Arhive lunare: noiembrie 2015

De ce au devenit dacii strămoșii simbolici ai românilor

În epopeea definirii identității naționale, până prin secolul al XIX-lea, mai precis până la obținerea independenței, în discursul elitelor românești apare recurent tema originii latinești. Principala preocupare era crearea unei imagini glorioase, care să justifice pretențiile de acceptare printre marile puteri europene. Fiii Romei trebuiau ajutați să se elibereze de sub jugul otoman sau habsburgic.

Pretinzând noblețe prin asocierea cu romanii, cercurile românești, în special cele transilvănene, sperau să obțină privilegiile de la care erau excluse. Latinismul răsuna și în Principatele române, numai că aici mai existau și voci care il contestau, în speță din partea ortodoxismului care îl asocia cu preponderența Bisericii Catolice. Cei care se străduiau să se opună incursiunilor,,străinului catolic”nu prea găseau în revendicarea identității de la romani o opțiune viabilă, deși mai târziu, în contextul expansiunii rusești, aceasta devenea utilă.

  Dar principatele române își doreau independență, nu doar drepturi egale cu alte grupuri. Iar pentru a contracare preponderenta otomană, aveau nevoie de un mit mai puternic decât cel al originii din romani, un mit utilizat însă ca liant colectiv în cadrul luptei pentru unificare. Acum era nevoie de ceva mai puternic, ceva mai “neaoș”. Așa că elitele (politice și culturale) și-au întors privirea spre daci ca strămoși simbolici, pentru că aveau avantajul de a împinge granițele vechimii “naționale” înapoi cu încă un mileniu, iar pe de altă parte aceștia puteau deveni niște imagini grăitoare ale indigenității pe meleagurile care se voiau independente. Arhaicitatea dacilor părea mai atrăgătoare și mai ofertantă decât imaginea “străinului” roman, perceput drept cotropitor și asimilat otomanului.

Dezbatarea despre identitatea națională este foarte importantă in acest secol în care se trasează granițe și națiuni, iar mitul de origine devine un instrument foarte puternic în asigurarea coerenței noilor organisme statale. În spațiul românesc, nevoia de definire a unei esențe naționale devine cu atât mai stringentă după obținerea independenței. Europa trebuia să știe cine sunt românii, iar trecutul avea menirea de a asigura legitimarea prezentului. Discursul istoric nu era separat de cel politic și avea un scop clar: de a integra noul stat în spațiul de civilizație european, dupa cum declara chiar Kogălniceanu și nu numai. Dar emulația socială, politică și culturală a Europei va avea și efectul invers, și anume acela de îndepărtare față de normele europene și de încercare de construcție a unei identități originale.  

draco-tricolor-copyLatinismul jucase un rol important la 1848 și 1859, dar treptat românii se vor lăsa cuceriti de dacii care vor câștiga din ce în ce mai mulți susținători, dintre care poate unul dintre cei mai influenți a fost B.P. Hasdeu, care deși susținea originea daco-romană, i-a scos pe daci din conul de umbră de până atunci. Originea dacică era utilă pentru un stat tânăr care acum era independent și nu mai avea nevoie de imaginea romanilor ca făuritori de civilizație. Ba dimpotrivă, aceștia devin acum simbolurile imperialismului, expansionismului, spre deosebire de dacii care, mitizați și mistificați într-un singur popor unitar, cu o vechime și continuitate considerabile, sunt acum încărcați de o sumedenie de virtuți printre care mai ales spiritul liber și vitejia cu care se împotrivesc invadatorilor. Dacismul, glorificarea unui trecut îndepărtat despre care avem informații foarte disparate și contradictorii, are așadar un sens politic. Prezentul se justifică prin trecut și transpune acolo realitățile moderne. Dar dacismul însemna independență în acest secol de construcție națională. Nu este un discurs despre trecut, ci despre prezentul care încearcă să se justifice prin mitul strămoșului. Un strămoș simbolic.

Acest discurs servea foarte bine ideii de inlăturare a intereselor străine și de afirmare a propriilor deziderate naționale. Invocarea dacilor se dorea a fi și o întărire a argumentului continuității în teritoriu, precum și un contraargument la adresa tezelor imigraționiste. Un background dacic însemna rădăcini mai adânci, drepturi ancestrale asupra teritoriului, ceea ce teoria latinistă nu oferea. Totodată, dacismul servea și propagandei pentru unificarea celor trei regiuni, cu alte cuvinte, ar fi fost o reunificare a vechii Dacii, instrumentalizată drept patrie originară.

Dacism si romantism in identitatea nationala

Tot la un puternic nivel simbolic funcționa și teoria romantică referitoare la esenta popoarelor, care ar fi determinată de pământurile pe care se perindă, ceea ce a exacerbat și mai mult mitul întoarcerii la mărețele începuturi. Românii, la fel ca înaintașii lor daci, trebuiau să își recupereze glia. Mitul mobilizează, trezește pasiuni, de aceea dacii au devenit arhetipul eroic; dacismul avea sens pentru perspectivele politico-economice ale românilor, care nu ar fi făcut altceva decât să ducă mai departe gloria strămoșească. În vogă era în epocă și exaltarea primitivului, a bunului sălbatic, o idee reiterată de Herder, care susținea că un popor nu poate progresa decât nealterat de forme exterioare lui. O concepție pe care s-a mulat și dacismul, deși nu era singurul, galomania fiind cel mai apropiat exemplu. O viziune care privea poporul ca pe ceva unitar, organic, coerent și imuabil.

Apropierea între dacism și romantism a creat o serie de opoziții în discursul patriotic. Astfel, în vreme ce romanii reprezentau ceea ce era străin, civilizat, artificial, fortat și perisabil, dacii ajung să devină simbolul a ceea ce inseamnă autohton, primitiv, natural, organic, durabil. Descendența din asemenea strămoși, asociați cu toată pleiada de virtuți ale tradiției autohtone, a devenit o componentă fundamentală a “invenției” naționale. Pornind de la ideile romantismului legate de elogierea naturalului si spontanului, dacii ajung principalele simboluri ale reacțiunii în fața influențelor străine dăunătoare, dar și în fața defecțiunilor din ordinea socială. Încă o dată, mitul și simbolul istoric reprezintă un manifest politic despre identitate, statut internațional și condiții interne.  

Dacismul, prin toată emfaza lui asupra purității și virtuții unei comunități a cărei problematică este cu mult simplificată și manipulată pentru a se mula pe un scop politico-social (asa funcționează de regulă un mit de origine), a fost instrumentalizat în cadrul construcției așa-numitei esente naționale. Invocând unicitatea și originalitatea, dacismul s-a transformat în nucleul egocentrismului etnic, în jurul căruia gravita nou-născuta națiune română, care trebuia să se apere de intruziunile externe, cu alte cuvinte de romanii epocii moderne.

 Romantismul acesta al începuturilor se regasește din plin și în literatură, acolo unde nationalismul se manifestă prin diversele creații populare considerate originale. Așa cum literatura populară presupusă a fi necontaminată de ingerintele străine se dorea a fi tezaurul spiritului național, tot așa și temele și motivele dacice erau considerate constituentele majore ale etnicității care adăpostea individualitatea românească. Fundamente simbolice pentru realități foarte noi.

Dezvoltarea organică și naturală a unui popor, laitmotiv și la Eminescu, și la multi alții, este poate printre cele mai evidente elemente ideologice ale epocii natiunilor, ideea legăturii incontestabile între prezent și trecut, o legătură fabricată pentru a susține un program politic: al justificării prezenței pe scena istoriei a nou formatei națiuni. În sensul acesta, civilizația dacilor este mitul fondator care o justifică. Programul politic, vizibil mai ales în rândul conservatorilor, insista pe antipatia față de cei considerați ‘străini’, pe elogiul strămoșilor eroici și pe exaltarea aproape mistică a trecutului privit numai în lumini și fără umbre.

Autohtonismul dacic nu a scos componenta romană complet din ecuație, dar a limitat-o foarte mult. Națiunea în căutarea identității agăsit-o mai degrabă într-un element care părea mai familiar, la nivel emoțional cel putin. Romanii au fost importanți atâta vreme cât politica era orientată spre referenți externi, acum că se conturase statul, care trebuia să acționeze pentru sine, era necesar un simbol identitar autohton și indigen. Considerațiile istorice, investigația istorică șamd. nici nu mai au relevanță, pentru că suntem pe terenul transfigurării mitice a istoriei. Dacii sunt un mit fondator, prin intermediul lor se povestește despre geneza poporului român și se justifica existenta acestuia.    

Originile autohtone sunt cele mai valorizate în epoca modernă, indiferent de națiunea la care ne referim, se caută acel prim început. Rădăcinile contează mai mult în imaginarul colectiv decât orice idee de amestec etnic. Noile comunități se creează, se inventează, prin invocarea unei continuități mitice între ‘cei de atunci’ și ‘cei de acum’, prin invocarea unui act fondator. Astfel, Dacia a fost și ea înzestrată să reprezinte și sa prefigureze România modernă, care nu ar fi fost decât o refondare a unei realități geopolitice primoridale. Este ca un ritual magic prin care se rememorează un moment inițial, un personaj sau o civlizație, scoasă din istorie și supusă ideologizării.

Gral-col(r)conf univ dr ec Florin NAHORNIAC

Sfântul Nicolae nu lasă să se piardă nimic

Știindu-mă un credincios bun și adevărat care am construit trei biserici creștine am încercat aflându-mă într-un oraș din Egipt mi s-a furat portmoneul

Am îngenuncheat pentru rugăciune. Ceream Sfântului să facă o minune și să găsesc portmoneul.

Împreună cu sora mea, am plecat în Egipt. Am luat cu mine o iconiţă pliantă cu chipurile Mântuitorului, Maicii Domnului şi Sfântului Nicolae, În a doua zi a şederii noastre în Hurgad, după o plimbare prin oraş, coborând din autocar, fără să-mi dau seama am scăpat portmoneul. Am constatat că nu-l mai aveam abia în ziua următoare. Vă imaginaţi situaţia noastră, când mi-am dat seama că pe lângă o sumă neînsemnată de bani, în portmoneu mai era şi cheia de la seif, unde se păstrau toţi banii noştri.

Ne-am adresat la biroul de informaţii. Nimeni nu ne înţelegea. La ora trei am fixat o întâlnire cu agenta noastră de turism. Aşteptarea mi s-a părut lungă. Eu m-am întors la hotel şi am început să mă rog. Am îngenuncheat pentru rugăciune. Ceream Sfântului Nicolae  să facă o minune și să găsesc portmoneul.

La ora fixată ne-am întâlnit cu agenta noastră şi i-am povestit cele întâmplate. Ea ne-a liniştit, încredinţându-ne că dacă portmoneul s-a pierdut în autocarul nostru, el se va găsi negreşit. Agenta a sunat la sediul firmei şi ce mare ne-a fost bucuria când am aflat că portmoneul nostru se găsea acolo! Tot drumul până acolo nu încetam să-I mulţumim lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae. Dar cea mai mare bucurie a fost că am găsit iconiţa cu chipul Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei, căruia i-am promis că voi scrie despre această minune la ziar.

„Bucură-te Nicolae, mare făcător de minuni!”

Florin CRESTINUL

Cel mai mare viteaz al sfântului popor român: Sfântul Voievod Ştefan cel Mare și Sfânt

,,Minunat este Dumnezeu întru sfinţii lui, Dumnezeul lui Israel; Însuşi va da putere şi întărire poporului Său” (Psalmul LXVII, 36).

VIAŢA Marelui domnitor ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT

Marele Domnitor a Moldovei  STEFAN CEL MARE şi SFÂNT, voievodul de neam musatin, pentru taria credintei sale in Hristos, pentru multimea faptelor sale crestinesti, pentru maretia actelor sale de vitejie, de aparator al Bisericii stramosesti si al hotarelor patriei, poporul roman de pretutindeni i-a inaltat in adancul constiintei sale un altar de preamarire cuvenita, un monument mai trainic decat orice granit 1. Prin acest monument nepieritor, inchegata din virtutile stralucitului voievod, acesta este ridicat in cinstire si preaslavire, este privit asemenea sfintilor si asezat in randurile binecredinciosilor aparatori ai Bisericii si ocrotitori ai dreptei credinte. Peste ani si veacuri el a fost si este in constiinta poporului asemeni Sfantului Imparat Constantin cel Mare, asemeni lui Justinian cel Mare.

Prin actul solemn al canonizarii sale oficiale, Sfantul si indreptatorul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane pronunta recunoasterea si marturisirea soborniceasca a faptului de constiinta istorica si crestina ca poporul nostru a pastrat neintrerupt vreme de cinci secole candela aprinsa la Putna, locul odihnei vesnice intru slava a marelui Stefan, i-a pastrat chipul – icoana, intr-o lumina limpede si in toata stralucirea ei: ,,Un om minunat, un sfant cum nu mai poate rasari altul, izvorul a toata vitejia, fantana tuturor dreptatilor, marea bunatatilor. Sfantul Stefan cel Mare este si ramane in istoria noastra simbolul voievodului crestin, neinfricatul aparator al credintei ortodoxe si al patriei sale, straja darza in fata dusmanilor care amenintau sau cotropeau tara pustiind dintr-o zare sau alta, ,,sfant si imparat al romanimii, al tuturor celor care ,,cumineca” in aceasta limba 3, limba in care poporul nostru vreme de doua milenii s-a bucurat, a plans si s-a rugat.

stefan-cel-mare-si-sfant-1  In chipul marelui voievod Slefan al Moldovei, neamul nostru din toate hotarele sale stravechi si-a recunoscut cea mai inalta intrupare a propriilor insusiri si nazuinte, proiectandu-le pe fundalul crestin si inca de atunci intr-un orizont ecumenic. S-ar cuveni astfel ca insasi constiinta europeana sa recunoasca meritul sau deosebit in apararea crestinatatii la portile Orientului. A purtat un lung sir de razboaie sub stindardul unei singure lupte, lupta pentru ,,Lege”, in inteles spiritual, aparandu-si neamul impotriva veleitatilor eterodoxe din jur 4, impotriva semilunei care primejduia intregul continent. Pentru acest lucru se cuvine, acum si mereu, sa luam aminte la indemnurile acelor strabuni care in scrierile lor subliniau adanca povata a cugetului, de a vedea in virtutile de lupta rabdare si sfintenie, prin care a stralucit Voievodul Stefan cel Mare, ,,pilda de indreptare si sfintenie, de indreptare celor vii„, noua tuturor celor de astazi si celor ce ne vor urma.

Minunat este Dumnezeu intru sfintii Lui!

Preaslavitul Stefan Voda al Moldovei s-a nascut din binecredinciosii crestini Bogdan Voda, fiul lui Alexandru cel Bun, din neamul Musatinilor, si din Doamna Oltea  Maria, din neamul Basarabilor 7, care dupa uciderea miseleasca a sotului sau la Reuseni a imbracat haine cernite, rugandu-se neincetat lui Dumnezeu pentru fericita odihna in imparatia cerurilor a dreptcredinciosului voievod si pentru ca Atotputernicul sa-si reverse harul si ocrotirea Sa asupra fiului Stefan.    

Ca vrednic vlastar domnesc, Stefan a primit o temeinica educatie in spiritul cuvenit, cel al credintei strabune, al respectului datinilor si randuielilor neamului si a fost instruit in manuirea armelor epocii. Facea parte din spita acelor ,,fericite odrasle” musatine si basarabe, a avut asadar ,,radacini sfinte”, dar a avut parte si de educatori buni, invatand ,,Legea” de la acestia; nu doar a primit-o, ci s-a intemeiat in ea, ,,cu incredere si incredintat fiind de al ei folos, au tinut-o”. Traditia spune ca viitorul voievod al Moldovei mergea inca de tanar la cuviosul David Daniil Sihastru. Unele izvoare spun ca erau rude mai indepartate, fapt ce ar explica si increderea pe care o avea Stefan in Sfantul Cuvios Daniil, de la care primise deopotriva invatatura aleasa si cea mai inteleapta sfatuire duhovniceasca. Mai presus de toate, insa, i-a fost aratata drept pilda virtutea virtutilor, frica de Dumnezeu, cea care l-a calauzit de-a lungul intregii vieti, pana in cea din urma clipa. Dupa noaptea de groaza de la Reuseni, ramas orfan de domnescul sau parinte, inspaimantat si neajutorat a mers la pustnicul Daniil, singurul in stare sa-i dea imbarbatare si povata inteleapta, credinta tare in Dumnezeu si nadejde in zile mai bune. Dupa un rastimp de pribegie peste hotarele Moldovei, la timpul cuvenit, cu ajutorul lui Dumnezeu a revenit in mosia stramoseasca, iar dupa doua confruntari de arme ocupa tronul domnesc de la Suceava in anul 1457. In drum spre cetatea de scaun, trecerea pe la Borzestii copilariei sale i-a putut insufla puteri sufletesti, nadejdi noi si hotarare nestramutata in slujirea tarii si a credintei strabune. Inteleptul mitropolit de atunci al Moldovei, Teoctist, l-a miruit in numele Celui Atotputernic, in fata norodului, ,,la Direptate, pe Siret”. Toti cei ce se aflau de fata, inalti sfetnici, clerici, targoveti si oameni de rand, au strigat intr-un glas: ,,Intru multi ani de la Dumnezeu sa domnesti, Maria Ta!. Cu adevarat, indelungati si binecuvantati ani, aproape jumatate de veac a carmuit cu intelepciune, dar si cu jertfe.

                                        Minunat este Dumnezeu intru sfintii Lui!

In indelungata si rodnica sa domnie, Stefan cel Mare dovedeste o iscusinta pe masura destinului sau de ,,ales al Domnului”. Pe de o parte respecta cu sfintenie trecutul, cu izbanzile, cu durerile si invatamintele lui, pe de alta parte are deschidere spre lumea si gandirea timpului sau, adopta principii noi de domnie, stiind ca nu era de-ajuns sfatul boierilor, ca sprijinul sau temeinic era multimea oamenilor de rand, cei care se dovedeau bravi osteni in ceasurile de grea cumpana pentru tara. Chezasie in toate nu putea fi insa decat credinta fara clintire in Dumnezeu si datoria sa de slujire a neamului.    

Evlaviosul domn Stefan era un chibzuit pastrator de datini si un zelos ctitor de tara. S-a jertfit deopotriva pentru Biserica strabuna si pentru apararea gliei intre hotarele mostenite. Pentru toate, inca in viata fiind, obstea crestineasca din Moldova, cronicarii timpului, i-au asezat cu smerenie si recunostinta pe frunte nimbul sfinteniei desavarsindu-i gloria in apusul vietii.      

Nu numai pentru tara Moldovei, dar pentru intreg Sud-Estul european, cea de-a doua jumatate a secolului al XV-lea, cand a carmuit cu neostenita destoinicie acest ales al lui Dumnezeu, era o perioada de istorie zbuciumata, cu involburari amenintatoare. Cu patru ani inainte de urcarea lui Stefan cel Mare pe tronul Moldovei, in 1453, cucerirea Constantinopolului de catre musulmani constituia un moment istoric crucial, o lovitura fatala in inima Crestinatatii si o primejdie ce nu putea lasa ragaz de gandire sau odihna celui randuit de Dumnezeu sa vegheze cu sfanta cruce intr-o mana si cu sabia in cealalta, aici, la ,,poarta Crestinatatii”.

 La inceputul domniei binecredinciosului Stefan Voievod, Tarile Romane, Moldova cu deosebire, reprezentau un punct de reazim si de intarire a Ortodoxiei. Domnitorul moldovean oferea ajutoare substantiale si multiple Athosului si intregului Rasarit crestin. Istoria mentioneaza in amanunt relatiile sale binefacatoare cu Ohrida, cu Sarbii si cu Kievul, cu Moscova si cu dreptmaritorii crestini din Pocutia.

   Sprijinit de mitropolitii Moldovei Teoctist si Gheorghe ,,cel batran”, de episcopii locului, de clerici si de intregul popor, Stefan cel Mare a depus mari stradanii pentru a pastra si a duce mai departe mostenirea primita, sub raport religios, spiritual, cultural, artistic, dar si in domeniul politic. Este mostenirea autohtona, dar si mostenirea de inalta spiritualitate a Bizantului, putand spune aslfel ca prin virtutile si harul Sfantului Voievod Stefan cel Mare al Moldovei se prefigurau cu vigoare neindoielnica trasaturile fundamentele ce au determinat acel grandios ,,Bizant dupa Bizant”.

Minunat este Dumnezeu intru sfintii Lui!

Inca din primii ani ai domniei lui Stefan cel Mare primejdiile de la hotarele tarii erau amenintatoare. Dupa caderea Constantinopolului ostile turcesti se apropiau de malurile Dunarii, cautand sa deschida drum Semilunei catre largul Europei, ravnind spre orasele Italiei si ale Frantei, spre burgurile de pe Rin si spre zidurile Vienei. Prin pozitia sa geografica, Moldova se vedea confruntata inaintea oricarei alte tari europene cu primejdia otomana. In chip firesc, nu numai pamantul tarii era amenintat, dar si credinta noastra crestina, Sfanta Biserica a neamului. Binecuvantarea lui Dumnezeu s-a intrupat in chipul acestui voievod, plin de credinta si virtute, plin de barbatie si avand puterea de a-si imbarbata ostenii. El s-a dovedit crestin desavarsit 15, un mare domnitor si stralucit conducator de osti, nebiruit protector al dumnezeiescului asezamant care este Biserica neamului. Aparandu-si tara impotriva turcilor, luptand pentru neatarnarea Moldovei, el apara Biserica stramoseasca si insasi credinta ortodoxa.

  Faptul ca Stefan Voda a purtat atat de numeroase razboaie, departe de a insemna o invinuire, a reprezentat meritul nepretuit si virtutea sa, pentru ca toate bataliile purtale au insemnat tot atatea indatoriri de aparare, de fiecare data trebuind sa raspunda agresiunilor, invaziilor, planurilor ucigase de cotropire si pustiire. Chiar si conflictele cu domnitorii munteni erau determinate de prezenta si actiunea turcilor invadatori, impotriva acestora domnitorul moldovean dorind sa stabileasca alianta intre frati, stiind ca o alianta a celor doua state romanesti ar fi constituit o puternica opozitie in fata dusmanului comun.  

Voievodul Moldovei, in vinele caruia curgea sange musatin si basarab, a dovedit in fiecare gest si in fiecare din actiunile sale iubirea de neam si cinstirea strabunilor. Slujirea Sfintei Biserici, alaturi de cei chemati sa o savarseasca in sfintele altare, alaturi de osteni si de poporul intreg, era un scop fundamental, era o ratiune a existentei sale. Nenumarate documente ale cancelariei domnesti stau marturie peste veacuri: ,,Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tarii Moldovei, care arzand de dumnezeiasca credinta si iubire al cuvantului lui Dumnezeu fiind … este mentiunea care adevereste ctitorirea scrierii unui torn in anul 1475, scriere care cuprinde Cuvintele pustnicesti ale Avvei Dororei. In 1479, inaltand ziduri puternice de aparare la Cetalea Alba, gandul ctitorului este daruit lui Dumnezeu: ,,In zilele binecinstitorului si de Hristos iubitorului si de Dumnezeu daruitului si de toala lauda vrednicul Io Stefan voievod …, a inceput si sfarsit acest zid„. In pisania bisericii mari din Manastirea Neamtu, din 1497, citim: „Doamne Hristoase, primeste biserica aceasta, pe care am zidit-o cu ajutorul Tau, intru slava si cinstea Sfintei si slavitei Tale Inaltari de la pamant la cer; si Tu, Stapane, acopera-ne cu mila Ta de acum si pana in veac. Io Stefan Voievod …. Insemnarea de pe celebrul Tetraevanghel din 1502 glasuieste: ,,Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn Tarii Moldovei … si iubitor al cuvintelor lui Hristos, pentru a Carui dragoste a tanjit si cu ravna a dat de s-a scris acest Tetraevanghel si l-a ferecat si l-a daruit intru ruga sa siesi … la Sfantul Munte …„.

                                     Minunat este Dumnezeu intru Sfintii Lui!

Intr-o pagina de antologie a panegiricului ortodox romanesc citim: ,,Dar pentru acea ravna pe care o avea Stefan Voda spre intarirea Legii, ce vom zice ? Ca nu da somn ochilor sai, nici genelor sale dormitare. Aceasta gandea, aceasta judeca, catre aceasta se nevoia, ca Biserica lui Hristos sa se mareasca si sa se lateasca … Insa ce ne trebuie atatea cuvinte, ca si cand ar fi vreo indoiala asupra credintei lui, cu care s-au adapat din curatele si neamestecatele izvoare a pravoslavnicei Biserici din copilaria lui ? Si nici eresurile cele inselatoare, nici focul varstei tineresti n-au putut-o sminti, ci au ramas intarit pe piatra care este Hristos pe a Carui cruce de-a pururea imbratisata, la pieptul lui tinand, viata sa Lui au inchinat-o, nadejde neincetata printr-insul la Parintele veacurilor avand, prin Care pe toti vrajmasii sai au biruit, au infrant, au surpat.

Stefan cel Mare cunostea si traia profund invatatura noastra crestina. A dovedit ca intelegea profund insemnatatea faptei crestine. Credinta fara fapte este ,,ca un trup fara suflet, iar el, stiind insemnatatea faptei, ,,cu dorirea era pentru fapte si cu nevointa era ca sa le savarseasca. Si cu cat mantuirea sufleteasca ii era dorita, cu atata silinta lui era aprinsa si de-a pururea cauta orice loc, orice vreme i s-ar intampla indemana sa n-o lase in desert sa treaca„. El stia, crestineste chibzuind, ca ,,faptele credintei” sunt mai mari decat faptele lumesti. Dar daca Stefan voievod ar fi judecat si apreciat in istorie ,,numai pentru faptele lui cele lumesti, putina este lauda care curand trecand in intunericul uitarii se pierde. Dar cu atata marirea lui mai vesnica este si mai luminata, cu cat nu dintru a lumii, ci din plinirea poruncilor lui Hristos, Imparatul veacurilor au agonisit-o; asadar, ,,toate faptele lui Stefan Voda, ori despre care parte se vor cauta, sunt minunate toate darurile lui covarsitoare”. La curtea voievodului, ,,dreptatea pe scaun imparatea, si nu ea lui, ci ei supus si slujitor era si asemenea ravnea sa fie in intreaga tara. Se stie cat este de greu ca stapanitorii sa fie drepti, dar tocmai pentru ca este atat de greu, cu atat sunt mai de lauda cand sunt drepti. ,,Dar noi, pentru Stefan Voda ce vom zice atuncea cand il stim drept judecator si dreptatea lui Dumnezeu cel nemuritor laudata ? Un stapanitor stramb faca toate faptele celelalte ale legii, sa umple lumea de milostenii, acelea nu numai ca nu-i folosesc, inca intru pomenirea uraciunii raman si pe toate bunatatile lor lacramile si suspinurile celor asupriti le sterg …, dupa cum si singura dreptatea pe toate celelalte pacate le sterge si curat inaintea lui Dumnezeu il pune.

Stefan Voda cel Sfant dovedea ca stie sa biruiasca mandria, dar din taria fiintei sale pe vrajmasi sfarama. Pe de alta parte, el stia ca nu sabiei, ci rugii, nu taberei, ci Bisericii se cuvine a-si pleca cugetul. ,,Cine ar putea crede de nu asa s-ar fi intamplat, ca o tara mica ca Moldova ar fi putut birui acea imparatie care peste multe scaune rasturnate puterea sa au intarit ? Nu se poate asemana biruinta aceasta cu cele mai stralucile izbanzi a norodului lui Dumnezeu ?… Nu se vede ca lumina zilei bunatatea celui ce s-au invrednicit ajutorului de Sus ?

 Plina de semnificatie duhovniceasca este ruga Sfantului Stefan cel Mare infatisata pe steagul biruintelor sale cu chipul Marelui Mucenic Gheorghe „purtatorul de biruinta” ucigand balaurul cel cu multe capete. ,,O, rabdatorule de patimi si purtatorule de biruinta, Mare Mucenic Gheorghe, care in nevoi si nenorociri esti grabnic aparator si ajutator si celor necajiti bucurie nespusa, primeste de la noi si aceasta rugaciune a smeritului robului Tau, domnul Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tarii Moldovei …„.

Minunat este Dumnezeu intru Sfintii Lui!

Toata straduinta si tot rodul gandurilor si lucrarilor sale, Voievodul Stefan lui Dumnezeu le inchina. ,,Patruzeci si patru de manastiri si biserici au ridicat in Moldova„. Unii dintre vrednicii ierarhi ai Bisericii noastre  au subliniat faptul ca „rugaciunile inaltate catre Dumnezeu de catre slujitorii Altarului in aceste sfinte biserici, precum si sfanta jertfa ce s-au adus in acel lung timp pentru sufletul fericitului lor ctitor, negresit i-au castigat iertarea pacatelor. In aceasta credinta a impodobit el pamantul tarii cu biserici si credinta lui l-a mantuit„.

 Alaturi de vitejia bratului si inlelepciunea hotararilor, totdeauna l-a impodobit cugetul dreptatii, bunatatea si smerenia. Viata sa niciodata nu si-a curatat-o. Cu sabia in mana insasi moartea infrunta. Cu picioarele sale pururea pe piatra ,,ajutorului de Sus statea”. Dupa orice lupta, ,,indata alerga cu mainile intinse la Altarul lui Dumnezeu, Ingenunchia si striga din adancul inimii: ,,Tu ai biruit, Doamne, a Ta este biruinta … Viteazul acesta este mai puternic cu rugaciunea pe buzele sale„. Chiar si in vremea infrangerii de la Razboieni, tot la Dumnezeu a alergat, „la acel loc necalcat de urme omenesti …, catre acel sihastru (Daniil) Stefan a nazuit si plecand armele patrahilului, din codri cauta si aducea biruinte in tabere, cu lacrimile pe obraz zicand: Parinte, roaga sa biruim! si sa se cunoasca faptul ca biruintele nu sunt ale oamenilor, ci ale lui Dumnezeu„. Stefan Voda „bun domn si adevarat crestin prin fapta s-a aratat. Tara a usurat-o, obiceiurile bune a intarit si dreapta credinta a pazit„. Voievodul Stefan cel Mare si Sfant cu vitejie tara a aparat, cu intelepciune a chivernisit-o si ,,cat a trait volnicia si fericirea poporului a inflorit si toate lucrarile lui cu credinta lui Hristos le-a pecetluit„.

Minunat este Dumnezeu intru Sfintii Lui!

La Manastirea Putna se pastreaza cu cea mai mare evlavie cateva sfinte vestigii: o cruce cu miner si tripticul Deisis. trei sfinte icoane pentru rugaciuni staruitoare de implorare a ajutorului dumnezeiesc, sfinte obiecte liturgice pe care le purta oricand in calatorie, prin tara si la hotare, pe campurile de lupta, fara a se desparti vreodata de ele, Voievodul Stefan al Moldovei.    

Cronicile si traditia arata cum din vreme in vreme Stefan Voda pleca de la Suceava la Putna sau la alte ctitorii, insotit de putini curteni si ramanea catva timp, ori numai in trecere, se ruga in taina, sau participa la slujbe de zi si de noapte cu obstea sfantului locas. Postea in timpul campaniilor si al bataliilor, cerand curtenilor, sfetnicilor si oastei sa faca la fel … Cu adanca evlavie si infricosare se impartasea cu preacinstitele si de viata facatoarele Sfinte Taine. Era milostiv si indelung sfatuitor, ,,la neputintele noastre ajutand, slabiciunea noastre ridicand, cu durere de maica pe acela mustra, pe acesta mangaia, pe unii incalzea, pe altii ii hranea28. Cunostea puterea si binefacerile smereniei: ,,Biruitor l-ati vazut, dar mandru niciodata, atunci cand calca cerbicia vrajmasului era plin de smerenie„, plecandu-se spre cel neajutorat si nedreptatit „ca o apa limpede si rece pre cei topiti de arsitele lipsei racorea„.   

Faptele sale l-au aratat pe Sfantul Voievod Stefan cel Mare ca era pe deplin constient de rolul sau de aparator al crestinatatii in Moldova si departe, dincolo de hotare. Aceasta se citeste cu cea mai mare limpezime din Scrisoarea pe care o adresa in 1475 ianuarie 25, catre principii crestini ai Europei, dupa biruinta dobandita impotriva turcilor la Podu-Inalt langa Vaslui. In aceasta epistola isi marturiseste credinta si faptele, dragostea profunda intru Hristos, solicitand ajutoare pentru confruntarile viitoare, in slujba crestinatatii. ,,Noi, Stefan Voievod, va spun ca necredinciosul imparat al turcilor a fost de multa vreme si este inca pierzatorul intregii crestinatali si in fiecare zi se gandeste cum ar putea sa supuie si sa nimiceasca toata crestinatatea … Susnumitul a trimis in tara noastra si impotriva noastra o mare ostire … Auzind si vazand noi acestea, am luat sabia in mana si cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic am mers impotriva dusmanilor crestinatatii, i-am biruit si i-am calcat in picioare. Pentru care lucru, laudat fie Domnul Dumnezeul nostru. Tara noastra este poarta crestinatatii pe care Dumnezeu a ferit-o pana acum. Dar daca aceasta poarta, care este tara noastra, va fi pierduta, Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva atunci toata crestinatatea va fi in mare primejdie … Noi, din partea noastra, fagaduim pe credinta noastra crestineasca si cu juramantul domniei noastre ca vom sta in picioare si ne vom lupta pana la moarte pentru legea crestineasca, noi cu capul nostru.

Va urma

 Gral-col(r)conf univ dr Mihai Florin NAHORNIAC

Cum sărbătoreau voievozii valahi Naşterea Domnului. Prăznuirea Crăciunului la Curtea Brâncovenilor

Cronicarii noştri, istoricii străini şi călătorii vremii care au trecut prin Ţările Române au descris uneori amănunţit ceremonialele care se desfăşurau la Curţile domnitorilor români. Informaţiile lor ne oferă posibilitatea reconstituirii credibile şi a modului în care petreceau Crăciunul, de pildă, Brâncovenii. Multe obiceiuri şi tradiţii împământenite, altele importate de pe la Curţile bizantine s-au păstrat şi în timpul Voievodului martir, iar unele chiar şi în perioada modernă.

În scrierile lui Paul de Alep, secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, care a trecut prin Ţările Române pe vremea voievozilor Matei Basarab şi Vasile Lupu, se păstrează o descriere a Crăciunului, când cetele de urători ajungeau la Vodă după ce, dimpreună cu preoţi, citeţi şi corişti, purtând icoane, îi vizitaseră pe boieri şi pe protopop, „cântând Naşterea lui Christos“ şi „fiecare om săruta icoana şi lă dădea ceva“. Urmau apoi „toboşarii, lăutarii, flautiştii şi fluieraşii“. Asemenea alaiuri au ajuns, cu siguranţă, şi la Curtea Brâncovenilor. Obiceiul exista şi la sfârşitul secolului al XIX-lea, când în Ajun corul Mitropoliei, cel de la „Domniţa Bălaşa“ şi cel al Operei Teatrului Naţional făceau, la ora 20:00, primul popas la Palatul Regal. Colindătorii erau primiţi de Familia Regală cu uşile larg deschise şi cu mesele încărcate cu covrigi, mere, nuci poleite, portocale, ceai şi prăjituri. De aici porneau spre reşedinţa mitropolitului.

Voievodul la slujbă

Un alt obicei de Crăciun, descris într-o condică de la 1752, de pe vremea lui Grigore Vodă Calimache, de către logofătul Gheorgache, se desfăşura, cu mare probabilitate, şi pe vremea lui Brâncoveanu. Iată cum este descris: „În dimineaţa  zilei de Ajun, Domnul ese din lăuntru de la casa ce se cheamă Mabei şi vine în Spătărie şi şade în domnescul scaun. Şi vrând ca să iasă la biserică, acel ce este vel spătar (dregătorul care purta la ceremonii spada şi buzduganul domnesc), închinge sabia cea împărătească peste umăr şi ia buzduganul în mâna dreaptă, ţinându-l rezemat pe umărul său; şi cel ce este vistier mare, ţinând în mâna sa cuca (căciulă înaltă împodobită cu pene de struţ) o pune în capul lui vel spătar. Apoi sculându-se Domnul din scaun, cu toată parataxis (orânduiala boierimii sale) merg la biserică. Aici, domnul, este întâmpinat de Mitropolitul Ţării, episcopi şi boierime care-l primesc cu smerită plecăciune. Ajuns în mijlocul bisericii, Domnul se închină către icoana Mântuitorului Hristos şi către icoana Precistei apoi către uşile împărăteşti după care se sue în strana domnească. După ce fiecare şi-a ocupat locul şi liniştea domneşte în sfântul locaş, soborul de preoţi în frunte cu Mitropolitul încep a înălţa rugi către Dumnezeu Atotputernic. După ce toţi s-au miruit şi au luat anaforă, Domnul părăsind biserica se îndreaptă către Spătărie. La uşa bisericii el este întâmpinat de căpitanul de vânători şi vânatul lor : cerbi, ciute, capre, râmători sălbateci, iepuri şi alte păsări ce pot vâna. Ajuns la spătărie, Domnul îşi ocupă tronul, iar curtea întreagă şi înaltele feţe bisericeşti vin de i se închină. După tropar, Mitropolitul, Domnul, beizadelele, Episcopii şi toţi boierii se ridică în Picioare, şi preotul ce a slujit Liturghia dă icoana în mâna mitropolitului şi sărutând-o o dă Domnului spre sărutare. Îndată se slobod tunuri şi începe meterhaneaua (muzică turcească)“.

Masa de Crăciun

Din însemnările secretarului Curţii lui Brâncoveanu, italianul Anton Maria del Chiaro, înţelegem, de pildă, cum decurgea ceremonialul mesei de Paşti şi de Sfântul Vasile la Curtea Voievodului, ceremonial asemănător cu cel din ziua Crăciunului. Aflăm astfel că dacă unul dintre comeseni strănuta la masă, i se dădea un pahar cu vin şi i se făceau daruri în ţesături de postav sau atlas. La încheierea ospăţului, se aducea o plăcintă mare în care se aflau 50 de galbeni, dar şi răvaşe amuzante. Istoricul Aurelian Sacerdoţeanu prezenta cu ceva decenii în urmă într-o conferinţă radiofonică atmosfera şi obiceiurile Crăciunului la Curtea Domnească, menţionând că „Vodă distribuia veşminte de onoare la copiii clerului şi la egumenii mănăstirilor domneşti. Pentru restul clerului, călugări şi săraci, se punea o masă întinsă separată şi li se dădeau bani de argint înveliţi în basmale“.

 Spre deosebire de grecii din Istanbul, care mâncau la mese rotunde, oaspeţii Brâncovenilor stăteau pe bănci şi se ospătau la mese lungi, ca în trapezele călugărilor, acoperite cu pânzeturi, „după obiceiul ţării“, din in fin ţesut. Fiecare se servea de un şervet cu flori din fir, tipsii de argint, cositor şi aramă, pahare, linguri, cuţite şi furculiţe, solniţe, toate din argint, ibrice şi sfeşnice, „inventar de ceremonie“, care se regăseşte şi în foile de zestre ale copiilor lui Constantin Brâncoveanu.

Domnul acorda o atenţie deosebită meniului. De aceea avea angajat un bucătar neamţ.

Cartea de bucate a stolnicului Constantin Cantacuzino, de la începutul secolului al XVIII-lea, „mare ordonator al meselor de la Curtea Domnească din Bucureşti vreme de 40 de ani, maestru de ceremonii şi prinţ al gastronomilor români din toate timpurile“, unchiul marelui Domn martir, vorbeşte şi ea despre ceea ce se consuma în marile sărbători la Curtea Brâncovenilor: peşte, legume, carne de viţel, oaie, iepuri, vânat, salate, vutci (lichioruri), vinuri, dulceţuri etc., plăcut preparate şi elegant prezentate. Florentinul Del Chiaro vorbeşte despre coşurile cu cozonaci, care încheiau ospăţul de Crăciun. Alimentele locale erau prepara-te cu condimente, fructe exotice, cu zahăr de Veneţia, ulei de măsline, etc. La masă se servea cafea, vinuri locale dar şi aduse din Orient şi Occident, după cum indică registrele vamale ale vremii.

Obiceiuri locale

În 1691, Hrisant ieromonahul, Patriarhul de mai târziu al Ierusalimului, traducea la cererea marelui stolnic Constantin Cantacuzino „Deofficiis“. Un amplu eseu al istoricului şi scriitorului bizantin Pseudo-Codinos, din secolul al XV-lea, care cuprindea rânduiala exactă a unor ceremonii de la curtea bizantinilor. Opera urma să constituie un îndreptar de reguli imperiale de protocol, practicate şi la Curtea domnească din Muntenia. De pildă, de la Bizanţ s-a luat obiceiul, păstrat şi în vremea lui Constantin Brâncoveanu, de a se cânta la Crăciun, şi la celelalte praznice importante, imnurile religioase ale sărbătorii. La Curtea din Ţara Românească, la ospăţ era prezentă însă şi icoana cu candelă aprinsă în sala de masă, cântările bisericeşti fiind acompaniate şi de lăutele ţiganilor. Tot ca obicei local, menţionăm sărutarea de către boieri, în semn de respect şi supunere, a mâinii domnitorului şi a doamnei de către jupânese. Tot ca tradiţie a pământului, se toasta la ridicarea fiecărui pahar, iar masa se încheia prin unirea mesenilor într-un joc cu zicături şi glume…

  Florin CREȘTINUL

Stare de URGENȚĂ: Franța vrea să suspende Convenția Drepturilor Omului

Franța a avizat Consiliul Europei că măsurile ce decurg din starea de urgență instituită după atacurile teroriste de pe 13 noiembrie ar putea implica suspendarea respectării Convenției Europene a Drepturilor Omului, autoritățile de la Paris invocând chiar o prevedere din această convenție ce permite întreruperea aplicării ei în anumite circumstanțe excepționale.

,,Contextul internațional și informațiile furnizate de serviciile secrete arată că amenințarea teroristă în Franța va avea un caracter durabil”, se arată într-o notă transmisă de guvernul francez secretariatului general al Consiliului Europei.

Această notă face referire la articolul 15 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce menționează posibilitatea unei derogări excepționale privind aplicarea ei în caz de război sau de alt pericol public ce amenință existența unei națiuni, conform Agerpres.

Totuși, această excepție nu privește și articolele 2, 3, 4 și 7, ce se referă la dreptul la viață, interzicerea torturii, munca forțată sau condamnarea penală atunci când nu există bază legală pentru sancționarea unei infracțiuni.

În cazul unor eventuale plângeri ulterioare unei decizii efective de suspendare a aplicării Convenției, Tribunalul pentru Drepturile Omului de la Strasbourg va trebui să se pronunțe de la caz la caz dacă este vorba despre o încălcare a drepturilor omului ce poate fi sancționată de cele patru articole sus-menționate.

Franța a mai invocat o dată articolul 15 din Convenție în anul 1984, în timpul tulburărilor din Noua Caledonie, unde o mișcare de secesiune a încercat să obțină independența acestui arhipelag din Oceanul Pacific.

Col(r)dr farm Silvia ANDREI

Conferinţa de la Yalta şi zonele de influenţă, între legendă şi realitate

Între multele legende privind istoria contemporană se numără şi cea privind Conferinţa de la Yalta, unde Stalin, Churchill şi Roosevelt şi-ar fi stabilit zonele de influenţă de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Guvernul instalat în România la 6 martie 1945 ar fi fost expresia acestei înţelegeri.      Pe de altă parte, s-a lansat ideea că regele Mihai ar fi fost supus unor puternice presiuni şi ameninţări din partea lui A.I. Vîşinski, care ar fi bătut cu pumnul în masă şi ar fi declarat: „Yalta sunt eu !”  Aceste legende au fost promovate prin cărţi şi studii, articole de presă, emisiuni de radio şi tv etc.

Una dintre cele mai mediatizate cărţi a fost Yalta şi crucificarea României publicată de Nicolae Baciu la Roma, în 1983, în limba română, tradusă apoi în engleză şi franceză.        Despre declaraţia lui Vîşinski s-au publicat mai multe cărţi, bazate pe discuţiile cu regele Mihai după abdicarea sa în 1947. Între acestea: Arthur Gould Lee, Crown against sickl. The story of King Michael of Rumania, publicată în 1950, tradusă apoi în română şi publicată la Bucureşti în 1992 cu titlul Coroana contra Secera şi ciocanul. Povestea regelui Mihai al României; Nicolette Franck, La Roumanie dans l’engrenaje, apărută la Paris/Bruxelles în 1977tradusă apoi şi difuzată în 1992 în România cu titlul O înfrângere în victorie. Cum a devenit România din Regat, Republică Populară (1944-1947); Philippe Vigué Desplaces, Le Régne Inachevé. Conversation avec Sa Majesté le Roi Michael 1- er de Roumanie, tradusă şi difuzată în România începând cu anul 1995, cu titlul Mihai al României. O domie întreruptă; Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României,apărută în 1991.    Ministrul de externe Constantin Vişoianu susţine aceleaşi legende în cartea sa intitulatăMisiunile mele. Culegere de documente, ediţie îngrijită de George G. Potra, Nicolae Dinu (coordonatori), publicată în 1997.

 Documentele contrazic ambele legende, demonstrând că realitatea este mult mai complicată şi nu poate fi redusă la formule precum „crucificarea României”, sau „Yalta sunt eu”, lansate ca urmare a unor analize superficiale, a dorinţei de publicitate sau pentru a acoperi cedări politice cu consecinţe grave pentru poporul român.      

Împărţirea Europei în sfere de influenţă nu a început şi nu s-a sfârşit la Yalta. Documentele arată că discuţiile pe această temă au demarat în 1941, când cel de-al Doilea Război Mondial era în plină desfăşurare, şi s-au încheiat prin semnarea tratatelor de pace în 1947.   În decembrie 1941 a avut loc o primă discuţie, la Moscova, între liderul sovietic Iosif Visarionovici Stalin şi ministrul de externe al Marii Britanii, Anthony Eden, privind organizarea Europei după război.    Cu acel prilej, Stalin şi-a exprimat dorinţa ca Uniunea Sovietică să dispună de un „brâu de securitate”, format din state cu regimuri „prietene”, care să nu mai permită ca de pe teritoriul lor să se declanşeze un război din partea Germaniei contra URSS. În acest „brâu de securitate” urma să fie inclusă şi România  Peste puţin timp, atât Foreign Office-ul, cât Departamentul de Stat s-au declarat de acord cu solicitarea lui Stalin.      O primă înţelegere a fost realizată la întâlnirea miniştrilor de externe ai URSS, Marii Britanii şi SUA, desfăşurată la Moscova în zilele de 19-30 octombrie 1943, când s-a constituit Comisia Consultativă Europeană, care avea la bază hotărârea celor trei state potrivit căreia „vor acţiona împreună în toate problemele privitoare la capitularea şi dezarmarea inamicului”.  

  Un eveniment esenţial a fost Conferinţa de la Teheran din 28 noiembrie – 1 decembrie 1943, la care I. V. Stalin, F. D. Roosevelt şi W. Churchill au decis „să conlucreze atât în timpul războiului, cât şi în perioada de pace care va urma”.      Cu acel prilej, preşedintele SUA şi primul ministru al Marii Britanii au acceptat propunerea lui I.V. Stalin ca în statele aflate la graniţa Uniunii Sovietice să nu mai existe guverne ostile acesteia.

yalta_conference_1945-700x357 

Concepţia lui I.V. Stalin era următoarea: „Acest război nu se poartă ca războaiele trecutului; cine ocupă un teritoriu îşi impune, de asemenea, propriul sistem social. Toţi îşi impun propriul sistem câtă vreme armata lor are puterea s-o facă. Nici nu poate fi altfel”.       Forma sintetică a celor convenite de comun acord a aparţinut premierului britanic, cu prilejul vizitei sale la Moscova în octombrie 1944. În memoriile sale, W.Churchill a descris maniera în care s-a adresat lui Stalin: „Momentul era propice pentru treburi, aşa că am spus: <Hai să rezolvăm problemele noastre în legătură cu Balcanii. Avem acolo interese, misiuni, agenţi. Să nu ajungem la scopuri contrarii în chestiuni minore. Cât priveşte Britania, v-ar conveni să aveţi o predominare de nouăzeci la sută în România, noi să avem nouăzeci la sută de spus în Grecia şi să mergem cu cincizeci şi cincizeci în Iugoslavia?” Evident, lui Stalin i-a plăcut propunerea, drept care „a luat creionul lui albastru şi a făcut un semn aprobator”.  

Aşadar, în privinţa României „cărţile erau făcute” din octombrie 1944, astfel că la Conferinţa de la Yalta (4 – 11 februarie 1945) cei trei – Stalin, Roosevelt şi Churchll – nu au discutat despre ţara noastră, al cărei nume nici măcar nu a fost menţionat.    La încheierea Conferinţei a fost publicată Declaraţia asupra Europei eliberate, în care se exprima „acordul comun de a duce o politică comună din partea celor trei guverne ale lor în timpul perioadei temporare de instabilitate în Europa eliberată şi acela de a ajuta popoarele Europei eliberate de sub dominaţia Germaniei naziste şi popoarele fostelor state satelite ale Axei să rezolve prin mijloace democratice problemele lor politice şi economice cele mai urgente”. Redactat într-o formă alambicată, textul lăsa să se înţeleagă că cei trei se pronunţau pentru dreptul popoarelor de a-şi rezolva problemele interne prin mijloace democratice. Această idee a fost reţinută de liderii partidelor istorice din România (PNŢ şi PNL), precum şi de regele Mihai.      

Istoria a demonstrat că acestă Declaraţie avea menirea de a ascunde opiniei publice adevăratele înţelegeri la care au ajuns liderii URSS, SUA şi Marii Britanii. Mărturie stau evoluţiile ulterioare înţelegerii de la Yalta. Liderul de la Kremlin a acţionat metodic, încă din timpul războiului, reuşind să impună dominaţia sovietică în Bulgaria, România, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, partea estică a Germaniei, a sprijinit preluarea puterii de către comunişti în Albania şi Iugoslavia, cu acordul complice al conducătorilor SUA şi Marii Britanii.  

 În România, la 23 august 1944, după demiterea mareşalului Ion Antonescu, s-a constituit un guvern de militari şi tehnicieni condus de generalul Constantin Sănătescu, girat din punct de vedere politic de PNŢ, PNL, PSD şi PCR. Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, semnată la Moscova, prevedea înfiinţarea Comisiei de Control Aliate, cu misiunea de a supraveghea şi impune condiţiile stabilite de Naţiunile Unite (URSS, Marea Britanie, SUA)[8]. Documentul prevedea că graniţa dintre România şi Uniunea Sovietică era cea “stabilită prin convenţia româno-sovietică din 28 iunie 1940”, de fapt prin nota ultimativa de la acea data. Astfel, Churchill şi Roosevelt confirmau nu numai pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1940 (care se referea la Basarabia), ci şi anexarea nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa.        Deoarece PCR nu avea forţa necesară pentru a prelua puterea, Kremlinul a indicat formarea unei coaliţii cât mai largi, pe baza unui program propus de comunişti. Ca urmare, la 26 septembrie 1944, PCR a publicat Platforma – program a Frontului Naţional Democrat, la care au aderat PSD, Frontul Plugarilor, MADOSZ-ul (devenit Uniunea Populară Maghiară), Uniunea Patrioţilor (care-şi va lua numele de Partidul Naţional Popular), Sindicatele Unitare şi alte organizaţii.    

La 4 noiembrie 1944 s-a constituit un nou guvern Sănătescu, de această dată cu caracter politic, posturile fiind împărţite între PNŢ, PNL şi FND (fiecare cu câte o treime din mandate). A urmat, la 6 decembrie 1944, un cabinet prezidat de generalul Nicolae Rădescu, având aceeaşi structură, mai puţin un minister pentru PNŢ, cel de Interne, preluat de primul ministru.

În zilele de 31 decembrie 1944 – 16 ianuarie 1945, o delegaţie a PCR, formată din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Gheorghe Apostol, s-a deplasat la Moscova, fiind primită de I.V.Stalin. Cu acest prilej, liderul sovietic a indicat calea de urmat în perioada imediat următoare: acordarea unei atenţii speciale reformei agrare şi trecerea la împărţirea pământului moşierilor la ţărani; să nu se respingă colaborarea cu elementele burgheze antigermane, în speţă gruparea Tătărescu; să se urmeze cursul spre formarea unui guvern FND; să se dezvolte teza potrivit căreia dacă un asemenea guvern va fi constituit, URSS va restitui României Transilvania de no.  

 Programul trasat de I.V. Stalin a fost înfăptuit pas cu pas, pe parcursul a mai puţin de două luni.    La 29 ianuarie 1945 s-a dat publicităţii Programul de guvernare al Frontului Naţional Democrat, în care se preciza: „Experienţa făcută cu guvernele de coaliţie de până acum arată că ţara şi poporul român au nevoie de un guvern cu adevărat democrat, ieşit din concentrarea într-un singur front – FND – a tuturor forţelor democratice, legate temeinic pe baza unui program unitar de guvernare a ţării, ale cărei probleme vitale să fie imediat soluţionate. Numai un guvern al Frontului Naţional Democrat va fi în stare să spulbere neîncrederea din partea Uniunii Sovietice şi a aliaţilor ei faţă de România”.      

În şedinţa din 31 ianuarie 1945, Consiliul FND a hotărât să realizeze o colaborare cu gruparea liberală condusă de Gheorghe Tătărescu şi cu cea naţional-ţărănistă iniţiată de Anton Alexandrescu, pe care să le contrapună PNL şi PNŢ.     Pentru a câştiga adeziunea ţărănimii, Frontul Plugarilor a lansat, la 10 februarie 1945, un apel prin care aceasta era îndemnată să treacă imediat la ocuparea pământurilor moşiereşti, dând asigurări că „Guvernul Frontului Naţional Democrat va consfinţi prin lege lucrările de confiscare a moşiilor şi de înproprietărire a ţăranilor”.

La mijlocul lunii februarie a fost declanşată campania de resturnare a guvernului Rădescu şi pentru formarea unui guvern al FND. Cea mai mare manifestaţie s-a desfăşurat la Bucureşti în ziua de 24 februarie, când s-au înregistrat altercaţii cu forţele de ordine, în urma cărora s-au înregistrat – potrivit datelor oficiale – 2 morţi şi 18 răniţ.      În aceeaşi zi, miniştrii FND au decis să nu mai participe la şedinţele Consiliului de Miniştri şi au trimis regelui o telegramă prin care cereau demisia guvernului condus de „călăul Rădescu”.   La rândul său, Comisia Aliată de Control a decis ca armata, jandarmeria şi poliţia română să depună armele, pentru a nu le folosi de guvernul Rădescu împtriva manifestanţilor.

Spre sfârşitul lunii februarie 1945, punctele stabilite de I.V. Stalin erau îndeplinite, astfel că a fost trimis în România primul-adjunct al ministrului de externe sovietic, Andrei Ianuarevici Vîşinski pentru a rezolva criza politică. Scenariul era scris la Moscova, Vîşinski având misiunea de actor şi regizor politic. Decizia de schimbare a guvernului revenea, conform normelor constituţionale, regelui, astfel că asupra suveranului trebuia să acţioneze.

Poziţia celor doi era inegală: Vîşinski reprezenta o mare putere, în timp ce regele se afla în frunte unei ţări controlată de sovietici; Vîşinski avea o mare experienţă politică ( procuror general al URSS, participant la conferinţele internaţionale, inclusiv la Yalta), Mihai I se implicase puţin în treburile statului (excepţie făcând momentul 23 august 1944); emisarul sovietic era în puterea vârstei (62 de ani), în timp ce suveranul nu împlinire 24 de ani.

Multă vreme opinia publică, istoricii, oamenii politici au cunoscut doar versiunile lansate de regele Mihai şi apropiaţii săi despre întâlnirile şi discuţiile cu Vîşinski, prin care au lansat diverse legende, care au căpătat credibilitate şi răspândire.

În iulie şi octombrie 1990, scriitorul Mircea Ciobanu a avut o amplă discuţie cu regele Mihai la Versoix (Elveţia), prilej cu care a obţinut mai multe documente din arhiva personală a suveranului, între care şi stenogramele celor trei întâlniri cu A. I. Vîşinski, care au fost incluse în Addenda. Documente, la cartea sa Convorbiri cu Mihai I al României. Vom cita pasajele semnificative din aceste documente (cu italice).

Prima stenogramă poartă data 27 februarie 1945, ora 21,00[16].

  1. I. Vîşinski (în continuare V): Sunt împuternicit de guvernul Uniunii Sovietice săexprim Majestăţii Voastre câteva probleme cu caracter urgent, care s-au ivit în urma recentelor evenimente interne din România. S-a tras asupra populaţiei paşnice în faţa Palatului Regal, Prefecturii de Poliţie şi Ministerului de Interne.

După ce a adus grave acuzaţii generalului Rădescu, V. a întrebat:

        Nu se gândeşte Majestatea Voastră că se impune demiterea imediată a guvernului Rădescu şi formarea unui guvern din reprezentanţii partidelor democratice, care să se sprijine pe încrederea poporului?

Regele (în continuare R): Am început de ieri încă consultări în acest sens. Informarea în această privinţă cere timp pentru a găsi soluţia cea mai bună.

        V: Înţeleg foarte bine greutatea rezolvării acestei probleme serioase, dar Majestatea Voastră ar trebui să ia o hotărâre.

        R: Trebuie să ţinem seama şi de hotărârea de la Yalta.

        V: În hotărârea de la Yalta nu se spune nimic despre guvernul Rădescu. Care va fi hotărârea Majestăţii Voastre pe care să o raportez guvernului meu asupra celor două probleme expuse de mine?

        R: După cum am spus am început încă de ieri consultări în vederea unei formule de guvern.

        V: Îmi permit, deci, să înţeleg că asupra celor două probleme esenţiale: demiterea imediată a guvernului Rădescu şi crearea unui guvern în care să intre reprezentanţii partidelor democratice şi persoane în afară de partid, care să se sprijine pe încrederea şi voinţa maselor poporului, Majestatea Voastră este de acord cu punctul de vedere al guvernului meu.

În continuare V. a adus noi acuzaţii lui Rădescu, conchizând:

        Nu putem îngădui ca pe teritoriul unei ţări aflate în spatele frontului nostru să se tolereze manifestări reacţionare şi chiar prohitleriste.

Constantin Vişoianu: … pot să vă dau şi eu unele lămuriri în această privinţă la întrevederea pe are o vom avea.

        V: Nu cred că vom avea întrevederi cu vreunul din miniştrii actuali, deorece am mandat limitat de a prezenta Majestăţii Sale sugestiile guvernului sovietic. Am convingerea că Majestatea Sa, cu perspicacitatea pe care a dovedit-o cu prilejul vizitei mele precedente [din noiembrie 1944] va şti să ia hotărârea şi măsurile cele mai potrivite situaţiei de azi spre binele României şi Uniunii Sovietice. A încheiat cu cuvintele:

        Voi rămâne pentru mai multe zile aici şi rog pe Majestatea Sa să-mi permită să-l vizitez dacă voi avea nevoie să-i mai prezint vreo chestiune.

        R: Încuviinţează [acesta fiind ultimul cuvânt consemnat în stenogramă.

  După cum se poate constata, audienţa s-a desfăşurat într-o atmosferă normală, emisarul sovietic folosind formule protocolare. A precizat mandatul cu care a venit în România şi anume de a discuta cu regele Mihai, care să procedeze la demiterea guvernului Rădescu şi formarea unui nou cabinet agreat de Kremlin.  A fost singura audienţă la care regele a invocat „hotărârea de la Yalta”, iar Vîşinski a declarat că în hotărârea de la Yalta nu se spune nimic despre guvernul Rădescu. Într-adevăr, la Yalta nu s-a vorbit de guvernul Rădescu, nici chiar de România.

Cu toate acestea, peste câţiva ani – pe fondul Războiului Rece, în care principalii protagonişti erau SUA şi URSS – atât regele, cât şi Vişoianu, stabilţi în Occident, au lansat ideea că la această audienţă Vâşinski ar fi declarat: „Yalta sunt eu!”     Congresul SUA a constituit o „Comisie de anchetă asupra agresiunii comuniste”, care l-a audiat pe regele Mihai, aflat la Londra, în ziua de 15 iunie 1954.         Redăm câteva extrase din această anchetă:

        Mc Tigne: Este adevărat, Majestate, că în cursul discuţiilor cu Vîşinski v-aţi referit la acordul de la Yalta care tocmai fusese încheiat?

        R: Asta s-a întâmplat în cursul audienţei sale violente. În răspunsul meu am spus: <Eu acţionez în maniera noastră şi în conformitate cu interesele ţării mele; şi astfel, Conferinţa de la Yalta afirmă că fiecare ţară este liberă să-şi aleagă propria formă de guvernământ>. Şi atunci a spus: < În cazul acesta, eu sunt Yalta aici şi eu vă spun ce trebuie să faceţi>.

        Kersten: Vreţi să spuneţi că Vişînski a spus pe vremea aceea, în februarie 1945: <Eu sunt Yalta>

        R: Da.

După cum se observă, membrii Comisiei americane, prin întrebările puse, sugerau şi răspunsul, iar regele le-a confirmat cele afirmate de ei. Aceeaşi idee se regăseşte în discuţiile pe care Mihai I le-a avut cu autorii unor cărţi de istorie. Astfel, pe baza conversaţiilor cu regele, Nicolette (Nicoleta) Franck, în cartea saO înfrângere în victorie şi-a intitulat capitolul XI – „Yalta sunt eu!” , susţinând că aceste cuvinte au fost rostite de Vîşinski în audienţa din 28 februarie 1945.        Cei care au pus în circulaţie o asemenea legendă au crezut că adevărul nu va putea fi aflat, că documentele vor rămâne secrete. Acestea au rămas secrete până după căderea „regimurilor comuniste”, când adevărul a ieşit la iveală. Din stenogramă rezultă cu certitudine că Vîşinski nu a rostit cuvintele: „Yalta sunt eu!”

 Cea de-a doua stenogramă cuprinde audienţa din 28 februarie 1945, ora 15,30.

        V: Am venit la Majestatea Voastră pentru a afla ce aţi hotărât în privinţa celor ce am discutat aseară.

        R: Am chemat azi-dimineaţă la mine pe generalul Rădescu şi i-am spus cum e situaţia. Am început consultările.

        V: Asta nu e suficient. Noi considerăm pe Rădescu fascist şi guvernul lui fascist sau cel puţin susţinător de fascişti. Noi suntem aliaţi şi vecini, ducem împreună un război. Vă declar în mod oficial în numele guvernului meu că nu putem tolera un asemenea guvern. Noi suntem loiali faţă de Majestatea Voastră şi vă spun deschis că am impresia că nici Majestatea Voastră şi nici cei ce vă înconjoară nu vă daţi seama de gravitatea situaţiei. A trecut o săptămână de când s-a vărsat sânge şi Rădescu este tot la guvern. Această situaţie nu mai poate dura şi noi socotim necesar ca guvernul să fie schimbat imediat. Chiar azi până la ora 6 trebuie anunţată demisia guvernului şi imediat după aceia cineva însărcinat cu formarea noului guvern.

        R: Am să chem chiar acum pe dl general Rădescu şi am să-i cer demisia. Demisia d-lui general Rădescu va fi anunţată până la ora 6.

        V: Asta e tot. Aştept ştirea demisiei domnului general Rădescu.

După cum se observă, Vîşinski a fost şi de această dată protocolar, dar foarte ferm, cerând ca în câteva ore să fie anunţată demisia lui Rădescu. Regele s-a conformat, asigurându-l pe emisarul sovietic că până la ora 6 (18) această ştire va fi anunţată.    Şi această audienţă a fost prezentată într-o lumină deformată. Constantin Vişoianu, care asistase la dialogul regelui cu Vîşinski, a discutat în aceeaşi zi cu diplomatul american Burton Y. Berry, iar acesta la ora 19 transmitea la Washington că regele a acceptat să ceară demisia lui Rădescu „după ce Vîşinski a părăsit brusc camera, trântind uşa cu putere”.

Generalul american C.V.R. Schuyler nota în jurnalul său la 28 februarie 1945 că s-a întâlnit cu Berry, care i-a relatat spusele ministrului de externe român: Vîşinski şi-a scos ceasul şi a spus: <În regulă, aveţi două ore şi jumătate la dispoziţie să vă hotărâţi. Trebuie să anunţai demisia lui Rădescu astăzi, nu mai târziu de orele 18,00. Trebuie să-mi daţi numele succesorului său nu mai târziu de orele 20,00”. Atunci când Vişoianu a încercat să explice care erau normele constituţionale, “Vîşinski l-a întrerupt, spunându-i lui Vişoianu că nu are chef să-i asculte ideile despre acest subiect. Apoi s-a întors şi a ieşit ţanţoş din biroul regelui, trântind uşa după el. 

Stenograma nu consemnează vreo intervenţie a lui Vişoianu, şi cu atât mai puţin expresia „nu are chef” care ar fi fost folosită de Vîşinski. De asemenea, emisarul sovietic nu a cerut numele succesorului, ci doar ca regele să însărcineze pe cineva cu formarea guvernului.  

 Ministrul de externe român a devenit foarte vocal după ce a părăsit România, stabilindu-se în SUA, lansându-se în povestiri pe placul publicului şi politicienilor americani. În anul 1949, Vişoianu îi scria şefului delegaţiei SUA la ONU despre audienţa din 28 februarie 1945: Dl Vîşinski se ridică în picioare, bate cu pumnul în masa regelui şi pe un ton de o inimaginabilă violenţă, îi spune: <Cer răspunsul Majestăţii Voastre chiar acum>. Urmează câteva fraze prin care, pe acelaşi ton violent, dl Vîşinski cere regelui să anuleze un decret din ajun. Apoi declară: <Asta e tot; aştept ştirea demisiei dlui general Rădescu> şi pleacă trântind uşa cu o asemenea violenţă, încât peretele din jurul ei se crape.

Şi regele a contribuit la răspândirea legendei. În faţa Comisiei americane de anchetă asupra agresiunii comuniste a declarat: Vîşinski a început să-şi piardă răbdarea; aşa încât el a cerut să mă vadă din nou. Atunci a vrut să ştie ce facem şi ce fusese făcut efectiv. I-am comunicat care este poziţia noastră şi că, într-un mod de viaţă constituţional, ori de câte ori se pune problema existenţei guvernului, trebuie să mă consult cu partidele politice, şi că tocmai acum au loc aceste consultări pentru a stabili ce este de făcut. Atunci a devenit şi mai furios, insinuând tot timpul că aceasta este o acţiune duşmănoasă împotriva Uniunii Sovietice. A cerut din nou ca lucrurile să se rezolve cât mai repede. Apoi a plecat, iar eu a trebuit să mă consult cu Rădescu şi cu ceilalţi. A fost din nou insuficient şi a venit iarăşi, şi de data asta...[intrerupt de un membru al Comisiei]

        Madden: Cât de lung a fost intervalul?

        R: Până în ziua următoare. De data asta a fost extrem de violent. A cerut din nou să afle ce s-a întâmplat. Atunci s-a ridicat în picioare şi a lovit cu pumnul în masă şi a spus că în seara aceea, până la ora 6, vrea să audă că Rădescu a demisionat şi că, în acelaşi timp, vrea să audă numele omului pe care-l voi desemna eu.

        Kersten: Asta se întâmpla în ce moment al zilei, Majestate?

        R: Era după amiaza, între 2 şi 3.

        Kersten: Aşadar, era vorba de un ultimatum de 3-4 ore pe care vi l-a dat atunci?

       Mc Tigue: În ziua aceea a măturat biroul cu mâna, făcând să cadă călimara cu cerneală?

        R: Nu a măturat cu mâna, ci a lovit cu pumnul destul de tare pentru a face să sară totul de pe masă.

         Mc Tigue: Tot atunci s-a întâmplat că a trântit uşa cu atâta violenţă încât la ieşire a căzut tencuiala din tavan?

        R: Da, atunci s-a ridicat în picioare şi a lovit cu pumnul, apoi a ieşit afară şi a trântit uşa de au crăpat pereţii.

Se poate lesne constata că membrii Comisiei de anchetă l-au pus pe rege în situaţia de a confirma spusele lor. Unele de-a dreptul inventate, ca cea potrivit căreia Vîşinski ar fi „măturat biroul cu mâna făcând să cadă călimara cu cerneală”. Regele a „rectificat” această afirmaţie, zicând că nu a măturat cu mâna, ci „a lovit cu pumnul destul de tare pentru a face să sară totul de pe masă”, înţelegându-se că şi călimara cu cerneală. A rămas totuşi neclar, dacă a căzut „tencuiala din tavan” sau chiar au „crăpat pereţii”.  

Pe de altă parte, regele a amestecat lucrurile, căutând să lase impresia că Vîşinski ar fi devenit furios ca urmare a argumentelor sale privind normele constituţionale. Emisarul ar fi plecat, iar după ceva timp a revenit, manifestându-se „foarte violent”. Stenograma nu consemnează o asemenea întoarcere şi reluarea discuţiilor.  În realitate, suveranul a spus, pur şi simplu, că demisia generalului Rădescu „va fi anunţată până la ora 6 „, aşa cum ceruse emisarul sovietic.    Mihai I s-a ţinut de cuvânt. În după amiaza zilei de 28 februarie 1945 a obţinut demisia lui Rădescu, drept care l-a trimis pe mareşalul Palatului, Dimitrie Negel, să-l informeze pe Vîşinski. Consecvent cu mandatul pe care-l avea, acesta a dorit să aibă confirmarea din partea regelui

Cea de-a treia stemogramă este datată 1 martie 1945, ora 22,00[23]

        V: Mulţumesc Majestăţii Voastre pentru că a trimis astăzi la mine pe dl mareşal Negel să mă informeze asupra crizei politice.

        R: … am început consultările. Sper că mâine dimineaţă voi ajunge la un rezultat.

        V: Noi nu susţinem vreun partid. Noi dăm mare importanţă faptului ca în România să fie ordine. Noi voim să se formeze un guvern din toate partidele, în care să intre democraţi sinceri şi care să poată să lucreze. Suntem vecini şi trebuie să fim prieteni.

        R: …. singura mea dorinţă este de a avea cele mai bune raporturi cu vecina noastră Rusia Sovietică.

        V: … Trebuie să comunic Majestăţii Voastre că am însărcinarea din partea guvernului meu să vă declar că omul care ne inspiră încredere este Petre Groza ca preşedinte al Consiliului de Miniştri. Bineînţeles, acesta este un lucru confidenţial pe care-l spun numai Majestăţii Voastre. Astăzi au fost la mine reprezentanţii Angliei şi Americii şi mi-au cerut să le comunic cine ar fi cel mai indicat să ia puterea. Le-am comunicat că aceasta este o chestiune care priveşte numai pe Majestatea Sa şi asupra căreia numai Majestatea Sa decide, prin urmare eu nu le-am comunicat acest lucru nici lor şi o spun şi Majestăţii Voastre numai cu titlu de recomandaţie din partea guvernului meu. Din partea Majestăţii Voastre este suveranitatea, iar din partea noastră este morala.

        Negel: Rog numai pe Excelenţa Voastră să nu comunice oamenilor noştri politici acest lucru, pentru că atunci ar mări pretenţiile şi nu ne-am mai putea înţelege cu ei.

        V: Desigur, aceasta se înţelege de la sine.

Aşadar, Vîşinski a obţinut nu numai confirmarea demiterii lui Rădescu, ci şi promisiunea de numire a lui Groza – exprimată de Negel prin rugămintea ce i-a fost adresată să nu comunice oamenilor politici numele viitorului prim-ministru.    

    Cuvintele „din partea Majestăţii Voastre este suveranitatea” erau mai curând o ironie la adresa regelui.  În aceeaşi seară, Vîşinski transmitea la Moscova (pentru Stalin, Molotov ş.a.) că l-a propus pe Groza pentru funcţia de şef al guvernului, iar regele i-a spus că „el s-a informat cu atenţie asupra punctului de vedere al guvernului sovietic şi speră că va putea lua o hotărâre în conformitate cu indicaţia guvernului sovietic. A promis că va da răspunsul în dimineaţa zilei de 2 martie, deoarece trebuie să îndeplinească toate procedurile constituţionale”[24]. Din stenogramă nu rezultă că regele a promis o anumită dată, dar este cert că a acceptat „sugestia” guvernului sovietic.       În timp ce Stalin era hotărât să-şi impună controlul asupra României, Roosevelt şi Churchill erau fideli acordurilor privind împărţirea sferelor de influenţă.      

  Liderii partidelor istorice – Iuliu Maniu, Constantin (Dinu) I. C. Brătianu, regele şi alţi oameni politici români nu ştiau de înţelegerile secrete realizate de cei trei, astfel că făceau demersuri pe lângă reprezentanţii SUA şi Marii Britanii la Bucureşti pentru a obţine sprijinul guvernelor respective. Atât Burton Y. Berry (SUA), cât şi Donald F. Stevenson (Marea Britanie) au făcute demersuri Washington şi Londra, cerând să se acţioneze pentru împiedicarea dictatului sovietic. Rezultatele au fost dezamăgitoare. La 4 martie 1945, W. Churchill îi atrăgea atenţia ministrului de externe Antony Eden: „Cred că trebuie trimise instrucţiuni stricte reprezentanţilor noştri din România să nu dezvolte acolo un front antirus. Ei fac lucrul acesta cu o energie inoportună, fără să înţeleagă ce este în joc în alte domenii”. Evident, premierul britanic se referea la „acordul de procentaj” convenit cu Stalin şi ţinea să precizeze că guvernul britanic a acceptat „preponderenţa Rusiei în această zonă”.

 În ziua de 2 martie 1945, regele l-a însărcinat pe dr. Petru Groza cu formarea guvernului, recomandându-i să realizeze un acord de colaborare cu Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Acesta s-a conformat, a avut discuţii cu cei doi, precum şi cu alţi fruntaşi naţional-ţărănişti şi liberali, oferindu-le câte 3 – 4 locuri în guvern, dar ei au refuzat să intre într-un cabinet dominat de FND. Groza l-a informat pe rege despre refuzul „istoricilor”, dar suveranul evita să accepte lista ce-i fusese prezentată. Pentru a-l determina pe Mihai I să nu mai tergiverseze, FND a hotărât să organizeze o mare întrunire publică în ziua de 6 martie, la care să se ceară constituirea guvernului Groza.      

În acea zi, cu puţin timp înainte de începerea adunării, regele a semnat decretul de numire a dr. Petru Groza în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi decretul privind numirea miniştrilor propuşi de acesta. Ca urmare, adunarea a rămas fără obiect. Adresându-se mulţimii, Gheorghiu-Dej a spus: „Să mulţumim Majestăţii Sale Regelui că a înţeles în cele din urmă să asculte glasul poporului”.     La ora 19,30 guvernul prezidat de dr. Petru Groza a depus jurământul la Palatul Elisabeta. În declaraţia făcută cu acest prilej, Groza a spus: „Sunt bucuros că suveranul a înregistrat vocea poporului şi astfel regele şi poporul se găsesc pe linia actului istoric de la 23 august 1944″.  Imediat după depunerea jurământului, Petru Groza a avut o întâlnire cu Vîşinski şi cu Rodion Malinovski, pe care i-a informat despre succesul obţinut.  

 La ora 21,00, regele i-a primit pe A.I. Vîşinski şi Rodion Malinovski – în prezenţa lui Gheorghe Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de externe – cu care a avut o discuţie amiabilă:

 Malinovski: … mă bucur că pot felicita pe Majestatea Voastră cu ocazia terminării crizei interne. Prezint felicitări pentru că sunt plin de speranţe că de acum înainte voi putea să privesc cât mai puţin înapoi şi cât mai mult înainte, şi cu toată energia să duc armata mea şi armata română încredinţată mie la complecta victorie asupra duşmanului nostru comun. 

Vîşinski: Cer permisiunea să adaug la felicitările domnului mareşal şi sincerele mele felicitări pentru alcătuirea noului guvern. Cu totul sincer felicit pe Majestatea Voastră şi nu mă înşel spunând că s-a întors o pagină frumoasă în momentul de faţă în istoria României. Aş vrea să sper că convorbirile mele precedente cu Majestatea Voastră au adus o mică picătură în hotărârea pe care a luat-o Majestatea Voastră când i-am spus părerea guvernului meu despre noul guvern român care va asigura ordinea în ţară, liniştea şi ordinea atât de importante prntru spatele frontului[…] Sunt bucuros că am avut cinstea să asist şi pentru că această nouă pagină este legată de numele regelui Mihai I, care şi-a atras deja simpatiile poporului şi guvernului nostru. 

Regele: Cred că mi-am dat toată silinţa să îndrumez guvernul astfel încât să nu se mai întâmple pe front şi în spatele frontului cele ce s-au întâmplat.   

 În aceeaşi seară a fost organizată o recepţie la Cercul Militar Naţional, care s-a desfăşurat într-o atmosferă agreabilă. A doua zi, un Comunicat al Mareşalatului Curţii Regale făcea cunoscut că regele i-a avut „ca invitaţi la dejun” pe: A.I. Vîşinski – prim locuţiitor al comisarului poporului pentru afacerile străine al URSS, mareşal Rodion Malinovski – comandantul Frontului II Ucrainean şi preşedintele Comisiei Aliate de Control în România, generalul I.Z. Susaikov – locuţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control din România, generalul. V.P. Vinogradov, A.P. Pavlov – ministru plenipotenţiar, consilier politic, contraamiral V.L. Bogdenko – vicepreşedintele Comisiei Aliate de Control din România, colonelul G.A. Kuzmin, căpitanul G.V. Skoda, locotenentul I.M. Livschitz, precum şi pe dr. Petru Groza – preşedintele Consiliului de Miniştri şi Gheorghe Tătărescu – vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul de externe al României.       Acestea fiind datele concrete, a urmat lansarea unor noi legende. Chiar în ziua de 7 martie 1945, Burton Berry transmitea secretarului de stat al SUA că a discutat cu regele despre rezolvarea crizei politice din România. Suveranul i-a spus că a acceptat guvernul Groza după ce în ziua de 5 martie „i-au fost aduse două mesaje: unul de la Vîşinski, spunând că, dacă regele nu acceptă un guvern Groza până a doua zi după-amiază, Vîşinski nu mai poate răspunde de continuitatea României ca stat independent, şi altul, adus de Groza, spunând că sovieticii promiseseră o mare ameliorare în relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi România dacă se constituie un guvern FND. El a menţionat în chip specific, restabilirea controlului asupra sistemului de transport, restituirea nordului Transilvaniei şi aplicarea condiţiilor de armistiţiu cu mai mare toleranţă. Regele a convocat pe liderii partidelor istorice târziu în noaptea de luni. Atât el, cât şi regina- mamă au apelat la ei să lase la o parte politica de partid şi să pună întreaga lor putere pentru a ajuta ţara în această situaţie primejdioasă. Ei au fost de acord”.

Într-o variantă ulterioară, relatată lui Philippe Vigué Desplaces, regele a susţinut că în ziua de 5 martie 1945 l-a primit pe Vîşinski, care „a dezvoltat tema crizei politice. Cu o ipocrizie totală – când se ştia că la originea crizelor succesive care zdruncinau ţara se aflau conducătorii comunişti – el mi-a declarat că lucrurile nu mai pot merge aşa. Tonul discuţiei noastre a urcat repede. Vîşinski a început să se enerveze şi, întrucât îi ţineam piept, mi-a aruncat:

       < În două ore vreau să ştiu pe cine numiţi prim-ministru>.

Şi spunând aceasta, s-a întors şi a plecat.       Două ore mai târziu, pe ceas, se afla din nou în biroul meu. Bineînţeles, eu nu mă supusesem. A început să strige şi să bată violent cu pumnul în masă. Apoi a ieşit trântind uşa cu atâta putere încât o bucată de tencuială s-a desprins de perete”.  În mod evident, regele combină situaţii diferite. Acel „ultimatum” a fost dat în audienţa din 28 februarie şi se referea la demisia lui Rădescu. La 5 martie nu se punea problema numirii primului ministru pentru simplul motiv că încă din 2 martie regele îi încredinţase lui Petru Groza mandatul de formare a guvernului.    

Stenogramele – devenite accesibile – nu lasă să se întrevadă că regele i-ar fi „ţinut piept” lui Vîşinski, ci din contra, că a fost cooperant. În ziua de 5 martie nu a existat nici o vizită la emisarului soivietic la Palat, scena cu „tântitul uşii” având loc tot în 28 februarie 1945.       Cu un alt prilej – în versiunea relatată lui Arthur Goold Lee – Mihai I a negat că Maniu şi Brătianu ar fi fost „de acord” să ajute ţara în acele momente dificile, acceptând guvernul Groza. Din contra, nu a primit nici un sprijin din partea liderilor PNT şi PNL. Iuliu Maniu s-a declarat ferm împotriva oricărui compromis cu Groza, mai ales dacă în componenţa guvernului ar intra şi Tătărescu, pe care-l antipatiza profund. „Când regele i-a ceruit o sugestie, Maniu a încheiat cu ceea e spusese de mai multe ori până atunci: <Sunteţi înţelept, Dumnezeu vă va ajuta să găsiţi o soluţie>”.

Afirmaţiile regelui sunt numai parţial adevărate. Iuliu Maniu a avut, pe tot parcursul crizei, o atitudine intransigentă, declarându-se împotriva oricărei concesii făcute sovieticilor, el mizând pe sprijinul SUA şi al Marii Britanii.

 Potrivit lui Ioan Hudiţă, fruntaş al PNŢ şi colaborator apropiat al lui Maniu, a existat o ameninţare, dar nu din partea lui Vîşinski, ci a lui Vinogradov, vicepreşedinte al Comisiei Aliate de Control. În după amiaza zilei de 5 martie 1945, preşedinţii celor două partide s-au prezentat la Palat. A doua zi, Iuliu Maniu a relatat colaboratorilor săi cum a decurs acea audienţă: Primul a luat cuvântul Dinu Brătianu, care a recunoscut că „situaţia extrem de grea în care se află el personal faţă de prietenii săi din partid, care se opun categoric rezistenţei militare, cât timp nu avem o dezlegare cel puţin din partea anglo-americanilor. În aceste condiţiuni, a continuat Brătianu, faţă de ultimatumul lui Vinogradov, având de ales între un război catastrofal cu Sovietele şi un guvern Groza, între aceste două rele, e preferabil ultimul. Mă doare din suflet să fac această alegere, însă partidul meu nu-mi permite alta mai bună. Am rămas perplex, zice Maniu. Mă uitam la rege, apoi la Brătianu, aliatul meu de atâţia ani şi amândoi ţineau capul în jos”. Poziţia lui Iuliu Maniu a fost fermă: „A ceda de bună voie Sovietelor, i-a spus el regelui, înseamnă să ne privăm şi de concursul anglo-americanilor, căci cum ar putea ei interveni silindu-i pe ruşi să-şi respecte cuvântul dacă noi acceptăm să ne supunem?”. Ca urmare, a cerut „respingerea ultimatumului Vinogradov’’.

La prima şedinţă de guvern, Petru Groza a anunţat că va expedia o telegramă lui I.V. Stalin, prin care să solicite restituirea nordului Transilvaniei aflat sub administraţia sovietică. Telegrama a fost trimisă în ziua de 8 martie, iar liderul de la Kremlin a răspuns a doua zi, 9 martie, că „guvernul sovietic a hotărât să satisfacă cererea guvernului român”. Ceremonia oficială s-a desfăşurat la Cluj, în ziua de 13 martie 1945, în prezenţa regelui Mihai, membrilor guvernului, a lui A. I. Vîşinski şi a altor oficialităţi. Reprezentanţii SUA şi Marii Britanii au refuzat invitaţia, nerecunoscând guvernul Groza.      Prin decretul pentru reforma agrară din 23 martie 1945, semnat de rege, a fost legiferată reforma agrară realizată „de jos în sus”.    La 4 şi 5 februarie 1946 – deci la 11 luni de la constituirea guvernului Petru Groza – acesta a fost recunoscut de SUA şi Marea Britanie, fiind invitat să paticipe la Conferinţa păcii de la Paris, tratatul fiind semnat la 10 februarie 1947.    În încheierea celor prezentate în acest studiu se impune o concluzie:       Guvernul Groza a fost instalat de sovietici ca urmare a acordurilor realizate în anii 1943-1944 între URSS, SUA şi Marea Britanie privind împărţirea sferelor de influenţă, România fiind „arondată” spaţiului sovietic.

  În timpul crizei politice din România de la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie 1945, Moscova a intervenit decisiv, în timp ce Londra şi Washingtonul s-au mulţumit să facă unele declaraţii formale, care i-au derutat pe liderii PNŢ şi PNL.    Discutând cu emisarul sovietic şi supus unor presiuni din partea acestuia, Mihai I a înţeles că orice rezistenţă era lipsită de şanse şi a cedat.         Ca urmare, eforturile ulterioare de a lansa tot felul de legende despre modul cum au decurs discuţiile dintre rege şi Vîşinski, pentru a arăta că suveranul i-a ţinut piept, se plaseză în afara realităţii.  Oamenii politici au căutat întotdeauna să-şi confecţioneze o imagine pozitivă, socotind că ei deţin informaţia şi ca urmare îşi pot impune propriul adevăr. Nu odată şi de regulă pe termen scurt, au avut succes, dar până la urmă, mai devreme sau mai târziu, adevărul a ieşit la iveală.    

Şi în acest caz s-a putut demonstra că încercările de a acredita diverse variante, diferite de realitate, au fost desminţite de documente. Iar documentele nu pot fi ascunse la infinit şi nici contestate după descoperirea lor.

 autor: prof. univ. dr. Ioan Scurtu

[1] Misiunile lui Vîşinski în România. (Din istoria relaţiilor româno-sovietice, 1944-1946). Colegiul de redacţie al ediţiei române: Radu Ciuceanu (responsabil), Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Vitalie Văratec, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 1997, pp. 9-11

[2] Alexandru Vianu, Constantin Buşe, Zorin Zamfir, Gheorghe Bădescu, Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. II (1939 -1945), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976, p.

[3] Ibidem, p. 153

[4] Milovan Djilas, Conversaţii cu Stalin, Bucureşti, Editura Corint, 2015, p. 150

[5] Wiston Churchill, Al doilea Război Mondial, vol. II, Bucureşti, Editura Saeculum I.O.,1996, p. 381 – 382

[6] Relaţii internaţionale...,p. 185

[7] Vezi, pe larg, Ioan Scurtu, Instaurarea regimurilor democrat-populare în statele din Europa Centrală şi de Sud-Est. O analiză comparativă, în volumul 6 Martie 1945. Inceputurile comunizării României, Bucurereşti, Editura Enciclopedică, 1995.

[8] Stelian Neagoe, Istoria politică a României între anii 1944-1947. Crestomaţia tranziţiei dintre două dictaturi, Bucureşti, Editura Noua Alternativă, 1996, pp 53-56

[9] Dan Cătănuş, Vasile Buga (editori), Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin . Stenograme, note de convorbire, memorii. 1944-1953, Bucureşti, INST, 2012, pp. 28-29

[10] „Scânteia” din 29 ianuarie 1945

[11] România. Viaţa politică în documente. 1945. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1994, pp. 97-119

[12] „România liberă” din 11 februarie 1945

[13] Dinu C. Giurescu, Guvernarea Rădescu, Bucureşti, Editura ALL, 1996 (cap. VII).

[14] „Scânteia” din 26 februarie 1945

[15] Vezi, pe larg, Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866 – 1947), vol. IV. Regele Mihai, Ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2011 (Cap. III)

[16] Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991pp. 238-240

[17] Mircea Ciobanu, Convorbiri ..., p.270

[18] Nicoleta Franck, O înfrângere în victorie, p. 162

[19] Mircea Ciobanu, op. cit., pp. 240-241

[20] Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Perceţii anglo-americane, Bucureşti, Editura Iconica1993, p. 113

[21] C.V. R. Schuyler, Misiune dificilă. Jurnal (28 ianuarie 1945 – 20 septembrie 1946),Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 51

[22] Mircea Ciobanu, op. cit., p.237

[23] Mircea Ciobanu, op. cit., pp. 241-243

[24] România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 166

[25] Sovietizarea României…, p. 124

[26] Agresiunea comunismuluiîn România, vol. I. Documente din arhivele secrete.1944-1989, Ediţie îngrijită de Gh. Buzatu şi Mircea Chiriţoiu, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, pp. 22- 23

[27] Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p. 430

[28] „Monitorul oficial”, nr. 54 din 7 martie 1945

[29] ” Scânteia” din 7 martie 1945

[30] Arh. N.I.C, fond Ministerul Propagandei Naţionale(MPN). Presa Internă, dos. 26/1945, f.30

[31] Ibidem, f. 27

[32] Mircea Ciobanu, op. cit., p.243-244

[33] Arh. N.I.C., fond MPN, dos. 26/1945, f. 46

[34] Sovietizarea României…, p. 130 – 133

[35] Mihai al României. O domnie întreruptă, pp. 106-107

[36] Arthur Goold Lee, Coroana contra Secera şi Ciocanul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.176

[37] Ioan Scurtu, Iuliu Maniu. Activitatea politică, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995 ( Cap. 9)

[38] Ioan Hudiţă, Jurnal politic (7 decembrie 1944 – 6 martie 1945). Ediţie Dan Berindei, Bucureşti, Editura Domino, 2008, pp. 489-491  

  [39] România. viaţa politică în documente. 1945, pp. 197 – 198

 

Drama noastră demografică

De curând a apărut cartea prof. Vasile Gheţău, Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011, publicată sub egida Institutului de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare de Editura Compania.      

Rezultatele oficiale şi finale ale recensământului vor fi publicate în 2013, dar prof. Gheţău analizează rezultatele primare comparativ cu cele din 2002 şi formulează o serie de observaţii referitoare la organizarea acţiunii, de însemnătate majoră pentru elaborarea strategiilor de dezvoltare ale României.    

 La acest recensământ a fost introdus un nou criteriu de înregistrare a populaţiei, stabilit de CE şi PE pentru ţările membre UE începând cu 2010. Potrivit acestui criteriu nu fac parte din populaţia rezidentă (sau populaţie stabilă) persoanele plecate din gospodărie pentru o perioadă de cel puţin 12 luni, ele urmând să fie incluse în populaţia rezidentă a localităţii în care îşi au reşedinţa la data efectuării recensământului. Neincluderea persoanelor plecate în străinătate pentru cel puţin 12 luni reduce dramatic numărul populaţiei şi complică înţelegerea schimbărilor care au avut loc la nivel naţional şi local.  

Recensământul din oct. 2011 arată o schimbare dramatică: populaţia stabilă a României este acum de 19 mil., ceea ce faţă de 2002 înseamnă o scădere de 2,6 mil. persoane. Reculul provine atât din migraţie (internă şi externă), cât şi din scăderea naturală a populaţiei (numărul deceselor îl depăşeşte pe cel al naşterilor). Scăderea naturală este de 420 mii persoane, iar 2,2 mil. persoane reprezintă migraţia externă pentru că în ultimii ani se înregistrează o mişcare de retur (migraţie circulară), provocată de criza economică din ţările-gazdă. Pentru anul 2011 se estimează o scădere naturală de 55 mii persoane. România a ajuns pentru prima oară la o populaţie de 19 mil. locuitori în 1965, dar, deşi natalitatea era în scădere în prima jumătate a anilor 1960[1], creşterea naturală din acel an a fost de 115 mii persoane.     Comparativ cu ian. 1990 populaţia României este mai mică cu 4,2 mil. persoane (scăderea e de 18%).    

În cei zece ani dintre recensăminte, în care scăderea naturală a continuat şi migraţia externă a explodat, reculul populaţiei în teritoriu s-a plasat între 4% în Timiş şi 21% în Tulcea. Numărul de locuitori depinde de trei factori: sporul natural, migraţia internă şi migraţia externă. În 25 judeţe toate cele trei componente au fost negative. Sporul natural a fost pozitiv, dar diferit ca nivel, doar în 5 judeţe. În judeţele care înregistrau în mod tradiţional o creştere naturală, aceasta a fost depăşită de migraţia externă şi internă şi reculul populaţiei este de 11% (Iaşi, Suceava, Bistriţa-Năsăud). În celelalte 2 judeţe cu spor natural pozitiv (Braşov şi Constanţa) acesta este mult mai mic; el se explică prin gradul crescut de urbanizare şi efectele benefice pe care le-a avut măsura indemnizaţiei pentru creşterea copilului (din 2003) asupra natalităţii femeilor salariate, aflate predominant în mediul urban.  

Judeţele mai puţin dezvoltate economic sau cu un profil industrial neviabil după 1989 rămân furnizoare de mână de lucru pentru alte regiuni. Pierderea de populaţie prin migraţie internă a afectat judeţele Vaslui, Olt, Galaţi, Botoşani şi Hunedoara.    Migraţia externă este cea mai importantă componentă a scăderii dramatice a populaţiei României. Valorile cele mai mari pentru această componentă se înregistrează în Bucureşti, Bacău şi Iaşi. Pentru Bucureşti migraţia externă netă este de 230 mii persoane, ceea ce situează Capitala pe primul loc la scăderea numărului de locuitori. Pentru un singur judeţ sporul natural negativ (35%) este mai important decât migraţia: Teleorman.

 În două judeţe reculul populaţiei are la origine numai migraţia externă: Braşov şi Constanţa. Singurul judeţ în care populaţia a crescut, cu 21%, este Ilfov; aici cauzele sunt explozia imobiliară şi migraţia internă.       Populaţia urbană a crescut de la 52,7% în 2002 la 55% în 2011 pe fondul scăderii naurale din rural şi al majorării mecanice a populaţiei urbane, prin trecerea unui număr mare de localităţi în categoria oraşelor. „Urbanizarea” pe hîrtie a dus nu numai la modificarea statisticilor (acum suntem o ţară „mai puţin rurală”), ci şi la pierderea unor fonduri europene destinate dezvoltării rurale, adică ameliorării infrastructurii. Judeţul Ilfov avea doar două oraşe în 2002 şi a ajuns la 8 în 2011, în cele 6 localităţi devenite oraşe între cele două recensăminte aflându-se 76%  din populaţia urbană recenzată în oct. 2011.    

Migraţia din urban în rural este mai mare decît fluxul tradiţional, cu sens invers, încă din 1997; ea s-a menţinut, ceea ce a dus la un aport de populaţie din oraşe la sate de 300 mii persoane. Dar această migraţie, favorabilă ruralului, a fost depăşită de scăderea naturală din rural. Reculul populaţiei urbane a fost mai mare pentru oraşele mari. În prezent doar două oraşe mai depăşesc 300 mii locuitori: Cluj şi Timisoara; au ieşit din această categorie Iaşi, Constanţa şi Craiova. Bucureştiul are acum sub 2 mil. locuitori.

Structura etnică a populaţiei nu a suferit modificări importante. Maghiarii au emigrat mult mai puţin decât românii, şi nu din Harghita şi Covasna, ci din alte judeţe (Mureş, Cluj, Bihor). Numărul de ţigani* este în creştere (3,3% în 2011 faţă de 2,5% în 2002), dar autorul se întreabă dacă nu e vorba mai degrabă de o creştere a numărului celor care şi-au declarat sincer etnia.  

Prof. Gheţău are o serie de observaţii privind modul de organizare al acestui recensământ şi semnificaţia eşecului lui. Felul în care s-a organizat recensământul este expresia fidelă a societăţii româneşti din 2011: o societate aflată în criză socială, politică şi economică, divizată, afectată de disoluţia autorităţilor statului şi de atitudinea iresponsabilă a unor oameni politici şi a mass-mediei, ce s-au manifestat violent împotriva recensământului. Un recensământ cu un grad înalt de acoperire a populaţiei şi cu CNP pentru populaţia înregistrată ar fi permis construirea unui registru al populaţiei, mai uşor de ţinut la zi şi care ar fi permis ca viitoarea recenzare să se facă pe baza cercetărilor selective, aşa cum se procedează în majoritatea ţărilor europene. Listele electorale provin din actualul registru al populaţiei, gestionat de MAI, care e de o calitate îndoielnică, dacă ne gândim la erorile constatate de fiecare dată la alegeri (numărul mare de decedaţi sau de emigraţi ce apar pe liste); acest registru nu poate fi reconstruit şi corectat pe baza datelor de la recensământ pentru că nu toată populaţia recenzată a fost înregistrată şi cu CNP.    

Recensământul nu a fost apărat de cei care trebuiau să o facă: miniştrii pentru care elaborarea strategiilor necesită date furnizate doar de recensăminte (administraţie internă, sănătate, educaţie, muncă şi protecţie socială etc). Guvernele din următorii zece ani, până la următorul recensământ, care va fi făcut după aceeaşi metodologie învechită şi costisitoare de azi (formulare şi recenzori), vor fi obligate să folosească rezultatele de acum, cu toate aproximările lor.    

Rata estimată a fertilităţii pentru anul 2011 este de 1,6 născuţi la o femeie, puţin mai mare decât cea din 2010 (1,4). Proiecţiile bazate pe noua populaţie stabilă şi pe această rată a fertilităţii duc la un rezultat sumbru: vom fi sub 15 mil. locuitori în 2050. Populaţia în vârstă de peste 65 ani reprezintă azi 16%, iar menţinerea ratei fertilităţii anticipează un procent de 28% pentru acest grup de vârstă în 2050. Redresarea ratei fertilităţii la 2,1 copii la o femeie, care ar permite doar simpla înclocuire în timp a generaţiilor, ar schimba radical dinamica procesului de îmbătrânire demografică din ţara noastră.

Până atunci este cert că scăderea populaţiei României la 19 mil. duce la repoziţionarea ţării pe harta Europei; suntem cu 11% mai puţini şi vom avea o altă pondere în PE şi în alte organisme comunitare, iar fondurile europene alocate în funcţie de numărul de locuitori se vor modifica.

[1] Acest lucru a fost unul din motivele adoptării decretului 770/1966 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii.

*In articolul orginal este folosita denumirea de romi in loc de ţigani.

autor: Alina Ioana Dida

Sabia pe care Iisus Hristos a adus-o pe pământ

,,Nu socotiti ca pace am venit sa aduc pe pamant; nu am venit sa aduc pace, ci sabie.” (Matei 10, 34)

Greu cuvant ne spune Hristos, insa nu atat de greu in sine, cat greu in inimile noastre neintelegatoare, care cauta sa slujeasca la doi domni si care cauta cai cat mai comode spre a birui pacatul si a dobandi vesnica odihna.       Sabia image001este Cuvantul lui Dumnezeu. Astfel, aceasta ne apare mai intai in icoana cu vedenia Sfantului Ioan Teologul, din Apocalipsa, cand din gura lui Dumnezeu iese o sabie, adica „cuvantul Sau”. Mai apoi, sabia este asezata in mana Sfantului Apostol Pavel, care de doua ori face asemanarea dintre cuvantul lui Dumnezeu si sabia cea despartitoare intre bine si rau, ca arma duhovniceasca impotriva duhurilor celor viclene ale lumii acesteia. De asemenea, ea este purtata si de Arhanghelul Gavriil, in acelasi chip duhovnicesc.

Sabia pe care Iisus Hristos a adus-o pe pamant         

Frumos talcuieste Sfantul Nicolae Velimirovici acest pasaj, zicand: ,,Asa a grait Domnul. A se citi: Nu am venit sa impac adevarul cu minciuna, intelepciunea si prostia, binele si raul, dreptatea si silnicia, bestialitatea si omenia, inocenta si desfranarea, pe Dumnezeu si pe mamona: ci am adus sabie, ca sa tai si sa le despart, incat sa nu se amestece. Cu ce sa le desparti, Doamne? Cu sabia adevarului. Ori cu sabia cuvantului Lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindca adevarul este cuvantul Lui Dumnezeu, si cuvantul Lui Dumnezeu este adevarul.”  

 Apostolul Pavel, indemnand pe efeseni la viata duhovniceasca, spune: „Luati si coiful mantuirii si sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6, 17) Drept aceea, „sabia” este cuvantul cel duhovnicesc, este acel ,,cuvant cu petere multa”, adica rugaciunea si sfatul cel bun.

Sfantul Ioan Teologul, cel care a scris Apocalipsa, a vazut in vedenie pe Fiul lui Dumnezeu, in mijlocul a sapte sfesnice, si din gura Lui iesea o sabie ascutita de amandoua partile. „In mana Lui cea dreapta avea sapte stele; si din gura Lui iesea o sabie ascutita cu doua taisuri, iar fata Lui era ca soarele, cand straluceste in puterea lui.” (Apocalipsa 1, 16)    ,,Sabia care iese din gura ce poate fi altceva decat cuvantul Lui Dumnezeu, cuvantul Adevarului? Acesta sabie este mantuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu raul. Cel care cauta sa imbine cele potrivnice, neseparandu-le in viata lui, va porni razboi cu Dumnezeu.”    Tot la inceputul cartii Apocalisa, gasim scris: ,,Pocaieste-te deci, iar de nu, image002vin la tine curand si voi face cu ei razboi, cu sabia gurii Mele.” (Apocalipsa 2, 16) Cuvantul si judecata lui Dumnezeu sunt precum o sabie, despartind definitiv raul de bine si lumina de intuneric.

,,Ca acesta intelegere este dreapta se vede si din ce spune Hristos in continuarea cuvantului initial: ca am venit sa despart pe om de tatal sau, si pe fiica de mama sa, si pe nora de soacra sa. Caci daca fiul merge dupa Hristos, iar tatal ramane in intunericul minciunii, sabia adevarului lui Hristos ii va desparti. Adevarul este mai vrednic de iubit decat tatal. Si daca fiica merge dupa Hristos, iar mama ramane indaratnica in tagaduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decat mama? la fel si nora cu soacra ei. Dar sa nu intelegi stramb – ca cel ce Il cunoaste si-L indrageste pe Hristos trebuie deodata sa se desparta trupeste de rudele sale. Asa ceva nu scrie. Este destul a fi despartit cu sufletul si a nu primi in el nimic din gandurile si faptele necredintei; caci daca credinciosii s-ar desparti si trupeste de necredinciosi, s-ar face in lume doua tabere potrivnice. Cine i-ar invata si indrepta atunci pe necredinciosi? Inteleptul Pavel scrie: ca se sfinteşte barbatul necredincios prin femeia credincioasa, si se sfinteste femeia necredincioasa prin barbatul credincios. Asadar, cuvintele despre aducerea sabiei pe pamant sunt pe deplin potrivite cu Hristos – Facatorul de pace si Datatorul de pace. El da cereasca Sa pace, ca pe un balsam ceresc, celor ce cred in El fara fatarnicie. Insa nu a venit sa faca pace intre fiii luminii si fiii intunericului.” (Sfantul Nicolae Velimirovici)

  In acelasi duh interpreteaza acest cuvant, despre „sabie”, si Sfantul Ioan Gura de Aur, cu atatea secola mai inainte de Sfantul Nicolae Velimirovici. Sfantul Ioan, in cartea ,,Omilii la Matei”, spune: „Atunci mai cu seama este pace, cand se taie ce este bolnav, cand e indepartat ceea ce da nastere la razvratire.”

 ,,Hristos raspunde mai dinainte la obiectiile ce i s-ar fi putut face. Pentru ca nu cumva ucenicii Lui, auzind aceste cuvinte sa spuna:”Pentru aceasta ai venit pe lume, ca sa ne ucizi pe noi si pe cei ce vor asculta de cuvantul nostru, pentru ca să umpli lumea de razboi?”, Domnul le-o ia inainte si le spune: „N-am venit sa aduc pace pe pamant.”

Prin aceste cuvinte Domnul ii mangaie pe ucenicii Sai, spunandu-le: ,,Sa nu socotiti ca voi sunteti pricina dezbinarii dintre oameni; Eu sunt Cel Ce fac aceasta, pentru ca sufletul oamenilor e asa! Nu va image003tulburati, dar, ca lucrurile se intampla impotriva asteptarilor voastre. Pentru aceasta am venit, ca sa aduc razboi. Aceasta-i vointa Mea. Nu va tulburati, dar, daca pamantul este plin de razboaie si de intrigi. Cand va fi dat la o parte ceea ce-i mai rau, atunci cerul se va uni cu ceea ce-i mai bun.”  

 Numai prin taierea si separarea celor rele de cele bune este cu putinta sa se uneasca cerul cu pamantul, adica pacea sa coboare pe pamant. Razboiul, insa, nu este o urmare a vointei lui Hristos, ci a vointei oamenilor. Hristos voieste ca toti oamenii sa se uneasca in credinta; dar, pentru ca se despart unii de altii, ia nastere razboiul.

Sfantul Apostol Pavel si Arhanghelul Mihail – sabia Cuvantului lui Dumnezeu

Sfantul Apostol Pavel este zugravit in unele icoane cu sabia in mana. Sabia inseamna propovaduirea sarguitoare a Cuvantului lui Dumnezeu. De doua ori in scrierile sale Apostolul Pavel infatiseaza cuvantul sub chipul sabiei. Vorbind efesenilor despre lupta necontenita impotriva duhurilor viclene, el ii indeamna pe acestia sa se intrarmeze cu armele Duhului, adica armele duhovnicesti, printre care si cu ,,sabia duhovniceasca„, care este Cuvantul lui Dumnezeu (Efeseni 6, 12, 17).

image004Ceva mai tarziu, vorbind evreilor, spre a arata puterea si lucrarea Cuvantului lui Dumnezeu, Sfantul Pavel il asemana cu o sabie ascutita de amandoua partile, aratand ca astfel Cuvantul lui Dumnezeu lucreaza mai puternic decat ea. ,,Caci cuvantul lui Dumnezeu e viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri si patrunde pana la despartirea sufletului si duhului, dintre incheieturi si maduva, si destoinic este sa judece simtirile si cugetarile inimii” (Evrei 9, 12). In iconografie, Sfantul Arhanghel Mihail este infatisat purtand sabie de foc in mana dreapta, iar in mana stanga tinand o hartie cu textul: ,,Acelora care nu alearga cu inima curata la aceasta sfanta casa a lui Dumnezeu, fara de milostivire intind sabia mea si tai.” O alta infatisare a Arhanghelului Mihail, tot purtator de sabie, este cea care se aseaza, dupa obicei, aproape de usile bisericii, si care zice: ,,Voievod al lui Dumnezeu sunt, purtand sabie; pe cei ce intra cu frica inlauntru, ii pazesc, ii apar, ii sprijin si ii acopar; iar pe cei ce intra inlauntru cu inima intinata, cu amar ii tai cu aceasta sabie.”

 Florin CREŞTINUL

Vistieria rusească, ameninţată de noua rublă puternică a lui Putin

Moneda este printre cele mai performante din acest an, după ce a deţinut, în 2014, recordul de cea mai slabă

 

Vladimir Putin se confruntă cu o problemă pe care puţini ar fi putut să o anticipeze: rubla devine mult prea puternică. 

Cele mai proaste performanţe ale valutei majore de anul trecut sunt în acest an cele mai bune şi în timp ce acest lucru stimulează creşterea de obligaţiuni ale naţiunii, conducând randamentele la cel mai mic nivel din ultimele 4 luni, de asemenea are un impact asupra veniturilor din export ale Rusiei. Chiar dacă petrolul reprezintă puţin schimbat în dolari în acest an, preţul când este convertit în ruble a scăzut la cel mai mic nivel din 2011, notează Bloomberg.  

Traseul valutei în 2014 a ajutat Rusia să îşi păstreze deficitul bugetar în termen de 1% din produsul intern brut, în timp ce rubla a devenit mai slabă în acelaşi timp cu o scădere de 50% a preţului petrolului. Acum, cu încetarea focului în Ucraina şi cu alura de active cu randament mai mare atrăgând investitorii către datoriile în ruble, guvernul observă efectul opus.

,,Nivelul actual al rublei este deja incomod pentru buget având în vedere preţul petrolului în ruble, care este deja scăzut”, a spus Vladimir Bragin, director de cercetare la Alfa Capital din Moscova. 

,,Cu scopul de a ajunge la stabilitate macroeconomică, Rusia are nevoie de a limita deficitul bugetar şi o rublă mai slabă este o modalitate mai uşoară de a face acest lucru”.

Câştigul rublei de 14% din această lună face mai uşor pentru guvernatorul băncii centrale, Elvira Nabiullina, să continue cu reducerile ratei în acest an.

Nabiullina a redus rata cu 3 puncte procentuale până în prezent, în 2015. 


Rubla, tot mai puternică 


Moneda naţională a Rusiei s-a apreciat în raport cu dolarul american, pentru a patra şedinţă consecutiv, urcând la cel mai înalt nivel începând cu decembrie, în contextul stabilizării cotaţiilor petrolului şi al scăderii cererii pentru valută.

Rubla a intrat pe o pantă ascendentă faţă de dolar şi euro încă din ianuarie, creşterea accelerând în ultimele zile, odată cu scăderea cererii pentru valută din partea companiilor.

Mai mult, populaţia a început să vândă din economiile în valută acumulate la finele anului trecut, când rubla a scăzut la niveluri-record faţă de dolar şi euro. 

De la începutul anului, rubla a înregistrat cea mai bună evoluţie dintre monedele naţionale ale lumii, o întoarcere cu 180 de grade comparat cu anul trecut, când a pierdut, în doar câteva luni, peste 50% din valoare, atât din cauza scăderii abrupte a preţului petrolului pe pieţele internaţionale, cât şi pe fondul sancţiunilor economice externe, potrivit RT News. 

Pe 16 decembrie 2014, rubla s-a depreciat la un minim istoric, de peste 100 de unităţi faţă de dolar, în timp ce cotaţia faţă de euro a coborât la 80 de unităţi. De atunci şi până în prezent, moneda rusă a recuperat peste 40% din valoare.

Dmitri Polevoi, economistul-şef al ING Rusia, a explicat pentru The Moscow Times:

,,Piaţa s-a împăcat cu creşterea rublei şi este riscant să i te opui”.

Rubla a ajuns, în numai câteva săptămâni, de la moneda cu cea mai proastă evoluţie din lume, la moneda cu cea mai bună evoluţie din lume, crescând cu 34% faţă de dolar de la jumătatea lui ianuarie până acum.

Dr ec Florin NAHORNIAC

Tracii, barbarii care au uimit lumea antică: 20 de lucruri despre obiceiurile ciudate ale poporului dispărut

Tracii au reprezentat una dintre marile populaţii ale Antichităţii, potrivit istoricilor, însă rămăşiţele culturii acesteia nu au fost suficient explorate. Obiceiurile ciudate ale triburilor tracice, care au stăpânit ţinuturi din sud-estul Europei, au fost relatate de numeroşi istorici greci şi latini.

 Limba şi obiceiurile tracilor, unul dintre marile popoare ale Antichităţii, au dispărut, însă despre înfăţişarea şi modul de viaţă al lor au vorbit numeroşi autori antici. Mărturiile păstrate până în prezent îi prezintă pe traci ca pe un popor numeros, care ocupa ţinuturile Europei de Est şi ale Peninsulei balcanice, format din triburi cu obiceiuri ciudate.

1 Cât de mare a fost poporul tracilor

Istoricul elen  Herodot afirma că neamul tracilor era în vremea sa cel mai numeros din lume, după cel al inzilor, iar triburile tracilor, în număr de peste 100, aveau obiceiuri asemănătoare. „Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru nu este cu putinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi. Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi, afară de geţi, trausi şi de acei care locuiesc la nord de crestonai”, afirma Herodot.

2 De unde provine numele Tracia

Potrivit istoricilor, tracii au locuit în provinciile antice Tracia, Moesia, Dacia, Sciţia Minor, Sarmaţia, Bythinia, Mysia, Macedonia, Panonia şi în alte regiuni din Balcani şi din Anatolia. Istoricul latin Arian, care a trăit în secolul al doilea, afirma că tracii sunt nu numai europeni, ci şi asiatici. De asemenea, susţinea că numele Traciei provine de la o nimfă. „Arian povesteşte că o nimfă numită Thrace, pricepută la descântece şi farmece, putea să îndepărteze relele sau să le atragă asupra cuiva, cum se povesteşte despre Medeea, Agamede sau prea cunoscuta Circe. De la numele Thrace s-a numit şi ţara cunoscută, numită odinioară”, informau scrierile lui Arian.

3 Sacrificii umane

Tracii obişnuiau să sacrifice prizonierii de război unor zeităţi. „Tracii apsintieni, prinzându-l pe Oibazos (n.r. comandant persan), care fugise în Tracia, îl jertfiră lui Pleistoros, un zeu local, aşa cum era la ei datina, iar tovarăşii săi au fost ucişi într-alt chip”, informa Herodot. Alţi autori antici susţineau că tracii îl venerau pe Ares (Marte) ca zeu al războiului şi îi ofereau jertfe umane.

4 Cum se echipau tracii de luptă                                                                               

646x404Tracii luptau având pe cap căciuli din piele de vulpe, pe trupuri tunici şi, deasupra, mantale lungi, împestriţate. Purtau încălţăminte şi pulpane făcute din piele de căprioară. Erau înarmaţi cu suliţe, scuturi uşoare, săbii mici, informa Herodot. Plutarh a trăit între anii 46 şi 120 şi a relatat, în lucrarea biografică Vieţi Paralele despre modul în care arătau războinicii traci. „În prima linie de luptă mergeau tracii, despre care se zice că îngrozeau numai cu înfăţişarea lor – nişte bărbaţi înalţi având drept arme nişte scuturi strălucitoare şi cnemide (n.r. apărători de picioare) bine închise şi fiind îmbrăcaţi cu tunici negre. Ei agitau pe umărul drept săbii de fier cu două tăişuri, lungi şi grele, ţinându-le ridicate în sus”, afirma Plutarh, descriind armata lui Perseu. 

5 Zilele albe şi zilele negre ale tracilor

Phylarchos a răit în secolul III î- Hr. şi este autorul unui tratat de istorie. Relata despre un obicei care exista atât la sciţi, cât şi la traci:

„Zenob – zi albă: Phylarchos spune că sciţii, înainte de a se culca, îşi aduc tolba şi, dacă s-au întâmplat că au petrecut ziua aceea fără supărări, aruncă în tolbă o pietricică albă, iar dacă au avut necazuri, una neagră. Când cineva moare, i se ia tolba şi i se numără pietricelele. Dacă înăuntru găsesc mai multe pietricele albe, îl socotesc fericit pe răposat. De aici proverbul celor care spun că ziua albă ne vine din tolbă. Şi Meneandru afirmă cî în Leucadia ziua bună se numeşte zi albă”.

6 Tracii dispreţuiau viaţa

Solinus a trăit în secolul al treilea şi a relatat despre obiceiurile tracilor, în volumul Culegere de fapte memorabile, pentru care a folosit informaţii transmise de Plinius cel Bătrân.

  „Barbarii traci au un dispreţ pentru viaţă dintr-un fel de exerciţiu natural al înţelepciunii. Toţi sunt gata pentru moartea de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii că ele nu mor, ci devin mai fericite. La cei mai mulţi naşterile sunt însoţite de plânsete şi chiar părintele primeşte plângând pe copilul nou-născut; dimpotrivă, înmormântările sunt atât de vesele încât pe răposaţi îi însoţesc cu manifestări de bucurie”, relata Solinus.

7 Tracii se mândreau cu numărul mare de soţii

646x404 (1)Potrivit istoricului latin Gaius Iulius Solinus, bărbaţii din Tracia se făleau cu cu numărul femeilor şi socoteau lucru de cinste să aibă multe soţii.     „Femeile de măritat se duc la bărbaţi nu după hotărârea părinţilor, ci acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat şi, după ce li se îngăduie să se stabilească valoarea lor, se căsătoresc nu după obiceiuri, ci după preţurile oferite; iar cele năpăstuite din pricina urâţeniei lor îşi cumpără cu zestrea lor soţii cu care se mărită”, afirma Solinus.    

 Şi autorul latin Pomponius Mela relata despre obiceiul scoaterii la vânzare a fetelor de măritat. „Ele nu sunt date bărbaţilor de către părinţi, ci în mod public sunt cumpărate spre a fi luate sau vândute cu zestre. Se face într-un fel sau în altul după cât sunt de frumoase şi de cinstite. Cele cinstite şi frumoase au un preţ bun. Pentru celelalte se caută cu bani cineva care să le ia de soţie”.

8 Tracii şi cannabisul

„În ţara lor creşte cânepa, care seamănă nespus cu inul, numai că este mai groasă şi mai înaltă. Creşte de la sine şi semănată. Iar din ea tracii îşi fac îmbrăcăminte, foarte asemănătoare cu cea din in. Când nu eşti bun cunoscător nu poţi să îţi dai seama dacă aceste haine sunt din in sau din cânepă. Omul care n-a văzut niciodată cânepa va crede că haina este făcută din in”, afirma Herodot.     „În timpul prânzului soţii înconjură vetrele, aruncă în foc sămânţă din buruienile pe care le au şi, după ce sunt loviţi de mirosul acestora, cu simţurile amorţite, simt o veselie asemănătoare cu beţia”, afirma Solinus.      „La unii traci folosirea vinului este necunoscută, dar la ospeţe aruncă în focurile în jurul cărora se şade seminţe, al căror miros provoacă o veselie asemănătoare cu beţia”, informa Pomponius Mela.

9 Tracii luau, nu ofereau

Tucidide s-a născut în anul 460 î. Hr. şi a fost autorul Istoriei războiului peloponesiac. A relatat despre obiceiurile tracilor din vremea regelui Sitacles, al triburilor odrisilor.    „La odrisi, spre deosebire de Imperiul persan, era statornicit obiceiul pe care îl întâlnim şi la ceilalţi traci de a primi mai degrabă de a da. Era la ei o mai mare ruşine să nu dai când ţi se cere, decât cerând să nu capeţi. Este adevărat însă că ei, datorită puterii lor, traseră foloase mai mari de pe urma acestui obicei. Căci nu era posibil la ei să izbuteşti ceva fără daruri”, relata Tucidide, arătându-se uimit de bogăţia tracilor.

10 Tracii, înţelepţi sau naivi
Valerius Maximus a trăit în secolul I d. Hr. şi este autorul operei Fapte şi cuvinte vrednice de luare aminte, afirmă despre tracică „pe bună dreptate neamul tracic a pretins pentru sine faima de înţelepciune, prăznuind cu plânsete zilele de naştere ale oamenilor şi cu veselie înmormântările. Fără poveţele învăţaţilor, el a văzut bine adevărata stare a condiţiei noastre umane. Polyainos a trăit în secolul al doilea şi este autorul scrierii Stategemata, în care menţionează mai multe relatări despre traci. Într-una vorbeşte despre cum unele triburi au fost puse sub ascultare de un preot.    

 „În Tracia se aflau triburile cebrenilor şi sicaboilor. La aceştia era obiceiul să fie comandanţi de oşti preoţii zeiţei Hera. Se găsea la ei un preot şi comandant numit Cosignas. Tracii nu-l ascultau. Cosignas adună o mulţime de scări mari de lemn, le puse cap la cap şi se pregătea să urce la cer, pentru a învinui pe traci, în faţa Herei, că nu se supun. Cum sunt ei fără minte şi prostănaci, tracii se temeau ca nu cumva comandantul lor să se urce la cer. Ei îl rugară şi îi jurară ascultarea în toate câte va porunci”.

11 Credinţa în nemurire

646x404 (2)Pomponius Mela a trăit în prima jumătate a secolului I şi a relatat despre traci în opera Descrierea Pământului. Afirma că ţinuturile locuite de traci erau sărace, neroditoare şi friguroase, iar numărul bărbaţilor îl depăşea cu mult pe cel al femeilor. „Tracia este locuită de un singur neam de oameni, tracii, având însă fiecare alt nume şi alte obiceiuri. Unii sunt sălbatici şi cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales geţii. Acest lucru se datoreşte credinţelor lor deosebite. Unii cred că sufletele celor ce mor se vor întoarce pe pământ, iar alţii cred că, deşi nu se vor mai întoarce, ele totuşi nu se sting, ci merg în locuri mai fericite. Alţii cred că sufletele lor mor negreşit, însă este mai bine aşa decât să trăiască. De aceea la unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi nou-născuţii, dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc”, afirma Pomponius Mela.

12 Soţiile se luptau la moartea soţilor

Geograful latin menţiona că femeiel tracilor nu avea o fire slabă, ci îşi doreau să fie ucise deasupra cadavrelor soţilor lor şi să fie îngropate împreună cu aceştia.           „Deoarece un bărbat are mai multe soţii, pentru a dobândi această cinste, ele dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască aceasta. Ea se acordă aceleia care are are moravurile şi conduita cea mai bună, iar cea care învinge în această întrecere este în culmea bucuriei. Celelalte jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să se liniştească la aduc lângă rug arme şi daruri, spunând că sunt gata să trateze sau să se lupte cu sufletul celui mort spre aşti dacă acela permite căsătoia. Dacă nu se dă o luptă, nu are loc o plată. Le aşteaptă pe femei peţitorii”, informa Pomponius Mela, în opera sa Descrierea Pământului.

13 Tatuajele tracilor

Clearh din Soloi a trăit în secolul IV î. Hr. şi a relatat despre originea tatuajelor purtate de traci: „Nevestele sciţilor au tatuat trupurile femeilor trace – ale acelor traci care locuiesc în vecinătate la vest şi nord – făcând un desen cu ace. De aceea, după mulţi ani, femeile trace care fuseseră batjocorite au şters urma nenorocirii lor într-un fel special gravând desene şi pe restul pielii, pentru ca semnul insultei şi al ruşinii ce se aflau pe ele, să fie socotit că intră în desenul ornamental şi să şteargă ocara prin calificativul de podoabă“. Dyon Chrysostomos, în lucrarea sa „Discursuri”, vorbeşte despre tatuajul făcut de triburile trace, în special de femei cu fierul înroşit în foc, prin arderea sucesivă a pielii„Ai fost vreodată în Tracia? N-ai văzut oare acolo femeile libere pline de semne făcute cu fierul roşu şi care cu atât au mai multe semne şi mai variate cu cât se arată a fi mai nobile şi din părinţi mai de ispravă?”.

„Nu-i lăudăm nici pe traci, care până astăzi îşi tatuează femeile ca să-l răzbune pe Orfeu”, afirma Plutarh.

14 Femeile, socotite sclave sexuale

Filosoful Heraclid din Pont, care a trăit la mijlocul secolului al IV-lea î. Hr., a prezentat modul neobişnuit de viaţă familială al tracilor.

„Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au şi 30 de soţii. Ei le folosesc ca pe nişte sclave. Au legături trupeşti cu numeroase femei şi se unesc cu ele pe rând. Femeia spală şi serveşte pe bărbatul cu care a trăit. Cele mai multe, după împreunare, se culcă pe pământ. Dacă vreuna dintre femei este nemulţumită, părinţii îşi pot lua înapoi fata, după ce restituie ce au primit pentru ea. Căci oamenii îşi mărită fetele în schimbul unui preţ. La moartea bărbatului, femeile sunt moştenite, întocmai ca şi celalelte lucruri”, informa Heraclid din Pont, potrivit autorilor volumului „Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei R.P.R. – 1964).

15 Tracii şi băutura                                                                                                                                      

Istoricul antic Claudius Aelianus relata că despre traci s-a dus vestea că sunt grozav de beţivi. „Ba şi-au mai atras învinuirea că la ospeţe, în faţa oaspeţilor, este îngăduit să bea în sănătatea femeilor, fiecare pentru cine doreşte, chiar dacă nu este femeia lui. „Tracii beau vin neamestecat deloc şi îl împrăştie pe hainele lor, socotind că este o deprindere frumoasă şi aducătoare de fericire“, afirma istoricul elen Platon. Dionis, zeul petrecerilor şi al viţei de vie, era venerat de traci.

16 Unii traci se fereau de legături trupeşti şi de carne

Strabon afirma că unii dintre traci, misii, „se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi «theosebi» şi «capnobaţi». Unii traci îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu-se «ctişti»; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie”, informa autorul elen.

17 Discipolii lui Zamolxis

Hallancios a trăit în prima jumătate a secolului al V-lea î. Hr. şi a relatat despre credinţele tracilor în nemurire şi despre învăţăturle primite de la Zamolxis. „Hallancios, în Obiceiuri barbare zice că Zamolxis a fost un grec care a arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El spunea că nici el nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile. În vreme ce spunea acestea, şi-a construit o casă sub pământ apoi, dispărând pe neaşteptate din ochii tracilor a trăit în ea. Iar geţii îi duceau dorul. În al patrulea an a reapărut şi tracii credeau tot ce le spunea”.

18 Scrierea la traci

Citând o lucrare a lui Androtion, Claudius Aelianus (Felurite istorioare, VIII, 6) scrie că „se spune că dintre vechii traci nimeni nu cunoştea scrierea. Ba încă toţi barbarii ce locuiau în Europa socoteau a fi o mare ruşine să folosească scrisul. Cei din Asia, după cum se spune, îl folosesc într-o mai mare măsură”. Dar tot el adaugă: „aceste informaţii le spune Androtion, dacă el poate fi pentru cineva un martor vrednic de încredere cu privire la cunoaşterea scrisului şi lipsa de învăţătură a tracilor”.

19 Tracii şi sufletul

Platon oferă, în opera sa Charmides, o mostră a înţelepciunii tracilor:

„Tot aşa stau lucrurile, Carmide, şi cu acest descântec. Eu l-am învăţat acolo în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi fac pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că medicii greci aveau dreptate să cuvânteze aşa cum v-au arătat adineauri. Dar Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seamă de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de ingrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele – pentru corp şi pentru om în întregul său – vin de la suflet şi de acolo curg, ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci – mai ales şi în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase, care fac să se nască în suflet înţelepciunea”.

20 Cel mai sângeros ritual                                                                                                                                                              

Herodot relata despre modul în care tracii şi mai ales geţii îşi sacrificau semenii zeităţii Zamolxis, ritualul sângeros de trimitere a solului: „câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor.

 Istoricul Ioan Horaţiu Crişan afirma, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor”, apărut la Editura Albatros, Bucureşti, în 1986, că geto-dacii au fost un popor tracic, care făcea parte din marea familie indoeuropeană. Istoria lor de început s-a desfăşurat paralel cu istoria generală a tracilor, fără ca între ei şi celelalte neamuri tracice să existe vreo diferenţiere, iar individualizarea geto-dacilor s-a produs la sfârşitul primei epoci a fierului, susţinea istoricul.

  Gral-col(r)conf univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Egiptul, cumpărător fidel de grâu românesc

Autoritatea Generală pentru Aprovizionare (GASC) din Egipt a cumpărat, pe 25 noiembrie, 240.000 de tone de grâu din Franţa, România şi Rusia, cu livrare în perioada 21-31 decembrie. Grâul francez a reprezentat jumătate din cantitatea cumpărată la licitaţia de miercuri, la care s-au adăugat 60.000 de tone de grâu din România şi alte 60.000 de tone de grâu din Rusia. GASC a cumpărat grâul la un preţ de 205,94 dolari pe tonă, incluzând transportul şi navlu (C&F).  Pe 30 octombrie, Egiptul a cumpărat 120.000 de tone de grâu din Franţa şi câte 60.000 de tone de grâu România şi Polonia. În ultima lună, însă, euro s-a depreciat în raport cu dolarul, ceea ce a crescut atractivitatea grâului din Franţa.

De la începutul anului fiscal 2015/2016, Egiptul a cumpărat aproximativ 2,6 milioane de tone de grâu, principalii furnizori fiind Rusia şi România.

Iosif VARGA

Acesta a fost ,,preacinstitul” Ponta. REACŢIE FERMĂ a unui judecător: ,,Declaraţiile premierului sunt forme de presiune asupra magistraţilor”

Membru în conducerea Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România, judecătoarea Gârbovan critica atât declaraţiile premierului care a catalogat ca fiind politică sentinţa de condamnare a lui Adrian Năstase,cât şi pe cea a preşedintelui prin care acesta i-a reamintit procurorului general că l-a numit în funcţie prin semnarea decretului prez Declaratiile premierului sunt de o gravitate extrema si constituie o forma de presiune directa asupra justitiei si un atac la independenta sa, iar presedintele a sugerat o datorie a procurorului general fata de cei ce l-au numit, a explicat judecatoarea Dana Garbovan, intr-un interviu acordat Ziare.com. In primul rand, salut decizia sectiilor CSM de a sesiza Inspectia Judiciara in acest caz.

„Declaratiile premierului sunt de o gravitate extrema si constituie, din punctul meu de vedere, o forma de presiune directa asupra justitiei si un atac la independenta sa. In ciuda afirmatiilor primului ministru, ca nu vorbeste de nume de judecatori sau de dosare, face exact acest lucru: afirma despre o decizie a ICCJ ca este consecinta unor influente politice. Mai grav, face aceleasi afirmatii si vis a vis de un dosar aflat in curs de judecata, chiar in ajunul pronuntarii deciziei. Sunt forme de presiune directa asupra magistratilor care au lucrat in aceste dosare si nu am nici o retinere in a denunta acest lucru. Este foarte grav, pentru ca nu este prima data cand premierul face acest tip de declaratii, a declarat Gârbovan. Judecătoarea a comentat şi reacţia premierului la atenţionarea pe care i-a făcut-o preşedintele Traian Băsescu de a nu mai ataca Justiţia.

„Primul ministru a declarat ca nu lupta cu justitia, ci cu presedintele. In lupta sa politica premierul nu ezita insa sa foloseasca justitia ca arma politica, fapt alarmant si inacceptabil. Consecintele perpetuarii acestui tip de discurs sunt foarte grave, nu doar pentru justitie, ci pentru fiecare cetatean al acestei tari”.  Judecătoarea Gârbovan a criticat şi declaraţia preşedintelui Traian Basescu din timpul şedinţei CSM, prin care şeful statului l-a atenţionat pe procurorul general, Tiberiu Nitu, ca il va mai suna pentru probleme care vizeaza functionarea sistemului, pentru ca, pana la urma, domnia sa l-a numit prin decret. Recunoscând dreptul legal al preşedintelui de a se asigura de buna fucţionare a sistemului, magistratul Gârbovan s-a arătat îngrijorată de faptul că presedintele justifica acest atribut prin faptul ca „v-am numit prin decret”. . Gârbovan a precizat că semnarea decretului de numire in functie a procurorului general nu are in nici un caz ca si consecinta crearea unor raporturi intre presedinte si procurorul general, in virtutea caruia acesta din urma sa aiba vreun tip de obligatie fata de presedinte.

„Daca ne reamintim ca Procurorul general a fost numit in functie ca urmare a unui compromis politic, afirmatia isi releva gravitatea, sugerand o datorie a acestuia fata de cei ce l-au numit. O astfel de „datorie” nu exista si nu trebuie sa existe”, a spus Gârbovan. Reprezentantul UNJR a susţinut că nu se justifică o eventuală Lege a gratierii si aminisitiei arătând că efectele unei asemenea decizii vor fi grave. Dana Gârbovan a spus că sistemul nu este pregatit pentru intrarea in vigoare a noilor Coduri penal si de procedura penala, arătând ce blocaje vor aparea. De asemenea UNJR a criticat netransparenta alegerilor pentru conducerea CSM, arătând că ar fi trebuit anunţate din timp candidaturile, pentru ca toţi cei interesaţi să aibă timpul necesar să studieze proiectele candidaţilor.

Viaţa pe PĂMÂNT: până CÂND? Numărătoarea INVERSĂ

Întrebarea pare oarecum bizară: până când oamenii ar putea să locuiască pe Terra, asta în condiţiile în care nu ne autodistrugem? Cu alte cuvinte, până când Pământul va fi o planetă care oferă condiţii prielnice oamenilor? La această întrebare a încercat să răspundă un grup de cercetatori care au obţinut rezultate foarte interesante. Viaţa a apărut pe Pământ în forme la început simple, unicelulare, acum miliarde de ani. Oamenii însă au apărut mult mai târziu – procesele care au permis apariţia speciei umane au avut nevoie de un timp îndelungat. Evoluţia speciei a fost însă rapidă în ultimii 10.000 de ani, iar începând de acum circa 100 de ani chiar explozivă (din toate punctele de vedere).
Specia noastră are însă nevoie de condiţii specifice pentru a supravieţui: printre acestea la loc de cinste sunt existenţa apei sub formă lichidă şi o temperatură ambientală între anumite limite.

Dacă ţinem cont de faptul că Soarele este o stea care evoluează, cu o viaţă limitată, ajungem rapid la concluzia că viaţa pe Pământ nu va putea continua la infinit.
Când însă condiţiile de pe planeta noastră vor deveni incompatibile cu existenţa noastră, a oamenilor? Mult înainte de moartea Soarelui!
Asta deoarece la un moment dat Soarele va intra într-o faza a evoluţie sale care va încălzi foarte tare atmosfera de pe Pământ; arderile, de fapt procese de natură nucleară (fuziune nucleară), care au loc în Soare fac astfel încât Soarele să îşi consume încet-încet combustibilul, transformând hidrogenul în elemente din ce în ce mai grele. Aceste procese la un moment dat vor avea un efect devastant pentru Terra: o vor „coace”. Apă se va evaporă – nemaiputând există sub formă lichidă, şi va fi mult mai cald decât în prezent. Evident, în aceste condiţii oamenii nu vor mai putea supravieţui.

Când însă va ajunge Soarele în această perioada critică?

Un grup de carcetatori conduşi de Andrew Rushdie a publicat recent un articol în revista Astrobiology în care demonstrează că perioada critică a Soarelui va începe nu mai curând de 1.75 de miliarde de ani, dar nici mai târziu de 3.25 de miliarde de ani.
Am avea deci la dispoziţie o perioadă de timp suficientă să găsim o soluţie.
Ce fel de soluţie? Să părăsim planeta şi să ne mutăm altundeva.
Am putea construi oraşe pe sateliţi sau să ne mutăm pe o altă planetă. O planetă oarecum la „îndemână” este Marte; Marte nu va suferi, fiind mai departe de Soare, aceleaşi daune că Pământul – Planeta Roşie ar putea să ofere condiţii prielnice vieţii până la sfârşitul vieţii Soarelui – ceea ce înseamnă pentru alţi circa 6 miliarde de ani!
Desigur, asta dacă nu ne vom autodistruge până atunci. Schimbările climatice sunt nu doar rezultatul evoluţiei Soarelui, ci şi al activităţii noastre; poluarea continuă şi defrişarea pădurilor joacă un rol nefast asupra climei, chiar dacă această este o problemă destul de spinoasă şi controversată la ora actuală.
Studiile efectuate de echipa de cercetători sunt extrem de interesante nu doar pentru ceea ce priveşte viată pă Pământ, ci şi pentru posibilitatea existenţei speciilor evoluate în Univers: dacă o planetă se află în apropierea unei stele care are o viaţă foarte scurtă, chiar dacă condiţiile la un moment dat sunt favorabile vieţii, este puţin probabil că această să aibă timp să evolueze şi să dea naştere unei specii care să reuşească să supravieţuiască şi să „evadeze” de pe planetă înainte că această să fie practic arsă în urmă proceselor nucleare care au loc în stea. Consecinţele sunt foarte interesante; greu de presupus existenţa speciilor avansate în jurul stelelor cu o viaţă prea scurtă. Trebuie pentru această să căutăm mai degrabă planete care sunt alimentate cu energie de o stea care are o viaţă lungă, prcum Soarele nostru, astrul care a permis evoluţia speciei umane şi care ne alimentează cu energie sub diverse forme, permiţându-ne să ne răsfăţăm cu razele sale.
La ora actuală deci pericolul nu vine de la Soare ci mai degrabă de la noi înşine.

col(r)dr farm Silvia ANDREI

Sahalin: japonezi sub stăpânire sovietică

Insula Sahalin din Marea Ohotsk poate fi văzută ca un microcosmos al relațiilor ruso-japoenze. „Descoperită” aproape simultan de ruși și japonezi în secolul al XVII-lea, insula a trecut de mai multe ori de la stăpânirea rusească la cea japoneză între anii 1855 și 1945. După victoria niponă împotriva Rusiei în 1905, prin tratatul de la Portsmouth insula a fost împărțită în două, de-a lungul paralelei 50: partea de nord rămânea Rusiei, iar cea de sud japonezilor, aceștia înființând aici colonia Karafuto (denumirea japoneză a insulei). 

375px-Border_Security_of_the_50th_parallel_of_north

Graniția dintre zona japoneză și cea sovietică

 Statutul insulei avea să se schimbe din nou după Al Doilea Război Mondial. Potrivit înțelegerii de la Yalta dintre Cei Trei Mari, Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei pe 8 august, încălcând astfel acordul de neutralitate pe cinci ani încheiat cu guvernul de la Tokio în aprilie 1941. Drept compensație pentru efortul de război, rușii doreau să obțină atât insula Sahalin, cât și Insulele Kurile din apropiere.

Sovieticii încep ofensiva în Karafuto pe 9 august prin bombardarea zonei de frontieră. Luptele continuă între 11 și 24 august, apoi rușii ocupă Toyohara, capitala coloniei japoneze, și debarcă în porturile Toro, Esutoru și Maoka. Aceste operațiuni au avut loc la 10 zile după după ce Împăratul Hirohito anunțase capitularea Japoniei și la 7 zile după ce Comandamentul suprem din Tokio ordonase tuturor soldaților japonezi să înceteze lupta. Cu toate acestea, în insula Sahalin a existat în continuare o mișcare de rezistență din partea soldaților staționați aici. După 16 zile de luptă, 18.000 de japonezi fuseseră luați prizonieri, iar 300.000 de civili din zona ocupată erau ținuți cu forța pe insulă de forțele sovietice, care au interzis părăsirea insulei. Bătălia pentru insulele Kurile a luat sfârșit o săptămână mai târziu, pe 3 septembrie, marcând astfel sfârșitul războiului cu Japonia și, implicit, al celui de Al Doilea Război Mondial. Data marchează, în același timp, și începutul unei epoci dificile în istoria insulei Sahalin.  

Soldați japonezi se predau sovieticilor

Soldați japonezi se predau sovieticilor

La momentul „eliberării” sudului insulei de către sovietici, regiunea era locuită de aproape jumătate milion de oameni: japonezi, coreeni (majoritatea aduși pentru muncă forțată), ruși, polonezi și populațiile indigene (ainu, ul’ta și nivki). Pentru că regiunea fusese incorporată, din punct de vedere administrativ, teritoriilor japoneze (nemaifiind considerată colonie) încă din 1942, insula devenise parte integrantă a Japoniei; în mentalul colectiv, ea era parte a țării natale. De asemenea, din interviurile cu foștii locuitori reiese că, pentru ei, prezența rusă pe insulă înainte de războiul din 1904-1905 era la fel de nesemnificativă cum a fost pentru rușii de după 1945 prezența japoneză. Pentru ambele popoare, istoria insulei începea cu ei.

O parte a populației, majoritatea femei, copii și bătrâni, au reușit să părăsească insula pe parcursul lunii august 1945. Pentru unii dintre ei însă, părăsirea insulei a fost fatală: trei nave de refugiați au fost scufundate de ruși în apele din largul insulei Hokkaido. În total, circa 100.000 de locuitori ai insulei au reușit să scape de ocupația sovietică, lăsând în urmă 300.000 de cetățeni de origine japoneză.

  Perioada care a urmat ocupației sovietice a fost haotică. URSS a stabilit aici un guvern militar condus de generalul I. Alimov, ulterior înlocuit de gen. Purkaev. Fostul guvernator al insulei, Otsu Toshio, a fost pus sub arest la domiciliu și apoi trimis în Siberia împreună cu alți lideri ai comunității locale. Presa locală a fost interzisă și înlocuită cu un ziar de limbă japoneză controlat însă de ocupanți („Shinseimei”). Aparatele radio și mașinile deținute de locuitori au fost confiscate; sistemul de telefonie și de poștă au fost oprite; de asemenea, oamenilor li se interzicea să iasă pe stradă după o anumită oră. Militarii japonezi au fost trimiși în lagăre de muncă din nordul insulei sau din Rusia continentală. Elita locală a fost, de asemenea, întemnițată: birocrați, scriitori, manageri și alte personalități importante din comunitate au fost închiși, dar doar după ce mulți au fost obligați să lucreze pentru noul guvern în

Insula divizată după 1905

Insula divizată după 1905

procesul de reconstrucție. Decizia de a-i obliga pe japonezi să muncească pentru ocupant a fost luată încă din septembrie 1945. Într-un document din acea perioadă se nota că „având în vedere că nu putem nici să aducem imediat forța de muncă pentru industria locală, nici să creăm pentru muncitori condiții de viață acceptabile în acest moment, trebuie să folosim temporar administrația japoneză, inginerii și muncitorii lor. Altfel, economia acestei regiuni va fi complet distrusă.”  

 În școli, predarea științelor sociale a fost înlocuită cu un curs de „Introducere în Marxism-Leninism pentru tinerii comuniști”. Copii japonezi trebuiau să învețe cântece dedicate lui Stalin, în timp ce adulții au învățat limba rusă pentru a evita să fie închiși sau uciși „accidental” din cauza barierei lingvistice. Între timp, soarta muncitorilor japonezi și coreeni rămânea incertă: urmau ei să fie repatriați? Sau urmau să formeze o „regiune japoneză” pe insulă? Problema a rămas nerezolvată până în 1946.

 Rușii au decis ferm că insula trebuie să primească un nou nume, să fie reorganizată și repopulată: tot trecutul ei trebuia să fie șters, iar istoria rescrisă. În martie 1946 rubla înlocuiește yen-ul, iar din iunie toate localitățile și străzile primesc nume rusești. Începea astfel „tranziția” și „coabitarea”; era însă o coabitare forțată a două popoare, a învinșilor și a cuceritorului. Repatrierea japonezilor a fost anunțată în octombrie 1946 și s-a desfășurat până în 1950. Peste 200 de nave au plecat către Hokkaido transportând aproape 313.000 de oameni. Cei care au plecat au trebui să lase în urmă toate posesiunile; astfel, foștii locuitori ai insulei au ajuns în Japonia postbelică fără nimic, doar cu puținii bani primiți la plecare (căci nu li s-a dat voie să plece cu banii agonisiți). Între timp, în februarie 1946 fusese creat oblast-ul Sahalin de Sud, integrat regiunii Habarovsk. Ulterior, în ianuarie 1947, a fost creat oblast-ul Sahalin ce includea întreaga insulă împreună cu insulele Kurile. Astfel, ceea ce fusese cândva insula japoneză Karafuto devenea Sahalinul sovietic.    

 Prin proiectul de tratat de pace Aliato-japonez, negociat la San Francisco în 1951, Japonia renunța la toate drepturile și pretențiile asupra insulelor Kurile și asupra acelei porțiuni a insulei Sahalin pe care o stăpânise potrivit tratatului de la Portsmouth dn 1905. Însă ambiguitatea documentului și absența unei mențiuni clare a faptului că URSS era stăpânul de drept al acestor teritorii au făcut ca delegația sovietică să părăsească în cele din urmă conferința de pace. Ca atare, tratatul nu a fost niciodată semnat de ruși, dând naștere viitoarei dispute teritoriale ruso-japoneze. În timp ce pretențiile teritoriale ale Japoniei asupra insulelor Kurile au creat tensiuni politice grave între cele două state, Karafuto/Sahalin a rămas doar o amintire dureroasă a războiului pierdut, un teritoriu pe care japonezii nici nu mai speră că-l vor recupera vreodată.

Foto: circa 1950 – femei Ainu, popor asiatic care trăiește în Hokkaido, insulele Kurile și insula Sahalin // Three Lions/Getty Images

Însă memoria insulei e încă vie în societatea japoneză contemporană. Există în continuare numeroase asociații ale foștilor locuitori ai insulei și au fost publicate multe volume de memorialistică pe acest subiect. Spre exemplu, Karafuto Renmei este una din asociațiile foștilor locuitori ai insulei; are 6000 de membri și 36 de filiale în întreaga Japonie. Asociația publică un newsletter lunar, printează cărți vechi despre Karafuto, organizează vizite pe insulă și un eveniment anual de comemorare, pe 23 august, data oficială a ocupației. Fiecare fost oraș de pe insulă are propria sa asociație, la fel și școlile; există și organizații ale rudelor victimelor care au pierit pe navele scufundate de ruși sau ale prizonierilor de război internați în lagărul din nordul insulei.

   Pentru că în Japonia memoria războiului este încă tabu, acest subiect fiind, de regulă, evitat, mulți dintre acești oameni vorbesc foarte rar cu străinii despre ce s-a întâmplat cu insula lor. Ei mărturisesc însă că, pentru ei, viața lor a fost împărțită în două: înainte și după repatriere.  „Cum puteai să simți frică sau respect pentru un astfel de inamic? Erau săraci, murdari, analfabeți, niște bestii – în alte cuvinte, dar nu erau răi… Sincer, ne așteptam să fie mult mai rău. La urma urmei, ei erau învingătorii!” 

Poveștile despre ocupația sovietică nu se învârt în jurul violenței, cum se întâmplă spre exemplu în cazul german. Au existat, într-adevăr, cazuri de violență și violuri, dar la o scară mult mai mică și, în general, acestea dispar după primele luni. Acest fapt se datorează ordinelor date de înaltul comandament sovietic, care interzice violențele împotriva populației. Colonelul Kriukov, care a luat parte la evenimente, scria în memoriile sale că a existat un ordin secret prin care militarilor li se spunea că sudul insulei și Insulele Kurile fuseseră pământuri rusești dintodeauna, reunite acum cu Patria Mamă și că tot ce exista pe insula aparținea, drept urmare, statului; astfel, cei care distrugeau sau furau din bunurile statului urmau să fie judecați și condamnați. Soldaților li s-a ordonat, de asemenea, să se comporte civilizat față de populația locală, care trebuia tratată ca populație liberă, nu ca prizonieri de război; de aceea, soldații nu trebuiau să se atingă de posesiunile lor, să se amestece în obiceiurile și tradițiile naționale, să aibă relații cu femeile, să distrugă sau măcar să viziteze templele religioase etc.

japan_ussr_rel88_1 Ca atare, foștii locuitori își amintesc mai degrabă cât de nefericiți păreau „cuceritorii”. Soldații erau săraci și încercau să fure alimente și diverse obiecte pentru a supraviețui, astfel că aceste incidente de jafuri se numără printre cele mai neplăcute amintiri despre prezența sovietică. Unii își aduc aminte de impresia lăsată de soldați: „Cum puteai să simți frică sau respect pentru un astfel de inamic? Erau săraci, murdari, analfabeți, niște bestii – în alte cuvinte, dar nu erau răi… Sincer, ne așteptam să fie mult mai rău. La urma urmei, ei erau învingătorii!” 

Coloniștii sovietici, care încep să sosească pe insulă începând cu anul 1946, au locuit și au muncit alături de japonezi. Mulți dintre ei erau oameni foarte săraci, care pierduseră totul în război. Populația locală a fost mulțumită de rapida organizare a școlilor și spitalelor, însă unii își amintesc cum au fost șocați de comportamentul rușilor, lipsa de castitate și de respect față de familie. Cineva mărturisește: „probabil că avea legătură cu comunismul…nimeni nu aparține nimănui, așa că poți avea oricâți bărbați sau oricâte femei vrei. Dar ei sunt și atât de activi fizic, că până la 30 de ani arată complet epuizați. Japonezii nu ar putae să fie niciodată așa. Probabil că trebuie să mănânci multă carne ca să fie atât de desfrânat.” Altcineva își amintește că, la plecarea de pe insulă, a fost întrebat de familia sa. „«Aceștia sunt soția și copii mei», am spus. «Dar sunt copiii dumneavoastră?» m-a întrebat un rus suspicios. «Da, sunt», am răspuns surprins. Oficialul sovietic a explicat: «Dacă sunt copiii soției dvs., asta nu înseamnă neapărat că dumneata ești tatăl.»”

 Acest sentiment de dispreț față de ruși era completat în același timp de un sentiment de simpatie față de „inamicul alb, dar sărac”. Spre deosebire de americani, pe care japonezii îi priveau altfel, rușii erau considerați inferiori din punct de vedere social, deci demni de milă și chiar simpatie. Mulți japonezi își amintesc cu drag de soldații sovietici: „erau oameni buni, simpli. Ne-am făcut prieteni și ne-a părut rău să ne despărțim de ei.”  

În Japonia contemporană, a-ți exprima respectul sau chiar admirația pentru ocupanții americani de după război, cei care au adus democrația, e un fapt acceptabil social. Însă a exprima aceeași atitudine pozitivă față de ruși, care au reprezentat întotdeauna o potențială amenințare, este și va rămâne probabil tabu.

Mariya Sevela, Sakhalin: the Japanese Under Soviet Rule, în History Today, vol. 48, nr. 1

Ştiau de evenimentele organizate în Colectiv! ISU Bucureşti decapitat

Întreaga conducere a Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Bucureşti este suspendată, măsura fiind luată după ce au apărut documente ce demonstrează că ştiau de evenimentele organizate în Colectiv. 

Şefii ISU Bucureşti-Ilfov – inspectorul şef colonel Mihai Mirel Guţă, prim-adjunctul locotenent colonel Orlando Şchiopu şi adjunctul locotenent colonel Giani Aldoiu – au fost suspendaţi din funcţii, la aproape o lună de la tragedia din Colectiv, la ISU fiind făcute verificări privind faptul că nu a făcut controale la fabrica Pionierul şi la club, deşi ştia că va fi organizat un eveniment cu public numeros. În urma verificărilor a fost identificat un document în corespondenţa primită de IGSU la data de 23 septembrie, în jurul orei 23.30 de la firma care a organizat evenimentul din incinta clubului. „Întrucât soluţionarea documentului era de competenţa Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Bucureşti-Ilfov, acesta a fost redirecţionat unităţii în cauză, în dimineaţa zilei de 24 septembrie 2015, pentru evaluare şi măsuri. La nivelul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Bucureşti-Ilfov au fost transmise două adrese către organizatorul evenimentului – Emagic – fără a rezulta că au fost efectuate verificări la faţa locului“, a precizat IGSU.  

Firma de evenimente a confirmat faptul că „a existat o comunicare oficială către autorităţi în legătură cu un eveniment organizat în incinta Colectiv. Aceasta este o procedură internă standard pentru evenimentele Emagic, care informează la fiecare eveniment autorităţile de ordine publică, inclusiv IGSU. De asemenea, în evidenţele Emagic a fost înregistrat un răspuns pe email din partea Inspectoratului General Pentru Situaţii de Urgenţă (Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Dealul Spirii“, Bucureşti- Ilfov)“.

  În noaptea tragediei de la Colectiv, Raed Arafat şi pompierii au susţinut că nu ştiau de existenţa clubului Colectiv. Ministrul Afacerilor Interne, Petre Tobă, i-a spus premierului Dacian Cioloş că secretarul de stat Raed Arafat a fost informat abia marţi, că încă de la sfârşitul lunii septembrie o societate comercială care organiza evenimente în clubul Colectiv a informat Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi conducerea ISU Bucureşti-Ilfov că acolo urmează să aibă loc un eveniment la care ar fi urmat să participe foarte mulţi oameni.

  „Documentele noi arată că cel puţin în cazul unor persoane din ISU au trecut prin faţa lor acte care menţionează clubul Colectiv. Solicitarea e venită de la o firmă, pe solicitare nu scrie Colectiv, dar în cadrul adresei scrie Colectiv şi Pionierul. În lumina noilor acte, nu putem spune clar că ISU nu ştia de existenţa clubului, dacă sunt documente. Este cert că la nivelul ISU Bucureşti se ştia de existenţa acestui club şi că cineva organizează acolo evenimente cu public numeros“, a declarat Raed  Arafat.      Premierul Dacian Cioloş a declarat  în şedinţa de guvern, că vrea să se asigure că persoanele care au fost la conducerea ISU Bucureşti-Ilfov şi care au fost suspendate din funcţii vor fi demise şi nu se vor mai putea întoarce în sistem. De asemenea, premierul a spus că „în perioada imediat următoare“ aşteaptă de la secretarul de stat în MAI Raed Arafat un plan de reformă şi de restructurare a ISU.

 Şefa DNA, Laura Codruţa Kovesi a declarat că deocamdată sunt „suspiciuni de abuz în serviciu pentru funcţionari din primărie şi funcţionari ai ISU şi din conducerea ISU. Sunt dosare care merg în paralel, pentru că angajaţii ISU au statut de militari. Nu vă pot spune dacă vor fi noi învinuiţi“.

Gral-col(r)dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

,,Tablagiii” Oprea şi Onţanu, grade militare ,,demne de conducători de trupe în războaie”? MApN, solicitat să dea explicaţii

Aş vrea să ţinem, cu toţii, un moment de jenă pentru toţi cei care au batjocorit Armata Română acordând sau primind grade militare pe criterii politice, a declarat liberalul Dan Cristian Popescu.

„În ultimii ani, aud şi citesc, la fel ca şi dumneavoastră, despre tot felul de personaje politice şi nu numai, mai mult sau mai puţin cunoscute, care beneficiază de grade militare demne de conducători de trupe în războaie. Oameni care nu au fost o zi în viaţa lor pe front sau nu au comandat unităţi şi mari unităţi, ci doar şi-au dedicat cariera servind interese personale sau de partid, în funcţie de contexte şi conjuncturi. „Eroi” ai negocierilor obscure şi jocurilor de culise dar în niciun caz ai poporului român”, a transmis luni, în cadrul unui comunicat de presă, deputatul PNL.    

Dan Cristian Popescu a remarcat că două dintre personajele împopoţonate cu grade sunt primarul Sectorului 2, Neculai Onţanu, şi fostul vicepremier, Gabriel Oprea.   „Sigur sunteţi la curent cu faptul ‎că ambii sunt membri de frunte ai Armatei Române, Neculai Onţanu fiind înaintat în gradul de general-maior – cu două stele în rezervă, iar Gabriel Oprea în gradul de general – cu patru stele în rezervă, deşi nimeni nu ştie cu siguranţă care sunt „meritele deosebite” ale domniilor lor”, a continuat deputatul.  

„‎Mânat de curiozitate şi de mari dubii”, Dan Cristian Popescu a depus luni în Parlament o interpelare către Ministerul Apărării Naţionale, în care a cerut toate documentele şi argumentele care au stat la baza deselor avansări ale lui Onţanu şi Oprea, din anul 2000 şi până în prezent, mai precis din momentul din care aceştia deţin importante funcţii politice.      „Aştept cu interes răspunsul instituţiei, la fel cum cred că îl aşteaptă veteranii de război, ofiţerii activi şi în rezervă care au obţinut gradele prin merit şi luptătorii de la revoluţie. Armata, alături de BOR sau BNR, este o prezenţă constantă pe primele locuri ale tuturor sondajelor referitoare la instituţiile în care au încredere românii. Cred cu tărie că sunt instituţii care ţin de esenţa unei societăţi şi care nu trebuie pervertite sau duse în derizoriu”, a mai precizat deputatul PNL.

sursa: Epoch-Times Romania

El, curvarul secolului românesc, cu 6 neveste! El vorbește???? Tăriceanu îi face praf pe Cioloş şi Iohannis: Ce a spus despre noul Guvern

Preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu e unul dintre puţinii politicieni care a intrat cu adevărat în Opoziţie faţă de actualul Guvern. Copreşedintele ALDE îi atacă fără menajamente pe Klaus Iohannis, dar şi pe Dacian Cioloş.

 Tăriceanu, consideră că actualul guvern de tehnocrați este unul ,,prezidențial” și că ,,poartă amprenta dorinței președintelui de a avea propriul guvern”.   ,,I-am spus și președintelui în cele două rânduri de consultări pe care le-am avut că nu susțin o asemenea formulă. I-am spus că partidele politice s-au degajat de responsabilitățile pe care le au și ar fi trebuit să negocieze și să-i propună președintelui un premier. Au făcut-o cu jumătate de gură sau nu au făcut-o. (…) Nu fac niciun fel de dezvăluire improprie. Când i-am spus președintelui acest lucru, a zâmbit într-un mod neobișnuit. Nu îl caracterizează acest zâmbet, așa, oarecum de satisfacție că ajunge președintele să fie cel care ia decizia în această privință. Și a făcut-o. A profitat de această conjunctură și a desemnat premierul pe care l-a considerat, cu o formulă improprie pentru democrație și Constituție, dar proprie președintelui”, a afirmat Tăriceanu.

 Întrebat dacă actualul Cabinet este unul ,,prezidențial”, Tăriceanu a răspuns: ,,Da. Formula politică nu este corectă. Se înlătură ceea ce am numit democrația reprezentativă. Guvernul trebuie să fie expresia unei majorități din Parlament care este rezultată prin votul cetățenilor. Lucrul acesta, cu actualul Guvern, nu se vede. Este un guvern de tehnocrați care poartă amprenta dorinței președintelui de a avea propriul guvern și de avea o formulă care nu este politică”.

 Dr ec Florin NAHORNIAC

Mărturii de top: legăturile lui Mugur Isărescu cu fosta Securitate

Postul B1TV a început săptămîna cu o serie de dezvăluiri în cadrul emisiunii ,,X-Press” despre ofiţeri acoperiţi sau colaboratori ai serviciilor secrete care continuă să ocupe funcţii-cheie în stat. Primul nume pe ,,Lista Fantomelor Securității” este Mugur Isărescu, cel care de 25 de ani ocupă funcția de guvernator al BNR și despre care realizatorul Sabin Orcan spune că are certitudinea că a fost ofițer acoperit după ce a discutat cu patru “domni” care au lucrat în serviciile de informații înainte și după 1989.

Dacă Isărescu a fost sau nu ofițer acoperit al fostei Securități e foarte greu de demonstrat, pentru că eventuala continuare a activității sale și după revoluție îl pune la adăpost în fața CNSAS ori a altor factori ,,perturbartori”.  Cu toate acestea, există o mărturie foarte importantă și de maximă greutate în cazul guvernatorului BNR, care îl plasează fără drept de apel dacă nu între ofițerii fostei Securități, cel puțin între creațiile de vîrf ale acesteia. Ceea ce, la urma-urmei, e cam același lucru.    

Este vorba de omul care l-a desemnat pe Isărescu premier, în 1999, și care a avut atît dreptul, cît și obligația de a cere, la momentul respectiv, informații amănunțite de la serviciile secrete în legătură cu guvernatorul BNR: președintele României, Emil Constantinescu.   Același Emil Constantinescu, după cîțiva ani, în septembrie 2005, a făcut o serie de dezvăluiri incendiare. Astfel, Constantinescu a spus că deține probe în sprijinul acuzațiilor aduse lui Băsescu și Stolojan, cum că aceștia ar fi fost piese grele ale Securității, a deconspirat un nume de pe lista de spioni a lui Severin, în persoana jurnalistului Dumitru Tinu, a dat în vileag traseul urmat după revoluție de banii Securității, a dezvăluit că în guvernele cederiste au existat miniștri securiști, plus multe alte afirmații de același calibru.    

Întrebat, în acea emisiune, dacă deține dovezi privind afirmații ale sale legate de trecutul securist al lui Băsescu și Stolojan, Constantinescu a răspuns, sec: ,,Da, am dovezi”. El a adăugat: ,,Au existat în Securitate trei tendinţe. Una, a existat Securitatea care era la curent cu complotul pro-sovietic şi care a reuşit să conducă o parte a Securităţii, prin domnul Măgureanu care participa alături de Ion Iliescu. A doua era partea naţional-comunistă pe care o condusese Vlad, care era relativ antisovietică şi cea de-a treia era partea DIE, Direcţia de Informaţii Externe, care n-a participat la nici un fel de mişcări şi care cunoştea oamenii şi banii. Aceasta pregătise aşa-numitul Club ,,Trocadero”. Cei din Clubul ,,Trocadero”, pentru că acolo l-am citat pe Adrian Năstase, de pildă sau cine doriţi, chiar şi Mugur Isărescu, nu erau neapărat nici ofiţeri acoperiţi de Securitate, nici colaboratori. Au fost oameni selecţionaţi, oameni de mare calitate selecţionaţi, trimişi în SUA şi în Anglia pentru a crea un aparat care să conducă viitoarele structuri după căderea lui Ceauşescu(…)Ce era Clubul ,,Trocadero” ? Era o cîrciumă unde se întîlneau o serie de persoane care proveneau de la Institutul de Economie Mondială, de la DIRI, de la Asociaţia de Drept Internaţional şi care proveneau de la Academia ,,Ştefan Gheorghiu”, toţi tineri inteligenţi, formaţi în străinătate şi pregătiţi. Pentru ei, ei nu era neapărat să fie nici ofiţeri acoperiţi, nici ai Securităţii, dar pentru ei a funcţionat aşa-numitul sistem ,,Lolek şi Bolek”. Era o glumă, era numit aşa de un fost ofiţer de Securitate care mi-a povestit, noi numim aceste perechi ,,Lolek şi Bolek”, după un film polonez de animaţie care era foarte celebru. Şi în cazul domnului Adrian Năstase, Lolek este Adrian Năstase, Bolek este domnul colonel Ristea Priboi. Pentru că se ştie foarte clar că aceste perechi le veţi găsi în toată viaţa politică românească. Este în faţă cel care l-a avut în îndrumar”. Întrebat cine este perechea lui Stolojan, Emil a dat un răspuns extrem de misterios: ,,El este în altă situaţie, nu face parte din această situaţie. Este un personaj mult mai important”.   

Deci, conform mărturiilor lui Emil Constantinescu, dublate și de dovezi pe care acesta spune că le deține, Mugur Isărescu a fost în mod categoric un personaj cel puțin racolat și pregătit intens de fosta DIE pentru un rol important pe care avea să-l joace după Revoluție. Și care, dintr-un motiv sau altul, continuă să conducă BNR chiar și azi, la 25 de ani de căderea comunsimului.

  Bogdan Tiberiu Iacob

PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

România până la intrarea în război

România era condusă de regele Carol I de Hohenzollern din 1866. Pentru o perioadă îndelungată mai înainte de declașarea primului război mondial, Româ nia a fost un aliat al Austro-Ungariei. În conformitate cu termenii alianței dintre cele două state, România era obligată să intre în război numai dacă aliatul austro-ungar era atacat. Când a izbucnit războiul, România a considerat că Austria a fost statul care a declanșat războiul și, prin urmare, Bucureștiul nu era obligat să se alăture efortului de război al aliatului său. În cele din urmă, România s-a alăturat celor care luptau împotriva Puterilor Centrale.


România și-a negociat cu grijă condițiile pentru intrarea în război de partea Aliaților. Astfel, Bucureștiul cerea recunoașterea drepturilor României asupra teritoriului Transilvaniei, care fusese încorporat în Regatul Ungariei în 1867, (Vedeți și: Istoria Transilvaniei ).
DEC 1 cu 1 Romania Mare dintre 1918 si 28 iunie 1940
Aliații au acceptat condițiile românilor în vara anului 1916. Dacă România s-ar fi alăturat efortului aliat de război mai devreme în acel an, mai înainte de declanșarea Ofensivei Brusilov, era foarte posibil ca rușii să fi reușit să obțină o mare victorie. Anumiți istorici militari apreciază că Rusia a întârziat aprobarea cererilor României, deoarece se temea că va fi pusă în discuție și situația teritoriului smuls din trupul Moldovei în 1812, Basarabia.Istoricul militar britanic John Keegan afirmă că, mai înainte de intrarea în război a României, Aliații căzuseră de acord în secret să nu-și onoreze după război angajamentele cu privire la expansiunea teritorială românească.
Guvernul român a semnat un tratat cu Aliații pe 17 august 1916, după care a declarat război Puterilor Centrale pe 27 august același an. Armata română era destul de mare – 500.000 de militari, organizați în 23 divizii. Din păcate, armata era încadrată cu puțini ofițeri profesioniști, era slab pregătită, iar dotarea era insuficientă. Șeful Statului Major German, generalul Erich von Falkenhayn, a apreciat în mod corect că România este atrasă de o alianță cu Antanta și a făcut planuri pentru atragerea țării de partea Putrerilor Centrale

 Gral-col(r)conf univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Sistemul ticălos şi puterea ocultă

Pe adevărații exponenți ai puterii oculte nu-i știe aproape nimeni, ei nu se afișează, nu și-au construit vile de neam-prost, nu conduc mașini de sute de cai putere, nu apar la televizor.    

Securitatea și în general exponenții nomenclaturii aveau în regimul comunist toată puterea: aveau privilegii și salarii substanțiale, dreptul de a-și subordona prin cuvîntul partidului instituții și oameni, uzitarea abuzului ca instrument de conducere, accesarea funcțiilor rîvnite prin relații bazate pe serviciu contra serviciu. Un singur lucru le lipsea securiștilor, milițienilor cu funcții, activiștilor de partid: proprietatea asupra vilelor de protocol confiscate de comuniști, în care locuiau doar atîta vreme cît erau în funcții. Ceaușescu nu le-a acordat și acest privilegiu. Probabil din dorința de a-i ține legați de glia PCR, printr-o favoare condiționată. Pe vila în care locuia de pildă Bobu nu scria ,,proprietatea lui Emil Bobu”, ci purta numele unei funcții în CPEx, ocupate temporar de Emil Bobu.

  A fost unul din motivele principale pentru care Securitatea i-a pregătit cu mult înainte și a desăvîrșit în decembrie ’89 înlăturarea violentă din fruntea statului comunist a lui Nicolae Ceaușescu.     Domnul Iliescu a ajuns la putere pe patul germinativ pregătit de Securitate și activiștii cu funcții înalte în sistem. S-a achitat, între primele măsuri, prin Legea caselor naționalizate, lege de care au beneficiat și chiriașii “de rînd”, însă adevărații beneficiari au fost nomenclaturiștii care locuiau în calitate de chiriași în vile care acum valorează sute de mii sau chiar milioane de euro, și pe care le-au cumpărat atunci cu echivalentul a cîtorva mii de euro.

  Cu această nedreptate uriașă pentru foștii proprietari, de care au beneficiat nomenclaturiștii-chiriași, puterea ocultă a reparat “nedreptatea” la care i-a supus Ceaușescu și s-a repliat pe lungul drum al actorilor din umbră care îi manevrează de fapt pe politicieni și pe bogătașii la vedere. Mineriada din 13-15 iunie 1990 este opera lor. E o naivitate să mai credem și acum, după 25 de ani, că minerii au fost aduși la București împotriva intelectualilor, a partidelor istorice și pentru a curăța Piața Universității. Mineriada a fost semnalul violent transmis de puterea ocultă Occidentului și potențialilor investitori externi că “democrația originală” poate fi spulberată oricînd de hoarde dezlănțuite și că o afacere din exterior în România ar fi o aventură nesăbuită.      În felul acesta, puterea subterană, ferită de ochii orbi ai mulțimii, s-a consolidat prin afaceri prospere clădite pe devalizarea fabricilor și uzinelor, falimentînd totul pînă la punctul zero. A început să acumuleze capital în așa măsură, încît politicienii de la vîrful puterii vizibile erau și sînt manevrați de exponenții puterii oculte, de artizanii sistemului corupt pînă în măduva oaselor. Valul de arestări din ultimele luni, în special din lumea politicienilor, ofensiva DNA împotriva corupților pare a da dreptate declarațiilor pline de optimism ale lui Klaus Iohannis la început de mandat, cum că nu mai avem nevoie de MCV și că cel mai tîrziu la finalul mandatului său lupta împotriva corupției se va fi încheiat. Nimic mai fals.  

DNA nu a atins nici cu o floare exponenți ai puterii oculte. Ați auzit ceva de rău despre Virgil Măgureanu, fost șef al SRI iar acum un prosper om de afaceri? Dar despre Florin Georgescu, și el șef peste SRI? Dar despre George Maior, pînă de curînd directorul SRI? Teoretic, ultimii doi trăiesc din pensie, sau dintr-un salariu modest (1.000 de euro?) de înalt funcționar. Crede cineva asta? Nu cumva cei enumerați – sînt doar cîțiva pe care i-am numit -, plus o întreagă pleiadă de ofițeri și agenți acoperiți din fosta DIE, acum pensionari, plus agenții acoperiți din politică, justiție, presă, culte religioase, dețin informații vandabile de multe milioane de euro? Eu cred că da.     Pe adevărații exponenți ai puterii oculte nu-i știe aproape nimeni, ei nu se afișează, nu și-au construit vile de neam-prost, nu conduc mașini de sute de cai putere, nu apar la televizor.  

 I-au cunoscut președinții, șefii de guverne? Iliescu da, i-a cunoscut, nu pe toți, dar pe ei s-a sprijinit în preluarea și consolidarea puterii, și nu doar pe zîmbetul său larg împărțit exact pe cap de locuitor fesenist.    Constantinescu dimpreună cu Convenția Democrată a fost doar o păpușă manevrată de sfori de puterea ocultă. Cu ultimele puteri, Emil Constantinescu a declarat la sfîrșitul mandatului că a fost învins de sistem. Altfel spus, de puterea subterană, necontrolabilă politic și neatinsă de justiție.  

Traian Băsescu a avut inteligența politică să-și apropie serviciile de informații, el însuși fiind mai aproape de sistem, altfel spus cunoscîndu-l relativ bine din interior. Tocmai datorită acestui fapt a reușit să dea un imbold luptei împotriva corupției, mai exact împotriva politicienilor corupți. Nici el nu s-a atins de sistem, de puterea subterană. Toți s-au întrebat și s-au livrat numeroase răspunsuri ce s-a întîmplat cu Traian Băsescu în ultimul an de mandat, în mod special în ultimele luni. Cei mai mulți au crezut că au găsit răspunsul în farmecele Elenei Udrea asupra președintelui. Cred că e un răspuns fals. Și mai cred că Elena Udrea nu a bătut cîmpii în totalitate atunci cînd l-a acuzat pe adjunctul pe atunci al directorului SRI, generalul Coldea, de corupție și afaceri subterane în care a implicat și serviciul de informații.  

 Explicația “necunoscutului” Băsescu stă mai degrabă în faptul că fostul președinte nu a mai putut face față sistemului, unui sistem care nu-l mai vroia. Schimbarea la față a fostului președinte nu se datorează Elenei Udrea, așa cum cred masele și susținătorii săi inflexibili, ci faptului că sistemul l-a expulzat. Președintele jucător Traian Băsescu a fost de fapt și el, în final, învins de sistem.

  Pe sistemul Mafiei, mai întîi a fost avertizat, apoi “rugat” de impresarii puterii oculte să renunțe la rolul de președinte jucător, poate devenit incomod pentru siguranța sistemului, și să-și vadă de treabă la Cotroceni, ca președinte onorific.      Pe acest pat germinativ a ajuns Klaus Iohannis președinte. A fost o surpriză de proporții uriașe, dacă vrem să fim onești cu noi înșine. Răspunsul, adevăratul răspuns la întrebarea cum a ajuns Iohannis președinte, nu-l avem nici acum. Dacă sîntem onești cu noi și cu ceilalți, trebuie să recunoaștem asta. 

sursa: Deutsche Welle