Arhive zilnice: 31 octombrie 2016

Minunile Maicii Domnului, reverberații ale iubirii sale pentru lume

Arhim. Mihail Daniliuc,

Iată-mă așezat în fața unei coli de hârtie, cu năzuința de a așterne câteva slove. Fără echivoc, mi-am zis, le voi dedica Împărătesei Cerului și a pământului, având în vedere praznicul cinstitei sale nașteri. În absența oricărei explicații logice, bobițe de sudoare mi-au năpădit fruntea, iar o emoție puternică a pus stăpânire pe mintea mea, încercând stăruitor să-mi răspund la întrebarea: „Ce să scriu?” Ce să spun eu, nevrednicul, despre Cea mai înaltă decât cerurile? Cum pot eu, cel încurcat în noianul atâtor griji și scăderi omenești, să vorbesc despre buna mea Mijlocitoare?     Vă mărturisesc Maica_Domnului_w350_h450_q95că-mi vine foarte greu să cuprind în puţine cuvinte toată dragostea și recunoștința, toată evlavia și bucuria, toată sfiala și prețuirea pe care le nutresc față de Născătoarea de Dumnezeu! Însă, cu smerenie și din dor nestins pentru Preasfânta Maică, încerc să chezășuiesc câteva rânduri seninei sărbători ce va umple de lumină Biserica. La asemenea momente de înălțare duhovnicească, inevitabil gândul dă ocol neprihănitei perioade de pruncie, când fiecare dintre noi ne-am trezit că Maica Domnului era prezentă în viața și casa bunicilor, a părinților, fără a-I face „concurență” Fiului ei și Mântuitorului lumii. Îmi amintesc, din vremea copilăriei mele, că Fecioara Maria „trona” în odaia și în întreaga gospodărie a bunicii și a mamei. De la ele am auzit prima dată despre necurmatele rugăciuni săvârșite de Maria, cea Preacurată, pentru noi toți. Așadar, viața bunilor noștri străbuni a curs tumultuos, cunoscând răstigniri, dar și râvnite învieri, sub mângâierile calde şi ocrotirea statornică a Născătoarei de Dumnezeu din icoana mult prețuită. Iar ei, închinându-se cu evlavie, au muncit, au plâns, s-au bucurat, au nădăjduit, neuitând să dăruiască „celei pline de dar” cuvenita preacinstire.

Peste ani, ca monah, mi s-a confirmat că și în cinul călugăresc evlavia și dragostea față de Preabuna Maică sunt la fel, poate chiar mai stăruitoare, contopindu-se într-o tainică şi intensă legătură spirituală: monahii își leagă viața şi mântuirea de Maica Preacurată, iar ea le veghează drumul către Împărăția Cerurilor.

Mijlocitoare pentru mântuirea noastră

Deși nu mi se părea firesc s-o fac, m-am întrebat totuși: de ce oamenii și-au luat-o pe Maica Domnului drept mijlocitoare, rugătoare și ocrotitoare, de ce au investit atâta dragoste în numele ei? Potrivit învățăturii sfintei noastre biserici, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu se arată folositoare iconomiei mântuirii în trei feluri: întâi, în calitate de mijlocitoare, prin consimțământul ei adresat lui Dumnezeu pentru ca Fiul Său şi Cuvântul să Se întrupeze dintr-însa; în al doilea rând, prin prezența ei necontenită alături de cruce şi prin supunerea înaintea hotărârii Fiului ei de a Se jertfi; în al treilea rând, deoarece a primit, pentru întreaga lume, trăirea desăvârșită a mântuirii şi fiindcă a mijlocit, cu credință, pe lângă Fiul său. De aceea noi, oamenii, o iubim pe Maica Domnului.
În mod cert, dragostea pământenilor nu a rămas nerăsplătită. Cu o debordantă generozitate, Fecioara Maria împarte necondiționat milă și iubire. Auzeam cândva o posibilă explicație a cultului Maicii Domnului, fără ca acesta să-l umbrească în vreun fel pe cel al Fiului ei. Când vrei să spui ori să ceri ceva unui mare dregător lumesc și îi cunoști mama, parcă mai ușor, cu mai multă îndrăzneală apelezi întâi la mijlocirea ei. S-ar părea că noi, românii, avem deplină încredere în mamele noastre, în puterea lor de convingere, în capacitatea lor de jertfă, smerenie, răbdare și nesfârșită iubire. Cred că din acest motiv mama, bunica mea, ca toate mamele și bunicile, au așezat în case, cu nemărginită cinstire, icoana Preacuratei Fecioare.
Revenind la sărbătoarea închinată venirii pe lume a „Celei mai înalte decât cerurile”, o consider un binecuvântat prilej de a stărui asupra necontenitelor fapte minunate săvârşite de Maica Domnului în viața fiecăruia dintre noi. De-a lungul timpului, ele au fost cuprinse în numeroase tipărituri, cunoscute sub numele generic de Minunile Maicii Domnului. Acestea ascund veritabile licăriri ale iubirii nesfârșite de mamă, izvorâte din mila și îndurarea cu care ne veghează. Însă multe, nenumărate au rămas nescrise, întipărindu-se doar în sufletele credincioșilor.
Cade-se să exemplificăm prin câteva emoționante pilde: îmi amintesc de zbuciumul unei mame însărcinate, care, înspăimântată de diagnosticul pus de medici pruncului nenăscut (sindromul Down), s-a apucat de citit, cu necurmată nădejde, Paraclisul Maicii Domnului. Medicul curant a privit cu suspiciune și neîncredere soluția aleasă de femeie, alta decât cea propusă de el, considerată uzuală în astfel de situații. După aproximativ şase luni de la diagnosticare, dar tot atâtea în care mama s-a rugat cu deplină încredere Fecioarei Preacurate, a urmat ziua cea mare: copilul a venit pe lume fără nici o urmă din afecțiunea amintită. Ca să nu uite niciodată că pruncul ajutat de Maica Domnului a învins o cumplită boală încă din pântecele mamei, la botez, părinții i-au ales numele Emanuel!

„Dacă nu-mi cade Eminescu la bac, nu mai vin să-ți sărut mâna!”

Să facem pomenire de o altă situație, petrecută în marea lavră a Neamțului, ocrotită de arhicunoscuta icoană făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu. Cum, necum, în perioada cea mai crâncenă a comunismului românesc, anii ’55, statul român a hotărnicit alocarea unei sume considerabile, aproximativ 14 milioane de lei, în vederea restaurării bisericii și a corpurilor de chilii de la Neamț. Sosit să inspecteze stadiul lucrărilor, șeful statului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, însoțit de o amplă delegație, a fost ghidat prin istoria multiseculară a vetustei chinovii de celebrul profesor universitar ieșean Petru Pogonat, care, spre apusul vieții, a intrat în obștea monahală nemțeană. Ajunși lângă icoana Maicii Domnului, monahul le-a spus musafirilor: „Ne aflăm înaintea icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni…” Vocea aprigă a unei tovarășe din alaiul prezidențial îi întrerupse discursul: „Minuni, ce minuni?! Nu mai intoxicați poporul cu astfel de povești!” Răspunsul călugărului s-a dovedit inspirat: „Nenumărate minuni a săvârșit Maica noastră de-a lungul timpului. Însă cea mai mare, trăită de noi toți în clipa de faţă, este aceea că v-a făcut pe voi, comuniști atei, să reparați biserica unde sălășluiește de atâtea veacuri sfânta sa icoană”. Pentru minunata replică părintele Pogonat a riscat întemnițarea. Doar intervenția bunului său prieten, prozatorul Mihail Sadoveanu, l-a salvat de la carceră.
Multe s-ar putea adăuga aici, dar mă opresc, îndemnându-vă să reflectăm asupra propriilor existențe: vom găsi negreșit o sumedenie de minunate lucrări săvârșite de Împărăteasa Cerurilor în viața fiecăruia dintre noi. În acest context, cu emoție îmi amintesc de o rugăciune îndrăzneață pe care i-am adresat-o Înduratei Maici înaintea unui examen: „Dacă nu-mi cade Eminescu la bac, mă supăr și nu mai vin să-ți sărut mâna!” Eram un tânăr licean, stângaci în a pricepe nemărginita iubire și grija Născătoarei de Dumnezeu față de întreg neamul omenesc. Am înțeles o parte din negrăita ei lucrare când, din cele câteva zeci de variante de subiecte de pe masa examinatorilor, am extras-o tocmai pe cea conținând subiectul cerut, cu prea multă îndrăzneală, Bunei mele Proteguitoare cu câteva minute înainte.
Am convingerea că, răscolind în taina inimilor noastre, vom găsi cu toţii o sumedenie de lucrări minunate înfăptuite de Născătoarea de Dumnezeu în viața fiecăruia dintre noi.
Să nu le uităm și să-i mulțumim necontenit Binefăcătoarei noastre.

După 500 de ani, mormântul lui Iisus a fost deschis din nou. ,,Am fost uimiţi ce am găsit sub plăcile de marmură”

Pentru prima oară, cercetătorii au descoperit suprafaţa care, tradiţional, este considerată a fi mormântul lui Iisus. Localizat în Biserica Mormântului Sfânt din Ierusalim, mormântul a fost acoperit cu plăci de marmură în secolul XVI, cel târziu. Fredrik Hiebert, un arheolog al National Geographic Society, a afirmat că „plăcile de marmură ce acopereau mormântul au fost înlăturate şi am fost uimiţi de cantitatea de materiale aflate sub acestea. Vor exista lungi analize ştiinţifice, dar, în final, vom fi capabili să descoperim piatra pe suprafaţa căreia a fost depus trupul lui Iisus.”

hqdefaultPotrivit tradiţiei, Iisus a fost întins pe o piatră cioplită ce provenea dintr-o peşteră calcaroasă după ce a fost crucificat de către romani în anul 30 e.n. sau, probabil, în anul 33. La 3 zile după moartea sa, a înviat, iar femeile care au venit să îi ungă trupul au constatat că mormântul era gol. Această piatră este acum anexată unei structuri numită Edicule (de la latinul aedicule, casă mică), care a fost, ulterior, reconstruită între anii 1808-1810 după ce a fost distrusă de un incendiu. Apariţia acestui mormânt oferă cercetătorilor o mare oportunitate de a studia ceea ce se consideră a fi, în religia creştină, cel mai sfânt loc. Analiza acelei pietre originale îi va ajuta să descopere nu numai forma originală a mormântului, ci şi cum a devenit un loc de venerare din momentul în care a fost identificat de către Elena, mama împăratului roman Constantin, în anul 326.

Înăuntrul acestui mormânt, lumina emanată de lumânări şi candele face posibilă observarea unor detalii care, de obicei, sunt trecute cu vederea. Biserica Mormântului Sfânt se află, în acest moment, în custodia a şase religii creştine. Biserica Ortodoxă Greacă, Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă Armeană deţin cel mai mult controlul asupra acestei zone, iar statutul unor părţi ale acestei biserici care sunt considerate locuri comune de veneraţie  pentru toate religiile, inclusiv mormântul, a fost reglementat printr-un acord care consemna dreptul de custodie al tuturor religiilor.   Integritatea acelui Edicule menţionat anterior, restaurat în secolul XIX, a reprezentat o dilemă timp de zeci de ani. A fost afectat de cutremurul din anul 1927, iar autorităţile britanice au fost forţate să îl restaureze în anul 1947,  prin poziţionarea unor grinzi exterioare.     În anul 2015, Partiarhia Ortodoxă Greacă din Ierusalim, cu acordul altor 2 mari comunităţi, au invitat membrii Universităţii Tehnice Naţionale din Atena să studieze acest sit, şi au demarat o nouă restaurare a sa în luna martie a acestui an, care se preconizează că va fi finalizată în primăvara anului 2017

 Florin NAHORNIAC

Cum a trecut regina Maria peste poruncile ferme ale Regelui Carol I şi mai târziu a refuzat favorul lui Hitler

La 29 octombrie 1875 s-a născut regina Maria, soţia regelui Ferdinand I al României (1914-1927) (m. 18 iulie 1938)

Sursa: Realitatea ilustrată, nr. 601 din 27 iulie 1938

Sursa: Realitatea ilustrată, nr. 601 din 27 iulie 1938

Poate unul dintre cele mai complexe personaje din istoria României este Regina Maria a României, supranumită de românii contemporani cu ea „Mama răniţilor” sau „Regina soldat”, în special datorită implicării sale active în ajutorarea răniţilor în Primul Război Mondial. Născută în 29 octombrie 1875, în

Marea Britanie, sub numele de Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg şi Gotha , viitoarea regină Maria a României a fost prima fiică a principelui Alfred al Marii Britanii, principe de Saxa-Cobur-Gotha şi duce de Edinburg, şi a ducesei Maria Alexandrovna a Rusiei, unica fiică a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Regina Maria a fost, totodată, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii.

După o copilărie şi o adolescenţă petrecută în casa părintească, din Eastwell Park, comitatul Kent, Maria s-a logodit la 16 ani cu principele Ferdinand I, moştenitorul tronului României. S-au căsătorit la 10 ianuarie 1893, pe când principesa Maria avea numai 17 ani. Cu prilejul acestui eveniment a primit o cupă de argint care se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie al României şi pe care stă gravată inscripţia: „Bine ai venit mireasă de Dumnezeu, aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893”.                                           

Un an mai târziu s-a născut primul copil al cuplului princiar: Carol al II-lea, cel care va deveni al treilea rege al României. Regina Maria şi Regele Ferdinand au mai avut împreună trei fete şi doi băieţi: principesa Elisabeta, măritată cu regele George al Greciei, pe principesa Maria, care în 1922 s-a căsătorit cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei, pe prinţul Niculae, principesa Ileana, soţia

Prinţesa Maria şi prinţul Ferdinand imediat după căsătoria lor / Sursa: Realitatea ilustrată, nr. 601 din 27 iulie 1938

Prinţesa Maria şi prinţul Ferdinand imediat după căsătoria lor / Sursa: Realitatea ilustrată, nr. 601 din 27 iulie 1938

arhiducelui Anton de Austria, şi pe micul principe Mircea, care a murit la începutul războiului. În urma alianţelor matrimoniale realizate de copiii ei în marile case regale din Balcani, regina Maria i se spunea, în glumă, la începutul anilor ’30 ai secolului trecut “Soacra Balcanilor”.

Cum a trecut Regina Maria peste poruncile ferme ale Regele Carol I

Soţia viitorului rege al României se va implica de tânără în treburile statului şi pentru binele poporului. În timpul Războiului din Balcani (1912 – 1913) a izbucnit o epidemie de holeră, în iulie 1913, în tabăra românească situată în apropiere de Sofia. În ciuda poruncilor ferme ale Regelui Carol I, principesa Maria a trecut Dunărea pentru a vedea care este soarta soldaţilor români. Întoarsă la Sinaia, ea a obţinut acordul Regelui de a organiza o tabără de ajutor pentru aceştia.

Un an mai târziu, Maria a devenit regină, odată cu moartea lui Carol I şi cu întronizarea lui Ferdinand ca rege al României. Încoronarea oficială a celor doi a avut loc abia în 15 octombrie 1922, la Alba Iulia.      În timpul Primului Război Mondial, îmbrăcată în haine de soră medicală, Regina Maria a organizat spitalele de campanie şi a fost prezentă printre cei suferinzi, împărţind medicamente, mâncare şi pături soldaţilor răniţi pe front sau bolnavilor de tifos. Pentru atitudinea sa curajoasă din timpul Primului Război Mondial a primit titlul de „Regina – soldat”.

 Regina Maria a făcut diferenţa într-o vreme în care rolul femeii în politică era extrem de mic. Ea a fost principalul

sfătuitor al Regelui Ferdinand până la decesul acestuia în 1927. În acest sens, a rămas antologică afirmaţia ambasadorului Franţei la Bucureşti la vremea respectivă, Charles de Saint–Aulaire:  “Există un singur bărbat la Palat şi acela este regina”.  Intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei se datorează pe de-o parte Reginei Maria.

Ziua în care sute de mii de oameni au ieşit în stradă pentru Regele Mihai

La 26 aprilie 1992, Regele Mihai se afla în prima vizită în România după 1989.

resize-of-1992-regele-mihaiFostul suveran al României, Regele Mihai, vizitează pentru prima oară ţara după Revoluţia din 1989, cu ocazia sărbătorilor de Paşti, între 25 şi 27 aprilie.  Regele Mihai participă la slujba de Înviere oficiată la mânăstirea Putna şi merge în Bucureşti la Biserica Sfântu Gheorghe şi în Piaţa Universităţii. Discusul public îl rosteşte de la balconul hotelului Continental.

  Regele Mihai este însoţit de Regina Ana şi de Principesa Margareta. De la balconul hotelului, Regele Mihai în prezintă pe nepotul său, Princepele Nicolae, gest considerat atunci de unii dintre monarhişti ca fiind unul explicit în ceea ce priveşte succesiunea, având în vedere că fostul suveran are patru fete.

În timpul acestei vizite sute de mii de oameni au ieşit în stradă, întâmpinându-l cu simpatie. Regele Mihai se mai întâlneşte cu liderii opoziţiei. Unii ţărănişti îi propun să meargă în balconul fostul Comitet Central al PCR, de unde luase cuvântul pentru ultima oară Nicolae Ceauşescu în 21 decembrie 1989, având în vedere şi că în Piaţa Revoluţiei ar putea asista mult mai mulţi oameni, însă Regele Mihai refuză, spunând că îşi respectă cuvântul dat pentru programul pe care l-a convenit cu autorităţile.    Delegaţia Permanentă a PNL, prin preşedintele partidului, Radu Câmpeanu, îl propune pe Regele Mihai drept candidat al liberalilor la preşedinţia României, propunerea fiind respinsă de fostul rege. Următoarea sa vizită va avea loc după cinci ani, în 1997

    Gral(r)dr ec Forin NAHORNIAC

Nicolae Timofti: Limba oficială a țării este româna, nu moldovenească

nicolae-timofti-465x390Președintele Moldovei, Nicolae Timofti, a declarat, la Chișinău, că limba română este limba oficială a republicii, iar cei care susțin că vorbesc limba moldovenească nu fac decât să scindeze și mai mult societatea. În timpul unui discurs susținut cu prilejul Zilei Naționale a Limbii Române, la Academia de Științe, din Chișinău, Nicolae Timofti a amintit de evenimentele din anii 1988-1989, atunci când societatea moldovenească a intrat pe făgașul adevărului și a menționat numele intelectualilor care au luptat pentru mișcarea de eliberare națională. „Piața Marii Adunări Naționale era atunci o mare de suflete însetate de libertate și democrație. Am avut de ales între limba română sau o variantă a limbii române. Atunci s-a pus problema dualității acestui aspect. În declarația de independență se ține cont de opinia scriitorilor, lingviștilor, această opinie fiind susținută și de sutele de mii de scrisori ajunse la redacțiile ziarelor de limbă română și într-un final declarația de independență consfințește limba română ca limbă de stat”, a precizat Nicolae Timofti, citat de moldnova.eu.                                                                                                          

Limba moldovenească, o formulare greșită

La adoptarea Constituției Republicii Moldova din anul 1994 s-a decis ca limba de stat să fie considerată „moldovenească”. „În locul formulării corecte s-a ales această formulare care a declanșat nenumărate dispute și proteste. Vehicularea a două denumiri pentru aceeași limbă înseamnă scindarea societății. Cu trei ani în urmă Curtea Constituțională a decis că termenul corect este cel de limbă română. Această decizie este un gest de corectitudine și trebuia luată demult”, a menționat președintele țării în cadrul prelegerii sale publice.

Timofti a mai spus că se consideră român, așa cum sunt toți cetățenii Republicii Moldova. „În discuțiile mele cu președinții altor țări am spus mereu că sunt de origine română, așa cum au fost părinții, buneii mei și toți cei care trăiesc pe acest pământ. Îndemnul meu este să nu ne abatem din drum și să urmăm vectorul european de dezvoltare. Trebuie să avem un sistem al cercetării științifice și inovațiilor racordat la nivelul european, să avem un sistem de ocrotire al sănătății pe potriva cerințelor actuale, un sistem judiciar profesionist în care cetățenii să aibă încredere, să punem economia în funcțiune. Să readucem încrederea cetățenilor în stat și să fim exigenți cu clasa politică. Avem multe de făcut”, a concluzionat Timofti. „Vă adresez felicitări și sincere urări de bine. Să fim mândri de înaintașii noștri și să le ducem idealurile spre împlinire”, a fost mesajul președintelui.

   Gral(r) Florin NAHORNIAC

Cine va fi următorul preşedinte al SUA? Ce spune profesorul care a prezis fiecare câştigător din 1984 până în prezent

Nimeni nu ştie cine va câştiga alegerile pe 8 noiembrie, dar un om este destul de sigur. Profesorul Allan Lichtman a reuşit să prezică cine va câştiga alegerile din ultimii 32 de ani, scrie Washington Post

profffMecanismul profesorului nu este bazat pe sondaje, opinii, popularitatea candidatului, ci foloseşte un sistem de adevărat sau fals pe care l-a denumit „Chei către Casa Albă”. 1. La alegerile „de la mijlocul mandatului” (alegerile pentru reînnoirea unei părţi a Congresului, care au loc la doi ani de la alegerea preşedintelui SUA – n.r.), partidul respectivului candidat câştigă mai multe locuri în Camera Reprezentanţilor decât la precedentul scrutin.   2. Nu are competitori redutabili în cursa pentru obţinerea nominalizării din partea partidului. 3. Preşedintele în exerciţiu provine din partidul candidatului.    4. Nu există un al treilea partid sau o campanie independentă semnificativă.  5. Economia, pe termen scurt, nu este în recesiune în timpul campaniei electorale.   6. Creşterea economică pe cap de locuitor în timpul mandatului (preşedintelui în exerciţiu) este aceeaşi sau mai mare decât media creşterii economice din precedentele două mandate.   7. Administraţia în exerciţiu face schimbări majore în politica internă.  8. Nu sunt proteste sociale semnificative în timpul mandatului actualului preşedinte.  9. Administraţia în exerciţiu nu este marcată de vreun scandal major.   10. Actuala administraţie nu face greşeli majore în politica militară şi cea externă.  11. Administraţia în exerciţiu are un succes major în politica militară sau cea externă.  12. Candidatul are carismă sau este un erou naţional. 13. Contracandidatul său nu este carismatic sau un erou naţional.

 Profesorul se bazează pe faptul că prin aceste alegeri este judecată în primul rând performanţa partidului care are deja preşedinte la Casa Albă. Astfel dacă cel puţin şase răspunsuri sunt cu „fals” înseamnă un trend care merge împotriva partidului preşedintelui şi acesta va pierde. Dacă mai puţin de şase răspunsuri sunt cu „fals”, atunci partidul la putere mai obţine un mandat de preşedinte.  Predicţia profesorului şi rezolvarea algoritmului îl indică pe Donald Trump ca fiind câştigător. Cu toate acestea, el recunoaşte că pentru prima oară s-ar putea înşela deoarece în cazul de faţă este foarte greu de prezis un câştigător. În opinia lui, Clinton nu are carismă, iar Trump este unic în istoria alegerilor americane.       „Nu am văzut niciodată un candidat care să-şi fi petrecut viaţa îmbogăţindu-se pe spatele altora. Este primul candidat din istoria noastră care minte în serie, mascând lucrurile. Niciodată nu am mai avut un candidat care nu numai o dată, ci de două ori, într-un mod insidios, a incitat la violenţă împotriva unui contracandidat. N-am mai avut un candidat care să invite o putere străină ostilă să se amestece în alegerile americane. N-am mai avut vreun candidat care să ameninţe că va începe un război aruncând în aer navele din Golful Persic, dacă se apropie prea mult de cele americane. N-am avut niciodată un candidat care să îşi ia drept model un dictator străin. Date fiind toate aceste excepţii, este posibil ca Donald Trump să zdruncine un model care a ţinut peste 150 de ani în istoria noastră şi să piardă aceste alegeri, chiar dacă circumstanţele istorice îi sunt favorabile”, a declarat profesorul Allan Lichtman.

    Florin NAHORNIAC

Ultimul răspuns la manipularea ,,Dacii, adevăruri tulburătoare”

Deşi România are probleme foarte mari, care pot duce la dezmembrarea ţării, unii au alte probleme „majore” pe cap:  care au fost mai tari, dacii sau romanii?

Evident, aici mă refer  la campania  de dacizare din ultimul an,  denumită pompos cu numele “Dacii, adevăruri tulburătoare”. Am arătat în materiale anterioare, de ce vorbim despre o manipulare ieftină şi de ce autorii sunt nişte persoane fără niciun pic de credibilitate.

Din păcate, manipularea continuă neabătut. Promovaţi de băsistul Radu Moraru, dar şi de usl-iştii de la Antene, băieţii au mai găsit una. 

poza-troian-traian-600x357Acum se face tam-tam de un studiu care ar demonstra  “clar” că „romanizarea Daciei nu a fost posibilă și nu s-a produs, că suntem un popor mai vechi, continuator al „nemuritorilor” daci”.  Şi ce mai zice studiul de paleogenetică, căci despre el este vorba?  “Actuala populație a României se înrudește genetic în special cu populațiile Greciei și ale Bulgariei” dar şi mai mult, că “o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt la rândul lor înrudiți genetic cu populațiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani. De unde concluzia halucinantă că nu noi suntem urmașii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmași ai tracilor care s-au dezvoltat într-un spațiu locuit cândva de traci, cu care s-au și amestecat, și doar într-o mică măsură cu populația italiană”.

Să le luăm pe rând. În primul rând, ce este paleontologia?După definiţia „adevăraţilor”, paleontologia ar fi “o “fereastră“către trecutul omenirii. Fiind un domeniu de studiu al ADN-ului vechi și degradat, Paleogenetica poate aduce informații importante despre originea și evoluția omului și a genomului uman, migrațiile populațiilor umane, relațiile de înrudire ditre populațiile umane vechi și cele actuale”. Poetic, dar se nasc nişte întrebări. Păi dacă ADN-ul studiat e degradat, cum poate spune domnul Daniel Roxin că rezultatele arată ,,cât se poate de limpede” ai cui urmaşi suntem?  Ceea ce nu spune domnul Roxin e următorul lucru: o rămăşiţă fosilizată exprimă doar o mică parte din ADN-ul original prezent în acel organism[1].  Motivul este foarte simplu: temperatura şi condiţiile de mediu degradează ţesutul mort.  Mai mult, prin excavare ADN-ul se degradează accelerat, iar pentru a fi viabil, osul studiat ar fi trebuit să fie escavat foarte recent, spun oamenii de ştiinţă.

Promotorii“studiului” nu suflă un cuvânt despre asta( oare de ce?!) ci doar afirmă că e vorba despre resturile a  „50 de indivizi aparținând populațiilor vechi(22 din epoca bronzului, 28 din epoca fierului).”   Practic, s-au luat resturile a 50 de persoane, excavate cu zeci de ani în urmă, şi s-a spus că “sunt daci”… Şi de ce doar 50? Sunt 50 de mostre relevante şi representative pentru o populaţie de milioane? De ce nu mai multe? Întrebări care suntem siguri, vor rămâne fără răspuns….

Dar să zicem, de dragul strămoşilor noştri, că acele 50 de ADN-uri aparţineau unor daci. Să analizăm una din „concluziile” specialiştilor. Anume că italienii din Nord sunt înrudiţi genetic cu dacii şi că ei sunt urmaşi ai tracilor.

Cine sunt italienii din Nord? Piemontezii, lombarzii, friulanii şi ladinii. Fiecare din aceste regiuni are dialectul său, destul de diferit faţă de ceea ce se vorbeşte în alte regiuni italiene.  Dacă ar fi să urmărim firul logic al concluziei de mai sus – deci că romanizarea nu s-a produs  şi că suntem apropiaţi genetic cu nordiştii– ar trebui ca aceste populaţii din nordul Italiei să vorbească aceeaşi limbă cu rudele lor de pe teritoriul românesc. De acord?

Cercetând studiile lingvistice, aflăm, că limba română se înrudeşte cel mai mult cu…limba sau dialectul sicilian. Dar vai, Sicilia este ÎN SUDUL Italiei. Păi cum vine asta? Haideţi să exemplificăm. Pentru aceasta vom folosi cel mai vechi text românesc în uz continuu. Rugăciunea “Tatăl Nostru”[i][2]. Vom pune pe lângă varianta românească, cea siciliană, cea piemonteză şi cea ladină.

Tatăl nostru (română)

Tatăl nostru Carele ești în ceruri,
sfințească-se numele Tău. Vină împărăția Ta.
Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă’n fiecare zi.
Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri.
Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de Cel-Rău”

Patri nostru (siciliană)

Patri nostru, ca siti ntrô celu,
Santificatu fussi lu Vostru nomu
Viatu vinissi lu Vostru regnu.
Fatta fussi la Vostra Vuluntati
Comu ntrô celu accussì ntra terra.
Dàtini sta jurnata lu nostru panuzzu,
E pirdunàtini li nostri piccati
Accussì comu nuiàtri li pirdunemu ê nostri nìmici.
E nun lassàtini cascari ntrâ tintazzioni.
Ma scanzàtini dû Mali.Amen.

Nostr pare( piemonteză)

O Nostr Pare che të ses an cel, tò nòm a sia santificà.
Tò regno a vena, toa volontà a sia faita su la tera com al ciel.
Dane ancheuj nòst pan cotidian,
e përdonene ij nòstri debit,
com noi i përdonoma a coj ch’a l’han offendune,
e lassene nen tombé an tentassion,
ma libererene d’ogni mal. Amen

Pere nost (ladină)

Pere nost, che t’ies n ciel,
sibe sanctificá ti inuem,vënie ti rëni, sibe
fata ti ulentà coche, n ciel nsci n tiëra.
Da-nes ncuei nosc pan d’unidi y lasce-nes dò nosc
debit, coche nëus lascion dò a nosc debitëures, y no nes
mené tla tentazion,ma libre-nes del mel. Amen.

Cred că orice dac autentic al timpurilor moderne poate remarca că limba pe care o vorbim seamănă mult cu limba sudului Italiei, deşi conform studiului prezentat mai sus, nu există asemănări genetice cu cei pe care o vorbesc!

În schimb, conform logicii aceluiaşi studiu, nu vorbim deloc aceeaşi limbă cu cei care, teoretic, avem aceiaşi strămoşi!  Dacă acceptăm teoria daciştilor, înseamnă că suntem de accord cu faptul că limba română şi dialectele din Nordul Italiei sunt urmaşele vechii limbi a dacilor. Dar tot ei, daciştii adică, susţin că romanizarea nu s-a produs. Ar rezulta, firesc, că limba română şi dialectele ladin sau piemontez să fie foarte asemănătoare, pentru că sunt ale aceleiaşi populaţii, una foarte rezistentă la influenţe străine.

Cum e clar că nu e cazul, se nasc nişte întrebări de bun-simţ: dacă dacii de pe teritoriul României nu şi-au putut schimba limba în 500 de ani de romanizare( da, aţi citit bine!) cum de şi-au schimbat-o dacii din nord sub influenţe germanice sau galice?

Care dintre cele două populaţii sunt adevăraţii urmaşi ai dacilor?

Cum se face, prin ce mecanisme(dacă “romanizarea n-a existat”), limba dacilor neromanizaţi (limba română) seamănă cu limba unui popor (sicilienii) romanizat, cu care nu avem legături genetice?!

 Cred că răspunsul este evident pentru orice om cu capul pe umeri. Acel “studiu” este, în cel mai bun caz, NERELEVANT.Concluziile autorilor se bat în cap în cap cu realitatea. De-aceea nici nu este luat în seamă de oamenii de ştiinţă serioşi.   Dacă paleontologia ar fi o ştiinţă aşa de exactă, ar fi fost de mult folosită pentru a stabili originea multor altor popoare, din ţări care-şi permiteau cercetări în acest sens, nu?  Da’ de unde!

Apropo: de ce domnul Napoleon Săvescu a cerut să ne declarăm daci şi nu români la recentul recensământ? Dacă român egal dac, de ce e nevoie să ne declarăm altă etnie? Cui foloseşte dispariţia din istorie a poporului român, căci asta ar însemna, deci implicit a actelor şi istoriei acestuia?

Cinci sute de ani de romanizare

Spuneam mai sus, spre stupoarea unora,  că pe teritoriul nord- dunărean romanizarea a fost neîntreruptă peste 500 de ani. Cinci secole.  Un adevăr pe care realizatorii “adevărurilor tulburătoare” se fac că nu-l văd.  Am explicat déjà, în primul răspuns, de ce romanizarea a fost un proces mult mai îndelungat decât ceea ce a promovat istoriografia comunistă. Să continuăm.

 “De aşa-zişii fugari, trimişi să ne arate drumurile şi să ne descopere pe cineva, trebuie să ne păzim cu străşnicie; măcar că sunt romani, cu vremea ei au căpătat alte deprinderi, au uitat de-ai lor şi sunt cu mai multă tragere de inimă faţă de duşmani”[3], spunea împăratul roman Maurikios  (Mauricius) despre locuitorii de la Nord de Dunăre. Când? După campania din 593-596 împotriva avarilor. Deci în  596, la peste 320 de ani de la retragerea aureliană, Imperiul Roman  – acum cu capitala la Constantinopol – era conştient că locuitorii de la Nord de Dunăre sunt tot romani.

Având în vedere că este un text oarecum negativ despre strămoşii noştri – cum că ar cam trăda, împăratul nu avea niciun motiv să se refere la ei ca la “ai săi”, pentru că este evident că duşmanii la care se referă sunt barbarii care ocupaseră vremelnic Muntenia şi Sudul Moldovei.

Putea foarte bine să spună că sunt nişte daci sau nişte străini angajaţi de Armata Romană pentru a o ajuta în campania de la Nord. Dar nici nu-i trece prin cap aşa ceva. Împăratul spune clar, “măcar că sunt romani”, adică “măcar că sunt de-ai noştri”. Ce nebun şi-ar fi asumat o populaţie despre care spune că este trădătoare, dacă nu era obligat de realitate s-o facă? Şi nu avem vreo dovadă că Maurikios (Mauriciu) era nebun…

Că tot veni vorba de nebunie, trebuie să spun că sunt un om care-şi pune constant întrebări. Nu pot crede o teorie, mai ales istorică, doar pentru că-mi spune cineva sau pentru că mi-ar place să fie adevărat.

Plecând de la ceea ce afirmă înşişi realizatorii “adevărurilor”, cum că noi avem un grad ridicat de înrudire cu cei de pe teritoriul Bulgariei, Greciei şi Nordului Italiei, pot şi eu să intreb: dacă respectivii s-au slavizat( bulgarii), elenizat(grecii) şi germanizat( nordul Italiei), cum se face că tocmai cei din Dacia au rezistat atât de bine la influenţele străine?

Pe baza căror studii ştiinţifice se poate demonstra că doar copiii unuia dintre cei patru fraţi sunt capabili să se protejeze de influenţe străine de propriul neam? Aveau poate, ceva mai breaz în sânge? Eronat. Pentru că adaptabilitatea culturală nu ţine de materie şi de genetică, ci de intelect, de spirit, de capacitatea psihologică a omului. Deci nu de carne şi oase.

Să nu ne înţelegem greşit:  sunt de acord că ne asemănăm cu grecii şi bulgarii. E normal şi normal. Suntem cu toţii fiii Romanităţii Ortodoxe, adică a Bizanţului.

Acest popor al thracilor, pe care viaţa sa pastorală de continuă rătăcire îl supunea unei osmoze continui, fireşte şi cu naţiunile de origine celtică sau illyră, în prezenţă pe vastul teritoriu pe care l-am desemnat, era împărţit însă după locul de munte, după cuibul de care depindea – în aşa-zise nenumărate popoare[…] Sufletul thracic e capabil de a crea un imperiu, dar e incapabil de a i se supune.

Evenimentul care imprimă thracilor spiritul de supunere, pe care ei îl vor transforma cu încetul în acela de dominaţie, a fost cucerirea romană.

Această operă, care implica şi o transformare a mentalităţii thracice, a durat trei veacuri, între întâile legiuni ale lui Mariu cari descind pe tărâmul illyric şi victoriile lui Aurelian. Opera lui Traian nu este decât un episod al acestor mari lupte şi ea nu ar fi fost posibilă dacă osmoza thracică – prin rătăcirea continuă a păstorilor din Carpaţii dacici până la Marea Egee sau la Pontul supus dominaţiei romane n-ar fi continuat şi după cucerirea peninsulei.

Actul de naştere al poporului român nu este aşadar numai cel săpat pe Columna Traiană, ci el se poate desluşi oriunde în cursul acestor veacuri se întâmplă conflictul necesar dintre setea cu totul practică de imperiu a romanilor şi simţul lor infailibil al realităţii, cu acest popor de vizionari, de eroi si poeţi care a fost poporul thracic.

Romanitatea thracică se întindea acum de la Carpaţii nordici până la Marea Egeică. În pofida numelor pe cari le poartă şi cari sună atât de thracic, pe inscripţii datând din veacul al şaselea chiar, thracii aceştia au pierdut orice conştiinţă etnică.

Ei îşi spun romani, ceea ce, pronunţat de ei, cu o particularitate specifică graiului lor primitiv, suna români. […]

Împăraţii romani de origine thracică îşi simt fără preget îndemnul de a cuprinde Dacia. Figura de ctitor a lui Traian îi fascina. Ei construiesc pe malul dacic al Dunării castre, turnuri, aduc legiuni cari să asigure transhumanţa pastorală şi liniştea din partea barbarilor. În panegiricul împăratului Constanţiu, thrac romanizat, Dacia, se spune, a fost reluată: Dacia restituta. Împăratul Constantin aruncă un nou pod peste Dunăre, la Celeiu. Ce garanţii mai puternice pentru unitatea românească?

Să nu pierdem din vedere, însă: marea viaţă istorică a românilor e la miazăzi. Întreaga romanitate thracică sunt ei înşişi. Un şir incomparabil de generali ai Imperiului vor ieşi din Thracia fecundă în eroi: Aetius, învingătorul hunilor, Belizarius însuşi, care poartă încă un nume thracic, împăraţi ca Diocleţian, Constanţiu-Chiorul, Constantin cel Mare, Leo I, Anastasiu şi Justinian – spre a numi doar pe cei mari… Ideea thracică se confundă cu ideea romană. Thracii sunt, în Imperiu, promotorii geniului creştin”, scria Dan Botta în „Românii, poporul tradiţiei imperiale[4]

Ca o completare şi ultim argument al continuităţii traco-romane, devenită prin creştinare, românească, citez un geniu, un om care a cunoscut suferinţa în timpul regimului comunist(în timp ce alţii “sufereau” din patriotism, pe la New York): “Mijloc de apărare (şanţ, val de pămînt) atribuit îndeobşte împăratului Traian, „…troianul era totuşi ceva, era val încremenit, întăritură, înainte de a fi oarbă îngrămădire, astfel că «troienirea» poate fi înţeleasă, la limită, drept un proces formator (…) Limba a reţinut întîi isprava împăratului – ridicătura de pămînt – şi a slăvit-o în scrisul cronicarilor”, spunea Constantin Noica.[5]

Ce semnificaţie se poate atribui transformării, de către memoria populară, a unui nume faimos într-un substantiv comun, decît aceea că oamenii locului au simţit instinctiv în cel care-l purta, în “bădiţa Traian”, una dintre “frunţile unse cu mir” care i-a zidit ca popor? În timp ce barbarii veneau valuri-valuri, peste strămoşii noştri, aceştia s-au apărat cu cel care a tras o roată de pămînt, un “troian” la adăpostul căruia şi-au putut conserva seminţele noii civilizaţii. Cea română.

Ultimul răspuns

Oricine ştie câte ceva despre istoria războiului, ştie că acest asalt asupra identităţii româneşti nu este întâmplător. Este suficient să spun că el coincide cu atacurile unui anti-român notoriu precum Lucian Boia.[6] Niciunui „dac” nu i se pare  dubios faptul că şi un astfel de individ neagă romanizarea? Niciun dac nu găseşte dubios că studiile care cică ar „demonstra” inexistenţa romanizării sunt finanţate de Germania, o ţară care încearcă să uzurpe identitatea romană de peste 1500 de ani?

Oameni buni, România este sub asediu. Şi duşmanii ştiu că un popor care nu e sigur pe identitatea sa, nu va lupta. În timp ce ţara e atacată, unii vor ca noi să ne certăm pe propria identitate. Ce şanse avem, în aceste condiţii? Suntem, din nou, doar la mila lui Hristos şi a Sfintei Maicii Sale.

Silvia ANDREI

Bibliografie

[1]   Pauling L, Zuckerkand E, Henriksen T, Lövstad R (1963). „Chemical Paleogenetics: Molecular „Restoration Studies” of Extinct Forms of Life”. Acta Chemica Scandinavica

[2] http://www.isciv.ro/revista/istorie-si-civilizatie-nr-28/tatal-nostru-cel-mai-vechi-text-romanesc-in-uz-continuu

[3] http://books.google.ro/books/about/Maurice_s_Strat%C3%A9gikon.html?id=ihDmbG-BhXsC&redir_esc=y

[4]   http://foaienationala.ro/romnii-poporul-tradiiei-imperiale.html

[5] C.Noica, Cuvînt împreună despre rostirea românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 91 şi 94.

[6] http://adevarul.ro/cultura/istorie/de-nu-romania-altfel-adevarurile-lucian-boia-1_511512654b62ed5875ec1522/index.html

Putin: Scutul din România, un element din capacitatea nucleară americană implantat în Europa

Scutul antirachetă din România nu este un sistem de apărare, ci un element din capacitatea nucleară americană implantat în Europa, a reacţionat preşedintele rus Vladimir Putin vineri, a doua zi de la activarea bazei de la Deveselu.   Potrivit preşedintelui rus, citat de Sputnik şi Tass, mobilizarea, în mod unilateral, a unui element antirachetă american în România sfidează îngrijorările Rusiei.    „Ultimele evoluţii sugerează că situaţia nu se schimbă în bine. Din nefericire se agravează, având în vedere mobilizarea unei staţii radar în România, ca element al scutului american antirachetă“, a declarat Putin.

646x404 (1)Vladimir Putin a subliniat că nu există nicio ameninţare nucleară din partea Iranului şi că Moscova a propus Washingtonului să coopereze în acest dosar, dar Statele Unite au refuzat.     „Să ne amintim că, în urmă cu doar câţiva ani, toţi oponenţii noştri spuneau pe o singură voce că partenerii noştri din Occident, din Europa şi Statele Unite, aveau nevoie de un sistem antirachetă pentru a contracara rachetele şi ameninţarea nucleară iraniene. Unde sunt aceste ameninţări nucleare din partea Iranului acum? Lipsesc. Însă crearea sistemului antirachetă continuă“, a spus Putin.

„Am discutat mult despre îngrijorările noastre, cooperarea propusă şi acţiunea comună cu partenerii americani. Toate acestea au fost respinse, în fapt“, a susţinut preşedintele rus.       „După retragerea unilaterală a Statelor Unite din tratatul privind rachetele antibalistice, care a fost clar primul pas către încercarea de a perturba echilibrul strategic al forţelor la nivel mondial, aceasta este a doua lovitură dată sistemului securităţii internaţionale, şi anume crearea condiţiilor în vederea încălcării Tratatului INF“, a apreciat Vladimir Putin.

 „Dacă, folosindu-şi capacităţile media în lume, ei sunt în continuare capabili să inducă în eroare pe cineva să creadă că (sistemul) nu ameninţă Rusia sau că este doar un sistem defensiv, nimeni de la această masă, la această şedinţă nu va fi indus în eroare de ei“, a subliniat liderul de la Kremlin.

„Nici vorbă de aşa ceva, acesta nu este un sistem defensiv, el face parte din potenţialul strategic nuclear american adus la periferie“, a continuat Putin.

Mobilizarea sistemului antirachetă reprezintă o nouă măsură de dezechilibrare a securităţii internaţionale, dar şi lansarea unei noi curse a înarmării, apreciază liderul de la Kremlin.    În acest context, „Moscova este obligată să ia măsuri de contracarare a ameninţărilor legate de instalarea unor sisteme americane în apropiere de frontierele sale“, a avertizat el.    În mod paradoxal, liderul rus a declarat că Moscova nu se va lăsa antrenată într-o cursă a înarmării, dar va face orice pentru menţinerea echilibrului strategic şi pentru evitarea conflictelor de mare amploare.

 Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, care a vizitat România cu ocazia activării bazei de la Deveselu, a dat asigurări că sistemul antirachetă instalat la Deveselul este de apărare şi nu reprezintă vreun pericol pentru Rusia.  

„Proiectilele pe care le folosim nu conţin explozibili, ci funcţionează ca un «pumn» pentru ţintele din cer. Cu alte cuvinte, noi nu le putem utiliza în scop ofensiv“, a precizat Stoltenberg.    Le-am comunicat în mod repetat acest lucru autorităţilor ruse. Cu toate acestea, Rusia a refuzat propunerile NATO de cooperare în domeniul apărării antirachetă, inclusiv de stabilire a unor centre comune şi a unui regim pentru asigurarea transparenţei în privinţa apărării antirachetă. În 2013, Moscova a renunţat unilateral la dialogul cu NATO pe această temă“, a subliniat el.

O reacţie similară a venit şi din partea Departamentului american al Apărării.

Într-un comunicat oficial, Pentagonul precizează că sistemul antirachetă instalat în România nu este îndreptat împotriva rachetelor balistice ruseşti.   „Este important să continuăm cooperarea cu Rusia pentru a asigura stabilitatea regional şi securitatea la nivel internaţional. Vom asigura Moscova că sistemul nostru de apărare antirachetă din Europa nu este capabil să să intercepteze rachetele balistice intercontinentale ruse“, se arată în comunicat.   Scutul antirachetă de la Deveselu, început în 2013 şi finalizat în decembrie anul trecut, în urma unei investiţii de aproximativ 800 de milioane de dolari, a devenit operaţional joi.      

Lansat în 2010, proiectul scutului antirachetă global al NATO, dezvoltat în special cu tehnologie americană, vizează mobilizarea unor sisteme de apărare în România şi Polonia, a unui radar puternic în Turcia şi a patru nave, dotate cu sisteme antiaeriene Aegis, la Rota, în Spania.

Gral(r)dr ec Forin NAHORNIAC

Şevciuk vrea unirea Transnistriei cu Rusia

Liderul de la Tiraspol, Evgheni Şevciuk, a semnat un decret privind constituirea unei comisii pentru punerea în aplicare a rezultatului referendumului din 2006 la care 98% dintre transnistreni au votat pentru independenţa regiunii secesioniste şi aderarea ei la Federaţia Rusă.

sevciukDecretul mai prevede ajustarea legislaţiei transnistrene la cea a Federaţiei Ruse, scrie Independent.md.  Potrivit aşa-numitor autorităţi de la Tiraspol planul de a racorda legislaţia transnistreană la cea rusă ar trebui îndeplinit până la 1 noiembrie 2016, scrie Ria Novosti, iar ulterior va pus în aplicare rezultatul referendumului din 2006.

Locuitorii din Transnistria s-au pronunţat în proporţie de 98%, într-un referendum organizat în 2006, în favoarea independenţei regiunii şi a posibilei uniri cu Rusia, însă Moscova nu şi-a modificat poziţia oficială în urma plebiscitului, pledând pentru continuarea negocierilor în formatul „5 2”.  Populaţia Transnistriei este formată din ruşi şi ucraineni în proporţie de 60%. Rusia are aproximativ 1.500 de militari în Transnistria. Dintre aceştia, aproximativ 1.400 de militari fac parte din Grupul Operativ de Trupe Ruseşti din Transnistria, constituit în urmă cu peste 20 de ani prin reorganizarea fostei Armate a 14-a a URSS. Epertul IDIS, Veceslav Berbeca, consideră însă că acest decret nu aduce nimic în plus în raportul relaţiilor dintre regiunea transnistreană şi Federaţia Rusă şi că scopul documentului emis are miza electorală. „Acest decret nu aduce nimic nou. Cu diverse ocazii la diferite nivele se spunea că ei trebui să-şi ajusteze aşa-numită legislaţia la cea din Federaţia Rusă. Scopul acestui decret este evident pentru că a fost emis înainte de alegerile din stânga Nistrului. A fost emis pentru a acumula mai multe puncte în alegeri pentru că el candidează. Este un pas de PR şi încă odată vrea să arate că este aproape de Federaţia Rusă”, a spus Berbeca, citat de moldnova.eu.  

Reamintim că, campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din regiunea transnistreană începe de la data de 11 septembrie.

 Iosif VARGA

Marine Le Pen promite Frexitul

Dacă va fi aleasă la conducerea ţării, Marine Le Pen a promis un referendum pentru ieşirea Franţei din Uniunea Europeană.

42436Lidera Frontului Naţional  din Franţa a dat tonul pentru campania sa prezidenţială, făcând apel la o luptă împotriva “ofensivei” islamiste şi promiţând că va organiza un referendum privind apartenenţa ţării la UE dacă va câştiga alegerile din primăvara anului următor.    ,,O voi face în Franţa”, a declarat ea şi i-a lăudat pe britanici pentru că au avut “curajul să îşi aleagă destinul” şi să voteze pentru ieşirea din UE.    

 La un miting într-un sătuc din estul Franţei, Le Pen s-a concentrat pe chestiunile sale favorite, şi anume suveranitate naţională, controlarea imigraţiei, Islamism şi ceea ce ea numeşte o“globalizare turbată”.         Candidata la alegerile prezidenţiale din aprilie-mai 2017 a promis că va susţine “Franţa celor uitaţi, a celor abandonaţi şi a celor care nu pot fi auziţi”.         Le Pen, care şi-a anunţat dorinţa de a candida la prezidenţiale în urmă cu câteva luni, şi-a susţinut discursul anual în Brachay, un sătuc cu câţiva zeci de locuitori.  

 Pe lângă economie, relaţia dintre musulmanii şi non-musulmanii din Franţa a fost o temă recurentă în condiţiile în care candidaţii prezidenţiali şi-au lansat campaniile.    Unii politicieni de stânga susţin că Le Pen foloseşte această chestiune pentru a încuraja rasismul în Franţa. Totuşi, sondajele de opinie sugerează că este tot mai probabil ca Le Pen să ajungă în runda a doua a alegerilor prezidenţiale.

 Florin NAHORNIAC

Vă mai aduceți aminte cum și-au bătut joc de poporul român? Ruşine neobrăzatului Ponta, ruşine securistului Daniel Campanie cu sutană și robă

Nu cred că a mai existat sau va mai exista vreodată undeva în lume sau în Galaxie, în Univers, o campanie electorală mai infectă decât cea la care asistăm anul acesta și de 25 de ani în România.                                                

Nimic nu a lipsit, plecând de la cumpărarea voturilor, la agresarea candidaimage-2014-10-29-18402635-70-iconite-arsenie-boca-pontaților sau simpatizanților adverși, de la amestecul celor din administrația statului, ambasade, poliție, jandarmerie, până la biserică, de la falsificarea semnăturilor până la falsificarea listelor și proceselor verbale și trecerea morților pe listele electorale, de la amestecul procurorilor până la mituirea primarilor, dar nimic. Trecând în revistă toate aceste abuzuri și bătăi de joc, te întrebi dacă a mai rămas ceva sfânt, nepângărit, nefolosit, nemanipulat, nemânjit de acești politicieni față de care închisorile României devin neîncăpătoare.

Douăzecișicinci de ani de prostituție politică și administrativă, douăzecișicinci de ani de siluire a tuturor legilor scrise și nescrise ale țării, ale neamului și chiar a Bibliei, a credinței și tradițiilor, a culturii, a economiei, a  comorilor pământului, vestigiilor istorice și mărturiilor continuității neamului au fost de ajuns pentru a face din români un neam de legume, morți cu ochii deschiși, inactivi, insensibili, lași și nepăsători.

Și totuși se mai poate, aceste alegeri au arătat că românul rabdă, ,,ține”, suportă de toate, uneori cu indiferență, alteori amuzat, dar mereu fără a reacționa, ca și când toate astea s-ar întâmpla cu altcineva, nu cu el. Dacă îi dai o sticlă de bere și un mic, este gata să stea pe buza șanțului și să privească inert cum îi arde casa, sperând că apoi va primi ajutor de la stat, de la primar, de la armată, pentru că dacă nu, face grevă și își dă foc la păr în fața reporterilor tv care îl vor întreba ce  simte.  Ăștia suntem, mă întreb uneori dacă nu cumva eu sunt cel anormal și mă agit degeaba ca sifonul. Îmi face impresia că noi românii am reușit imposibilul, am normalizat anormalul.

Nu mai comentez campania procurorilor, Băsescu are dreptate, DNA-ul nu lucrează sezonier, doar electoral, indiferent când sunt alegerile, în iarnă, în primăvară sau toamna, ei lucrează. Între alegeri doar se fac că lucrează, pregătesc dosare, fac interceptări, mixează, iar la alegeri dau drumul la dosare în presă, lucrează în plin, indiferent de anotimp.

Spuneam că nimic nu a rămas nespurcat de această cangrenă care esteclasa politică românească și în mod normal nici Biserica nu putea rămâne neamestecată. Chiar și Imnul ne spune ceva despre ,,preoți cu crucea în mână” nu, așa că au înțeles ei de aici că au dezlegare la cele laice. Nu intru în detaliile tuturor activităților preoților noștri care nu sunt nici ei altceva decât români, indiferent ce rasă poartă pe cap, s-au scris destule. Cine crede că aceștia sunt sfinți, se înșeală, nu sunt și nu au cum să fie, sfinții sunt descoperiți și sanctificați după moarte, după ce li se verifică toată viața. Așa că trebuie să le acordăm la toți prezumția de păcătoșenie până la proba contrarie, de la cel mai umil popă de țară până la patriarh. Când beneficiezi de dreptul de a încasa bani fără să dai nimănui socoteală, când promiți în fața nației că vei face Catedrala Mântuirii Neamului fără să ceri un ban de la stat apoi ceri bani de la guvern pentru a-ți plimba sutana printr-un palat al pierzaniei, mai miră pe cineva că la Roman un preot ține enoriașii în picioare ca să o întâmpine pe Sfânta Elena de Pleșcoi și îi îndeamnă să o voteze?

Mai miră pe cineva că procurorii merg cu biblia în mână prin sat să întrebe oamenii dacă au votat sau ce au votat la referendum? De ce nu a sărit prea fericitul atunci să confiște biblia din mâna unei inchiziții teroriste? Pentru că sunt și ei tot oameni, ca și procurorii și slujesc același stăpân, care nu are nici o legătură cu cel din ceruri.  

Mai miră pe cineva acuma că Sfântul Sinod se amestecă în campania electorală? ,,În perspectiva alegerilor prezidenţiale din România (2 noiembrie), Sfântul Sinod îşi reafirmă îndemnul către slujitorii Sfintelor Altare şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române de a participa la vot în duhul credinţei şi al iubirii de Biserică şi Neam, cu responsabilitate creştină şi civică pentru împlinirea binelui comun în societatea românească şi viitorul României”  Aparent, dacă îndemnul ar fi venit de la orice persoană sau orice instituție, nu ar fi fost nici o problemă, dar ce treabă are biserica și iubirea faţă de biserică cu alegerile? De ce nu a ieșit BOR să scoată oamenii la vot și la referendum sau la alte alegeri? Cu cine are contract Sfântul Sinod și la ordinul cui propăvăduiește îndemnuri necreștine, pentru că iubirea de Dumnezeu   nu ar trebui să se pupe  cu campaniile electorale. Păcătoasă clasă politică, mânjită biserică avem dacă se pretează la astfel de jocuri. În țara în care procurorii arestează cu biblia în mână este normal ca biserica să scoată oamenii cu biciul la vot sub afurisenie dacă altfel nu se poate, căci asta mai lipsea, să fim excomunicați sau afurisiți dacă nu participăm la vot. Nu m-ar mira să ne trezim că la cununii, botezuri sau înmormântări, preotul să condiționeze oficierea slujbei de ștampila de pe buletin. Șbomboana pe colivă o pune vestea că unul din candidați, care și el se crede sfânt, a distribuit pe piață o icoană cu părintele Arsenie Boca iar pe spatele icoanei era numele unui  drac sub acoperire și însemnele partidului din care face parte. Pe icoană scria ,,sfințit”, dar nu se specifică la cine se referă. Subtilă și drăcească lucrare. Nu știu dacă știrea este veridică sau asistăm la o plăsmuire a celorlalți draci pentru discreditarea fratelui întru lucrări diavolești,  personal îi cred pe toți în stare de astfel de lucrături. Nici nu mă mai întreb dacă toate astea se întâmplă cu știrea familiei sfântului mânjit astfel sau a BOR, pentru că oricum nu va recunoaște Sfântul Sinod că are știință de asta, probabil va nega sau se va face că nu vede, așa cum nu vede preadesele încălcări ale canoanelor de către proprii slujbași în sutană.    

Cert este că politicienii, indiferent cine minte aici, nu mai au nimic sfânt, iar cei care trebuie să vegheze la cele sfinte, de la justiție până la biserică, au intrat în jocul drăcesc al fraților din politică. Indiferent dacă faptul incriminat este real sau o făcătură a adversarilor politici, Biserica este implicată fie și numai prin sfințirea icoanelor sau icoanei și punerea lor la dispoziția celor cu care a lucrat, iar lipsa ei de reacție în acest caz și duplicitatea, vor fi dovada faptului că mai marii bisericii fac lucrături drăcești, nu lucrări Dumnezeiești. Dumnezeu cu mila, dar mila nu ne ajută. Românul trebuie să se trezească singur, lucrează prea mulți la adormirea lui, altfel  ni se va cânta prohodul ca neam.

RUŞINE PLAGIATORULE PONTA!  RUŞINE SECURISTULE DANIEL!

Gral(r)conf univ dr ec Florin Mihai NAHORNIAC

Scoția pregătește organizarea unui referendum de independență

Premierul Scoției, Nicola Sturgeon, și-a anunțat joi intenția de a prezenta săptămâna viitoare un nou proiect de lege privind un referendum pentru independență, spunând că votul în favoarea Brexit-ului a schimbat condițiile apartenenței la Regatul Unite.

„Proiectul de lege pentru un referendum de independență va fi prezentat săptămâna viitoare pentru consultare”, a declarat Nicola Sturgeon, în deschiderea congresului partidului său SNP la Glasgow.    „Sunt hotărâtă ca Scoția să poată reconsidera chestiunea independenței, și chiar înainte ca Marea Britanie să părăsească UE dacă acest lucru este necesar pentru a proteja interesele țării noastre”, a adăugat ea.

 Georgeta AMBERT

Dincolo de credinţa oarbă

Viaţa lui Iisus Hristos. A fost Fiul lui Dumnezeu? O scurtă analiză a vieţii lui Iisus Hristos şi vom vedea de ce credinţa în El nu este nicidecum credinţă oarbă…

De Paul E. Little

image001E cu neputinţă să ştim în mod clar dacă există sau nu Dumnezeu şi cum este El dacă El nu preia iniţiativa să ni Se descopere. Trebuie să ştim cum este El şi ce fel de atitudine are faţă de noi. Hai să presupunem că am şti că există, dar că ar fi ca Hitler – capricios, crud, rău şi plin de prejucăţi. Ar fi o concluzie cu adevărat îngrozitoare, nu-i aşa?    De aceea trebuie să scrutăm orizonturile istoriei şi să vedem dacă există vreun indiciu legat de revelaţia lui Dumnezeu. Ei bine… există un indiciu precis. Într-un sătuc obscur din Palestina, în urmă cu aproape două mii de ani, S-a născut un Copil într-un grajd. De atunci şi până în zilele noastre întreaga lume continuă să sărbătorească naşterea acestui Copilaş, pe nume Iisus Hristos.

  A trăit în anonimat până la treizeci de ani, când a început o lucrare publică care a durat trei ani şi care a fost menită a schimba mersul istoriei. Era o persoană bună şi se spune despre El: „Oamenii de rând Îl ascultau bucuroşi” şi „El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Evanghelia după Matei 7:29).

Viaţa lui Iisus Hristos

 În scurt timp s-a văzut totuşi clar că Iisus făcea nişte declaraţii şocante, de-a dreptul înfricoşătoare, despre Sine. A început să vorbească despre propria Persoană ca despre cineva mult mai mare decât un învăţător sau un proroc de excepţie: a început să spună desluşit că este Dumnezeu. A pus identitatea Sa în centrul învăţăturilor Sale. Întrebarea crucială pe care le-a pus-o celor ce Îl urmau a fost: „Cine ziceţi că sunt?” Când Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Evanghelia după Matei 16:15-16), Iisus nu a fost şocat, nici nu L-a mustrat. Dimpotrivă, l-a lăudat!     Iisus a declarat apoi făţiş acelaşi lucru, iar cei ce-L ascultau I-au înţeles pe deplin cuvintele. De aceea citim în Biblie: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 5:18).    Altă dată Iisus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem.” Pe dată iudeii au vrut să-L omoare cu pietre. El i-a întrebat pentru care faptă bună vor să-L omoare. „Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 10:33).

Iisus a declarat că are calităţi pe care doar Dumnezeu le are. Când un bărbat paralizat care dorea să fie vindecat a fost adus prin acoperişul casei, Iisus i-a spus: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate.” Aceasta a provocat o mare tulburare printre conducătorii religioşi, care-şi spuneau în inima lor: „De ce vorbeşte astfel? Huleşte! Cine poate ierta păcatele oamenilor, în afară de Dumnezeu?”    Într-unul din momentele de mare cumpănă, când însăşi viaţa Îi era pusă în primejdie, marele preot L-a întrebat direct: Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Iisus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: „Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?”    „Da, sunt,” i-a răspuns Iisus. „Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.” Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „Ce nevoie mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare?” Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea” (Evanghelia după Marcu 14:61-64).    Legătura Sa cu Dumnezeu era atât de apropiată încât a considerat că atitudinea pe care cineva o are faţă de El, o are faţă de Dumnezeu. Aşadar, cine-L cunoaste pe El Îl cunoaşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 8:19; 14:7). Cine-L vede pe El Îl vede pe Dumnezeu (12:45; 14:9). Cine crede în El credea în Dumnezeu (12:44; 14:1). Cine-L primeşte pe El Îl primeşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Marcu 9:37). Cine-L urăşte pe El Îl urăşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 15:23). Şi cine-L onorează pe El Îl onorează pe Dumnezeu (5:23).

Este Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu?

Dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Hristos, nu avem decât patru posibilităţi. A fost fie un mincinos, fie un nebun, fie o legendă, fie Însuşi Adevărul. Dacă spunem că El nu este Adevărul, atunci fie că ne dăm seama de aceasta, fie nu, automat declarăm că una dintre celelalte trei opţiuni este adevărată.     (1) Există posibilitatea ca Iisus să fi minţit când a spus că este Dumnezeu – aşadar, ştia că nu este Dumnezeu, dar intenţionat şi-a indus în eroare ascultătorii, pentru a conferi autoritate învăţăturilor Sale. Cei care cred sincer acest lucru sunt, probabil, foarte puţini la număr, dacă or exista. Chiar şi cei care Îi tăgăduiesc divinitatea tot Îl consideră un Învăţător mare şi integru. Ce nu-şi dau ei seama este că cele două afirmaţii se contrazic reciproc. Iisus nu prea ar mai fi un învăţător mare şi integru dacă a minţit intenţionat tocmai în privinţa celui mai important lucru din învăţăturile Sale: identitatea Sa.    (2) Mai moderată, dar la fel de şocantă, a doua posibilitate ar fi că era sincer, dar Se autoamăgea. Cum am numi noi astăzi pe cineva care zice despre sine că este Dumnezeu? L-am numi nebun şi acesta ar fi şi cazul lui Iisus dacă S-ar înşela tocmai în această privinţă extrem de importantă. Dar dacă analizăm viaţa Sa, nu vom găsi nici măcar o singură dovadă de anormalitate şi dezechilibru – care caracterizează de obicei o persoană cu astfel de tulburări psihice. Dimpotrivă, la Hristos vedem cea mai mare stăpânire de sine posibilă în momentele de criză.  (3) Cea de-a treia posibilitate – Toate afirmaţiile Sale cum că ar fi Dumnezeu ar face parte dintr-o legendă. Mai exact, în secolele al treilea şi al patrulea, adepţii Săi au fost atât de entuziasmaţi încât I-au atribuit nişte cuvinte pe care El Însuşi ar fi şocat să le audă. Şi dacă acum S-ar întoarce pe pământ, i-ar repudia pe dată.

Teoria legendei a fost infirmată categoric de numeroase descoperiri ale arheologiei moderne. Acestea au arătat, fără umbră de îndoială, că cele patru biografii ale lui Hristos au fost scrise în timpul vieţii unor persoane contemporane cu Hristos. Cu ceva timp în urmă Dr. William F. Albright, arheolog faimos în întreaga lume, spunea că nu există nici un motiv pentru a crede că măcar una din Evanghelii ar fi scrisă după anul 70. Căci este de domeniul incredibilului ca o simplă legendă despre Hristos, scrisă sub forma unei Evanghelii, să se fi răspândit atât de mult şi să fi avut acel impact uriaş pe care l-a avut… fără să se fi bazat pe nimic real.      Este ca şi cum cineva din vremea noastră se apucă să scrie o biografie a fostului preşedinte american John F. Kennedy, din care să reiasă că acesta a declarat că este Dumnezeu, că le iartă păcatele oamenilor şi că va învia din morţi. O astfel de povestire este atât de exagerată încât n-ar avea nici o şansă să „prindă” la nimeni, fiindcă mai trăiesc mulţi oameni care l-au cunoscut cu adevărat pe Kennedy. Această „teorie a legendei” nu stă deloc în picioare, dată fiind apariţia timpurie a manuscriselor Evangheliilor.

(4) Singura opţiune este că Iisus a spus adevărul. Cu toate acestea, dintr-un anumit punct de vedere, putem spune că declaraţiile, vorbele nu înseamnă mare lucru. Este uşor să vorbeşti. Oricine poate afirma orice. Au mai fost şi alţii care au pretins că sunt Dumnezeu. Şi eu aş putea susţine că sunt Dumnezeu; şi tu ai putea face acelaşi lucru, însă toţi trebuie să răspundem la o întrebare: „Ce probe aducem în sprijinul declaraţiilor noastre?” În cazul meu nu ţi-ar lua mai mult de cinci minute ca să-mi demontezi afirmaţia; probabil că tot atât ţi-ar lua ca s-o respingi şi pe a ta. Dar dacă vorbim despre Iisus din Nazaret, nu mai e aşa de simplu. El avea dovezi în sprijinul afirmaţiilor Sale. De aceea a spus: „Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Evanghelia după Ioan 10:38).

Dovezi din viaţa lui Isus Hristos

  Prima: caracterul Său Îi confirmă afirmaţiile. Mulţi locatari ai azilelor de nebuni pretind că sunt nişte celebrităţi sau zeităţi, dar afirmaţiile le image003sunt infirmate de caracterul lor. Cu totul diferită este situaţia lui Hristos. El este deosebit, unic – precum Dumnezeu.    Iisus Hristos a fost fără păcat. Viaţa Sa era de o calitate atât de rară încât îi putea provoca pe vrăjmaşii Săi cu întrebarea: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Evanghelia după Ioan 8:46). La această întrebare I s-a răspuns cu tăcere… deşi stătea de vorbă cu persoane cărora le-ar fi plăcut să Îi scoată ochii cu vreun defect de caracter al Său.    Când citim despre ispitele cu care S-a confruntat Iisus, nu-L găsim deloc mărturisind că ar fi păcătuit. El n-a cerut niciodată iertare, deşi le-a spus adepţilor Săi să-şi ceară iertare pentru păcatele lor.

Este uimitor faptul că Iisus nu avea deloc acel sentiment de decădere morală pe care îl au şi îl mărturisesc sfinţii şi misticii din toate vremurile. Deoarece oamenii cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât sunt mai copleşiţi de defectele, decăderea şi greşelile lor. Într-adevăr, cu cât stai mai aproape de o lumină puternică, cu atât îţi dai seama că… trebuie să te speli. Lucrul acesta este valabil pentru muritorii obişnuiţi şi în sfera moralului.     La fel de izbitor este faptul că Apostolii Ioan, Pavel şi Petru, care fuseseră toţi învăţaţi încă din fragedă copilărie să creadă că păcatul este universal, au vorbit cu toţii despre neprihănirea lui Hristos: „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:22).

Pilat, care numai prieten nu-I era lui Iisus, a spus: „Ce rău a făcut?” Prin aceasta, el recunoştea nevinovăţia lui Hristos. Iar sutaşul roman care a stat mărturie morţii lui Iisus, a spus: „Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Evanghelia după Matei 27:54).

A doua: Hristos a dovedit că are putere asupra forţelor naturii, putere pe care o putea avea numai Dumnezeu, Cel care crease acele forţe.   El a liniştit o furtună puternică şi valurile învolburate ale Mării Galileii. Aceste lucruri i-au uimit atât de mult pe oamenii prezenţi cu El în barcă, încât au exclamat: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?” (Evanghelia după Marcu 4:41). A schimbat apa în vin, a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, a înviat din morţi unicul fiu al unei văduve îndurerate, a înviat fiica unui tată distrus de pierderea copilei sale. Unui vechi prieten i-a spus: „Lazăre, ieşi afară!”, înviindu-l din morţi. Este foarte interesant faptul că nici măcar duşmanii Săi nu au tăgăduit această minune; dimpotrivă, au încercat să-L omoare. „Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El” (Evanghelia după Ioan 11:48).

A treia: Iisus a arătat puterea Creatorului asupra bolilor şi asupra afecţiunilor trupeşti. I-a făcut pe şchiopi să meargă, pe muţi să vorbească, iar pe orbi să vadă. A vindecat şi unele probleme de natură congenitală, care nu puteau fi tratate psihosomatic. Cea mai neobişnuită vindecare a fost aceea a orbului, descrisă în Evanghelia după Ioan, capitolul 9. Deşi bărbatul acela nu a putut răspunde întrebărilor puse de conducătorii religioşi, ceea ce se întâmplase cu el a fost suficient pentru a-l convinge. „Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” „De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”, a spus el (Evanghelia după Ioan 9:25,32). Pentru el dovezile erau mai mult decât evidente.

A patra: dovada supremă a Divinităţii lui Hristos a fost învierea Sa din morţi. În cursul vieţii Sale Iisus Şi-a prevestit de cinci ori moartea. A prevestit şi cum va muri şi că după trei zile de la moarte va învia din morţi şi va fi văzut de ucenicii Săi.     Cu siguranţă că aceasta a fost marea încercare: era o afirmaţie uşor de verificat. Fie s-a întâmplat, fie nu s-a întâmplat.

Atât simpatizanţii, cât şi detractorii credinţei creştine recunosc că învierea lui Hristos reprezintă piatra de temelie a credinţei. Apostolul Pavel scria: „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Corinteni 15:14). Pavel îşi întemeia întreaga credinţă şi viaţă pe învierea în trup a lui Hristos. Fie înviase din morţi, fie nu. Însă dacă înviase cu adevărat, atunci era evenimentul cel mai senzaţional din toată istoria omenirii!

Dacă Iisus este Fiul lui Dumnezeu…

Dacă Hristos a înviat din morţi, atunci ştim sigur că există Dumnezeu, ştim cum este El şi cum Îl putem cunoaşte personal. Universul capătă sens şi scop şi este posibil să Îl cunoşti pe Dumnezeu chiar şi în zilele noastre.

Pe de altă parte, dacă Hristos nu a înviat din morţi, atunci creştinismul este doar o piesă de muzeu interesantă… atât şi nimic mai mult. Nu are nici un suport real. Deşi este o idee înălţătoare, totuşi, fiindcă nu are nici o bază reală, nu merită să te ambalezi prea mult. Aceasta înseamnă că martirii care s-image002au dus cântând la lei şi misionarii contemporani care şi-au dat viaţa în Ecuador şi în Congo în timp ce le prezentau Evanghelia şi altora… au fost nişte sărmani naivi.   Detractorii creştinismului îşi concentrează atacurile cel mai adesea asupra învierii lui Iisus, fiindcă s-a observat desluşit că acest eveniment reprezintă esenţa chestiunii. Unul dintre cele mai puternice atacuri împotriva creştinismului a fost iniţiat de un tânăr avocat britanic, Frank Morrison, în jurul anului 1930. El era convins că învierea lui Hristos era doar o fabulă fantezistă. Dându-şi seama că era piatra de temelie a credinţei creştine, s-a hotărât să facă un serviciu întregii lumi, demascând o dată pentru totdeauna această înşelăciune şi superstiţie. În calitate de avocat, considera că are acea capacitate critică necesară unei filtrări precise a dovezilor, admiţând dovezile conform criteriilor stricte care reglementează desfăşurarea unui proces în justiţia contemporană.    

Totuşi, în timp ce făcea cercetări asupra cazului de faţă, s-a întâmplat ceva uimitor: a descoperit că acest caz nu era nici pe departe atât de uşor pe cât îşi închipuise. Drept urmare, primul capitol din cartea sa Cine a mişcat piatra? este intitulat „Cartea care nu a vrut să fie scrisă.” Aici descrie cum, în timp ce examina dovezile cazului, s-a convins – deşi nu dorea acest lucru – de realitatea învierii trupeşti a lui Hristos.

Moartea lui Iisus

Iisus a murit printr-o execuţie publică pe cruce. Conducătorii de atunci au spus că din cauza unei hule; Iisus a spus că a murit ca să plătească pentru păcatele noastre. După ce a fost torturat în mod groaznic, picioarele şi încheieturile mâinilor I-au fost pironite pe o cruce, unde a fost lăsat să atârne, murind apoi prin asfixiere lentă. Pentru a se asigura că este mort, soldaţii romani I-au înfipt o lance în coaste.  

Trupul Său a fost înfăşurat apoi în pânză de in îmbibată cam cu 50 de kg de mirodenii lipicioase şi a fost pus într-un mormânt săpat în stâncă. După aceea un bolovan de 1 1/2- 2 tone a fost rostogolit la intrare, blocând-o total. Întrucât Iisus anunţase public că va învia din morţi după trei zile, au fost lăsaţi şi câţiva soldaţi romani drept santinelă. În plus, intrarea în mormânt a fost sigilată cu sigiliul roman oficial, declarându-se astfel mormântul proprietate romană.

În ciuda tuturor acestor precauţii, după trei zile trupul lui Iisus nu mai era acolo. Numai îmbrăcămintea Sa funerară mai rămăsese acolo, păstrând exact forma trupului Său. Bolovanul care sigila intrarea în mormânt a fost găsit pe o pantă, la distanţă de mormânt.

A fost învierea lui Iisus doar o legendă cum susțin unii?

   Prima explicaţie a învierii lui Iisus a fost că ucenicii I-au furat trupul! În Matei 28:11-15 vedem care a fost reacţia conducătorilor religioşi când gărzile le-au adus ştirea – de neînţeles şi enervantă – că trupul lui Isus dispăruse. Le-au dat bani soldaţilor, zicându-le să le spună oamenilor că ucenicii veniseră în timpul nopţii şi Îi furaseră trupul, în timp ce ei, soldaţii, dormeau. Explicaţia aceasta era atât de şubredă încât Apostolul Matei nici măcar nu s-a ostenit să găsească argumente contra ei! Ce judecător ar sta să te asculte spunând că ştii tu că în timp ce dormeai, vecinul ţi-a intrat în casă şi ţi-a furat televizorul? Cine ştie ce se întâmplă în jurul lui când doarme? O astfel de mărturie ar provoca râsete în orice tribunal.   În plus, avem de-a face şi cu un lucru imposibil din punct de vedere psihologic şi etic. Tot ceea ce ştim despre ucenici, despre caracterul lor, ne face să ne dăm seama că nu ar fi furat nicidecum trupul lui Hristos. Dacă ar fi făcut aşa ceva, însemna că răspândeau în mod deliberat o minciună, care avea să înşele numeroşi oameni şi să le provoace moartea a mii dintre ei. De asemenea, dacă presupunem că unii ucenici ar fi uneltit să-I fure trupul, era imposibil apoi să fi ascuns acest lucru de ceilalţi ucenici.  

Fiecare ucenic a avut de înfruntat o încercare: a torturilor şi a martirajului, pentru declaraţiile şi convingerile proprii. Oamenii sunt gata să moară pentru ceea ce cred că este adevărat, chiar dacă acel lucru este, în realitate, o minciună. Însă niciodată nu vor fi gata să moară pentru o minciună, ştiind că este o minciună. Dacă putem fi siguri că cineva spune adevărul, acest lucru se întâmplă pe patul de moarte. Iar dacă ucenicii Îi luaseră trupul lui Iisus, deşi Hristos era încă mort, tot nu am putea explica aşa-zisele Sale apariţii după Înviere.

O a doua ipoteză ar fi că autorităţile, iudaice sau romane, au mutat trupul de acolo! Dar de ce? Din moment ce tot puseseră gărzi la mormânt, ce rost mai avea să-I mute trupul? De asemenea, cum se face că autorităţile au păstrat tăcerea atunci când apostolii au început să predice în Ierusalim, cu îndrăzneală, despre învierea lui Iisus? Conducătorii religioşi fierbeau de furie şi au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a împiedica răspândirea mesajului că Iisus a înviat din morţi: i-au arestat pe Petru şi pe Ioan, i-au bătut şi i-au ameninţat, încercând astfel să le închidă gura.  Dar şi-ar fi putut rezolva problema foarte uşor. Dacă trupul lui Hristos ar fi fost la ei, ar fi putut să-L arate într-o paradă pe străzile Ierusalimului. Cu o singură lovitură ar fi reuşit să înăbuşe creştinismul în faşă. Faptul că n-au făcut asta este o dovadă elocventă că nu aveau trupul lui Hristos.

O altă teorie răspândită este aceea că femeile au greşit drumul, ducându-se la un alt mormânt, din cauza ceţii dimineţii şi fiindcă erau sfâşiate şi copleşite de durere. Şi atunci, în supărarea lor, şi-au închipuit că Hristos înviase… dat fiind că mormântul era gol. Cu toate acestea, şi teoria de faţă cade, din pricina aceluiaşi motiv ca şi precedenta. Dacă femeile au greşit mormântul, cum se face că marii preoţi şi ceilalţi vrăjmaşi ai credinţei nu s-au dus la mormântul adevărat să scoată trupul lui Iisus de acolo? Mai apoi, este de neconceput ca şi Petru, şi Ioan să facă aceeaşi greşeală… şi atunci, cu siguranţă, Iosif din Arimateea, proprietarul mormântului, ar fi rezolvat dilema. În plus, nu trebuie să uităm că aici nu era un cimitir public, ci un loc de înmormântare privat. Prin urmare, nu exista prin apropiere vreun alt mormânt care să le îngăduie să facă această greşeală.

Pentru a explica faptul că mormântul era gol, s-a mai avansat o altă teorie: a leşinului. Conform acestei teorii, Hristos nu a murit, de fapt. Din greşeală s-a raportat moartea Lui, dar, de fapt, El doar leşinase din cauza epuizării fizice, a durerilor şi a sângelui pierdut. Iar când a fost aşezat în mormântul rece, a înviat. A ieşit din mormânt şi S-a arătat ucenicilor Săi, care au crezut, în mod eronat, că înviase din morţi.

 Această teorie este de dată relativ recentă; a apărut prima dată la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Este interesant de remarcat că dintre toate atacurile violente la adresa creştinismului, de-a lungul istoriei, nici o teorie de acest gen nu s-a perpetuat încă din vechime. Toate declaraţiile din vechime afirmă cu tărie moartea lui Iisus.   Dar hai să presupunem pentru câteva clipe că Iisus a fost îngropat de viu şi a leşinat. Putem oare crede că a supravieţuit trei zile într-un mormânt umed, fără hrană, fără apă, fără nici un fel de îngrijire? Ar fi avut puterea să iasă din hainele de înmormântare, să împingă la o parte bolovanul cel greoi de la uşa mormântului, să biruiască gărzile romane şi să umble kilometri întregi pe propriile picioare… pe acele picioare care fuseseră străpunse cu piroane?! O astfel de teorie este mai improbabilă chiar decât realitatea simplă a învierii lui Isus.   Chiar şi criticul german David Strauss, care nu crede nicidecum în învierea lui Isus, a respins această teorie, considerând-o neveridică. Iată cuvintele sale:

Este cu neputinţă ca cineva care tocmai a ieşit din mormânt, pe jumătate mort, care merge târându-se, fiind slăbit şi bolnav, care are nevoie de îngrijire medicală, de bandajare, de o îngrijire atentă şi care, în cele din urmă, a cedat suferinţei, să le fi lăsat ucenicilor impresia că a biruit mormântul şi moartea… că este Prinţul vieţii.   În ultimă instanţă, dacă teoria aceasta este corectă, înseamnă că Hristos însuşi S-a implicat în nişte minciuni evidente. Ucenicii Săi credeau şi predicau că murise şi apoi înviase din morţi. Dar Iisus nu a făcut nimic pentru a destrăma această convingere; dimpotrivă, a încurajat-o.  Singura teorie care oferă o explicaţie convingătoare a faptului că mormântul era gol este învierea din morţi a lui Iisus Hristos.

Ce înseamnă pentru tine viaţa lui Isus Hristos

image004Dacă Isus Hristos a înviat din morţi, dovedind astfel că El este Dumnezeu, atunci înseamnă că El este viu şi astăzi. Şi nu doreşte doar închinarea noastră; doreşte să Îl cunoaştem şi să vină în viaţa noastră. Iisus a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).    Carl Gustav Jung spunea: „Nevroza principală a vremurilor noastre este goliciunea spirituală.” Toţi ne dorim din suflet ca viaţa noastră să aibă sens, să aibă profunzime. Ei bine, Iisus ne oferă o astfel de viaţă, bogată, plină de sens, printr-o relaţie cu El. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).     Întrucât Iisus a murit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele întregii omeniri, este acum în măsură să ne acorde iertarea Sa, să ne accepte aşa cum suntem şi să ne cheme la o relaţie personală cu El.     Îl poţi invita pe Iisus Hristos să vină în viaţa ta chiar în clipa aceasta. Îi poţi spune: „Doamne Isuse Hristoase, îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele. Te rog să mă ierţi şi să vii în viaţa mea chiar acum. Îţi mulţumesc că îmi oferi ocazia de a avea o relaţie personală cu tine, de a Te cunoaşte.”

 Prelucrat Florin CREȘTINUL

Ciudata bătălie de la Caransebeş, locul în care soldaţii armatei austriece au început să se lupte între ei. A pornit de la o ţuică ţigănească

În timpul bătăliei din Caransebeş, armata austriacă s-ar fi separat în două părţi şi ar fi început să se lupte între ei, din greşeală. Însă nu există dovezi clare care să sugereze că bătălia nu a fost decât o legendă. Povestea începe în 1788, când Imperiul Austriac era în război cu Imperiul Otoman pentru deţinerea controlului asupra fluviului Dunărea. Aproximativ 100.000 de trupe austriace şi-ar fi făcut tabăra în apropiere de Caransebeş. O echipă de soldaţi a fost trimisă să caute inamici din tabăra otomană. Pe drum, aceştia au găsit tabăra unor rromi care avea de vânzare ţuică, pe care aceştia au cumpărat-o.

Echipa a adus băutura înapoi în tabără şi au început să o bea,  gălăgia pe care aceştia au făcut-o a atras atenţia mai multor soldaţi care au dorit să li se alăture. Însă, echipa nu i-a acceptat între aceştia, începând un conflict care a devenit din ce în ce mai mare. Atunci când alcoffdfdolul a fost confiscat, între soldaţi a început o luptă puternică, iar din mulţime cineva a strigat ,,otomanii au ajuns”.   Prinşi neînarmaţi şi nepregătiţi, majoritatea soldaţilor au fugit. Alţii s-au aşezat în formaţie şi au început să tragă în presupuşii inamici. Aceştia au început să tragă în toţi oamenii din jur, fără să mai stea pe gânduri.    Însă armata otomană nu sosise în tabăra austriacă, aceştia au ajuns cu două zile mai târziu şi au descoperit 10.000 de  soldaţi austrieci morţi sau răniţi. Otomanii preluând Caransebeşul fără prea mare efort.

Istoricii care consideră că bătălia a fost reală susţin că  soldaţii ar fi putut deveni confuzi foarte uşor. În aceea perioadă, armata Imperiului Austriac era compusă din soldaţi care vorbeau germana, ungurească, poloneză şi cehoslovacă. Faptul că nu se puteau înţelege între ei ar fi putut crea multă confuzie.   Alţii afirmă că în timp ce soldaţii fugeau, colonelul, care era german, a strigat ,,Hail”, cuvânt pe care cei care nu vorbeau germana l-au înţeles ca fiind ,,Alah’’  fapt ce a întărit ideea că otomani sosiseră în tabără.    Până în 1831, nimeni nu a ştiut nimic de această bătălie, la 40 de ani de la eveniment, povestea a apărut în ,,Australian Military Magazine”. Cea mai bună sursă despre bătălia din Caransebeş a venit din partea autorului german A. J. Gross-Hoffinger din cartea Geschichte Josephs des Zweiten. Deşi autorul este citat de multe ori când vine vorba de această bătălie, cartea a fost scrisă la 60 de ani de la eveniment

 Florin NAHORNIAC