Arhive lunare: septembrie 2016

REPUBLICARE: Ce am dedus după întrevederea președintelui Putin cu președintele Obama la SUMMIT-ul G 20 din China – Planul secret al lui Putin: cum vor ruşii să îi izoleze pe americani de restul lumii

Am fost și eu invitat la SUMMIT – ul G 20 din China unde am avut multe de învățat. În primul rand am văzut cum chinezii 29660au vrut să le demonstreze tuturor liderilor prezenți la reuniune ce înseamnă disciplina socialistă și că ei, chinezii – sunt o forță mondială și că valorează mai mult decât americanii lucru demonstrate când l-au făcut pe Obama să coboare din avion fără să-I fie pus să au calce pe covorul roșu ci direct, ca un soldat, pe scara metalică. Aici chinezii  au demonstrate clar că americanii nu le sunt pe plac ci mai aproape le sunt rușii cu toate divergențele pe care le au.   La SUMMIT – ul G 20 din China marile  puteri Rusia și SUA s-au studiat reciproc dar Putin a fost mai vigilant, i-a studiat mai cu viclenie. De fapt președintele rus are leac pentru jandarmul lumii SUA.

Mai multe submarine ruseşti operează în mod agresiv în apropierea cablurilor îngropate în ocean care leagă continentul american de restul lumii, relatează New York Times. Aceste acţiuni provoacă îngrijorare în rândul experţilor americani în securitate, care se se tem că ruşii pot ataca aceste cabluri în cazul unei situaţii conflictuale.
Problema este chiar mai gravă decât cele din timpul Războiului Rece: un atac asupra acestor cabluri de fibră optică ar afecta toate sectoarele economice, paralizând practic Statele Unite. Deşi nu există vreo confirmare a acestui lucru, tot mai multe dezbateri de la Washington au ca subiect central modul în care gesturile lui Putin aduc aminte de acea perioadă de dinainte de 1989.
,,Mă tem în fiecare zi pentru ce ar putea face ruşii”, a spus Frederick J. Roegge, comandant al flotei americane de submarine din Pacific, citat de New York Times.
În luna septembrie, nava rusească de spionaj Yantar, echipată cu două nave submersibile, s-a îndreptat pe direcţie coastei de est a Statelor Unite către Cuba, acolo unde se află unul din principalele cabluri de date.
,,Tăierea cablurilor nu este ceva ieşit din comun”, a spus Michael Sechrist, un fost cercetător în cadrul MIT. ,,Se întâmplă datorită dezastrelor naturale, datorită unor ancore plasate greşit – dar acestea se întâmplă la câteva mile de sol, iar reparaţiile durează doar câteva zile.,,Ceea ce îi îngrijorează pe cei de la Washington este posibilitatea ca ruşii să taie cablurile la o adâncime foarte mare, departe de zona în care se poate ajunge rapid. ,,Problema cu aceste cabluri este că ele sunt poziţionate în acelaşi loc încă din 1860″, mai spune Sechrist. „Operatorii de cabluri preferă să le îngroape în locuri cunoscute, acolo unde au înţelegeri cu autorităţile”.
Amiralul Mark Ferguson, comandantul flotei navale americane în Europa, spune că activitatea submarinelor ruseşti a crescut cu 50% în ultimul an. Bazele ruseşti de la Arctic şi promisiune de a investi 2,4 miliarde de dolari în zona Mării Negre până în 2020 arată determinarea lui Putin de a-şi întări puterea navală, mai crede Ferguson.

 Dr ec Florin NAHORNIAC

REPUBLICARE: Ce am reușit să mai deduc după SUMMIT-ul G 20 din China: NATO nu ar face față unui ATAC al RUSIEI împotriva unui stat membru al Alianței, conform unei analize făcute de o comisie parlamentară britanică

NATO nu este pregatit sa faca fata unui atac al Rusiei impotriva unuia dintre statele membre, a apreciat joi o comisie parlamentara britanica insarcinata cu probleme de aparare. Un raport al acestei comisii a cerut aliantei formate din 28 de tari sa amplaseze de maniera permanenta trupe si material militar in Estonia, Letonia si Lituania si recomanda stabilirea unui sediu in tarile baltice, relateaza Hotnews.

SEP 2 cu 1  G 20 merkel cu premierul chinez

,,Riscul unui atac al Rusiei impotriva unui stat membru al NATO, chiar daca este slab, este real. Noi nu suntem convinsi ca NATO este pregatit sa faca fata acestei amenintari„, a declarat Rory Stewart, presedintele comisiei parlamentare multipartite insarcinata cu chestiuni de aparare.
Analiza intervine in momentul in care Statele Unite si Uniunea Europeana au impus noi sanctiuni impotriva Rusiei, cele mai dure de la Razboiul Rece, pentru implicarea sa in criza din Ucraina. Tarile G7 au condamnat si ele rolul destabilizator al Rusiei si au amenintat cu noi sanctiuni daca Moscova nu alege ,,calea detensionarii”.

 Raportul comisiei parlamentare britanice vede in situatia din Ucraina o ,,trezire” care dezvaluit „lacunele alarmante in starea de pregatire a NATO”. ,,Un atac rus neconventional, folosind arme asimetrice – ultima formula pentru a descrie aceasta este ,razboi ambiguu’ – (..) ar fi deosebit de dificil de contrat”, considera Comisia.
 Aceasta cere ca tactici precum recurgerea la atacuri cibernetice sau militii neregulate sa fie inscrise in articolul 5 al NATO potrivit caruia toate statele membre garanteaza securitatea unui stat atacat. ,,Alianta NATO nu a considerat Rusia drept un adversar sau o amenintare teritoriala pentru unul dintre membrii sai de 20 de ani”, noteaza raportul.
 ,,Acum este obligata sa o faca avand in vedere recentele actiuni ale Rusiei„, adauga acest raport.
 O purtatoare de cuvant a NATO a precizat ca acest raport va fi studiat cu atentie si un „plan de actiune” va fi discutat la urmatorul summit NATO din septembrie. ,,NATO a luat deja masuri pentru a intari apararea comuna, in special pentru aliatii nostri din est, cu mai multe avioane in aer, mai multe nave in mare si mai multe exercitii pe teren”, a precizat aceasta.

Gral(r)dr ec Florin NAHORNIAC                         

REPUBLICARE: Cine a vrut să-l umilească pe președintele SUA? Oare dublul spionaj al chinezilor cu rușii? Covor roșu pentru liderii lumii, prezenți la Summit-ul G20 din China, mai puțin pentru Barack Obama. Incidente la aeroport

Presedintele Barack Obama spera la un start fara probleme in ultima sa vizita in calitate de comandant suprem in Asia, insa lucrurile nu au stat tocmai asa.  

 Autoritatile chineze au introdus masuri de securitate foarte stricte pentru summitul G20 de la Hangzhou, fara a scuti pe nimeni, nici pe consiliera pentru securitate nationala a SUA, Susan Rice, nici presa acreditata la Casa Alba.    Chiar de la aterizarea Air Force One au aparut primele probleme. Autoritatile din China nu au folosit covorul   pentru sosirea presedintelui american, si mai mult decat asta, nu au pus la dispozitie scara pentru coborarea din aeronava pe usa principala.  

 61831113 Restul liderilor prezenti in China pentru summit nu au avut parte de un astfel de tratament. Covorul rosu a fost intins pentru presedintele rus Vladimir Putin, presedintele sud-coreean Park Geun-hye, presedintele brzilian Michel Temer, dar si pentru premierul britanic Theresa May.   Obama a fost nevoit sa coboare din avion pe o usa a avionului dotata cu scara.     Dupa aterizarea avionul prezidential Air Force One la Hangzhou, in estul Chinei, pe pista de aterizare s-a produs un incident intre un agent chinez si, initial, grupul de jurnalisti acreditati la Casa Alba care il insotesc pe Barack Obama.

  Asa cum se intampla de obicei, presa americana se afla sub una dintre aripile avionului Boeing 747 pentru a urmari coborarea presedintelui, ceea ce a provocat interventia aproape imediata a serviciilor de securitate chineza.   Considerand ca jurnalistii erau prea aproape de traseul prevazut pentru Barack Obama, un agent chinez s-a apropiat de ei si a inceput sa le strige sa plece cat mai repede de-acolo.O responsabila de la Casa Alba a intervenit, informandu-l pe agentul chinez ca este vorba despre un avion american si despre presedintele SUA.

  Interlocutorul sau chinez nu s-a lasat insa impresionat si a replicat imediat, urland in engleza: ,,Aici este tara noastra! Este aeroportul nostru!”.     In focul evenimentelor, agentul a incercat chiar sa o impiedice pe Susan Rice sa se alature presedintelui SUA, indreptandu-se in graba catre ea atunci cand ea a vrut sa treaca pe sub cordonul albastru care delimita spatiul rezervat pentru trecerea lui Obama si schimband vorbe putin amabile cu delegatia americana.    Serviciul secret american, care asigura securitatea presedintelui SUA, a intervenit atunci pentru a-i permite consilierei pentru securitate nationala sa se alature liderului de la Casa Alba.

  ,,Au facut lucruri pe care nu le-am anticipat”, le-a explicat mai tarziu consiliera americana jurnalistilor.

Dr ec Florin NAHORNIAC

Patriarhul României afirmă: „Sfânta Cruce este semnul iubirii nesfârşite şi mai presus de înţelegere a lui Dumnezeu faţă de oameni”

Crucea Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă iubirea lui Dumnezeu arătată oamenilor într-o lume plină de ură şi de violenţă, a spus Patriarhul Daniel în cuvântul rostit duminică, 11 septembrie 2016, la Paraclisul istoric al Reşedinţei Patriarhale. Preafericirea Sa a explicat învăţăturile din textul biblic de la Ioan, cap. 3, vs. 13-17 (vezi mai jos) citit în această Duminică dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi care ne prezintă Convorbirea lui Iisus cu Nicodim.

 Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a evidenţiat că această duminică ne arată Taina și puterea Crucii Mântuitorului Hristos,informează Agenţia de ştiri Basilica.

 Această duminică ne arată că Sfânta Cruce este semnul iubirii care învinge păcatul şi moartea. Evanghelia ne vorbeşte despre faptul că Mântuitorul Iisus Hristos, atunci când s-a întâlnit cu Nicodim, a vorbit despre Taina Botezului, dar şi despre Taina Crucii. Evanghelia aceasta ne arată că Cel Care S-a pogorât din Cer este Cel Care Se află în Cer, dar şi că Fiul lui Dumnezeu Întrupat rămâne în acelaşi timp în Cer şi pe pământ. Este pe tronul de slavă cerească împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi în acelaşi timp este Dumnezeu Omul Care S-a zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt din pântecele Fecioarei şi S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor, a spus Preafericirea Sa.      Sfânta Cruce, explică Patriarhul României, este semn de mântuire și de viață veșnică. Ea ne arată cât de mult a iubit Dumnezeu lumea.    

Sfânta Cruce este semnul iubirii nesfârşite şi mai presus de înţelegere a lui Dumnezeu faţă de oameni. Este o iubire care respectă libertatea omului chiar şi atunci când omul Îl respinge pe Dumnezeu sau nu Îl primeşte. Crucea Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă iubirea lui Dumnezeu arătată oamenilor într-o lume plină de ură şi de violenţă. De fapt, Hristos a fost răstignit pe cruce, ca urmare a invidiei, a urii şi a violenţei mai-marilor cărturarilor şi fariseilor care Îl invidiau şi Îl urau pe Iisus tocmai pentru că mulţimile Îl iubeau, credeau în El şi Îl urmau.

 Pretutindeni unde locuiesc creştinii adevăraţi întâlnim semnul Crucii, mai adaugă Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.     Oriunde vedem Sfânta Cruce trebuie să ne aducem aminte cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi aşteaptă răspunsul nostru la iubirea Lui. Purtăm crucea cu lănţişor la gât de când suntem botezaţi, ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, dimineaţa când ne trezim din somn, seara când ne culcăm, înainte de masă şi după masă. Mamele fac semnul Sfintei Cruci peste pâinea care urmează să intre în cuptor, iar ţăranii noştri sculptează semnul Sfintei Cruci pe poarta lor, ca să intre în curte sau în casă ca într-o biserică, ca într-un loc sfinţit, prin rugăciune şi fapte bune. Noi aşezăm crucea la margine de drum sau la răscruce de drumuri, ca să ne aducem aminte de Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Care a zis: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa» (Ioan 14, 6).

Legăturile neştiute cu România ale lui Mazepa, duşmanul ruşilor pe vecie. „Afurisit“ de Biserica Ortodoxă la 300 de ani după moarte

646x404 (6)Cazacul Ivan Stepahovici Mazepa continuă să fie, la 300 de ani de la moarte, sub „afurisenia” Bisericii Ortodoxe. A murit la Varniţa (în Basarabia) şi a fost înmormântat de şase ori pentru că de fiecare dată se găsea cineva să-l dezgroape. Ultimul mormânt cunoscut a fost într-o biserică din Galaţi, pe care comuniştii au demolat-o spectaculos: cu parâmele trase de nişte nave. Mazepa a dat numele a două cartiere centrale ale oraşului de la Dunăre.      

Aparent, hatmanul de cazaci Ivan Stepanovici Mazepa (1639-1709) n-ar trebui să aibă nicio legătură cu teritoriile locuite de români. De fapt, aşa a şi fost până aproape de tragicul sfârşit, pe pământ românesc, al comandantului de oşti, pentru ca apoi rămăşiţele lui pământeşti să parcurgă un traseu cu totul bizar, dar legat fundamental de teritoriul ţării noastre.          Mazepa s-a născut într-o familie bogată din localitatea Bila Ţerkva de lângă Kiev (zonă controlată pe atunci de polonezi) şi a fost, încă din tinereţe, atras de cariera militară, dar şi de ideea scoaterii ucrainenilor de sub dominaţia străină. Este considerat, de altfel, părintele ideii de independenţă naţională a Ucrainei, fiind pentru ucraineni cam ceea ce reprezintă Avram Iancu pentru ardeleni.    

 Aflat la cumpăna a două puteri, i se pare mai eficientă o alianţă cu ruşii decât cu polonezii, aşa că urcă toate treptele ierahiei armatei şi administraţiei ţariste, iar în 1687, la 48 de ani, ajunge hatman al cazacilor zaporojeni (ucraineni), o funcţie care însemna, în fapt, că el era guvernatorul Ucrainei de est, ca provincie supusă puterii ruse.     O vreme, a fost considerat de ruşi un fel erou naţional, căci trupele conduse de el era întotdeauna victorioase în luptele la care lua parte. De altfel, reputaţia războinicilor cazaci i se datorează în bună măsură lui Ivan Mazepa.

 Lucrurile aveau însă să cunoască o întorsătură completă la începutul secolului al XVIII-lea, atunci când Ivan Mazepa, ajuns la o vârstă venerabilă pentru acele vremuri (depăşise deja 60 de ani, dar era încî „verde”), se dă de partea puterilor vestice, atras fiind de ideea unei Ucraine independente de Imperiul Ţarist.     Într-o ultimă încercare de a câştiga respectul ruşilor, la 1709 (avea 70 de ani) el s-a aliat cu Carol al XII-lea, regele Suediei şi a declarat război imperiului condus de ţarul Petru cel Mare. Ciocnirea dintre cele două armate s-a produs la Poltava, în iunie 1709, însă în ciuda eroismului cazacilor, ruşii au învins. A contat destul de mult şi faptul că o parte dintre cazaci, momiţi de ruşi cu titluri şi pământuri, şi-au trădat comandantul chiar în ajunul bătăliei şi au trecut de partea armatei ruseşti.

Mazepa şi regele Suediei, la Poltava FOTO gravură de epocă/wikipedia

Mazepa şi regele Suediei, la Poltava FOTO gravură de epocă/wikipedia

Regele suedez este rănit grav şi a părăsit câmpul de luptă înainte de vreme 9de altfel, avea să fie exilat din propria ţară, nu atât din cauza pierderii luptei, cât din cauza gravelor excese pe care le făcea), iar Mazepa, la rândul lui rănit grav, avea să se refugieze în cetatea Tighina (actualmente pe teritoriul Republicii Moldova), sub protecţia turcilor.

 Ţarul Petru cel Mare îl declară, imediat după bătălie, duşman de moarte şi pune pe capul lui o recompensă uriaşă, viu sau mort. Mai mult decât atât, Biserica Ortodoxă Rusă, loială ţarului, îl afuriseşte pe Mazepa, deşi până atunci el fusese considerat aproape un sfânt, după ce finanţase tipărirea a sute de evenghelii traduse în limbile Occidentului şi Orientului.    Ultima, o Evanghelie în arabă, fusese scoasă chiar la tiparniţa domnitorului român Constantin Brâncoveanu, pe banii lui Mazepa.    Cazacul avea să moară doar câteva luni mai târziu, din cauza rănilor, dar şi a vârstei înaintate, sfîrşitul găsindu-l în tabăra sa din apropiere de Tighina, la Varniţa. Interesant este că sursele istorice sunt destul de neclare cu privire la data morţii hatmanului. Unele indică 9 august, altele 22 septembrie, iar altele 2 octombrie (după surse poloneze şi ucrainene), ba chiar şi 18 martie 1710 (după Mihai Kogălniceau).

 Lucrurile sunt cumva lămurite de istoricul Paul Păltânea care, în „Istoria oraşului Galaţi”, menţionează: „La mănăstirea Sf. Gheorghe au fost reînhumate, la 18 martie 1710, osemintele hatmanului Mazeppa, după ce mormântul de la Varniţa fusese profanat de turci” Profesorul gălăţean Arthur Tuluş (lector universitar doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi) consideră, însă (în lucrarea „Hatmanul Mazeppa în istoria oraşului Galaţi”), că anatema n-ar fi neapărat o solicitare a ţarului, cât o consecinţă firească a faptului că armata ucraineano-suedeză s-a adăpostit de ruşi, după Poltava, în cetatea turcească Tighina.   „Ucrainenii s-au adăpostit cu resturile armatei suedeze la Tighina, mai exact în satul Varniţa, raiaua turcească din Basarabia”, scrie Arthur Tuluş în lucrarea amintită.

URĂ ŞI DUPĂ 300 DE ANI

Ecourile aceste contradicţii politico-militare vechi de 300 de ani nu s-au stins nici măcar în prezent, nu de puţine ori izbucnind, la festivităţile de la Poltava, confruntări între taberele pro şi anti Mazepa.  Anual, la Poltava are loc o dublă ceremonie religioasă, de pomenire a zecilor de mii de morţi din coflictul ruso-ucrainean. Dacă pentru ucraineni (începând cu 1991, data câştigării independenţei, adică trei secole mai târziu decât îşi dorea Mazepa) momentul este şi un prilej de cinstire a memoriei hatmanului cazac, pentru ruşi este prilej de damnare a „trădătorului”.     Peste toate se suprapune, evident, şi dorinţa ucrainenilor, aflaţi din nou în conflict deschis cu Rusia, de a-l identifica pe Mazepa ca pe un simbol a luptei pentru independenţă.

MAZEPA ŞI GALAŢIUL

Povestea (sumară) prezentată mai înainte despre viaţa lui Ivan Stepanovici Mazepa ne arată, aşadar, că eroul ucrainean nu a păşit niciodată prin Galaţi, dându-şi ultima suflare la circa 300 de kilometri mai la est, la Tighina. Şi totuşi, cazacul are legături strânse cu oraşul dunărean.

 După moarte, trupul lui Ivan Mazepa este înhumat la Tighina (Bender, după denumirea turcă). S-ar părea că a fost o dublă înhumare, căci prima oară mormântul este profanat şi trupul scos la suprafaţă, fie de către patrioţii ruşi, fie (cel mai probabil) de către jefuitorii de morminte.

  Ulterior (sursele istorice oscilează între câteva luni şi un an), Mazepa este dezgropat de cazacii loiali, care încearcă să-i ducă trupul la Ierusalim, acolo unde hatmanul ceruse, cu limbă de moarte, să fie îngropat. Obţin în acest scop şi un firman turcesc, însă călătoria se blochează la Galaţi.   Turcii hotărăsc să nu lase convoiul funerar să meargă mai departe, drept urmare cei care transportau rămăşiţele se înţeleg cu preoţii din Galaţi (contracost, căci se face o donaţie consistentă, constând în câteva mii de galbeni, plus două moşii vaste, cumpărate de cazaci lângă oraş, spre folosinţa mănăstirii) şi îl înhumează pe Mazepa în biserica Sfântul Gheorghe, într-o criptă specială.

Biserica Sfântul Gheorghe din Galaţi, la 1922. FOTO arhiva Bibliotecii VA Urechiai

Biserica Sfântul Gheorghe din Galaţi, la 1922. FOTO arhiva Bibliotecii VA Urechiai

Ritualul are o simbolistică anume, căci biserica respectivă, rezidită la 1664 (era ctitorie a lui Ştefan cel Mare), chiar pe malul Dunării, era închinată Ierusalimului, mai precis Sfântului Mormânt, deci pe undeva se îndeplinea dorinţa hatmanului.     Din acest moment (era anul 1710), soarta rămăşiţelor pământeşti ale lui Mazepa devine foarte complicată. Potrivit surselor istorice (Nicolae Iorga – „Istoria Românilor”), biserica/mănăstirea Sfântul Gheorghe a fost prădată de tătari în 1711 (după înfrângerea lui Dimitrie Cantemir la Stănileşti), iar osemintele ar fi fost aruncate de păgâni în Dunăre, după ce au spart şi au jefuit toate criptele din incinta mănăstirii.    

 „Turcii năvălind şi jefuind Moldova, în anul 1711, au sfărâmat şi mormântul de cărămidă al hatmanului zi au risipit osemintele lui zi i-au spart piatra de mormânt, pe care erau săpate stemele Ucrainei, Poloniei şi a lui proprie. După retragerea turcilor, mormântul fu dres iarăşi, şi până în timpurile lui din urmă se mai vedea înăuntrul bisericii piatra lui de mormânt deşi vătămată în parte”
Nicolae Iorga,  „Istoria Românilor”Se pare că ulterior osemintele ar fi fost adunate, unul câte unul, şi puse din nou în criptă. Acest lucru este confirmat de cele puţin două relatări istorice, aparţinând  călugărul polon Anton Wasniewski şi lui Mihail Kogălniceanu.      „La 1840, preoţii ortodocşi ignorând până şi numele celui care era înmormântat în biserica lor, şi neştiind, că în mormântul acesta se odihnesc rămăşiţele lui Mazeppa, l-au deschis spre a înmormânta pe răposatul boier serdar Dimitrie Dereţchi Basa”, consemnează Kogălniceanu.

 Însă osemintele nu şi-au găsit nici după aceea liniştea, fiind mutate, în jurul lui 1850, în curtea bisericii.    „Câţiva ani mai târziu, rudele lui Dereţchi Basa, după ce au deshumat corpul pentru ceremonia de comemorare obişnuită în biserica ortodoxă nu au mai putut reaşeza în vechiul mormânt resturile, ca urmare a unui ordin al guvernatorului Moldovei (apărut tocmai atunci, ce interzicea înhumarea în interiorul bisericilor). Astfel, au fost obligaţi să depună osemintele lui Dereţchi şi osemintele lui Mazeppa într-un nou mormânt săpat în afara bisericii, în dreapta vestibulului”, scrie profesorul gălăţean Arthur Tuluş.

ULTIMA DISPARIŢIE A LUI MAZEPA

Mai bine de 100 de ani, liniştea rămăşiţelor pământeşti ale lui Mazepa rămân netulburate. Mai precis până în 1962, când autorităţile comuniste decid că este nefiresc să existe două biserici istorice pe malul Dunării, la nici 300 de metri una de alta.    Ca urmare, biserica Sfântul Gheorghe este demolată, ignorându-se fără jenă reglementările care protejau monumentele istorice şi tratatele internaţioanle încheiate de statul român în acest sens.  

 Iată cum consemnează profesorul Tuluş (folosind mai multe surse istorice) momentul demolării bisericii: „S-a încercat dărâmarea ei prin infiltrarea unor jeturi de apă în temelie, pentru a fisura zidurile. Zidurile rezistând, în noaptea de 29-30 octombrie 1962 distrugerea a început prin tragerea turlelor legate cu un cablu de un remorcher spre faleză abruptă”.

A DAT NUMELE UNUI CARTIER DINTR-O ÎNTÂMPLARE

Cu ocazia dărâmării bisericii, rămăşiţele lui Mazepa s-au pierdut. Se pare că osemintele că ar fi rămas sub ruinele bisericii şi s-au amestecat apoi cu molozul atunci când în zonă s-au construit blocuri.
Paradoxal, însă, amintirea lui Mazepa avea să dăinuie, iar cartierele din centru – primele construite de administraţia socialistă la Galaţi – să ia, printr-o întâmplare, numele marelui erou cazac.

 „Amintirea lui Mazeppa a persistat printr-o întâmplare, zi anume prin anii 1961- 1963 în această zonă s-a instalat un şantier de construcţii ce avea ca scop construirea de blocuri. Barăcile acestui şantier au fost instalate pe o stradă mică, paralelă cu faleza Dunării. Numele acestei străzi era Mazepa încă din secolul trecut”, consemnează profesorul Arthur Tuluş.       Cu alte cuvinte, colonia de barăci de pe străduţa Mazepa a ajuns să dea numele întregului cartier, în ciuda faptului că mai-marii vremii ar fi vrut să-i spună „Stalin”. Să mai spună cineva că „folclorul” de şantier nu poate influenţa cursul istoriei.

ARE CHIAR ŞI STATUIE LA GALAŢI

Directorului Muzeului de Istorie din Galaţi, Cristian Căldăraru, remarca recent, cu ocazia zilei naţionale a Ucrainei, cum nu se poate mai bine pronunţata amprentă lăsată de hatmanul Mazepa în istoria comunităţii gălăţene.      „În fiecare zi, cel puţin de două sau trei ori, îl pomenim pe Mazepa. Poate că nici ucrainenii nu-l pomenesc zilnic, aşa cum o fac gălăţenii. Acest personaj, devenit şi legendă, a trăit momente esenţiale din istoria Ucrainei”, a spus Căldăraru.  

 Mai mult decît atât, din 2009, în Parcul Libertăţii, de pe Calea Basarabiei (din Galaţi), hatmanului Mazepa i s-a ridicat un bust. Monumentul a trezit destul de multe controverse, atât în ceea ce priveşte amplasarea, cât şi în ceea ce priveşte exprimarea artistică, însă, în cele din urmă, a intrat în cotidianul urbei

  Gral(r)dr ec Mihai NAHORNIAC

Mărturii de credință la Moinești și Onești

Credincioșii din Moinești și cei din Onești, județul Bacău, au avut deosebita bucurie de a se închina zilele acestea Sfântului Ierarh Nicolae, a cărui sfântă mână dreaptă a fost adusă de o delegație condusă de părintele Emil Cărămizaru, parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe”-Nou din București, unde se află racla cu sfintele moaște.    Delegația cu sfintele moaște a ajuns la Moinești vineri, 9 septembrie, și a fost întâmpinată de părintele Costel Mareș, protopop de Moinești, împreună cu un sobor de slujitori. Racla a rămas pe toată perioada Zilelor Duhovnicești ale Protopopiatului Moinești, punctul central al manifestărilor fiind procesiunea „Calea Sfinților-Maica Domnului și Sfântul Ierarh Nicolae, ocrotitorii noștri” ce a avut loc duminică, 11 septembrie. 

 Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, împreună cu peste 100 de preoți din Protopopiatul Moinești, însoțiți de un impresionant număr de credincioși, au purtat pe traseul dintre Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” și „Catedrala Nașterea Maicii Domnului” și „Sfântul Ierarh Nicolae” din Moinești icoana Maicii Domnului Pantanassa precum și racla cu Sfintele Moaște ale Sfântului Ierarh Nicolae.

Mâna Sfântului Nicolae i-a binecuvântat și pe oneșteni

De la Moinești, racla cu mâna Sfântului Nicolae a mers la Onești, unde, luni-seară, delegația a fost întâmpinată în Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din localitate de Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, înconjurat de un sobor de slujitori, între care părintele Ioan Bârgăoanu, protopop de Onești.   

 „Bucuria a fost una deosebită deoarece au participat numeroși elevi de la școlile din Onești împreună cu profesorii și directorii lor. Toți au venit de la ora 17:00 la Biserica «Sfântul Ierarh Nicolae», unde Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim a întâmpinat racla cu sfintele moaște. După ce racla a fost pusă spre închinare, Înaltpreasfinția Sa a săvârșit o slujbă de binecuvântare pentru copiii și elevii, profesorii și directorii de școli care erau în curtea bisericii. Au urmat Slujba Vecerniei și Taina Sfântului Maslu, iar apoi, toată noaptea, a fost citită Psaltirea. Dimineață, de la ora 8:00, au săvârșit Sfânta Liturghie împreună cu părintele inspector Constantin Alupei și un sobor de slujitori”, ne-a declarat părintele Ioan Bârgăoanu, protopop de Onești. 

 Momentele au fost deosebite deoarece este pentru prima dată când în Onești ajung moaștele Sfântului Nicolae, mai ales că acest sfânt este ocrotitorul orașului.    „Cu binecuvântarea Preafericitului Părintelui nostru Patriarh Daniel, venim pentru a doua oară în Eparhia Romanului și Bacăului, după ce în decembrie am fost în Roman și în Bacău. Am fost impresionat de felul în care, sub îndrumarea și binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, preoții și credincioșii au întâmpinat mâna dreaptă a Sfântului Nicolae. La Moinești, ca și la Onești, au fost mii de credincioși ceea ce arată că aceste comunități sunt apropiate de Sfânta Biserică, sunt iubitoare de Dumnezeu și de sfinți și mai ales de Sfântul Nicolae, ocrotitorul copiilor, dar și al celor sărmani și al celor în vârstă. Au fost foarte mulți tineri în ambele orașe, ceea ce este un lucru frumos, toate acestea arătând că slujirea Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim este una vie. De asemenea, părinții protopopi din Moinești și din Onești împreună cu preoții s-au implicat deosebit și totul a decurs foarte frumos. Rămânem cu o amintire frumoasă acum, când mâna Sfântului Nicolae s-a întors la ctitoria Sfântului Constantin Brâncoveanu din cetatea Bucureștilor”, a declarat părintele Emil Cărămizaru.   

 Atât la Moinești cât și la Onești, sute de copii au primit în dar din partea Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, cu prilejul noului an școlar, rechizite, bani și alte daruri necesare pentru școală.

Silviu Dascălu

SUA: Barack Obama comută pedepsele a 42 de condamnați

Presedintele american, Barack Obama, a comutat pedeapsa cu inchisoarea a 42 de persoane, cele mai multe condamnate in afaceri de droguri, punand astfel in practica apelurile sale la o reforma penala care sa ofere ,,a doua sansa”, relateaza AFP. 
Detinutii beneficiari ai acestor comutari de pedepse sunt considerati ca nu reprezinta un pericol. In majoritate, sunt mici traficanti de droguri care au primit pedepse grele, in baza unui sistem penal extrem de represiv denuntat in prezent ca…

 Iosif VARGA  

De la steagul „curcubiștilor” la cârpa secuiștilor!

Cezar Adonis Mihalache  publicația NAȚIUNEA

  Chiar dacă a fost una dintre cele mai mari ofense aduse vreodată generației noastre „de schimbare”, generația acestor tineri frumoși care vor să aducă acasă, la pieptul Patriei Mamă, fiica Basarabie, deși a fost o încălcare grotească sub cizmele de văcar al diplomației USA a visului unei generații ce și-a pus mare parte din speranța regăsirii patriei în vechile hotare tocmai în deplinele (oare?!) libertăți și drepturi afișate de Statele Unite, Hans Klemm-ul nu s-a grăbit să îndrepte „gafa” colegului de la Chișinău… Pentru că nu a fost vorba de o gafă. Ci de un mesaj care doar puncta o nouă mișcare din strategia pașilor de reorganizare administrativă a „coloniei”. A acelei resurse, cenușăreasa de mai ieri, supusa de azi…

hans-klemm-steag-secuiesc Așa că, imediat după mizerabila poziție a ambasadorului SUA la Chișinău, nepomenit să-i rămâie numele!, prin mesajul certăreț „Moldova nu e România”, cel de la București, la fel de văcar, pentru că astfel de neajunsuri de oameni a trimis unchiul Sam în partea noastră de lume (și asta după ce ani ne-a lăsat cu poarta de reprezentare de la București a marelui partener, goală, „colonia” nefiind demnă pesemne de o „excelență” măsurată în vaci pe cap de diplomat, ci poate doar în dosuri pe cârpă de curcubiști!) ne-a pus în fața ochilor un nou mesaj. Este al treilea vizând reașezarea organizării de colonie în interesele unchiului Sam.

 Întâi a fost cel de la Deveselu, unde americanii au arborat tricolorul cu josul în sus, ca mesaj de capitulare al gazdelor transformate în „oaspeți” (și în curând expați în propria țară), „eroarea” producându-se într-o bază militară, acolo unde l-au și plasat pe oaspetele oficial al bazei. Căci, da!, un demnitar al Statului Român a fost tratat ca oaspete în țara lui, și nu un oaspete de care te bucuri, ci unul nedorit, Cioloș fiind așezat pentru discursul… oficial de reprezentant al coloniei lângă o toaletă ecologică. A venit apoi hârlețul trântit în brazda românească de peste Prut de colegul de diplomație de la Chișinău, care a izbit cu sete în ceea ce unchiul Sam nu vrea să ne fie o singură inimă românească. Iar acum, și mai radical, descălecarea clemei Klemm de la București în mijlocul hunilor iredentiști. Or, aceasta este strategia partenerului nostru… „strategic”, Statele Unite, federalizarea? Pentru că noi asta înțelegem…  

 Ambasadorul Hans Klemm era liber să se ducă oriunde în România. Era chiar plăcerea noastră de a-l avea oaspete. Și putea să viziteze oricând dorea Harghita. Dar nu avea ce să caute lângă o cârpă. Dar nu, el s-a așezat lângă ea gata să șteargă identitatea românească.   Să ne transmită cel de al treilea mesaj, de la capitularea impusă (eventual deplină, aidoma asumării holografiei holocaustice) a coloniei, afișată la Deveselul, via „Moldova nu e România”, prin viul grai al colegei de corega diplomatică de la Chișinău, la mesajul de acum, „Ardealul nu e România”.  

Hans Klemm nu s-a fotografiat, la prima lui apariție în Harghita-Covasna cu tricolorul nostru. Nu a făcut o primă fotografie oficială cu autoritățile ROMÂNE. Nu! El a luat cârpa secuiască pentru a-și șterge cașul sfidării de la gură. E drept, nu a spus „Ardealul nu e România”. Dar o vor spune „gazdele” lui maghiare… Pentru că în clipa în care s-a postat lângă cârpa secuiască, și nu doar cu „dezlegarea” unchiului Sam, ci la trimiterea acestuia, a punctat mesajul extremiștilor, ambasadorul incitând la separatism etnic.  

După toată această mizerie de bălegar USA, s-a frământat, de „pe surse”, și o reacție a Ministerului de Externe Român, vehiculându-se o convocare a ambasadorului. Și ar fi fost de bun augur, chiar dacă era o chemare formală și nu rezolva problema. Pentru că, geaba ar fi fost chemat acest văcar Hans, „klamă de clacă”, la MAE, dacă iredentiștii, nu erau trași la răspundere. Dar, convocându-l pe Hans Klemm la MAE, Statul Român ar fi recunoscut că oficialitățile maghiare de lângă ambasador sunt separatiști. Și ar fi trebuit să reacționeze cu măsuri împotriva acestora.  

 O dilemă din care i-a scos tot „fratele cel mare”! Cu un picior de „partener strategic” pus pe grumazul coloniei, urmat de mesajul sec al aceluiași MAE: „Ambasadorul nu a fost convocat”. Într-o citire printre rânduri: colonia s-a resemnat! Și, probabil, de plecat „de la post”, o să plece, nu ambasadorul, ci funcționarul de la Externe care a avut curajul să arate că nu suntem, nu toți!, supuși unchiului Sam. Nu încă…

Şevciuk vrea unirea Transnistriei cu Rusia

Liderul de la Tiraspol, Evgheni Şevciuk, a semnat un decret privind constituirea unei comisii pentru punerea în aplicare a rezultatului referendumului din 2006 la care 98% dintre transnistreni au votat pentru independenţa regiunii secesioniste şi aderarea ei la Federaţia Rusă.

Decretul mai prevede ajustarea legislaţiei transnistrene la cea a Federaţiei Ruse, scrie Independent.md.

 Potrivit aşa-numitor autorităţi de la Tiraspol planul de a racorda legislaţia transnistreană la cea rusă ar trebui îndeplinit până la 1 noiembrie 2016, scrie Ria Novosti, iar ulterior va pus în aplicare rezultatul referendumului din 2006.   Locuitorii din Transnistria s-au pronunţat în proporţie de 98%, într-un referendum organizat în 2006, în favoarea independenţei regiunii şi a posibilei uniri cu Rusia, însă Moscova nu şi-a modificat poziţia oficială în urma plebiscitului, pledând pentru continuarea negocierilor în formatul „5 2”.  

Populaţia Transnistriei este formată din ruşi şi ucraineni în proporţie de 60%. Rusia are aproximativ 1.500 de militari în Transnistria. Dintre aceştia, aproximativ 1.400 de militari fac parte din Grupul Operativ de Trupe Ruseşti din Transnistria, constituit în urmă cu peste 20 de ani prin reorganizarea fostei Armate a 14-a a URSS. Epertul IDIS, Veceslav Berbeca, consideră însă că acest decret nu aduce nimic în plus în raportul relaţiilor dintre regiunea transnistreană şi Federaţia Rusă şi că scopul documentului emis are miza electorală. „Acest decret nu aduce nimic nou. Cu diverse ocazii la diferite nivele se spunea că ei trebui să-şi ajusteze aşa-numită legislaţia la cea din Federaţia Rusă. Scopul acestui decret este evident pentru că a fost emis înainte de alegerile din stânga Nistrului. A fost emis pentru a acumula mai multe puncte în alegeri pentru că el candidează. Este un pas de PR şi încă odată vrea să arate că este aproape de Federaţia Rusă”, a spus Berbeca, citat de moldnova.eu.  

Reamintim că campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din regiunea transnistreană începe de la data de 11 septembrie.

 Iosif VARGA

Cum a murit Avram Iancu! Ultimele clipe ale Eroului din 10 septembrie 1872

Azi memoria marelui patriot Avram Iancu este dată uitării de către autorități. Klaus Iohannis a refuzat să promulge legea ca Crăișorul Munților să fie declarat Erou Martir al neamului românesc. Dacă cei din fruntea țării, de alt neam și altă religie, au uitat de eroi, noi, românii, nu trebuie să-i uităm niciodată. ”Eroii nu mor niciodată!”

Avram Iancu e la fel de incomod pentru străinii care ne stăpânesc și atunci, dar și acum. Ultimii ani din viaţa lui Avram Iancu sunt relativ puţin cercetaţi de către istorici. Dincolo de legenda “nebuniei” lui Iancu, asemănătoare cu cea a marelui Poet Naţional, Mihai Eminescu, mărturiile istorice atestă că Crăişorul Munţilor a fost perfect lucid până în ultimele minute ale vieţii sale zbuciumate. Avram Iancu a suferit de o dramatică melancolie şi depresie, Avram-Iancu1datorită trădării de către Casa de Habsburg a dezideratelor revoluţiei române de la 1848, dar şi datorită complacerii şi compromisului unei părţi a burgheziei şi intelectualităţii române din Ardeal cu Viena şi dualismul austro-ungar, în ciuda şi dauna rezolvării cererilor şi intereselor naţiunii. Avram Iancu s-a retras în singurătate şi în lungi călătorii prin Munţii Apuseni aşa dragi lui. Şi-a înecat amarul în cântecul din fluier şi câteodată într-un pahar de pălincă oferit cu generozitate de către moţii lu iubiţi. Suferea de o boală de plămâni, de tuberculoză şi avea des hemoragii pulmonare şi scuipa sânge. Boala i s-a tras de la faptul că a dorit mereu să doarmă, din primăvară până în toamnă, sub cerul liber sau pe prispa unei case prietene. Era un semn al dorinţei sale de libertate şi al refuzului de a sta în temniţa oferită cadou şi “răsplată” amară de către Habsburgi la începutul anilor 1850.

Ne-au rămas câteva mărturii despre luciditatea lui Iancu în ultimele zile de viaţă. Petre Giurgiu, care era student bursier la Şcoala Superioară de Agricultură din Bucureşti, venise să-şi vadă părintele, pe Avram Giurgiu, fost luptătopr de-al lui Iancu în revoluţie. Era sfârşitul lui august 1872. Tânărul student şedea de vorbă cu sătenii în curtea bisericii, dându-le veşti din România. Deodată se aude cântec de fluier venind dinspre dealul Bulzului. – Cine-i? întrebă Petre Giurgiu. – Îi Domnu Iancu, răspunseră ţăranii. Şi la curiozitatea manifestată de tânăr de a cunoaşte şi el pe Avram Iancu, sătenii îi spun că Iancu va veni imediat la el, căci aşa îi este obiceiul. Sosind Iancu şi văzând un avram-iancu-the-prince-of-the-mountains-craisorul-muntilor-revolutia-de-la-1848-romania-transilvania-horea-closca-crisanstrăin în straie orăşeneşti neobişnuite în partea locului, se încruntă: – Cine-i? Îs fecioru lui Avram Giurgiu, învăţ în Ţară. – Vii din Ţară? – Da! Iancu l-a luat în casa lui Avram Giurgiu. Mai târziu, Petre Giurgiu a mărturisit că nu a văzut nimic, dar absolute nimic anormal la Avram Iancu, în afara unei figure tare răvăşite şi a unei tuse grele, ce parcă nu înceta dacă lua mai mult vinars. Iancu l-a întrebat de Laurian şi de mulţi alţii. Prea puţin de situaţia politică. Se ferea să vorbească, să nu i se deschidă răni adânci. Ştia că în România domnea acum un neamţ. Mai ştia, multe altele, dar ce folos. Acum avea de scris repede o scrisoare lui Aug. Treboniu Laurian, s-o ducă feciorul Giurgiului în mâna lui. În noaptea aceea Iancu a cerut să doarmă afară, pe o jumătate de claie de fân. I-au fost aduse aşternuturi din casă, se ştia că aşa doarme-n vară, ca să poată privi stelele şi să stea de vorbă cu ele.

Istoricul interbelic Silviu Dragomir ne-a lăsat mărturie însemnări despre ultima zi din viaţa Crăişorului Munţilor. În cursul anului 1872, Iancu se simţea bolnav şi istovit de puteri. În lunile de primăvară a fost îngrijit timp mai îndelungat în spitalul din Baia de Criş. Către sfârşitul lunii august petrecu câteva zile la preotul Toma Faur din Valea Bradului. Pe urmă a plecat din nou spre Baia de Criş. Aici îl ajunge secera morţii, la 10 septembrie 1872. S-a culcat pe o rogojină de cu seară la cartierul său oboşnuit, în casa brutarului Ion Stupină, zis Lieber. A doua zi dimineaţa şi-a dat sufletul în urma unei noi hemoragii, înfrânt acum definitiv de “veforele timpului”. Nu avea nimic asupra lui decât o năframă zdrenţuită, fluierul de cireş şi jalba către împărat, unsă şi mototolită. Corpul neînsufleţit a fost depus pe catafalc în casa lui Ion Simionaşu, asesor la sedria orfanală. Judeţul Zarandului a hotărât să-I facă funeralii ca unui mort al naţiunii.

udrea-tebea-fb-4-480x319Şi astfel se stinse Avrămuţ, cu fluierul de cireş la el, cu care îşi ogoia dorul de ducă şi în buzunar cu jalba boţită către împărat spălată de lacrimile sale pentru drepturile poporului român oropsit de istorie.

A doua zi după fastuoasa înmormântare în rit ortodox, la preotul ortodox de la Ţebea s-au prezentat doi moţi patrioți care au întrebat cât a costat înmormântarea lui Iancu. Aflând suma, au plătit pe loc cheltuielile de înmormântare, după care au plecat fără să spună nici un cuvânt. Ei nu au vrut ca mortul lor scump, eroul național Avram Iancu să fie înmormântat pe cheltuiala unui stat străin, care îl duşmănise şi îl persecutase. Numele celor doi moţi nu se cunoaşte nici până în ziua de azi. Crucea de piatră care şi azi străjuieşte mormântul eroului a fost donată preotul din Ţebea, Iosif Tisu. Era crucea pe care o pregătise pentru el însuşi, dar a pus-o la căpătâiul lui Avram Iancu, pe care românii nu-l vor uita niciodată.

Radicalizarea lui Dumnezeu

Istoria e un coșmar din care aș vrea să mă trezesc. J. Joyce

„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei în afară de mine. Căci eu sunt un dumnezeu zelos.” Așa începe ciclul celor 10 porunci. Și toate religiile cărții (iudaică, creștină și musulmană) au făcut din această poruncă piatra de căpătâi a monoteismului. De aici, un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire, până la singularitatea dumnezeului biblic.     Dacă Nietzsche căuta să facă „filosofie cu ciocanul”, dați-mi, vă rog, un baros. Vreau să sparg această piatră, să fac teologie cu barosul. Nu pretind că sunt primul care afirmă cele ce urmează dar e posibil să fiu primul pe care îl citiți:

  • Să nu ai alți dumnezei afară de Mine admite existența altor zeități. Doar că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, adică al lui Israel și numai al lui, nu și al altor popoare. Care Israel să ia aminte că Eu sunt un Dumnezeu zelos. Ai încăput pe mâna mea, acum să joci cum cânt eu.

Să explic. Religiile antice admiteau, fără excepție, pluralitatea divinității. Deci și religia evreilor. Elohim din Geneza biblică, tradus prin Dumnezeii, a făcut cerul și pământul. Creștinismul identifică în acest plural, urmat de verb la formă de singular, Sfânta Treime. Dar este vorba pur și simplu de mai mulți zei care acționează în consens când înfăptuiesc Creația. Din nou, nu e un caz singular. Și alte mituri cosmogonice dezvăluie cum zeii decid să creeze lumea. Iar Elohim, afirmă exegeții, nu e același cu Iahveh.      Pentru a fi cât mai limpede, să trecem prin politeismul grec. Aflăm de la Homer cum zei și zeițe se implică în războiul troian. Și mai știm că orice cetate își alegea un zeu protector.  Zeii sunt invocați și binevoiesc sau nu să ocrotească un trib, o comunitate, un popor. Iar cei aleși au datoria să-i venereze pe ocrotitori, crescându-le astfel prestigiul în panteon.

Xenofon îi acuza pe greci că și-au creat zeii după chipul și asemănarea lor. Iar Elohim l-a creat pe Adam după chipul și asemănarea sa.  Avraam, șef de trib nomad, primește cunoașterea Dumnezeului celui Viu de la marele preot Melchisedec. Îi ridică altare și îi aduce sacrificii. Dumnezeul cel Viu îl pune la încercare, cerându-i să-și sacrifice propriul și unicul fiu. Avraam ascultă, dar sacrificiul nu mai are loc. Dumnezeu a primit confirmarea credinței și a supunerii. De acum înainte, urmașii lui Avraam vor fi poporul său. Sau popoarele, pentru că, din nepoții lui Avraam, Israel și Ismael, iau naștere evreii și arabii. Doar că arabii își preiau moștenirea abia cu revelația profetului Mahomed. Poporul lui Israel e un popor nomad, nestatornic din fire, pe care Dumnezeu nu-l stăpânește decât cu biciul, cum face păstorul cu vitele ale căror tendință e, mereu, spre dezbinare și neascultare. Dumnezeul cel Viu trece prin două faze diferite, de la cea de Elohim la cea de Iahveh, iar cultul său e instituționalizat de către Moise. Iahveh e zeul lui Israel și numai al lui. Evreii sunt și ei zeloși și nu vor să-l împartă cu nimeni. Iahveh ia pășunea altor popoare și o dă lui Israel, îl duce pe Israel în țara promisă, trecând prin foc și sabie comunități întregi, Iahveh va fi mai mare decât zeii altor popoare dacă are supunerea totală a lui Israel. Dar socoteala lui Moise nu prea iese. Lui Israel îi place viața fără ziduri și evadează mereu în cultele fertilității dedicate unor zei ca Baal. Parcă simte că Iahve are și el nevoie de Israel, nu doar Israel de Iahveh. Dar Iahveh, asemeni unui soț înșelat, trece mereu la repercusiuni și la amenințarea că își va părăsi poporul. De câte ori istoria dă cu el de pământ, Israel își aduce aminte că are un Dumnezeu care nu glumește

Florin CREȘTINUL

Biserica este și în metrou

– Hei! Voi n-auziți? Încetați cu cântatul, dacă nu vreți să coborâți.

Tinerii care se aflau în preajmă s-au oprit din cântare. Oamenii din metrou au început să murmure.

– Dar ce ai domnule cu ei? Cu ce te deranjează?

– Aici este metrou, nu loc pentru concerte, a răspuns cel mai acid dintre gardieni.

Este aproape ora 8.00 dimineață și oamenii se grăbesc să ajungă pe la treburile lor. Ziua se arată deja călduroasă. Capitala zumzăie de sunetul motoarelor și al claxoanelor, fără să se audă prea mult vocile oamenilor care încă nu s-au dezmorțit. Într-un metrou urcă în grabă, prin câteva uși, vreo 5o de tineri veseli. Sunt veseli și dacă prind metroul, și dacă-l pierd. Au timp, va veni altul. Poartă cu toții tricouri albe, pe care scrie: „Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din toată lumea. București 1-4 septembrie 2016”. Nici nu au intrat bine, că au și început să cânte.

După cântare, după vorbă, după port, par să fie de prin Maramureș. Cântă o priceasnă pe care am mai auzit-o la hramurile din Ardeal. Frumos. Să mergi spre serviciu în cântec de rugăciune. Fețele oamenilor se destind, pierd din îngrijorarea care umbrește fețele românilor în ultima vreme. Tinerii au trecut la o altă cântare, la fel de frumoasă – spre bucuria celor care au de mers mai multe stații și spre părerea de rău a celor care tocmai trebuie să coboare. De nicăieri au apărut doi gardieni. S-au orientat destul de repede în teren, prea repede pentru a fi sigur că au înțeles despre ce-i vorba. S-au apropiat de grupul de tineri.

– Încetați cu cântatul. Unde vă credeți aici?

Tinerii, majoritatea neînțelegând ce a vrut să spună omul de ordine, au continuat să cânte.

– Hei! Voi n-auziți? Încetați cu cântatul, dacă nu vreți să coborâți.

Tinerii care se aflau în preajmă s-au oprit din cântare. Oamenii din metrou au început să murmure.

– Dar ce ai domnule cu ei? Cu ce te deranjează?

– Aici este metrou, nu loc pentru concerte, a răspuns cel mai acid dintre gardieni.

– De ce nu vă faceți voi treaba când intră în metrou hoții de buzunare și cerșetorii care se bagă în sufletul nostru? Acum, când tinerii aceștia cântă așa de frumos, acum v-ați găsit de treabă?

– Doamnă, să cânte la biserică, nu aici. Aici nu-i biserică.

La momentul acesta, o femeie mai în vârstă aflată aproape de ei, cu ochii larg deschiși, privindu-i în față pe gardieni și arătând cu degetul spre podeaua vagonului, a zis tare și apăsat, încât s-a auzit până departe:

– Aici este biserica. Aici este biserica.

În tăcerea care s-a lăsat, oamenii au privit aprobând spre gardieni. Aceștia s-au întors spre ușile metroului pregătiți să coboare, iar tinerii au continuat cu o altă cântare.

de Arhimandrit Nicodim Petre Doxologia

Țopârloiul Pandele explică savant de ce s-a urcat cu picioarele pe catedră

Primarul oraşului Voluntari, Costel Florentin Pandele, s-a suit cu picioarele pe o catedră, pentru a susţine un discurs politic în prima zi de şcoală, în curtea Şcolii nr. 1 din Voluntari. După ce s-a consacrat ca cel mai deștept român făcând în paralel două doctorate și un masterat, Pandele nu putea să arate respect unei școli generale! Așa că, ridiculizat de toată România (vezi foto la sfârșitul articolului), Pandele a transmis o declarație de presă ineptă prin care crede el că a explicat gestul mârlănesc:
toparlanul-pandele-explica-savant
“Erau 2.000 de părinţi şi copii şi nu mă vedea lumea. Aşa mi-a dat mie prin cap. Nu aveam acolo nici măcar o scenă. Nu e prima dată când, vorbindu-le oamenilor, am căutat soluţii să mă audă lumea. Este una dintre cele mai mari şcoli din România, are 2.300 de elevi. Am învăţat şi eu acolo din clasa a cincea până într-a opta. Era o gălăgie în spate, difuzoarele nu erau foarte performante. Şi tot vorbeam, gălăgie în spate, am vrut să le transmit şi eu câteva mesaje, că mandatul ăsta e un mandat al calităţii în învăţământ. Venisem la şcoala asta puţin dezamăgit de faptul că nu se implică toată lumea de la părinte la elev. Când am ajuns aici şi am văzut atâta lume… Dacă puneau măcar jumătate de metru pătrat de scenă. Să mă urc la etajul I şi să le vorbesc de acolo, am zis că nu dă bine, aminteşte de alte vremuri. Am luat puţin faţa de masă, am dat-o la o parte şi m-am ridicat pe masa aia. Eram conştient că oamenii poate zic, domne, omul e nebun. Dar m-am gândit că dacă văd oamenii uite, domne, primarul pe masă, poate mă ascultă ce le spun. Şi, de acolo, cu picioarele pe catedra aia, le-am spus următorul lucru: îi rog pe profesori şi pe directori să ducă prima dată în sălile de clasă părinţii, ca să conştientizeze cum arată şcoala la începutul anului şcolar, şcoli care se repară, iar după câteva luni de zile găsim picioare pe pereţi, uşi rupte, geamuri sparte. Ca să poată avea şi ei un termen de comparaţie. Cred eu că i-am pus pe gânduri”.

Brrrrrr, cât de bine se potrivește cu țața de nevastă-sa!

 Florin NAHORNIAC

Românii şi homosexualii. Cine e, de fapt, „normal“ în subiectul care a încăierat activişti, politicieni, preoţi: „Deşi vorbim de păcat, ei nu sunt diferiţi de noi“

Cel mai recent raport european privind drepturile minorităţilor sexuale plasează România la coada clasamentului. În acest timp, două iniţiative opuse se află pe masa legiuitorilor: prima – parteneriatul civil care să legalizeze inclusiv relaţiile între persoane de acelaşi sex; a doua – modificarea Constituţiei prin menţiunea că doar un bărbat şi o femeie pot fi soţi.

 Georgeta AMBERT

Scrisoare retorică a limbii române

„În fruntea tuturor culturilor stă o minune: limbile!” (Jacob Burckhardt)

 Trecut-a şi ziua mea, zi legată în batjocură de coada lunii lui Gustar, ca pe o „gustare” pe care nu mai vrea s-o guste nimeni, deşi am fost definită ca reprezentând „fundamentul identităţii naţionale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăţi puternice şi unite” (Legea nr. 53/2013). Onomastică sau de naştere, nici nu mai ştiu, că nimeni nu m-a întrebat, dar am sărbătorit-o aproape singură, în şoaptă mediatică, aidoma unei stigmatizate, unei fete bătrâne şi neroade pe care-o fereşti de privirile indiscrete şi băşcălioase ale musafirilor (de multe ori nepoftiţi). Am primit şi flori de la cei ce odinioară îmi făceau curte… literară, desigur, de la cei cu care interacţionam prin cărţi, prin oaze lirice şi epice cărora astăzi le-a secat izvorul cuvintelor calofile. Am primit flori şi de la cei care au vrut doar să-şi facă un selfie cu mine, dar ghimpii florilor lor agramate m-au făcut să sânger, având sentimentul primirii unor jerbe de flori funerare, ca florile de plumb ale lui Bacovia.  

Dar cei mai mulţi m-au uitat… Celor mai mulţi le e ruşine cu mine; unii zic că sunt prea bătrână, alţii că mi s-a ofilit frumuseţea pe care o cântau odinioară trubadurii lirici ce erau îndrăgostiţi de calităţile mele, unii şchiopi de limbă mă stâlcesc după propria-le lipsă de materie cenuşie, iar alţii mă spurcă iremediabil cu zorzoane străine ce sună după mine ca nişte cutii de conserve prinse de trenă. Sunt uitată printre rafturi în librării şi biblioteci, arătată cu degetul de stranieri, feciorii şi nepoţii celor ce le-am fost ca o mamă, învinovăţindu-mă că nu mai sunt la modă, nu sunt cool, de valoare în ochii unor incoolţi fără reper ontologic, tradiţie şi viitor.  

Odinioară buneilor şi străbunilor voştri le-am fost lamură de grâu mănos, iar ei m-au înfrăţit cu maia de credinţă dreaptă şi m-au stropit cu lacrimi de bucurie, de dor şi jale, ijderându-se un colac frumos, copt în focul războaielor dintre nesătuii istoriei, dar bun ca prinos din partea neamului la scaunul de judecată al Pâinii coborâte din cer – Hristos.  

 O, cât am fost de naivă, aşternându-mă pe foi colbăite de cazanii, hrisoave, proverbe şi cronici de mult uitate, ca şi alcătuitorii lor! Ce nesăbuinţă din partea mea, lăsându-mă folosită de poeţi, romancieri, povestitori şi de mulţi care mi-au făgăduit dragoste eternă, dragoste pe care urmaşii lor o scuipă mahalageşte ca pe o flegmă de prost-gust!  

Astăzi sunt măturată din vieţile românilor ca pe un gunoi istoric, iar cuvintele mele, care odinioară, prin virtualităţile lor de a crea convingeri, spiritualizau orizontul cunoaşterii, au rămas osificate, inerte în viaţa moartă a societăţii care, neştiind de unde vine, nu are niciun habar încotro se-ndreaptă. Odată cu necomunicarea dintre oameni se încearcă eutanasierea mea, deconectarea mea de la aparatele istoriei sau, în cel mai convenabil (pentru unii) caz, înlocuirea mea cu un grai alogen travestit în haine europene originale, o fufă lingvistică mai tânără, importată de bonjuriştii contemporani la pachet cu standardele europene. Am fost rezumată la importanţa unui banc trivial, a unei bârfe zeflemiste şi flecare, strecurate calomnios sub masca unei şoapte nevinovate, la valoarea unui SMS adolescentin sau a unei postări criptate din neghiobie în cuvinte fără noimă pe reţelele de (de)socializare.

Da. M-am ivit printre cei care citeau mai mult pe feţele oamenilor şi în stele şi care scriau mai mult cu plugul pe cojile negre ale ţărânii extra- şi intracarpatice; am păşit printre ai voştri acum aproape două mii de ani, chiar dacă hrisoavele vechimii mele n-au fost scrise niciodată; din peşterile anonimatului am urcat pe culmi istorice din Iliria până în Caucaz şi din Boemia până la hotarele Thessaliei; am străbătut prin desiş de influenţe cumane, slavoneşti, greceşti, prin franţuzisme şi anglicisme care mi-au zgâriat faţa-mi latină, iar apoi de-abia am ajuns la voi cu aceeaşi prospeţime şi mireasmă cu care i-am unit pe-ai voştri strângându-i la sânul Patriei.  

Dar voi cum mă primiţi?… Cu greşeli şi pretenţii de notă de trecere la BAC?… cu lipsă cronică de oratorie, gramatică şi caligrafie?… cu ifosul de a mă schimba după cum v-aţi schimbat şi voi graiul, hainele, obiceiurile, apucăturile şi numele prin ţări vânturate de interes? Dacă voi nu puteţi să-mi atingeţi măcar zenitul valorii şi valenţelor mă târâţi prin mocirla limbajului agramat şi lacunar, asemantic şi derizoriu ce vă denotă ininteligenţa? Vă lăudaţi cu odraslele cu nume telenovelistice care cu deştu´ pe display vă par isteţi hălăduind pe aplicaţii şi gadgeturi, dar care nu ştiu să scrie o scrisoare, o epigramă sau o frază cu sens şi fără greşeli? Vă amăgiţi! O să vă pierdeţi identitatea naţională, credinţa, Biserica, neamul, ţara, istoria şi rostul de dragul de a fi consideraţi (de alţii…) europeni, voi care sunteţi (nu ştiaţi?…) printre cei care legănau Europa când încă era pruncă, doinindu-i. Trăiţi o dezordine organizată care vă fură timpul şi mintea, raţiunea şi inima şi care vrea să vă ucidă, pe lângă mine, şi ceilalţi piloni ai dăinuirii voastre ca Neam dinaintea istoriei şi a lui Dumnezeu: Biserica, Şcoala, Familia.  

 Cât trăiesc eu, veţi trăi şi voi, căci eu sunt vocea voastră în tumultul lumii şi ecoul vostru prezent în eternitate, eu dau glas rugăciunilor voastre, simţirilor, sentimentelor, bucuriilor şi năpastelor voastre, cu mine împreună vă împăcaţi şi vă certaţi, cu mine plângeţi şi cu mine râdeţi, cu mine vă creşteţi la sân copiii şi vă bociţi morţii, prin mine vă (re)cunoaşteţi izvoarele şi strămoşii, prin mine v-aţi făcut frate cu codrul şi v-aţi cântat glia şi marea, şi tot cu mine, sunt sigur, veţi da răspuns înaintea Dreptului Judecător.

 Poate aţi citit sau aţi auzit cândva că „la început era Cuvântul…”, dar Cuvântul Acesta L-aţi schimbat cu altele de ocară şi sudalmă, de trădare şi momire, de minciună şi compromis; cu vorbele voastre rele ucideţi zilnic Cuvântul, neştiind să vă hrăniţi cu tot cuvântul bun, care este pâinea îngerilor (cf. părintele Arsenie Papacioc), care poate fi coaptă şi în vatra românească.

A voastră, fidelă şi eternă, LIMBA ROMÂNĂ.

 Pr. GABRIEL CIOFU,

Baia