Arhive lunare: mai 2016

REPUPLICARE pentru ca tot poporul să știe adevărul. Editorialul ediției: De ce s-a dus cu atâta zel Victor Ponta să se opereze în Turcia și pe banii cui s-a operat? Acum, ca să le mulțumească turcilor, a aprobat construirea celei mai mari moschei din Europa! Scopul principal? Islamizarea României dar și a întregii Europe de est până la granița Turciei. Pentru pușcăriabilul plagiator Ponta religia, creștinismul dar mai ales ortodoxia nu are niciun sens, nu există și nu trebuie să existe

MAI  3 cu 1 EDITORIALUL EDITIEI HOTI cu  EDITORIALULBine v-am găsit la acest nou editorial al nostru. Vai de biata noastră țară creștin-ortodoxă ce conducători netrebnici are, în special al netrebnicului plagiator și premier al României VIOREL VICTOR PONTA care nu dorește decât un singur lucru, acum înaintea viitoarei sale condamnări: SĂ ISLAMIZEZE ACEST SFÂNT  PĂMÂNT ROMÂNESC.   

Și în acest sens voi veni cu argumente mai mult decât solide. În momentul în care i s-a deschis dosar penal la DNA pentru fapte foarte grave ,,musiul Pontonel” a încercat să se eschiveze de a se prezenta la audieri: ba că-l doare piciorul, ba că-l doare operația, ba că-l doare ,,sula” etc și își trimitea avocatul de câte ori era nevoie. Dar satana, nu Dumnezeu, a  fost de partea lui deoarece în tot acest hazard și-a accidentat piciorul drept. Bucuria lui pentru că acest lucru l-a determinat să dea bir cu fugiții. A fugit mai întâi în Tadjikistan, chipurile invitat la deschiderea Jocurilor Europene. Aici a reușit să-l păcălească pe președintele Turciei Erdogan spunându-i acestuia vrute și nevrute. În fața situației, a minciunilor debitate de plagiatorul pușcăriabil Ponta, președintele Erdogan l-a luat din Tadjikistan în avionul său prezidențial și la adus în Turcia unde știți ce a urmat. În acest timp a fost contactat de islamiștii turci care cu atitudinea lor ,,binevoitoare” au început să-i ceară diverse favoruri de genul: ,,mister premier minister, ne dați și nouă un teren mai ,,akana‘‘, adică central și în București ca să construim o mare moschee, să fie cea mai mare și impunătoară din Europa? Apoi nu ne vindeți și nouă niște capacități de producție ca să facem un business,,fifty-fifty”? Și încă ceva: Nu ne dați și nouă niște terenuri arabile în România ca să facem și noi o afacere? Apoi nu ne permiteți să promovăm și noi islamismul în  România, să se știe și de religia noastră? Și cum tovarășului plagiator Ponta i s-au plătit toate,,hangaralele” în Turcia plus, se pare că a mai primit și ceva bănet ca să aibă de,,mici cheltuieli”, altfel nu de unde avea atâta bănet ca să-și acopere cheltuielile cu întreaga familie la Miami, cu călătorie specială în avion la,,bisnisclass”, este ceva,,normal” pentru el, astfel că acesta s-a simțit îndatorat față de islamiștii turci și a fost de acord cu toate doleanțele turcilor, neținând cont de toate necazurile, batjocoririle și umilirea care ne-au făcut Imperiul Otoman de-a lungul secolelor. Iar cea mai mare umilirea a fost decapitarea Domnitorului CONSTANTIN BRÂNCOVEANU cu cei patru fii ai săi EDITORIALUL MAI 3 cu 2 EDITORIALUL EDITORIALUL   STERPELIREA ponta-dragneaîmpreună cu hatmanul Ianache dar și a altor crime împotriva poporului român făcute de turci într-un interval de 5-600 de ani. De toate acestea nu a ținut cont plagiatorul trădător de țară și popor Viorel Victor Ponta. Și ca să ne dovedească cât de islamist este și cât de mult ține la ,,gealații săi”islamiști s-a dus și în Iordania pentru că in UE nu-l mai primește nimeni. Nici aici nu i s-a dat prea multă importanță deoarece la sosirea pe Aeroportul din Amman nu a fost întâmpinat de omologul său, premierul Iordaniei, așa după cum era normal și protocolar, ci de ministrul sănătății iordanian. Păi tovarășul plagiator pușcăriabil nu este creștin și nici ortodox. El nu știe să se dăruiască ortodoxiei străbune, nu cunoaște nimic din credința noastră străbună, nici cruce nu știe să-și facă, nici CREZUL nu nu-l cunoaște, nici TATĂL NOSTRU, nici Sfânta Liturghie n-o cunoaște, nu cunoaște chiar nimic dar nemernicii de ,,pochi” îl ling în fund. Securistul patriarh Daniel i-a închinat și o placa electorală având pe ea chipul Sfântului Arsene Boca având alăturea inscripționat VICTOR PONTA PREȘEDINTE. El habar nu are de religie și nici câte religii sunt pe această planetă. El face totul pentru imaginea lui și a nevestei sale tovarășa ,,Elena Ceaușescu” Daciana Sârbu. Pentru el nu există ortodoxie, nu există credință, nu există nimic.

În concepția lui marile religii ale lumii nu au adus nici până azi mântuirea promisă miliardelor de creduli ai planetei, au epuizat orice fel de argument metafizic, au pierdut teren imens în fața unei realități crude în care trăiesc și se războiesc miliarde de „speranțe fără nicio speranță”, salvarea lor așteptată de mii de ani de la un Mesia,  aflat în ceruri, refuzând să vină, ceea ce explică, în mod evident, eșecul spiritual al civilizației lumii de azi.  Secolul precedent s-a finalizat cu un bilanț de un tragism inimaginabil, pentru că a fost brăzdat de cele două războaie mondiale, cele mai devastatoare din istoria omenirii, desfășurate sub stindardul unor ideologii numite creștinism, patriotism, naționalism, fascism, comunism și imperialism,  rezultatul conducând la un bilanț cu peste 80 de milioane de oameni, căzuți pe câmpurile de luptă, dar și cu alte zeci, dacă nu sute de milioane de morți, datorate spațiului concentraționar al secerei și al ciocanului, simboluri vinovate de nașterea Holocaustului Roșu, neadus încă la judecata supremă a umanității. Acest secol nu ne sugerează salvarea morală, nu ne aduce mai multă libertate, nu ne aduce mai multă încredere și bucurii, ci se prezintă încrâncenat, confuz, extrem de războinic, de sângeros, de sălbatic, de fanatic, de mistic, de prea multă resemnare, de obsesiv, de panicard, de înfricoșător și supraîncărcat de pâine și circ, două articole ieftine prezentate în ambalaj  digitalizat, cu rol de entertainment, de educație iluzorie globală ce dă de zor roată planetei, ca într-un dans abulic,  antrenând, în acest fel, promiscuitatea tuturor raselor umane într-un colosal joc al minciunii al cărui sfârșit se va suprapune peste debutul viitoarelor dictaturi perfecte. Acest secol a declanșat cel mai tiranic și mai întins proces de fraudare morală a spiritului și averii materiale a fiecărui trăitor de pe pământ, plasând ființa umană dincolo de deșertăciune, într-un neant în care vom fi uimiți să descoperim o altă lume, de iad, aceea a multitudinii de culturi și, evident, conflicte, aceea a polarizării acute a societății,  în care aroganța unor grupuri elitiste mici, deținând toată puterea, refuză să lase loc afirmării altora mai mari, mai întinse, dar foarte sărace, cărora  lipsindu-le puterea de reacție și de luptă cu asemenea monștri ai puterii absolute, se vor lăsa antrenate până la a accepta, ca pe un fapt banal, propria extincție spirituală, materială și fizică.

EDITORIAL MAI  3 cu 1  EDITORIALUL EDITIEI   sustinerealuioprea Suntem de acord, că tot acest nou context global societal al Europei secolului XXI, în care se nasc, trăiesc și dispar generații, se întâmplă pe un fundal, neîndoielnic, religios, dar în care, din păcate, credința în cultură, istorie, tradiție nu mai înseamnă nimic, acest debut de secol  fiind cuprins de spaime, fantasme, fanatisme și uriașe minciuni mass-media, pentru că religia nu a reușit să se mai impună, așa cum și-au dorit fondatorii ei, din simplul motiv că aceasta nu mai are puterea să convingă pe cei „neimplicați religios” și al căror număr este într-o continuă creștere. Un posibil eveniment spiritual atractiv, la scară planetară, nu va avea loc, deoarece adevărul a fost dat jos de pe piedestalul binelui și înlocuit, brutal, cu „binele” iluzoriu, numit minciuna totală, iar extinderea acestei fațete negre a moralei s-a datorat, în primul rând, faptului că laicii din țările occidentale au devansat, într-o pondere riscantă, numărul credincioșilor, aceștia din urmă, scăzând numericește în mod alarmant, pentru că noile generații refuză să mai creadă într-o poveste irațională, dialectic și nu metafizic vorbind, cum că dintr-o virgină s-a născut un om, este declarat fiul lui Dumnezeu, moare ca ființă umană și înviază ca un preaputernic zeu, mântuindu-ne pe noi toți. Nimeni nu mai crede în această repetabilă ficțiune,care de vreo de două mii de ani a însemnat magia și forța celui mort și înviat în bazilicile lumii și pe care Testamentul Nou  a romanțat-o în vreo patru variante, fiecare dintre acestea purtând numele unui apostol.

La toată această criză spirituală mai trebuie adăugată gigantica explozie a științei și înaltei tehnologii, care cu o imensă putere, multiplicată cibernetic, modelează, în timp real, cuvântul, binele și răul în miliarde și miliarde de ipostaze, sugerând plăpândei ființe umane un alt model de manipulare, servită continuu, pe canalele televiziunilor globale, de către atotputernicul – deus ex machina.   

Făcând trimitere la Malraux, secolul XXI va fi religios, dar de factură islamică, iar dacă ne gândim că aproape o treime din populația lumii este cu Profetul Mahomed și că islamiștii se mențin într-un ritm de creștere demografică alarmant,  peste câteva decenii, mai bine de jumătate din populația globului va fi obligată să se roage la Allah într-un potențial imaginar stat islamic global.

 Religia creștină nu va mai însemna nimic, pierzându-și din magia divină, din strălucirea ei morală de odinioară, din organizarea, disciplina și ierarhia sa proverbială, faptul religios, banalizându-se, zi de zi, lăcașurile de cult se vând, se înstrăinează altor culturi, sau se  închid. Aceste țări laicizate excesiv devin primele ținte sigure pentru islam. La porțile creștinătății euroatlantice marea invazie islamică s-a pornit cu primele ei eșaloane înaintate –  migrația  ilegală.    

EDITORIALUL MAI  3 cu 3 EDITORIALUL EDITIEI img PONTAAcum, la debutul acestui mileniu, adevărata criză mondială este pe cale să înceapă, invazia musulmană pornită greu, dar sigur, nu mai poate fi stăpânită, mai ales dacă acest fenomen de proporții are adeziunea unor complicități politice dinlăuntrul UE și al Organizației Națiunilor Unite.  În marile orașe europene ale secolului XXI, soldații islamului aruncă cu pietre în credincioși creștini, în timp ce imamii fac propagandă, în plină stradă,  că tot mai mulți necredincioși trec la islam. Încet, încet liderii politici europeni acorda credit unei comunități islamice fanatice, care dorește, cu orice chip, să decapiteze Europa și să aducă iadul într-un areal de peste cinci milioane de kilometri pătrați.    

Pe teren, autiștii euroatlantiști și europeniști dau din colț în colț ca niște capre bete, neștiind ce decizie să mai ia și refuză să admită evidențele din propriile lor țări cancerizate, deja, de agresiunea islamului. Ei nu sunt preocupați de uriașul Exod care a început din Asia și Africa și nici de războaie care să le aducă profituri dintre cele mai mari, așa cum s-a întâmplat în secolul trecut, deoarece șmenarii globali au găsit alte mijloace, mult mai perverse, pentru dosirea banilor planetei. Cei aproape șapte miliarde de consumatori  ai lumii și-au pierdut suveranitatea din momentul când multinaționalele asasinilor economici, cu o justiție numai a lor, își permit să pună profitul și afacerile deasupra drepturilor cetățenești, deasupra statelor cu drapel de complezență la ONU, dictând, oricând doresc cerberii lumii globalizate, ce fel de conduită politică să adopte Ceilalți, pentru că ei și numai ei dețin toată puterea și nu sunt impresionați de aceste invazii în contra lumii civilizate, nu sunt preocupați de războaie de anvergură, pentru că acestor companii transnaționale, în fiecare secundă, le intră în conturi sute de milioane de dolari, fără să se tragă un cartuș.

Majoritatea statelor lumii, care împodobesc cu drapelele lor colorate fațada ONU, cunosc faptul că acolo s-a clocit sfânta și utopica justiție internațională, rezervată doar pentru căței. Acestora li s-a adresat Sfântul Părinte Francisc cu promisiunea că binele absolut se află în ceruri, că cei mari trebuie să fie mai temperați și să aibă grijă de mediu, că trebuie să-i primim  în casele noastre pe refugiații dislocați din arealele lor islamice de către acei lideri ai lumii care țin cu tot dinadinsul să ne dea, de la Tribuna ONU,  lecții de umanism, democrație și justiție dreaptă, că războiul și fanatismele religioase pot pune în pericol pacea lumii și că vor avea grijă de tot și de toate.     Fabula lui Jean de La Fontaine, „Lupul și mielul”, sună nefiresc de global și actual la ONU, astăzi, pentru că decizia celui mai tare va rămâne în veci inatacabilă, în ciuda argumentelor miliardelor de mielușei care fac foamea zilnic și se adapă  din avalul uriașului fluviu de apă global, păzit de lupii Planetei.

  Europa celor două milenii de civilizație creștină o ia pe urmele Imperiului Romei, riscând să piară prin corupție, fără luptă, fiind atacată pe mai multe direcții de către soldații islamului pregătiți să o ocupe cu flamurile lor negre.        Europa se află din această vară sub baricade, Ungaria a mobilizat armata și a scos tancurile la frontiere, traficul pe autostrăzile europene este blocat, s-au reintrodus controalele la granițele statelor, Europa unită, încetând să mai existe. Das Mädchen Angela, „puștoaica” lui Helmut Kohl și fiică de pastor protestant, ajunsă Cancelar, își distruge propria imagine și își pune țara în pericol, acceptând ca milioane de migranți să ocupe Germania. Când a constatat că țara a fost invadată de brute analfabete și murdare care, odată ajunse în Țara Promisă au început să vandalizeze orașele, să țipe pe străzi Allah Akhbar, să facă greva foamei pentru bani, Angela Merkel și-a revenit din euforia gloriei mamei răniților. Europa, așa cum o știm noi, ca o vitrină a dezvoltării economice și a democrației autentice, a încetat să mai existe, cedând fără luptă Islamului, sălbăticia care promovează pe pământ european Sharia, crima prin decapitare, violurile, agresiunea stradală, tortura femeilor albe, atacurile teroriste la instituțiile statului.  Bătrâna Anglie a devenit mai mult laică decât își închipuie Regina și o țintă sigură a Islamului care forțează tot mai mult introducerea Șhariei pe pământul lui Robin Hood. În mod asemănător stau lucrurile pe pământ danez, olandez, suedez, norvegian, unde numărul violurilor femeilor albe este îngrijorător, iar infracționalitatea datorată acestui ocupant „nevinovat” a întrecut orice închipuire, ca să nu mai vorbim de actele teroriste de la Londra și Madrid, săvârșite de teroriștii islamici naturalizați europeni.

MAI 2 cu 1 CE NE-A ADUS UE (1) România, încă neatinsă de acest exod musulman, este prinsă în jocul călușarilor politici imaturi, fiind de acord să permită calului arabo-troian să o tranziteze, intrând, astfel, cu mare spectacol televizat, în febra pregătirilor de corturi pentru primirea sălbaticilor ce vin din deșerturile Asiei și Africii.

 Vecinii maghiarii, mai hotărâți, au declarat că nu vor ca religia, cultura și modul lor de viață să fie schimbate, în timp ce românașii noștri imaturi, cu aere de lideri penali europeni, prin vocea nulităților Ponta și Aurescu, i-au făcut autiști și rasiști pe unguri, pentru că aceștia vor să-și apere țara. În România s-a ajuns la un sistem politic discreționar, în toate palierele puterii, deoarece clasa politică, profund coruptă, nu mai este în măsură să comunice cu propriul său popor. Am devenit euroatlantiști cu acte în regulă, am devenit mai pe urmă europeniști, și mai, mai pe urmă autiști de drept. Islamul are drum liber și prin țara noastră. Această stare de confuzie decizională a unei Europe paralizate politic va conduce, în mod indubitabil, la o radicalizare a extremei drepte în fața afluxului de imigranți, manifestații ostile refugiaților, desfășurându-se, în prezent, în mai multe țări europene. În curând, va fi atinsă o masă critică a rezistenței europenilor la provocările Islamului pe pământul lor, ceea ce indică un final dramatic, numit un mare război sângeros, între cele două culturi: cea creștină și cea islamică.    Încercata Franță a lui François Hollande, președintele care a câștigat alegerile cu voturile musulmanilor francezi, a uitat avertismentul dat cu peste o jumătate de secol în urmă de către generalul Charlles De Gaulle, președintele care  a dat independenta Algeriei, explicând într-un celebru discurs de ce Franţa nu poate şi nu va putea să-i integreze pe musulmani.    

Acest citat este edificator și exemplul pentru toți lașii politici ai Europei: „Să nu veniţi să povestiţi basme. SPECIAL APR 2 cu 1 EDITORIALUL EDITIEI IMG  JOHANNIS  DESTEPTUL LUI MAMAMusulmanii? V-aţi dus să-i vedeţi? I-aţi privit cu turbanele şi djelada-urile lor? Vedeţi bine că nu sunt francezi. Cei care propovăduiesc integrarea au un creier de colibri, chiar dacă sunt foarte savanţi. Încercaţi să integraţi uleiul şi oţetul, agitaţi sticla şi după o vreme se vor separa din nou. Arabii sunt arabi, francezii-francezi. Credeţi că populaţia Franței ar putea absorbi 10 milioane de musulmani care mâine vor fi 20 şi poimâine 40? Dacă noi facem integrarea (Franţa cu Algeria) dacă toţi arabii şi berberii din Algeria vor fi consideraţi francezi, cum îi vom împiedica noi să nu vina în Franţa continentala când nivelul vieţii e mult mai elevat? Satul în care m-am născut eu nu se va mai chema Colombey- Doua Biserici ci Colombey Doua Moschei”.  

   Islamul vine către Europa cu un modus operandi al lui. El nu este o religie sau un cult, ci un stil de viaţă complet supus unor norme religioase, juridice, politice, economice, sociale şi militare. Religia este utilizată pentru a masca pe toate celelalte. În doctrina liderilor lor spirituali, islamizarea demarează atunci când o ţară are suficient de mulţi musulmani pentru a începe să pretindă concesii de natură religioasă. Ori, în Europa, cu mici excepții, societăţile deschise, bazate pe valori ale democrației și sensibilă la diversitatea culturală, la corectitudinea politică şi la toleranţă, consimt la cererile de natură religioasă ale comunităţii musulmane, celelalte componente, care definesc stilul lor de viață, revenind ulterior, impunându-se treptat, treptat. Dacă acceptăm statisticile care spun că spre anul 2050 circa o cincime din populaţia Europei va fi musulmană, acest modus operandi, pe care l-am descris mai sus, își va fi desăvârșit opera mai devreme. Uniunea Europeană are în compoziția populației sale circa 5%, musulmani, care au deja o influenţă crescută în raport cu procentul lor în populaţie. Ei au ajuns, prin presiuni religioase, la un stadiu nesperat de avantaje, căci sunt  înfiltrați în toate sferele de influenţă şi acţionează ferm pentru ca autoritățile statelor unde au emigrat să le permită să se guverneze, ei înşişi, în conformitate cu legea islamică, scopul final al islamiştilor fiind instaurarea Șhariei în toate ţările din lume.

  Deși se trag atâtea semnale de alarmă cu privire la pericolul Islamului, nu sunt semne că cineva de la capătul lumii civilizate a înțeles, iar când acești orbi și surzi care conduc lumea se vor trezi va fi deja prea târziu. Probabil că acest fenomen migraționist musulman este  dirijat, în ascuns, către ţările din Europa, făcând parte din vreun plan de islamizare cât mai rapidă a Europei, plan pe care ignoranții Europei și ai lumii nu îl cunosc.

  Aceste concluzii sunt suficiente pentru a demonstra că un conflict deschis între Europa şi Islam este pe aproape. Probabil că la finalul acestei bătălii pe viață și pe moarte, dintre cele două civilizații, vreun cronicar anonim european, rătăcit prin nu știu ce moschee, va scoate de sub tipuar, în mod clandestin, cea mai însângerată lucrare a secolului XXI, cu titlul suficient de sugestiv: „De Bello Isllamico”.     

MAI 2 cu 1 ARSENE BOCA despre pacat (1) Uriașele transmițătoare globale de unde herțiene nu vor mai lansa în eter minunata voce a lui  Tom Jones cu al său superb cântec „Green, Green Grass of Home”, sau pe Franc Sinatra cu celebra lui piesă „My Way”, ci, de cinci, șase ori pe zi, vom auzi, cu teamă în suflet, „Allahu Akbar, we can!”      Cam așa stau lucrurile în conceptia pușcăriabilul plagiator Ponta.

  Dar țineți minte frați români, fii ai acestui sfânt pământ românesc, noi românii suntem aici de mii de ani, statornici acestor plaiuri carpato-ponfic-dunărene, acest pământ care  ne aparține nouă și numai nouă românilor creștini ortodox, acestei patrii care este GRĂDINA MAICII DOMNULUI .  Acest sfânt pământ cu întreaga ei populație a fost creștinat de Sfântul Apostol Andrei după anul 33-34 ceea ce ne face să fim un popor sfânt, care trebuie să rămână creștin-ortodox de-a pururi.                                                                                                                    

BINECUVINTEAZĂ DOAMNE POPORUL ROMÂN ȘI MOȘTENIREA LUI DIN NEAM ÎN NEAM!

Să auzim de bine și pe curând.

Gral-col(r)conf univ dr ec Florin NAHORNIAC

REPUBLICARE la cererea cititorilor. Doi mitropoliți, același destin meschin, același scop, aceleași escrocherii, aceleași hoții, evaziuni fiscale, aceleași metehne HOȚIA și GOANA DUPĂ BANI DIN BATJOCORIREA CREȘTINILOR ORTODOCȘI ROMÂNI. Mitropoliții LAURENȚII STREZA și IOAN SELEJEAN, doi impostori, doi nemernici

Imi cer scuze față de cititori dar  și față de unii ierarhi cu care sunt prieten, călugări,protopopi,  preoți,și alte fețe bisericești că folosesc cuvinte dure față de acești doi mitropoliți – LAURENȚIU STREZA al Ardealului și IOAN SELEJEAN al Banatului. Daca primul este o somitate fiind profesor universitar doctor în teologie al doilea este un ,,analfabet” sadea care nu știe să nici să citească. Dacă primul este dotat cu toată logistica în materie de comunicare al doilea nu știe nici să mânuiască telefonul mobil.

 

doi

Pe mitropolitul Laurențiu l-am cunoscut din tinerețe și i-am purtat toată stima și respectul chiar dacă acuma folosesc împotriva domniei sale dar, nu știu cu ce i-am greșit dar de 3 ani îmi poartă dușmănie și ură fără să-mi dea nici o explicație cu toate că în predicile sale folosește cuvântul IERTARE. Această IERTARE și-o dă numai lui nu și altora. Atunci de ești mitropolit înalt prea sfințite? Ca să urăști oamenii de care nu-ți place când nu-ți dau bani, banii pe care te obligă securistul afacerist DANIEL? Ce ar fi dacă eu ți-aș publica trecutul pe care l-am evitat să-l fac până acum? Și am multe să relatez!!!! Aștept un semn altfel……………………

Al doilea are păcate mult mai mari față de cele ale primului. Acesta a ajuns mitropolit grație trecerii la cele veșnice al unui mare mitropolit care a fost IPS Dr NICOLAE CORNEANU Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului timp de 51 de ani sub ochii căruia am crescut de la 6 ani eu fiind născut în Timișoara după ce tatăl meu și întreaga familie și aproape întregul neam NAHORNIAC și GREC s-Au refugiat în Timișoara. Mitropolitul IOAN este cel mai mare impostor al Bisericii Ortodoxe Române care numai a ,,popă” nu calcă mai de a colaborator al Securității și ,,alergător”după bani nemunciți ca să-și acopere banii cu care și-a cumpărat,,domnia”de la patriarhul-afacerist, securistul DANIEL.  Dar toate acestea în ediția viitoare spațiul nu ne permite să scriem mai mult.

Dovezile noastre, pe care care în curând le vom publica, sunt zdrobitoare și vom solicita organelor în drept să-i ancheteze din punct de vedere penal. Vă veți cruci când veți afla cu ce borfășării s-au ocupat acești doi impostori ai BOR.

 Gral-col(r)conf univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

În fiecare an, pe 21 mai, Biserica creştină face pomenirea Sf. Constantin cel Mare şi a mamei sale Elena, numindu-i „cei întocmai cu Apostolii”. Şi aceasta pentru deosebita activitate misionară desfăşurată, ca adevăraţi trimişi ai lui Dumnezeu pe pământ, în secolul al IV-lea.
Sf. Împărat Constantin cel Mare (306-337) este una din personalităţile de seamă ale istoriei universale. Până la el, Biserica creştină a îndurat vreme de 300 de ani, persecuţii grele din partea împăraţilor romani. Convertirea lui la creştinism a însemnat o mare cotitură în istoria omenirii şi s-a făcut prin intervenţia directă a lui Dumnezeu. Dacă în cazul Sf. Ap. Pavel o lumină puternică, pe drumul Damascului, îi va schimba viaţa, făcându-l din prigonitor al creştinilor cel mai mare apostol al neamurilor, în cazul Sf. Împărat Constantin, în ajunul luptei cu Maxenţiu, o lumină sub forma Sfintei Cruci i s-a arătat pe cer, ziua în amiaza mare, deasupra soarelui, însoţită de mesajul: „Întru acest semn vei învinge”. Iar, noaptea în timpul somnului, i s-a arătat Mântuitorul Iisus Hristos, cerându-i să pună pe steagurile soldaţilor monogramul HRISTOS (XP), spre a le servi drept semn protector în lupte. Şi, într-adevăr, în lupta care a urmat de la Pons Milvius (Podul Vulturului), de lângă Roma, din 28 octombrie 312, Constantin cu o mică armată (15.000 soldaţi), îl va învinge pe Maxenţiu, care avea o armată de zece ori mai numeroasă (150.000 soldaţi). Rezultatele intervenţiei divine în convertirea împăratului nu au întârziat să apară. În ianuarie 313, prin Edictul de la Milan, Împăratul Constantin cel Mare, acordă libertate religioasă deplină creştinismului, care astfel devenea o religie permisă în Imperiu. Totodată, erau anulate toate hotărârile anterioare luate împotriva creştinilor şi se retrocedau acestora lăcaşurile de cult şi averile confiscate de împăraţii precedenţi. Sf. Constantin cel Mare nu s-a rezumat numai la acordarea de libertate Bisericii creştine, ci a devenit protectorul şi misionarul ei, favorizând-o prin tot ceea ce a putut, mai ales prin actele emise ulterior.
În toate aceste măsuri întreprinse în favoarea creştinilor, Sf. Constantin a fost îndrumat şi consiliat de mama sa, Sf. Elena, o creştină evlavioasă.
De acum, împăratul va emite legi cu profund caracter creştin. Astfel, a dat episcopilor şi preoţilor dreptul de a elibera sclavi şi a-i proclama liberi în Biserică. Acordă episcopilor sume importante din tezaurul statului pentru ridicarea de biserici şi desfăşurarea de acţiuni filantropice. Interzice aruncarea (uciderea) copiilor şi vinderea lor, care era o practică răspândită în Imperiu, prin acordarea de ajutoare părinţilor săraci.
Printr-o lege, în anul 321, Sf. Constantin cel Mare a generalizat, ca zi de repaus în Imperiu, duminica, ziua de odihnă a creştinilor.
Pentru unitatea Bisericii creştine, în anul 325, convoacă prima adunare a episcopilor din lume (318 Sf. Părinţi), la Miceea, pentru a lua în discuţie erezia lui Arie, care tulbura Imperiul. Sinodul şi-a desfăşurat lucrările în palatul imperial, iar împăratul a prezentat deschiderea şi închiderea lucrărilor. De asemenea, hotărârile luate de către episcopi au fost semnate de împărat şi promulgate ca edicte imperiale. Sf. Constantin şi mama sa, Elena, au construit numeroase biserici în Constantinopol, Roma, Nicomidia şi alte oraşe, dar mai cu seamă în Ţara Sfântă, la Ierusalim, în locurile marcate de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos. Sf. Elena va merge personal la Ierusalim şi va întreprinde numeroase săpături, până va descoperi lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul. Deci, Sf. Constantin cel Mare a văzut pe cer Sf. Cruce, în ajunul bătăliei cu Maxenţiu, iar mama sa, a descoperit-o la Ierusalim, scoţând-o din pământ. De aceea, în iconografie, cei doi apar alături de Sf. Cruce, mărturisind puterea Crucii, care a schimbat istoria omenirii.
Sf. Constantin cel Mare va trece la cele veşnice, pe 22 mai 337, fiind înmormântat cu mare fast în Biserica Sfinţii Apostoli, din Constantinopol, ctitoria sa. Pentru meritele sale deosebite şi mai ales pentru marile servicii aduse creştinismului, Biserica l-a cinstit în chip deosebit, trecându-l în rândul Sfinţilor şi numindu-l „Cel întocmai cu Apostolii”. Şi aceasta, pentru că a contribuit asemenea unui apostol, la propovăduirea şi răspândirea creştinismului, nu la nivelul unei cetăţi sau ţinut, ci în întreg Imperiul roman..

Florin CREȘTINUL

 

Sfinții Împăraţi Constantin şi Elena. Ce nu ai voie să faci în această zi

Sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena care se celebrează anual la 21 ale lunii mai este una dintre cele mai mari sărbători creștine a bisericii ortodoxe.

Sfinții Împăraţi Constantin şi Elena. În ziua de 21 mai (sâmbătă), la pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, în calendarul popular întâlnim o sărbătoare dedicată păsărilor de pădure, numită Constandinu Puilor sau Constantin Graur. Se crede că în aceasta zi, păsările îşi învaţă puii să zboare, potrivit traditii-superstitii.ro.

Sfinții Împăraţi Constantin şi Elena. Există, în ziua de Constantin și Elena, și o serie de obiceiuri și superstiții, care fac referire la vara ce urmează să-și facă apariția, și anume:

  • mulți agricultori nu lucrează, pentru a evita pagubele aduse holdelor de păsările cerului;
  • în unele regiuni ale țării este ultima zi în care se mai poate semăna porumb, ovăz și mei, deoarece, în popor, se vorbește că tot ce se seamănă după această zi se va usca;
  • podgorenii respectă ziua de Constantin Graur în ideea că, dacă vor munci, graurii le vor distruge strugurii;
  • ziua de Sfântul Constantin și Elena este ziua în care păstorii hotărăsc cine le va fi baci, unde vor amplasa stânele și cine le va păzi pe timpul pășunatului;
  • femeile, pentru a alunga duhurile rele și necurate, tămâie și stropesc cu aghiasmă;
  • pentru a se apăra de forțe malefice, țăranii aprind un foc mare și stau în jurul lui, prin acest foc obișnuiesc să treacă și oile, pentru a fi ferite de rele pe timpul cât vor sta la stână.

Sfinții Împăraţi Constantin şi Elena. Cine au fost ei

Urcat pe tronul Imperiului Roman în anul 308, la vârsta de 36 ani, Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus, cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare a fost cel care a impus toleranța față de creștinism. Religia interzisă până atunci făcea din practicanții ei, victime sigure. Creștinii erau persecutați, bunurile lor confiscate, iar ei plăteau cu viața credința în învățăturile lui Hristos. Ajuns la conducerea Imperiului Roman împreună cu Licinius, cumnatul său, Constantin a luat primele măsuri pentru preotecția creștinilor. Cu toate acestea împăratul nu se convertise, fapt ce avea să se întâmple câțiva ani mai târziu. El credea în mai mulți zei, iar mondele bătute în perioada lui, mărturisesc devoțiunea sa față de Marte, apoi din ce în ce mai mult față de Apollo. Prin Edictul de la Mediolan, din 313, Licinius și Constantin adresează guvernatorilor provinciilor controlate de ei să înceteze prigoana creștinilor și să le fie restituite acestora bunurile confiscate. A constituit piatra de temelie pentru recunoașterea oficială a religiei creștine, fapt ce avea să aibă loc abia în anul 380 prin Edictul de la Tesalonic al Împăratului Teodosie.

Edictul de la Mediolan, care era de fapt o scrisoare, avea să schimbe cursul întregii istorii a lumii. Constantin I a arătat el însuși toleranță creștinilor. A subvenționat Biserica creștină din fonduri publice, a scutit clerul de obligații publice și se considera chiar el slujitorul lui Dumnezeu. Legile pe care le-a dat, la sfatul mamei sale, au contribuit la răspândirea noii religii.

Sfinții Împăraţi Constantin şi Elena. A mutat capitala imperiului la Constantinopol

Constantin cel Mare este și cel care a mutat capitala imperiului de la Roma la Constantinopol. Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul și de a face din el capitala imperiului. În noiembrie 324, a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraș, mutându-le cu circa 4 km în afară și mărind cam de 4 ori suprafața sa. Noul oraș a devenit un centru al creștinismului, reședința unui patriarh, și era comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. „Noua Romă” a moștenit instituțiile politice ale vechii Rome, dar și tradiții culturale ale Răsăritului grec.

Construirea și popularea noului oraș s-au desfășurat foarte rapid. Noile ziduri au fost terminate în 412. La fel ca și Roma, orașul e construit pe 7 coline și împărțit în 14 districte administrative. Există și aici un Senat; membrii săi aveau însă ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind numiți clari (remarcabili) și nu clarissimi (deosebit de remarcabili). În perimetrul ocupat acum de Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastră), Constantin a construit palatul imperial. Hipodromul a fost mărit la o capacitate de 50.000 de locuri. Constantin a început și construcția a două mari biserici, Hagia Sophia (Sfânta Înțelepciune) și Hagia Eirene (Sfânta Pace). La 11 mai 330 are loc inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului Roman. Festivitățile au durat 40 de zile și s-au desfășurat pe hipodrom, iar monedele bătute în acel an anunțau lumii evenimentul.

Sfinții Împăraţi Constantin şi Elena. Împărăteasa Elena ar fi fost o simplă servitoare

Flavia Iulia Helena, mama lui Constantin, are meritul de a fi găsit crucea pe care a fost răstignit Hristos. cunoscută sub numele de Helena Augusta sau Sfânta Elena (cca. 248 – cca. 329 în Nicomedia, azi Izmit, Turcia) S-a născut în orașul Drepanon (azi Karamürsel) în Bythinia (în nord-vestul Asiei Mici), căruia mai târziu Constantin i-a schimbat numele în Helenopolis, în onoarea mamei sale. Unii autori antici afirmă ca Helena era concubina lui Constanțiu, tatăl lui Constantin cel Mare, în timp ce alții nu specifică statutul ei legal sau social, iar alți autori o numesc soție (uxor) a lui Constanțiu.
Se pare totuși că Helena avea un statut social umil. Sf. Ambrozie din Milano afirmă că ea era o stabularia, o servitoare într-un han sau tavernă. De la originea modestă, a ajuns la rangul de augusta.

Sfinții Împăraţi Constantin şi Elena. Elena, prima femeie care și-a eliberat toți scalvii

După spusele istoricului Eusebiu, mama lui Constantin a participat la toate acțiunile de binefacere în folosul creștinilor persecutați, mutilați, lipsiți de posibilități, înlăturați din serviciul public. Este prima femeie din lume despre care se știe că și-a eliberat toți sclavii și a desființat de la curte suita de doamne și domnițe, care huzureau în lux, intrigi și lucruri nefolositoare, încât un slujbaș al templelor păgâne a numit-o „molima ucigașă a idolilor și a zeilor”.

În anul 326, după moartea nepotului său Crispus și a nurorii sale Fausta, a mers în pelerinaj în Țara Sfântă de unde s-ar fi întors doi ani mai târziu cu o comoară neprețuită. Potrivit unor istorici, Elena a întemeiat oferit danii pentru întemeierea unor biserici. Tot în acel pelerinaj, se spune că s-ar fi descoperit, cele trei cruci folosite pentru răstignirea lui Iisus Cristos și a celor doi talhari, relevându-se printr-un miracol care dintre ele era Sfânta Cruce. A murit la scurt timp după întoarcerea din pelerinaj, la vârsta de 80 de ani.

Trupul împărătesei a fost adus sub escorta armată din Nicomidia la Constantinopol și a fost depus în biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol, ctitoria Sfinților împărați, apoi a fost adus la Roma. Tronul ei și o parte din sicriu se află în mare cinste în Muzeul Vaticanului.
Pentru contribuția adusă la legalizarea, sprijinirea și organizarea Bisericii creștine, Constantin cel Mare este venerat ca sfânt în Biserica Ortodoxă și în Biserica Greco-Catolică, la data de 21 mai, o dată cu Sfânta Elena, mama sa, precum și în Bisericile vechi orientale (necalcedoniene).

Florin CREȘTINUL

GRANIŢELE SUNT NEGOCIATE ŞI… IMPUSE

Probabil că sunt foarte puţine ţările europene care să nu aibă – chiar dacă nu le afişează în public – frontiere în discuţie, fie şi pentru numai câţiva kilometri. Tocmai de aceea prin Acordurile semnate la Helsinki şi prin Pactul de stabilitate în Europa, semnat la Paris, în 1995, frontierele europene au fost garantate, aşa cum au fost stabilite la sfârşitul celui de al doilea război mondial. Modificările care s-au produs totuşi au avut loc în condiţii speciale şi, în mod evident, au rezultat în urma acordului marilor puteri.
De ce, atunci, să mai readucem în discuţie probleme de frontieră ale României? Mai ales că, în cazul articolului ce urmează, statul care a provocat aceste probleme – U.R.S.S. – nu mai există?
În primul rând, pentru corecta informare a opiniei publice, în condiţiile în care apar articole pe asemenea temă, nu întotdeauna bine documentate. Apoi, pentru a atrage atenţia contemporanilor, prin lecţiile trecutului, să nu mai repete greşelile. În intervalul 1940-1948, frontiera dintre România şi U.R.S.S. a suferit mai multe modificări. O parte a ei s-a aflat chiar în afara oricărei reglementări juridice, fie ea şi arbitrară. Puţini ştiu că frontiera putea să arate altfel decât a fost consfinţită în final. Cercetările întreprinse în arhivele din fosta U.R.S.S. ne-au permis să aducem la lumină câteva mărturii inedite, care limpezesc împrejurările dramatice ce au premers stabilirea definitivă a liniei de demarcaţie dintre cele două state. Tratatul de Pace semnat la Paris, la 10 februarie 1947, între Naţiunile Unite şi România preciza în Partea I. Frontiere, art. 1: „Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (anexa I) vor fi cele care erau în fiinţă la 1 ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare, care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă. Frontiera sovieto-română este astfel [s.a.] fixată în conformitate cu dispoziţiile acordului sovieto-român din 28 iunie 1940 şi ale acordului sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945.” Dacă frontierele României – cu excepţia celei cu Ungaria erau cele din 1 ianuarie 1941, de ce a mai fost nevoie de precizarea, subliniată prin acel „astfel” pentru frontiera româno-sovietică? Să urmărim evoluţia acesteia, începând cu anul 1940. În primul rând, în 28 iunie 1940, nu se încheiase nici un acord sovieto-român. Fuseseră doar notele ultimative ale guvernului sovietic şi răspunsul celui român, ceea ce cu greu s-ar putea numi un acord. Iar schimbul de note privise doar Basarabia şi nordul Bucovinei, nu şi ţinutul Herţa, cu o populaţie exclusiv românească şi care nu făcuse niciodată parte din Imperiul Rus sau din cel Habsburgic; el fusese ocupat, la sfârşitul lunii iunie 1940, de trupele sovietice, odată cu celelalte două teritorii româneşti. S-a crezut o vreme că ocuparea ţinutului Herţa s-ar fi datorat faptului că se trasase pe hartă frontiera cu un creion cu mină groasă, cei câţiva milimetri de pe hartă în- semnând în realitate zeci de kilometri. De fapt, sovieticii au ocupat Herţa cu bună ştiinţă, din cauza căii ferate care trecea prin zonă, legând nordul Basarabiei de Cernăuţi, deci cele două noi posesiuni răpite la 28 iunie 1940. Nu trebuie uitat nici faptul că guvernul sovietic a dorit şi după 28 iunie 1940 să obţină şi sudul Bucovinei, după cum o demonstrează insistenţele lui V.M. Molotov în convorbirile cu liderii nazişti, la Berlin, în noiembrie 1940. Încă la 25 iunie 1940, comisarul poporului pentru Afaceri Străine, Molotov, preciza ambasadorului german la Moscova că Uniunea Sovietică nu ridicase faţă de Ungaria problema Ucrainei Subcarpatice pentru că nu o socotea „actuală”. Ocuparea Bucovinei, fie doar şi a unei părţi din ea, era un prim şi obligatoriu pas pentru dobîndirea unei importante poziţii strategice din care Uniunea Sovietică putea controla Europa Centrală. Un alt sector de frontieră care nu putea fi justificat prin „acordul sovieto-român din 28 iunie 1940” se afla în Delta Dunării. Aici, partea sovietică modificase, la 26 octombrie-5 noiembrie 1940, prin forţa armelor, graniţa stabilită prin articolele 45 şi 46 din anexa IV a Tratatului de Pace de la Berlin, din 13 iulie 1878. Motivul acţiunii sovietice fusese garantarea de către Germania şi Italia, simultan cu Dictatul de la Viena, a teritoriului României şi sosirea Misiunii militare germane în România, la 12 octombrie 1940. Sovieticii marcau astfel interesul lor pentru Balcani. La protestul ministrului român la Moscova, Grigore Gafencu, din 12 noiembrie 1940, adjunctul comisarului poporului pentru Afaceri Străine, A.I. Vîşinski, a replicat: „cele câteva insule dunărene nu au nici o importanţă pentru România”, dar pentru U.R.S.S. „întărirea poziţiilor sale pe braţul Chilia prezintă un interes însemnat.

Este vorba despre un interes defensiv, date fiind împrejurările, situaţia internaţională şi unele aspecte ale stărilor politice din vecinătate, ca şi unele legături de prietenie cu Germania” (adică relaţiile româno-germane). Până la 22 iunie 1941, data atacului împotriva U.R.S.S., nu se ajunsese la vreun acord între Bucureşti şi Moscova privind linia frontierei în zona Deltei Dunării. Aşadar, în momentul semnării Tratatului de Pace, la 10 februarie 1947, linia de frontieră româno-sovietică nu coincidea în întregime cu prevederile acestuia, teritorii care ar fi trebuit să se găsească în posesia statului român rămânând dincolo de graniţele sale. Acest fapt nu avea o recunoaştere internaţională, nici măcar una printr-un acord bilateral. În timpul războiului, Stalin şi-a manifestat dorinţa să obţină întreaga Deltă a Dunării (Magazin istoric, nr. 7/1997). În articolul 9 al proiectului, nefinalizat, al protocolului confidenţial sovieto-englez elaborat la Moscova în decembrie 1941 se spunea: „În scopul asigurării securităţii U.R.S.S., România să predea teritoriul gurilor Dunării cu cele trei braţe”. În acelaşi document se vorbea despre revenirea Basarabiei şi nordului Bucovinei în componenţa U.R.S.S. „în graniţele de stat existente la 22 iunie 1941”. În preajma Conferinţei miniştrilor de Externe ai celor trei mari puteri aliate de la Moscova, din octombrie 1943, o notă sovietică de uz intern afirma că, deoarece România încălcase „acordul din 27-28 iunie 1940” privind frontiera cu U.R.S.S., aceasta trebuia restabilită conform amintitului „acord”. Un alt document, din 10 ianuarie 1944, în care erau formulate propuneri privind organizarea postbelică, preciza că U.R.S.S. trebuia să aibă, la sfârşitul războiului, „graniţe strategice favorabile”, care puteau fi, în principiu, cele din 1941, fără ca aceasta să excludă modificări ale frontierelor cu Polonia, România, Finlanda sau alte ţări. În orice condiţii, se sublinia în document, trebuia să se ajungă la o graniţă comună între Uniunea Sovietică şi Cehoslovacia, chiar dacă aceasta implica modificări ale graniţei cu Polonia sau România La 12 septembrie 1944, la Moscova, se semna Convenţia de armistiţiu dintre Naţiunile Unite şi România. La articolul 4 se prevedea restabilirea frontierei de stat dintre U.R.S.S. şi MAI 3 cu 1 trecerea prutuluiRomânia, aşa cum fusese „stabilită prin convenţia sovieto-română din 28 iunie 1940”. Aşa cum am precizat deja, ţinutul Herţa şi modificările produse în octombrie-noiembrie 1940 la graniţa din sectorul Deltei Dunării nu intrau sub incidenţa „convenţiei” din 28 iunie 1940. Instrucţiunile guvernului român date delegaţiei trimise la Moscova pentru negocierea armistiţiului precizau, la punctul 5: „În chestiunea frontierelor este de la sine înţeles că Comisia urmează să depună toate sforţările pentru obţinerea unei soluţii cât mai favorabile pentru ţara noastră. În orice caz, ar trebui insistat asupra problemei regiunii Herţa şi a ostroavelor din Delta Dunării.” Tentativa părţii române de a aborda aceste probleme au eşuat, Molotov refuzând categoric orice discuţie. În momentul discutării reformulării articolului din Convenţie privind Transilvania, delegaţia română şi-a manifestat interesul pentru restabilirea graniţei comune între România şi Cehoslovacia. Partea sovietică a evitat să discute despre acest subiect, deoarece nu dorea să-şi dezvăluie încă intenţiile faţă de Ucraina Subcarpatică. Având în vedere că atât Convenţia de armistiţiu, cât şi Tratatul de Pace de la Paris invocă „acordul” româno-sovietic din 28 iunie 1940, ca bază pentru fixarea frontierei de stat dintre cele două ţări, ar trebui să deducem că în intervalul 1944-1947 nu a intervenit nici o schimbare în poziţia celor două ţări. În realitate, situaţia a fost alta. La 7 ianuarie 1946, Biroul politic al C.C. al P.C.(b) al Uniunii Sovietice a adoptat o rezoluţie prin care aproba proiectul de directive pentru delegaţia sovietică care avea să participe la Conferinţa adjuncţilor miniştrilor de Externe de la Londra în vederea perfectării tratatului de pace ce urma să fie încheiat cu România. Directivele precizau că delegaţia trebuia să se menţină pe poziţia propunerilor prezentate la Conferinţa de la Londra a miniştrilor de Externe (11 septembrie-2 octombrie 1945) şi a acordurilor interaliate convenite atunci. Delegaţia sovietică trebuia să amâne discutarea problemei schimbării graniţelor României, motivând că „nu a primit încă materialele necesare”. Nu era vorba de problema Transilvaniei, lămurită la punctul trei (se menţinea propunerea sovietică potrivit căreia întreaga Transilvanie urma să revină României), nici de Basarabia şi nordul Bucovinei, pentru că propunerile sovietice din 12 septembrie 1945 prevedeau, între altele, preluarea în textul tratatului de pace a mai multor articole ale convenţiei de armistiţiu, iar propunerile britanice din 17 septembrie şi cele ale S.U.A., din 19 septembrie 1945, recunoşteau că frontiera româno-sovietică trebuia să fie cea stabilită prin „acordul” din 28 iunie 1940. Deci, punctul 4 al instrucţiunilor, intitulat „În legătură cu problema schimbării graniţelor României”, se referea la altceva. În primul rând la sectorul frontierei din Delta Dunării. Dar nu numai la acel sector. Existau semne clare că autorităţile sovietice nu doreau doar obţinerea unei frontiere comune cu Cehoslovacia, ci şi alipirea Ucrainei Subcarpatice şi, în acest context, posibile modificări ale frontierei de nord a României, în zona Maramureşului.

Astfel, în ajunul primei reuniuni a Consiliului Miniştrilor de Externe – organism creat la Conferinţa de la Potsdam (17 iulie-2 august 1945), care urma să funcţioneze ca organ permanent pentru încheierea tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, Ungaria şi România – linia frontierei româno-sovietice avea mai multe segmente incerte şi fierbinţi. Un document sovietic, nesemnat, intitulat „Şedinţa din 6 septembrie 1945 la C.C. al P.C.(b)”, preciza la punctul 1: „Cu privire la graniţa sovieto-română pe cursul inferior al Dunării”: „S-a decis: Să se convină nemijlocit cu guvernul român ca graniţa sovieto-română la Dunărea inferioară să treacă pe şenalul navigabil al canalului Sulina, neridicând această problemă în Consiliul Miniştrilor [de Externe – n.a.]. Drept compensaţie pentru concesia guvernului român referitor la această graniţă să nu fie prezentată guvernului român revendicarea de alipire a oraşului Sighet la R.S.S.U.[craineană] şi a liniei de cale ferată care-l străbate şi, de asemenea, să fie cedat României raionul Herţa, cu excepţia căii ferate şi a teritoriului raionului situat la nord de această cale ferată.” La punctul 14 se consemna laconic: „Cu privire la convorbirile cu Groza referitoare la problema graniţei sovieto-române pe şenalul canalului Sulina.” Între 4 şi 13 septembrie 1945, o delegaţie guvernamentală română, condusă de primul ministru Petru Groza făcea o vizită la Moscova. Documentele sovietice la care am avut acces, ca şi stenograma şedinţei din 14 septembrie 1945 a Consiliului de Miniştri al României, consacrată acestei vizite, nu cuprind referiri la discutarea vreunei probleme referitoare la graniţa româno-sovietică. Nu avem, deocamdată, elemente suplimentare pentru a încadra mai bine în context acest document necunoscut din 6 septembrie 1945. Să mai semnalăm şi proiectul unei note adresate de V. Molotov vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Străine, Gheorghe Tătărescu. Documentul, nedatat, începe cu fraza: „În legătură cu discutarea, care urmează să aibă loc, a tratatului de pace cu România, guvernul sovietic consideră de dorit reglementarea, împreună cu guvernul român, a problemei graniţei sovieto-române.” În proiect se menţiona că în 1940 nu se ajunsese la o înţelegere în comisia mixtă româno-sovietică pentru stabilirea graniţei în zona gurilor Dunării. Se preciza că guvernul sovietic aprecia „o soluţie justă a acestei probleme prin fixarea liniei de frontieră la gurile Dunării pe braţul Chilia şi ramificaţiile de sud ale acestuia”.

În acelaşi document se preciza că era necesar să fie reglementată şi problema noului segment al frontierei româno-sovietice în zona Ucrainei Subcarpatice. Se atrăgea atenţia că situarea pe teritoriul României, în zona oraşului Sighet, chiar pe graniţa româno-sovietică, a căii ferate care unea partea de Vest cu cea de Est a Ucrainei Subcarpatice crea multe dificultăţi de ordin economic şi de altă natură. „Guvernul sovietic socoteşte potrivit să fie rectificată graniţa în această zonă astfel încât întreaga cale ferată Tacevo-Rahovo să se afle pe teritoriul Uniunii Sovietice. O astfel de rectificare a graniţei va însemna mutarea ei cu 4-6 kilometri sud pe un segment lung de aproximativ 50 km.” Oraşul Sighet urma să rămână României. De asemenea, trebuia constituită Comisia mixtă sovieto-română pentru marcarea frontierei de stat dintre U.R.S.S. şi România.
La Conferinţa de Pace de la Paris, delegaţia sovietică a prezentat ca anexă pe care se indica traseul frontierelor româneşti o hartă la scara 1:1 500 000. De obicei, la trasarea frontierelor se utilizau hărţi la scara 1:20 000, tocmai pentru a putea fi precizate detaliile. În plus, harta conţinea erori. Astfel, insula Corbu de pe Dunăre, care era a României, apărea ca aparţinând Iugoslaviei. Profitând de erori, Gheorghe Tătărescu, vrând să provoace, indirect, discutarea în Conferinţă a situaţioavelor din Delta Dunării ocupate în 1940 de U.R.S.S., a înaintat Conferinţei un memorandum privind insula Corbu. Delegaţii britanici şi americani au înţeles substratul demersului românesc şi au ridicat problema ostroavelor. Dar delesovietică a replicat că problema nu figura în memorandumul românesc şi deci nu putea fi luată în discuţie. Tătărescu a regretat că fusese prea subtil. Spre sfârşitul lunii ianuarie 1947, cu mai puţin de două săptămâni înaintea semnării tratatului, el le-a declarat lui Bodnăraş şi Petru Groza că trebuie să ridice din nou problema revenirii la România a ostroavelor de pe braţul Chilia, pentru că altfel va fi socotit trădător.

La 29 ianuarie 1947, E. Bodnăraş i-a transmis ambasadorului sovietic la Bucureşti, S. Kavtaradze, poziţia lui Tătărescu, ca şi opiniile lui Petru Groza şi a sa proprie. Pare mai degrabă o tentativă românească – în care cei trei membri ai guvernului de la Bucureşti şi-au împărţit rolurile – de a determina, în perspectivă, o modificare a poziţiei sovietice. E. Bodnăraş a precizat că el şi P. Groza nu împărtăşeau soluţiile propuse de Gh. Tătărescu, că tratatul trebuia semnat aşa cum era şi că nu trebuia să fie ridicată nici o problemă în legătură cu modificarea frontierei româno-sovietice şi, în special, cu ostroavele de pe braţul Chilia. Dar. Totodată, Groza transmitea prin Bodnăraş propunerea ca guvernul sovieitic, după semnarea tratatului, să facă unele corecturi ale graniţei drept compensaţii pentru ostroavele menţionate. „În acest sens, Groza s-a referit la convorbirea sa cu tovarăşul Stalin [referire desigur la convorbirea din septembrie 1945 –n. aut.]. Groza doreşte ca după semnarea Tratatului de Pace să fie transmis României oraşul Herţa şi după aceea, ceva mai târziu, bucata de teritoriu pe care trece calea ferată Siret-Halmei.” În raportul său, Kavtaradze preciza că „Bodnăraş a spus că Groza şi ei (prietenii [comuniştii – n.a.]) îl vor determina pe Tătărescu să semneze Tratatul de pace fără a ridica vreo pretenţie faţă de Uniunea Sovietică şi-i vor da de înţeles că guvernul sovietic va acorda o oarecare compensaţie pentru ostroavele de pe braţul Chilia.” La răspunsul ambasadorului că tratatul trebuie semnat fără ridicarea vreunei pretenţii sau cereri, Bodnăraş „a rugat totuşi ca să se aducă la cunoştinţa guvernului sovietic cele de mai sus.” La 4 februarie 1948, la Moscova a fost semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre U.R.S.S. şi România. În aceeaşi zi, era semnat şi un Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între R.P.Română şi U.R.S.S. în care, între altele, se preciza că graniţa „se continua… de-a lungul fluviului Dunărea, de la Pardina la Marea Neagră, lăsând insulele Tătaru Mic, Daleru Mic şi Mare, Maican şi Limba de partea Uniunii R.S.S. […] Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de Gurile Dunării în cadrul Uniunii R.S.S.”.
După o confruntare de mai mulţi ani, Uniunea Sovietică îşi impunea voinţa şi fixa frontiera cu România aşa cum dorea

Florin BUCOVINEANUL

Actul proclamării Regatului României

Există multe acte celebre ale istoriei noastre naționale, dintre care cel mai cunoscut pare a fi actul Unirii Basarabiei “cu patria mamă România”, dar acesta este departe de a fi și cel mai impresionant. Multe dintre aceste acte constau într-o simplă filă, astăzi îngalbenită de timp, dactilografiată sau scrisă de mână și semnată de șeful statului de la acea dată.

Există, totuși, un act care s-a dorit a rămâne în conștiința națională ca fiind diferit atât prin importanță, cât și prin aspectul sau grandios. Este vorba de actul “Proclamării Regatului”, un act menit a lăsa privitorul cu gura căscată.

Când vorbim de “măreția unui document” nu ne gândim nici o clipă că documentul cu pricina poate a fi “mare” la propriu, dar acest act are 68 cm pe 53 cm.      Actul Proclamării Regatului de la 1881 este un act cu adevărat frumos, nu doar că este viu colorat, dar pe margini e ornat cu cele mai importante evenimente ale istoriei poporului român.  Proclamarea regatului a urmat unui șir lung de evenimente, care a început odată cu Unirea Principatelor Române din 1859.     Ideea proclamări regatului a apărut imediat după proclamarea independenței, deoarece recunoașterea independenței de către Marile Puteri apărea ca o condițiesine qua non pentru înfăptuirea regatului. [1]

După obținerea Independenței, promisă de Carol I la urcarea sa pe tron, [2] și recunoașterea internațională a acesteia (la Congresul de la Berlin), următorul pas firesc era proclamarea Regatului. Această proclamare avea pentru România un triplu interes:

  • consolidarea poziției monarhiei pe plan intern
  • stimularea luptei românilor pentru desăvarșirea idealului național
  • asigurarea prestigiului țării pe plan extern [3]

Lucrurile s-au întâmplat astfel:     În urma unor discuții avute pe marginea proclamări regatului (ce se dorea proclamat cu ocazia zilei de naștere a suveranului – 10 aprilie [4]), Titu Maiorescu îi acuză, la 13 martie 1881, pe liberali că „în fundul sufletului lor sunt republicani”. Aceștia, pentru a nu se lăsa mai prejos și a dovedi netemeinicia acuzației, depun a doua zi, pe 14 martie 1881, proiectul de lege prin care Parlamentul, în virtutea dreptului de suveranitate a națiunii, „Proclamă ca rege al României pe Alteța Sa Regală Prințul Carol I” [5]


Ovația bucureștenilor în fața Palatului Regal la vestirea proclamării Regatului, 14 martie 1881

În discursul său, generalul Lecca observa că:

S-a lăsat asemenea să planeze îndoiala că unii membri ai Camerei n-ar avea simțăminte monarhice. Să ne grăbim dar a săvârși marele act al proclamării regalității României pentru a dovedi că întru aceasta nu este deosebire de simțăminte între Români.” [6]

regatul-romaniei1

Astfel, la 14 martie 1881, Parlamentul votează în unanimitate legea prin care lui Carol I i se recunoaște pentru „sine și urmașii săi titulatura de rege al României”.        Prin acest act s-a dorit, după cum se precizează și în Raportul Consiliului de Miniștri pentru sancționarea legii: „România, constituțională în Regat, completează și încoronează opera regenerării sale. Ea își dă un nume, care este în acord cu poziția ce a dobândit ca stat independent”. [7]        În data de 14/26 martie 1881 are loc la Palat ceremonia de promulgare a legii „Promulgării Regatului” dar, deoarece funerariile Țarului Alexandru II-lea (asasinat) se desfășurau pe 15/17 martie 1881, proclamarea Regatului e stabilită pentru data de 10 mai 1881. Regele Carol I fiind cel care a ales oțelul ca material din care să fie realizată „Coroana României”. Coroană care, după cum se știe, este confecționată dintr-un tun otoman capturat în Razboiul de Independență.


Coroana de oțel a Regelui Carol I

Carol I nu a dorit o ceremonie fastuoasă; chiar și proclamarea de la 10 mai a făcut-o din dorința de a respecta voința clasei politice, care își dorea o asemenea ceremonie. Imediat după proclamarea Regatului, obiectivul următor era recunoașterea internațională a acestui fapt. După ce, la Congresul de la Berlin, marile puteri arătaseră foarte clar că nu doreau să trateze România pe picior de egalitate, recunoașterea independenței (o problemă de politică externă), atât de greu obținută de România pe câmpul de luptă în 1877, fiind atunci condiționată de rezolvarea unei probleme interne, [8] acum, în 1881, când România se proclamă regat, Marile Puteri vor avea o atitudine similară, doar un pic mai rezervată. Prin urmare, ele vor formula o serie de obiecții, cea mai interesantă venind din partea Rusiei. Aceasta, prin intermediul ministrului de externe Giers, s-a arătat nemulțumită deoarece România ar fi tolerat pe teritoriul sau activitatea unor revolutionari ruși. Giers își argumenta poziția precizând că în schimbul recunoașterii „Regatului”, România trebuia să dovedească ca știe să își „apere vecinii de revoluții”. [9]  

România adoptă o lege care viza împiedicarea activităților revoluționare ale emigranților, iar acest fapt a fost primit cu satisfacție atât la San-Petersburg, cât și la Berlin și Viena. [10]
Noua poziție de „Regat”, care fusese posibilă după dobândirea și recunoașterea independenței și după proclamarea și recunoașterea Regatului, necesita și un cadru constitutional. Prin urmare, se impunea modificarea Constituției care încă mai folosea titulatura: „Principatele Unite”. [11]      Legea de revizuire a Constituției este depusă în ambele Camere la 22 decembrie 1882, prevederea de revizuire a Constituției fiind adoptată la 4 martie 1883. Modificarea regatul-romaniei2Constituției implica totodată și modificarea legii electorale, a libertății presei, desființarea gărzii naționale și altele. Din aceste cauze dezbaterile s-au prelungit. Abia la 8 ianuarie 1884 este finalizată ”Legea pentru revizuirea și modificarea unor articole din Constituție”, iar articolul 1 al noii Constituții va suna în felur următor: [12]

Art.1. „Regatul României cu județele sale din dreapta Dunării constituie un singur stat indivizibil” [13]    

Actul, în sine, glăsuiește astfel:

NOĬ CAROL I. REGE AL ROMÂNIEĬ, condusŭ de mâna lui Dumnezeŭ și de destinele vitézuluĭ și înțeleptuluĭ poporŭ românŭ, amŭ făcutŭ, în 10/22 Maiŭ 1866, intrarea Nóstră în capitala Bucurescĭ. Vocea poporuluĭ Ne-a chiămatŭ la domnia țerilorŭ unite Moldova și Țéra Românéscă prin plebiscitulŭ dela 8/20 Apriliŭ 1866 (în zioa aniversală a nascerei Nóstre dela 8/20 Apriliŭ 1839) și prin votulŭ datŭ de Adunarea electivă la 1/13 Maiŭ același anŭ.

Asigurândŭ națiunii române, prin Constituțiunea dela 30 Iuliŭ 1866, libertățile și drepturile sale, Noi amŭ pututŭ trece, în fruntea acestui poporŭ, prin ḑile de nevoi, învingêndŭ tóte greutățile, astfelŭ că, la 1877 Maiŭ 10/22, Corpurile legiuitóre aŭ proclamatŭ independența țerei.       Curându apoĭ Dumnezeŭ, care singurŭ dă victoriele, a condusŭ oștirea nóstră peste Dunăre în 17 Iuliŭ 1877, și drapelele nóstre s’au încununatŭ de lauri la Calafatŭ, Nicopole, Rahova, Smîrdanŭ, Grivița, Opanezŭ și în 28 Novembre același anŭ prin luarea Plevnei, făcêndŭ ca vechia vitejie românéscă să consacre pe câmpiele Bulgarieĭ votulŭ unanimŭ alŭ Adunărilorŭ.  

 Sângele generosŭ românescŭ, vĕrsatŭ pentru apĕrarea și independința patrieĭ, a aflatŭ rĕsplătirea sa în ḑiua de 14/26 Martie 1881. Adunările legiuitóre, în dorința de a da statuluĭ românŭ, născutŭ din contopirea principatelorŭ Moldova și Țéra Românéscă, o asigurare și maĭ deplină și o manifestare și mai strălucită a individualitățiĭ sale, au proclamatŭ intrarea Românieĭ între Regatele Europeĭ.

 Țéra întrégă, represintată de Senatŭ și de Adunarea Deputațilorŭ, însoțiți de membri din tóte corpurile constituite ale țereĭ, de Înaltele Curțĭ de Casațiune și Compturi, de Academia Română, de representanțiĭ Universitățilorŭ din Bucurescĭ și Iașĭ și ai tuturorŭ șcólelorŭ de tóte gradele, de delegațiuni comunale, urbane și rurale, cum și de tóte corporațiunile de meseriașĭ și de numerósele societățĭ din diversele direcțiunĭ ale cultureĭ naționale, s’aŭ adunatŭ astăḑĭ 10/22 Maiŭ 1881, în fața altaruluĭ sântŭ alŭ Mitropolieĭ din Bucurescĭ și aŭ asistatŭ cu Noĭ Carol I Rege alŭ Românieĭ, cu Regina Elisabeta, iubita Nóstră soție, cu iubitulŭ Nostru frate Leopold, principe ereditarŭ de Hohenzollern, împreună cu nepoții Nostri Ferdinand și Carol, la rugăciunile de sânțire cu cari I.P.S. Mitropolitŭ și Primatŭ Calinicu Miclescu, I.P.S. Mitropolitŭ alŭ Moldoveĭ și Suceveĭ Iosifŭ, toți P.P.S.S. Episcopĭ de Eparchiĭ și înaltulŭ clerŭ metropolitanŭ, aŭ binecuvêntatŭ corónele ce ne aduce Țéra, embleme prețióse pentru Noĭ de stabilitate și de independență a patrieĭ.

 coroanakCoróna Regală, pe care Țéra o pune astăzĭ pre fruntea Nóstră, este făcută în arsenalulŭ ósteĭ din oțelulŭ unuĭ tunŭ luatŭ dela neamicŭ la Plevna în ziua de 28 Novembre 1877, și este stropitŭ cu sângele eroilorŭ căzuți pentru independență. Coróna de aurŭ ce Țéra pune astăzĭ pre fruntea primeĭ sale Regine, nu e împodobită cu petre scumpe, dar faptele reginelorŭ cari vorŭ purta simpla corónă de aurŭ a Regineĭ Elisabeta vorŭ face strălucirea eĭ.    

  Pentru ca neuitată să fie seculelorŭ viitóre amintirea zilei de astăzĭ 10/22 Maiŭ, subsemnat’amŭ în alŭ șese-spre-zecelea anŭ alŭ domnieĭ Nóstre acestŭ documentŭ, la sânta Metropolie din capitala Nóstră Bucurescĭ, împreună cu Regina Elisabeta, iubita Nóstră soție, și cu iubitulŭ Nostru frate Leopold, în fața Țereĭ adunate la marea serbare națională a consacrăriĭ proclamațiuniĭ Regatuluĭ Românieĭ și amŭ ordonatŭ ca de acestŭ actŭ să se acațe marele Nostru sigiliŭ regalŭ, contrasemnândŭ’lŭ Ministrii Nostri secretari de statŭ și primindŭ comemorativa subscriere a Domnilorŭ Președințĭ ai Corpurilorŭ legiuitóre, ale I.I. P.P. S.S. Mitropolițĭ și a Președinteluĭ Înălțeĭ Curțĭ de Casațiune și de Justiție.

Carol

Președintele Consiliului Miniștrilor și Ministru alŭ Afacerilorŭ străine
D. Brătianu

Ministru de Finanțe
Dimitrie A. Sturdza

Ministru de Resbelŭ
General Slăniceanu

Ministru de Interne
Eugeniu Stătescu

Ministru Agricultureĭ, Comerciuluĭ și alŭ Lucrărilorŭ publice
Colonel N. C. Dabija

Ministru de Justiție
M. Pherekyde

Ministru Cultelor și alŭ Instructiuneĭ publice
V. A. Urechia

Elisaveta

Leopold, Pr. heritier de Hohenzollern

+ Mitropolitŭ alŭ Ungro-Vlachiei și Primatŭ alŭ României
Calinic

Mitropolitŭ alŭ Moldovei și Sucevei
+ Josif Mitr Mold

Președintele Senatuluĭ
Dimitrie Ghica

Președintele Adunăreĭ Deputațilorŭ
C. A. Rosetti

Primul Președinte alŭ Înaltei Curțĭ de Casațiune și Justiție
Al. Cretzescu


Actul de proclamare a Regatului României

Momente importante ale istoriei noastre naționale prezente pe acest act

Vlad Țepeș – Atac de noapte: este celebra bătălie dată între armata valahă condusă de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești, și oștirea condusă de sultanul Mehmed al II-lea (cuceritorul Constantinopolului) din noaptea de 17 iunie 1462.


Vlad Țepeș – Atac de noapte

Bătălia de la Călugăreni – este confruntarea în care Mihai Viteazul, în fruntea unei armate vlaho-transilvăneană, îl învinge pe Sinan Pașa care conducea avangarda armatei otomane.


Bătălia de la Călugăreni

Bătalia de la Rahova, 1877 – una dintre principalele bătălii ale Războiului pentru Independenţa de stat a României, dată între armatele româno-ruse și garnizoana otomană de la Rahova.


Bătalia de la Rahova, 1877

Unirea Principatelor – este vorba de „Unirea cea Mică” sau „Unirea lui Cuza”, în care Alexandru Ioan Cuza este ales ca domn al celor două Principate românești: la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.


Unirea Principatelor

Constituanta 1886 – este vorba de Adunarea Constituantă, care a avut misiunea redactării și elaborării primei Constituții a României.


Adunarea Constituantă din 1866

Serbarea de la 10 mai 1881 – Este ultima scenă prezentă pe actul Proclamării Regatului și ne înfățișează primul „10 Mai” al României ca regat, vorba cântecului:

Zece Mai ne-a fi de-a pururi
Sfântă zi, căci ea ne-a dat
Domn puternic țării noastre,
Libertate și Regat.


Serbarea de la 10 mai 1881

–––––––––––––––––––-

Surse Folosite:

[1] Codrin MURARIU, Proclamarea Regatului Romaniei, Context si reacții interne; in Constelații iesene, anul IV, nr. 4 (16), decembrie 2009
[2] De ex: „Istoria ne arată – declara regele la 15/27 septembrie 1868 – câ o națiune, care ține la dezvoltarea artelor și științelor, ajunge lesne la acest fericit scop, ce este mărimea, tăria și independența” Acad. Dan Berendei, Societatea Româneasca in vremea lui Carol I (1866-1876), editura Elion 2002, pag 192 op cit
[3] Academia Româna, Istoria României, Vol VII, Tom II, Editura Enciclopedica, pag 237
[4] Codrin MURARIU pag 21
[5] Ioan Scurtu, Monarhia Constitutională in România 1866, 1947, pag 32.
[6] Apud la: Codrin MURARIU pag 20
[7] Ion Mamina, Consiliu de Coroana, Editura Enciclopedica, Bucuresti 1997 pag 25
[8] Istoria României, pag 237
[9] Ibidem
[10] Ibidem
[11] Conf. Univ. dr. Cristian IONESCU, Dezvoltarea Constituțională a României. Acte și documente 1741-1991 pag 371
[12] Ion Mamina – Monarhia Constituțională in Romania Enciclopedie politica, Universul Enciclopedic București 2000, pag 29
[13] Ibidem
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Ilustrații:

Directia Generara a Arhivelor Statului ( D.G.A.S.) – Actul Proclamării Regatului
Muzeul de Istorie al României ( M.N.I.R.) – Coroana de Oțel

 Consemnat de

 Conf univ dr ec Florin NAHORNIAC

Ocupaţia sovietică a României

Ţara noastră s-a aflat de secole mereu în centrul atenţiei cotropitorilor vecini care nu au urmărit alt scop decât cotropirea şi subjugarea unei ţări ortodoxe, cu istorie multimilenară, creştinată de Sfântul Apostol Andrei. După ce n-a luat cu japca tezaurul în 1917 cu precizarea că în Rusia va fi protejat împotriva invaziei germane din primul război mondial, a venit şi rândul URSS să ne văduvească şi de o parte din sfântul nostru teritoriu naţional luându-ne, tot cu japca, nordul Bucovinei, Basarabia şi ţinutul Herţei lucru ce ne-a determinat să trecem la începutul celui de al doilea război mondial de partea Germaniei naziste şi să mergem alături de ei până după cotul Donului. Dar în loc să ne păstrăm verticalitatea şi stabilitatea politică şi strategică a României şi să mergem în continuare alături de Germania, ne-am arătat ,,orgoliul’’de trădători. Astfel trădarea noastră a costat scump pe aliatul nostru, Germania, dar şi pe noi, România şi poporul român, care cu ajutorul regelui Mihai de ,,FUHFENZOLERN’’, am întors armele împotriva trupelor germane. Prin această trădare şi trecerea de partea armatei sovietice am avut de suferit 45 de ani de dictatură comunistă mai ales că imediat după 23 august 1944 armata sovietică a pus stăpânire pe întregul teritoriu al unui stat paşnic şi fără gânduri de cotropire al altui stat, adică a ROMÂNIEI. Ocupaţia ,,oferită’’ ţării noastre de către URSS ne-a dus înapoi cu cel puţin 50 de ani iar cotropirea noastră a fost in real blestem care a costat scump poporul român şi România, daunele de râzboi fiind uriaşe la aceea vreme.     

DESTRAMAREA ROMANIEI 28 iunie 1940                      

Ocupaţia sovietică a României se referea la ocuparea teritoriului ţării noastre de către trupele armatei roşii, pe durata ofensivei din 1944 de pe Frontul de Răsărit din cel al doilea război mondial. Partea de nord-est a Moldovei a fost ocupată pe durata luptelor din mai 1944 până în august al aceluiaşi an, România fiind în acel moment în continuare aliată a Germaniei naziste. Restul ţării a fost ocupată după ce România a schimbat tabăra ca urmare a loviturii de stat, din 23 august 1944. La acea dată, Regele a anunţat faptul că România încetează unilateral toate acţiunile împotriva forţelor aliate, a acceptat armistiţiul aliat, şi intra în război împotriva forţelor Axei, în special a Germaniei. Cu toate acestea Armata Roşie a ocupat România în întregime.

Convenţia armistiţiului şi ulterioarele tratate de pace de la Paris din 1947 au conferit baza legală a ocupaţiei militare sovietice a României, care a durat până în august 1958, atingând un vârf de 615.000 militari în 1946.Autorii sovietici, regimul comunist instalat de armata roşie şi Constituţia din 1952 se refereau la evenimentele din 1944 ca la ,,eliberarea României de către ,,glorioasa Uniune Sovietică”, majoritatea surselor româneşti şi Occidentale folosesc însă termenul Ocuparea sovietică a României, pentru perioada 1944 – 1958.

                  Instalarea ocupaţiei sovietice în România                                            

 După retragerea din nordul Bucovinei şi Basarabia, ca urmare a ultimatului sovietic din 1940, România s-a aliat cu Germania Nazistă, aşa după cum am arătat mai sus şi a declarat război Uniunii Sovietice. Trupele române, aflate sub comandă germană, au intrat în 22 iunie 1941 în război, în cadrul Operaţiunii Barbarossa. După reocuparea teritoriului anexat de către Uniunea Sovietică în 1940, România a ocupat şi Ucraina de Sud până la Bug. Până la sfârşitul anului 1943 însă, Armata Roşie a eliberat majoritatea teritoriului sovietice avansând spre vest.

 

Având o ură de neegalat împotriva mareşalului Ion Antonescu, pe 23 august1944, Regele Mihai a dat o lovitură de stat împotriva guvernului Antonescu, trecând de partea aliaţilor. Ca rezultat, Regele Mihai a scurtat al doilea război mondial cu câteva luni, el declarând că au fost salvate vieţile a sute de mii de persoane. Lovitura de stat a permis totodată şi creşterea vitezei cu care avansa Armata Roşie în România şi a oferit în acelaşi timp Armatei Române posibilitatea de a elibera ţara de ocupaţia germană. În absenţa unui armistiţiu semnat, trupele sovietice au tratat în continuare pe români drept inamici. Armistiţiul a fost semnat trei săptămâni mai târziu, pe 12 septembrie1944, în termenii dictaţi de Moscova. Lovitura de stat a echivalat, practic, cu o „capitulare”, o „predare’’ „necondiţionată” în faţa sovieticilor si a restului Aliaţilor. Negocierile inter-aliate au întârziat semnarea armistiţiului pentru ca sovieticii să ocupe cât mai mult posibil din România astfel încât să poată dicta termenii armistiţiului. În această perioadă, un număr de 114.000 – 160.000 de soldaţi români au fost luaţi prizonieri de război de către sovietici fără luptă, ca urmare a ordinului de încetare a focului dat de rege şi au fost trimişi pe jos în lagăre din Uniunea Sovietică; aproximativ o treime dintre ei murind pe drum. Până pe 12 septembrie Armata Roşie controla o mare parte din teritoriul ţării. Prin armistiţiul dintre România şi Aliaţi, România se punea sub controlul unei comisii aliate, alcătuită din Uniunea Sovietică, SUA şi Marea Britanie, în timp ce militarii sovietici exercitau controlul de-facto. Basarabia şi Bucovina de Nord au fost încorporate Uniunii Sovietice.                                                                                                     

                                                  Tratatul Armistiţiului

În Armistiţiul semnat cu România (la Moscova pe 12 septembrie1944), în articolul 3 era: „Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor şi altor forţe aliate facilităţi pentru a se mişca liber pe teritoriul României în orice direcţie, fiind oferite unor astfel de mişcări orice asistenţă posibilă cu propriile mijloace de comunicare româneşti şi pe cheltuiala Statului Român indiferent că sunt pe pământ, apă sau în aer.”     Iar articolul 18 preciza:    „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită şi va prelua sarcina de punere în practică şi control aprezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”     În anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că Guvernul României şi toate organele sale vor îndeplini toate instrucţiunile Comisiei Aliate de Control definite”, şi că această comisie îşi va avea sediul la Bucureşti.       În concordanţă cu articolul 14 al pactului de armistiţiu, au fost create 2 tribunale ale poporului pentru a judeca suspecţii de crime de război, unul fiind la Bucureşti şi al doilea la Cluj-Napoca.     Semnatarii plenipotenţiari ai armistiţiului erau:      Din partea Forţelor Aliate:reprezentantul Înaltului Comandament Sovietic, Mareşalul R. Y. Malinovski Din partea României: Ministrul de Justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu, Ministrul cu Afaceri Interne , Adjutant al Majestăţii Sale Regele României General D. Dămăceanu, Prinţul Ştirbey şi G. Popp.

                                   Tratatele de pace de la Paris, 1947

 Tratatele de pace de la Paris, 1947. Efectul pactului de armistiţiu a încetat pe 15 septembrie1947, când Tratatul de pace cu România a intrat în vigoare. Noul tratat punea bazele unei prezenţe sovietice militare nelimatate în România, prin Articolul 21, paragraful 1:

Prin acceptarea prezentului tratat de pace, toate forţele militare aliate vor fi retrase în termen de 90 de zile din România, cu excepţia Uniunii Sovietice care îşi va păstra pe teritoriul României orice forţe armate considerate necesare pentru menţinerea liniilor de comunicaţie cu armata sovietică din zona de ocupaţie sovietică din Austria.

Delegaţia română de la Conferinţa de la Paris a fost condusă de Ministrul de ExterneGheorghe Tătărescu. Tratatul de Pace cu România a fost semnat pe 10 februarie1947, în Salonul de l’Horloge al Ministerului de Afaceri Externe al Franţei. De partea română, cei patru semnatari au fost Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec, şi Dumitru Dămăceanu. Semnatarii din partea forţelor aliate erau Secretarul de Stat al SUA James F. Byrnes, Ministrul de Externe Sovietic Viaceslav Molotov şi Secretarul de Stat pentru Afaceri Externe Ernest Bevin.

     Forţele de ocupaţie sovietice din România, 1944–1956

După ce pactul de armistiţiu a fost definitivat în 1944, trupele sovietice au ocupat întreg teritoriul României. Estimările dimensiunii trupelor variază între 750.000 şi 1 milion de soldaţi sovietici (estimări ale oficialilor militari britanici), până la 1-1,5 milioane (estimări ale Înaltului Comandament Militar Român); mulţi diplomaţi şi experţi occidentali referindu-se la trupe de peste 1 milion de soldaţi.Dimensiunile estimate ale forţelor sovietice din România (incluzând trupele aeriene, navale, la sol şi de securitate), din ziua victoriei în Europa (7 mai1945) până în 1952, sunt următoarele: În a doua parte a anului 1946, mai mult de jumătate din forţele aeriene ale URSS erau staţionate în afara ţării, cu cea mai mare flotilă staţionată în Polonia şi România (2.500 de avioane în fiecare dintre cele 2 state).[16] Dimeniunea trupelor au atins un vârf de 615.000 în martie 1946, dar au scăzut după încheierea Tratatului de Pace din 1947. La sfârşitul lui 1946, unităţile sovietice erau concentrate în 5 zone: Craiova–Slatina, Sibiu–Alba-Iulia, Constanţa şi Brăila–Focşani. În perioada 1948 – 1956 dimensiunea trupelor a rămas relativ stabilă: două divizii complete plus unităţi de sprijin formând aproximativ o a treia divizie.

Odată cu Tratatul de Stat Austriac din 1955, motivul prezenţei trupelor, aşa cum era specificat în Tratatul de la Paris, a încetat să mai existe. Prim-ministrul Gheorghiu-Dej a anunţat însă că trupele vor staţiona atâta vreme cât vor mai exista soldaţi străini în Germania de Vest.  Trupele sovietice din România au fost folosite şi pentru a suprima Revoluţia ungară din 1956.

                       Reorganizarea Armatei Române

Ocuparea sovietică a României a dus la o completă reorganizare a Armatei Române, sub supravegherea Armatei Roşii. Iniţial toate elementele pro-germane au fost eliminate din cadrul forţelor armate româneşti. În perioada 1944–45, au fost formate două divizii din voluntari români, ex-prizonieri de război, antrenaţi şi îndoctrinaţi în Uniunea Sovietică pe perioada războiului, dar şi din activişti comunişti precum Valter Roman. Una dintre divizii era Prima Divizie de Voluntari, Tudor Vladimirescu, comandată de Colonelul Nicolae Cambrea, iar cea de-a doua era Divizia Horia, Cloşca şi Crişan, sub comanda Generalului Mihail Lascăr (care va deveni ulterior Ministru al Apărării în perioada 1946 – 1947). Aceste două unităţi au format nucleul noii Armate Române controlate de sovietici. După ce Partidul Comunist Român a preluat controlul ţării, 30% dintre ofiţeri şi restul trupelor (majoritatea soldaţi experimentaţi şi o sursă potenţială de opoziţie faţă de sovietizarea armatei) au fost eliminaţi din rândul cadrelor militare. După crearea PCR şi asimilarea puterii de către comunişti, sovietizarea armatei s-a intensificat, sub supravegherea noului Ministru al Apărării, Emil Bodnăraş. Aceasta a presupus copierea modelului sovietic de organizare militară şi politică, precum şi schimbarea doctrinei militare de atac şi apărare determinate, între altele, şi de includerea României în sistemul strategic al Sovietelor, la începutul Războiului rece. Ofiţeri sovietici au fost numiţi pentru a superviza reorganizarea eficientă a armatei. Ei aveau atribuţii de control şi supraveghere a rolurilor din principalele instituţii de stat, dar şi în alte domenii mai puţin importante. La început ei au ocupat doar câteva funcţii în Ministerul Apărării, Staful General, secţiunile politice din cadrul armatei (DSPA). Numărul lor a crescut treptat, iar poziţiile lor s-au permanentizat. În noiembrie 1952, existau 105 consilieri permanenţi şi 17 poziţii temporare în şcolile militare. După 1955, numărul lor a scăzut treptat: 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958.După 1945 au fost definite o serie de noi reglementări militare bazate pe modelul Armatei Roşii, reglementări finalizate în perioada 1949–1952. Drept urmare, un număr de ofiţeri şi studenţi militari au fost trimişi în Uniunea Sovietică pentru formare. Între 1949 şi 1952, 717 de studenţi au mers în URSS pentru studii, iar în 1958 existau 471 de studenţi militari acolo. Numărul lor a scăzut în anii următori.

               Reorganizarea serviciilor de securitate

Imediat după 23 august1944, comuniştii au iniţiat acţiuni de infiltrare în Ministerul Afacerilor Interne pe scară largă. Direcţia Generală pentru Securitatea Poporului (DGSP, denumit uzual Securitatea) a fost fondată oficial la 30 august1948 prin decretul 221/30. Securitatea a fost creată de către SMERSH, o unitate NKVD, destinată a distruge serviciile de informaţii existente în statele ocupate de sovietici în Europa de Est şi a le înlocui cu unităţi subordonate structurilor sovietice. Unitatea SMERSH din România, denumită şi Brigada Mobilă, a fost condusă până în 1948 de către colonelul NKVD Boris Grünberg, cunoscut în România şi ca Alexandru Nicolschi. Scopurile exprimate de el erau de a ,,apăra cuceririle democraţiei şi a garanta siguranţa Republicii Populare Române în faţa duşmanilor interni şi externi.Primul director al Securităţii a fost generalul NKVD  Panteleimon Bondarenko, care a folosit în România numele Gheorghe Pintilie. Alexandru Nicolschi (în acel moment ajuns general) şi un alt ofiţer sovietic, Generalul Vladimir Mazuru (născut Mazurov), au deţinut funcţii directoriale

                             Expulzarea germanilor

.Armata Roşie a jucat un rol crucial în expulzarea saşilor din România, începând cu ianuarie 1945. În octombrie 1944, guvernul Sănătescu, la solicitarea Comisiei de Control Aliate, a început arestarea cetăţenilor tineri români de etnie germană, care au fost puşi la dispoziţia comandamentului sovietic. Sub guvernarea Rădescu, în urma ultimatumurilor sovietice, trenuri încărcate cu saşi au fost trimise înspre Uniunea Sovietică. Într-un protest, datat 13 ianuarie1945, guvernul Rădescu nota obligaţia guvernului României de a proteja fiecare dintre cetăţenii săi, indiferent de etnie şi lipsa oricărei baze legale a deportării saşilor.Deportările erau o violare a celei de-a patra convenţii de la Geneva, care prevedea în articolul 49: ,,Transferurile individuale sau în masă, ca şi deportările persoanelor protejate din teritoriile ocupate în teritoriile Puterilor Ocupante sau în orice altă ţară, ocupată sau nu, sunt interzise, indiferent de motiv.”.

                                                                                     Gral(r) dr.ec. Mihai Florin NAHORNIAC

Prin politica sa clar patriotică clarvăzătoare GHEORGHE GHEORGHIU DEJ a făcut ca în luna mai a anului 1958 trupele sovietice să se retragă din România

La 14 mai 1955, Moscova a semnat tratatul prin care se încheia ocupaţia în Austria şi, de aceea, nu mai exista baza legală pentru a putea păstra forţe pe teritoriul României (aceea de a proteja legăturile de comunicaţii cu trupele din Austria). În august 1955, folosindu-şi instinctul de supravieţuire dezvoltat în decada de ocupaţie stalinistă, Dej, susţinut de CC al PCR, a decis să ceară retragerea trupelor sovietice şi a înscenat chiar un marş de protest al studenţilor pentru a pregăti terenul. Protestele şi “reacţiile lui Hruşciov în faţa acestora au fost intens mediatizate” în presa română a vremii. Mai târziu, Hruşciov şi-a justificat reacţia violentă atunci când Bodnăraş i-a cerut “părerea despre retragerea trupelor din România” – moment în care liderul sovietic i-a acuzat pe toţi că sunt “naţionalişti şi anti-sovietici” şi că doresc “să ne dea afară” – punând-o pe seama faptului că a fost uimit şi se afla încă sub “influenţa politicii lui Stalin”. În 1957, agentul sovietic Iosif Chişinevski a încercat să dea naştere unui conflict între Bodnăraş şi Dej, acuzându-l pe acesta din urmă că l-a “forţat” pe Bodnăraş să înainteze această solicitare, în loc să facă acest lucru personal. Bodnăraş, care vorbea în numele partidului, vorbea fluent rusa, pe când Dej nu). Cu toate că furia sa era întru totul veritabilă, cu siguranţă el nu a fost luat prin surprindere.

Graphic1

Nikita Sergheevici Hrusciov

 

Imediat după încheierea tratatului austriaco-sovietic, URSS a anunţat formarea Tratatului de la Varşovia, convocând în grabă la Moscova reprezentanţi din România, Polonia, Ungaria, RDG, Cehoslovacia, Bulgaria şi Albania, pentru a-l putea semna în aceeaşi zi cu tratatul austriaco-sovietic, creând astfel o nouă bază legală pentru menţinerea trupelor sovietice în zonă. Cu numai zece zile înainte de vizita sa la Bucureşti din luna august, Hruşciov a propus într-o scrisoare personală reducerea numărului trupelor sovietice din România (de la 250.000 la 210.000), încercând evident să prevină discuţiile legate de o eventuală retragere. Cu toate acestea, Bucureştiul a ridicat problema retragerii complete, cauzând un “blocaj” în relaţiile româno-sovietice din august până în noiembrie 1955. La aniversarea Revoluţiei Sovietice din Octombrie, mai mult pentru a ameliora relaţiile decât pentru a-şi lua un angajament solid, Hruşciov l-a informat pe Bodnăraş că Moscova avea să retragă până la urmă trupele. Însă liderul sovietic a subliniat faptul că acest lucru avea să se întâmple “nu” pentru că Bucureştiul o ceruse, “ci pentru că am ajuns la concluzia că este necesar să ne retragem”.

 

Graphic1

Generalul Emil Bodnaras

 

Acordul Moscovei a generat o corespondenţă intensă pe această temă, deşi retragerea propriu-zisă nu avea să aibă loc mai devreme de doi ani şi jumătate. Cererea a fost făcută pe fondul următoarele aspecte: nemulţumirea colectivă generată de cei 40 de ani (în mai multe valuri) de ocupaţie militară rusească, în prima jumătate a secolului al XIX-lea; prezenţa prelungită a trupelor ruseşti după războiul ruso-turc din 1877-1878, pentru a “asigura comunicaţiile” cu forţele din Bulgaria; ocupaţia militară rusă de facto din Moldova în perioada 1916-1917; evacuarea forţată a trupelor bolşevice din perioada 1917-1918 (al căror comportament distructiv a fost criticat chiar şi de social-democraţii de atunci); şi regimul de ocupare brutal al lui Malinovski din 1944-1945. În timp ce aceste evenimente constituiau numai o parte din experienţa imperială a Rusiei, ele erau elemente centrale ale conştiinţei româneşti, astfel încât ideea retragerii trupelor era extrem de agreată. Paradoxal, serviciile de informaţii americane au trecut cu vederea această dramă atunci când au prezis, în ianuarie 1956, că trupele sovietice vor fi retrase din România până la finalul deceniului. Fără a cunoaşte detaliile conflictului intra-comunist româno-sovietic şi dinamica sovieto-ungaro-română, serviciile de informaţii americane au concluzionat că, dată fiind consolidarea puterii comuniste în România şi necesităţile militare în faţa conflictului dintre est şi vest, Moscova nu mai avea nevoie de trupe în zona aceea. Astfel, retragerea din 1958 a fost interpretată ca fiind determinată de politica internă sovietică, şi nu ca un rezultat al iniţiativei româneşti, şi a fost greşit interpretată ca având un impact marginal asupra României, mai mult la nivel psihologic. (Washingtonul a considerat retragerea ca fiind “lipsită de importanţa” şi ,,fără vreun impact semnificativ”). Impertinenţa solicitării, care sosea în mijlocul unei lupte încă nerezolvate pentru succesiune la Kremlin, a atras imediat din nou atenţia sovieticilor asupra Bucureştiului. Pentru a înfrâna alte viitoare iniţiative ale Bucureştiului, generalul Aleksei A. Epişev, partenerul lui Hruşciov în sovietizarea Ucrainei de vest şi în operaţiunile de secesiune din Transilvania, a fost imediat trimis ca ambasador în România la finele anului 1955 şi a rămas în această funcţie în următorii cinci ani. Apropiat al lui Hruşciov, sinistrul Epişev deţinea o putere impresionantă la Moscova şi cunoştea foarte bine “situaţia” României. (Şeful comitetului militar şi de informaţii al partidului cehoslovac şi legătura sa la Tratatul de la Varşovia l-a descris pe Epişev nu doar ca fiind “sinistru” şi “nemilos”, ci şi ca “cel mai înspăimântător rus pe care l-am întâlnit vreodată”) În calitate de director adjunct al KGB în perioada 1951-1953, Epişev a condus purificarea din România (prin ambasadorul Anatoli I. Lavrentiev, numit la Bucureşti după ce a supravegheat purificarea din Praga) şi s-a asigurat ca cei eliminaţi să fie “înlocuiţi cu un număr mare” de persoane cu legături în Ucraina. Epişev a rămas un personaj cheie chiar şi după căderea lui Hruşciov şi a condus echipele militare de recunoaştere în Cehoslovacia chiar înainte ca aceasta să fie invadată în 1968, şi apoi în Afganistan înainte de invazia sovietică din 1979). Ochiul format al unui fost director adjunct KGB, cu o experienţă bogată în operaţiuni clandestine, reprezenta un inconvenient pentru plecările româneşti din rezervaţia sovietică. Liderii români aveau de rezolvat trei sarcini importante pentru a prelua controlul din mâinile Moscovei. Trebuia să scape de omniprezenţa evidentă a puterii sovietice – trupe şi consilieri. Trebuia să neutralizeze influenţa exercitată prin cetăţeni români sau cu dublă cetăţenie, cunoscuţi ca agenţi sovietici şi aflaţi în poziţii cheie în cadrul partidului sau aparatului de stat – în special cei din instituţiile de aplicare a legilor statului – o problemă ce avea legătură cu desfiinţarea “biroului de la Moscova”. Şi, în cele din urmă, trebuia să identifice şi să neutralizeze reţelele de agenţi sovietici secreţi şi să limiteze puterea Kremlinului de a recruta agenţi şi a construi reţele.

                                             Pericolul şi oportunităţile din 1956

Fiecare dintre aceste ţinte presupunea o restricţionare a legăturilor dintre armatele şi serviciile de informaţii române şi sovietice, la scurt timp după ce Moscova anunţase o nouă “comandă unificată” a noii sale alianţe militare şi în momentul în care (martie 1956) directorul KGB Ivan Serov convocase o şedinţă a tuturor serviciilor din ţările Tratatului, pentru a ajunge la un acord. Directorul KGB a făcut apel pentru “unificarea puterilor” serviciilor Tratatului de la Varşovia împotriva “principalelor guverne agresive, cele ale Statelor Unite şi Angliei”, coordonând activitatea fiecărui serviciu cu Moscova, desfăşurând operaţiuni comune împotriva SUA şi a Marii Britanii, făcând schimb de informaţii şi analize privind operaţiunile vestului împotriva statelor membre ale Tratatului de la Varşovia şi ,,coordonând culegerea de informaţii din transmisiuni şi serviciile tehnice operaţionale”. Dacă atenţia sovieticilor nu ar fi fost distrasă de aglomerarea de conflicte violente din interiorul şi din exteriorul Blocului, Bucureştiul s-ar fi confruntat cu dificultăţi mult mai mari în încercarea de a-şi atinge obiectivele. În iunie 1956, protestele polonezilor care cereau reforme economice şi retragerea din Tratatul de la Varşovia au avut drept consecinţă 53 de morţi, făcând necesară intervenţia politică sovietică şi numirea lui Wladislaw Gomulka. La sfârşitul lunii octombrie, agitaţia populară din Budapesta a condus la numirea fostului prim-ministru şi agent NKVD, Imre Nagy, în fruntea Partidului, după care acesta, la numai trei zile, a cerut retragerea din alianţa sovietică. Acest eveniment a fost urmat aproape imediat de izbucnirea războiului israeliano-arab, dată fiind criza Canalului Suez. Modul în care a fost soluţionată situaţia din Ungaria a cauzat îngrijorare în România. În Budapesta, pe lângă sloganurile anti-sovietice, se auzeau apeluri repetate pentru redefinirea graniţei dintre Ungaria şi România şi anexarea Transilvaniei, apeluri care îşi găseau ecou în Regiunea Autonomă Ungară, acolo unde numeroşi membri ai elitei de etnie ungară considerau că autonomia era singurul pas ce putea fi făcut spre reintegrarea în Ungaria. În opinia lui Bottoni, autonomia “pare să fi produs un reflex condiţionat la unii unguri care credeau că acesta este pasul spre anexarea la Ungaria”, ca şi “anexarea Ţinutului Secuiesc la Ungaria în 1940, care era foarte proaspătă în conştiinţa colectivă”.) În cadrul campaniei de dezinformare menite să izoleze România de partenerii vestici, Hruşciov (şi sursele sale ungare) au susţinut mai târziu că liderii PCR erau “nerăbdători” să susţină înăbuşirea revoltei de către trupele sovietice şi ar fi oferit trupe pentru a participa la această operaţiune. Dimpotrivă, măsurile luate de Bucureşti erau în totalitate defensive şi erau menite să împiedice revizionismul violent din Transilvania. În plus, la 28 octombrie 1956, Gheorghiu-Dej şi Tito au semnat un comunicat comun, făcând apel la ,,neamestecul în afacerile interne ale altui stat”, iar aceasta avea să devină curând un laitmotiv al politicii externe a României. Acest lucru a fost posibil deoarece Moscova introdusese un paragraf similar în acordurile sale bilaterale, deşi interpretarea rămânea la latitudinea oficialilor sovietici.

Graphic1

Gheorghe Gheorghiu-Dej

 

Deoarece raza de acţiune şi metodele propagandei şi serviciilor de informaţii ungare faţă de România nu suferiseră modificări esenţiale din timpul Primului Război Mondial, România avea motive serioase să fie preocupată de intenţiile Budapestei. La 1 noiembrie, cu numai câteva ore înainte ca Janos Kadar să dispară pentru a forma un guvern aprobat de Moscova, care avea să ceară “asistenţă” militară sovietică şi să justifice astfel invazia, ambasadorul român în Ungaria, Aurel Mălnăşan, şi Valter Roman, aflaţi la Bucureşti pentru consultări, au avut o întrevedere cu mai mulţi lideri ungari. Chiar în mijlocul adunării, Zoltan Vass “a avertizat cu insistenţă” că ,,va izbucni un val anti-românesc”. Vass, a povestit Mălnăşan, a declarat că ungurii “ne urăsc” şi “au lansat deja sloganul “nem, nem, soha” [Nu, nu, niciodată], fostul slogan ungar şovintist-iredentist, şi ne putem aştepta la izbucnirea unui val şovinist iredentist anti-românesc.”

Vass a subliniat în faţa interlocutorilor săi că:

Încă aveţi o problemă pe care credeaţi că aţi rezolvat-o, dar nu este aşa. Până la urmă, forma acestei autonomii nu este de fapt autonomie şi ar trebui să vă gândiţi foarte bine, pentru că nu trebuie să uitaţi că ungurii de acolo ascultă Radio Budapesta, că Ludas Matyi [săptămânalul satiric maghiar] este distribuit [în ţara voastră], că ungurii se îndreaptă în această direcţie. Roman a explicat că liderii români nu îşi puteau permite să închidă ochii în faţa “atitudinii vădit anti-româneşti din rândul conducătorilor” deoarece, deşi existau, desigur, “presiuni privind Tansilvania”, care se datorau refuzului Budapestei de a adopta “o poziţie fără echivoc în problema Transilvaniei, acestea încurajau astfel de manifestări”. Pentru a exemplifica acest lucru, a remarcat acest lucru în întâlnirea lor de bun-rămas cu Kadar: …şi, chiar şi în această situaţie disperată, în loc să spună să fiţi puternici şi mai ştiu eu ce, Kadar – am reţinut câteva cuvinte de-ale lui Kadar –a spus: “Daţi autonomie Transilvaniei.” Este exact ceea ce a spus. Ce înţelegea el prin asta, nu am avut posibilitatea să discutăm. Chiar şi în aceste condiţii, aflându-se în toiul contra-revoluţiei, în loc să spună: ţineţi cu dinţii de Transilvania, el a spus: ,,Daţi autonomie Transilvaniei”. Bucureştiul s-a aliniat celorlalte state socialiste, China şi Iugoslavia, în susţinerea intervenţiei sovietice propuse de Kadar. La cererea sovieto-ungară, PCR a trimis la Budapesta şi 2.000 de activişti de etnie maghiară pentru a ajuta la reconstrucţia partidului. Şederea lor nu a ajutat însă deloc la ameliorarea problemei identităţii maghiare din Transilvania. Beneficiile României de pe urma acestei cooperări au fost importante, chiar dacă au fost de scurtă durată. Pentru prima dată după război, Moscova a permis contactul între România şi cei peste 2 milioane de etnici români din Moldova, dându-le posibilitatea miilor de membri de familie separaţi de graniţă să se vadă pentru prima dată după 10 ani. Aproape imediat şi până în 1959, Chişinăul a susţinut că “RSS Moldova are cele mai apropiate relaţii cu România.” Un alt beneficiu temporar a fost declaraţia făcută de către Kadar în timpul vizitei sale în România din februarie 1958, potrivit căreia Ungaria nu avea nicio pretenţie teritorială împotriva României: prima – şi ultima – declaraţie a unui lider comunist ungar. (Acest lucru nu a pus capăt declaraţiilor apărute în presa scrisă şi vorbită (inclusiv filme şi desene animate), potrivit cărora Transilvania ar fi a lor de drept, iar românii ar fi duşmanii lor.)

                                     Alungarea trupelor şi a consultanţilor sovietici

În data de 31 octombrie 1956, doar cu câteva zile înainte ca forţele sovietice să înăbuşe revolta maghiară, Comitetul Central al PCR i-a dat indicaţii primului ministru de la vremea respectivă, Gheorghe Stoica, să facă presiuni privind retragerea trupelor şi a consultanţilor în cadrul următoarei reuniuni a Tratatului de la Varşovia din noiembrie-decembrie de la Moscova. Drept urmare, liderul maghiar Imre Nagy i-a cerut sfatul lui Gheorghiu Dej în seara zilei de 2 noiembrie, după ce Moscova se hotărâse să invadeze. Translatorul a presupus că Bucureştiul s-a folosit de Epişev pentru a trimite aceste mesaje, ceea ce este plauzibil, ţinând cont de circumstanţele respective. Cu toate acestea, toate comunicaţiile oficiale din interiorul Tratatului de la Varşovia erau direcţionate prin Moscova, graţie “generoaselor” echipamente sovietice de transmitere “securizată” către partenerii lor. Fostul şef adjunct al KGB, Epişev, la vremea respectivă ambasador în România, era pe lista scurtă pentru că primea comunicaţii din România.) Susţinând încă o dată argumentul din 1955, potrivit căruia prezenţa trupelor sovietice avea rolul de a produce disensiuni pe plan intern, transformând România într-o ţintă uşoară a atacurilor politice din afară, Comitetul Central a dorit să reamintească Moscovei că “nu considera necesară staţionarea trupelor sovietice pe teritoriul său” şi a sugerat posibilitatea ,,rechemării consultanţilor sovietici prezenţi în diferite instituţii.” Nefiind la curent cu cererea Bucureştiului de retragere a forţelor sovietice, misiunea diplomatică a SUA a interpretat greşit interesul şi scopul autorităţilor române, raportând exact opusul, “că regimul de la Bucureşti va ţine piept presiunilor populare pentru îndepărtarea trupelor sovietice.” Impunerea acestor argumente era o activitate delicată, în special deoarece Hruşciov a vizitat România următoarea zi pentru a o informa despre decizia de a interveni cu forţe militare în Ungaria. În cele din urmă, o mulţime de factori, care includeau cu siguranţă obiectivele de politică externă ale liderului sovietic, faptul că prezenţa trupelor acţiona ca un paratrăsnet pentru insatisfacţia rudimentară, impactul militar secundar asupra unui potenţial conflict est-vest şi costurile semnificative ale invaziei din Ungaria, unde sovieticii au suferit 2.260 de victime (669 de morţi, 1.540 de răniţi şi 51 de dispăruţi), erau argumente suficiente pentru a influenţa Moscova. Din ianuarie 1957 până în aprilie 1958, într-o serie de scrisori destinate conducerii PCR, Kremlinul a fost de acord să îşi retragă consultanţii. Hruşciov s-a oferit să retragă trupele din Ungaria, dar Kadar a solicitat rămânerea acestora pentru a-şi întări regimul. Bucureştiul nu a cedat presiunilor, raportând sârguincios greşelile personale, politice şi profesionale ale consultanţilor sovietici pe probleme de informaţii. Hruşciov, care înţelegea logica rechemării lor, a declarat faptul că era: ….practic imposibil să supraveghem activitatea fiecărui expert sovietic care lucrează în România. Deşi experţii sunt foarte bine pregătiţi în domeniul lor de activitate, unii dintre ei nu se pot adapta situaţiei politice şi caracteristicilor naţionale ale statului respectiv. Drept urmare, apar neînţelegeri, care nu sunt în favoarea relaţiilor noastre prieteneşti. Pentru a proteja sistemul de ,,consultanţi” prin reorganizarea lor oficială ca ,,ofiţeri de legătură”, liderul sovietic proteja activitatea acestora, afirmând, de exemplu, că termenul de “consultanţi sovietici” nu corespunde rolului pe care aceştia îl joacă şi că ar putea transmite ideea greşită că aceştia se amestecă în afacerile interne ale României. Această afirmaţie a fost demontată – şi cea susţinută de România validată – de reclamaţiile primite chiar de la unii reprezentanţi sovietici aflaţi la post în alte state din Europa de Est. Chiar şi directorul KGB Ivan Serov, de exemplu, a criticat “departamentul de consultanţi” din Germania de Est, afirmând că “derulează o activitatea nesatisfăcătoare” şi “nu oferă niciun fel de sprijin organelor MVD (Ministerul de Interne) din Germania”. Serov a respins ca evident false justificările consultanţilor sovietici, potrivit cărora ”cea mai mare parte a oficialilor din RDG MfS [Stasi] nu pot încă lucra independent. Având în vedere faptul că România a exploatat concesiile post-staliniste ale lui Hruşciov cu scopul de a-şi extinde propria autoritate naţională, Kremlinul s-a bazat din ce în ce mai mult pe agenţii şi reţelele de informaţii clandestine pentru a contrabalansa pierderea influenţei militare directe şi reducerea numărului oficial de consultanţi şi experţi. (Majoritatea acestora se derulau în afara Consulatului Sovietic (Str. Păcurari nr.10) din Iaşi, aproape de graniţa româno-sovietică, şi includeau “efectiv o armată de spioni secreţi (neoficiali)”. Moscova a avut la dispoziţie o rezervă numeroasă de unde a putut alege recruţi în România. Prima generaţie de reţele şi agenţi sovietici includea foşti membri ai Comintern şi veterani ai războiului civil din Spania; foşti prizonieri de război (POW), recrutaţi în timpul instrucţiei sovietice şi apoi întorşi în 1944, împreună cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, cetăţeni sovietici rezidenţi şi persoane rezidente în zonele de graniţă româno-sovietică. Se formau acum noi reţele din ofiţeri de armată şi de informaţii (precum şi din activişti de partid) instruiţi în URSS începând cu anul 1945 şi ulterior numiţi în funcţii de conducere, precum şi din angajaţi români ai organizaţiilor ruseşti din România.

Gheorghe Gheorghiu-Dej si Nicolae Ceausescu. În cadrul întrunirii CAER din mai 1958, care a avut loc cu două zile înaintea întrunirii Tratatului de la Varşovia, unde Hruşciov urma să anunţe retragerea trupelor din România, PMR a lansat provocarea care urma să grăbească efectiv planurile sovieticilor de integrare economică est-europeană şi să dejoace integrarea militară a Blocului. Kremlinul aprecia prima contestare publică (în interiorul Blocului) de către România a autorităţii supranaţionale ca pe o confirmare a nevoii sale de extindere a reţelei de informaţii, care să acopere pierderea multor mecanisme directe de control. Faptul că Moscova a fost prinsă nepregătită în momentul în care Gheorghiu Dej a lansat provocarea a reprezentat o greşeală a serviciilor de informaţii şi este posibil ca ea să fi contribuit la căderea lui Serov. (Pe lângă cauzele politice, căderea lui Serov s-a datorat numeroaselor greşeli şi defectări.) KGB-ul şi majoritatea liderilor de partid au privit decizia lui Hruşciov de retragere a trupelor, în pofida acestui “steguleţ roşu”, ca pe cea mai mare greşeală a sa. Măsurile de combatere nu au întârziat să apară. Aproape imediat, Moscova a închis graniţa dintre România şi RSS Moldova, iar contactele politice şi culturale, considerate acum ca “divergenţe naţionaliste”, au fost întrerupte. 1959 a fost ultimul an în care Chişinăul s-a referit la relaţiile sale cu Bucureştiul ca fiind “cele mai apropiate” – a fost ultima referire. În schimb, scriitorii, lingviştii, antropologii şi etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască asemănări cu populaţia din România erau acuzaţi de “propagandă naţionalistă”. Acesta a fost subiectul principal al celui de-al 9-lea Plen al Comitetului Central al RSS Moldova în septembrie 1959. Încercările Kremlinului de a-şi recâştiga dominaţia anterioară după retragerea trupelor sovietice s-au confruntat cu eforturile românilor de a scăpa în totalitate de acel control. A crescut frecvenţa confruntărilor, deoarece în timp ce KGB şi GRU încercau să-şi extindă reţelele de agenţi în interiorul ţării, autorităţile române îi expulzau agresiv pe ofiţerii de informaţii şi militari ai agenţilor de la Moscova. Un caz tipic a fost cel din ianuarie 1959, al consultantului naval sovietic nou-venit, care a început rapid să dea o raită prin instituţiile româneşti pentru a recruta agenţi din cadrul personalului român instruit anterior în URSS. Atunci când a fost chemat de către generalul Ioniţă şi i s-a ordonat să înceteze, ofiţerul sovietic a ascultat perplex (“ca o pasăre care se uită la o cobră”) şi în cele din urmă a avut o singură întrebare: “Dacă ar mai fi măcar un regiment sovietic pe pământ românesc, ai avea curajul să mă tratezi în acest mod? Generalul Ion Ioniţă era Şeful Statului Major al Forţelor Armate Române. Liderii de la Kremlin au tratat personal această animozitate şi acest resentiment faţă de o ţară care fusese considerată atâta timp o zonă a expansionismului rus şi sovietic şi s-au implicat direct în hotărârea destinului acesteia în momentele de vulnerabilitate. Ieşirea nervoasă a lui Hruşciov şi îngheţarea relaţiilor sovieto-româneşti imediat după propunerea Bucureştiului de retragere a forţelor sovietice din august 1955 dovedesc o parte din această bădărănie. Atmosfera de la bordul navei Baltica, ce transporta delegaţiile sovietice, maghiare, bulgare şi româneşti spre New York în septembrie 1960 –când liderul maghiar Janos Kadar a apărat cu loialitate invazia sovietică in Budapesta din 1956 la Naţiunilor Unite – reda cu acurateţe această situaţie. Toate celelalte delegaţii aveau o atitudine rezervată faţă de Gheorghiu-Dej şi de români, care, la rândul lor, păstrau distanţa faţă de aceştia, în timp ce Hruşciov, Kadar şi liderul bulgar Todor Jivcov afişau o tovărăşie destul de apropiată, cu numeroase sesiuni private de băutură. La un moment dat, Hruşciov s-a plâns că ,,în România, şi chiar în rândul Partidului Muncitoresc Roman, se dezvoltau atitudini distructive naţionaliste şi anti-sovietice, care trebuiau tăiate de la rădăcină”, înainte de a adresa injurii la adresa poporului român, pe care l-a numit ,,nu o naţiune, ci o târfă”.      Acesta era impertinentul, obraznicul şi needucatul de NICHITA SERGHEEVICI HRUŞCIOV care ne înjura la tot pasul.

                                                                                                        Mihai CERNĂUŢEANUL

Inscripţia privind moartea lui Basarab I

Graphic1

„Leat 6860 la Câmpulung a răposat marele Basarab voivod”. Un singur rând scrijelit în tencuiala bisericii de la Curtea Domnească din Argeş, autorul fiind cel mai probabil chiar pictorul bisericii. Un pictor venit de prin sudul Dunării, din lumea bizantină de limbă slavă, de prin Macedonia sau din zona mănăstirilor din Kosovo, atras de monzile de aur promise de un mare voievod. Iar moartea patronului său l-a făcut să scrie un rând, un singur rând care dă azi atâtea bătăi de cap istoricilor.

 George  DAMIAN

Bisericile de lemn din România sunt în pericol

Bisericile de lemn din sudul Transilvaniei și din nordul Olteniei au fost incluse pe lista celor mai amenințate situri culturale din Europa.        Lista a fost prezentată la Congresul moștenirii culturale, dedicate conservării patrimoniului, care a avut loc la Viena.   Bisericile de lemn românești au fost construite în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În interior sunt picturi pe lemn și fresce. Din păcate, în ultimele decenii au fost abandonate și acum se află într-o stare avansată de degradare. În prezent se află în proprietatea a 60 de parorhii ortodoxe, iar lista cu cele mai importante șapte biserici de lemn care trebuie salvate a fost alcătuită de fundația Pro Patrimonio.
Anul acesta, pe lista obiectivelor culturale aflate în pericol se mai află Teatrul Bourla din Anvers (Belgia), cartierele istorice Dolcho şi Apozari din Kastoria (Grecia), citadela din Alessandria (Italia), clopotele Palatului naţional din Mafra (Portugalia), cartierul ,,social” din Cerniakovsk (Rusia), construit de arhitectul german Hans Scharoun în 1924, şi sinagoga din Subotica (Serbia), mai arată

                                                                                                                                                                             Silvia ANDREI

Profeția TERIBILĂ a lui Arsenie Boca despre România: Rusia, Bulgaria si Ungaria ne vor ocupa

„Imi pare rau de voi ca sunteti slabiti in credinta. Veti cadea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu va fie frica pentru a va salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt ingaduite de Dumnezeu, Care este tovarasul de Parintele-Arsenie-Boca-01drum al fiecaruia, de la nastere pana la moarte. Vor cadea si cei alesi. Imi pare rau ca sunteti cei de pe urma. Va vor cerne. Vor pune impozite, taxe si alte ingradiri. Vor lua totul! Sa stiti ca multi vor pleca din tara, dar putini se vor intoarce. Va veni vremea cand ar dori sa se intoarca si n-or mai putea, caci Romania va fi inconjurata de flacari”, a profetit Arsenie Boca.

„Intr-o noapte, catre ziua, trei tari ne vor ocupa: Rusia, Bulgaria si Ungaria. Si pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”. Evenimentele recente par sa dea dreptate profetiei lui Arsenie Boca. Rusia a luat pozitie impotriva NATO, a carei reduta se afla in Romania iar liderii unguri sunt nemultumiti de arestarea teroristului maghiar care voia sa detoneze o bomba la Targu Secuiesc. Doar din Bulgaria, cel putin deocamdata, nu vin vesti rele

 Mihai BUCOVINEANUL

Tupeul plagiatorului de cursă lungă

Are si partile lui bune. Ne reimprospateaza memoria, ne loveste in moalele capului exact la momentul oportun, facindu-ne sa realizam ce-ar fi fost daca iesea presedinte. Sau daca mai raminea mult timp premier. Prin comparatie, lumea pare un loc mai bun, cit de cit respirabil, si cei pe care ii criticam astazi niste bieti amatori. Ponta are darul de a pune lumini acolo unde vedem doar umbre, dar si de a face contrastul mai mare. Nelasindu-ne sa uitam, ne arata, iarasi si iarasi, unde e de fapt raul si cine lucreaza pentru el. E un exercitiu util de igiena morala.

 La scurt timp dupa ce Universitatea Bucuresti a trimis cererea de ridicare a titllului de doctor catre ministrul educatiei, Adrian Curaj, a patra din 2012 incoace, iar un grup de profesori universitari l-a somat pe acelasi ministru sa-i ridice titlul de doctor si sa reorganizeze CNATDCU, Ponta a scris pe facebook ca toti cei care nu-l lasa in pace si il scormonesc la plagiat sunt niste “securisti din anii ’50”.   ,,În anii ’50 comuniștii veniți la conducerea Universității din București dădeau afară oamenii pe criterii strict politice! 

 În 2011 câțiva securiști au fost impuși de Băsescu la conducerea Universității și de atunci fac același lucru – decizii pe criterii strict politice! (de 4 ani se ocupă DOAR de teza mea începută în 1999 și finalizata în 2003, cu un subiect „Curtea Penala Internațională” pe care DOAR eu l-am tratat în acei ani. Au făcut o Comisie DOAR pentru mine și cer retragerea unui titlu obținut legal DOAR pentru mine)   Nu mă consolează faptul că voi câștiga iar în justiție (așa cum am mai câștigat deja până acum)! Regret că România are în 2016 metode și mentalități tipice anilor ’50, că instituții fundamentale sunt conduse de oameni „dirijați” de propriile lor slăbiciuni și „schelete din dulap”. Și regret că numele Universității este murdărit tocmai de cei care ar trebui să îl apere. Dar sunt bucuros că Facultatea de Drept a refuzat să fie implicată în această răfuială politică! Și în anii ’50 și în 2016 ticăloșia are și oameni care nu se lasă speriați!”

Textul este unul tipic pentru Ponta si intregul sistem pe care il reprezinta. Nu merita comentat decit un singur lucru. A compara perioada stalinista in care profesorii erau azviliti afara din universitati, de multe ori direct in puscarii, unde si-au si gasit sfirsitul, cu situatia generata de plagiatul sau grosolan, este o mistificare ordinara a istoriei. Plagiatorul Ponta nu doar ca nu a fost dat afara de nicaieri, ajungind ulterior premierul tarii, dar nici macar nenorocitul ala de titlul de doctor nu i l-a luat inca nimeni. In rest, discutia despre minciunile si manipularile pontiste e inutila.

   Iosif VARGA

Athosul și Sinodul Panortodox

Publicarea documentelor și metodologiei Sinodului Panortodox a provocat reacții tăioase în rîndul mănăstirilor din Sfîntul Munte. Mănăstirile athonite și-au exprimat îngrijorarea față de Sinodul Panortodox, adresîndu-se verbal și în scris Sfintei Chinotite.

Avînd în vedere seriozitatea subiectului, s-a hotărît unanim ca documentele Sinodului să fie discutate și analizate în Adunarea Extraordinară a Reprezentanților și Egumenilor Sfintelor Mănăstiri, după Săptămîna Luminată. Părinții athoniți atrag atenția asupra pericolului pe care Sinodul Panortodox îl prezintă în desfășurarea sa actuală. Printre altele, ei subliniază următoarele:

  • Sobornicitatea Bisericii este subminată fiind promovată o teologie a primatului (din cauza participării limitate a episcopilor și autorității excesive deținute de primații Bisericilor autocefale).
  • O ambiguitate inacceptabilă a textelor pre-sinodale care lasă loc interpretărilor ce se abat de la dogmele ortodoxe.
  • Plasarea dialogului pe baza „credinței și tradiției Bisericii Primare și a celor Șapte Sinoade Ecumenice”, astfel încît istoria ulterioară a Bisericii Ortodoxe pare cumva absentă sau diminuată.
  • Încercarea unora de a căpăta o confirmare pan-ortodoxă a textelor scandaloase și total inacceptabile, aprobate de Consiliul Mondial al Bisericilor.
  • Folosirea inacceptabilă a termenului „Biserică” pentru schisme și erezii.

Traducere de Elena Dinu după textul publicat pe Facebook de Peter Heers.

Acordul Ponta – Hunor era să arunce aruncă în aer statul naţional unitar roman. Cum se numește asta domnule trădător de țara și popor, domnule plagiator și viitor pușcăriaș?

Nu mai am nici cea mai mică îndoială că Victor Ponta este nedemnul urmaş al politrucului comunist de factură sovietică Ion Ilici Iliescu. Pe lângă faptul că Victor Ponta este mitoman şi plagiator de doctorat recunoscut, mai nou a devenit groparul statului naţional unitar român prin încheierea acordului de guvernare cu UDMR. După ce PSD a doborât Guvernul MRU în martie/aprilie 2012, că vrea înfiinţarea unei secţiuni de stat a UMF Tg. Mureş şi după ce a semnat cu Antonescu în programul USL că nu va face alianţă cu UDMR, după preluarea puterii în noiembrie 2012, iată că reprezentatul acestui partid Victor Ponta, urmaş al bolşevicilor din PCR, semnează un acord politic de guvernare, care aruncă în aer statul naţional unitar român. Când am citit protocolul de guvernare între PSD şi UDMR m-am crucit. Nu înţeleg ce fac şi ce zic liderii PSD de la Cluj în frunte cu Ioan Rus şi gaşca politică ardeleană, că acceptă un protocol care distruge unitatea românească în Ardeal?

În locul deputatului clujean Aurelia Cristea aş refuza să fac parte, ca ministru, din acest guvern, care va îngropa statul român la propriu sub potopul cerinţelor UDMR. Preşedinţii PSD şi UDMR, Victor Ponta şi, respectiv, Kelemen Hunor, au semnat, luni, la Palatul Parlamentului, acordul pentru intrarea Uniunii la guvernare. Acordul semnat de liderii USD şi UDMR prevede reglementarea problemei drepturilor culturale ale minorităţilor naţionale, prin legislaţie adecvată, reprezentarea proporţională a maghiarilor în instituţii şi soluţionarea problemei înfiinţării liniei maghiare de stat la UMF Târgu-Mureş. De asemenea, în subsidiar se creează precedentul pentru dezmembrarea Universităţii Babeş Bolyai şi reînfiinţarea Universităţii de stat maghiare Janos Bolyai.Protocolul prevede şi susţinerea din partea USD a modificării Constituţiei pentru înlesnirea drumului către autonomie a aşa-zisului ,,ţinut secuiesc” prin eliminarea articolului 1 din Constituţia ţării, care prevede că România este ,,stat naţional unitar”. Victor Ponta susţine introducerea oficială a limbii maghiare în toate instituţiile statului în Ardeal şi în justiţie, dar şi reprezentare proporţională în instituţiile publice. Românii vor fi nevoiţi în Ardeal, adică în propria ţară, să vină cu translator în limba maghiară la judecătoriile şi tribunalele din localităţile unde populaţia maghiară trece peste procentul de 50%. Protocolul mai prevede retrocedarea tuturor imobilelor cultelor bisericilor istorice maghiare din Ardeal cu încălcarea legii, deoarece acestea au fost despăgubite în 1929/1930, conform procesului optanţilor câştigat de N. Titulescu la Geneva şi de către statul român după Conferinţa de pace de la Paris din 1946. La art. 9 din protocol se prevede clar arborarea pe clădirile oficiale şi nu numai a steagului Ţinutului Secuiesc, pe lângă steagul României şi UE. Am şi  o  întrebare retorică: cum îşi va spăla ruşinea istoricul parlamentar  Dinu Giurescu după lecturarea acordului semnat de şeful său direct de partid Daniel Constantin? Îl va mai crede cineva că e un român de bună credinţă dacă nu îşi va da demisia din PC?

Vin vremuri grele pentru românii din Ardeal în urma încheierii acordului politic de guvernare între PSD şi UDMR, document care încalcă Constituţia României prin prevederile sale şi dinamitează statul naţional unitar român. Acest acord politic semnat de Victor Ponta va însemna decesul electoral al PSD în Ardeal la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014, aşa cum a pierdut voturile ardelenilor Adrian Năstase în 2004, că s-a unit şi a guvernat cu UDMR. De azi românii ardeleni vor lupta pentru destructurarea acestei alianţe politice toxice PSD – UDMR, care contribuie la demantelarea României în interesul unei oligarhii maghiare. Victor Ponta va plăti scump preţul electoral şi juridic al trădării României, în noiembrie 2014, când PSD va pierde alegerile

AFARĂ CU DUŞMANII UNGURI DIN ŢARĂ! AFARĂ CU UDMR DIN ROMÂNIA!

 Dr ec Florin Mihai NAHORNIAC