Arhive lunare: martie 2016

În ziua de 25 martie Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul – Episcopul vicar a Arhiepiscopiei Iașilor împlineşte 25 de ani de arhierie, ÎNTRU MULȚI ANI SĂ TRĂIȚI PS PĂRINTE!

MAR-SPECIAL 1 3 cu 1 -cu-1-ps_calinic_bPreasfinţitul Părinte Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, împlineşte astăzi 25 de ani de arhierie. Preasfinţia Sa s-a născut în Iaşi, la 18 noiembrie 1957. În luna martie a anului 1980 s-a închinoviat la Mănăstirea Putna, iar în anul 1984 a fost tuns în monahism. În perioada 1985-1989 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna“ din Sibiu. În 1986, la 14 mai, a fost hirotonit diacon, în Catedrala mitropolitană din Iaşi, de către fericitul întru adormire patriarh Teoctist, iar la 15 august, în acelaşi an, a fost hirotonit ieromonah pe seama Mănăstirii Putna.

 

MAR SPECIAL 3 cu 2 ps_calinic_sfantul_antonie_iasi_2015_1  NR 2

În 1990, a fost numit stareţ al Mănăstirii Râşca, judeţul Suceava, de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe vreme arhipăstoririi ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. În 1991, pe 25 martie, la praznicul Bunei Vestiri, PS Calinic Botoşăneanul a fost hirotonit arhiereu în Catedrala mitropolitană din Iaşi. 

 Gral-col(r)conf univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Cuvânt la O ANIVERSARE DEOSEBITĂ: PS CALINIC BOTOȘĂNEANUL Arhiepiscopul Iașilor este unul din Marii Oameni ai BOR, un ierarh cu mari calități ai CREDINȚEI NOASTRE STRĂMOȘEȘTI – O R T O D O X I A

L-am cunoscut pe PS CALINIC BOTOȘĂNEANUL la mănăstirea Putna în anii ’70 –’80 pe când eram tânăr ofițer, eu fiind de obârșier, dupăoriginea tatălui meu și a întregii familii din nordul Bucovinei. PS CALINIC image002BOTOȘĂNEANUL era un tinerel în floarea vârstei, era un frate, cumințel și ascultător. Stareț era regretatul arhimandrit de veșnică adormire ÎPCuviosul IACHINT UNCIULEAC.

Parcă îl și văd pe un holișor la mănăstirea Putna stătea și curăța cartofi și la un moment data pare de la Iași Prea Sfințitul de atunci, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iașilor PIMEN ZAINEA însoțit de starețul IACHINT. Lavăzut pe fratele  CALINIC și-l întreaba : CE FACI FRATE ? La care fratele Calinic îi răspunde : ASCULTARE, SĂRUT MÂNA PREA. Și a făcut ascultare, s-a dus mai departe la studii și a studiat la Institutul Teologic din Sibiu având și un coleg minunat, pe PS ILARION FĂGĂRĂȘANUL din Arhiepiscopia Sibiu și a ajuns ierarh, ducând pe mai departe CREDINȚA NOASTRĂ STRĂMOȘEASCĂ – O R T O D O X I A !

Dar am rămas  și azi prieteni, ne respectăm. Da dragul meu prieten. Să-ți dea Bunul Dumnezeu multăsănătate cu bucurii și să trăiești mulți și fericiți ani și de acum încolo spre SLAVA SFINTEI NOSTRE BISERICI STRĂBUNE–O R T O D O X I A !

MAR-SPECIAL 1 3 cu 1 -cu-1-ps_calinic_b

La aniversarea a 25 de ani de la intronizarea Sa ca Episcop-vicar a Arhiepiscopiei Iașilor PS Calinic Botoşăneanul afirmă:

FĂRĂ HRISTOS SUNTEM ÎNTR-O CONTINUĂ ROBIE

Strigătul demonizatului – „ce ai cu mine Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?“ – nu s-a stins, nu a rămas un strigăt al acelor vremuri, ci ecoul lui s-a prelungit până-n zilele noastre, devenind strigătul celor care nu vor să-L primească pe Hristos în viaţa şi în casa lor.    

image001Referatul biblic adus în atenţia noastră de Sfântul Evanghelist Luca în cap. 8, v. 26-39 ne prezintă minunea vindecării unui demonizat. Un caz similar ne-a fost prezentat în Duminica a V-a după Rusalii. Numai că, atunci, Sfântul Evanghelist Matei (8, 28-34) ne-a vorbit despre vindecarea a doi demonizaţi.  Sfântul Evanghelist Marcu (5, 1) – ca şi Sfântul Evanghelist Luca (8, 27) – vorbeşte tot despre vindecarea unui singur demonizat. Nu este vorba de nici o neconcordanţă în prezentarea cazului, ci exegeţii spun că Sfinţii Evanghelişti Luca şi Marcu l-au reţinut pe cel numit legheon şi căruia i se supunea şi cel de-al doilea. Minunea a avut loc în ţinutul Gherghesenilor sau al Gadarenilor, împrejurul metropolei Pereei, situat lângă lacul Tiberiada sau Ghenizaret, de pe malul căruia s-au aruncat porcii în apă.  

Ţinutul Gherghesenilor este o regiune muntoasă şi plină de peşteri folosite ca morminte. Chinurile demonizatului nu difereau cu nimic de chinurile prin care treceau demonizaţii prezentaţi de Sfântul Evanghelist Matei. Erau îngrozitoare. Pentru acest motiv, creştinii apuseni considerau chinurile suferite de demonizaţi drept un martiriu. Sfinţii Evanghelişti spun că, atunci când îl apucau furiile pe demonizat, cătuşele şi lanţurile de fier în care era pus erau sfărâmate. Chiar şi când nu era cuprins de furii nu se putea trece prin preajma lui, căci arunca cu pietre. Numele lui era legiune (Marcu 5, 9; Luca 8, 30). O legiune romană număra între cinci şi şase mii de soldaţi; o logică simplă ne îndreptăţeşte să credem că tot atâţia demoni îl stăpâneau pe cel îndrăcit. De aceea nu este de mirare starea în care se afla. Boala se manifesta într-un mod sălbatic. Umbla dezbrăcat (Luca 8, 27). Demonii, când sunt în oameni, îi torturează, iar când sunt în lucruri, le distrug. Influenţa lor distrugătoare se manifestă în cele mai diferite chipuri. Din acest motiv, de cele mai multe ori cei demonizaţi erau repudiaţi de familie. Aşa se şi explică faptul că demonizatul locuia prin mormintele părăsite, întocmai leproşilor. De altfel, prin Orient circula credinţa cum că sufletele celor morţi devin demoni. Nu este aşa. Demonii sunt îngeri căzuţi. Altfel, cum am înţelege situaţia că în timp ce mulţimile ziceau despre Hristos că este doar om, nu şi Dumnezeu, demonizatul – spre surprinderea conaţionalilor săi – ştia că este Fiul lui Dumnezeu, zicând: „Ce ai cu mine Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să mă chinuieşti?“ (v. 28). Maniera de abordare a lui Iisus demonstrează că demonizatul era iudeu. Aşadar, diavolii din acel om se adresau lui Iisus fără ca El să le fi făcut sau să le fi spus ceva.

Nu apariţia Lui era neaşteptată, ci atitudinea faţă de demonizat

Sfinţii Evanghelişti Marcu (5, 6) şi Luca (8, 28) spun că demonizatul ar fi căzut în genunchi în faţa lui Iisus. Da, în faţa lui Iisus până şi demonii îngenunchează. Însuşi Hristos a spus: „Am văzut pe Satan ca un fulger căzând din cer“ (Luca 10, 18). Sigur, aveau în faţa lor o putere pe care nu o puteau suporta. Nu puteau suporta puterea Sa dumnezeiască. Dacă omul se complăcea în propriul lui chin, iată că nu acelaşi lucru îl agreau şi demonii. Ei, văzându-se stingheriţi în lucrarea lor, au încercat o oarecare scăpare spunând, ca buni teologi ce sunt, pentru că la început au fost îngeri luminoşi, cum că nu ar trebui pedepsiţi „mai înainte de vreme“, adică înainte de timpul Judecăţii de Apoi. De altfel, este ştiut faptul că implacabilul lor sfârşit a fost pecetluit după căderea lui Lucifer. Or, pentru ei, această apariţie a lui Hristos nu a fost neaşteptată, ci atitudinea pe care Hristos – în marea Sa iubire dumnezeiască – o arăta faţă de cel demonizat. De aceea, ei au căutat să-L înduplece pe Hristos, mărturisindu-L că este Fiul lui Dumnezeu. Dar s-au văzut înfruntaţi de Hristos, Care nu putea îngădui suferinţa demonizatului. Dată fiind această situaţie, ei au recurs la o altă uneltire prin care voiau cu tot dinadinsul să-L pună pe Hristos în conflict cu locuitorii acelui ţinut. De aceea, dacă n-au putut instiga pe cei care-L ascultau pe Iisus, între care erau şi dintre adversarii Săi, au schimbat tactica. Demonii din om Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci (Luca 8, 32). Faptul că în zonă se creşteau porci dovedeşte că acea populaţie era păgână. La evrei, porcul era considerat printre animalele necurate (Levitic 11, 7). De aceea nu se creşteau pentru uzul intern. Acelaşi lucru se pare că se practica şi la alte populaţii semite sau vecine cu Israelul. Astfel cum am putea explica acest număr mare de porci?    

Sfântul Evanghelist Marcu (5, 13) spune că numărul porcilor era ca la două mii. Însă, două mii de porci în procesul eliberării acelui suflet nu mai contau. Hristos, deşi le-a înţeles viclenia, nu s-a opus, ci le-a zis: „Duceţi-vă!“ Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. „Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă“ (v. 34). Nu este greu să ne dăm seama cât rău au făcut porcilor. Dar cât rău ar fi putut face dacă ei ar fi intrat în peste două mii de oameni din acel ţinut? Ce transformări nefaste s-ar fi produs în fiinţa umană? Şi totuşi aici se cuvine a sublinia un aspect: Cât de importantă este fiinţa umană în ochii lui Dumnezeu, dacă o legiune de demoni nu a putut face omului răul pe care l-a pricinuit celor două mii de porci! De aici putem înţelege de ce Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, a trimis pentru mântuirea neamului omenesc pe Însuşi Fiul Său.

 Le-a îngăduit intrarea în porci pentru a arăta locuitorilor cât de nocivă era prezenţa diavolilor     

Hristos, prin trimiterea lor în turma de porci, le-a dejucat planul, în sensul că i-a protejat sufleteşte pe oamenii din acel ţinut, care erau expuşi dezumanizării. Mai mult, Iisus le-a îngăduit intrarea demonilor în porci tocmai pentru a le arăta locuitorilor cât de nocivă şi vătămătoare le era prezenţa atâtor diavoli în acea zonă. De cele întâmplate s-au speriat până şi păstorii, care au fugit ca nu cumva să-i omoare şi pe ei: „S-au dus în cetate, spunându-le celor care nu au asistat la exorcizare toate cele întâmplate cu demonizaţii“ (v. 34). Să nu credeţi că locuitorii au primit încântaţi vestea minunii, ci – speriaţi de cele întâmplate – „au ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor“ (v. 37). Iisus nu le apărea – din cauza păcatelor – ca un izbăvitor, ci ca unul care le-a făcut o mare pagubă. Şi aceasta pentru că obezile şi lanţurile câştigului cu orice preţ îi încolăciseră. Nici măcar Legea, care interzicea consumul cărnii de porc, nu-i mai interesa.  

Aşa se face că, în loc să aprecieze minunea eliberării confraţilor lor, sub impulsul necazului, motivaţi şi de paguba materială, L-au invitat pe Iisus să plece din ţinutul lor, dând astfel glas părăsirii credinţei în Dumnezeu, dar şi mâniei că Fiul lui Dumnezeu le-a făcut o mare pagubă, care îi solidariza în răutatea lor. Prezenţa Lui în acel ţinut devenise mai mult decât păguboasă. Au preferat să rămână pe mai departe sub autoritatea legheonului, a „celui care înşală tot pământul“ (Apocalipsa 19, 2), neînţelegând nimic din răul cauzat, nu de Iisus, ci de demonii care erau vinovaţi de omorârea porcilor. Doar omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat acum şi întreg la minte, „Îl ruga pe Iisus să rămână cu el, când a văzut că Iisus a intrat în corabie ca să plece spre cetatea Sa“ (Matei 9, 1). Conchizând, a cerut să-l ia cu Dânsul. Iisus nu l-a luat cu Sine, ci l-a trimis să devină un adevărat propovăduitor al milei dumnezeieşti. Sfântul Marcu spune că Iisus nu l-a luat, ci l-a trimis la ai săi, spunându-i: „Mergi la casa ta, la ai tăi şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit“ (Marcu 5, 19).

  Strigătul demonizatului – „ce ai cu mine Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?“ – nu s-a stins, nu a rămas un strigăt al acelor vremuri, ci ecoul lui s-a prelungit până-n zilele noastre, devenind strigătul celor care nu vor să-L primească pe Hristos în viaţa şi în casa lor. Din păcate, mulţi se comportă, prin ceea ce fac şi sunt, întocmai demonizaţilor aduşi în discuţie de Sfintele Evanghelii, uitând, de fapt, că fără Hristos suntem într-o continuă robie, că fără Hristos, cum El Însuşi a spus: „nu putem face nimic“ (Ioan 15, 5).

Gral-col(r) conf univ dr ec  Florin Mihai NAHORNIAC

Mihai I, ultimul monarh dinaintea celui de-al doilea Război Mondial: O viaţă în exil

L-am cunoscut pe Majestatea Sa Regele MIHAI I la Palatul Cotroceni în ziua de 23 August 2004 la Aniversarea a 50 de ani de la Eliberarea României de sub jugul fascist. Atunci domnul Ion Iliescu m-a prezentat Majestății Sale și ne-am înțeles minunat până în momentul în care l-am întrebat de Mareșalul Ion Antonescu – FOTO DE JOS. Întrebarea a fost simplă: Majestate, de ce ați permis execuția Mareșalului Ion Antonescu? Majestatea Sa mi-a spus ca l-a cunoscut pe bunicul meu, generalul de justiție, doctor în drept Mhai Nahorniac din Cernîuți, și că dumnealui, bunicul, a fost mare patriot iar eu sunt departe de dumnealui promițându-mi să amânăm discuția, lucru ce nu s-a mai întâmplat nici până în ziua de astăzi

MAR 3 cu 1 ULTIMUL MONARH Regele MihaiRegele Mihai I trece prin clipe groaznice în acest moment. Are grave probleme de sănătate şi a renunţat la tron. Regele Mihai I este ultimul rege al României şi unul dintre puținii șefi de stat în viață din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. A domnit în două rânduri, între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen, la care a renunțat mai târziu.

 Regele Mihai a devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand, întrucât tatăl său renunțase în decembrie 1925 la tron și rămăsese în străinătate. Minor fiind, atribuțiile regale erau îndeplinite de o regență, care nu s-a ridicat la nivelul problemelor vieții politice, întoarcerea inopinată și ilegală din iunie 1930 a lui Carol neîntâmpinând rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a primit titlul creat ad-hoc de Mare Voievod de Alba-Iulia. Următorul deceniu a fost marcat de exilul mamei sale, pe care putea să o vadă doar câteva săptămâni pe an, când o vizita la Florența. Privat de o veritabilă afecțiune familială, principele Mihai a beneficiat în schimb de o educație aleasă, dar nu a fost pregătit pentru domnie.    

În septembrie 1939 a debutat al Doilea Război Mondial, iar anul 1940 a marcat sfârșitul României Mari, care a pierdut fără luptă, în decurs de câteva luni, Basarabia, Bucovina de nord, Herța, Transilvania de nord-est și Cadrilaterul. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul prim-ministru, generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara, tronul revenindu-i a doua oară lui Mihai. Sub statul național-legionar, apoi sub regimul autoritar al lui Antonescu, regele nu avea nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea serviciilor de informații. Nu a fost informat în prealabil asupra intrării României în război alături de Germania nazistă.

Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944: arestarea lui Antonescu și media-145278250010655600restaurarea Constituției din 1923. Uniunea sovietică a tărăgănat semnarea unui armistițiu în septembrie 1944 până a ocupat întreaga țară, începând procesul de impunere a sistemului său politic asupra noului satelit. Lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei ca mijloc de santaj al rușilor, regele a fost obligat în februarie 1945 să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la guvernare, care s-a dovedit un instrument docil în mâinile comuniștilor. În protest față de abuzurile noului guvern, regele a intrat în așa-numita „grevă regală”, refuzând să semneze decretele guvernului, care și-a urmat însă nestingherit activitatea neconstituțională.  

 În acești ani, suveranul s-a profilat într-un simbol național al rezistenței. Alegerile generale din noiembrie 1946 au fost fraudate de blocul comunist, care „le-a câștigat” detașat, iar 1947 a marcat interzicerea și decapitarea Partidului Național Țărănesc, prin „înscenarea de la Tămădău”. La sfârșitul anului a venit rândul instituției monarhice să fie înlăturată: pe 30 decembrie 1947 regele a fost constrâns să semneze decretul de abdicare, în aceeași zi fiind proclamată republica populară. În ianuarie a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, însă s-a izbit de un zid al obtuzității. S-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon-Parma și s-au stabilit după mai multe peregrinări la Versoix, în Elveția. Cuplul are cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. După Revoluția din 1989 a fost oprit de regimul Ion Iliescu să întoarcă în țară, cu excepția Paștelui din 1992, când a atras mulțimi entuziaste venite să-l vadă. De-abia sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română. Ulterior i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți.

  Gral-col(r)conf univ dr ec Mihau Florin NAHORNIAC

REPUBLICARE – Editorialul ediției: Ambasadorului SUA face propagandă ca să se încalce Constituția României. Hans Klemm (ambasador SUA): ,,Lăsați-i pe acești imigranți să devină parte a acestei noi Românii”

Bine v-am găsit și la acest nou editorial al nostru. Inițial am vrut să scriu un alt editorial  pe o temă social-politică dar când am auzit cum ambasadorul SUA se amestecă în treburile României mi-a venit pur și simplu să explodez. Păi cum se poate tolera o astfel de obrăznicie. Nici măcar sovieticii nu se amestecau în treburile țării noastre. Dar obrăznicia este foarte mare și cu tupeu de nedescris la acest ambasador american de naționalitate germană. Păi acest neamț naturalizat în SUA ne crede pe noi românii proștii lui, pe care ne poate ține în genunchi cum dorește el. Ambasadorul Klem, care a devenit un fel de ,,guru local”, dându-şi cu părerea despre tot ce mişcă-n țara asta ,,râul, ramul” și hans-klemm-620x400se face că nu înțelege diferența dintre Legea Azilului care este ÎN VIGOARE şi conform căreia orice străin poate veni la granița României să ceară de bunăvoie Azil iar Strămutarea de populații străine pe teritoriul României, din Italia și Grecia etc adică de la mii de kilometrii distanță este interzis de articolul 3 (4) din Constituția României.

Iată ce stipulează Constituția României : ARTICOLUL 3

(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.  Prin urmare, îi Cerem Ambasadorului Klem, să nu se mai amestece în problemele noastre interne și să nu mai facă declarații publice CONTRARE Constituției României.      Îi reamintim că Legea Azilului este în VIGOARE și că oricine vine singur și de bunăvoie la granița României este BINE PRIMIT dar trebuie să respecte legile și instrucțiunile de conviețuire naționale românești dar și religia națională.    

 Pe de alte parte însă, Strămutările de populații străine, din Grecia și din Italia, strămutări care au început în aceste zile SUNT INTERZISE de Constituția României.  Nu credem că în SUA, acolo unde Constituția este SFÂNTĂ ca și AICI LA NOI ÎN ROMÂNIA de altfel, ambasadorul Klem ar îndrăzni să propună ceva NECONSTITUȚIONAL cum o face la noi în țară.

Dar iată ce și-a permis această ,,KLEMĂ” să declare: ,,Cei care își caută o nouă casă aduc cu ei energie și idei, spirit antreprenorial și entuziasm”. Nu zău ,,toa’șu” ,,Klemă”?   ,,Nu considerați acest lucru o potențială povară pentru societate, ci o potențială resursă” declară mai departe ,,Klemă”.

Iar pe deasupra ambasadorul ,,Klemă” ne dă sfaturi: ,,Lăsați-i pe acești imigranți să devină parte a acestei noi Românii pe care o creați, una lipsită de corupție, în care principiile statului de drept se aplică tuturor cetățenilor și fiecăruia în parte și în care fiecare membru al societății are ocazia de a contribui la vibranta cultură și economie a României. Știți ce înseamnă asta iubiți compatrioți?”. Alo măi ,,Klemă”, noi suntem popor creștin orthodox, creștinat de Sfântul Apostol Andrei la începutul sec I d.H. statornici pe acest pământ strămoșesc nu care suntem pe aceste plaiuri CARPATO-PONTIC-DUNĂREAN de mii de ani și nu ca voi yankeii care nu aveți vechime milenară pe glob. Noi aici ne-am format, noi nu am venit de nicăieri și nu vom permite nimănui să vină pe acest pământ străbun ca să ne distrugă tradițiile strămoșești, creștinismul orthodox, chiar și cel catholic, în special cel Greco-catolic și nu vom permite islamizarea noastră nici construirea de moschei. Așa-i toa’șu Klemă. Mergeți cu ideile dumneavoastră în yankeismul vostru. Aceata ,,Klemă”ne dă exemplul din SUA lui arătând că pe 3 februarie, la o moschee din Statele Unite, președintele Obama le-a reamintit tuturor musulmanilor americani: ,,Nu sunteți musulmani sau americani, sunteți musulmani și americani”. Să fie sănătos președintele Obama, dar pe noi nu ne poate convinge să fim musulmani. Noi românii suntem creștini ortodocși, sau Greco-catolici sau romano-catolici și nu vom permite nimănui să ne schimbe credința. Această ,,Klemă” ne ,,sfătuiește”să-i primim pe musulmani spunându-ne ,,Îi încurajez pe toți locuitorii acestei minunate țări, cu o îndelungată istorie și o foarte mare diversitate, să îi primească pe imigranți și să-i ajute să fie musulmani și români”, afirmă diplomatul, într-un editorial.

  El a spus că face aceste precizări în urma unui e-mail primit recent de la o anumită persoană, pe care o numește ,,James Bond”, care voia să afle care este părerea sa despre ,,ceea ce el a definit ,,invazia musulmană” a Europei”. Față de această problem ambasadorul ,,Klemă” a afirmat: ,,Îmi dau seama că acesta nu este numele său real, ci un pseudonim, dar subiectul abordat era unul serios. Din cuvintele sale, era evident că își iubește foarte mult MAR 2 cu 1 COMENTARIUL in textțara, România, și că este preocupat de bunăstarea și viitorul acesteia. (…) Era îngrijorat cu privire la imigranții recent sosiți pe continent, în special în această țară, și mi-a cerut să comentez subiectul. Am considerat că este important să fac acest lucru”, adaugă diplomatul american.  

Klemm menționează că este ,,american de primă generație”, tatăl său emigrând din Germania. ,,(…) A mers să lucreze în Statele Unite, în Michigan. Acolo și-a creat o viață și și-a întemeiat o familie. S-a implicat în comunitatea sa și a fost un cetățean patriot. Această poveste nu este unică; ea este povestea Americii. Da, dar uitat să spună că familia sa provenea din Europa și nu din țările musulmare în care sunt evidente diferențele de cultură, religie și tradiții religioase. Ambasadorul Klemă a completat: ,,excepție este a celor care sunt indieni americani puri, cu toții avem rădăcini în alte țări. Provenim din țări din întreaga lume, dar avem un lucru în comun: suntem americani. Suntem diverși nu doar din punct de vedere etnic, ci și religios, unii crezând într-o putere supremă, alții nu”, afirmă acesta. Da mister Klemă nu realizează că musulmanii nu au nimic în comuni cu credința și tradițiile poporului român.  

El dorește să ne arate că, în Statele Unite, chestiunea diversității a fost o luptă și, în context, el dorind să ne lămurească de primul discurs de învestitură al președintelui Obama, care a spus că ,,diversitatea Americii (…) este un atu, nu o slăbiciune”, afirmând că : ,,Astăzi ne aflăm în fața unui nou test, al celor care fug de războiul și persecuțiile din Orientul Mijlociu. (…) Aplaud generozitatea și compasiunea cu care mulți cetățeni și lideri europeni au răspuns deja la această criză. (…) Cu siguranță, poate fi înfricoșător să primești noi imigranți, mai ales în număr mare. Ce se va întâmpla dacă nu se acomodează, dacă vor sufoca serviciile sociale, financiare sau medicale, dacă iau locurile de muncă ale unor oameni care sunt aici de ani de zile? Există multe necunoscute. Dar să nu uităm că unele dintre cele MAR 2 cu 2 COMENTARIUL Daciimai mari contribuții ale Americii la societate s-au datorat imigranților”, susține ambasadorul Klemm. Oficialul american a dat în  mai multe exemple, printre care cel al lui Albert Einstein, ‘,,unul dintre cei mai inteligenți oameni din lume, care a fugit de persecuția din Germania nazistă pentru a căuta siguranța în Statele Unite”, dar și al primei femei secretar de stat al SUA, Madeleine Albright, care ‘,,a fugit de comunismul din Cehoslovacia”, sau al Gloriei Estefan, fugită din Cuba, el încheind spunând : ,,Nimeni nu poate ști de unde va proveni următorul Einstein sau următoarea Estefan. Ceea ce este important este ca toată lumea să fie tratată uman și cu demnitate. Tuturor trebuie să li se ofere o șansă să se dezvolte, să aibă o contribuție și să schimbe ceva în această lume. Știu că nu este un lucru ușor, însă le mulțumesc celor care l-au primit pe tatăl meu cu atâția ani în urmă, atunci când a ajuns pe țărmurile Americii. Astăzi sunt extrem de mândru și profund onorat să împărtășesc povestea Americii și a mea celor care ar putea să o considere un exemplu de toleranță și incluziune. (…) Da, domnule Bond, acest lucru este posibil”, încheie ambasadorul SUA.    

 Eu consider că ambasadorul Klemm ar trebui să-și vadă de ideile sale în altă parte, la el acasă în SUA sau în Germania pentru că noi, românii dar și România avem tradiții istorice mari. Teritoriul țării noastre este presărat cu sfinte moaște, moaștele provenite din eroii soldaților noștri români care au luptat și s-au jertfit pentru gloria patriei și al poporului român dreptmăritor român creștin. Închei spunându-i ambasadorului SUA Hans Klemm că să nu uite că România este un stat liber, unitar, național și independent și nu vom fi niciodată sub papucul nimănui.      Cu acestea închei editorialul meu și vă spun ca întotdeauna   

SĂ AUZIM NUMAI DE BINE ȘI PE CURÂND.

  Gral-col(r)conf univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

A început Postul Paștelui, cel mai aspru de peste an. Reguli stricte pentru a-l ține corect

Postul de 40 de zile al Paştelui a început luni, 14  martie 2016 și se va încheia peste 40 de zile, pe 24  aprilie. Este cel mai aspru post de peste an, fără carne şi lactate, având doar două zile de dezlegare la peşte (spre deosebire de cel al Crăciunului, când sunt 15 zile cu dezlegare la pește), în 25 martie, de Buna Vestire şi în 24 aprilie, când este sărbătorită Intrarea Domnului în Ierusalim – Floriile.

 De asemenea, în Postul Paştelui, în fiecare sâmbătă are loc pomenirea morţilor.     Pentru a ţine corect Postul Paştelui 2016, trebuie să aveţi în vedere câteva reguli stabilite de Biserică:

   – În primele două zile din Postul Paştelui 2016 se recomandă post complet, pentru aceia care pot să-l ţină astfel. Pentru cine nu, este recomandată ajunarea, adică ţinerea postului până seara, când se poate mânca pâine şi bea apă. 

– aceeaşi regulă (post complet sau ajunare) este şi pentru primele trei zile din ultima săptămână de post (luni, marţi şi miercuri), dar şi pentru ultimele două (vineri şi sămbătă).    

– miercuri, a treia zi din Postul Paştelui 2016, se ajunează până seara. Apoi se mănâncă pâine şi legume fierte fără ulei.  

– în toate celelalte zile din Postul Paştelui 2016, cu excepţia zilelor de dezlegare, se mănâncă uscat o singură dată pe zi, în zilele luni-vineri, iar sâmbătă şi dumincă de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn şi puţin vin.

 De menţionat că această variantă este specifică postului aspru. În postul obişnuit sau comun, mâncam la orele obisnuite, dar numai ,,mâncaruri de post”, adică ne înfrânăm de la carne, peste, brânză, lapte, ouă, vin, grăsime (mâncăruri de dulce).

Dezlegări în Postul Paştelui 2016

În Postul Paştelui 2016 există mai multe zile de dezlegări la vin, untdelemn şi la peşte. Acestea sunt:

– Dezlegări la vin şi untdelemn în Postul Paştelui 2016, în joia canonului Mare, 24 şi 26 martie (înainte-serbarea şi după-serbarea Buneivestiri)  

– Dezlegări la peşte în Postul Paştelui 2016: pe 25 martie (de Bunavestire) şi pe 23 aprilie, de Florii.    

Potrivit regulilor bisericești, Postul Paştelui nu este însă complet doar cu o reţinere de alimente ,,de dulce”. Pentru a posti corect, creştinii trebuie să renunţe la poftele trupeşti, să nu facă fapte rele şi să nu aibă gânduri necurate. Cu alte cuvinte, postul trupesc trebuie îmbinat cu cel sufletesc, iar creştinii trebuie să se roage zilnic şi să participe şi la slujbe.

Florin CREȘTINUL

Explicaţia decalajului între Paştele ortodox şi Paştele catolic. De ce folosesc ortodocşii ca reper luna plină

Paştele ortodox va fi sărbătorit, în 2016, pe data de 1 mai, potrivit calendarului creştin-ortodox. Catolicii vor sărbători Învierea Domnului pe data 27 martie, mai devreme cu cinci săptămâni. Curios este că românii, a căror biserică a adoptat calendarul nou în anul 1923, identic cu cel din Apus, sărbătoresc Crăciunul pe rit nou, iar Paştele, conform calendarului vechi. Iată care este explicaţia teologilor.  

image001Paştele, cea mai mare sărbătoare creştină, coincide în calendar unei date care variază de la un an la altul şi la care se raportează alte sărbători, precum Rusaliile. Regula după care se calculează ziua exactă a fost stabilită în cadrul Sinodului Ecumenic de la Niceea, din anul 325 e.n..       ,,Pentru noi, creştinii, în anul 325, în cadrul primului sinod, care înseamnă congres internaţional, care s-a ţinut la Niceea, s-au stabilit trei reguli clare pentru calcularea datei Paştelui: să pice întotdeauna duminica, apoi să fie după prima lună plină a primăverii, după echinocţiul de primăvară, şi dacă pică odată cu paştele evreiesc, să se amâne cu o săptămână”, explică preotul Mihail Milea, profesor la Seminarul Teologic din Buzău.

 La începutul creştinismului, existau foarte multe diferenţe în prăznuirea Paştelui. Cei mai mulţi creştini din Egipt, Grecia şi Apus sărbătoreau Paştele în aceeaşi zi din săptămâna în care a murit şi a înviat Hristos. Vinerea era comemorată moartea lui Hristos, fiind numită Paştele Crucii, iar în duminica următoare era sărbătorită Învierea, care cădea după prima lună plină ce urma echinocţiului de primavară. Sărbătoarea se numea Paştile Învierii. 

,,Sinodul de la Niceea a hotărâr regula de stabilire a datei pascale   Sursa foto: crestinortodox.ro

image002Alţi creştini din zona Antiohiei serbau Paştele duminica, dar aveau grijă ca acea duminică să cadă mereu în săptămâna azimilor iudaice. Sinodul ecumenic de la Niceea a fost necesar tocmai pentru a fi eliminate aceste deosebiri. ”Au fost perioade în care, de exemplu, oamenii prăznuiau Paştele în ziua de vineri, când a fost răstignit Iisus, alţii prăznuiau ziua învierii, care era duminica. Pentru a se cădea de comun acord s-a stabilit acest algoritm care stabilea ca dată de prăznuire a Paştelui prima duminică după lună plină după echinocţiul de primăvară”, spune preotul Nicolae Moraru, profesor la Seminarul din Buzău.

Cum au apărut diferenţele între data pascală ortodoxă şi cea catolică

La 1054, a avut loc marea schismă între bisericile creştine din Est şi din Vest, cele două mari centre religioase precum Constantinopolul şi Roma evoluând de atunci separat. Până în secolul al XVI-lea, ambele biserici s-au raportat la acelaşi calendar, cel ”iulian”, nume dat de împăratul roman Iulius Cezar, cel care l-a introdus în uz în anul 45 î.e.n..

                       ,,Paştele ortodox este programat pe 1 mai’’   Sursa: patriarhia.ro

image003În februarie 1582, papa Grigore al XIII-lea, capul Bisericii Catolice, a decretat modificarea calendarului iulian, după ce s-a constatat în cazul acestuia că anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocţiul de primăvară, în funcţie de care este stabilită data pascală, să se decaleze în anul calendaristic. ”La momentul respectiv, echinocţiul nu mai pica la data stabilită de calendarul lui Iulius Cezar, făcut în anul 46 î.e.n.. Acesta rămânea în urmă cu o zi la un ciclu de 128 de ani iar în anul 325 e.n. avea acumulată deja o diferenţă de trei zile. Astfel, la acea vreme, echinocţiul nu mai pica la 25 martie cum era în mod firesc ci se producea la 21 martie”, spune preotul Nicolae Moraru, de la Seminarul Teologic Buzău.

 Motivul Bisericii Catolice pentru adoptarea calendarului gregorian a fost acela de a sărbători Paştele la data pe care o credeau ei că a fost stabilită la primul sinod, cel de la Niceea, din anul 325. ”Îndreptarea calendarului în Apus, în 1582, de către Papa Grigore al XIII-lea, a descoperit un decalaj de zece zile şi de aceea s-a decis ca acele zile să fie suprimate, 4 octombrie devenind 14 octombrie 1582. Însă doar în Apus. În Răsărit nu s-a marcat această diferenţă şi practic noi am rămas mult timp cu vechiul echinocţiu care între timp a rămas în urmă cu mai multe zile, acum fiind la 13 zile distanţă faţă de echinocţiul corect din punct de vedere astronomic”, explică preotul Nicolae Moraru.

 Aşadar, o primă explicaţie are la bază existenţa a două calendare diferite la care se raportează bisericile creştine. Din secolul a XVI-lea, catolicii folosesc calendarul gregorian, în timp ce Biserica Ortodoxă, calendarul iulian. 

 O alta diferenţă este cea de calcul: catolicii stabilesc prima lună plină de după echinocţiu folosind o serie de calcule şi tabele ecleziastice, în timp ce ortodocşii iau ca reper luna plină astronomică. ”Calcularea datei pascale la noi se face deci după calendarul iulian, care este în eroare, cum vă spuneam, cu 13 zile, în timp ce în biserica occidentală se face după calendarul astronomic corect. Din această perspectivă se întâmplă ca între Paştele catolic şi Paştele răsăritean să existe uneori o diferenţă de până la cinci săptămâni”, spune preotul Moraru. 

*Catolicii sărbătoresc Paştele pe 27 martie  Sursa: diario.latercera.com

De ce românii sărbătoresc Crăciunul o dată cu Vaticanul, iar Paştele, pe rit vechi?

image006Mulţi îşi pun întrebarea de ce Biserica Ortodoxă Română are două unităţi diferite de referinţă, când vine vorba despre două mari sărbători creştine, Crăciunul şi Paştele. Se ştie că Naşterea Domnului este sărbătorită pe 25 decembrie, precum creştinii din Occident, iar Învierea, conform calendarului iulian, asemenea bisericilor slave şi de la Ierusalim. 

  Teologii spun că la bază este un compromis al Bisericii Ortodoxe Române, decis la scurt timp după după anul 1923, atunci când mai multe biserici ortodoxe au admis îndreptarea calendarului cu o variantă a celui gregorian, în timp ce Biserica Rusă şi alte biserici slave au rămas la vechiul calendar.

”În anul 1923, a fost o conferinţă la Constantinopol prin care şi bisericile răsăritene au socotit de cuviinţă să îndrepte calendarul. S-au făcut calcule din nou, mult mai exacte decât cele gregoriene, şi în această situaţie doar unele dintre biserici, inclusiv cea română, au acceptat. Altele, de pildă Biserica Rusă, care atunci era după revoluţia bolşevică, nu a acceptat îndreptarea calendarului. La fel s-a întâmplat în bisericile slave. De exemplu, cea bulgară abia în 1968 a îndreptat calendarul în timp ce biserica sârbă nici astăzi nu a îndreptat. Aici şi Crăciunul se serbează pe rit vechi care după cum aţi văzut pică pe 7 ianuarie şi nu pe 25 decembrie. La început, toate bisericile care au acceptat calendarul îndreptat au admis ca şi Paştele să fie pe stil nou, ca cel din Occident, dar s-a constatat ulterior, mai ales după o conferinţă din 1948, că în felul acesta, între bisericile ortodoxe, exista o oarecare diferenţiere, cele slave nedorind să îndrepte calendarul, iar celelalte, cum e cazul bisericii noastre, îndreptându-l”, spune preotul Nicolae Moraru.

Timp de zece ani de la această hotărâre, românii ortodocşi au serbat Paştele o dată cu romano-catolicii. Ulterior, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis să revină asupra deciziei şi să serbeze Paştele o dată cu ortodocşii care serbează Paştele după calendarul vechi. Vaticanul a recomandat minorităţilor catolice din ţări cu majoritate ortodoxă să serbeze Paştele o dată cu ortodocşii. În România, doar greco-catolicii au respectat această recomandare.

Potrivit preotului Mihail Milea, atunci când au decis ca ”Învierea” să fie sărbătorită conform calendarului iulian, pentru capii Bisericii Ortodoxe Române a contat foarte mult şi faptul că Biserica de la Ierusalim, cea de la care pleacă Lumina Sfântă, se raportează la vechiul calendar bisericesc. 

image007 ,,La 1923, la un congres ţinut în Constantinopol, majoritatea bisericilor ortodoxe au hotărât să renunţe la calendarul iulian şi să adopte calendarul gregorian, îndreptat. Ca să fie totuşi unitate între cei care nu au adoptat calendarul acesta îndreptat, gregorian, atunci biserica Ortodoxă nu numai română au făcut un compromis să serbeze data Paştelui pe calendarul vechi iulian. Biserica de la Ierusalim, a Serbiei, din Republica Moldova, de la Muntele Athos merg pe calendarul vechi iar bulgarii, noi şi grecii am adoptat calendarul gregorian. Atenţie, Lumina de la Ierusalim, care se aprinde în noaptea de Paşte, coincide cu calendarul iulian, calendarul vechi.  Atunci se coboară lumina, singură, din cer, la Biserica Învierii din Ierusalim. Şi acesta a fost un argument pentru care Biserica Ortodoxă Română a păstrat Paştele pe rit vechi”, susţine preotul Mihail Milea.  

    Florin CREȘTINUL

Tâlharul pocăit în 10 zile

Oare poate păcătosul să se pocăiască de toate păcatele vieţii lui în doar zece zile? După mare milostivirea şi îndurările lui Dumnezeu, poate!  

În timpul domniei împăratului Mauriciu, hălăduia un tâlhar vestit în împrejurimile Constantinopolului. El era spaima tuturor celor ce locuiau şi în Marea Cetate şi în împrejurimile ei. Într-o zi însuşi împăratul i-a trimis acestui vestit tâlhar o cruce preţioasă în dar, arătându-i prin aceasta că nimic rău nu i se va întâmpla dacă se va preda. Tâlharul a luat crucea şi s-a predat. Sosind la Constantinopol, el a căzut cu faţa la pământ înaintea împăratului şi i-a implorat iertarea.

 Împăratul şi-a ţinut cuvântul şi l-a iertat, dându-i drumul în pace. Îndată după aceasta tâlharul s-a îmbolnăvit greu, şi şi-a simţit sfârşitul aproape. El s-a pocăit cu amar de toate păcatele lui şi s-a rugat cu lacrimi lui Hristos ca să îl ierte, aşa cum îl iertase şi împăratul. El a vărsat atât de multe lacrimi la rugăciunile lui, încât a udat cu totul un ştergar mare.

După zece zile de plâns şi rugăciune, tâlharul cel pocăit s-a săvârşit din viaţă. În noaptea în care a murit, doctorul lui a avut o vedenie minunată: pe când sufletul tâlharului tocmai ieşise din trup, el a văzut în jurul lui mulţime de diavoli ca nişte bărbaţi negri, care ţineau în mâini bucăţi de hârtie pe care erau trecute păcatele lui. Dar au venit acolo şi doi îngeri luminoşi. Aceştia au adus o balanţă pe care au pus-o la mijloc, între ei şi demoni. Aceştia din urmă s-au aruncat bucuroşi şi au îngrămădit pe unul din talere toate grelele păcate ale tâlharului. Iar celălalt taler a rămas gol. Atunci îngerii s-au sfătuit între ei «Ce vom aşeza aici? Să căutăm, poate vom găsi ceva bun.»    

Atunci în mâinile unuia dintre îngeri s-a arătat ştergarul cu totul ud de lacrimile de pocăinţă ale tâlharului. îngerul l-a pus cu grăbire pe celălalt taler, şi aşa s-a văzut că ştergarul a fost mult mai greu decât hârtiile dracilor. Atunci diavolii s-au risipit urlând deznădăjduiţi, iar îngerii au luat sufletul tâlharului pocăit şi l-au dus la Rai, slăvind pre Iubitorul de oameni Dumnezeu.                                   

Sfântul Nicolae Velimirovici – Din Proloagele de la Ohrida,

Cugetare, 18 octombrie

Virtutea este mai presus decât minunea

Sfinții sunt acei care au credință dreaptă și viață curată, chiar de nu săvârșesc semne, chiar de nu izgonesc duhurile necurate, după cum despre Sfântul Ioan, cel mai mare dintre toți cei născuți din femei, nu se pomenește nicăieri că ar fi făcut semne.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Virtutea este mai presus decât minunea!”. Tot el mai scrie și aceasta: „Sfinții sunt acei care au credință dreaptă și viață curată, chiar de nu săvârșesc semne, chiar de nu izgonesc duhurile necurate, după cum despre Sfântul Ioan, cel mai mare dintre toți cei născuți din femei, nu se pomenește nicăieri că ar fi făcut semne!” (vezi Epistola către Filipeni). Sfântul Ioan Botezătorul n-a făcut minuni în viață, dar a trăit ca Îngerii pe pământ și s-a învrednicit să boteze pe Mântuitorul lumii în apele Iordanului.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Hrană duhovnicească, Editura „Lumină din Lumină”,

București, 2006, p. 529

Pedeapsa celor ce trăiesc necununați

În comuna Belceşti, judeţul Iaşi, doi soţi au trăit necununaţi 38 de ani şi au născut câţiva copii. Amânând mereu cununia religioasă, nu li se primeau slujbele la biserică şi nu puteau fi împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, căci trăiau în desfrânare.

Într-o noapte, însă, i s-a arătat femeii în vis o împărăteasă îmbrăcată în alb, cu cunună pe cap, care desigur era Maica Domnului, şi i-a spus cu asprime: „Dacă nu vă cununaţi şi trăiţi mai departe în desfrânare, o să vă pedepsească Dumnezeu şi o să vă ia două suflete dintre cele mai dragi!”.     

Ei însă n-au luat în seamă aceste cuvinte şi au rămas necununaţi. După aproape un an de zile de aşteptare i-a ajuns mânia Domnului, căci le-au murit două fete în accident, împlinindu-se astfel cele vestite prin vedenie de la Maica Domnului. Cutremuraţi de păcatul făcut şi de pedeapsa care i-a ajuns, s-au trezit ca din somn şi s-au cununat imediat la biserică, înainte de înmormân-tarea fiicelor lor, spovedindu-şi păcatele şi căin-du-se cu multe lacrimi de fărădelegile lor.

Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Istorioare duhovniceşti, Editura Mănăstirea Sihăstria,

2004, p. 131-132

SÂMBĂTA MORŢILOR

Scrisă de PS Calinic Botoșăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

Aproape în toate religiile lumii se întâlneşte convingereacă existenţa omului nu se termină odată cumoartea. Pe această credinţă, de altfel, se întemeiazăşi cultul morţilor, adică legătura spirituală pe care oau cei vii cu cei morţi din neamul lor şi nu numai, prinrugăciuni, rituri si ceremonii, prin jertfe şi fapte demilostenie, sau prin alte diverse acte, considerate cafiind de folos celor adormiţi. Această universalitate acredinţei în nemurirea sufletului, căreia i s-a adăugatcredinţa într-o judecată a sufletelor după moarte,explică marea asemănare a riturilor şi ceremoniilorfunebre din toate religiile mari ale lumii.

Faptul este deosebit de evident la unele din popoarelemari ale antichităţii, ca egiptenii, a căror culturăşi artă au în general un accentuat caracter funerar,vizibil în arta îmbălsămării trupurilor, în piramideleşi diferitele necropole menite să ocroteascămumiile sau corpurile personajelor marcante, în picturaşi textele din inscripţiile hieroglife şi de pe papirusuri,în templele, în originea şi apartenenţa religioasăa scrierii şi a citirii. Tot aşa stau lucrurile cugrecii şi romanii, despre ale căror rituri religioase s-aspus şi s-a demonstrat că se răsfrâng în cultul strămoşilor: Larii, Manes şi Penatii, care au determinatşi au influenţat nu numai întreaga viaţă spiritualăşiculturală, ci şi organizarea şi viaţa politică, economicăşi socială a vechilor cetăţi şi state fondate deaceste două mari popoare ale antichităţii păgâne.

Şila evreii din epoca veche credinţa în nemurirea sufletuluişi cultul morţilor au jucat un rol de seamă. Cutoate că textele Vechiului Testament nu sunt întotdeaunaexplicite în această privinţă, ele oferă, totuşi,suficiente dovezi despre grija pe care poporul ales aavut-o pentru morţii lui, prin pomenirea cu respecta patriarhilor, a drepţilor şi a proorocilor, prin rugăciunile şi jertfele aduse pentru ei în diferite împrejurări ş.a. În amintirea morţilor iluştri, evreii – spunecartea Judecători 11, 40 –îşi plângeau morţii patruzile pe an. Tradiţia aceasta s-a păstrat, de altfel, pânăastăzi. Evreii rostesc rugăciuni pentru cei morţi depatru ori pe an: în ziua Împăcării, la Paşti, la Cincizecimeşi la sărbătoarea Corturilor.

În cartea Tobit 4, 17 şi în profeţia lui Ieremia16, 7-8 se arată că vechii evrei făceau ospeţe funerareşi pomeni de pâine şi de vin la morminte. Ba mai mult,Iuda Macabeul a strâns bani şi i-a trimis la templuldin Ierusalim ca să se aducă jertfe pentru iertarea păcatelor eroilor morţi pe câmpul de luptă (II Macabei12, 43-46).

În creştinism, grija pentru cei morţi este fundamentală.Cultul morţilor, în creştinism, începe cu înmormântarea lui Iisus. Aprofundând credinţa în nemurireasufletului şi credinţa în existenţa unei judecăţiuniversale, căreia îi sunt supuse toate sufletele dupămoarte, religia creştină micşorează, mai mult decât oricarealta, frica de moarte. Moartea, în creştinism, numai este nici trecerea în neantul Nirvanei budiste, nicilocul de groazăşi de întuneric în care rătăcesc fărăodihnă umbrele sau fantomele morţilor, ca în tartarulpăgân evocat în Dialogurile lui Lucian sau în Purgatoriulşi Infernul lui Dante, ci trecerea într-o existenţăsuperioară, în care sufletul îşi găseşte liniştea şifericirea eternăîn nemijlocita apropiere de Hristos,Cel înviat din morţi. În atari situaţii, moartea esteprimită de creştini cu linişte. Pentru ei, moartea esteadormire, spune Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni15, 20; I Tesaloniceni 4, 13), odihnăşi bucurie.

Credinţa în eficienţa rugăciunilor de mijlocirepentru cei morţi era atât de puternicăîn perioada primară,încât unii creştini se botezau pentru morţii lor,socotind că fapta lor suplinea lipsa botezului rudelor,prietenilor sau cunoscuţilor, care nu apucaseră să-lprimeascăîn viaţă (I Corinteni 15, 29). Atitudinea lora fost combătută de Sfinţii Apostoli.

Rugăciunile pentru cei morţi le găsim în textelecelor mai vechi liturghii care ni s-au păstrat: a SfântuluiIacov, a Sfântului Marcu, în liturghia armeanăşi în toate liturghiile Bisericilor Orientale Vechi.În liturghiile ortodoxe contemporane, sunt încadratemai ales în partea finală a marii rugăciuni aSfintei Jertfe, parte numită diptice sau rugăciuni demijlocire generală pentru vii şi pentru morţi.

Rugăciunile pentru cei morţi sunt în strânsă legătură cu judecata particularăşi cu starea sufletuluide după ea, până la Judecata de apoi.Situaţia celor morţi, ajunşi în chinurile iadului,rămâne pe seama rugăciunilor Bisericii. Este o datoriesfântă a fiecărui creştin să păstreze comuniuneacu cei morţi în Hristos.

Prin pomenirea celor adormiţi, fie la trei sau nouăzile, fie la trei sau şase săptămâni, fie la trei, şase,nouă luni, fie la trei sau şapte ani, realizăm o comuniunea Bisericii luptătoare cu Biserica biruitoare – cu cei care întru fericită adormire au încheiat călătoria acestei lumi. De altfel, pomenirea morţilor probeazăiubirea fiecăruia faţă de semeni.

Coliva, în jurul căreia facem pomenirea, simbolizeazătrupul celui care moare şi învie întocmai bobuluide grâu (I Corinteni 15, 36-38). Datina de a facecolivă datează din secolul al IV-lea, fiind legată deo minune săvârşită de Sfântul Mare Mucenic TeodorTiron în timpul împăratului Iulian Apostatul.Se spune că, acesta, dorind săîntineze prima săptămână de post, a poruncit ca toate alimentele dinpiaţă să fie stropite cu sângele jertfelor aduse idolilor.Atunci Sfântul Teodor, după mărturia patriarhuluiNectarie al Constantinopolului, s-a arătat în vis arhiepiscopuluiEudoxie (360-369), deconspirând intenţiaîmpăratului şi sfătuindu-l să fiarbă grâu, pentru a-lîmpărţi creştinilor, astfel izbăvindu-i de idolatrie.

Colacul închipuie veşnicia. Prin aducerea colacilorexprimăm năzuinţa noastră de a adera la darullui Dumnezeu cel fără de început şi fără de sfârşit,spre dobândirea vieţii de veci.Lumânările care le însoţesc simbolizează credinţa în nemurire.Pomenile au menirea să uşureze sufletele celormorţi. Din păcate, uneori se transformăîn mod greşit,în mese de familie şi care nu mai au nicidecum sensulde milostenie, spre paguba celui răposat.

Slujba de pomenire – parastasul este mijlocul prin care noi ne alăturăm, prin rugăciune, celui mort,şi ne înfăţişăm lui Dumnezeu cu rugăciunile noastre,pentru că El este singurul în măsură să-i ierte păcatele celui adormit, mai ales dacăîn viaţă acesta nus-a spovedit niciodată.

În cursul anului, există trei sâmbete în care suntpomeniţi toţi cei adormiţi. În aceste zile se înalţă rugăciuni către Dumnezeu nu numai pentru cei apropiaţi, din neamul nostru, pe care îi ştim, ci şi pentru ceicare, morţi în condiţii vitrege sau neştiuţi de nimeni,oriunde în această lume şi din toate timpurile, n-auavut, poate, parte de slujba de înmormântare şi depomenirile cuvenite.

Cea dintâi este sâmbăta dinaintea Rusaliilor – moşii de vară– când Biserica face pomenirea morţilor şise roagă ca ei să se bucure de darurile Sfântului Duh, aCărui pogorâre se prăznuieşte în ziua următoare.Cea de-a doua este sâmbăta cea de dinaintea lăsatului sec de carne – moşii de iarnă– când Bisericaîncearcă să-L sensibilizeze pe Dreptul Judecător înrelaţie cu sufletele celor adormiţi şi să le aşeze întrudesfătarea cea făgăduită. Pomenirea morţilor în PostulMare se face pânăîn sâmbăta de dinaintea Floriilor.

În Săptămâna Patimilor nu se fac pomeniri!

Cea de-a treia este sâmbăta dinaintea lăsatuluisec pentru postul Crăciunului – moşii de toamnă– când Biserica face pomenirea părinţilor, moşilor şistrămoşilor noştri, din veac adormiţi.

Sigur, Biserica a rânduit pomenirea morţilor şiîn celelalte sâmbete, când rugăciunea se face în comun,prin săvârşirea Sfintei Liturghii şi respectiv aparastasului de obşte. Însă, pentru cei adormiţi neputem ruga în orice zi, fie acasă, fie la Biserică, fiela morminte.

De ce se fac pomenirile sâmbăta? Pentru că esteziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt, iarcu sufletul S-a pogorât la iad (I Petru 3, 18-19; 4, 6),ca să-i elibereze din el pe toţi cei din veac adormiţi.Este ziua recreării şi a restaurării, a biruinţei celorce au făcut din lumea aceasta un triumf al morţii. Însă,motivul acestor rugăciuni îl veţi afla mai explicit dinpredica de la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi.

Morţii nu sunt uitaţi, ci ei sunt pomeniţi la fiecareSfântă Liturghie; iar sâmbăta, îndeosebi, se săvârşesc parastase, de multe ori însoţite de Sfânta Liturghie,prin care Dumnezeu este rugat să le dăruiascăcelor morţi fericirea cea veşnică. Este dovada dragosteicare nu-i uită pe cei care nu mai sunt şi care estemai puternică decât moartea. Dragostea trece dincolochiar de pragul mormântului. Dragostea pătrunde înveşnicie!

Patriotismul – o boală psihică. Patrioții – puțin nebuni

Un adolescent care declară că îşi iubeşte ţara este marginalizat de colegi şi prieteni.       Un tânăr care aduce vorba despre patriotism este luat în băşcălie, considerat un ciudat, nimeni nu vrea să stea de vorbă cu el.          Angajaţii firmelor cu pretenţii care se declară patrioţi devin suspecţi.     Doar românul de la coada vacii sau de la şaibă îşi mai poate permite să afime că iubeşte România.

 Ziariștii care abordează subiectele din perspectivă patriotică își pierd slujba.  

 Patriotismul nu mai este la modă.      Mai mult, patriotismul va fi considerat în curând boală psihică, o formă de nevroză care îl face pe pacient inadaptabil la realitățile mondializării.

 Toți cei care spunem că iubim România trebuie să fim pregătiți ca, în curând, să fim socotiți puțin nebuni.

Este adevărat frați români ?

   Iosif VARGA

Ce credeți suntem sau nu colonie? Soția unui înalt ofițer din Armata SUA ajunge ministru în România în Guvernul Ciolos/Soros. Ministrul Mediului, Cristiana Pașca-Palmer, este soția unui oficial al Administrației SUA

Întrebarea care se pune este simplă: mai ajungea doamna Palmer, ministru în România dacă nu era soția domnului Palmer, ofițer superior în Administrația SUA? Nu înțelegem de ce se mai leagă unii de Elena Ceaușescu. Cel puțin Elena Ceaușescu era soția președintelui României.

Ministrul Mediului, doamna Cristiana Pașca-Palmer, este soția unui oficial al Administrației Statelor Unite.  O  intuia

Ministrul Cristiana Palmer, soția unui oficial american

Ministrul Cristiana Palmer, soția unui oficial american

în ediția din 26 noiembrie, pe baza unor repere biografice din surse publice românești și ale Comandamentului NATO de la Bruxelles, că ministrul român este căsătorită cu Tod Palmer, ofițer superior al Armatei SUA.

Avem acum și confirmarea oficial.

Din declarația de avere a ministrului Mediului, puvlicata la 30 de zile de la instalarea în funcție, aflăm că soțul are venituri în calitate de angajat al US Government.    Funcția actuală de la Bruxelles a comandorului Palmer în Comandamentul NATO este de reprezentare din partea Guvernului Statelor Unite.  Tod Palmer a lucrat mulți ani la Pentagon, în posturi de mare responsabilitate la cabinetele subsecretarilor de stat, având apoi misiuni de legătură pe linie militară între Administrația SUA și Regele Arabiei Saudite.     Studiile universitatre aprofundate ale Cristianei Pasca in Statele Unite s-au intersectat mereu cu ale comandorului Tod P. străinătate ale ofițerului superior american au fost urmate în aceleași locuri – Washington, Djedah, Bruxelles – de angajamentele profesionale ale româncei.  Cariera de succes a Cristianei Pașca-Palmer de la Uniunea Europeană coincide în ultimii ani cu noile misiuni îndeplinite de Tod Palmer la Bruxelles.   Declarația de avere a doamnei Cristiana Palmer o plasează între miniștrii cei mai avuți ai cabinetului tehnocrat.    Activele din conturi de economii si fonduri de pensii la care se adaugă și plasamente în fonduri de investitii cumuleaza proape 1,5 milioane euro.    

Veniturile din salariile pe anul trecut la UE ale doamnei Palmer au fost de 112 mii euro, în timp ce soțul a primit 110 mii euro de la US Government.   Cristiana Pașca deține terenuri în zona montană Măgura-Moeciu și 1.000 mp moșteniți în comuna Ileana, județul Călarași.   Cristiana Palmer a fost timp de patru ani șeful Unității Mediu, Schimbări climatice Resurse naturale, din cadrul Comisiei Europene.

Agheazmă păstrată perfect și nestricată, cu o vechime de 1300 de ani, descoperită în Georgia

Într-un recipient închis ermetic, pastrat timp de 1300 de ani pe sit-ul unei biserici ortodoxe, arheologii au descoperit apa sfintita cu o puritate incredibila. Vasul are aproximativ 1 tona.     Sfințita în secolul al VIII-lea si poate chiar mai devreme, apa din vas a fost descoperita pe sit-ul bisericii distruse din orașul Kvareli (Kakheti).     Săpăturile de pe sit-ul acestei biserici au fost efectuate pe malul drept al râului Duruji, în așezarea numită de localnici Dolociopi, din perioada medievală timpurie târzie a istoriei Georgiei. Apa sfințită, a cărei vechime are câteva secole, este prima descoperire de acest gen, conform publicatiei georgiene Kvirispalitra.

  Conform profesorului sef de expediție, din cadrul Muzeului Național al Georgiei, Nodar Bakhtadze, vasul a fost descoperit în partea centrală a bazilicii. În sol uscat, acesta a fost găsit complet protejat de influențele externe din sol.  

  Zidurile bisericii sunt astazi conservate, dupa distrugerea sfantului lacas ortodox, din timpul invaziei arabilor, din secolul al VIII-lea.     Aghiazma din rezervor și-a păstrat toate proprietățile sale originale, acest lucru fiind confirmat prin analizele de laborator.

sursa http://lonews.ro/

Prima săptămână a Postului Mare, la Mănăstirea românească din Ikast, Danemarca

Cu acest prilej, Preasfinţia Sa a oficiat în paraclisul Mănăstirii, în primele patru zile ale Postului Mare, Canonul Sfântului Andrei Criteanul, iar miercuri (16 martie) și vineri (18 martie) a săvârşit Liturghia darurilor înainte sfinţite.

În aceste zile ale Postului Mare, ierarhul a spovedit și a îndrumat preoții și credincioșii români și scandinavi să slăbească legătura inimii cu cele trecătoare și să întărească legătura inimii cu Dumnezeu.

În sâmbăta Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron, (19 martie) Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord va oficia, în Paraclisul Mănăstirii din Ikast, Sfânta Liturghie și Slujba pomenirii celor trecuţi la cele veşnice.

Gral(r)conf univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Cum ar trebui să ne petrecem zilele de Duminică?

Este o zi în care ne ridicăm mințile și inimile spre Dumnezeu, mulțumind pentru toate bunătățile pe care ni le-a dat în cursul săptămânii…

Duminica este ziua Domnului și ar trebui să ne-o petrecem diferit față de celelalte zile din cursul săptămânii. Este o zi în care ne ridicăm mințile și inimile spre Dumnezeu, mulțumind pentru toate bunătățile pe care ni le-a dat în cursul săptămânii care se încheie și rugându-ne să Își reverse Harul Său peste noi în săptămâna care urmează. În Vechiul Testament ziua de Duminica echivala cu Sabatul.  Moise zicea: Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. (Ieșire 20, 8-10) În Vechiul Testament, pedeapsa pentru cei care nu țineau această zi era moartea sufletului.

Care sunt motivele pentru care trebuie să respectăm ziua Domnului?

  1. A fost sfințită de Dumnezeu în amintirea creării lumii. În cartea Facerii găsim scris: Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială. (Facere 2, 2-3) b. Cel de-al doilea motiv al respectării zilei Domnului este aducerea aminte a eliberării poporului Israel de sub asuprirea egipteană, după cum suntem atenționați în cartea Deuteronom 5, 12-15: Păzeşte ziua odihnei, ca să o ţii cu sfinţenie, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău. Şase zile lucrează şi-ţi fă toate treburile tale; Ziua a şaptea este ziua de odihnă a Domnului Dumnezeului tău. Să nu faci în ziua aceea nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici asinul tău, sau alt dobitoc al tău, nici străinul tău care se află la tine, ca să se odihnească robul tău şi roaba ta cum te odihneşti şi tu. Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului şi Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mină tare şi cu braţ înalt şi de aceea îi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua odihnei şi să o ţii cu sfinţenie. Tot așa, oamenii Noului Testament au fost izbăviți de puterea diavolului prin moartea Domnului nostru Iisus Hristos, care a schimbat ziua de odihnă, din cea care cinstea ieșirea din Egipt, sâmbăta, cu cea a Învierii Sale din morți, care a avut loc Duminica. Mitroplitul Grigorie al Sankt-Petersburgului zice așa:Domnul ne-a dat 6 zile pe săptămână ca să ne ocupăm de cele necesare trupului și existenței noastre pe Pământ, dar în cea de-a 7-a zi, numai una, Dumnezeu a făcut-o spre odihnă, pedepsind cu chinurile cele veșnice pe cei care nu o vor respecta. Sfântul Ioan Gură de Aur ne sfătuiește astfel: Bunăvoința lui Dumnezeu ne-a dăruit o zi pe săptămână pe care să o dedicăm odihnei și nevoilor spirituale. În Faptele Apostolilor vedem că cei dintâi creștini se adunau Duminica pentru frângerea pâinii și ascultarea învățăturilor Lui: În ziua întâi a săptămânii (Duminică) adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii. (Fapte 20, 7)

Sunt câteva îndatoriri pe care trebuie să le împlinim Duminica:

  1. Să renunțăm la grijile și îndeletnicirile pe care le avem în cele 6 zile ale săptămânii;  
  2. . Să ne ferim de lucrurile lipsite de pietate, necuviincioase, care ne distrag sufletul de la chemarea lui Dumnezeu, de la rugăciunea pe care o datorăm Creatorului nostru. Aceasta include citirea lucrurilor nefolositoare sau chiar care ne vatămă sufetul, conversațiile sau jocurile care ne îndeamnă la păcat.
  3.  Să participăm la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie, care este de fapt o rememorare a vieții pământești a Domnului Hristos, a morții, învierii și înălțării Sale la cer. Prin prezența noastră noi Îl cinstim pe Dumnezeu, Îi mulțumim și Îi cerem ca prin rugăciunile noastre să reverse asupra noastră Harul Său, totodată unindu-ne prin Sfânta Împărtășanie cu Trupul și Sângele Său.
  4. Să reflectăm asupra întregii creații și asupra Puterii Sale dumnezeiești, a Înțelepciunii, Dumnezeirii și Dragostei nemărginite pe care o are pentru noi. Ar trebui să reflectăm la viața Sa, la patima, moartea și Învierea Sa, la calea pe care ne-a pus-o înainte pentru a ne putea mântui. Mitropolitul Grigorie al Sankt-Petersburgului ne sfătuiește: Tu, cel care-L iubești pe Dumnezeu, urmează calea pe care Mântuitorul ți-a arătat-o ca să te mântuiești și nu te teme de nimic…încearcă numai să-I faci voia și apoi, amintindu-ți de cuvintele Sfântului Apostol Pavel care zice „Dacă Dumnezeu e cu noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8, 31), nu te teme de nimic și încearcă să te ferești de lucrurile și situațiile care îndeamnă la păcat, prin care vrăjmașul încearcă să ne piardă.Gândește-te cât de mult a suferit Mântuitorul Hristos pentru noi, având ca reper cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan care zice: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. (Ioan 3,16)
  5. Să citim din Sfânta Scriptură, la fel cum făceam primii creștini. (Fapte 20, 7) Cu toții suntem chemați să trăim o viață sfântă, după exemplul Domnului nostru Iisus Hristos: Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui. (Efeseni 1, 4)                                    
  6. Mitropolitul Grigorie al Sankt-Petersburgului ne amintește: Trebuie să ne cercetăm pe noi înșine în fiecare zi în ceea ce privește mântuirea noastră, și cu atât mai mult Duminica. În această zi, cu mult mai mult decât în celelalte de peste săptămână, trebuie să ne cercetăm conștiința și să facem o examinare atentă și minuțioasă a stării noastre sufletești, reînnoind intenția noastră de a scoate din viața cea de toate zilele, cele ce sunt „împotriva lui Dumnezeu și a mântuirii noastre.”

  Florin CREȘTINUL