat câteva ore, fiind apoi nevoiţi să plece, au regretat că n-au auzit vocile inegalabile şi nu i-au văzut în carne şi oase pe valoroşii interpreţi  din fonoteca de aur a cântecului popular românesc, deveniţi cunoscuţi şi peste hotarele Ţării – Constantin Petrescu, Petronela Rusu,  Cornelia Ciobanu, Dan Doboş, Elena Mândrescu, Laura Ştefănescu, Vladimir Stratulat, corifeul cântecului popular bucovinean, unul dintre cei mai înzestraţi şi îndrăgit cântăreţi din ţinutul nostru,  care adeseori are marea onoare să evolueze cu această renumită formaţiune.

Mesager al cântecului popular românesc,  Vladimir Stratulat, susţinut de generosul maestru Ioan Cobâlă,  colaborează cu „Rapsozii Botoşanilor” încă din anul 2000, până atunci făcând parte din echipa artistică a lui Constantin Lupu din Botoşani – Ansamblul etnofolcloric „Datina”.  Dar să nu vă faceţi impresie greşită că colaborarea fructuoasă  cu acest profesionist din talpă până la căpătâi, cum este talentatul, dar perseverentul maestru Ioan Cobâlă, cu un palmares  de piese autentice folclorice de invidiat, care de aproape 40 de ani dirijează şi conduce Orchestra Populară „Rapsozii Botoşanilor”, a început uşor. Favoritul publicului bucovinean a fost nevoit să muncească mult pentru a „creşte” până la  nivelul profesioniştilor din renumita şi vestita Orchestră  „Rapsozii Botoşanilor, cu care a concertat în România – la Botoşani, Paşcani, Fălticeni, Suceava, la Bucecea,în 2008, culegând laurii Festivalului Internaţional „Floarea din Grădină”, astfel fiind desemnat cu trofeul festivalului. Din 2010 evoluează ca solist al Orchestrei „Rapsozii Botoşanilor”, alături de Sofia Vicoveanca şi alţi artişti consacraţi, în Republica Moldova – la Glodeni, Drochia, Paşcani, Făleşti. În Ucraina e oaspete mai rar. Dar, după cum spune o vorbă: „Mai răruţ, dar mai drăguţ”. A concertat împreună cu „Rapsozii Botoşanilor, alături de marea vedetă a muzicii populare româneşti, vestita Sofia Vicoveanca,  la Herţa, Târnauca şi Cernăuţi, unde conaţionalii îl aşteaptă întotdeauna cu drag şi cu sufletele deschise, ca şi pe neîntrecuţii  rapsozi din Botoşani.

Am regretat  că nu am trăit bucuria de a sezisa din nou vocea măiastră a Doamnei cântecului popular românesc, Sofia Vicoveanca, un reper valoros al formaţiei „Rapsozii Botoşanilor”, o voce unică şi feerică ce se menţine pe verticală de zeci de ani, căci era plecată în străinătate cu un program artistic. Am rămas mai mult decât impresionaţi, fascinaţi de profesionalismul  măieştrilor interpreţi şi instrumentişti ai Orchestrei Populare „Rapsozii Botoşanilor”, care prin melodiile şi vocile inegalabile ce şi-au revărsat unduirea peste povârnişurile destinelor noastre cu toate serpentinele şi hăţişurile lor, ne-au adus primăvara în suflete, cu adieri lirice, tulburătoare şi mult dor din Patria noastră istorică.

                                                                                                                        Felicia NICHITA-TOMA

Din publicația românilor din Cernăuți ZORILE BUCOVINEI. CINE, TOTUŞI, SUNT OCUPANŢII ŢINUTULUI BUCOVINEAN?

„Ocupanţi” ai propriilor meleaguri străbune?

Înfiinţarea, în 1863, a Muzeului  Provincial al Bucovinei („Bukowiner Landesmuseum”), cu filiale la Siret şi Suceava, a fost un eveniment cultural de anvergură ce a dat autonomiei Bucovinei o importanţă vastă. Acest templu de cultură avea să încununeze strădaniile unor intelectuali news_1369376820_ecvbucovineni pentru adunarea şi ocrotirea unor documente şi obiecte de o inestimabilă valoare istorică. Or, Muzeul Provincial al Bucovinei avea să genereze un mare interes pentru cunoaşterea istoriei ţinutului, păstrarea şi conservarea bogatului patrimoniu cultural şi istoric al acestui mioritic picior de plai, făcând legătură spirituală între generaţii, înlesnindu-le celor de azi preluarea şi continuarea gândurilor şi aspiraţiilor înaintaşilor, lăsându-le celor viitoare  îndemnul testamentar de a le perpetua şi îmbogăţi valoroasa zestre cultural-istorică. În 1930, Muzeul Provincial al Bucovinei a fost reorganizat în Muzeul Regional, care, în 1935, fiind reunit cu Muzeul Industrial, creat în 1887, a primit denumirea de Muzeul „Regele Carol al II-lea”. În 1940, a fost creat Muzeul de Istorie şi Etnografie ce, în 1956, a trecut din fosta clădire a Reşedinţei Mitropolitane în actualul edificiu de pe str. Kobyleanska, care a adăpostit pe timpuri Fondul Bisericesc Ortodox din Bucovina. Aici se află şi exponatele  Muzeului Literar-memorial „Mihai Eminescu”, creat în 1992, ca filială a Muzeului Etnografic Regional.

Joia precedentă, Muzeul Etnografic din Cernăuţi şi-a sărbătorit jubileul de 150 de ani. Deci, timp de un deceniu şi jumătate, indiferent de denumire şi subordonare pe parcursul vremii, Muzeul Etnografic păstrează în fondurile sale aproximativ 100 de mii de exponate şi relicve.

Făcând un scurt excurs în istoria instituţiei, pe care o conduce de 18 ani, directoarea Olena Zatulovska n-a uitat să amintească celor prezenţi la festivitate că în anii dominaţiei regimului de „ocupaţie”, Muzeul a fost transferat în clădirea celui „românesc” – fostului Industrial, iar după cel de-al doilea război mondial, când ţinutul nostru a fost „eliberat” de „ocupanţi”, instituţia şi-a reînceput din nou activitatea. Or, regretabil este că un lucrător de muzeu, cu un stagiu atât de bogat, să nu cunoască istoria  Bucovinei,  altfel nu ne-ar alinia în rând cu naziştii germani, declarându-ne „ocupanţi”. Oare românii din Ţara de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare să fie „ocupanţi”ai acestor meleaguri străbune? Părinţii, buneii, străbuneii, stră-străbuneii noştri, cărora li s-a tăiat buricul pe aceste plaiuri ştefane, n-au venit, ca alţi venetici, să ne distrugă neamul, să ne impună legile şi ordinea lor. Să fie ei  „ocupanţii” propriei lor Ţări de Sus a Moldovei, adică a Bucovinei? Nici Austria, care a stăpânit Bucovina timp de aproape un secol şi jumătate, n-a avut pretenţii, ci prin Tratatul de pace de la Saint-Germain, din septembrie 1919, renunţa la fostul său ducat în folosul României, astfel legitimând retrocedarea teritoriului românesc. Aici apare o întrebare firească: „Suntem noi, românii, ocupanţii propriului pământ, sfinţit prin sânge de vitejii arcaşi ai lui Ştefan cel Mare?” Cine, totuşi, sunt ocupanţii? Or, este clar ca bună ziua că nu românii, care au stăpânit de milenii  această gură de rai.                 

photo_1369376844_zbScunde sunt informaţiile şi puţine exponatele muzeale referitoare la perioada de administrare românească. Lipsesc complet şi cele legate de Ţara de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare. Majoritatea acestor relicve, expuse în sălile Muzeului Etnografic din Cernăuţi, cu ocazia aniversării a 150-a de la înfiinţare, datează din anii 1920-1938 – portretul Mitropolitului Visarion Puiu, harta proprietăţii Fondului Bisericesc Ortodox Român din Bucovina (1938),  diploma de licenţă  în numele majestăţii sale, regele Mihai, a unei studente românce de la Universitatea din Cernăuţi, Facultatea de Filozofie şi Litere, afişa unui mare concert al Corului bărbătesc ucrainean (1930),  poze privind sărbătorirea zilelor Şevcenko în perioada românească, portretul reginei Maria,  macheta Bisericii Sfântul Nicolai din Cernăuţi, înălţată după proiectul locaşului sfânt de la Curtea de Argeş, plăcuţa cu numărul unei case din comuna Ceahor, judeţul Cernăuţi, pe atunci românească, fotografii în grupuri ale  românilor,  ucrainenilor, ungurilor, polonezilor, evreilor bucovineni, îmbrăcaţi în haine naţionale (1920), a regelui Carol al II-lea în Bucovina (1935),   etc., exponate vernisate pentru prima dată. Alături de perioadele austriacă şi românească, mai bogate în conţinut s-au dovedit a fi expoziţiile referitoare la cea sovietică şi de independenţă ucraineană, la „eliberarea” ţinutului nostru de către bolşevici, nu lipseşte nici bustul lui Lenin, care în ultimul timp, în Ucraina democratică, obţine tot mai mare importanţă.

                                                                                                   Felicia NICHITA-TOMA

Politică și corupție – se îmbină minunat în România când avem ,,puliticieni de vază’’

Libertatea are multe fațete și unele dintre ele nu sunt pozitive. La adăpostul ei a înflorit corupția în acest sfert de veac pe care am știut să-l irosim în mare măsură. Dar și regimul libertății trebuie să presupună reglementări prin care să se stăvilească abuzurile și să se împiedice faptele necinstite. Din păcate, n-a fost o preocupare dominantă în ultimile decenii. Dimpotrivă, mai degrabă a ființat o toleranță reciprocă. Este firesc ca pentru a se ajunge la încheiere într-o cauză sau alta cercetarea să dureze, dar atunci când această durată depășește anii, se ridică semne de întrebare.    

Clasa politică a dobândit în ultima vreme unele caracteristici cel puțin supărătoare. Pentru mulți – pentru prea mulți! – a face politică înseamnă a-ți construi o platformă de îmbogățire. Slujirea unui interes general, a unei cauze, urmărirea unui obiectiv care să folosească societății și mai ales slujirea țării în fapte și nu doar în vorbe nu se constată decât într-o măsură limitată și marginală. Trezirea noastră, a tuturor, trebuie însă să înceapă de la cei care au dobândit funcții de reprezentare, de la cei care sunt retribuiți de societate pentru a o sluji și care trebuie să ajungă să-și facă datoria.    

Cel care face parte din clasa politică trebuie să-și dovedească competența în domeniul în care activează, dar în egală măsură dăruirea și dezinteresul, deoarece numai astfel poate convinge pe conaționalii săi că este omul la locul potrivit. Corupția trebuie să ființeze la ordinea de zi doar ca obiectiv permanent care trebuie combătut și nu să ajungă – ca astăzi! – să domine „viața noastră cea de toate zilele”. Se mai ridică o problemă, cea a sancțiunii. Aceasta trebuie să fie aplicată de îndată ce vinovăția este dovedită și totodată nu este de acceptat ca cineva dovedit că a săvârșit un act de corupție să fie sancționat mai mult sau mai puțin și să fie conservat mai departe în funcție.    

Oricum, de corupție bine ar fi să nu mai avem prilej de a vorbi decât la timpul trecut, ca de un vis urât.   

  autor: acad. Dan Berindei, sursa: Revista Clipa

Din ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA ZORILE BUCOVINEI – ÎN GALIŢIA, PE URMELE VOIEVOZILOR MOLDAVI

MĂNĂSTIREA SFÂNTUL ONUFRIE DIN LAWROW

Aidoma unui vis din care nu doreşti să te trezeşti, aveam fascinaţia că plutesc într-o altă lume demult apusă, news_1435155639_ecvîncărcată de mister, pe care am trăit-o cândva, în timpurile de glorie ale poporului  român şi încă o trăiesc cu inima şi sufletul,  locurile acele minunate părându-mi-se foarte cunoscute, deşi în actuala mea viaţă pământească n-am mai trecut nicicând pe acolo, n-am mai pus piciorul pe crudul covor al ierbii de un verde deschis, cu flori multicolore, cele mai frumoase podoabe naturale întâlnite vreodată ce te învăluie în miresme aromitoare fără precedent. În liniştea dumbrăvilor, prin locuri împădurite, maşina zbura ca o săgeată, trasă numai ce dintr-un arc, gata să ajungă într-o clipă la locul destinaţiei. Am observat ochii strălucitori,  înrouraţi de emoţii şi aşteptare ai dnei Eleonora Moldovan, Consulul General al României la Cernăuţi, şi, în tăcerea profundă, întreruptă doar de şuieratul unduitor al văzduhului ce se întrecea parcă cu viteza automobilului, mi se păru că la această tangenţă de realitate şi visare gândurile noastre se înrudesc.  Admiram prin geamul deschis cum urcau spre piscuri nori fumegători, iar colinele sprijineau  bolta cerului – o aură dumnezeiască ne-a însoţit pe tot parcursul călătoriei noastre până am ajuns în pridvorul sacrului locaş de închinare de la poale de Carpaţi.

Adevărul este că dacă îţi doreşti ceva mult în viaţă, visele şi gândurile se materializează. Au prins contur şi ale mele. Cu toate că mi-aş fi dorit cu mult mai mult –  să vizitez şi somptuoasa capodoperă arhitectonică românească Biserica Uspenia din centrul bătrânului Liow, Lvivului de astăzi, căreia i se mai spune Moldovenească (Voloşskaia), piatra de temelie a căreia a fost pusă în 1564 de domnitorul Alexandru Lăpuşneanu, finisată în 1629 de un alt Domn al Moldovei, Miron Barnovschi, locaşul de închinare Sfânta Parascheva, înălţat în 1644 de Vasile Lupu, la construcţia căreia a vegheat  Varlaam şi în care a poposit nu o dată Dosoftei, după câteva ore de călătorie am ajuns la destinaţie – Mănăstirea Sfântul Onufrie din Lawrow, din apropierea Vechiului Sambor, actuala regiune Lviv, unul din cele mai vechi locaşuri de închinare greco-catolice din photo_1435156218_zbaceastă parte a lumii, în ale cărei cripte subterane au fost înmormântaţi, în secolul al XVII-lea,  voievozii Ştefan Petriceicu, Domn al Moldovei din august 1672 – noiembrie 1673, din decembrie 1673- februarie/martie 1674, decembrie 1683/ ianuarie 1684 – martie 1684, din august 1672 – noiembrie 1673, din decembrie 1673- februarie/martie 1674, decembrie 1683/ ianuarie 1684 – martie 1684), şi Constantin Şerban Basarab, domnitorul Ţării Româneşti (1654-1658). Scunde sunt datele istorice, referitoare la viaţa voievozilor în surghiun. Se ştie doar că, după ce au fost izgoniţi, nevoiţi să părăsească Ţara împreună cu întreaga  curte, s-au refugiat în Polonia, cumpărând un şir de moşii în apropiere de oraşul Liow, pe atunci centrul duhovnicesc al Galiţiei de vest, actuala regiune Lviv.  Probabil, alegerea acestor locuri istorice le-a fost condiţionată şi de faptul că localităţile erau aşezate la confluenţa drumurilor comerciale ce legau Suceava şi Cernăuţiul cu Liowul, ultimul, devenind pe vremea ceea un loc de întâlnire şi de liber schimb de mărfuri între negustorii din Moldova Medievală, Grecia, Polonia, Ungaria, Rusia etc. E cunoscut faptul că printr-un hrisov din 1408, de altfel, cel mai vechi întocmit de vreun domn al Moldovei, Alexandru cel Bun acorda negustorilor din Liow, care treceau prin Cernăuţi, un privilegiu comercial de a face comerţ în Ţara Moldovei.

DE VEGHE STĂ RUGĂCIUNEA UNUI DAC

Din motive vitregite ale istoriei aceşti doi domnitori sunt mai puţin cunoscuţi. Voievodul Ştefan Petriceicu, „om blând şi slab la domnie”, după cum scria cronicarul Miron Costin, dar priceput comandant de oşti şi luptător viteaz împotriva otomanilor, şi-a adus aportul la dezvoltarea culturii, l-a susţinut material pe marele  cărturar, Mitropolitul photo_1435155474_zbDosoftei, de altfel, între cei doi a existat o strânsă prietenie, ultimul aflându-se în preajma lui Petriceicu Vodă în toate împrejurările dificile prin care a trecut  voievodul moldav – în tabăra de la Hotin, unde, în noiembrie 1673, a avut loc o crâncenă bătălie, când oştile moldo-muntene au trecut de partea polonilor, iar după alungarea domnitorului l-a însoţit în exilul din Polonia. În fond, cu toate că nu era foarte bogat, voievodul i-a acordat prietenului sprijin financiar pentru editarea „Psaltirii în versuri”, tipărită în Polonia, fiind prima creaţie versificată în limba română şi una dintre cele mai reuşite tălmăciri.

În Polonia Petriceicu cumpără moşiile Zarajskie, Koniuszek, Lonswice, Mosciska şi Olszanik, aflate în  Rutenia, zona Liowului. În pofida urcuşului şi căderilor sale tumultoase, voievodul moldav a găsit timp să se dedice cu evlavie şi celor sfinte, ctitorind, în 1673, mai multe lăcaşe de cult – Biserica cu hramul Sfântul Onofrei din Mănăstioara, Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Siret etc., făcându-le danie moşii şi chiar târguri. Ştefan Petriceicu a decedat în 1690, deziluzionat de făţărnicia,  nestatornicia şi ingratitudinea regelui polon Jan al III-lea Sobieski faţă de el, găsindu-şi veşnicul repaus în cripta din subsolul Bisericii Sfântul Onufrie de la Mănăstirea Schitul Nou din Lawrow, pe care a sprijinit-o financiar în timpul vieţii, unde a fost înmormântată şi soţia sa, Maria. Averea sa, constituită în special din moşiile amintite, a fost moştenită de nepoţii după soră, Ion şi Nicolae Hajdeu, pe care acesta îi adoptase din lipsă de urmaşi, scriitorul Bogdan Petriceicu Hasdeu numărându-se printre cei mai de seamă descendenţi ai acestei nobile familii. Tot în criptele subterane ale templului, în aripa estică a sfântului locaş, a fost înmormântat şi photo_1435155559_zbvoievodul Constantin Şerban Basarab, soţia sa, Nedeli, care se refugiase în Polonia cu întreaga curte şi cumpărase lângă Liow 13 sate, 38 hectare de pământ, şi care murise mai înainte, în iulie 1685. Constantin Basarab a fost întemeietorul Şcolii Duminicale din Stanislavov, regiunea Ivano-Frankivsk, ctitorul Mănăstirilor Ugorniţk şi Dobromylsk. Pietrele funerare de mormânt ale voievozilor au fost nimicite în timpul războiului, subsolul fiind spart, devastat de vandali, căutători de comori.

Adevărul e că am găsit biserica în proces de reconstrucţie, iar subsolurile goale. Doar în vechea clopotniţă de lemn înnegrit de urmele timpului ce s-a perindat, aşezat în cavou mortuar, mai veghează sacrul locaş un spirit in craniu şi oase. Se prea poate să fie şi el vreun urmaş de dac.  De pe fragmente de fresce vechi ce împodobesc ca nişte flori vii pereţii albi vopsiţi din interiorul Bisericii Sfântul Onufrie, ne urmăreau parcă ochi de sfinţi şi auzeam murmurând rugăciunea unui dac. Surprins de vizita Excelenţei Sale, stareţul Slobodean Atanasii, cu disponibilitatea şi generozitatea unui adevărat egumen, ne-a făcut un excurs în sacralitatea aşezământului monahal greco-catolic, în istoria lui, purtându-ne paşii pe urmele voievozilor moldavi. Spre regret, doar câteva cărţi, păstrate de stareţ, mai amintesc de aflarea voievozilor la Lawrow, de ajutorul acordat de ei mănăstirii, Excelenţa Sa  conştientizând necesitatea instalării în interiorul Bisericii Sfântul Onufrie a unei plăci comemorative, care să ateste prezenţa aici a spiritelor celor doi voievozi români, care, aflându-se în surghiun,  şi-au închinat viaţa sprijinirii celor sfinte.

UN URMAŞ AL VOIEVODULUI

Dincolo de orice taină, ascunsă în subsolurile şi în zidurile înălţătorului lăcaş, ne-a intrigat şi ne-a surprins vestea adusă de stareţ că a mai rămas un urmaş al voievodului Constantin Şerban Basarab, care, ca şi nobilul său părinte, photo_1435155530_zbsprijină material mănăstirea – omul de afaceri Andrii Basarab din  localitatea Stara Sili (Sarea Veche), renumită prin mina de extragere a sării, atestată încă în secolul al XV-lea, denumirea fiind schimbată apoi în Saltzbork,  deputat în Consiliul raional Staryi Sambir (Vechiul Sambor), economist de profesie. Cu gândul să-l vizităm, ne-am luat rămas bun de la primitoarea şi ospitaliera gazdă, stareţul Atanasii, care ne-a binecuvântat, conducându-ne până la maşină.

Spre marea noastră bucurie şi aici, la Saltzbork, ne-a zâmbit norocul. Am aflat că patronul restaurantului este pe loc. Adevărul este, când ni s-a prezentat, am pierdut darul vorbirii. Nu mai rămânea nici o îndoială – în faţa noastră stătea un adevărat român, urmaş al voievodului Basarab.

Ne-a primit cu bunăvoinţa şi ospitalitatea caracteristice neamului nostru românesc, emoţionat, primind cu bucurie de la dna Eleonora Moldovan Tricolorul, drapelul României. În discuţia sinceră de câteva ore am aflat că susţine material nu doar Biserica Sfântul Onufrie, ci, ca şi voievodul  Constantin Basarab, care a ctitorit mai multe lăcaşuri de închinare, a contribuit substanţial şi la restaurarea Bisericii Sfânta Parascheva, că pe tatăl-său îl cheamă Bogdan, iar pe fiul de un anişor – Ştefan, că-şi cunoaşte rădăcinile şi e disponibil să ne primească oricând. Am plecat cu sufletul încărcat de emoţii, precum floarea de nectar, nu înainte de a deschide porţile cimitirului local, unde, sub pietrele funerare ale mai multor morminte şi-au găsit veşnicul repaus urmaşii voievodului Constantin Şerban Basarab, citind inscripţiile mortuare: „Aici odihneşte robul lui Dumnezeu…Basarab…”.

                                                                                                           Felicia NICHITA-TOMA

                                                                                                   Foto din publicația ,,Zorile Bucovinei”

Aşa am fost batjocoriţi de toţi. Amputările teritoriale din vara anului 1940

Încurajat de bunăvoinţa Reichului, dar îngrijorat de posibila schimbare de atitudine a lui Hitler, Stalin a hotărât rapida rezolvare a litigiului cu România. Instrucţiunile trimise la 21 iunie 1940 de L.Z. Mehlis, şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii, regiunilor militare Kiev şi Odessa precizau că Basarabia trebuie „să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boiereşti” şi dădeau instrucţiuni privind activităţile organelor politice din Armata Roşie, în cazul în care armata română ar fi opus rezistenţă şi s-ar fi ajuns la un război între cele două ţări; obiectivul principal era „rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) şi, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii să obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină”.

Harta-Romania-1940La 23 iunie, Molotov l-a informat pe Schulenburg că guvernul sovietic avea să ceară României cedarea Basarabiei şi Bucovinei, că rezolvarea acestei probleme nu suferea nici o amânare şi că URSS era hotărâtă să recurgă la forţa armată, dacă România nu dădea curs cererilor sovietice.  Bucovina nu fusese nominalizată în protocolul adiţional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop. În absenţa documentelor sovietice care să dezvăluie procesul decizional de la Kremlin, se poate formula ipoteza că Bucovina a fost alăturată Basarabiei, ca revendicare sovietică faţă de România, in intervalul 21-23 iunie 1940 (în instrucţiunile lui L.Z. Mehlis nu se vorbeşte decât de Basarabia) şi că Moscova a considerat că dezinteresul politic german „pentru acele regiuni”, exprimat în protocolul adiţional secret, acoperea şi Bucovina, de vreme ce la începutul articolului 3 al protocolului era menţionat „sud-estul Europei”. Ingeborg Fleischhauer, cea mai bună specialistă în problema relaţiilor germano-sovietice în anii 1939-1941, subliniază: „Concludent este şi faptul că Schulenburg, martor al abandonării Uniunii Sovietice a întregului «sud-estul Europei» în cursul tratativelor din august, nu s-a formalizat faţă de revendicarea Bucovinei de către URSS”. Dacă textul articolului 3 – nu ar fi lăsat URSS posibilitatea de a-l interpreta în înţelesul că, dacă interesele economice ale Reichului erau respectate, Moscova putea anexa şi alte teritorii decât Basarabia, Schulenburg, negociatorul german al Pactului Molotov-Ribbentrop, ar fi reacţionat imediat.

Nu aceasta era însă şi interpretarea Fuhrerului. El a considerat includerea Bucovinei între revendicările sovietice ca „un semn al presiunii sovietice spre Vest”. Ecou al iritării lui Hitler, Goebbels nota în jurnalul său că cererile lui Stalin sunt „contra înţelegerii” şi califica poziţia dictatorului sovietic de „jefuire de cadavre”. Nemulţumirea lui Hitler şi preocuparea lui nu erau determinate de faptul că Bucovina aparţinuse între 1775 şi 1918 Austriei (a cărei moştenire istorică o preluase cel de al treilea Reich o dată cu Anshluss-ul) sau că ea avea o minoritate germană ori însemnătate strategică, ci pentru că revendicarea lui Stalin — considerată de Fuhrer, spre deosebire de Schulenburg —, ca o încălcare a protocolului adiţional secret, venea într-un moment când forţele armate germane, deşi victorioase, se resimţeau de pe urma efortului şi, aşadar, n-ar fi putut reacţiona în nici un fel în Est. Pentru Hitler, era esenţial ca România, furnizoare de petrol şi cereale pentru Germania, să nu devină teatru de război.

Răspunsul german a exprimat poziţia ambivalenţă a Germaniei: acord pentru anexarea Basarabiei, dar revendicarea Bucovinei era „ceva nou”. Preocupat, la rândul său, să nu deterioreze relaţiile cu Germania, dar nici să nu apară într-o ipostază de slăbiciune, prin abandonarea revendicării, Stalin a restrâns cererea privind Bucovina la partea nordică a provinciei. (Schulenburg a sugerat lui Molotov că, pentru a înlesni acceptarea de către România a cererilor sovietice, URSS ar trebui să restituie tezaurul trimis la Moscova în timpul primului război mondial, propunere respinsă categoric de Molotov sub motiv că România ar fi exploatat prea mult timp Basarabia.)

La 26 iunie, Molotov a convocat pe ministrul României la Moscova, Gh. Davidescu, căruia i-a prezentat o notă ultimativă prin are cerea cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ameninţând, în caz contrar, cu recursul la forţă.      Nota ultimativă sovietică a provocat panică în România, Cuvântul de ordine al regimului carlist fusese că nici o brazdă de pământ nu va fi cedată. Acum vorbele trebuiau să devină faptă, dar totul s-a dovedit o simplă fanfaronadă: România nu dispunea nici de mijloacele militare de apărare, nici de aliaţi. Garanţia anglo-franceză din 13 aprilie 1939 nu putea funcţiona. Încă de la 14 decembrie 1939, răspunzând la o întrebare a guvernului român privind valabilitatea garanţiei şi pentru frontiera de est, Sir Reginald Hoare, ministrul Marii Britanii la Bucureşti, spusese că ţara să putea să acorde sprijin României în apărarea amintitei frontiere cu două condiţii: Turcia să permită trecerea prin Strâmtori a vaselor britanice şi Italia să rămână neutră. Se înţelesese de atunci că, din partea Londrei, nu era de aşteptat un ajutor militar în cazul unui conflict armat româno-sovietic, întrucât Turcia nu avea să permită, în virtutea relaţiilor ei speciale cu URSS, trecerea prin Strâmtori a navelor britanice, cu misiunea de a acorda asistenţă militară României împotriva Uniunii Sovietice. La 26 iunie 1940, Franţa era învinsă, iar Marea Britanie aştepta invazia trupelor germane pe teritoriul metropolei. Cum ar fi putut ea să ajute România?

Victoriile germane în Vest schimbau complet contextul geostrategic de pe continent, şi România nu putea să-l ignore. La 29 mai 1940, regele Carol a pus celor mai apropiaţi consilieri ai săi întrebarea: „Trebuie stăruit într-o neutralitate atacată din toate părţile sau făcut un efort «pentru a se adapta la realitate»”? Între cele două răspunsuri: a încerca să se obţină bunăvoinţa Germaniei şi păstrarea neutralităţii, suveranul 1-a ales pe primul. El considera — nu fără dreptate — că, după biruinţele Wehrmachtului, pe continent rămăseseră două forţe: Germania şi URSS, România fiind prinsă între ele. „Ameninţarea sovietică silea România să aleagă Germania. Trebuia acţionat în consecinţă”, rezumă Grigore Gafencu raţionamentul regal.   O schimbare atât de dramatică a politicii externe cerea însă timp. Tatonările începuseră de la 28 mai, dar răspunsul Berlinului era limpede: discutarea cererilor revizioniste ale statelor vecine României apărea drept condiţia prealabilă a stabilirii unor relaţii strânse între cele două ţări.

Când s-a primit, în noaptea de 26-27 iunie, prima notă ultimativă sovietică, speranţa s-a îndreptat spre Germania, dar răspunsul a fost: „Fiţi de acord”. Celelalte puteri consultate — Italia, Iugoslavia, Grecia şi Turcia —, în forme şi cu accente diferite, au dat, în fond, acelaşi răspuns ca şi Berlinul.      Cele două Consilii de Coroană ţinute la 27 iunie au prilejuit confruntarea dintre partizanii apărării cu orice preţ a teritoriului naţional („Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”, a exclamat dramatic Nicolae Iorga) şi cei care considerau că, războiul fiind în desfăşurare, era mai important să se asigure continuitatea de stat, pusă în primejdie — credeau ei — dacă România s-ar fi angajat într-un conflict militar cu URSS. La primul Consiliu (întrunit la orele 12) voturile s-au distribuit astfel: 11 voturi împotriva acceptării ultimatumului, 10 pentru, 5 pentru discuţii şi unu rezervat (Gh. Tătărescu); la cel de al doilea Consiliu (ţinut la orele 21), repartiţia s-a schimbat: 19 pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi unu (Victor Antonescu) „expectativ”.

Răspunsul dat de guvernul român, care se declara gata să discute cererile sovietice, a fost considerat la Moscova ca nesatisfăcător, astfel că noua notă ultimativă cerea evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în decurs de patru zile.      La 28 iunie, orele 11, Gh. Davidescu a comunicat lui Molotov: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.

Ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către Armata Roşie a fost însoţită şi de ocuparea abuzivă a ţinutului Herţa, care nu făcea parte nici din Basarabia, nici din Bucovina, ci era parte integrantă a Vechiului Regat. (De reţinut că harta sovietică, anexată primei note ultimative, era întocmită la scara de 1/1800000, astfel că în teren trăsătura de creion roşu neascuţit cuprindea 10 km.) Guvernul român a dat instrucţiuni lui Gh. Davidescu „să depună toate eforturile cu putinţă spre a obţine din partea guvernului sovietic renunţarea la orice pretenţii de teritoriu făcând parte din Vechiul Regat”.       Demersul lui ca şi cel al succesorului său, Grigore Gafencu, au rămas fără rezultat. Unele mici rectificări au fost obţinute cu prilejul fixării liniei de demarcaţie.

Retragerea trupelor române din Basarabia şi nordul Bucovinei s-a făcut în condiţii deosebit anevoioase. Devansaţi sau urmăriţi îndeaproape de unităţile Armatei Roşii, militarii români au fost insultaţi şi atacaţi de elemente comuniste, în rândul cărora se aflau numeroşi evrei. Încă de la 25 iunie, şeful Secţiei cadre al Cominternului, P. Guliaev, transmisese lui Gheorghi Dimitrov, secretarul general al Internaţionalei Comuniste, date despre membrii comitetului regional Basarabia al partidului comunist: I. Koro|kov, O. Weisman, R. Rozenboim, I. Morgenstern şi A. Cojujnianu. Ponderea importantă a evreilor în rândul comuniştilor din Basarabia şi Bucovina se explică — aşa cum s-a arătat — prin receptivitatea faţă de o doctrină internaţionalistă, ca mijloc de depăşire a unei identităţi etnice incerte sau atacate. Caracteristic pentru escaladarea violenţei în împrejurările evacuării teritoriilor ce urmau a fi anexate de URSS este progromul de la Dorohoi. Moartea celor 50 (sau 52) de evrei, între care şase soldaţi, a fost provocată de focul „deschis — se arată în raportul procurorului — de nişte soldaţi din grupurile 3 grăniceri şi 8 artilerie, care se retrăgeau din regiunea Herţei, umiliţi şi batjocoriţi de evreii din Herţa, şi ca răzbunare au început să tragă în evreii din cimitirul evreiesc”, unde era, în curs de desfăşurare, înhumarea unui ostaş evreu.

Prin ceea ce poate fi numit dictatul de la Moscova, România a pierdut un teritoriu de 50 762 km², cu o populaţie de 3,9 milioane de locuitori.    Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, părţile de nord şi de sud ale Basarabiei au fost incorporate RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei a fost unit cu o parte a RSSA Moldoveneşti, din stânga Nistrului (cealaltă parte a fost şi ea integrată Ucrainei) şi au constituit RSS Moldovenească (2 august 1940). Basarabia era astfel dezmembrată, pierzându-şi unitatea teritorială.  Actul de forţă al URSS a încurajat Ungaria şi Bulgaria să prezinte şi ele revendicările lor teritoriale.

Încă de la declanşarea războiului, la Budapesta se manifestase un curent al cărei exponent era şeful Marelui Stat Major, Henryk Werth, favorabil unei acţiuni militare împotriva României, în vederea ocupării Transilvaniei. Atât timp cât soarta războiului rămânea nehotărâtă, factorii de decizie de la Budapesta înţelegeau că ar fi fost neproductiv pentru Ungaria să obţină Transilvania de la Germania sau în cooperare cu ea.

În zilele de 6-7 ianuarie 1940, la Veneţia, au avut loc convorbiri între miniştrii de Externe ai Italiei şi Ungariei, conţii G. Ciano şi I. Csaky. Acesta din urmă a arătat că ţara sa avea un program maximal şi unul minimal în privinţa revendicării Transilvaniei: primul lua în considerare anexarea a 78 000 km², cu o populaţie de 4,2 milioane locuitori, dintre care 37% maghiari, 50% români şi 10% germani; celălalt prevedea anexarea a 50 000 km², cu o populaţie de 2,7 milioane, românii şi maghiarii aflându-se în procente aproape egale. Guvernul ungar avea să păstreze neutralitatea în cazul unui conflict militar româno-sovietic, dar era hotărât să intervină imediat în următoarele situaţii: a) „masacrarea” minorităţii maghiare; b) „revoluţie bolşevică” în România; c) cedarea, fără luptă, de teritorii către URSS şi Bulgaria.       Când, la 28 iunie, Uniunea Sovietică a anexat, fără ca România să opună rezistenţă, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, a apărut cea de a treia situaţie evocată de ministrul ungar. La Budapesta s-a declanşat o adevărată isterie războinică. Războiul împotriva României era foarte popular.

Un conflict militar între cele două ţări ar fi antrenat, dacă nu mari distrugeri în perimetrul petrolifer, cu certitudine întreruperea livrărilor de petrol către Germania. Reichul simpatiza cu revendicările teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei faţă de România, dar era decis să nu permită nici un fel de ostilităţi militare în atât de preţiosul — din punct de vedere economic — spaţiu românesc.

Trăgând concluzia din izolarea politică şi militară a României, precum şi din ameninţarea sovietică, România a renunţat la garanţiile anglo-franceze (1 iulie), iar regele Carol al II-lea  i-a solicitat lui Hitler trimiterea unei misiuni militare şi garanţii pentru frontierele ţării.        Criza româno-sovietică din 26-28 iunie şi dictatul de la Moscova au sensibilizat pe Fuhrer în privinţa primejdiei reprezentate de ieşirea URSS din limitele acordului de delimitare a sferelor de interese din august-septembrie 1939 o dată cu anexarea nordului Bucovinei, provincie nemenţionată în art. 3 al protocolului adiţional secret. Plenipotenţiarul german pentru probleme economice în Europa de Sud-Est, H. Neubacher, a exprimat corect, la 29 iunie, sentimentele lui Hitler: „atât timp cât Rusia se ţine de termenii acordului, nu vom face nimic. Dacă, totuşi, Rusia ameninţă interesele noastre economice acolo (în România — n.n.), ne vom mişca repede. Ruşii sunt foarte aproape de câmpurile noastre (sic!) de petrol, doar la 30-50 de minute. Se poate să trebuiască să stabilim un cuib pentru vulturii noştri. […] Rusia a făcut o mare greşeală. Hitler se simte ofensat, şi el nu uită niciodată”.

Nu era vorba, evident, de o „ofensă” personală, ci de una strategică. URSS apărea lui Hitler ca o putere uriaşă, cu forţele sale militare intacte, gata să profite de orice situaţie pentru a-şi mări teritoriul. Fuhrerului, revendicarea Bucovinei (chiar dacă ea fusese apoi limitată la nordul provinciei) îi apăruse — cum s-a arătat — ca o încălcare a înţelegerilor secrete încheiate în timpul celor două vizite ale lui Ribbentrop la Moscova.

În acelaşi timp, Hitler — ca şi Napoleon — vedea în URSS spada continentală a Angliei. Atât timp cât pe continentul european, dominat de Germania, URSS rămânea o forţă, Marea Britanie avea să refuze orice ofertă de pace, în aşteptarea conflictului dintre Hitler şi Stalin, aşa cum Napoleon şi Alexandru I, ţarul Rusiei, după înţelegerile de la Tilsit (1807) şi Erfurt (1808), ajunseseră la războiul din 1812.

Pentru a lua Angliei spada continentală sovietică şi pentru a elimina ceea ce i se părea a fi acum o ameninţare a flancului estic, Hitler a anunţat la 31 iulie, într-o consfătuire militară, intenţia sa de a ataca URSS în primăvara anului următor. În perspectiva confruntării din Est, România căpăta un spor de însemnătate: ea nu mai era numai o furnizoare de petrol şi cereale, ci devenea şi o bază de atac împotriva URSS. Pentru a o proteja, Fuhrerul a anunţat intenţia sa de a-i acorda o garanţie, de îndată ce revendicările Ungariei şi Bulgariei vor fi fost satisfăcute. Preocupat până la obsesie de securitatea zonei petrolifere româneşti, Hitler a impus negocieri româno-ungare şi, când războiul a părut iminent, a ordonat pregătiri în vederea ocupării perimetrului Ploieşti.

Sub presiune germană, la Turnu Severin au avut loc discuţii româno-ungare care au eşuat. Delegaţia ungară a pretins 69 000 km², cu 3,9 milioane locuitori (dintre care 2,2 milioane români). Teritoriul revendicat cuprindea spaţiul transilvan de la nord de Mureş, trecând Ungariei Aradul, Alba Iulia şi Braşovul, dar lăsând României Blajul, Mediaşul şi Sighişoara. Delegaţia română s-a plasat pe poziţia schimbului de populaţie cu rectificări minore de frontieră, ca urmare a sporului de populaţie al Ungariei.

Eşecul negocierilor de la Turnu Severin părea să mute disputa româno-ungară de la masa tratativelor pe câmpul de luptă. Pentru a evita o astfel de escaladare, Hitler a impus arbitrajul de la Viena, care a fost în fapt un dictat (Mihail Manoilescu, ministrul de Externe al României nefiind lăsat măcar să facă o declaraţie, după ce fusese comunicată decizia arbitrilor   — Ribbentrop şi Ciano — a leşinat). România pierdea un teritoriu de 43 492 km², cu 2 667 007 locuitori, majoritatea (50,1%) fiind români. Este de remarcat că întinderea teritoriului anexat de Ungaria se afla sub limita programului minimal ungar, de 50 000 km², ceea ce explică nemulţumirea unora dintre membrii guvernului ungar, printre care şi primul-ministru, Pal Teleki, întors de la Viena, „zdrobit sufleteşte”, cum îl descrie ministrul învăţământului, Bâlint Homan.

La Bucureşti, Consiliul de Coroană, considerând că avea de ales „între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui” a hotărât cu 19 voturi pentru, 10 contra şi o abţinere acceptarea deciziei de la Viena.      Încă de la 19 august, în credinţa că o atitudine concesivă faţă de Bulgaria va aduce României bunăvoinţa Germaniei în problema Transilvaniei, au început la Craiova negocieri româno-bulgare, încheiate prin semnarea unui tratat (7 septembrie) care prevedea cedarea Cadrilaterului (judeţele Durostor şi Caliacra), un schimb de populaţie şi plata de către Bulgaria a unei despăgubii pentru bunurile abandonate de familiile româneşti plecate. „Bietul Cadrilater — scrie Mihail Manoilescu — a fost o jertfă mai mult — şi încă o jertfă inutilă — pe altarul Transilvaniei”.

La începutul lui septembrie 1940, România Mare încetase, aşadar, să existe.

Clasa politică, intrată în panică, nu a înţeles că interesul Germaniei pentru petrolul românesc este o carte de joc importantă. Reichul nu era interesat în dezmembrarea României şi a temperat „ardoarea” revizionistă a Ungariei şi Bulgariei (la Viena, el a impus Ungariei o   soluţie, repetăm, sub minimum revendicărilor Budapestei). Dacă România ar fi rezistat cu armele Uniunii Sovietice, Germania nu ar fi permis partenerului de la Moscova să treacă Prutul (s-a văzut că sudul Bucovinei ne-a fost salvat de Hitler!). Abandonarea, fără luptă, a teritoriului naţional a putut fi o soluţie pragmatică, dar ea a rămas dezonorantă.

Martor la aceste evenimente, mai exact, al retragerii trupelor române din Ardealul cedat, scriitorul Ion Negoiţescu scrie în amintirile sale: „România Mare se dusese de râpă. Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, vreme de generaţii”.      

  Zguduit de tragedia neamului, un modest profesor de liceu din Turda, Ion Fodoreanu, făcea în jurnalul său o analiză necruţătoare a cauzelor dispariţiei României Mari, a izolării ţării noastre: „Neamul românesc este sfârtecat de vecinii duşmani. Ni se pare o nedreptate strigătoare la cer, o crimă aşa de mare contra umanităţii şi a civilizaţiei, încât am aştepta ca toată lumea să se revolte contra acestor barbari, toată lumea să ne ajute ca să ne salvăm fiinţa neamului sau să se înduioşeze cel puţin cineva de toate nenorocirile care ne-au ajuns. Totuşi nimeni nu se mişcă, nimeni nu protestează, noi singuri ne zbatem. Cei care ne-ar putea uşura suferinţele printr-un gest, ne lasă să suferim până la capăt. De ce această izolare şi această muţenie în jurul nostru? Nu din cauza împrejurărilor externe. Ci pentru că suntem nevrednici, pentru că ne merităm soarta, pentru că nu merităm nici o consideraţie din partea nici unui mare popor, pentru că suntem vinovaţi cu toţii, până la ultimul, de nenorocirile noastre. Care este vina noastră? Este de căutat în chiar concepţia noastră de viaţă. Scopul vieţii noastre era huzureala, luxul, trândăvia, destrăbălarea. Cărările vieţii noastre erau chiulul, şmecheria, învârteala, favoritismul, nepotismul, furtul. Am fost narcotizaţi, prin şcoală şi propagandă naţională, cu idei prea frumoase despre virtuţile neamului nostru, pe care le-am luat de bune şi adevărate, le-am pus la căpătăiu, le-am atârnat la butonieră sau la pălărie, le-am fluturat în vânt cu ocazia sărbătorilor naţionale, dar am continuat să trăim şi să fim cu totul altfel decât ne afişăm. Şi într-o zi minciuna în care-am trăit s-a răzbunat, iluziile s-au prăbuşit şi noi am rămas atâta cât eram, aşa cum meritam: nişte nemernici, uitaţi în voia soartei”.

Dând sângerării sufleteşti a autorului ceea ce este de dat, în ceea ce priveşte asprimea autoacuzării, textul lui Ion Fodoreanu, adevărată „Istorie a ţării prin cei mici” (cum ar fi spus N. Iorga), are meritul de a deplasa responsabilităţile prăbuşirii României Mari din exterior în interior. Întocmai ca şi Octavian Goga în însemnările sale din primul război mondial (vezi mai sus p. 281-282), care căuta în societatea românească, în primul rând, cauzele înfrângerilor din 1916, tot astfel şi profesorul din Turda refuza alibiul comod, care punea totul pe seama izolării României. Desigur, Secţia operaţii a Marelui Stat Major făcea o constatare adevărată, la 26 august 1940, când avertiza: „Ne considerăm complet izolaţi şi lipsiţi de sprijinul material şi politic al oricărei puteri străine”, dar nu se putea pretinde unei puteri străine să fie „mai română decât românii”, adică să se bată pentru noi, dacă noi nu eram hotărâţi să ne batem. Şi acesta lipsă de voinţă era rezultatul evoluţiei societăţii româneşti, în cele două decenii interbelice: „Statul care s-a numit «România Mare» a suferit, între altele, de o lipsă capitală: lipsa unui ideal superior şi activ, a unei idei-forţă, capabilă să o trezească, să pună în mişcare şi să canalizeze energiile neamului. Toate virtuţile strămoşilor şi părinţilor noştri, toată gloria trecutului nostru apropiat sau depărtat au rămas vorbe goale cât timp în noi au fost lăsate în amorţire sau au fost necunoscute şi înăbuşite în sânge, atunci când s-au trezit”, scria acelaşi Ion Fodoreanu.

Texte ca acelea citate mai sus dau dimensiunile traumei suferite de naţiunea română în iunie-septembrie 1940. Idealul cel mai scump şi pentru a cărei împlinire se făcuseră atâtea eforturi şi se vărsase atâta sânge era spulberat. Legitimitatea istorică nu-i conferise şi ireversibilitate. Avea el să mai reînvie vreodată?

Un sentiment de descurajare şi dezgust a cuprins întreaga societate. Venit la Bucureşti în acele zile, ca agent secret britanic, Julian Amery, auzea această întâmplare: „Se povestea că un ofiţer apăruse de curând la o paradă în haine civile. Cerându-i-se să-şi explice gestul, a răspuns: «Uniforma mi-e dată la curăţat. M-am p. pe ea, când am aflat cum a cedat guvernul nostru la Viena»”.

   Gral(r)conf univ dr ec Florin NAHORNIAC

Sursa: Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 2 – România și cel de al doilea război mondial, p. 371-382, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

Isărescu va conduce un adevărat CSAT în domeniul financiar. Noua supra-structură se ridică peste Guvern

O nouă autoritate condusă de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, va supraveghea sistemul financiar naţional, iar puterile sale sunt atât de mari încât au stârnit ample controverse în spaţiul public. Guvernul a aprobat săptămâna trecută, fără dezbatere publică, înfiinţarea Comitetului Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială, organism ce beneficiază de un adevărat drept de veto asupra deciziilor luate de Guvern în domeniul financiar.   Comitetul este format din nouă membri – cinci de la BNR, doi de la Autoritatea de Supraveghere Financiară şi doi de la Guvern – iar deciziile sale sunt adoptate cu majoritatea voturilor exprimate, iar, în caz de egalitate de voturi, preşedintele are vot decisiv.    „Recomandări” obligatorii pentru BNR, ASF şi Guvern

Noua instituţie beneficiază de o totală independenţă faţă de orice altă autoritate publică sau privată, însă „recomandările” sale adresate BNR, ASF şi Guvernului sunt obligatorii şi vor trebui implementate.    „Destinatarii recomandărilor Comitetului Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială sunt fie BNR şi ASF, în calitate de autorităţi de supraveghere financiară sectorială, fie Guvernul României. În urma primirii unor astfel de recomandări sau avertizări, destinatarii au obligaţia, potrivit proiectului de act normativ, să adopte măsurile recomandate sau să întreprindă acţiuni în vederea diminuării riscurilor asupra cărora au fost avertizaţi, inclusiv în sensul emiterii de reglementări”, reiese din proiectul de lege adoptat de Guvern.

  Analistul economic Florin Cîţu nu vede cu ochi buni înfiinţarea acestui nou organism despre care Guvernul susţine că va menţine stabilitatea financiară a ţării.       „Dacă citiţi ce putere are acest comitet o să vă daţi seama că discuţia pe Cod fiscal este doar grenadă de fum. Mie mi se pare mult prea multă putere concentrată în mâinile unor tehnocraţi numiţi politic. (…) Sunt curios dacă cineva din Guvern sau Parlament sau partide politice are o problemă cu asta. Ar trebui. Orwell şi Huxley împreună şi tot nu-şi imaginau o astfel de instituţie. (…) Acest comitet este un fel de CSAT, dar mai şmecher”, a comentat, pe contul său de Facebook, Florin Cîţu.   

„Se pare că acest comitet preia conducerea şi nu numai că poate împiedica, dar poate să impună decizii Guvernului, în numele stabilităţii macroprudenţiale. Nu poate să fie controlat de Parlament, nu poate să fie controlat de nimeni, sunt nişte tehnocraţi care decid ceva, iar recomandările lor se pare că sunt obligaţii pentru ceilalţi”, a declarat, cu altă ocazie, analistul economic.        Privind situaţia din alt punct de vedere, avocatul Gheorghe Piperea susţine că înfiinţarea Comitetului Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială este vădit neconstituţională.

 „Acest Comitet este, în mod evident, neconstituţional. Asemenea entităţi supra-ordonate Guvernului nu sunt prevăzute nicăieri în Constituţie. Acest Consiliu, de fapt, este un supra-guvern care are drept de veto asupra deciziilor Guvernului, unul mai important şi mai serios decât ar avea Parlamentul. (…) provoacă o adevărată întoarcere în timp, în perioada comunistă, când exista ca organism supra-guvernamental, peste decizia căruia nu se putea trece, Comitetul de Stat al Planificării”, a afirmat avocatul Gheorghe Piperea, citat de B1.ro.

Principalele atribuţii ale Comitetului

Principalele atribuţii ale Comitetului Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială sunt: elaborarea strategiei privind politica macroprudenţială; colectarea şi analiza informaţiilor, precum şi identificarea, monitorizarea şi analiza riscurilor sistemice la adresa stabilităţii financiare; identificarea instituţiilor şi structurilor sistemului financiar relevante din punct de vedere sistemic; emiterea de recomandări şi avertizări în vederea prevenirii sau diminuării riscurilor sistemice la adresa stabilităţii sistemului financiar naţional şi monitorizarea implementării acestora; emiterea de recomandări sau avertizări pentru asigurarea implementării recomandărilor sau avertismentelor Comitetului European pentru Risc Sistemic; monitorizarea implementării recomandărilor Comitetului European pentru Risc Sistemic (CERS) şi a măsurilor adoptate la nivel naţional ca urmare a recomandărilor şi avertizarilor emise de CERS; emiterea de recomandări pentru asigurarea punerii în aplicare la nivel naţional a regulamentelor, deciziilor, recomandărilor, orientărilor, ghidurilor emise în domeniul supravegherii macroprudenţiale, adoptate la nivelul UE şi emiterea de opinii consultative în domeniul său de competenţă.

                       Comitetul preia conducerea pe timp de criză

Mai mult, potrivit proiectului aprobat de Guvern pe 22 iulie, acest comitet „va avea responsabilităţi şi în ceea ce priveşte coordonarea gestiunii crizelor financiare în sensul emiterii de recomandări în vederea stabilirii măsurilor necesare pentru reducerea riscului de contaminare în cazul în care unul sau mai mulţi participanţi la sistemul financiar se confruntă cu dificultăţi care au impact sistemic, precum şi a monitorizării implementării acestora.”

„Mie mi se pare foarte grav ca un comitet să preia conducerea pe timp „de criză”. Cam multă putere pentru nişte tehnocraţi. Eu sunt curios cine spune că suntem în criză. Cum definesc oamenii ăştia criza. Dacă tot ei spun când şi ce este criza este clar… Cea mai simplă estimare pe care o voi face vreodată. Apariţia acestei instituţii nu va asigura stabilitatea financiară. Există o probabilitate foarte mare să accentueze instabilitatea financiară”, a opinat Florin Cîţu.

        Poziţia BNR: „Acest consiliu va fi un fel de consiliu al înţelepţilor”

De cealaltă parte, reprezentanţii BNR văd lucrurile din altă perspectivă: „Acest consiliu va fi un fel de consiliu al înţelepţilor dacă nu sunt pretenţios – aici se vor emite opinii, analize, vor fi atenţionate supravegherile de la BNR şi de la ASF. Va fi un consiliu care să analizeze sistemul bancar şi sistemul de asigurări, astfel încât să fie o analiză de ansamblu şi un sistem de recomandări pentru factorii de decizie” a explicat consilierul de strategie al guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu.   Este bună sau nu această „supra-structură” pentru România?   

 „Am înţeles că această „supra-structură” ar putea cenzura decizii ale Guvernului, de pildă, dar nu şi ale Parlamentului. Bun, e o discuţie întreagă despre asta, dar deocamdată lucrurile nu sunt foarte clare. Aş zice că o asemenea structură nu e constituţională din moment ce poate cenzura decizii ale puterii executive. Pe de altă parte, realist vorbind, cine ar putea să împiedice o clasă politică iresponsabilă să arunce ţara în aer prin măsuri economice hiper-populiste?

 Asta-i viaţa. Traversăm vremuri tulburi. Clasa politică imatură, alegători imaturi. Poţi să mai funcţionezi în limitele democraţiei? Într-o ţară civilizată ar fi suficient să ai recomandările Consiliului Fiscal, care nu au putere de lege, şi să eviţi derapajele bugetare ale Guvernului sau Parlamentului. Numai că la noi, hai să fim sinceri, instituţiile statului (Guvernul, Parlamentul) încalcă Constituţia cu seninătate, pentru că nu există sancţiuni şi nici măcar costuri politice”, a declarat, la rândul său, analistul politic Sebastian Lăzăroiu.  Fostul consilier prezidenţial susţine că se află într-o mare dilemă, în care poate „toţi cei şi poate toţi cei care înţeleg cu adevărat situaţia sunt”: „Cum este mai bine? Fără responsabilitate politică reală (pentru că după cum se vede cei pe care-i alegem nu simt că au vreo responsabilitate faţă de alegători, iar majorităţii alegătorilor nici nu-i pasă) sau cu mai puţină democraţie sau hai să-i zicem „democraţie corectată”?”

Pușcăriașul Dragnea este stupefiat: „Aşa ceva nu se poate. Mi se pare ceva foarte grav”

Întrebat, cum comentează înfiinţarea noul organism menit să supravegheze sistemul financiar, Liviu Dragnea s-a declarat surprins de o astfel de iniţiativă, de care susţine că nu ştia, ba chiar l-a întrebat pe moderatorul emisiunii dacă este „o ştire reală”.   „Aşa ceva nu se poate. (…) Eu ce să înţeleg, că nu mai există Guvern, Parlament, Preşedinţie?, toată lumea primeşte, aşa ceva nu se poate. Mi se pare ceva foarte grav, nu pot nouă oameni, indiferent cât ar fi de buni sau de bine intenţionaţi să decidă tot, deasupra Guvernului, deasupra Parlamentului”, a declarat Liviu Dragnea.

  Dr ec Florin NAHORNIAC

„Epoca de aur“, cerută de părinţi în manualele şcolare

„Epoca de aur“ este, la 20 de ani de la încheierea ei, o perioadă mai puţin studiată decât cea a Inchiziţiei. Bătrânii o rememorează cu nostalgie, în timp ce copiii ştiu doar că atunci era un „preşedinte rău“, Nicolae Ceauşescu.          

1_45Părinţii spun însă că „Epoca de aur” a însemnat, pentru ei, mai mult decât Nicolae Ceauşescu. „Comunismul ar trebui studiat la şcoală, în cadrul orelor de istorie. Pe atunci, copiii petreceau mai mult timp în faţa blocului, interacţionau mai mult. Mi-aduc aminte că mergeam cu un coleg să luăm lapte şi întotdeauna ne opream şi la un chişc de îngheţată şi ne luam câte o vafă, la 3,5 lei. Era aşa, o extravaganţă!”, îşi aminteşte Laura Enache, mamă a doi copii.     Ea i-a adus pe Alexandra (8 ani) şi Tudor (7 ani) la expoziţia „The Golden Flat” (Apartamentul de aur), organizată de Global Mindscap la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC) din Bucureşti, unde „Epoca de aur” s-a transformat într-un curs interactiv pentru copii.

Comunism pe înţelesul copiilor

Şi Florentina Toader a venit cu fetiţa ei, Irina (8 ani) la expoziţia „The Golden Flat”. „I-am tot povestit fetiţei despre perioada comunistă, dar îi era greu să înţeleagă, aşa că am aduso aici. I-am spus că nu aveam program la televizor cât are ea şi nici desene animate, că stăteam la coadă la mâncare, că era frig, că stăteam îmbrăcaţi la ore la şcoală. Vreau să ştie astfel de lucruri pentru că fac parte din copilăria mea, din istorie”, a povestit Florentina Toader.      

Irina, fetiţa ei, a avut ocazia să admire o expoziţie cu obiecte din perioada comunistă şi să se uite la desene cu „Miaunel şi Bălănel” sau „Mihaela şi Azorel”.  „Am venit ca să văd ce purtau părinţii mei pe vremuri, cum erau lucrurile atunci. Rolele mi-au plăcut foarte mult, că erau haioase, şi frigiderele, că erau foarte mici. Nu am mai văzut desene aşa vechi, dar mi se par mai frumoase decât animaţiile, şi mai educative. Ce am mai învăţat… că Ceauşescu a fost un preşedinte mai rău”, a spus Irina Toader, elevă în clasa a II-a la Liceul Greco-Catolic din Bucureşti.

„Epoca de aur”, opţională la şcoală

Adrian Lăcătuş i-a povestit deja fetiţei lui, Leea (7 ani), despre „vremurile de dinainte de Revoluţie, despre activităţile de la şcoală, când copiii aveau parte de mai multă educaţie. Ţin minte că mergeam în multe excursii şi tabere, eram înscris la activităţi la Palatul Copiilor, aveam acces la sport şi pe părinţii mei nu-i costa o avere, ca acum”, a povestit tatăl Leei. Adrian Lăcătuş consideră că este important ca fetiţa lui să înveţe cât mai multe şi despre „Epoca de aur”, pentru că „un om informat e un om puternic”. „În plus, nu putem fi compleţi dacă nu ne cunoaştem trecutul. Mi-aduc aminte că vara mergeam şi adunam sticle de lapte, le vindeam, şi cu banii câştigaţi ne luam prăjiturele cu 1 leu, pişcoturi tot cu 1 leu, un pahar de bragă şi apoi mergeam la ştrand cu 3 lei”, mai povesteşte Adrian Lăcătuş. Raluca Grosescu, cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Istoria Exilului Românesc, a coordonat primul manual pentru liceu care asigură un curs opţional despre regimul totalitar. 

Astfel, începând din anul şcolar 2008/2009, elevii claselor„ a XI-a şi a XII-a pot studia, în paginile manualului despre „O istorie a regimului comunist în România”, teme precum economia, viaţa cotidiană, monopolul ideologic, disidenţa din timpul regimului sau distrugerea societăţii civile. Cu toate acestea, multe dintre liceele din România încă evită să includă în curricula lor o materie de studiu în plus.

Pro şi contra

Chiar dacă motivează că i-ar aglomera pe elevii cu prea multe informaţii, că este dificil de predat o perioadă din istorie ale cărei reminiscenţe încă sunt vizibile sau, pur şi simplu, că elevii nu par interesaţi, profesorii recunosc necesitatea studierii istoriei recente.Unii părinţi consideră că predarea noţiunilor despre comunism ar putea să înceapă şi mai devreme.    

 „Eu cred că din clasa a V-a ar fi cel mai indicat să se studieze mai mult despre comunism. Atunci copiii sunt la vârsta la care înţeleg mai bine lucrurile. E bine să ştie atât părţile bune ale comunismului, cât şi pe cele negative. Pentru mine este foarte important ca fata mea, Denisa, să ştie cum a fost perioada aceea şi să poată trage învăţăminte”, a spus Maria Lazăr.

 Florin NAHORNIAC

Femeia care la 63 de ani arată mai tânără cu câteva decenii. „Bărbații ma curtează ca la 23 de ani”. Care este secretul ei

O fosta dansatoare in Las Vegas impresioneaza cu silueta ei extroardinara. La 63 de ani, multi cred ca are putin peste 20 de ani, insa adevarata varsta ii socheaza pe multi.

61699835Sian Lesley este o dansatoare din Welsh care acum traieste in Madeira, Portugalia. Are 63 de ani, dar poate fi confundata usor cu o femeie cu jumatate din varsta ei.

Femeia, casatorita de multi ani, spune ca inca primeste atentie din partea barbatilor, care o curteaza ca atunci cand avea 23 de ani.

Sian a declarata pentru Daily Mail ca se mentine in forma facand 30 de minute de sport zilnic, nu consuma alcool deloc in marea majoritate a timpului, dar este ajutata si de genele bune din familie.

„Beau putina apa calda cu lamaie dimineata, apoi mananc pasta de ovaz cu cocos si miere si o cafea mica, dupa ce termin exercitiile fizice. La pranz mananc o salata, iar seara iesim la restaurant, unde comanda ceva fresh si legume” a spus femeia pentru Daily Mail.

Pielea arata tanara, sustine ea, pentru ca foloseste creme hidratante cu factor de protectie 50.

Sian a avut o cariera de succes in Las Vegas, unde a lucrat ca dansatoare, in diverse localuri de lux. Femeia spune ca barbatii inca o curteaza si chiar recent a fost „agatata” de un barbat de 24 de ani. „Cand mi-a zis ce varsta are, eu i-am spus ca eu am 63 de ani. El mi-a zis ‘nu conteaza, arati grozav’. Recunosc ca ma simt flatata”.

Din lacrimi şi din Duh

În dimineaţa zilei de joi 9 iulie, îngerul morţii şi-a întins larg aripile la noi în casă. A venit pe furiş şi s-a aplecat cu răsuflarea de gheaţă asupra Mariei, fetiţa noastră de trei ani. Ea dormea cu mama ei în pat. Nu se putea apăra, nu avea cum – e prea mică şi prea fragilă. Şi l-a urmat, pentru o vreme… Apoi a venit îngerul cel bun şi a spus: „Până aici! Copilul acesta nu pleacă, nu e ceasul lui!”. Defibrilatoarele şi-au descărcat voltajul pe pielea fină, arzând-o, adrenalina pompa energie, monitoarele s-au aprins ca la un semn şi au început să ţiuie, lacrimile şiroiau, Maria noastră părea acum că doarme. Şi, din acel moment, chiar dormea! Renăscută, adusă la viaţă a doua oară – dar din lacrimi şi din Duh.  

Prieteni, vă spun asta din zbrobirea inimii de părinte şi nu din cărţi, nu din conferinţe, nu din pelerinaje, nu din mersul cuminte la biserică: Dumnezeu există! Iar El se vede limpede numai printre lacrimi, e drept. Şi mai ales, ajung să cred eu acum, printre lacrimile de părinte… Iarăşi vă spun că nu există trăire mai intensă, durere mai copleşitoare şi bucurie mai de negrăit decât cele legate de propriii copii, şi mai ales în situaţii ca acestea. Am hălăduit, la intervale de minute, în abisul disperării – acolo unde nu găseşti pe nimeni să te îndrume –, iar apoi am tâşnit pe culmile bucuriei şi ale recunoştinţei, unde Maica Domnului şi sfinţii noştri îţi sunt liman. Aşa am înţeles şi eu o expresie care mi se părea niţeluş forţată, când o citeam numai cu mintea odihnită de greul zilei: fericita întristare. Ce tainic, ce aproape îmi sună acum aceste cuvinte, imposibil de alăturat. Dar fericita întristare există, este de nepovestit, şi este un dar. Un dar de mare preţ, şi care cere, la rându-i, mare preţ.

 Despre toate aceste trăiri în Domnul voi vorbi şi scrie pe larg, după ce balansul între viaţă şi cealaltă viaţă (nu vreau să spun „moarte”) se va fi oprit, după ce concluziile medicilor vor fi mai clare (acum – 20 iulie – e încă o nebuloasă totală ca diagnostic) şi după ce existenţa familiei noastre va fi fost aşezată pe un cu totul alt făgaş… Iar eu am împărtăşit durerea şi bucuria cu voi, marea noastră familie, că pe umărul altcuiva nu ai cum pune capul şi nici fericirea nu o poţi împărtăşi cu necunoscuţii. Comunitatea noastră, cercul nostru de prieteni, e mai unit ca niciodată, iar rugăciunea voastră am primit-o ca pe o uriaşă mângâiere. Aşa să vă răsplătească Dumnezeu ofranda!

Ţinem aproape, nu slăbim rugăciunea, păstrăm nădejdea, ne sunt copiii în viaţă!

 Răzvan BUCUROIU

Ce este harul?

Sunt adânc mâhnit, plâng şi suspin din pricina îngrozitoarei plăgi a păcatului care corupe omenirea, o duce la o pierzare de nedescris, de multe feluri şi fără de întoarcere. Plâng şi suspin gandindu-mă la înşelăciunea păcatului care ţine captivă omenirea şi o înrobeşte păcatului până acolo încât aceasta să se şi  laude cu robia ei şi să se mângâie cu ea ca şi cu un folos. Dar în acelaşi timp mă bucur, radiez de fericire şi bat din plame când mă gândesc la acel ajutor dumnezeiesc care prin voinţa Făcătorului ni se da ca un dar făcut de marele Mântuitor şi Dumnezeu întregului neam omenesc şi Bisericii lui Dumnezeu care a fost întemeiată pe pământ că să aducă mântuire neamului omenesc prin minunatul har dumnezeiesc. 

 Ce este harul? Un dar al lui Dumnezeu dăruit omului pentru credinţa în Hristos spre mântuirea sufletului. Harul este puterea iertătoare, liluitoare, luminătoare, mântuitoare care îndeamnă spre fapta cea bună.     

 Când îl cuprinde pe omul credincios  şi râvnitor către cele sfinte şi adevăr, harul izgoneşte îndată  din inima şi din trup, din toată fiinţa omului întinăciunea şi orice păcat gatindu-l pentru nestricaciunea veşnică, alunga duhoarea păcatului şi dă bună-mireasmă. încă din timpul vieţii Sfinţii au exalat din trupul lor mireasma sfinţeniei şi nestricaciunii: au fost temple curate ale Duhului Sfânt, au făcut minuni. Trăieşte după duh şi grija de trup să nu ţi-o prefaci în pofte [Rm 13, 14].

 Sf. Ioan de Kronstadt

Dumnezeu nu bate cu parul, după ,,faptă’’ și ,,rasplată’’ sau cum gura bate curul. Palatul unui interlop din Maramures, cuprins de un incendiu puternic. Proprietarul nu avea autorizatie de constructie

Casa a fost mistuita de flacari sub ochii proprietarilor, chiar daca pompierii s-au luptat cateva ore cu valvataia.   Se pare ca, in momentul in care a izbucnit focul, nu era nimeni inauntru, asa ca nu au existat victime. Oamenii nu aveau asigurare si nici autorizatie de constructie.

Casa controversatului Sorin Pop, zis Soricelu’, de pe Valea Usturoiului din Baia Mare, ridicata fara autorizatie de 61700789constructie, in urma cu mai bine de 20 ani, a fost cuprinsa de un incendiu puternic inainte de lasarea intunericului.  Proprietarii erau in acel moment la un adapost de animale, aflat la cateva sute de metri distanta de casa, pe un deal. De acolo au vazut fumul negru si flacarile mari care le inghiteau vila impunatoare si s-au grabit sa mai salveze cate ceva. Ajunsi la fata locului, pompierii au scos din casa mai multe butelii cu gaz inainte ca acoperisul sa se prabuseasca.  

Vecina: ,,A fost un fum atat de mare, un nor gros si n-au stiut de unde a aparut. Nemaipomenit flacarile astea, atat de mari. Doamne fereste ce a fost aici.”     

 Localnic: ,,Am vazut din oras foc si fum mare 

,,Militarii au intervenit cu cinci autospeciale cu apa si spuma. Dar pentru ca in zona presiunea apei este scazuta, masinile au facut mai multe drumuri pentru a fi alimentate. Maior Adrian Zah, ISU Maramures: ,,Incendiul era generalizat la intreaga locuinta, se manifesta cu violenta fara posibilitati de propagare la vecinatati. Dupa aproximativ 30 de minute am reusit sa localizam incendiul. Incendiul se manifesta pe o suprafata de circa 500 de metri pătrați’’. Proprietarul, cunoscut ca Soricelu’, a avut probleme cu legea si a stat cativa ani dupa gratii. El avea afaceri cu alcool, dar si mai multi cai de rasa cu care participa la concursuri in toata lumea.    

Mult mai cunoscut a devenit insa dupa ce s-a plimbat cu un leu in lesa prin Baia Mare. El crestea animalul acasa, alaturi de un urs.      In ultimii 10 ani, autoritatile au tot vrut sa demoleze palatul ridicat fara autorizatie de constructie, dar actiunile au fost amanate.

Iosif VARGA

România, singura țară din lume guvernată de un ONG

România este guvernată de o organizație non-guvernamentală (ONG).    Și nu de ieri, de azi, ci de aproape 25 de ani.   

Am auzit de țări guvernate de partide politice sau de dictatori, dar nu am auzit de țări guvernate de asociații non-guvernamentale. Ceea ce nu au reușit mari democrații occidentale ca Franța, Germania, Austria sau SUA, ca să dau doar câteva exemple, a reușit România: să încredințeze guvernarea țării unui ONG. Dacă până acum lucrurile erau într-o ceață care convenea mai marilor zilei, acum totul este cât se poate de clar, scris într-un document oficial al Prefecturii Harghita, sub semnătura reprezentantului Guvernului Victor Ponta, prefectul Petres Sandor.

 Răspunzând unei solicitări a subsemnatului, prefectul Petres Sandor mi-a comunicat faptul că Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR) este scutită de la obligativitatea arborării drapelului României pe sediile sale pentru că UDMR nu este un partid politic ci un ONG (detalii aici). Un ONG care încasează anual milioane de euro de la Guvernul României (detalii aici). Un ONG care controlează politic consilii județene, zeci de primării din România și are reprezentanți, numiți politic, în toate structurile de stat de la nivel central. Un ONG care este și parte a societății civile și partid politic în același timp.     zeci de români se asociază și fac un ONG ei nu pot participa la alegeri pentru că la alegeri participă partidele politice. În schimb, dacă câteva zeci de cetățeni români de etnie maghiară fac un ONG, ei pot participa la alegeri pentru că sunt maghiari și minoritari în România. O dublă măsură aplicată de 25 de ani în România în dauna majorității cetățenilor României. O dublă măsură toxică pentru democrația românească.Este evident că lucrurile nu mai pot continua așa. Situația UDMR nu mai poate fi tolerată la nesfârșit. UDMR trebuie ajutată să își asume până la capăt statutul ei și scoasă din politica românească, pe care o otrăvește constant cu politica sa revizionistă și antiromânească. UDMR trebuie ajutată să activeze conform propriului ei statut, adică în sfera civilă, nu la guvernarea României.    

autor: Dan Tanasă

Uniți în… umilință şi-n prostia de a înţelege adevărul!

Până la urmă i-a „unit”! Pe ei, nu pe noi! Sau, mai bine spus, pe ai lui… I-a unit în umilința de partid… Și a făcut-o ca în sedințele lui ăl bătrân, eliminând dintre rândurile tovarășilor lui de front elementele nepotrivite. A scăpat partidul, adică pe el, căci partidul e el (Doamne ferește să i se fi împlinit și gluma de mai ieri: „Statul sunt eu!”), de elementele nealinitate ori, de-a dreptul, recalcitrante!

Iar Pilat a tăiat în carne vie! E drept e că a eliminat niște burșite ce atârnau de pielea oricum lăsată a partidului, dar, „a reformat”. Și mai bine să taie el trei falange din mâna altuia, decât să-și pună gâtul zălog! Trei excluși pentru unitatea partidului! Și unul tăiat de la pomana porcului! Și ce, e un preț prea mare? Nicidecum! Și, de fapt, nici măcar nu e „un preț”, căci, exclușii s-ar putea uni și ei pe mai departe. Între ei dar și cu alte neamuri și clici din partidul socialiștilor care, nu-i așa?, nu lasă pe nimeni în urmă?!

Dar nu ceea ce face el prin lăstărișul de partid e treaba noastră! Nu asta ne îngrijorează. Atitudinea lui însă, da! Căci realizăm cât de aproape de gâtul națiunii ne-a fost ștreangul „statului în stat”.

Nu putem să nu ne gândim că, dacă ieșea cumva șef de stat, și ne „unea”, probabil că începea tot cu un „cepex” de excludere. Cu îndepărtarea, la nivel național, a „recalcitranților”. Elementele nealiniate din presă, și nu doar cea de satiră, puse deja la zidul roșu. Sancționate cu forcepsul anti-intelectualitate. Cu o gheară sub forma consiliului de discriminare a românilor (CNDC) și o alta sub forma breslelelor-sindicat aservite. Recte Uniunea Scriitorilor, care a dat afară un membru de filială, nu pentru plagiat de prin alte opere, ci pentru un delict de opinie manifestat printr-o banală postare pe o rețea de socializare.

Oricum, ceea ce a făcut Victor Ponta la „cepex”-ul lui de partid (de Târgoviște!), acea condiționare de a rămâne în fruntea partidului legată de alungarea celor trei „nealiniați” dintre tresele roșii, seamănă, istoriografic, cu amenințările pe care le profera Ceaușescu, cel epigonic copiat azi de Viorel, în cepex-ul lui de „bobi”. Pe atunci se rugau de nea Nicu, în genunchi, să nu îi lase, tov. Bobu și Dăscălescu! Azi, alți trepăduși s-au rugat de Victoraș, tot tovărășește, și tot ca niște lepădături cu nume la fel de imposibile. Se rugau în vreme ce, aidoma ca în cazul primului, îl blestemau în gând să plece dracului din partid. Și să își ia și eșecul de consoartă cu el.

E drept, acum 25 de ani, Ceaușescu a avut neinspirația să plece în Iran; ăstălalt a venit din Emirate, iar istoria nu s-a mai repetat. Adică, el a rămas. Iar acum strigă că nu mai vrea să fie asociat… comuniștilor (poate îl aude fratele „Li”!), dar oare cine jubila la sindrofia-odă de pe marea arenă a „socialiștilor”? Și, pentru că nu este un comunist, l-a dat înfierat și dat afară pe Vanghelie. Că e mai negricios și din sectorul cinci, nu?! Numai că nea Marian, doar dacă rupe bilete pentru un „vanghelion” și a și strâns de un partid!

A urmat Mircea Geoană! Să nu se piardă obiceiul de partid! Așa că, dacă data trecută a fost suspendat că… a țopăit înainte de vreme, pentru el și Mihaela lui, nu pentru partid, acum, deși nu a mai candidat, a fost exclus. De data asta pentru că a sărit, nu pentru el și Mihaela, ci să-i facă în ciudă lui Victoraș. Care nu numai că nu apucat să sară măcar o dată în sus de bucurie, dar nici măcar a atins perna învingătorului de o noapte. Să doarmă și el, cu Daciana lui (marea dragoste… vieneză), somnul… învinșilor.

Despre cel de al treilea… Ăla a fost exclus, chiar ca ștevia, doar să pară balotul mai mare…

Așa că, „judecata partidului” a fost mai mult o vendetă. Și nu o analiză urmată de punerea la punct a filialelor „ineficiente”. Pentru că organizațiile locale puteau fi sancționate doar în cazul unui eventual eșec în turul I. În turul al doilea, cum Victoraș nu a luat nici măcar peste scorul filialelor din turul I, este clar că vina a fost doar a lui! Dar el nu poate să plece. Să „se demită”! Nu pentru că nu s-ar cădea. Dar nu poate. Nu are dezlegare, căci PSD-ul nu este încă fărâmițe! Nu-i așa, Victoraș?!

 Silvia ANDREI

Casa, sanctuar al familiei creștine

Așa precum știm, temelia de nezdruncinat a unui popor e familia, iar familia își duce existența ei milenară în „casa de locuit”, în casa binecuvântată a neamului căruia aparținem. De aceea, ceea ce emană casa creștină în specificul ei milenar este, sau ar trebui să fie, discreția sufletului omenesc, a vieții interioare echilibrate, despătimite, trecute prin focul dăruirii și al dăinuirii de sine, este spațiul moral. Casa familiei care nu e pusă pe căpătuială, ci pe viețuire înaltă, întru cinste și omenie, întru bună-cuviință și binecuvântare, în lucrare și priveghere. Așa s-a înțeles la noi casa – căsătoria, căsnicia, viețuirea laolaltă, după rânduiala Părinților.    

 Luând aminte că în Pravila de la Govora s-a stabilit ca acest cuvânt, „Acasă”, să se scrie, în grai românesc, cu majusculă, îmi iau îngăduința ca în acest înscris al meu să folosesc și eu porunca pravilnică. Ca și chilia monahului, casa în care locuim nu este doar locul în care dormim sau ne odihnim. Ea este locul unde ni se nasc și cresc copiii și un astfel de loc devine loc sfânt! Este locul unde suntem în comuniune cu cei dragi și, dacă ducem acolo pe Dumnezeu, el devine sanctuar. Ne stau la inimă rostirile liturgice din Actul divin al unirii în căsnicie: „Fie ca Îngerul Domnului să meargă înaintea lor în toate zilele vieții lor”. Este simbolul frapant al unității într-o singură ființă, căreia i s-a încredințat îngerul protector al Casei întregi. Casa în sine devine un organism viu, întreg prin consacrare, și precum pe drumul spre Emaus Hristos se face cunoscut prin „frângerea pâinii”, așișderea, cei ai Casei binecuvântate se pot împărtăși din ”pâinea îngerilor”, recunoscând, prin descoperire, că Hristos merge și alături de ei spre Emausul altarului lor conjugal.

„A face casă bună”

Străbunii noștri aveau unele exprimări cu un bogat conținut. De pildă, atunci când ziceau „a face casă bună” cu cineva, ei înțelegeau a trăi în pace, în armonie și în înțelegere cu acel cineva. Când ziceau „să fie casa casă și masa, masă”, ei înțelegeau că trebuie să fie acolo totul în bună rânduială și toți ai casei să fie împreună la masă, nu pe rând și nici „ca la expres”. Când ziceau „casă de piatră”, ca o urare la ceas de căsătorie, ei nu se gândeau la tăria pietrei ca material de construcție, ci la tăria credinței în Hristos, „Piatra Cea din capul unghiului” a întregului edificiu uman. Când ziceau, după căsătoria fiecărui copil, „l-am dat la casa lui”, ei nu se gândeau doar la costrucția edificiului casei, ci mai ales la locul de taină și de binecuvântare, unde urmează să-și ducă traiul tânăra familie, acel loc care va deveni, în timp, un „Acasă” al lor. Locul acela devine „Biserica cea mică”, unde urmează să oficieze, ei doi, și apoi toți cei din Casa întreagă, slujba armoniei și a bunei trăiri întru binecuvântare.    Pe acest nucleu, care este familia și casa întreagă, pe acest „Acasă”, care poate deveni sanctuar al virtuților, se clădește întregul edificiu al vieții omenești.

„Ce bine este când e omul Acasă!”

Așadar, prin cuvântul „Acasă”, noi nu trebuie să înțelegem doar prezența noastră fizică, biologică, în clădirea și în curtea în care ne ducem traiul zilnic. „Acasă” însemnează mult mai mult! Însemnează o stare de rânduială interioară, o așezare lăuntrică de împăcare cu noi înșine, un loc de reculegere, o stare de grație. În alte părți ne putem distra, putem petrece, putem avea plăceri, putem fi veseli. „Acasă”, însă, avem bucurii, iar bucuria e o stare de grație, o stare de plinătate a ființei noastre. Este expresia unei viețuiri de mare elevație, când toate resursele noastre interioare sunt puse în funcțiune. Bucuria de „Acasă” este, după spusa marelui George Enescu, „cântec interior luminat”.

Aceasta înțelegeau străbunii noștri prin sintagma „Acasă”! Aceasta avem și noi în suflet atunci când zicem: „Ce bine este când e omul Acasă!” sau „Nicăieri nu-i mai bine ca Acasă!”.

   Casa, așadar, este locul unde ne așezăm cu cuviință, după o anumită rânduială. De aceea, nici nu se intră într-o casă, așa, fără rânduială… se bate cuviincios, se așteaptă, și abia după ce ni s-a deschis și am fost invitați putem intra. Și nu ne putem așeza decât după ce ni s-a spus să luăm loc; să ne așezăm, și nu să ne tolănim într-o rână, și aceasta pentru că locul acela, Casa aceea, e locul de taină și de intimitate al unei familii. E altarul viețuirii acelei familii. E acel „Acasă” al familiei respective.

Ce mai înseamnă astăzi „Acasă”

În acest context, nu contează cât de mare este casa în care locium, nici cât de multe și inutile sunt toate cele pe care le îngrămădim în ea, nici cât de înalte și dizgrațioase sunt zidurile care o împrejmuiesc, ci contează cum se trăiește în acea casă, cât de mare este zestrea de cuviință, de educație, de bun- simț și de credință a celor ce locuiesc în ea. Sunt din ce în ce mai multe situațiile în care semeni de-ai noștri își construiesc palate, pe care și le împrejmuiesc apoi ca pe niște închisori, unde sunt prezenți biologic ei și ai lor, fără ca mai întâi să învețe a se simți în ele Acasă. De aceea, nu-i de mirare că la Bobotează, când noi preoții batem la porți, unii dintre aceștia răspund ritos din interior: „Nu-i nimeni acasă”! Ei nu se mai simt Acasă, nici pentru ei, nici pentru semenii lor. Când trec peste hotare unii și alții dintre ai noștri, folosesc, cu oarece fudulie, expresia „afară”. Și tot rătăcind ei pe „afară”, nu mai știu să pună preț pe „Acasă” și parcă din ce în ce mai rar auzim această delicată și melancolică exprimare: „Nicăieri nu-i mai bine ca Acasă!”  

Să luăm aminte, dragii mei, împreună viețuitori cu mine la început de mileniu trei, la cât de firavă poate deveni sfera noțiunii de „Acasă”! Când ne zidim casele, avându-L pe Hristos ca „Piatră în capul unghiului”, cetatea edificiului sacru al familiei noastre, al Casei noastre întregi, este așezată pe temelii de granit! Și vă veți simți și ne vom simți întotdeauna „Acasă”, dacă vom conștientiza că acest simțământ are acoperire mai ales în plan spiritual. Fie ca Bunul Dumnezeu să ne călăuzească pașii spre acel „Acasă”, liniștit și odihnitor al sufletelor naostre!

 Florin CREȘTINUL