Arhive lunare: iunie 2016

Ultimatul sovietic din 26 iunie 1940 urmat de ocuparea Basarabiei și Bucovinei – Document

Nota Ultimativa a URSS, 26 iunie 1940

AMAE, fond 711920-1944. URSS, vol. 130, f. 245 246

Aviz cu privire la semnificaţia datei de 28 iunie 1940 – Academia de Ştiinţa a Moldovei

Evenimentele care s-au derulat cu 70 de ani în urmă pe malurile Nistrului, în special între 26 şi 28 iunie 1940, revin astăzi cu o nouă forţă şi semnificaţie în atenţia opiniei publice din Republica Moldova şi din exteriorul statului nostru, reclamând o clarificare documentată ştiinţific şi răspunsuri temeinic argumentate. Este de datoria Academiei de Ştiinţe a Moldovei să se pronunţe în această privinţă, în spiritul rigorilor academice şi al responsabilităţii ştiinţifice.

Ştiinţa istorică a acceptat drept punct de plecare al acestor evenimente: Tratatul de neagresiune sovieto-german şi Protocolul adiţional secret, semnate la 23 august 1939 la Moscova de comisarul sovietic de externe, V. M. Molotov, şi ministrul de externe al Germaniei, Ioachim von Ribbentrop. Înţelegerile confidenţiale sovieto-naziste au jucat un rol fatal în destinul păcii mondiale: cele două forţe ireconciliabile până la acea dată – regimul comunist sovietic şi cel nazist – şi-au asumat statutul de arbitri ai păcii şi şi-au împărţit „sferele de interese” în Europa de Est. În punctul 3 al Protocolului adiţional secret se arăta că „în ceea ce priveşte Europa de Sud-Est, partea sovietică insistă asupra interesului ei pentru Basarabia”, partea germană manifestând „o totală lipsă de interes faţă de aceste teritorii”. Recunoaşterea „sferelor de interese” pentru o parte sau alta la înţelegerile din capitala sovietică presupunea acordarea „dreptului” de ocupaţie asupra unor ţări întregi sau porţiuni din teritoriul unor ţări aparte. Pactul sovieto-german de neagresiune şi Protocolul adiţional secret au deschis porţile celui de-al Doilea Război Mondial, au predeterminat distrugerea şi dispariţia Statului Polonez, a Ţărilor Baltice independente, precum şi o serie de anexări şi amputări teritoriale din contul unor ţări suverane ca Finlanda şi România.

Primele semnale privind intenţia guvernului URSS de a redeschide „cazul Basarabiei” datează din noiembrie-decembrie 1939, atunci când României i s-a sugerat ideea încheierii unui acord de ajutor reciproc cu Moscova, după modelul celor semnate de Statele Baltice, însă împotmolirea Armatei Roşii în războiul împotriva Finlandei a avut drept efect renunţarea la acest scenariu. Guvernul sovietic a revenit asupra acestui subiect la 29 martie 1940, după încheierea păcii cu Finlanda. Începând cu luna aprilie, comandamentul militar sovietic a dispus redislocarea unor importante trupe de pe frontul de operaţiuni finlandez la locurile de amplasare permanentă şi concentrarea unor unităţi noi în districtele militare Kiev şi Odesa.

În mai 1940, în urma ocupării de către Germania hitleristă a unor ţări europene şi a atacului asupra Franţei, conducerea sovietică a început preparativele concrete pentru „rezolvarea” chestiunii Basarabiei. La 3 iunie, şeful statului major al districtului militar Kiev, N. F. Vatutin, a elaborat şi a transmis comisarului sovietic al apărării, S. C. Timoşenko, un memoriu strict secret privind operaţiunea militară împotriva României. Scopul strategic al acestei operaţiuni era distrugerea statului Român, ocuparea Turciei europene şi stăpânirea Dardanelelor. La 13 iunie, la Kremlin a avut loc o consfătuire a conducerii supreme politice şi militare sovietice, la care au participat I. Stalin, V. Molotov, S. Timoşenko, B. M. Şapoşnikov, şeful Marelui Stat Major, comandanţii celor două districte militare Kiev şi Odesa – Jukov şi Boldin – şi alţii, la care s-a discutat operaţiunea împotriva României. În consecinţă, a fost emisă directiva comisarului apărării şi şefului Marelui Stat Major Nr. 101396/ss, conform căreia trupele sovietice plasate la frontiera cu România trebuiau, la data de 24 iunie, ora 22.00, „să fie gata de ofensiva hotărâtoare cu scopul de a distruge armata română şi de a ocupa Basarabia”. Cele trei armate (a 5-a, a 9-a şi a 12-a), care urmau să atace teritoriul României, erau reunite în cadrul Frontului Sud, sub comanda generalului Jukov. La 23 iunie, Jukov raporta comisarului apărării imposibilitatea încheierii concentrării de trupe la 24 iunie, din cauza dificultăţilor de transport, estimând pregătirea efectivului pentru luptă către dimineaţa zilei de 27 iunie.

La 21 iunie, şeful Direcţiei Politice a Armatei Roşii, L. Z. Mehlis, a emis directiva Nr. 5285/ss cu privire la activitatea politică şi de propagandă în perioada operaţiunii împotriva României.

Pe plan diplomatic, urmărind realizarea pretenţiilor sale asupra Basarabiei, conducerea sovietică a urmat linia înţelegerilor secrete cu Germania, din 23 august 1939. Astfel, imediat după căderea Franţei, la 23 iunie 1940, Molotov i-a comunicat ambasadorului german la Moscova, von Schulenburg, intenţiile sovietice de „soluţionare pe cale paşnică” a problemei Basarabiei. Bucovina era inclusă în „rezolvarea” chestiunii basarabene. Dacă România nu accepta o soluţie paşnică, URSS era decisă să aplice forţa armată. Răspunsul părţii germane a fost prezentat la 25 iunie. Germania îşi „onora” înţelegerea în privinţa Basarabiei, însă a obiectat împotriva pretenţiilor sovietice asupra Bucovinei, care nu făcuse obiectul discuţiilor anterioare sovieto-germane. Pentru moment, URSS se va limita să pretindă doar partea de Nord a Bucovinei.

La 26 iunie, la ora 22, comisarul poporului pentru afacerile externe, V. Molotov, l-a convocat pe ministrul plenipotenţiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, pentru a-i înmâna textul notei ultimative prin care URSS pretindea Basarabia şi Nordul Bucovinei. Nota sovietică era plină de falsuri. În primul rând, în 1918, România nu s-a folosit de slăbiciunea Rusiei pentru a „desface” Basarabia. Parlamentul de atunci al Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), Sfatul Ţării, a decis în mod democratic să unească Basarabia cu România. În al doilea rând, România nu putea să desfacă de la Uniunea Sovietică nimic, deoarece aceasta s-a constituit abia în 1922. În rândul al treilea, în nota ultimativă autorităţile sovietice au insinuat că Basarabia ar fi „populată în principal cu ucraineni” şi că România ar fi călcat în 1918 „unitatea seculară a Basarabiei” cu RSS Ucraineană, „unitate” care nu a fost atestată niciodată în istorie.

În plus, Guvernul URSS a cerut drept „despăgubire” pentru „dominaţia” de 22 de ani a României în Basarabia partea de nord a Bucovinei, a cărei populaţie ar fi fost „legată în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică”, un teritoriu care nu a aparţinut vreodată Imperiului Rus sau Rusiei Sovietice. Sfidând realităţile istorice şi etnice din Basarabia şi Nordul Bucovinei, precum şi o serie de angajamente asumate de Guvernul URSS pe plan internaţional, ultimatumul sovietic era o mostră a mentalităţii şi conduitei imperiale sovietice în sfera relaţiilor internaţionale, un exemplu de dictat şi ameninţare cu recurgerea la forţa armată la adresa României.

Izolate pe plan internaţional, strâmtorate de propriile resurse militare şi economice, strivite de presiunea colosului din Răsărit şi incapabile de un efort de luciditate şi curaj politic, autorităţile României au cedat în faţa ameninţării sovietice şi au decis evacuarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei fără a opune rezistenţă.

La 28 iunie 1940, Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost invadate de trupele sovietice. Zeci de mii de oameni – funcţionari publici, fruntaşi ai partidelor politice, preoţi şi intelectuali, profesori şcolari şi oameni simpli – au fost nevoiţi să ia drumul exodului peste Prut, pentru a se salva de urgia stalinistă. În Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa s-a instaurat un regim sovietic de ocupaţie, opresiv şi represiv. Transplantul de sistem sovietic în teritoriile ocupate şi impunerea cu forţa a regimului totalitar comunist a tras o linie neagră sub firava democraţie interbelică şi a produs o serie de consecinţe, unele mai dramatice decât altele. Numai în intervalul 1940-1941, regimul sovietic de ocupaţie (1) a anulat dreptul la cugetul liber şi la orice libertăţi democratice; (2) a aplicat teroarea în masă împotriva fruntaşilor vieţii publice, intelectualilor, slujitorilor cultelor, puţinii rămaşi între Nistru şi Prut, dar şi a oamenilor simpli; (3) a comis nenumărate asasinate din motive de ură de clasă; (4) a impus zeci de mii de oameni, intelectuali, în primul rând, să ia calea exodului forţat; (5) a deposedat de bunuri şi proprietăţi mii de cetăţeni; (6) a format abuziv RSS Moldovenească la 2 august 1940 prin sfârtecarea teritorială a Basarabiei şi desconsiderarea Constituţiei sovietice care prevedea doar dreptul Uniunii Sovietice de a admite noi republici în cadrul URSS, nu şi de a le forma cu de la sine putere; (7) a extins asupra teritoriului din dreapta Nistrului conducerea administraţiei şi a organizaţiei de partid din RASSM şi legislaţia ucraineană; (8) a promovat o politică fiscală de strangulare economică şi socială a ţărănimii libere; (9) a interzis alfabetul şi limba română şi a impus alfabetul rusesc, prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al URSS din 11 noiembrie 1940; (10) a închis şi profanat locaşe de cult; (11) a anulat pe nedrept cetăţenia română prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS „Cu privire la restabilirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii Basarabiei şi la dobândirea ei de către locuitorii Bucovinei de Nord”, din 8 martie 1941; (12) a deportat, la 13 iunie 1941, în regiunile îndepărtate ale URSS zeci de mii de oameni nevinovaţi, de unde mulţi nu s-au mai întors; (12) au fost mobilizaţi forţat zeci de mii de tineri pe şantierele de muncă (FZO) din URSS şi în Armata sovietică; (14) a promovat o politică şi o propagandă de deznaţionalizare şi dezumanizare a fiinţei umane; (15) a interzis organizaţiile politice şi obşteşti din Basarabia, inclusiv organizaţia comunistă şi comsomolistă basarabeană etc. Aceste nelegiuiri au continuat şi după 1944.

Toate acestea s-au derulat sub lozinca „eliberării” oamenilor muncii de sub povara asupririi „burghezo-moşiereşti române”. Pe teza strâmbă a „eliberării sovietice” din 28 iunie 1940 s-a edificat ulterior un întreg eşafodaj istoriografic sovietic – la fel de fals şi mincinos.

Documentele de arhivă, cercetările istoricilor din Republica Moldova şi alte ţări atestă de o manieră indubitabilă că actul din 28 iunie 1940 este o consecinţă directă a tranzacţiei sovieto-naziste din 23 august 1939 privind partajul „sferelor de influenţă” între cele două regimuri totalitare ale secolului XX.

Anexarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei a fost concepută şi realizată de comandamentul politic şi militar sovietic ca o operaţiune militară de ocupare a acestor teritorii, iar regimul terorii în masă instaurat în urma acestui act a fost unul al ocupantului şi nu al „eliberatorului” sovietic.

Prin urmare, data de 28 iunie 1940 consemnează o pagină neagră în istoria noastră. Această zi este începutul ocupaţiei sovietice, începutul unor drame şi tragedii fără precedent în trecutul nostru istoric. În numele unei pretinse „eliberări” sociale, regimul totalitar comunist instalat prin forţa baionetelor sovietice a comis crime abominabile care trebuie făcute publice şi condamnate, iar victimele regimului stalinist trebuie să fie onorate. Acesta este adevărul istoric care trebuie asumat fără ură şi părtinire, ca bază pentru o reconciliere civică profundă şi durabilă. Cunoaşterea şi asumarea adevărului istoric trebuie să consolideze societatea noastră, să contribuie la buna informare a cetăţenilor şi la calmarea spiritelor, la întărirea încrederii în argumentele ştiinţei academice.

Comisia de experţi:

Academician Andrei Eşanu, preşedinte

Membru corespondent Demir Dragnev

Dr. Ion Jarcuţchi

Dr. hab. Anatol Petrencu

Dr. Anatol Ţăranu

Dr. Gheorghe Nicolaev

Dr. Gheorghe Cojocaru

Dr. Mihai Taşcă

 Sursa Document: Arhivele Nationale ale Romaniei

Afară cu NATO din Marea Neagră! Afară cu NATO din Spațiul Pravoslavnic! Ce nu ştiu ai noştri: se resetează jocurile în Marea Neagră!

În ultimele trei săptămâni, în spaţiul nostru proxim de interes, au apărut trei elemente de diplomaţie majoră, specifice modului de planificare şi acţiune propriu mariilor cancelarii, diplomaţiilor experimentate şi ştiinţei lor de joc politic la nivel global. Să vedem care sunt şi vedeţi decide dumneavoastră dumneavoastră ce au ştiut şi cum acţionat în consecinţă ai noştri înalţi responsabili în domeniul politic şi de securitate naţională

Este vorba despre o situaţie complexă care evoluează extrem de rapid: reconcilierea majoră şi reîntoarcerea la statutul de „business as usual” între Rusia şi Turcia. Negocierile discrete au început de câteva luni de zile, unul dintre canale fiind şi platforma de întâlniri de la Bruxelles, din ce în ce mai importantă pe măsură ce se răcea din ce în ce mai vizibil ceea ce fusese entuziasmul iniţial în relaţia UE-Turcia. Drept urmare, apare primul element de răsturnare a ecuaţiei de securitate cu implicaţii enorme în zona Mării Negre în primul rând, apoi a Caucazului de nord, Orientului Apropiat şi, prin extensie, la nivelul lumii musulmane. E vorba de două scrisori. Prima a fost trimisă de Preşedintele Recep Tayip Erdogan omologului său de la Kremlin, Vladimir Putin cu ocazia Zilei Naţionale a Rusiei, în fapt primul contact oficial după incidentul cu doborârea avionului rus pe 24 noiembrie 2015. „Sper ca relaţiile noastre să atingă nivelul pe care-l merită”, scria Erdogan, iar scrisoarea sa a fost dublată de una similară adresată de Primul Ministru Binali Yldirin omologului său de la Moscova, Dimitri Medvedev. Ce s-a mai spus în scrisori nu ştim încă, dar avem la dispoziţie un foarte interesant comentariu făcut de Erdogan însuşi, publicat de Hurriyet. După ce spune că relaţiile cu Rusia au ajuns „la un punct de ruptură” după doborârea avionului, el spune că speră să readucă relaţiile la nivelul anterior acelui moment, adaugănd:

 ,,Cu Putin, am adus relaţiile noastre bilaterale la un nivel foarte avansat. Volumul schimburilor noastre comerciale cu Rusia a fost mult mai mare decât cel cu SUA…Este trist să vedem că asemenea legături puternice au ajuns la nivelul la care sunt acum…Sper că relaţiile noastre se vor reface în scurt timp şi că ne vom întoarce la vremurile de aur, cu o vigoare nouă”.   

Zis şi făcut, că nu mai e timp de pierdut. În consecinţă, apare al doilea element , adică ceea ce se anunţă acum pe diverse canale diplomatice, inclusiv la Bruxelles, ca fiind Planul în nouă puncte pentru normalizarea relaţiilor între Turcia şi Rusia care are ca scop, în viziunea diplomaţilor de la Ankara, resetarea relaţiilor bilaterale nu mai târziu de 15 august. Procesul urmează să dureze în total şase luni, iar în primele trei luni la Moscova vor ajunge oficiali turci de nivel înalt (nivel de ministru adjunct, subsecretar de stat şi director general) pentru a participa la o serie de întâlniri, conferinţe şi alte evenimente oficiale. Urmează constituirea unui grup de lucru la nivel înalt care să grupeze reprezentanţii tuturor instituţiilor publice care pot contribui la procesul care va fi coordonat, interesant, de acelaşi departament din Ministerul de Externe care se ocupă şi de Siria…dar se aşteaptă şi intrarea în acţiune a lobby-ului marilor companii printre care TOBB, TUSİAD, MUSİAD.   Un lucru iarăşi interesant, se pare că, şi de data aceasta, Turcia va aplica modelul direct de negocieri, excluzând prezenţa oricărui mediator extern, model care a funcţionat cu foarte bune rezultate în cazul negocierilor care au durat 6 ani cu Israelul.

627x0Al treilea element surprizăntor (cel puţin) îl constiuie o ştire confirmată de surse diplomatice din Bruxelles: în semn de protest, Turcia a returnat raportul Parlamentului European privind progresele în relaţia UE-Turica (votat în apriliem cu 375 voturi „pentru” şi 133 „împotrivă”) din cauza cererii ca Ankara să recunoască existenţa genocidului din 1915 împotriva armenilor. Ceea ce tensionează la maximum relaţiile şi aşa subrezite ale responsabililor de la Bruxells cu oficialii turci, foarte afectaţi că liberalizarea vizelor, una dintre principalele promisiuni conţinute în Acordul semnat cu UE, nu va fi onorată la termenul prevăzut, adică începând cu 1 iulie. Obiecţia de la Bruxelles este că au fost îndeplinite doar 65 dintre cele 72 de criterii cerute şi că se aşteaptă ca Turcia să aaccepte modificarea legislaţiei anti-teroriste, lucru refuzat acum în termeni extrem de duri de către Ankara.  

Lovitură clasică de tip realpolitik şi care rescrie, sau poate rescrie în caz de succes, întreaga ecuaţie de securitate din Marea Neagră, dar şi cu efecte foarte importante pentru zone cu mult mai largi, pe de o parte Orientul Apropiat, de de alta, mai vechile direcţii de interes direct ale Turciei, adică lumea musulmană de origine turcică (zonă enormă care ajunge departe în Asia, la marginea occidentală a Chinei şi înspre Peninsula Coreeană). Dar şi Balcanii. Evident, şi Balcanii…

Totul într-un context în care Rusia deja a făcut o mişcare majoră, dintre cele mai semnificative, arătându-şi puterea extrem de mare de influenţă asupra mai vechii „linii pan-slave” din Balcanii unde Biserica Ortodoxă Rusă a mutat decisiv, alăturând în mişcarea sa de rupere a Sfântului şi Marelui Sinod (fost Panortodox) tocmai Bisericile surori din Serbia şi Bulgaria.  Şi, cum în politica mare conexiunile se fac neaşteptat pentru nepregătiţi sau cei prost informaţi, Bulgaria, brusc, refuză dur, de-abia acum, mai vechea propunere românească privind constituirea unei flote comune sub egidă NATO în Marea Neagră…

S-au întâlnit ambiţiile refuzate sau neîmplinite ale celor două mari puteri la Marea Neagră, fiecare aflată într-un joc care, în nicio formă, nu poate fi unul cu sumă nulă în raport cu Uniunea Europeană care a putut exercita mulţi ani o linie de presiune exemplară până exact în acest moment, cel în care ea însăşi se află confurntată cu o criză existenţială, cea mai complexă şi mai amplă din istoria ei. Şi care este posibil să intre în zona paroxistică după referendumul din Marea Britanie.

 Moment unic în care mişcări combinate ca cele ale Rusiei şi Turciei au efecte cu mult mai profunde, tocmai fiindcă senzaţia analiştilor este că, de câteva luni bune, Comisia Juncker este depăşită complet de situaţie, fără reacţii semnificative şi rămânând doar cu dorinţa de a salva aparenţele, publicând în continuare mii şi mii de pagini dspre agende, proiecte, conferinţe despre viitorul omenirii, neprezentând însă lucrul aşteptat de toată lumea: planul real de redresare după BREXIT care, fie se va produce sau nu, va modifica oricum, în profunzime, TOATE regulile de joc în ceea ce va mai fi, sperăm, Uniunea Europeană.  

  Între timp, iată, jocurile se ţes rapid, cu termene foarte precise de execuţie, chiar în zona Mării Negre, cea care pentru noi ar fi trebuit să fie centru de atenţie al demersurilor diplomatice. Ce-a ieşit în realitate, am văzut. Dar, după asta, există o analiză românească asumată oficial asupra a ceea ce se petrece acum în zonă şi a implicaţiilor imediate? Sau, din nou, ne bazăm pe tehnica de a urma cuminţi deciziile altora, bucurându-ne sau întristându-ne doar şi exclusiv post factum ?

 Gral(r)dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Cine l-a ucis pe geniul Eminescu. Dovada care demonstrează că nu era nebun şi trebuia redus la tăcere

Este considerat cel mai important reprezentant al literaturii romantice din România.

În data de 15 iunie 1889, a încetat din viaţă Luceafărul poeziei româneşti, poetul Mihai Eminescu.     Născut Mihail Eminovici, poetul este considerat cel mai important reprezentant al literaturii romantice din România. Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea şi a lucrat ca redactor la „Timpul”. A debutat la vârsta de 16 ani cu poezia „De-aş avea” în revista ,,Familia”. (n. 15 ianuarie 1850).

La prima vedere, pare greu de crezut ca tocmai Eminescu, marele poet national, sa faca subiectul uneia dintre cele mai mari conspiratii nationale, ale carei interese si implicatii depaseau la acea vreme granitele tarii noastre. Nu exista nicio indoiala asupra valorii operei eminesciene, fie ca vorbim despre poezie, fie ca vorbim despre proza. Insa cat de multe lucruri stim noi, romanii, despre activitatea jurnalistica a lui Eminescu?

Cine este Eminescu?

eminescu-32933400Din articolele lui Eminescu scrise in perioada in care profesa ca redactor pe la diferite ziare, dar mai ales din vremea in care ocupa functia de redactor-sef la ziarul conservatorilor, Timpul, transpare nu numai o mare putere de analiza, un spirit critic si intrasingent, neiertator cu cei corupti si lacomi, dar mai ales, spiritul scrierilor sale aduce in lumina reflectoarelor un mare nationalist. Acesta va face tot ceea ce ii sta in puteri pentru a-i sustine pe moldoveni si pe ardeleni, care luptau, separat, impotriva marilor puteri care se pregateau sa ii absoarba, va crea o societate secreta, va ignora toate avertismentele primite de la apropiati, si se va intoarce chiar si impotriva conducerii Partidului Conservator si, implicit, a lui Maiorescu. Tocmai acest nationalism si patriotismul sau aproape naiv in acel context politic aveau sa-l piarda. Informat asupra a ceea ce i se pregatea, Eminescu nu a incetat sa lupte pana la sfarsit.

Ce informatii au parvenit generatiilor urmatoare de elevi si de studenti despre cel mai mare poet al Romaniei? Stim ca Eminescu este poetul national, si in acelasi timp, grad de comparatie absolut (mai toti marii poeti romani sunt pe locul 2 dupa Eminescu. Locul 3 nu exista). Stim ca a innebunit brusc la varsta de 33 de ani, doar pentru a se stinge cativa ani mai tarziu intr-un ospiciu, si (cu perdea) ca suferea de sifilis. Insa stim prea putine despre activitatea lui jurnalistica (care are marele merit de a-l releva pe Omul Eminescu, fata de Visatorul Eminescu, asa cum ne parvine din poeziile sale), si stim si mai putine lucruri despre contextual politic din acea perioada, care a jucat un rol major nu numai in viata lui Eminescu, ci si in scenariul mortii lui. La 126 de ani de la moartea lui Eminescu, o multime de informatii surprinzatoare ies la suprafata, informatii de natura sa zugraveasca in alte culori epoca si situatia jurnalistului politic, care departe de a fi „bietul”, reprezenta tinta unor puteri interne si internationale.

Abia la reanalizarea in urma cu cativa ani a autopsiei de catre doctoral Vladimir Belis, specialist in medicina legala, si a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit ca bolile lui Eminescu nu erau decat simple fabulatii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimarii acestuia. Dupa un studiu care s-a intins pe parcursul catorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: „Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari in domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut dementa paralitica”. Creierul sau, in greutate de 1490 de grame, „uitat” ulterior la soare avea sa fie dovada falsitatii diagnosticului de sifilis, intrucat aceasta boala consuma materia cerebrala.

Iosif Varga

Luceafărul poeziei românești Mihail Eminescu – prima jertfă pe altarul Daciei Mari

Moto:„Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptățire a națiunii noastre”
Mihai Eminescu

PROBLEMA RENAŞTERII NAŢIONALE

Preambul:

„Dacia Mare” a constituit un proiect etno-politico-statal elaborat la începutul secolului al XIX-lea de către boieri patrioți. El a fost reluat de către revoluționarii paşoptişti şi continuat de patrioții români în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A eşuat atât din cauza obedienței puterii politice față de marile puteri, cât şi a presiunilor image001acestora.

Denumirea proiectului ar putea constitui o enigmă, în contextul în care se atribuise țării numele de România. Promotorii săi au considerat că redescoperirea şi asumarea identității, dar şi recuperarea unor părți din vatra originară de viețuire, smulse de imperiile vecine, constituie o datorie națională şi o problemă de conştiință.

Mihai Eminescu, cel mai important dintre promotori, a înțeles că refacerea unității spațiului străvechii Dacii era pentru români o problemă de renaştere națională, iar nu o simplă „afacere”, aşa cum încercau să o exploateze marile imperii vecine în folos propriu.

Premise. Între Dacia austriacă şi Dacia rusească

Precum se cunoaşte, începând din secolul al XVIII-lea, când trei mari imperii (otoman, țarist şi habsburgic) înconjuraseră, practic, vatra de viețuire a neamului românesc şi se confruntau pentru acest spațiu chiar în interiorul său, în marile cancelarii s-au făcut proiecte, unele oculte, care vizaureconstituirea Daciei, ca stat-tampon între acestea.

Ideea constituirii unui stat (regat) cu numele „Dacia”, care să cuprindă teritorii ale străvechii Dacii, a devenit problemă de negociere între imperiile europene, în contextul războaielor napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea. Boierii români patrioți visau la unirea Principatelor în „Dacia” sau„Valahia Mare”,[1] iar imperiile vecine se târguiau să obțină foloase din unirea Ardealului cu Principatele Dunărene, formând „regatul Dacia”.[2]

Atât imperiul habsburgic, cât şi cel țarist, au dorit, în anumite contexte geopolitice, formarea unui stat-tampon, cu numele Dacia, însă fiecare voia să-l ia sub tutelă proprie: ,,Dacia austriacă” urma să încorporeze Ardealul unit cu Principatele, iar ,,Dacia rusească” urma să încorporeze Ţara Românească (Valahia), Moldova şi Dobrogea. Deci, fiecare imperiu vecin voia o Dacie a lui, şi nu o Dacie românească.

image002Numele „Dacia” a constituit premisa pe fundamentul căreia, începând de la revoluția paşoptistă, a fost gândită refacerea statalității româneşti în vatra ancestrală a neamului.

O pleiadă de filosofi, istorici, sociologi sau revoluționari reprezentând aşa-numita „generație paşoptistă”, s-au apucat cu înflăcărare revoluționară de o activitate laborioasă pentru redefinirea națiunii române.[3] Este important de menționat că Eminescu a cunoscut aceste proiecte, unii dintre autorii lor, îndeosebi învățații ardeleni, fiindu-i mentori îndeosebi în perioada studiilor sale la Viena.[4]

Pregătirea proiectului „Dacia Mare”

Pregătirea proiectului „Dacia Mare”, în care Eminescu s-a implicat cu mintea şi cu fapta, a parcurs două etape: asumarea şi recunoaşterea identității naționale şi acțiunea pentru restaurarea istoriei naționale.

Unirea Principatelor, în anul 1859, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, a constituit, pe fond, primul mare pas vizând realizarea, prin cuget şi faptă românească, a proiectului Daciei Mari. Pentru imperiile vecine, numele „Dacia”, ca entitate socio-politică creată exclusiv din perspectivă românească, era considerat un atentat la ordinea stabilită prin tratatele pe care le semnaseră de curând. De asemenea, instalarea unui prinț german pe tronul României, în anul 1866, a fost percepută ca intrare a acesteia în aşa-numita „ordine germană”.

La vârsta de 17 ani, Eminescu, simțind nevoia să reînvie mândria națională,[5] a publicat în revista„Familia” (2 aprilie 1867) poema patetică: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” şi a devenit principalul promotor al punerii în aplicare a devizei În unire e tăria”.[6] Aşa s-a născut ideea organizării unei manifestări spirituale a întregii vetre de viețuire a neamului, într-un loc cu cea mai adâncă semnificație istorică: serbarea de la Putna, prilejuită de împlinirea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii Putna de către Ştefan cel Mare. Această serbare, desfăşurată în zilele de 15-16 august 1871, a constituit, în fapt, cel dintâi congres al românilor de pretutindeni. Cu acel prilej, la mormântul voievodal, Eminescu a recitat poezia „Doină populară” „prima variantă a cunoscutei poeme „Doina-, primită, precum se cunoaşte, cu multă însuflețire de către cei prezenți, întrucât reflecta dorința fierbinte de eliberare a teritoriilor româneşti „de la Nistru pân la Tisa” de sub dominație străină.

                                    Propagarea şi răspândirea ideii de „Dacia Mare”

După revenirea în țară şi stabilirea la Iaşi, Eminescu a militat cu o energie nemaiîntâlnită până atunci pentru reconstrucția unității etno-politico-statale româneşti. Însă, la demararea proiectului de reconstrucție a statalității româneşti a constatat că în calea acestuia existau două piedici fundamentale: „elementul de disoluțiune”, „demagogia României”, căruia i se alătura aşa-numita„pătură superpusă”, răsărită din amestecul scursurilor orientale şi occidentale,  fără tradiții, fără patrie sau naționalitate hotărâtă”.[7] 

Posibilitatea inițierii noului proiect etno-politico-statal românesc a fost întrevăzută odată cu înființarea, la Cernăuți, image003în octombrie 1875, a Societății „Arboroasa”.[8] În contextul izbucnirii „crizei orientale”, Eminescu a crezut că s-au ivit condițiile pentru reconstrucția etno-politico-statală românească şi a trecut la ofensivă. El a atras atenția că cea mai mare piedică în calea realizării proiectului „Daciei Mari” era Austro-Ungaria.[9] 

În conlucrare cu conducerea Societății „Arboroasa”, Eminescu a gândit şi proiectat acțiuni menite să atragă atenția asupra situației românilor încorporați în Imperiul austro-ungar.[10] Astfel, a intrat în atenția serviciilor de informații ale Austro-Ungariei, fiind urmărit potrivit canoanelor activității serviciilor secrete.

În octombrie 1877, în plin război ruso-româno-turc, când cea mai mare parte a intelectualității române era angajată cu condeiul şi cuvântul scris în susținerea războiului cu turcii, Societatea„Arboroasa” şi-a asumat riscul de a înfrunta pe față autoritățile austro-ungare. Drept urmare, autoritățile imperiale austro-ungare au arestat cinci membri ai acesteia, între care s-a aflat şi Ciprian Porumbescu, iar societatea a fost desființată. Eminescu a luat cunoştință, pe diverse căi, despre ancheta deschisă de autoritățile austriece în legătură cu activitatea „Arboroasei”, acuzând curtea din Viena de nesocotirea unității nației româneşti. În acest fel, n-a făcut decât să-şi îngroaşe dosarul  întocmit de către Biroul Informativ din Viena, care începea să conceapă acțiuni menite să anihileze manifestările sale „naționaliste”.[11] Însă, dezamăgirea lui a fost mare, constatând că autoritățile statului român n-au sprijinit sub nici o formă acțiunea Societății „Arboroasa”.

Pe acest fond de evenimente, în noiembrie 1877 Eminescu a ajuns la Bucureşti, devenind redactor la ziarul „Timpul”, ziarul oficial al Partidului Conservator. Şi-a început colaborarea la ziarul respectiv în 24 noiembrie 1877 cu articolul „Bălcescu şi urmaşii săi”.

În scut timp, Eminescu s-a avântat într-o vastă activitate publicistică destinată emancipării neamului şiapărării memoriei acestuia. Patriotismul a rămas calitatea lui definitorie. Probabil că junimiştii care l-au recomandat pentru ziarul „Timpul” nu şi-au dat seama că Eminescu era un naționalist neclintit, care nu putea fi modelat în spirit politicianist decât zdrobindu-l fizic (ori l-au adus de la Iaşi la Bucureşti, pentru a-l ținea sub observare!).

Evenimentul care a marcat fundamental activitatea sa pe tărâm politico-social a fost Congresul de la Berlin, convocat la 1 iulie 1878 de către cele şapte puteri europene.

Eminescu, care ştia că trăieşte în România, stat european, denumit astfel din anul 1862, a auzit că marile puteri foloseau încă sintagma „Principatele Unite Române” pentru a desemna statul român. Mai mult, România nu fusese invitată acolo ca țară învingătoare în războiul antiotoman şi nici nu fusese tratată ca atare. El a reacționat extrem de dur față de umilirea statului român şi, fără aprobarea forurilor de conducere ale Partidului Conservator, a angajat ziarul „Timpul” într-o campanie de presă împotriva modificării Constituției în sensul cerut de marile puteri europene.[12] În acelaşi timp, a devenit o problemă pentru politicieni, inclusiv pentru conservatori, ideile sale fiind considerate „periculoase”.

image004Eminescu a ajuns la concluzia că pentru a da viață proiectului respectiv era nevoie de jertfă.Această idee a fost exprimată, la 1 septembrie 1879, când în „Convorbiri literare” a publicat poezia „Rugăciunea unui dac” (dacul fiind considerat simbolul jertfei pentru neam şi vatră!). El şi-a îndemnat semenii să se închine Tatălui Ceresc (numit „Părinte”), cel care a dat „suflet zeilor” şi „fericire lumii”, pe care-l numea „izvorul de mântuire al omenirii” şi-l considera „moartea morții şi învierea vieții”. Mesajul „Rugăciunii…”, este, pe fond, vinovăția majoră pentru că „dacul” n-a putut contracara umilința pe care marile puteri i-au impus-o şi cere să plătească prin moarte (intrarea în„vecinicul repaus”) pentru această vinovăție.

Proiectul etno-politico-statal gândit de Eminescu, eminamente anti-austro-ungar, s-a lovit de obediența partidelor politice, mai ales a politicienilor, în primul rând a conservatorilor, dar şi a unor liberali față de Puterile Centrale.[13] Împotriva lui Eminescu s-au coalizat toți cei care s-auauto-declarat din interes politic apărători ai „românismului”. Cu toți aceştia, Eminescu s-a simțit obligat să poarte o polemică publică extrem de violentă, fapt ce i-a creat şi mai mulți duşmani.

La rândul lor, agenții serviciilor de informații austro-ungare, care au urmărit cu rigoare ideile lui Eminescu şi erau la curent cu „visele” sale, numeau statul preconizat de el„Dacisches Kaiserreich”.[14] Numele lui Eminescu devenise cunoscut în cercurile politice austro-ungare, iar avertismentele au început să-i sperie pe politicienii români. De la Viena, ambasadorul liberalilor, conservatorul Petre P. Carp, a transmis în țară semnalul reducerii la tăcere a lui Eminescu. Acesta a fost exprimat într-o scrisoare trimisă lui Titu Maiorescu, în care îi atrăgea atenția pe un ton imperativ: „Şi mai potoliți-l pe Eminescu! „œ.[15]

Eminescu nu şi-a abandonat crezul în reconstruirea statalității româneşti, care trebuia să aibă ca suport teritorial spațiul vechii Dacii. Însă, a fost conştient că în acel context nu trebuiau implicate „pe față” autoritățile tânărului şi firavului stat român. De aceea, a recomandat o neutralitatea activă, pentru a feri România de consecințele unei confruntări directe între cele două imperii. Cu inteligența-i recunoscută, el a încercat să le explice politicienilor momentului că „situația noastră excepțională ne învață că una din condițiile, de nu ale existenței, dar ale păcii şi dezvoltării noastre liniştite, e ca să trăim în pace cu amândoi vecinii (imperiile țarist şi austro-ungar, n.ns.) şi să lăsăm ca echilibrul între puterile lor să fie garanția neutralității noastre”.[16]

În condițiile înăspririi prigoanei autorităților austro-ungare împotriva românilor încorporați în imperiu, la Bucureşti, cu sprijinul lui C.A. Rosetti, studenții români transilvăneni Gheorghe Secăşanu şi Gheorghe Ocăşanu au pus bazele societății iridenta română („România Irridenta „œ), al cărui obiectiv imediat era contracararea politicii de deznaționalizare şi de maghiarizare a românilor din Ungaria.

În vara anului 1881, „România Irridenta „œ a pus în circulație o hartă cu Banatul până la Tisa, Transilvania şi Bucovina, toate considerate „teritorii române „œ.[17] Această hartă care proclama „teritorii române” provinciile istorice Banatul, Transilvania şi Bucovina a fost semnalul reluării cu vigoare a luptei pentru eliberarea românilor aflați sub stăpânirea Imperiului austro-ungar şi unirea teritoriilor respective cu „patria mamă”, pentru a reconstitui Dacia Mare.

Eminescu s-a alăturat cu toată ființa şi priceperea sa reprezentanților românilor ardeleni şi bucovineni stabiliți în Bucureşti, care se simțeau abandonați de către puterea politică „din țară” în lupta pentru câştigarea drepturilor naționale. Ideea Daciei Mari „œ a fost răspândită şi a prins repede rădăcini chiar şi în interiorul oştirii române. Cu ocazia deschiderii unei expoziții organizate la Sibiu, la care a fost invitat ca delegat al statului român şi generalul-medic Carol Davilla, acesta şi-a afirmat ideile cu privire la Marea-Dacie „œ şi a dispus să fie îndepărtate portretele împăratului şi împărătesei” şi înlocuite cu cele ale majestății româneşti „œ.[18]

Constituirea nucleului politic al „Daciei Mari” (Societatea „Carpații”)

image005Loviturile primite de Iredenta română din partea serviciilor secrete ale Austro-Ungariei au determinat schimbarea de tactică. În acest context, la 24 ianuarie 1882, pe suportul Iredentei române, a luat ființă, la Bucureşti, Societatea „Carpații”,[19] în care a fost cooptat şi Eminescu. Scopul declarat al societății a fost sprijinirea ardelenilor emigranți cu slujbe şi locuințe în capitala României, însă scopul real era eliberarea Transilvaniei şi refacerea Daciei Mari”. În acest sens, programul Societății a fost subordonat pregătirii luptei de eliberare a românilor ardeleni de sub dominația austro-ungară.

Societatea „Carpații” a început să desfăşoare o acțiune susținută împotriva stăpânirii dualiste şi în apărarea ființei naționale.[20] Unii membrii au primit sarcini să difuzeze manifeste incendiare şi să militeze prin toate mijloacele de comunicare pentru reîntregirea politică şi teritorială. Eminescu s-a remarcat şi în noua situație prin poziția fermă adoptată față de interzicerea de către autoritățile ungare a utilizării limbii şi a unor manuale şcolare româneşti, în special de geografie, istorie şi literatură, deşi acestea fuseseră aprobate de către Viena.[21]

Societatea „Carpații” a fost considerată, chiar de la înființare, ca periculoasă pentru siguranța Imperiului austro-ungar. Se pare că imediat după înființare, serviciile secrete austriece au reuşit să o „penetreze” informativ.[22]

Zvonul privind intențiile refacerii Daciei Mari au început să circule peste Carpați, în Transilvania. În acest context, autoritățile de la Budapesta au intensificat măsurile necesare prevenirii manifestărilor de simpatie sau de susținere a luptei naționale a românilor.

Eminescu a simțit ostilitatea crescândă şi tot mai violentă a politicienilor români, îndeosebi a liderilor Partidului Conservator față de proiectul Daciei Mari sau a statului daco-român. El a fost tot mai conştient că poziția lui la ziarul „Timpul”, precum şi atitudinea sa critică la adresa politicianismului antinațional, l-au transformat într-o adevărată țintă. În acelaşi timp, i s-a întărit convingerea că, odată ce a apucat pe un drum care cerea jertfă, era menit să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor!

Dintr-o astfel de cugetare de geniu s-a născut ideea Luceafărului, pe care Eminescu l-a prezentatşlefuit, la „Junimea”, în 8 octombrie 1882. Versurile sale au sintetizat ideea destinului omului de geniu, prezentă şi în poeziile sale din tinerețe, precum Gemenii, Povestea Dochiei, Ursitorile sauPovestea magului călător în stele. Toate acele personaje sau întâmplări făceau parte din patrimoniul ancestral al neamului, la renaşterea căruia Eminescu lucra şi cu gândul şi cu fapta, fără tihnă şi fără odihnă.

În noul context, Eminescu a fost atacat dur de către publicații din Austro-Ungaria, cu care a început o polemică acerbă. Autoritățile Imperiului austro-ungar au ațâțat asupra sa politicieni români obedienți Vienei, iar diverşi agenți amenințau cu ocuparea „Valahiei”. El a explicat că aşa-numitul iredentism românesc nu era decât reacția firească față de ocuparea unor ținuturi româneşti de către Imperiul austro-ungar şi a asupririi românilor, arătând că „România irredenta” nu exista decât „în imaginația maghiarilor”, iar „Daco-Romania” constituia o „invențiune austro-rusescă, făcută de a fi opusă de o putere celeilalte”. Însă, el s-a simțit obligat de propria-i conştiință să afirme public faptul că mişcarea de eliberare a românilor „de peste munți” era „un adevăr” şi „o realitate etnologică”.[23]

Precum se ştie, viabilitatea proiectului a fost testată „pe viu” de către Societatea„Carpații” la începutul lunii iunie 1883. Folosind prilejul dezvelirii, la Iaşi, a statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare (sculptată de Emmanuel Framiet), Societatea „Carpații” a dorit să testeze reacția concomitentă a celor două imperii „austro-ungar şi țarist „față de proiectul etno-politico-statal al cărui mentor principal era Eminescu.

La ceremonia respectivă, desfăşurată la 5 iunie 1883, au participat aproape 10.000 de români din toate provinciile româneşti, inclusiv un grup restrâns de români basarabeni. Eminescu a participat în calitate de image006delegat al ziarului „Timpul”, în realitate ca reprezentant al Societății „Carpații „œ. El venise hotărât să facă publică viziunea sa asupra proiectului etno-politico-statal, cu invocarea voievodului Ştefan cel Mare, ca justițiar al nației româneşti. În acest sens, pregătise ultima variantă dinDoina, scrisă în spiritul doctrinei Societății „Carpații „œ, pentru a fi citită la ceremonie.

Însă, unii politicieni, în frunte cu liberalul Petre Grădişteanu, profitând de faptul că festivitățile au fost onorate de prezența regelui Carol I, au transformat momentul, voit sau inconştient, într-o „serbare guvernamentală”. Incitările la luarea prin forță a „provinciilor surori” ocupate de Imperiul austro-ungar, omisiunea Basarabiei dintre „provinciile surori” care trebuiau eliberate,[24] neînțelegerile între conservatori şi liberali în privința interesului, necesității şi modalităților de susținere a proiectului, au dezvăluit lipsa de coeziune a ideilor şi faptelor necesare pentru reuşita acestuia. Aceste realități nepercepute de cei mai mulți dintre cei implicați în realizarea proiectului au fost sesizate cu claritate de către Eminescu. Aşa se explică de ce n-a participat la solemnitatea de dezvelire a statuii lui Ştefan cel Mare[25] şi nici n-a prezentat poezia „Doina” la manifestația publică, citind-o abia în seara zilei de 5 iunie 1883, la şedința societății literare „Junimea”, ținută în casa lui Iacob Negruzzi.

Pentru mediile politice şi de presă din Viena şi Budapesta, momentul respectiv, interpretat ca provocare directă, a constituit prilejul pentru a proba Europei „pericolul iredentismului românesc” de care, propagandistic, imperiul făcea caz deosebit.

La rândul lor, autoritățile țariste au dat o replică simbolică la acțiunea desfăşurată la Iaşi,[26] lansând vestea dezvelirii a două monumente în capitala „guberniei Basarabia”: statuia țarului Alexandru al II-lea (cel care răpise județele Cahul, Ismail şi Bolgrad din trupul României!) precum şi bustul scriitorului Puşkin („zeul literaturii ruse”). Prin aceasta, țarul Rusiei a ținut să exprime public că nu era dispus să cedeze „gubernia Basarabia”!

Aflat sub presiunea conjugată a autorităților austro-ungare şi țariste, guvernul român s-a desolidarizat de ideea oricărui proiect etno-politico-statal care eluda „spiritul” congresului de la Berlin şi „ordinea germană” impusă şi apărată în spațiul etnic românesc printr-o înțelegere tainică dintre cele două imperii vecine. Pe cale de consecință, a fost dezavuată, practic, orice acțiune a Societății „Carpații”, fiind pusă în discuție chiar existența acesteia. Eminescu a înțeles că atitudinea respectivă va fi urmată de o lovitură aplicată proiectului „Daciei Mari” chiar din partea puterii politice de la Bucureşti. El a simțit că puterea politică pregăteşte o acțiune de lichidare prin forță a societății. De aceea, din spirit de apărare a proiectului, el a adoptat public o atitudine preventivă, pentru a preîntâmpina posibilele efecte perverse asupra viitorului mişcării naționale româneşti.

Agresivitatea cu care cele două imperii au reacționat față de momentul respectiv, l-a convins pe Eminescu că România era înconjurată de „rechini”, cărora nu le putea rezista decât prin inteligență politică, simț strategic şi efort național. El a fost convins că ideea unirii politice a tuturor românilor în acel moment putea fi periculoasă şi nepractică dacă era abordată abrupt, prin implicarea violentă a politicienilor şi prin stârnirea mâniei concomitente a celor două imperii vecine.

Eminescu a tras un semnal de alarmă în coloanele ziarului „Timpul”, arătând că în România, „o țară mică, înconjurată de puternici şi uneori indispuşi vecini”, ideea de luare prin forță a Basarabiei, Banatului, Bucovinei şi Transilvaniei „pentru moment e respinsă de toți oamenii politici şi chiar de patrioții înțelepți”. Totuşi, s-a simțit dator să recunoască public că ideea de „Dacia Mare” exista în subconştientul colectiv şi că „avea dreptul să doarmă tainică şi liniştită în cugetul câtorva nobili visători”.[27] Deci, el a conştientizat că planul de a acționa în forță pentru refacerea „Daciei Mari” era nerealist şi că, în contextul respectiv, devenise un vis îndepărtat!

Reprimarea politică a Societății „Carpații” şi jertfirea lui Eminescu

Momentul „Iaşi” a transformat Societatea „Carpații” în duşman declarat al Austro-Ungariei, iar pe Eminescu în „obiectiv” permanent pentru serviciile sale de informații.[28] El a sesizat pericolul izbucnirii unui conflict diplomatic, apoi chiar armat între Austro-Ungaria, sprijinită de Germania şi regatul României, care trebuia adus cu forța în  „ordinea germană”. De aceea, a încercat să tempereze agresivitatea unor politicieni austrieci, incitați de image007Budapesta, care exagerau pericolul acțiunilor româneşti vizând constituirea Daciei Mari. Însă, guvernanții de la Bucureşti, preocupați mai ales de împărțirea şi reîmpărțirea demnităților publice şi a resurselor de putere, au acceptat fără împotrivire sau alte explicații ideea anihilării Societății „Carpații” şi „potolirii” Eminescu, ca soluții necesare reducerii stării de tensiune între regatul României şi Imperiul austro-ungar.

Aşa-numitele „discursuri iredentiste” de la Iaşi, din 6 iunie 1883, au constituit pretextul pentru declanşarea, de către Puterile Centrale, a acțiunii de aducere a României în „ordinea germană”. Atât Germania, cât şi Austro-Ungaria i-au cerut în mod imperativ regelui Carol I să se integreze urgent în„noua ordine” europeană, deci în sistemul geopolitic instituit la congresul de la Berlin din anul 1878. Această integrare urma să fie stipulată într-un tratat prevăzut a fi semnat între România şi Puterile Centrale (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), în 28 iunie 1883. Proiectul de tratat prevedea că România era obligată să se orienteze, politic, în primul rând, spre Austro-Ungaria şi interzicea orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiția semnării era anihilarea revendicării Ardealului de către România. Consecința imediată a semnării tratatului respectiv era eliminarea aşa-zisei influențe franceze în România şi desființarea Societății „Carpații”. Guvernul român a acceptat destul de greu şi cu rezerve regulile care îi erau impuse României. Discuțiile care au urmat au reprezentat o veritabilă bătălie diplomatică, din care va ieşi un tratat secret şi defensiv, care nu implica România în politica expansionistă a Puterilor Centrale.

Dar, intrarea României în sfera de influență a Triplei Alianțe excludea existența „Daciei Mari”. Iar politicienii interni (atât conservatori, cât şi liberali aflați la guvernare, puternic şi continuu „flagelați”direct şi indirect de Eminescu) au lucrat „mână-n mână” cu „Oculta” internă şi externă, n-au lăsat să le scape momentul pentru a-l elimina pe Eminescu şi Societatea „Carpații”. În această acțiune s-au arătat deosebit de zeloşi unii fruntaşi ai Partidului Conservator, criticați vehement de către Eminescu pentru politica lor antinațională.[29] „Loja” din spatele Societății „Junimea” şi-a avut rolul ei, iar Titu Maiorescu s-a dovedit a fi „regizorul” intern al întregii acțiuni.

Aşa a fost fabricată, în timp, „nebunia lui Eminescu”. S-a recurs la această soluție, întrucât „nebunia”declarată public excludea automat din viața publică pe cel ce nu putea face dovada credibilă că este sănătos. În cazul lui Eminescu, aceasta putea fi invocată, fără nicio răspundere, ori de câte ori venea vorba de scrierile sale, iar creduli se aflau destui în acele vremuri. Deci, scopul urmărit era scoaterea lui Eminescu din viața publică!

„Prindeți-l pe Eminescu şi băgați-l la balamuc!”

Ca variantă de rezervă, Eminescu trebuia să ajungă în fața organelor de Poliție, care n-aveau nimic cu poetul ci cu ziaristul politic „ziarist al opoziției. Cei care i-au gândit soarta erau convinşi că dacă Eminescu va intra în conștiința publică drept nebun, nimic din ceea ce a scris nu va mai fi luat în considerare.

Momentul exploatării aşa-zisei „nebunii a lui Eminescu” a venit în ziua de 28 iunie 1883, când, amânându-se încheierea tratatului cu Austro-Ungaria, a izbucnit flacăra conflictului. Invocând acțiunile„subversive” ale Societății „Carpații”, Austro-Ungaria a notificat suspendarea relațiilor diplomatice cu România şi a rupt relațiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore. În acelaşi timp, efective militare executau manevre armate în Carpați, iar image008presa ungară striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze „Valahia”. La rândul său, cancelarul Germaniei, Otto von Bismack, a amenințat Regatul României, printr-o telegramă secretă către Carol I, cu declararea războiului dacă România nu intră în „noua ordine”. Totodată, guvernului I.C.Brătianu i s-a cerut să verifice Societatea„Carpații”, sub motivul că desfăşura activitate subversivă, urmărind unirea Ardealului cu regatul României. Astfel, guvernul a dispus măsuri radicale împotriva Societății „Carpații”.

Poliția a trecut, în forță, la percheziționarea sediului acesteia din strada Ştirbei Vodă şi a domiciliului membrilor comitetului de conducere,[30] iar toți cei dovediți ca membri activi ai organizației fiind ulterior expulzați. Apoi s-a lansat semnalul: „Prindeți-l pe Eminescu şi băgați-l la balamuc!”Scenariul sacrificării lui Eminescu a constituit şi continuă să constituie subiectul şi obiectul unor ample analize şi dezbateri.

Fapta odioasă comisă împotriva lui Eminescu este confirmată, în primul rând, de modul în care a fost acoperită oficial, în stil balcanic. El a fost internat la „sanatoriul” dr. Alexandru Şuțu la „Caritatea”(Caritas) punându-i-se falsul diagnostic de „alcoolism şi sifilis”. Deci, agresiunea împotriva sa a fost acoperită, oficial, cu un certificat medical.

Ştirea că „a înnebunit Eminescu”, nu a apărut în ziarul „Timpul”, unde Eminescu fusese redactor principal, ci în ziarul „Românul” „oficiosul guvernului, de fapt, al aripii rosettiste din partidul liberal, care se aflase în polemică permanentă cu Eminescu.

Eminescu a fost ținut în sanatoriul dr. Alexandru Suțu până când România a aderat la Tripla Alianță, apoi a fost târât din sanatoriu în sanatoriu, cu scurte momente de libertate, până la sfârşitul vieții.[31]

Niciunul dintre cei care au participat la săvârşirea mârşavei fapte nu şi-a asumat vreodată nicio parte de vină. Unii au inventat momente şi scene ireale, dar credibile pentru cei „săraci cu duhul”[32], pentru a scăpa de urmări, iar alții, laşi, au acceptat să vorbească la mulți ani de la evenimentul respectiv, când Eminescu era perceput de mulți semeni aşa cum îl proiectaseră «epigonii» săi.

Încercare de reconstituire a scenariului sacrificării lui Eminescu în 28 iunie 1883[33]

Cu puțin timp înainte de această zi fatidică pentru destinul său, Eminescu, găzduit în acel moment de familia Slavici, a simțit, probabil, că era supravegheat de aproape, cu complicitatea lui Titu Maiorescu, a cărui răceală față de el era tot mai pregnantă. Aşa se explică intenția de a se muta la inginerul Constantin Simțion, din conducerea Societății «Carpații», care devenise deja un fel de gazdă de rezervă. El îşi transportase în casa acestuia, puțin câte puțin, bunurile – înțelegând că nu mai poate conviețui alături de „Madame Slavici” (Ecaterina Szöke Magyarosy)[34] care era, foarte  probabil, dacă nu agent, cel puțin informator al serviciilor secrete ale Austro-Ungariei.

Conflictul cu această „Madame Slavici” (Kati, cunoscută cu numele de Catinca Slavici), devenise aproape image011permanent, mai ales după ce Eminescu începuse să critice vehement maghiarizarea numelor româneşti din Transilvania. În acest scenariu a fost atras şi publicistul Grigore Ventura, aflat în legături suspecte cu agentul austriac Friderick Lachman.

Mărturiile şi sursele de epocă afirmă că în zorii zilei de 28 iunie 1883, înainte de ora 6.oo, între Mihai Eminescu şi gazda lui, doamna Ecaterina Szöke Magyarosy, soția lui Ioan Slavici, s-a petrecut o scenă marcată de violență verbală. Probabil că Eminescu, supravegheat de gazda sa, surmenat după o noapte de lucru, a fost provocat de către „Madame Slavici”, prin vorbe meşteşugite, pentru a-l face să devină violent.

După consumarea scenei respective, Eminescu a plecat la redacția ziarului „Timpul” pentru a lua un exemplar din numărul proaspăt tipărit, a-l duce lui Titu Maiorescu şi a-i arăta acestuia acuzele aduse guvernului față de încălcarea libertății presei şi a gazetarului. Probabil că el a amenințat că nu se mai întoarce la gazda sa, urmând să se mute definitiv la inginerul Constantin Simțion.

La ora 6.oo, imediat după plecarea lui Eminescu, „Madame Slavici”, foarte probabil, potrivit unui scenariu dinainte stabilit, simțind că „obiectivul” scapă de sub supraveghere, a scris pe o carte de vizită: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că e foarte rău (reu)”. Apoi a trimis acel înscris, printr-o servitoare, lui Titu Maiorescu, rugându-l să o scape de „nebunul”Eminescu (înscrisul respectiv, notat de Titu Maiorescu în Jurnalul său, a fost preluat de toți cei care s-au încumetat să reconstituie acele evenimente!)

Acasă la Titu Maiorescu a apărut repede inginerul Constantin Simțion, pe care Eminescu îl considera„prieten” (până astăzi nu s-a stabilit cu rigoare dacă acesta fusese anunțat de Titu Maiorescu sau de madame Slavici ori venise potrivit unui plan dinainte stabilit!). Împreună (fără nicio analiză a cazului sau o sumară verificare a conținutului înscrisului), cei doi cu plecat la aşa-zisa „Casă de sănătate” a dr. Alexandru Suțu, adică la spitalul de nebuni (ospiciu). Acolo, Titu Maiorescu i-a cerut acestuia să-i pregătească o cameră lui Eminescu şi să-l interneze, sub motivul că era nebun (deci, nu i-a cerut să-l examineze, cum era normal!), obligându-se să achite costul de 300 de lei pe lună pentru camera respectivă.

După ce au „aranjat” cu dr. Alexandru Suțu internarea lui Eminescu, Titu Maiorescu şi Constantin Simițon s-au înțeles asupra modalităților de acțiune pentru a-l aduce la ospiciu pe Eminescu: Titu Maiorescu urma să meargă la propriul domiciliu, iar Constantin Simțion la sediul Societății „Carpații”, pentru a-l aştepta pe Eminescu, a-l imobiliza şi a-l duce cu forța la ospiciu (în acest punct apare o altă enigmă: Constantin Simțion a devenit doar în acel moment complicele lui Titu Maiorescu sau ei au fost complici de dinainte? Care a fost motivul real al asocierii lor pentru a-l imobiliza pe Eminescu şi a-l interna cu forța în ospiciul dr. Al. Suțu?). Singura nelinişte a lui Titu Maiorescu a fost ca imobilizarea lui Eminescu să poată fi făcută „fără greutate”. Ajuns acasă, Titu Maiorescu l-a anunțat şi pe Theodor Rosetti despre iminenta internare la ospiciu a lui Mihai Eminescu (fapt notat în Jurnalul său); acesta a acceptat tacit acțiunea pusă la cale (de ce trebuia să ştie Theodor Rosetti? erau interesate şi implicate şi alte forțe oculte în anihilarea lui Eminescu?).

Pe la ora 10.oo, fără să bănuiască ce s-a pus la cale împotriva lui, Eminescu a apărut într-o trăsură în fața casei lui Titu Maiorescu, având sub braț ziarul „Timpul” din acea zi (datat, conform obiceiului vremii, o zi mai târziu), în care publicase articolul „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului” şi protesta față de expulzarea lui Emille Galli, directorul revistei „L ‘independence roumaine”.

Eminescu spera să-i poată prezenta lui Titu Maiorescu protestul său sever împotriva măsurilor represive luate de către guvernul I.C.Brătianu. A binecuvântat, cu privirea fixă, pe soția lui Titu Maiorescu şi pe Ilie Nicolescu (care tocmai pleca de la Titu Maiorescu!), apoi   l-a îmbrățişat„tremurând” pe aşa-zisul său binefăcător şi „prieten”, după care a avut o discuție scurtă cu Titu Maiorescu, al cărui conținut nu se cunoaşte. Pentru a-l abate de la gândurile care i se înfiripaseră însuflet (nimeni până astăzi nu s-a întrebat de ce tremurase Eminescu atunci când l-a îmbrățişat pe „binefăcătorul” său!), Titu Maiorescu i-a arătat statuile reprezentând „pe Hermes şi pe Venus din Melos”, la care Mihai Eminescu a răspuns, cu privirea în extaz: „Lasă, că va reînvia arta antică!” (Deci, Eminescu încă mai credea în realizarea proiectului Daciei Mari chiar în pofida piedicilor puse de către politicienii români, în special de către conservatorii obedienți Puterilor Centrale, în rândurile cărora se afla şi Titu Maiorescu!).

Potrivit planului stabilit cu acel Constantin Simțion şi cu dr. Alexandru Suțu, fără nicio remuşcare, teamă sau compasiune față de cel pe care-l numea „prieten”, Titu Maiorescu i-a spus lui Eminescu „că trebuie să se ducă la Simțion” (adică la sediul Societății „Carpații”), care ştia ce are de făcut! Eminescu a acceptat şi i-ar fi cerut 5 lei image009pentru trăsură, pe care Titu Maiorescu spune că i-a dat (cu toate că fiica sa, Livia, într-o scrisoare către I. E. Torouțiu, din 21 aprilie 1939, va spune că i-ar fi dat doar „2 lei pentru birjă”), apoi Eminescu „a plecat cu trăsura acolo” (adică la sediul Societății „œCarpații”). Probabil că Titu Maiorescu l-a pus pe urmele sale pe Grigore Ventura, pentru a fi siguri că totul va decurge conform planului şi Eminescu va ajunge la sediul Societății „Carpații”.

Ajungând în apropierea societății „Carpații”, Eminescu a văzut, probabil, vânzoleala creată de Poliție, care percheziționa sediul acesteia. În acel moment a intuit că „binefăcătorul” său îi pregătise o capcană, fiind convins că dacă ar fi intrat în sediul societății cu forța, era reținut de Poliție. El nu ştia că înăuntru îl aştepta Constantin Simțion, cu o echipă pregătită pentru a-l imobiliza şi a-l interna la ospiciu. Astfel, a devenit precaut, întorcându-se din drum.

Din acest moment, reconstituirea acelei zile este dificilă, întrucât s-a făcut, în bună măsură, pe baza relatărilor lui Grigore Ventura (cel pe care I.L.Caragiale avea să-l „imortalizeze” sub numele personajului Rică Venturiano!), consemnate abia în anul 1911, de Al. Ciurcu în ziarul „Adevărul”. Potrivit acestora, Eminescu, schimbându-şi traseul, s-ar fi dus la Capşa. Acolo l-ar fi întâlnit pe Grigore Ventura, redactor la ziarul „L „™Independence roumaine”, care l-ar fi informat despre interzicerea Societății „Carpații”. Eminescu ar fi reacționat violent, începând să țină un discurs „politico-socialo-național”. Apoi, înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi amenințat-o pe soția patronului, Marie Obeline Vautier, şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!” Grigore Ventura i-ar fi propus să meargă împreună la palatul Cotroceni pentru a-şi pune planul în aplicare. Eminescu ar fi fost de acord, astfel că ar fi plecat împreună, ar fi ajuns la poarta palatului, însă „poarta nu s-a deschis”, regele nefiind în Bucureşti. Tot Grigore Ventura l-ar fi convins pe Eminescu să meargă la Mitroşevschi, la baie!

Aproape 70 de ani, aceasta a fost versiunea oficială care se ştia despre sfârșitul zilei de 28 iunie 1883, când Eminescu urma să fie dus la spitalul de nebuni, deşi, între timp, apăruseră şi relatările Liviei Maiorescu şi ale lui Constantin Dimitriu. Din aceste relatări reiese clar că Eminescu n-a trecut pe la Capşa, nu a amenințat pe nimeni cu pistolul şi, totuşi, a fost ridicat „de acolo” (Băile Mitraşevschi) de către „prietenii” săi, care doreau să-l ducă „la „balamuc”.

„Scena cu pistolul de la Capşa” şi „afirmația lui Eminescu că îl va omorî pe rege” au constituit piesele tezei nebuniei sale. Ele au fost asumate numai de către Grigore Ventura, după ce Eminescu fusese declarat nebun şi iar internarea sa în ospiciu justificată cu „acte în regulă”. Cel mai important martor al scenei „cu pistolul”, doamna Marie Obeline Vautier, soția patronului de la Capşa, care ar fi fost amenințată cu pistolul de Eminescu, în anul 1909 şi-a publicat „Memoriile” la Paris. Însă, n-a menționat absolut nimic despre această presupusă scenă, deşi niciun om nu poate să uite o asemenea întâmplare din viața sa!

În ultimii ani, unii cercetători ai scenei jertfirii lui Eminescu, plusând, sugerează că prezența lui la Capşa ar fi avut cu ca scop întâlnirea altor confrați cărora să le aducă la cunoştință cele ce făceau în acea zi guvernul şi curtea regală. Există şi percepția potrivit căreia Eminescu ar fi fugit la Capşa, unde se afla reprezentantul diplomatic al Americii în România. Sunt, probabil, speculații.

Traseul lui Eminescu din acea zi a fost lămurit prin relatările lui Constantin Dimitriu şi Ioan Slavici. Este foarte probabil ca, simțind că vor să-i pună lațul, Eminescu s-a refugiat în baia publică Mitraşevschi (aflată nu departe de sediul Societății „Carpații”), unde agresiunea Poliției asupra sa devenea mai puțin probabilă! Această ipoteză este confirmată de Constantin Dimitriu, care, la două săptămâni de la „internarea” lui Eminescu, într-o scrisoare trimisă lui Mihai Brăneanu, redactorul şef al ziarului „România liberă”, afirma că Eminescu „a image012simțit totodată că vor fi siliți cei de lângă el să-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns”. Astfel era relatat, probabil, evenimentul în lumea jurnaliştilor, la scurt timp după producerea sa. La fel avea să relateze şi Ioan Slavici, care confirmă că „La d-l T. Maiorescu el s-a stăpânit, dar s-a dus apoi să ieie o baie ca să-şi potolească nervii şi de la baie a fost dus (cu forța, n.ns !) la casa de sănătate”.

Pentru conspiratorii care lucrau potrivit unui plan, izolarea lui Eminescu în baia publică Mitraşevschi, a fost o şansă de a-l imobiliza fără incidente, întrucât baia publică era singurul loc în care acesta era nevoit să intre fără a avea asupra sa arma de apărare. În orice alt loc, Eminescu ar fi putut opune rezistență. De asemenea, în procesul-verbal întocmit de Poliție în aceeaşi zi, în jurul orei 19.oo, nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi şi, fiind atins de alienație mintală, s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”.

Grigore Ventura, care cunoştea planul privind imobilizarea lui Eminescu şi internarea sa în ospiciu, primise misiunea să-l rețină pe acesta într-un loc de unde să poată fi ridicat fără incidente. Astfel, l-a încuiat în baie, unde, după informațiile furnizate şi de alți martori, apa fierbinte a curs timp de opt ore. Potrivit propriei declarații, Grigore Ventura a plecat „să înştiințeze pe prefectul poliției” de faptul că un nebun s-a închis în baia publică şi că „trebuie să ridice un nebun de la baia Mitraşewschi” (afirmația sa nu se confirmă; declarația a fost făcută, cu siguranță, pentru a-şi scăpa pielea, el arătând că a sesizat Poliției un caz deosebit, de nebunie manifestată cu violență!; cu siguranță că şeful Poliției cunoştea numele Eminescu, purtat de redactorul şef al ziarului „Timpul”!) Tot acel Grigore Ventura a fost cel care i-a anunțat pe doi dintre prietenii lui Eminescu: Gheorghe Ocăşanu şi V.Siderescu de la Societatea „Carpații”, care au ajuns acolo după aproximativ 8 ore (este interesant de aflat ce s-a întâmplat timp de 8 ore, când nici Poliția, nici „prietenii” lui Eminescu n-au intervenit!). Probabil că V. Siderescu, odată sosit la baia Mitraşevschi, a crezut că Eminescu fusese atins de alienație mintală, dar Gheorghe Ocăşeanu, care era „om de încredere al şefului Poliției” (fapt dat în vileag de Ioan Slavici!) ştia ce are de făcut şi din ce rațiune.

Cei doi „prieteni” ai lui Eminescu au plecat să anunțe Poliția, informându-l pe comisarul C.N.Nicolescu de la Secția 18 Poliție de faptul „că amicul lor, d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienație mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliției nr. 4, de acum 8 ore şi că, încuindu-se-n baie pe dinăuntru, refuză să deschidă”. Toi ei l-au căutat şi l-au informat pe Constantin Simțion despre situația „prietenului” său (poate se va afla vreodată unde a stat în acest timp şi cu ce s-a ocupat acest Constantin Simțion!).

Astfel a fost pus în aplicare, împreună cu Poliția, planul de imobilizare a lui Eminescu (care trebuia să pară legal!). Cei trei s-au deplasat la baia Mitraşevschi, fără Grigore Ventura, cu o dubă cenuşie trasă de cai şi cu un echipaj condus de comisarul C. N. Nicolescu. După cum reiese din procesul-verbal întocmit de Poliție, l-au găsit „pe nenorocitul Mihail Eminescu, dezbrăcat, silindu-se să închidă uşa-i şi avea aerul de a fi speriat de vederea noastră…”). Cei de față au încercat să-l calmeze, dar „drept răspuns, se repede la amicii săi şi la servitoarea băii, îmbrâncindu-i pe uşă, apoi aruncându-se în baia plină cu apă, stropea pe oricine voia să-l scoată afară”. Eminescu l-a rugat pe V. Siderescu„să-i aducă o pereche de pantaloni negri, negri de tot”. Acesta a plecat să-i îndeplinească dorința, iar ceilalți „prieteni” ai săi au forțat uşa cabinei băii pentru a pătrunde înăuntru.

Eminescu s-a împotrivit, dar „prietenii” săi l-au doborât şi l-au îmbrăcat în cămaşa (comisolul) de forță, apoi l-au târât afară şi l-au urcat cu forța în birja morții. Ion Russu-Şirianu, care a văzut scena, alergând prin Bucureşti să-l caute pe Eminescu!, avea să afirme ulterior că: „Am auzit glasul său cel adevărat strigând cu deznădejdea celui care se îneacă „Ajutor!”.

Răpitorii l-au condus apoi la Institutul „Caritatea”, unde l-au „confiat” doctorului Alexandru Suțu, iar comisarul de poliție l-a rugat pe acesta „a-i da îngrijiri excepționale”.

Între timp Poliția, cu complicitatea soției lui Ioan Slavici, i-a perchiziționat locuința, i-a ridicat bunurile, a umblat prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromițător. Dar nu a deschis o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cum cerea legea.

Comisarul C.N. Nicolescu, împreună cu „amicii” lui Eminescu, s-au întors la baia Mitraşevschi şi au constatat că „toate hainele şi chiar ciorapii erau aruncați în apa din baie”. S-au inventariat toate lucrurile găsite, inclusiv cheia de la camera lui Eminescu (lipsea pistolul despre care pomenise Grigore Ventura!). Apoi s-a întocmit procesul-verbal semnat de comisarul C.N. Nicolescu, Constantin Simțion, V. Siderescu, Gh.Ocăşanu, Mark David (un client sau asistent al dr. Suțu – e posibil ca acesta să fi adus cămaşa de forță), Johan Paulina (femeia de serviciu a băii) şi Ana Mitraşevschi (patroana băii).

Hainele lui Eminescu au fost duse acasă la Ioan Slavici şi aruncate în camera unde locuia Eminescu, apoi a fost sigilată uşa (fapt atestat într-un Post-scriptum, semnat de comisarul C.N. Nicolescu, Ecaterina Slavici şi V. Siderescu).

În acea după-amiază, Titu Maiorescu a plecat tainic într-o lungă vacanță prin Europa occidentală, pentru refacere, iar Eminescu a fost închis într-o casă de nebuni, pe malurile Dâmboviței, pentru meditație!

Eminescu îşi presimte sfârşitul

Presimțindu-şi sfârşitul, cel care în „Luceafărul” se considera în „lumea lui”, „nemuritor şi rece”, în decembrie 1883, oficial declarat nebun a putut să creeze cel mai tulburător poem filosofic al său, Odă (în metru antic). Citiți-l şi recitiți-l şi reflectați. Cât de nebune puteau să fie mintea şi simțirea care l-a creat? Îl redăm integral:

Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.

Când deodată tu răsărişi în calea-mi,
Suferința tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morții
Neîndurătoare.

 

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaet,
Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!  (1883, decembrie)

 

Presa în cămașă de forță

Planul pentru o „Dacie Mare” a îngrijorat pe spionii imperiali şi îi speria (pentru complicații) pe politicienii autohtoni şi pe agenții/polițişti, fapt pentru care au pus la cale complotul (pentru toți binevenit, după atâtea „flagelări” din partea lui Eminescu). La aceasta – nota bene! –  s-a adăugat contribuția forțelor oculte.

„Cazul Eminescu” constituie unul dintre cele mai nefaste exemple de manipulare a conştiințelor prin intermediul aşa-numiților „oameni politici”, al presei scrise şi al unor „experți” cu abilități de critici sau cu pretenții de istorici. În istoria modernă a României este primul exemplu tipic al modului în care pana unui gazetar poate fi pusă în cămaşă de forță de către o putere politică violentă.

Contemporanii lui Eminescu, neimplicați în politică sau în organizații oculte, n-au bănuit că destinul tânărului poet a fost influențat şi abătut din făgaşul său natural de către indivizi şi forțe oculte interesate să-l scoată din viața politică şi să-l transforme într-un nebun.

image013Prin eliminarea lui Eminescu din viața publică a fost comis un asasinat moral şi politic, asociat cu apelative şi epitete, precum: nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacționar, paseist, antisemit, xenofob, şovin etc. Cei care au avut interesul să-l asasineze moral şi politic au urmărit ca Eminescu să rămână în memoria românilor doar ca poet, şi acesta epuizat intelectual, după cum Titu Maiorescu i-a conceput volumul de versuri (vestita „ediție Maiorescu”) -, cu toate că principala sa activitate, considerată „periculoasă”, a fost cea de ziarist.

La mistificarea adevărului despre motivul înlăturării lui Eminescu din viața publică au participat, într-o cârdăşie tainică la momentul respectiv, cum s-a înțeles, forțe interne şi externe. Pentru a-l scoate dintre simbolurile naționale, publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, pentru posteritate fiind prezentat doar ca un „poet romantic”, epuizat şi el în momentul 1883: „ediția Maiorescu” a lucrat continuu în acest sens, iar pentru unii încă mai „lucrează”.

Eminescu a fost jertfit pe altarul Daciei Mari, cel mai important proiect etno-politico-statal gândit de români şi pentru români în a doua jumătate a secolului XIX.

Dacă exista înțelepciune politică, în „momentul 1883”, după conştientizarea apărută „a doua zi” în„Timpul”, crima putea fi evitată. Dar la niciuna din forțele ostile lui Eminescu n-a existat „atunci şi în anii asasinatului sadic, până în 1889, – nici înțelepciune şi nici voință politică. Iată de ce, reconsiderarea operei, vieții, mesajului şi imaginii lui Eminescu din perspectiva vizionarului împlinirii idealului național în vatra vechii Dacii este o necesitate.

de Prof.univ.dr. Aurel V. David
articol apărut în două părți în nr. 20, respectiv nr. 21 ale revistei ATITUDINI

[1] Emil Vârtosu, Napoleon Bonaparte şi dorințele moldovenilor la anul 1807, în ,,Studii. Revistă de istorie”, tom. 18, nr.2/1965, p. 403-420;
[2] Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Ediția a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 181;
[3] Vezi, pe larg, N. Adăniloaie, Revoluția de la 1848 şi problema unității naționale, în Revoluția de la 1848 în țările române (Culegere de studii), Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, 1974;
[4] Despre anii de studii ai lui Eminescu, vezi, Teodor V. Stefanelli, Amintiri despre Eminescu,Editura „Junimea”, Iaşi, 1983; Augustin Z.N. Pop, Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1983;
[5] Pavel Ţugui, Eminescu – Creangă. Documente biografice inedite, Editura „Vestala”, Bucureşti, 1996, p.127;
[6] Vezi, Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, Editura „Cartea Româneasca”, Bucureşti, 1943,    p. 249-274;
[7] Vezi, pe larg, Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Editura Porto Franco, Galați, 1994;
[8] Vezi, pe larg, Ilie Dugan, Istoricul Societății Academice Române „Junimea” din Cernăuți. Partea întâia „Arboroasa” (1875-1877), Bucureşti, Editura Societății, 1930;
[9] Augustin Z. N. Pop, op. cit., 1969, p. 187;
[10] Mihai Eminescu, Opere, IX, Publicistică. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980, p. 217-220;
[11] Vezi, Gheorghe Ene, Eminescu şi serviciile secrete, în Revista „Argeş”, anul III, nr. 16, ianuarie 2003;
[12] Vezi, pe larg, D. Vatamaniuc, Mihai Eminescu, Chestiunea Evreiască, Bucureşti, 2000;
[13] T. Maiorescu, Istoria contimporană a României, Bucureşti, 1925, p.181;
[14] Constantin Barbu, Codul invers. Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Eminescu, vol. I, Editura „Sitech”, Craiova, 2008, p. 129;
[15] Miruna Lepuş, Despre Eminescu şi ce am învățat descoperindu-l, Editura „Vremea”, Bucureşti, 2008, p. 110;
[16] Mihai Eminescu, Opere, XI, Publicistică, 17 februarie-31 decembrie 1880, Editura Academiei R.S.R, 1984, p. 311;
[17] D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p.258-265; Apud M. Eminescu, România Irredenta, în „Timpul”, VI, nr.169, 5 august 1881, p.2;
[18] Corneliu Mihail Lungu, Transilvania în raporturile româno-austro-ungare. 1876-1886, Editura „Viitorul Românesc”, Bucureşti, 1999;
[19] Despre Societatea „Carpații”, vezi, Teodor Pavel, Mişcarea românilor pentru unitate națională şi diplomația Puterilor Centrale, vol. I ( 1878-1895 ), Editura „Facla”, Timişoara, 1979;
[20] Augustin Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1962, p.435;
[21] Vezi, pe larg, Mihai Eminescu, Sfântul Pământ al Transilvaniei, Antologie, prefață, note şi comentarii de D.Vatamaniuc, Editura „Seculum”, Bucureşti, 1997;
[22] Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie – documente literare, Editura„Minerva”, 1977, p.411-412;
[23] Mihai Eminescu, Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985, p. 168;
[24]  Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 123;
[25] Mihai Eminescu, La descoperirea statuii lui Ştefan, în Eminescu Mihai, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Editura „Cartea Moldovenească”, Chişinău, 1990, p. 495;
[26] Vezi, Ion Negrei, Replica rusească la dezvelirea, la Iaşi, la 5/17 iunie 1883, a statuii lui Ştefan cel Mare (I), în „Revista română”, nr. 1 (51) / 2008;
[27] Idem., Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985, p.316-325;
[28] Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie – documente literare,Bucureşti, Editura „Minerva”, 1977, p.412-414;
[29] Vezi, pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viață a lui Eminescu, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1994; 
[30] Augustin Z.N. Pop, Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei R.S.R 1969, p. 135;
[31] Miruna Lepuş, Despre Eminescu şi ce am învățat descoperindu-l, Editura „Vremea”, Bucureşti, 2008, p. 107;
[32] Aici este folosit în sens de creduli, superficiali, şi nu în sensul evanghelic, ce are cu totul alte conotații (n. ed.).
[33] Vezi, pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viață a lui Eminescu, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1994; Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura „Serafimus Grup”, Braşov, 1999; Constantin Barbu, Codul Invers. Arhiva înnebunirii şi a uciderii nihilistului Eminescu, vol. I, Editura Sitech, Craiova, 2008; Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura„Vremea” BuÂÂcuÂreşti, 2008;
[34] Vezi, pe larg, D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968; Ecaterina Szöke Magyarosy avea un trecut destul de dubios (se căsătorise cu Slavici la 11 septembrie 1875, folosind un şantaj: ar fi rămas însărcinată de el!). Aceasta avea„comportări reprobabile”, după cum a recunoscut Ioan Slavici într-o confesiune scrisă făcută la 30 octombrie 1875 lui Titu Maiorescu, afirmând cu părere de rău că „am luat ca soție pe o femeie, cu care trebuie să mă credeți nenorocit”

Chiar atât de proști suntem? Gheorghiu-Dej a murit pentru eliberarea României de sub hoarda sovietică, iar noi îi aducem armata americano-natoistă? NATO își extinde prezența în țara noastră: ,,România s-a oferit să găzduiască 5.000 de militari”

NATO își va spori prezența în România, ca parte a măsurilor de reasigurare care sunt luate de către Alianța Nord-Atlantică în semn de răspuns la acțiunile Rusiei din Ucraina, transmit agențiile internaționale de presă, citându-l pe secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg.    ,,Țările noastre se confruntă cu provocări fără precedent privind securitatea“, a declarat presei, la Bruxelles, secretarul general al NATO, înaintea unei reuniuni a miniștrilor apărării din statele membre.    ,,Vom lua măsuri privind o prezență corespunzătoare pentru regiunea de sud-est, cu elemente terestre construite în jurul unei brigăzi multinaționale”, a adăugat Stoltenberg.

România s-a oferit să pună la dispoziție o bază pentru această brigadă, care ar avea în jur de 5.000 de militari și care ,,ar organiza și facilita activitățile NATO în regiune în privința exercițiilor și a măsurilor de asigurare”, a mai spus secretarul general al NATO. Potrivit acestuia, România ar urma să conducă această brigadă.      Propunerea României este discutată, iar detaliile ,,vor fi decise mai târziu”, a adăugat Jens Stoltenberg.  Premierul român Dacian Cioloș a cerut în trecut o ,,prezență extinsă a NATO” la Marea Neagră. Și Bulgaria a făcut o solicitare similară, arată Reuters.NATO depune eforturi pentru a-și consolida întreg flancul estic, statele sale membre din regiune simțindu-se amenințate în urma anexării de către Rusia a peninsulei ucrainene Crimeea și a sprijinului Moscovei pentru separatiștii din estul Ucrainei.        Miniștrii apărării din NATO ar urma  să pregătească terenul pentru desfășurarea a patru batalioane în Polonia și în cele trei țări baltice – Estonia, Letonia și Lituania. Deciziile finale sunt așteptate la summitul liderilor din Alianță, care va avea loc la Varșovia, luna viitoare.  Măsurile vor amplifica cel mai probabil tensiunile cu Rusia, care a avertizat în mod repetat că extinderea NATO spre Est reprezintă o amenințare la adresa securității sale naționale.  

 ,,Nu căutăm o confruntare cu Rusia, nu vrem un nou Război Rece”, a spus Stoltenberg, citat de Reuters. ,,NATO va continua să-și protejeze și să-și apere toți aliații în fața oricărei amenințări”, a adăugat el.

 Gral-col(r)dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Vedeți cum își bat toți joc de noi iar Cioloș nu ne spune adevărul? DECLARAȚIA LUI DACIAN CIOLOȘ DESPRE VIZELE ROMÂNILOR PENTRU SUA: „Este important ca autoritățile americane să înțeleagă că atunci când vorbim de un parteneriat strategic avem și noi așteptări”

Premierul Dacian Cioloș a anunțat miercuri la Washington românii nu se pot aștepta la decizii privind vizele pentru SUA în perioada următoare, având în vedere că în Statele Unite este an electoral. Totuși, autoritățile române vor continua să insiste pe acest subiect a dat asigurări premierul, potrivit Agerpres.
„Am abordat și acest subiect cu vicepreședintele Biden (al vizelor pentru cetățenii români-n.r). (…) Partenerii noștri americani înțeleg interesul și așteptările României pentru a găsi soluții în acest sens. Sigur, ne-au reamintit că există anumite criterii, pe care în mare parte le respectăm, este doar acel criteriu privind numărul de dosare sau procentul de dosare respinse privind solicitările de viză. Este un subiect care este în dezbatere în Congres. Știm și faptul că deciziile nu depind atât de mult de Administrație, cât mai ales de Congres, mai ales fiind și în Statele Unite un an electoral, este un subiect vizavi de care nu ne putem aștepta la decizii formale în perioada imediat următoare”, a declarat Dacian Cioloș.
„Este important și pentru noi ca autoritățile americane și prietenii americani să înțeleagă că atunci când vorbim de un parteneriat, și mai ales de un parteneriat strategic, avem și noi din acest punct de vedere așteptări”, a mai precizat șeful Guvernului.

  Florin NAHORNIAC

Germania critică politica NATO față de Rusia

Ministrul german de Externe a adoptat o poziție neașteptată față de acțiunile recente ale Nato. Şeful diplomaţiei de la Berlin a criticat ceea ce el numeşte „atitudinea războinică a Alianţei faţă de Rusia”. Mai exact, Frank-Walter Steinmeier a criticat, într-un interviu pentru cotidianul Bild, anunțata desfăşurare de trupe NATO în ţările apropiate de frontiera rusă – referire directă la recenta decizie a Alianţei de a trimite batalioane în România, Bulgaria, Ţările Baltice şi Polonia.

Ministrul german de externe, Frank-Walter Steinmeier, a criticat deschis decizia NATO de a desfăşura, începând cu 2017, batalioane de luptă în România, Bulgaria, Ţările Baltice şi în Polonia, chiar la graniţele Alianţei cu Rusia.

„Ceea ce trebuie să evităm noi astăzi este să agravăm situaţia, cu strigăte de război şi tropăit de bocanci. Cei ce cred că se creează mai multă securitate în Alianţă cu parade simbolice ale tancurilor aproape de frontiera de est se înşeală!”, a spus ministrul german de Externe.

Oficialii NATO au anunţat la începutul săptămânii, la reuniunea miniştrilor apărării, ca Alianţa va trimite aceste batalioane pentru a contracara acţiunile agresive ale Moscovei. Însă ministrul social-democrat de Externe al Germaniei, estimează că trebuie abordată o cu totul altă politică faţă de Rusia.

„Trebuie limitată acţiunea militară şi trebuie căutată soluţia doar printr-o politică de descurajare”, a spus șeful diplomației de la Berlin.

Liderii NATO au estimat însă că Rusia încearcă să îşi constituie o zonă de influenţă în Europa, prin mijloace militare. Totuşi, oficialul german, cunoscut, potrivit AFP, pentru declaraţiile sale atente la adresa Moscovei, a condamnat  anexarea Crimeei de către Rusia în urmă cu doi ani şi susţinerea de către aceasta, a mişcărilor separatiste din estul Ucrainei.

  Gral(r)dr ec Florin NAHORNIAC

OPRIȚI ORICE VÂNZARE A BUNURILOR STATULUI. După ce 20% s-au dat pe nimic prin fondul Proprietatea, Străinii de-abia aşteaptă ca Guvernul să vândă încă 15% din Hidroelectrica. Hidroelectrica, mai valoroasă decât Petrom.

Hidroelectrica valorează între 5 și 7,5 miliarde euro, iar statul va putea obține între 750 de milioane de euro și un miliard de euro pentru pachetul de 15% din acțiuni, potrivit lui Remus Borza, administratorul judiciar al companiei. La aceste valori Hidroelectrica va depăși capitalizarea Petrom, care se ridică la 2,9 miliarde de euro, pe bursă, în vreme ce suma adunată de stat ar deveni cea mai mare privatizare realizată vreodată din România. Potrivit lui Borza, valoarea Hidroelectrica este rezultată prin multiplicarea de 10-15 ori a profitului înainte de dobânzi, impozite, depreciere și amortizare, care s-a ridicat la 500 milioane euro în ultimii doi ani și urmează să fie atins și în 2016po. Ieșirea din insolvență s-ar putea amâna până în 2017
Pe de altă parte, listarea s-ar putea amâna până în luna februarie 2017, în funcție de cât de repede iese compania din insolvență.
,,Sunt două scenarii de lucru. Un prim termen al listării – noiembrie 2016, un alt termen sau moment al listării – februarie 2017. Cele două date țin exclusiv de momentul la care Hidroelectrica iese din insolvență”, a afirmat Borza.
El a subliniat că și pentru ieșirea din insolvență a companiei există două scenarii. Evenimentul s-ar putea produce pe 11 mai, cel mai devreme, sau la finalul lunii, în acest caz fiind fezabilă listarea la bursă în noiembrie.
,,Dacă acționarii, creditorii, administratorul, judecătorul sindic ajugem la concluzia că este mai sigur să așteptăm și soluționarea recursurilor – mai sunt șapte recursuri – atunci evident că se decalează și calendarul listării. Dacă ieșim din insolvență cel mai târziu în octombrie-noiembrie, atunci vorbim de o listare undeva în 2017, în luna februarie”, a explicat Borza.
Din cele 75 de contestații la măsurile administratorului judiciar și la tabelul preliminar al creanțelor, au fost soluționate 73, toate fiind fiind câștigate de Hidroelectrica. Cele două contestații care mai trebuie soluționate au fost depuse de Energy Holding și Alpiq Romenergie, care cer daune de 1,6 miliarde lei pentru denunțarea contractelor de către Euro Insol.
Ieșirea companiei din insolvență înaintea judecării recursurilor poate fi atacată în instanță, astfel că ar risca să intre în insolvență a treia oară.
,,Euro Insol susține listarea pentru a asigura mai multă transparență companiei și a o pune la adăpost de orice ingerință a factorului politic în managementul companiei. Dacă se merge pe actuala metodologie, banii din listare intră în conturile Hidroelectrica, însă Hidroelectrica nu are nevoie de acești bani”, a precizat Borza.
Statul ar putea lua banii El a relatat că, în urmă cu două zile, a avut loc ședința extinsă a Comisiei de privatizare, cu reprezentanții ministerelor, ai acționarilor, cu cei ai consorțiului de intermediere, Morgan Stanley și Raiffeisen Bank, în care a solicitat tuturor, din nou, să reanalizeze metodologia de privatizare și să o modifice. ,,Adică în sensul să nu se majoreze capitalul social, ci ca acționarul majoritar, prin Ministerul Energiei, să-și vândă 15% din participație. Și atunci banii ar intra direct în bugetul statului, care are mai multă nevoie de banii aceștia decât are nevoie Hidroelectrica”, a explicat Borza. Fondul Proprietatea a anunțat vineri că, împreună cu Ministerul Energiei, în calitate de acționari ai Hidroelectrica, a semnat un acord cu sindicatul de intermediere format din Morgan Stanley și Raiffeisen Bank, prin care reintră în vigoare obligațiile asumate pentru listarea companiei aflate în insolvență, precizând că procesul va fi încheiat până la finalul acestui an.
Ministerul Energiei deține 80,06% din acțiunile Hidroelectrica, în timp ce Fondul Proprietatea are o participație de 19,94%.
Acordul prevede că statul va lista 15% din acțiunile Hidroelectrica prin majorarea capitalului companiei, iar Fondul Proprietatea urmează să vândă o participație de 5% din propria deținere și o alta de 3,75% reprezentând drepturile de subscriere ale Fondului în cadrul procesului de majorare a capitalului.
Valoarea listării ar putea atinge 3,15 miliarde de lei (700 milioane euro), pe baza evaluării Hidroelectrica inclusă în activul net al Fondului Proprietatea la 31 martie 2016.

Dr ec Florin NAHORNIAC

Care este legătura dintre staţiunile luxoase din Tirol şi un oraş de 14.000 de locuitori din centrul Carpaţilor?

Un brand românesc de echipamente sportive profesionale de iarnă, creat de doi fraţi din judeţul Harghita şi care a generat anul trecut afaceri de peste un milion de euro.

„Iniţial ne-am gândit că în denumirea brandului să existe cuvântul «berg» (munte)“, descrie Dan Cotfas modul în care s-a născut ideea denumirii mărcii profesionale de echipamente sportive Strindberg, lansată de Danico, afacerea pe care o conduce împreună cu fratele său în Topliţa, judeţul Harghita. Despre oraşul cu 14.000 de locuitori, cei mai mulţi oameni au auzit pentru temperaturile scăzute din timpul iernii ori pentru afacerile cu lemn ce se desfăşoară în zonă şi mai puţin cu privire la articolele antreprenorului, din care 80% iau drumul exportului.   În prezent, 40.000 de produse pleacă anual de pe poartea unităţii de producţie a firmei. 65% dintre acestea sunt reprezentate de produsele marcă proprie, iar restul este reprezentat de cele realizate în lohn pentru firme precum Moncler, Colmar, Emporio Armani, Hogan, Fay, Zegna, Woolrich. 

a Firma înfiinţată în urmă cu mai bine de două decenii a ajuns astfel anul trecut la afaceri de 4,8 milioane de lei, un profit net de circa 140.000 de lei şi un număr mediu de 93 de angajaţi.
Fraţii Dan şi Nicolae Cotfas au pus bazele afacerii Danico în februarie 1992, sub forma unui atelier de confecţii de îmbrăcăminte, în continuarea unei tradiţii de familie începute încă în 1953 de tatăl lor. „Nu aveam bani pentru închirierea unui spaţiu, astfel că am deschis atelierul în casa bunicilor. În acest fel am beneficiat şi de avantajul că atelierul se afla lângă părinţii noştri, care la început ne-au ajutat mult lucrând şi ei în atelier“, descrie Dan Cotfas începuturile afacerii. Cei doi fraţi au lansat atelierul folosinduse de câteva maşini de cusut vechi recondiţionate şi au lucrat în acest atelier până în 1995, axându-se pe comercializarea produselor proprii de îmbrăcăminte în zonă.  

 În 1995, au hotărât să treacă la pasul următor: s-au mutat într-o locaţie mai potrivită şi au cumpărat în leasing utilaje pentru o linie de producţie. În acelaşi an, au început să lucreze în sistem lohn pentru piaţa din Italia. „În perioada următoare ne-am propus să învăţăm să facem toată gama de producţie, de la cele fashion la cele mai tehnice“, descrie Dan Cotfas modul în care şi-au propus să dezvolte afacerea, axânduse pe hainele premium. De-a lungul timpului, au sesizat un potenţial de piaţă pe nişa echipamentelor profesionale pentru schi şi outdoor. Participările la târguri internaţionale le-au confirmat aşteptările iniţiale şi le-au crescut prezenţa în afara graniţelor, în Italia, Germania ori ţările nordice. Un factor de creştere l-au reprezentat comenzile pentru cluburile şi monitorii de schi din Italia, Austria, Finlanda, Germania, care, potrivit fondatorilor firmei, au crescut anual. Astfel, în prezent peste 50% din producţia totală este destinată cluburilor sportive.  

 În ce priveşte producţia destinată retailului, peste 40% din aceasta se realizează prin intermediul partenerilor. Pe piaţa locală, Danico îşi comercializează produsele în magazinele partener de la Predeal, Sinaia, Cluj, Braşov, Bucureşti, Baia Mare, Deva, Alba Iulia, Petroşani, Reşiţa, Bistriţa, printr-un magazin propriu din Topliţa, dar şi printr-un magazin online.
Din toamna anului trecut, compania este prezentă cu un magazin propriu şi în Vadoies, Bolzano, Trentino – Alto Adige, din Italia,  denumită şi Tirolul de Sud şi care este recunoscută pentru staţiunile de schi din zonă. „Am ales această zonă deoarece este o zonă foarte cunoscută şi distribuitorul nostru pentru Italia este din această zonă“, explică Dan Cotfas.    Planurile pentru compania harghiteană nu se opresc însă aici şi constau în mărirea exportului pentru Uniunea Europeană şi în comercializarea produselor Strindberg şi pe piaţa din SUA şi Canada. Cele mai recente investiţii au fost direcţionate spre cumpărarea maşinilor de cusut de ultimă generaţie, a sistemului de proiectare şi croire asistată pe calculator (CAD) şi a unei maşini de croit cu laser, care să asigure capacitatea de producţie necesară.

Lipsa forţei de muncă calificată şi fiscalitatea ridicată, cât şi taxele şi impozitele mari pentru sectorul productiv reprezintă însă principalele obstacole în dezvoltarea afacerii, potrivit managerului. O altă problemă pentru producătorii de textile din zonă este şi faptul că şcolile profesionale au dispărut.

Fraţii Cotfas nu sunt singurii care fac haine premium în zona Harghita-Covasna: mâna de lucru ieftină şi apartenenţa la Uniunea Europeană au atras de-a lungul timpului o serie de branduri de renume să producă în sistem lohn la fabricile din România, în toate zonele ţării. Potrivit unor informaţii anterioare deţinute de Business Magazin, producătorii de textile au ajuns în topul celor mai mari trei angajatori locali în 11 judeţe din România. În Harghita şi Covasna, numărul de angajaţi în producţia de textile ocupă locul I, cu 3.970 în cazul primului judeţ şi 4.735 în cazul celui de al doilea. Industria este dominantă însă în sud-estul ţării – pe locul I din punct de vedere al numărului de angajaţi se află Prahova (8.835 de angajaţi), Vrancea (7.718 de angajaţi), Olt (5.117 angajaţi).

 În judeţul Covasna, de pildă, compania germană Dr. Dietrich Bock und Partner GmbH deţine patru fabrici din judeţul Covasna deţinute de germani pe piaţa locală: RHM Pants din Estelnic, destinată producţiei de pantaloni clasici, fabrica producătoare de blugi Platanus, Transilvanian Trousers, care produce pantaloni sport, şi unitatea de spălare RGT România (Ready Garment Technology), unde se vopsesc şi se spală diversele produse din textile. Compania germană a ajuns în 2014, cel mai recent an pentru care există informaţii publice disponibile, la afaceri de 150,6 milioane de lei (circa 34 de milioane de euro), 1.300 de angajaţi şi profit net de 12 milioane de lei (2,7 mil. euro), majoritatea realizate pe baza produselor realizate în lohn pentru firme precum Armani, MarcCain, Hugo Boss.

Peste 40 de firme de confecţii activează în această zonă, din care în jur de 15 se ocupă cu  producţia sau spălarea şi vopsirea de pantaloni. Majoritatea funcţionează cu capital străin şi în sistem lohn, iar argumentul pentru dezvoltarea industriei textile din zonă se bazează mai ales pe existenţa forţei de muncă ieftine şi calificate. Concentrarea mare a fabricilor de acest tip l-a determinat pe ambasadorul SUA James Rosapepe, la o vizită în municipiul Sfântu Gheorghe în anul 2000, să numească zona „un Silicon Valley al pantalonilor“, de unde şi denumirea ulterioară dată de localnici de „Valea Pantalonilor“.

În Covasna şi Harghita, judeţe cu cifre de afaceri totale de circa 5 miliarde de lei şi respectiv 8 miliarde de lei în 2014, ponderea capitalului privat românesc este însă dominantă şi se plasa la 70%, potrivit celor mai recente informaţii publice disponibile.

   Silvia ANDREI

Autostrada Tg.Mureş-Iaşi-Ungheni. Proiect dedicat Centenarului Unirii

Guvernul României va propune Parlamentului un proiect de lege dedicat împlinirii a o sută de ani de la Marea Unire, iar actul normativ va avea o componentă de infrastructură care va include autostrada Târgu-Mureş-Iaşi-Ungheni, deşi nu există fonduri pentru realizarea acesteia, citat de UNIMEDIA.

autostrada-tg-mures-iasi-ungheni--proiectul-dedicat-centenarului-unirii-1461665553„Intenţia noastră este să propunem Parlamentului un proiect de Lege a Centenarului care să includă şi o componentă a unor proiecte de infrastructură pe care să le dedicăm Centenarului şi această autostradă, din punctul nostru de vedere, ar trebui să fie parte a acestui proiect pe care să ni-l asumă ca atare indiferent ce se întâmplă din punct de vedere politic”, a spus premierul în cadul unei întâlniri cu parlamentarii din Moldova.    Dacian Cioloş a făcut această referire în contextul în care le spunea senatorilor şi deputaţilor care reprezintă judeţele din Moldova că este foarte important să se realizeze conexiuni de transport între regiunile istorice ale ţării, Muntenia, Transilvania şi Moldova.

El a adăugat că elaborarea studiului de fezabilitate şi a proiectului tehnic va dura aproximativ 18 luni.     De asemenea, premierul român a făcut referire la posibilitatea realizării unui drum expres între Ploieşti şi Paşcani, dar şi a dezvoltării unei căi ferate între Moldova şi Transilvania pe care să circule garnituri de cale ferată capabile să preia autovehiculele pe platforme. „Autostrada Târgu-Mureş-Iaşi-Ungheni este un proiect pe care vrem să-l ţinem în actualitate chiar dacă în momentul de faţă nu avem resurse bugetare pentru a-l putea executa ca atare. Din calculele făcute, costul total integral al proiectului este undeva la 4 miliarde de euro. Costul studiului de fezabilitate şi al proiectului tehnic este undeva la 6 milioane de euro şi aici vom încerca să găsim resurse anul acesta”, a spus Cioloş.

 Iosif VARGA

Omul care în 1940 a salvat Putna din mâinile sovieticilor

De Inaltarea Domnului, poporul roman a decis sa sarbatoreasca Ziua Eroilor Neamului. Maiorul Valeriu Carp este unul din eroii necunoscuti ai poporului roman.
Urmare a trocului de popoare din august 1939, in prima jumatate a lunii septembrie 1940, Polonia a fost invadata de armatele nazisto-sovietice, Finlanda si Tarile Baltice cotropite de rusi. Marea Britanie si Franta au declarat razboi celor doi agresori pe care Societatea Natiunilor i-a condamnat. In aceste conditii, Romania a primit notele ultimative din 26 si 27/28 iunie 1940 si sub presiunea Germaniei, regele Carol al II-lea (1930-1940) si ministrii sai au cedat. Pentru armata romana a inceput umilinta retragerii fara un foc de arma de la hotarele intemeiate de Musatini si, in acelasi timp, calvarul. Pentru ca bandele de cazaci si trupele regulate ale “Armatei Rosii” nu au respectat nici macar termenul de 4 zile, impus de Moscova, hartuind trenurile regimentare, batjocorind, in scopul provocarii, ofiterii si trupa. Si nu au respectat nici macar noua linie de frontiera impusa tot de Moscova, depasind-o si inaintand pas cu pas in adancimea teritoriului.
6990e9a11e54df04d2bc587daa7eaa20
Asa a cazut, in Nord, Herta si invadatorul si-a inceput inaintarea spre Putna si Suceava, localitatile-simbol ale mandriei si vitejiei de odinioara ale romanilor, in epoca marelui Stefan. De nestavilit, pentru ca la Bucuresti isi facuse loc deruta, frica si tradarea! Regele nu a indraznit sa reactioneze, guvernul nici atat, astfel ca, de la ministrul de razboi nevenind nici un ordin, Divizia 7 a generalului Stavrat si-a continuat retragerea spre nicaieri. Unde s-ar fi oprit invadatorii, stimulati de obedienta generalilor, de tradarea ostirii romane de catre elita politica, numai Dumnezeu stie! Din fericire pentru un popor in al carui cod genetic este inscrisa supravietuirea, in astfel de momente apar Eroii! Adevaratii eroi, cei carora le datoram parte din insasi fiinta noastra, cei care-si fac mai mult decat datoria, dovedind ca si romanii pot supune vointei lor vremurile, dar care nu patrund in cartea de aur a istoriei neamului pentru ca impostura si ticalosia, neputand suferii comparatia, fac tot ce pot spre a le arunca numele in uitare! Curajul lor fara egal ramane sa fie povestit urmasilor de catre martori, daca acestia au sansa sa supravietuiasca.
Un astfel de erou a fost atunci maiorul Valeriu Carp, comandantul Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7, cel care si-a asumat o raspundere pe care nici comandantii regimentului si diviziei, ministrul de razboi, guvernul si regele nu au indraznit sa si-o asume. Aflat in ariergarda, a lasat regimentul sa-si continue rusinoasa retragere si, cu de la sine putere, a ordonat ofiterilor batalionului sau: “De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeti la unitati, organizati-va pozitii de aparare si, daca rusii mai inainteaza un pas, DIN ORDINUL MEU SI PE A MEA RASPUNDERE, deschide-ti focul!” Astfel, “mareea rosie” a fost oprita cu foc pe aliniamentul care a devenit, in Nord, granita Romaniei, aliniamentul Valeriu Carp. Incidentul odata produs, amenintand sa se transforme in scandal international, rusii au trebuit sa cedeze. Un ofiter oarecare, un comandant de batalion, a decis astfel, in locul politicienilor si capilor armatei, oferindu-ne o frontiera si scapandu-ne de rusinea de a vizita astazi, cu pasaport, mormantul lui Stefan cel Mare!
Pentru curajul sau maiorul Valeriu Carp a fost declarat de sovietici si a ramas pana astazi… criminal de razboi! I s-a atribuit vina de a fi judecat ulterior, condamnat si executat, in conformitate cu legea martiala, doua duzini de cetateni romani tradatori, care i-au intampinat cu paine si sare pe invadatori, au atacat trupele romane, actionand ca o coloana a V-a sovietica.
Exonerat de raspundere de Conducatorul Romaniei si el recomandat inca memoriei colective drept “fascist” si “criminal de razboi”, pentru vina de a fi incercat sa ne apere “saracia si nevoile si neamul”, maiorul Valeriu Carp a avut sansa pe care o au numai eroii autentici – aceea de a cadea in lupta pentru patria sa, in iulie 1944, la Pascani. Neputandu-se razbuna pe trupul sau, neputandu-l executa sau tari prin gulag-uri pe cel ce le interzisese, prin gestul eroic de a nu se conforma ordinelor primite, inaintarea in adancimea teritoriului romanesc, bolsevicii s-au razbunat pe amintirea sa. Pentru 55 de ani, Valeriu Carp a fost aruncat in uitare! Si ar fi fost poate, asemeni multor eroi autentici, definitiv sters din memoria colectiva a neamului sau, intoxicat cu “eroi” de teapa unui Filimou Sarbu, I.M. Pacepa sau Mircea Raceanu, daca un batran si suferind veteran de razboi, astazi in varsta de 86 de ani, pe vremea aceea tanar locotenent, in subordinea maiorului Valeriu Carp, nu si-ar fi adunat ultimele puteri, pentru a-si asterne pe hartie, amintirile, in folosul generatiilor tinere, nascute spre nesansa lor in minciuna, hranite cu iluzii si promisiuni desarte de adeptii lui Iuda.
In ianuarie 1999, colonelul(r) Ioan Ambrosa isi publica partial memoriile la Editura “Fiat Lux”, unul dintre punctele forte ale lucrarii sale – “Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul” – fiind relatarea odiseei maiorului Valeriu Carp.

  Gral(r)dr ec Mihai NAHORNIAC

Vor purta cu demnitate numele de polițist de frontieră

Într-o atmosferă solemnă cea de-a VIII-a promoție a Colegiului Național al Poliției de Frontieră din orașul Ungheni și-a primit diplomele de absolvire. Momentele emoționale proaspeții absolvenți le-au împărtășit cu părinții și rudele, alături de conducerea Departamentului Poliției de Frontieră și autoritățile publice raionale și locale. Diplomele tinerilor specialiști a înmânat Veceaslav Babalici, șeful colegiului, care le-a dorit succes în continuare și să apere cu mândrie și demnitate frontiera de stat a republicii. „Ceremonia de astăzi trezește emoții plăcute în sufletul fiecărui absolvent al colegiului, căci marcați finalizarea celor doi ani de studii. Vă îndemn să folosiți cunoștințele acumulate pentru apărarea destoinică a cetățeanului țării și a frontierei de stat”, a mai adăugat Veceaslav Babalici.

Pușcăriașul are tot el curaj? Cum de nu-i este rușine? Du-te la ,,facultate” Gigi Becali: ,,Dacă Iohannis are faţă de preşedinte, atunci eu ar trebui să fiu direct rege”

Fost deputat din partea Partidului Naţional Liberal, afaceristul Gigi Becali, patronul clubului de fotbal Steaua Bucureşti, i-a atacat în termeni duri pe actualii politicieni care fac jocurile în interiorul PNL, în frunte cu preşedintele Klaus Iohannis.

Becali susţine că, dacă PNL a decis să-l bage la înaintare pe Iohannis ,,atunci în mod sigur şi eu trebuia să rămân în PNL. Cică eu stric imaginea PNL, d-aia n-am fost bun de PNL. Mă, da ce aveţi cu mine? Ce v-am făcut? Şi, până la urmă, ce aţi făcut voi şi ce am făcut eu? Că am făcut cât voi toţi la un loc. Ştiţi câţi bani aduc eu acum din Europa? Eu, mă, eu!”.   Becali este extrem de dezamăgit că PNL-ul a decis să iasă la înaintare cu un personaj precum Iohannis şi spune că ,,aş vrea să ştiu şi eu câte milioane de euro aduce Iohannis, din Europa, pentru a-i băga în circuitul economic al României. Nu vedeţi că el nici nu poate să vorbească aşa ca mine? Nu neg că este un câştig pentru PNL, dar să-l pui şi premier şi prim-ministru şi preşedinte şi împărat şi nu mai ştiu ce e prea mult. În cazul acesta eu ar trebui să fiu făcut direct regele României, să mă pună pe mine în palat, la câte am făcut pentru ţara asta”.  

 Nu-I așa că-I obraznic pușcăriașul care pe deasupra este și foarte încrezut și infatuate. Dar ce ce nu spune că domnul Iohannis nu a avut dosare PENALE dar și condamnări.     Măi Becali, locul tău este la Rahova sau Jilava.

Iosif VARGA

Tăriceanu, scrisoare deschisă după ce a fost pus sub urmărire penală de procurori

Călin Popescu Tăriceanu, pus marţi sub urmărire de procurorii anticorupţie, a transmis o scrisoare către alegători.

”Mulţi dintre voi nu veţi vota, pentru că v-aţi pierdut complet încrederea în politicieni şi în instituţii. Atitudinea voastră este încurajată, dacă nu chiar stârnită, de DNA şi de SRI, două agenţii ale statului despre care ar trebui să auzim rar, dar care şi-au fixat misiunea de a arunca o suspiciune generalizată asupra politicienilor şi de a eroda încrederea în partidele politice. DNA, cu ajutorul denunţului, ce nu a mai fost practicat la această scară din anii 1950, a reuşit să se substituie în bună măsură alegătorilor şi să decidă, prin abuzul puterii ce-i este conferită de lege, cine poate să stea în faţa cetăţenilor pentru a le cere încrederea şi cine trebuie privat de exerciţiul acestui drept constituţional. Mă întreb astăzi, încă o dată, cine anume stabileşte politica DNA şi SRI, cine decide, în interiorul acestor instituţii, care va fi următoarea victimă? Aceste agenţii au devenit o supra-putere, situându-se deasupra celor trei puteri constituţionale ale statului. O supra-putere ocultă şi iraţională ce trezeşte, în mintea generaţiilor mature, amintirea rolului pe care-l juca cândva partidul comunist şi braţul său înarmat, securitatea”, este mesajul liderului Senatului.

El le cere alegătorilor să voteze la locale ,,în amintirea erei în care votam formal pentru ca eram forţaţi” şi susţine că nu are nicio rezervă faţă de procurorii care, înarmaţi cu probe temeinice, luptă împotriva fenomenului corupţiei.

 Acum, după mult amar de vreme, mi-a venit şi mie rândul. Aşteptăm cu nerăbdare momentul. Sunt convins că DNA şi-a făcut temele cu temeinicie. De ce? Pentru că, în ciuda faptului că legea îmi interzice să intru în detalii, pot să vă spun doar că sunt acuzat într-un dosar cu presupuse fapte din 2008. Asta e ceea ce numesc eu cercetare amănunţită. Bineînţeles că, momentul ales pentru acuzarea mea nu are nimic de a face cu alegerile din 5 iunie 2016. E o pură coincidenţă! Nu după 8 zile, nu după 8 săptămâni, nici după 8 luni, ci abia după 8 ani, conducerea DNA a hotărât într-un final să mă acuze. Evident că, în acest moment îmi pierd timpul cu avocaţi, procurori şi dosare, în loc să fiu prin ţară convingând electoratul să voteze şi să sprijine candidaţii ALDE”, explică Tăriceanu.

  ,,Permiteţi-mi să vă mărturisesc faptul că nici măcar membrii ALDE nu au fost feriţi de abuzuri de putere. Dar vă pot asigura că, dacă orice fel de acuzaţie va fi demonstrată, aceasta înseamnă sfârşitul carierei oricărei persoane în cauză. Niciun compromis sau înţelegere nu sunt acceptabile. Într-o democraţie încă fragilă precum cea din România, toţi oamenii cu convigeri democratice ar trebui să lupte pentru a restaura normalitatea în societate şi la nivelul instituţiilor statului. Ceea ce se întâmplă acum este inacceptabil şi, credeţi-mă, voi continua această luptă până la final”, concluzionează copreşedintele ALDE

 Iosif VARGA

Fost lider WTA suspendată pentru o perioadă de doi ani. Rusoaica a căzut testul antidoping

Maria Sharapova a susținut la începutul anului un test antidoping la care a fost depistată pozitiv cu substanța Meldonium, fostul lider al WTA mărturisind public aceasta la o conferință de presă. Deși a fost selectată în echipa olimpică a Rusiei, în urma deciziei tribunalului, sportiva va reveni în competiții doar în prima lună a anului 2018.   

Meldonium, fructul interzis pentru sportivi a făcut victime în Rusia iar Şarapova, în vârstă de 29 ani, nu i-a fost imună. În timpul turneului Australian Open, tenismena a fost testată și a căzut la antidoping; Federaţia Internaţională de Tenis a emis un comunicat oficial miercuri în care au informat că suspendarea începe de la data de 26 ianuarie și va dura doi ani. La data respectivă, își declarase rusoaica eșecul la testul antidoping.  

 După decizia Federației, Maria Sharapova a scris pe contul personal de socializare: ,,După decizia de a mă suspenda doi ani, tribunalul Federaţiei Internaţionale de Tenis a ajuns la concluzia unanimă că nu am avut intenţia de a folosi meldonium. Tribunalul a înţeles că nu am căutat acest tratament la doctorul meu pentru a obţine performanţe mai bune. ITF şi-a petrecut foarte mult timp şi a consumat multe resurse pentru a demonstra că am încălcat intenţionat regulile anti-doping, dar a ajuns la concluzia că nu am făcut asta. Trebuie să ştiţi că ITF i-a cerut tribunalului să îmi dea o pedeapsă de 4 ani, pentru încălcarea voită a regulilor, dar tribunalul a respins această cerere. În timp ce tribunalul a ajuns la concluzia corectă că nu am încercat să încalc regulile, nu pot accepta o pedeapsă incorectă şi grea de doi ani. Chiar dacă tribunalul a hotărât că nu am încălcat legile intenţionat, nu mă va lăsa să joc în următorii doi ani. Voi face imediat apel la Tribunalul de Arbitraj Sportiv.”   

Sharapova a mai declarat: ,,Mi-a fost dor să joc tenis şi mi-a fost dor de fanii mei extraordinari, care sunt cei mai buni şi mai loiali din lume. Am citit scrisorile pe care mi le-aţi trimis, dar şi postările de pe reţelele de socializare. Dragostea voastră m-a ajutat să trec mai uşor peste această perioadă. Vreau să susţin ce cred eu că este corect şi voi lupta să revin pe teren cât mai curând. Avocatul meu a pregătit un rezumat al felului în care procesul ITF merge şi m-am gândit să vă arăt şi vouă, pentru a afla ce cer regulile ITF.”

  Florin NAHORNIAC