Arhive lunare: noiembrie 2016

Ziua Marii Uniri, povestită chiar de artizanul ei

Dacă specialiştii ar face un Top 5 al celor mai importante figuri istorice româneşti ale secolului trecut, Cardinalul Iuliu Hossu ar număra printre ei. Dar s-ar putea să fie îndeajuns şi un Top 3. De ce? Pentru că cu greu ne putem imagina unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat al României fără contribuţia sa: a mers prin aşezările Ardealului pentru a-i strânge pe români şi a pregătit Marea Adunare de la Alba Iulia, a citit în faţa celor prezenţi, alături de alţi fruntaşi ai vremii, Rezoluţia Unirii şi a fost împuternicit, ca membru al delegaţiei ardelene care a mers al Bucureşti, să înmâneze Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand. Dar nu a fost numai momentul de graţie al Unirii. Cu toate acestea, eroul al cărui portret ar putea figura pe coperta oricărui manual de istorie a României, figura în cunoscutul top de popularitate Mari Români, realizat de TVR în 2006, doar la poziţia 33, depăşit fiind, printre altele, de Nicolae Ceauşescu (11), Gigi Becali (13) sau Gregorian Bivolaru (20).     La 28 octombrie 1948, după instaurarea comunismului, Iuliu Hossu fost ridicat şi arestat de la locuinţa din Bucureşti a fratelui său, inginerul Traian Hossu, unde era găzduit. În scurt timp, la exact 30 de ani de la ziua în care s-a citit Rezoluţia Unirii la Alba Iulia, Biserica Greco-Catolică, prin decretul 358, era desfiinţată iar bunurile ei treceau în posesia Bisericii Ortodoxe Române.   După arestare, Iuliu Hossu este dus la Dragoslavele, la Palatul de vară al Patriarhiei, păzită şi împrejmuită cu sârmă ghimpată. Tot aici sunt aduşi şi ceilalţi episcopi greco-catolici: Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Vasile Aftenie şi Ioan Suciu. În februarie 1949, sunt transferaţi cu toţii la Mănăstirea Căldăruşani, transformată şi ea în lagăr. În mai 1950, vor fi transferaţi la Penitenciarul Sighet şi supuşi unui regim de exterminare. La Sighet, Securitatea îi oferă episcopului un scaun mitropolitan ortodox, pe care acesta îl refuză. Graphic1 În 1955, trei dintre episcopii supravieţuitori de la Sighet, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, sunt transferaţi cu domiciliu obligatoriu la Curtea de Argeş. Are loc întâlnirea în care Petru Groza îi oferă lui Iuliu Hossu scaunul de Mitropolit al Moldovei. Episcopul refuză din nou. În 1956, Iuliu Hosu este mutat la Mănăstirea de maici de la Ciorogârla, de lângă Bucureşti, de unde, după scurt timp, este readus la Mănăstirea Căldăruşani. Provenit dintr-o biserică românească. Este invitat să meargă la Roma, dar refuză să îşi părăsească ţara fără posibilitatea de a putea reveni. Moare la 28 mai 1970, în Spitalul Colentina din Bucureşti. În 1968, la aniversarea a 50 de ani de la Marea Unire, Petronela Negoșanu și E. Boșca-Mălin îl viziteză pe Iuliu Hossu, aflat în domiciliu forțat, și îi iau un interviu pentru revista „Steaua”. În discuția purtată cu cei doi colaboratori ai publicației clujene, Cardinalul povestește, printre altele, cum a trăit, împreună cu zecile de mii de oameni adunați la Alba Iulia, istoricele clipe de la 1 decembrie 1918 și momentul predării actului Unirii la București: Ați împlinit o jumătate de veac de episcopat, preasfinte… Sunt într-al 51-lea. Am fost investit în scaunul vlădiciei de Gherla în 1917, când am părăsit, cu inima sfârtecată, misionarismul din spitalele Monarhiei, unde timp de trei ani am fost preot militar pentru zecile de mii de români răniți pe fronturi. De acolo, ca și de acasă, știam supremele dorințe ale neamului: „unirea cu Țara prin dorința Supremului Stăpân”. Comunicam mereu aceasta în taină, conducătorilor noștri politici de atunci, în frunte cu Pop de Băsești, Mihaly, Vaida, spunându-le că toți așteaptă doar semnalul, care nu a întârziat să vină. „Să stăm tare, să stăm cu smerenie! Să luăm aminte!” – ne erau vorbele. După investitură am văzut pe împăratul. Eram episcop tânăr: 32 de ani. I-am vorbit: poporul nostru este sortit nimicirii de stăpânirea maghiară, vrea dreptate. M-a ascultat. Dreptate nu i-a făcut. Și-a luat-o singur. Acum 50 de ani! Da, în anul Domnului 1918, anul împlinirilor. Cum îl rețineți? Întâi decembrie a fost ceas al împlinirii Dreptății, de veacuri așteptată, rostită de Dumnezeu prin poporul său fericit ce se unea pe veci cu România. Ceas de lumină revărsată din veacuri, de biruință a Adevărului; ceas al supremei bucurii a unui neam ridicat din suferința mileniului cu credința tare în dreptatea lui. (…) Preasfinte părinte, noi am recitit nu demult cuvântarea rostită de Sființia Voastră la Alba Iulia și… A, da, am cuvântat și eu la împlinirea voinței Domnului în mijlocul elanului anonim… Veneați, ca toți cei atunci prezenți la măreața adunare, din lumea de energii, de conspirații și suferințe, cerând cuvânt istoriei. Asistam, optimiști și senini, la încheierea dezbaterilor din sala zisă de atunci a Unirii. Da… îmi amintesc… Afară, cât era întinsul, sta popoporul românesc, peste o sută de mii, așteptând vestea mare. Îi spun lui Miron Cristea, Episcopul Caransebeșului: „La ce zăbovim aici? Hai în mijlocul poporului să-i dăm buna vestire. ” „Că bine spui frăția ta!” a fost răspunsul. Pe masă erau câteva foi cu hotărârea ce trebuia votată. Iau un exemplar și ieșim braț la braț să luăm contact cu vijelia de afară. Ne oprim cutremurați lângă steagul cel mare și sfânt al Neamului, în mijloc de adâncă, de liturgică tăcere. Cuprind cu o privire cerul senin și omătul imaculat de pe dealurile de dincolo de câmpul furcilor, pe care fuseseră căsniți Horia, Cloșca și Crișan. Fac semn la Sfânta Cruce peste frunțile senine ale imensei mulțimi, apoi încep cu inspirație de dincolo de mine, robul: Acesta-i ceasul Dreptății, fraților întru neam!” Brațele îmi erau ridicate să cuprindă și cerul, și pământul. În slăvi, dincolo de frunți spre mine îndreptate, mi-au răsărit scene din spitalele de campanie. Am întrebat deci frunțile: „Vă amintiți de zilele de întuneric , când vesteam prin sutele de spitale că Dreptatea va învinge? Vă aduceți aminte că vă spuneam că se apropie ceasul bucuriei noastre?” „Da, Sfinția Ta, te știm, te cunoaștem!”, mi-au răspuns sute de glasuri. „Ei bine, ceasul acela a sosit!” „Unire! Unire!”, legăna valul viu. M-am gândit la Hristos, la spusa lui adresată apostolilor, și am rostit pentru mulțime: „Da, fraților, Unire! Mulți au dorit să vadă ceea ce vedeți voi și n-au văzut; să audă ceea voi auziți acum și n-au auzit. Ochii voștri lăcrămează fericiți că văd și urechile că aud buna-vestire, a unirii noastre pe veci. Ascultați!” Și le-am citit apăsat actul Unirii. La sfârșit le-am spus că Hotărârea este judecata lui Dumnezeu, prin reprezentanții a toată suflarea românească. Auzindu-mă, cerul se răsturna de urale. „Ne unim! Ne unim!” și plângeau a bucurie neamurile noastre toate. „Ne unim! Binecuvântă părinte!” Eu le-am spus iarăși: „Fericiți sunteți voi fiilor care pentru vecie pecetluiți Unirea cu România, o Românie întemeiată pe Dreptatea lui Hristos, pe credința poporului său. Dreptatea și Adevărul sunt la temelia României unite!” Așa a fost… Ce semnificație avea hotărârea? Hotărârea este magna-chart libertatum; arată sufletul generos al românilor; este rezultatul unui examen luminos de conștiință a unui popor întreg. Ea, și e bine să știți asta!, este izvorul luminos al principiilor pe care azi le găsim solemn codificate în Constituție. Vă amintiți ce se hotărâse, între altele, la Alba Iulia? Noi bătrânii o știm o știm ca pe un text biblic: „Egala îndreptățire și deplină libertate confesională pentru toate confesiunile din Stat.” Era unul dintre principiile fundamentale la alcătuirea noului Stat Român proclamat de adunarea națională de la 1 decembrie 1918. Constituția noastră spune că libertatea conștiinței este garantată tuturor cetățenilor. Oricine este liber să împărtășească sau nu o credință religioasă. Exercitarea cultului este garantată de Constituție. (…) Și vă mai spun, pentru că n-am ascunziș în inimă, că acest întâi decembrie este, după părerea mea, întunecat de măsura din 1 decembrie 1948, luată după 250 de ani de la Unirea cu Roma, 100 de ani de la Revoluția de la 1848 și 30 de ani de la ce din 1918 – aceste acțiuni de mare curaj la care au contribuit din plin credincioșii luptători ai Bisericii. Convingerea mea este că nu va trece mult timp până când lumina bucuriei semicentenarului de acum va fi totală.  La aniversarea solemnă din 1968 nu se cuvine să fie absentă Biserica Blajului, Biserica tăcerii; să fie rănită constituția țării în ceea ce are mai profund, mai uman. Aniversarea trebuie să îmbrace deplina haină a luminei; să poarte adevărata pecete a autenticității erei pe care noua constituție o consfințește; să fie îndreptată nedreptatea. Care sunt factorii determinanți ai Unirii? Poporul! El a pregătit Unirea. Toți, până la unul, știau că sunt români; că România liberă este doar peste crestele Carpaților; că toți românii trebuie să fim la un loc.    Îmi vine în gând o întâmplare din timpul unei vizitații canonice din 1917. Apăsa greu prigonirea întunericului. Gemeau temnițele și lagărele sub strânsori de lanțuri. Noi încercam să ducem mângâiere și tărie de speranță în puterea Dreptății divine. Într-un sat cu fii de-ai mei, mă îmntâmpină în fața bisericii o tânără cu rugămintea înlăcrimată de emoția vorbei rostite tare: „Binecuvântă-ne părinte pe noi cele tinere fete cu bobul lacrămii în colțul de năframă pentru Unirea cu România.” Taci, fiica mea, i-am spus o duhovnicească dojană. „Nu pot! Tăcerea îmi frânge inima. Dacă o închid, doare. În fața preasfinției tale, ea, inima, trebuie să se deschidă!”   Aveam, deci, și trebuie să avem!, cu toții inima deschisă și azi. Unirea e a noastră, a tuturor românilor. Așa era poporul! Îmi vine aminte și o altă întâmplare. Unchiul meu Vasile fusese trimis de Tisza Pișta, împreună cu Toader Mihaly, la Carol I spre a stărui ca România să rămână neutră. La ieșirea de la rege, unchiul întâlnește pe Nicu Filipescu: „Ce să spunem domnule ministru lui Pișta?” „Nimic! Vom trimite vorbă prin 600.000 de baionete!” „Așa? Apoi Dumnezeu să le dea sănătate. Noi vom tăcea molcom! Așa erau popii în misiuni diplomatice!” Vă mai amintiți de împrejurările prezentării actului Unirii la București? Eram patru: Goldiș, Alexandru Vaida, Miron Cristea de Caransebeșși cu mine. Ne-am urcat într-un… tren special compus dintr-un vagon de clasă tras de o locomotivă mânată cu stânjeni de lemne așezați în tenderul care ne adăpostea de fumul gros al coșului ce înfrunta urcușul spre Predeal. Era în ziua de 12 decembrie. La Ploiești ne-au oprit câteva ceasuri lungi spre a obține drumul liber spre capitala izolată de restul țării de trupele germane în retragere. Întârzierea noastră se datora între altele și unei schimbări pripite politice: căzuse guvernul Coandă preluând puterea Ion Brătianu. A doua zi, la București, ne-a așteptat noul guvern. Ni s-au spus vorbe despre istorie: sunteți așteptați să sosiți de 1000 de ani. Să nu ne mai despărțim niciodată. Bucuria nu era a unei generații, ci a întregului popor din toate veacurile, neam care a rămas neclintit în ideea de unire. (…) O, Doamne! Cum trăiește în mine marea și sfânta ta bucurie. Eram în Ierusalimul aspirațiilor naționale, în cetatea de scaun a voievozilor țării românești! Cât de intense erau entuziasmele care azi nu-și pot găsi loc în vorbă: strigăte ca de osana – osana pentru Transilvania. Vedeam lacrimi care îngenuncheau pe unii. Alții presărau flori cine știe de unde aduse din Bucureștiul plin în 1918 doar de petalele inimilor. Unii aruncau pălăriile.  Cu toții răbufneau în strigăte de necontenită bucurie. Venea Tansilvania! Graphic1Acest articol apare cu sprijinul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). Documentarea şi cercetarea în arhiva CNSAS a fost realizată de:    Cristina AnisescuFlorentina BudeancăLiviu Burlacu și Cipriana Moisa    (Direcţia Cercetare,Expoziţii Publicaţii, Serviciul Programe Educaţionale şi Centrul de Istorie Orală).

Tragedia care i-a ruinat căsnicia lui Pavel Kisseleff, nobilul rus susţinător al emancipării Ţărilor Române

Istoria ne învaţă că Pavel Kisseleff, instalat să supravegheze activitatea politică din Ţările Române după apusul regimurilor fanariote, a jucat un rol fundamental în emanciparea Moldovei şi Ţării Româneşti. Mai puţin cunoscută este însă tragedia care i-a schimbat definitiv viaţa de familie.

Născut în 1788 în sânul unei familii aristocrate din Imperiul Ţarist, generalul Pavel Kisseleffa fost considerat principalul reformator al Ţărilor Române, după apusul perioadei fanariote. După răscoala lui Tudor Vladimirescu din 1821, eveniment care a culminat cu alungarea domnilor străini din Moldova şi Ţara Românească, cele două principate româneşti se aflau într-o perioadă de haos din punct de vedere politic, administrativ, economic şi social.  

 646x404În 1829, administraţia imperială rusă îi împuterniceşte pe generalul  Pavel Dmitrievici Kiseliov ( botezat Kisseleff de boierii români) să conducă administraţia militară rusească a Ţării Româneşti, devenind printre altele şi preşedintele plenipotenţiar al divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti în timpul administraţiei militare ruse. 

Marele său rol pentru care a intrat în istoria românilor constă în faptul că a reuşit să ajute la emanciparea principatelor române. Practic, Pavel Kisseleff a creat primul model de Constituţie, care a funcţionat în Moldova şi Ţara Românească. 

 Este vorba despre Regulamentele Organice, adoptate în 1831 şi 1832, în Ţara Românască şi Moldova. Regulamentele Organice concepute cu sprijinul lui Kisseleff vorbeau în premieră pentru principatele româneşti despre separaţia puterilor în stat sau despre cum trebuie organizată viaţa economică şi socială a acestora. Mai mult, Regulamentele conţineau şi noţiuni de drept public, civil sau administrativ – fiscal. 

Tragedie de familie 

Dincolo de abilităţile sale politice, în plan personal, viaţa lui Pavel Kisseleff a fost una plină de scântei. Îndrăgostit orbeşte de frumoasa contesă Sofia Potocka, o tânără aristocrată din Odessa, generalul Kisseleff se căsătoreşte cu tânăra contesă în 1821. La un an distanţă, vine pe lume unicul fiu al cuplului, micuţul Vladimir. Copilul avea însă să moară la câteva luni de la naştere, dispariţia bebeluşului provocând o ruptură definitivă între Pavel şi frumoasa contesă Sofia.

 Deprimată, Sofia se refugiază la Paris, luând decizia de a nu se mai întoarce niciodată lângă generalul rus. Cei doi au trăit separat vreme de opt ani, fără a fi divorţaţi. În ciuda presiunilor, mariajul celor doi soţi nu au fost niciodată rupt, ei preferând să trăiască separat, dar căsătoriţi. Cu toate acestea, atât generalul Kisseleff, cât şi contesa Sofia şi-au refăcut vieţile alături de alţi nobili ruşi

 Iosif VARGA

REPUBLICARE: Editorialul ediției. A început balamucul cel mult ,,așteptat și visat”: campania electorlă pentru alegerile parlamentare. Ce va ieși? Vom trăi și vom vedea dar bine nu va fi pentru că domină penalii

SEP 1 cu 1   EDITORIALUL EDITIEI PILAT  HOTI cu   EDITORIALUL

Bine v-am găsit la acest nou editorial. Am ajuns la sfârșitul începutului. Mai clar, se sfârșește era prostănacilor, adică a TEHNOCRAȚILOR și va începe era PUȘCĂRIAȘILOR, adică a penalilor,  a celor fără ,,prihană”, respectiv DRAGNEA, PONTA, OLGUȚA și alte astfel de specimene care sunt foarte multe în partidul potlogarilor. Acest PSD trebuie dinamitat și șters de pe suprafața pământului. Mulți spun că PSD este continuatorul Partidului Comunist Român dar asta este o minciună ordinară. Păi asta este o jignire urâtă. PCR  a făcut lucruri bune pentru țară și popor. Toate realizările de până în 1989, căi ferate, drumuri, poduri, locuințe, fabrici și uzine, școli, cultură etc sunt realizările comuniștilor. Un singur exemplu aș da din domeniul căilor ferate, prima mea specialitate: înainte de 1989 aveam una dintre cle mai dense rețele de cale ferată din Europa. Aveam vagoane de călători dintre cele mai bune, locomotive, aveam trenuri în trafic local și internațional pentru transportul feroviar de călători. Aveam trenuri directe de călători pe relația Paris, Munchen, Belgrad, Milano, Varșovia, Praga, Atena, Istanbul. Acum nu m-ai avem nimic. SNTFC ,,CFR-Călători” era dintre cele mai bine companii feroviare de călători.

Această companie feroviară are cadre de nădejde, buni profesioniști dar au și un director general foarte bun profesionist, capabil în persoana domnului ing, IOSIF SZENTES, un maghiar care își iubește patria din care s-a născut și in care face parte. Ca și pe alți pecialiști nici acesta nu este lăsat de ,,tehnocrati”să-și ducă la bun sfârșit proiectele care și le-a propus. Îmi pun întrebarea: oare nu-i putem lăsa pe maghiarii acestei țări, care sunt cetățeni ai României, să-și arate devotamentulși capacitatea creatoare față de România? Se poate dar nu se vrea. În schimb îi lăsăm să se desfăsoare toți corupții din PSD, PNL. Țara este în cădere liberă. Am ajuns cu toții la batjocura la toți șmecherii din PSD, exemplu, salamul săsesc ,,prezentat”de escrocul politic, plagiator și viitor pușcăriaș Victor Viorel Ponta care manipulează poporul cum dorește el. Iar  acestui stupid people îi place să sie mințit, escrocat și manipulat de escrocii politici din PSD. Ei nu demosionează chiar dacă sunt prinși cu mâța în sac și cu rața în gură.   În schimb liberalii au dovedit că sunt oameni de onoare și de caracter, oameni de cuvânt.

NOE 2 cu 1 Bogatia lui Daniel (1)După demisia „calmă“ și fără reincriminări la adresa DNA a lui Vasile Blaga din toate funcțiile din PNL, deoarece se începuse urmărirea penală împotriva lui; după declarația președintelui Iohannis că nu va nominaliza un premier condamnat sau urmărit penal – cu referire directă la Dragnea, Ponta ori Tăriceanu, care nici nu s-au gândit să demisioneze din vreo funcție -; după „reîncălzirea“ vechilor acuzații nefondate de plagiat la adresa doamnei Kövesi și de colaborare cu Securitatea la adresa ministrului Educației, Mircea Dumitru – asta ca să ne referim numai la evenimentele esențiale din ultimul timp –, este tot mai evident că lupta electorală se va duce în jurul problemei corupției și a integrității morale. Fără a absolutiza și fără a privi lucrurile în alb și negru, nu poți să nu recunoști că există o diferență de atitudine între, pe de o parte, PNL, care face eforturi, fie și adesea oportuniste, de a-și curăța listele electorale de penali, USR  – care are deocamdată prezumția de inocență a începutului -, dar și „guvernul tehnocrat“, și, pe de altă parte, PSD și aliații săi, printre care, din păcate, se distinge tot mai mult PMP-ul lui Traian Băsescu. Fără a intra în detalii, constatăm că cei care încearcă să dea consistență justiției, să limiteze impostura academică, să dea vigoare instituțiilor în educație, sănătate, justiție devin rapid ținta unor calomnii, a unor atacuri murdare de presă sau din partea unor politicieni. Iar când calomniile sunt respinse, tot rămâne impresia publicului larg că terenul e instabil, iar criteriile – relative. Urmează apoi și difuzarea insidioasă a unor conspiraționisme, precum cel cu „miile de sorosiști“, urmărind redeșteptarea demonilor naționalismului și șovinismului, care păruseră adormiți un timp. Pe scurt – ca de atâtea ori în ultimii 26 de ani în preajma alegerilor și aproape la fel ca în 2014 –, lumea românească e divizată între o tabără, nu atât conservatoare în sens clasic, cât pur și simplu „reacționară“, mai masivă, mai eficientă și mai unitară, și o tabără „reformistă“, foarte divizată și nestatornică, adesea ineficientă, nu o dată aflată în luptă cu ea însăși. Lupta nu se dă, firește, între bine și rău, ca stihii radicale, dar nici chiar numai între două rele. Și, bineînțeles, prea puțin în această luptă se poate reduce la confruntarea clasică dintre dreapta și stânga. Cine refuză să vadă această situație, fiind totodată un formator de opinie, mi-e suspect că preferă mărirea, și nu micșorarea confuziilor.  

Până la urmă, diviziunea ne separă pe toți și cuprinde întreaga opinie publică. Deocamdată, totuși, pare să existe o excepție: Dacian Cioloș și guvernul său. În pofida curții făcute deopotrivă de liberali, de cei din USR și de președinte, acesta a rămas ferm pe poziție: nu candidează, nu intră într-un partid, nu-și face partid.      

După părerea mea, a traduce acest angajament formal într-o dezangajare politică totală e o eroare. Premierul, care și-a câștigat multe simpatii în publicul reformist, nu are nevoie să-și încalce acel angajament (ar fi și contraproductiv sub raport politic). Ar fi suficient – așa cum i s-a și sugerat de către liberali – să-și exprime neechivoc susținerea pentru tabăra reformistă și să condamne lipsa de interes pentru integritate și atacurile împotriva justiției și a DNA din partea taberei „reacționare“. Sau, ca să mă exprim mai direct: neutralismul politic al d-lui Cioloș și al guvernului său a devenit păgubos: întârzierea premierului în a-și afirma limpede opțiunile politice și susținerea pentru cei care se opun PSD și aliaților săi formali sau informali fac tot mai mult jocul acestora din urmă. Chiar dacă, nominal, d-l Cioloș nu va fi un lider în campania electorală, deoarece el își respectă promisiunea de a nu candida, nu văd de ce nu și-ar putea exprima public viziunea, sugerând că se va angaja ferm după încheierea acestei campanii de partea a ceea ce consideră că sunt binele și interesul public. Culmea: tocmai accentul pus pe integritate și atacurile reînnoite împotriva justiției dau premierului cea mai bună ocazie de a vorbi răspicat, cerându-le românilor să nu voteze OCT  3  cu 1  PF-Daniel-Declaratie-de-averePSD, ALDE, PMP, PRU etc. Cum adică? E imoral să ceri să nu fie votat un partid al cărui lider actual a fost condamnat definitiv pentru a fi organizat un sistem de fraudă electorală? Ba, aș zice că e imoral să n-o faci. E imoral să ceri să nu fie votat un partid unde penalii continuă să fie apărați în parlament, al cărui fost lider și prim-ministru și-a pierdut doctoratul plagiat, iar acum contestă în justiție acest act (după ce el însuși încercase acum doi ani să renunțe la doctorat)? E imoral să ceri să nu fie votat un partid al cărui lider, fostul președinte al României, a ajuns să atace justiția, după ce aceasta i-a „deranjat“ familia? Nicidecum. Dimpotrivă, a nu te pronunța, a nu-i demasca drept ceea ce sunt în acest moment pe Dragnea, Ponta, Tăriceanu, Ghiță, Băsescu mi se pare pur și simplu o lașitate. Acești politicieni nu sunt doar niște adversari politici; ei contestă, în definitiv, în fiecare moment, fundamentele statului de drept, deoarece un stat mafiot le-ar conveni de minune. Căci, dacă un cetățean privat are dreptul moral să recuze justiția țării sale, un politician, lider de partid, parlamentar, beneficiind de toate avantajele puterii, nu are acest drept moral. Președintele Iohannis, de partea sa, împiedicat de ipocrizia constituțională a „arbitrului neimplicat politic“, a mers totuși cât se putea de departe cu declarațiile sale, atât de neobișnuite pentru temperamentul său flegmatic. Cu atât mai mult premierul s-ar cuveni să-i meargă pe urme, căci pe el nu-l împiedică nimic să vorbească clar și tare: nici constituțional, nici vreun angajament moral, nici temerea de o moțiune de cenzură (e mult prea târziu). Dimpotrivă, după părerea mea, după ce a devenit purtătorul de speranță și de înnoire pentru mulți oameni, premierul are datoria morală să se pronunțe răspicat cât mai curând cu putință în privința simpatiilor și a antipatiilor sale politice. Atunci de ce n-o face? Caută o bună ocazie? Atenție: timpul trece necruțător. Vrea cu adevărat să părăsească vasul în momentul confruntării maxime pentru țara lui? Posibil. Dar ar fi trist.

Victor Ponta i-ar fi oferit o funcție de conducere procurorului Tudose pentru a-l  scăpa pe deputatul Ghiță

 Așa stau golanii și derbedeii! Aceștia doi oare sunt tot așa? Priviti-i cum stau!

Așa stau golanii și derbedeii! Aceștia doi oare sunt tot așa? Priviti-i cum stau!

Victor Ponta i-ar fi oferit o funcție de conducere procurorului Liviu Tudose, magistratul arestat preventiv de DNA în dosarul lui Sebastian Ghiță.

DNA arată în referatul prin care cere încuviințarea arestării deputatului Sebastian Ghiță că fostul premier Victor Ponta i-ar fi oferit o funcție de conducere procurorului Liviu Tudose.  Anchetatorii fac referire în documentul citat de agenția de presă la o declarație dată la începutul lunii Martie de procurorul Tudose: ,,în primăvara anului 2014, împreună cu Ghiţă Sebastian Aurelian a mers la Victor Ponta, ocazie cu care premierul i-a oferit o funcţie de conducere, respectiv director Departamentului pentru Luptă Antifraudă sau o funcţie de execuţie în cadrul ONPCSB, propunere cu care acesta, în principiu, a fost de acord, dar care nu a mai fost materializată”, potrivit referatului DNA.

Un martor din dosar îl descrie pe Sebastian Ghiță drept persoana care hotărăşte promovarea, numirea definitivă sau temporară a unor persoane agreate de acesta în funcţii de conducere din cadrul unor instituţii descentralizate, potrivit sursei citate. Conform declarației procurorului Tudose, Ghiță a început să îi ceară din 2013 să “îl salveze pe moșu””, cu referire la șeful CJ Prahova, Mircea Cosma, deoarece ancheta penală începea să avanseze spre Cosma.  

 Procurorul general si adjunct de la Parchetul Ploiesti – Liviu Tudose si Aurelian Mihaila-, seful Inspectoratului General de Politie Prahova, Viorel Dosaru, plus un subaltern de-al sau, Ispas Constantin, lucrau in slujba lui Ghita ”in  scopul zadarnicirii urmaririi penale” si ,,pentru protejarea intereselor economico-financiare ale unor persoane fizice si firme cercetate in cauza”, arata procurorii DNA.    Pentru Ghita, cei care trebuiau sa aplice legea scoteau informatii din dosarele in curs, falsificau documente si ii protejau afacerile. Sefii parchetului si ai politiei Prahova au fost retinuti sub acuzatiile de luare de mita, furnizare de informatii confidentiale din dosare, favorizarea infractorului, iar ulterior arestați preventiv la decizia ÎCCJ. Totul se petrecea in perioada 2013-2014, în timpul guvernării Ponta, premierul de atunci fiind cunoscut pentru prietenia cu Sebastian Ghiță.    

NOE 1 cu 1 EDITORIAL  curva politicaPentru Sebastian Ghita, procurorii DNA au cerut parlamentului incuviintarea retinerii si arestarii. Acesta este acuzat de mita, santaj, folosirea de informaţii confidenţiale, cumparare de influenta şi conducerea unui vehicul fara permis. Vineri, Sebastian Ghiță s-a declarat nevinovat și a spus că va cere deputaților să respingă cererea DNA privind încuviințarea reținerii și arestării.   ,,Am încredere în judecata colegilor mei și îi voi ruga să nu încuviințeze această cerere. Chestiunea cu imunitatea parlamentarilor este falsă. Nu putem discuta despre faptul că un parlamentar nu poate fi cercetat, anchetat sau trimit în instanță și judecătorii să decidă. Discutăm despre faptul că un parlamentar trimis aici de cetățenii României să asigure o majoritate poate fi oricând sau nu arestat, iar eu cred că în toate țările civilizate regula e ca parlamentarii să nu poată fi arestați decât după ce un dosar se judecă”, a mai spus deputatul, precizând că este ,, absolut nevinovat”.

 COMUNICATUL DNA:

 ,,În conformitate cu prevederile legale și constituționale, Direcția Națională Anticorupție a transmis Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cererea și referatul întocmit în cauză, în vederea sesizării ministrului Justiției pentru a cere președintelui Camerei Deputaților încuviințarea reținerii și a arestării preventive a deputatului GHIȚĂ SEBASTIAN AURELIAN, deputat în Parlamentul României, pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:
– două (2) infracțiuni de dare de mită, 
– două (2) infracțiuni de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații,
– șantaj, 
– cumpărare de influență, 
– conducerea unui vehicul fără permis de conducere 
 Cererea procurorilor anticorupție are în vedere faptul că, potrivit ordonanței prin care s-a dispus efectuarea urmăririi penale față de suspect, există aspecte din care rezultă suspiciunea rezonabilă ce conturează următoarea stare de fapt:
 În perioada 2013-2014, în timp ce pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești se afla în curs de urmărire penală o cauză complexă în care se efectuau cercetări cu privire la săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală și spălare de bani, mai multe persoane vizate au obținut informații confidențiale pe mai multe căi, printre cei implicați în furnizarea ilegală de informații nedestinate publicității fiind și Ghiță Sebastian Aurelian – deputat în Parlamentul României.
Informațiile confidențiale priveau obiectul cercetărilor, persoanele fizice și juridice cercetate, măsurile de supraveghere tehnică dispuse, măsurile preventive ce urmau a fi luate, numele procurorului de caz și ale ofițerilor de poliție delegați să efectueze urmărire penală.
Concret, folosindu-se de influența pe care o avea și pe care o exercita efectiv pentru menținerea și promovarea în funcții publice, suspectul Ghiță Sebastian Aurelian a capacitat un magistrat și o persoană din conducerea Inspectoratului de Poliție Județean Prahova (I.P.J.) Prahova să-i furnizeze informații confidențiale din dosarul aflat în curs de urmărire penală pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.
 Faptele ar fi fost comise în contextul în care, pe de o parte, deputatul Ghiță Sebastian Aurelian avea interesul să protejeze două persoane implicate în activitatea infracțională ce făcea obiectul anchetei, iar pe de altă parte, avea personal interese de natură financiară la mai mulți agenți economici supuși anchetei.
 În schimbul informațiilor nedestinate publicității pe care le-a obținut, suspectul Ghiță Sebastian Aurelian a promis, pe de o parte, persoanei din conducerea I.P.J. Prahova că o va sprijini să își mențină funcția, dar și să obțină alte funcții de conducere. Pe de altă parte, a acordat magistratului sprijin în vederea obținerii unor funcții de conducere sau execuție în cadrul unor instituții publice centrale.
Într-un alt context, în cursul lunii martie 2011, pentru a înceta difuzarea unor reportaje denigratoare la adresa unei anumite societăți comerciale, prin intermediul unui post de televiziune a cărui activitate o controla prin intermediul SC Asesoft International SA, suspectul Ghiță Sebastian Aurelian l-a constrâns pe reprezentantul acelei societăți comerciale să încheie, în mod fictiv, un contract de prestări servicii. Scopul încheierii contractului era ca SC ASESOFT INTERNAȚIONAL SA să dobândească, în mod injust, un folos patrimonial, respectiv suma de 500 000 euro, reprezentând valoarea contractului menționat. Din acea sumă, SC ASESOFT INTERNAȚIONAL SA a primit, în două tranșe,în perioada iunie – septembrie 2011, suma totală de 610. 202, 96 lei.Argumentele anti-infracționale ale lui Ponta și Ghiță nu stau în picioare. Veți vedea în curând. Pe ei îi pot asimila ca dușmani ai poporului dar și ai guvenului Cioloș. Nu vedeți cum au început toți marii borfași politici să se arunce la gâtul premierul Cioloș. De? Pentru că dorește să facă o nouă Românie.

Tripleta Ponta-Ghiță-Băsescu

 Asistăm zilele acestea la un film pe care l-am tot văzut în ultimii ani: conjurația ticăloșilor și penalilor luptă pentru păstrarea unei lumi în care ei se simt ca peștii în apă. O lume în care au putut să fure, să mintă, să răstoarne valorile cu susul în jos, să ajungă din nimicul care erau la vârful puterii și al unei vremelnice glorii. E o lume despre care multora le place să spună, după ce văd câteva mii de oameni ieșind în stradă să protesteze, că e pe moarte. Nu cred. Dar asta e altă discuție.   Nu e prima reprezentație, filmul l-am mai vizionat și în 2012, și atunci când Voiculescu a fost băgat după gratii, când Năstase a apucat pe același drum cu fularul la gât, când Vântu a înfundat pușcăria sau când Udrea și-a dus degetul la nas intrând să dea piept cu procurorii. Până la urmă, ei nu au reușit nici să arunce statul de drept în aer, nici să îngenuncheze justiția sau să destructureze instituții. Au reușit în schimb să murdăreasca totul în jur, băgând scârnă în ventilatoare, să genereze o atmosferă irespirabilă de permanent conflict și neîncredere, să dea majorității societății sentimentul zădărniciei. O victorie egală cu înfrângerea suferită.

Războiul la care asistăm și care, în opinia mea, e unul cu bătaie mai lungă și arie mai extinsă decât discreditarea/înlăturarea lui Kövesi are câteva elemente în plus. În primul rând, există suficiente date (care exced conspiraționismul tradițional) care indică implicarea unei facțiuni din serviciile secrete. Protagoniștii asaltului – Ghiță, Ponta, Băsescu, Udrea, Savu și alții care nu merită numiți – au avut și au fiecare în felul lor legături cu serviciile. Despre unii știm că au fost (sunt?) ofițeri SRI, alții au controlat serviciile sau au lucrat informal pentru ele. Scenariul și regia nu mai sunt ale unor amatori, mânați exclusiv de frică și resentimente, ci atent gândite și coordonate (Emilia Șercan a făcut o excelentă analiză în sensul acesta). Nimic nu mai pare întâmplător, de la distribuția rolurilor la amenințările și informațiile aruncate pe piață până la momentul ales pentru atac. Greu de crezut, de exemplu, că SRI nu știa de implicarea lui Daniel Dragomir, fostul lor ofițer, în afacerea Black Cube. Semnificativ este că înșiși protagoniștii se acuză reciproc de legături cu SRI și de folosirea serviciilor.

 În al doilea rând, observăm că metodele s-au diversificat. Au fost scoase din rastel atât pușcoaie din anii ’90, cât și unele noi, adaptate cerințelor pieței. „Sorosismul“, „oculta internațională“ și „alogenul“ sunt abil combinate cu „practicile securiste ale anilor ’50“, naționalism de grotă și antioccidentalism. Toate converg spre un unic mesaj: țara e neguvernabilă, butoanele de control au încăput pe mâna „străinilor“ și a instituțiilor de forță, care distrug clasa politică și rad afacerile românești. Observăm că Ghiță și Ponta își asezonează fiecare discurs electoral sau anti-DNA cu avertismente sumbre despre „secta sorosistă“ care vrea să acapareze țara și s-o supună forțelor străine și antinaționale. RTV rulează un montaj (stilul A3 din 2012) în care o voce cavernoasă vorbește despre „rețeaua“ NOE 1 cu 1 EDITORIAL  NU BORFASILORmiliardarului veros Soros, „slugile“ lui din ONG-uri și din guvernul tehnocrat impus de „ocultă“, rulând de-a valma imagini cu diverși adversari politici (Nicușor Dan, de exemplu) sau din societatea civilă. Maimuțoi pe stil nou – inclusiv foști bursieri Soros, precum Mirel Palada – sau bătrâni comuniști, gen Lucian Bolcaș, prevestesc „anarhia“, iar Ponta ne explică cum vom ajunge ca în Siria să ne „împușcăm între noi“. După anii ’90, dominați de FSN-ul lui Iliescu, când Soros era folosit pe post de sperietoare pentru muncitorii care urlau „nu ne vindem țara“ (între timp, au cumpărat-o securiștii și noii nomenklaturiști), subiectul a fost lăsat în adormire. Până anul acesta. Resuscitarea lui vine atât pe fondul naționalismului economic gros practicat de PSD, PRU și PMP care plâng de mila companiilor românești, dar și al atacului la DNA, care le oropsește și îi distruge pe „marii oameni de afaceri români“, cum ne-a explicat însuși Traian Băsescu.  

 În schimb, acuza că DNA face „poliție politică“, folosește „practici securiste“ și „staliniste“ are ceva vechime. A fost linia de atac predilectă a Antenei 3 în apărarea lui Dan Voiculescu, a lui Năstase și Ponta în propria apărare și, în general, a tuturor penalilor. Nu are rost să mai discutăm despre abjecția acestei comparații, s-au scris deja articole memorabile. Nou și halucinant totodată este că însuși fostul președinte, cel care a condamnat oficial comunismul, fiind deci de presupus că a lecturat miile de pagini ale documentului elaborat de Comisia Tismăneanu și că a înțeles și interiorizat ceva din grozăvia acelor practici, îngroașă acum armata hulitorilor. Scara de care vorbea cu eleganță Gabriel Liiceanu duce direct în mocirlă.  

În sfârșit, în al treilea rând, remarcăm că asediatorii folosesc încă o armă, la fel de murdară, în războiul pentru salvarea lumii de care vorbeam la început. Acreditează ideea că protestele, cele de la Colectiv, dar și cele împotriva lui Oprea, au fost instrumentate de aceeași „ocultă“ – sorosistă, bruxelleză, sereistă și kövesistă, aflată sub comanda lui Iohannis. Ba chiar Ponta sugerează că incendiul de la Colectiv are în spate o mână malefică de aceeași sorginte. Este doar o acțiune de decredibilizare preventivă a manifestațiilor care ar putea veni. Una dintre veștile proaste pentru ticăloși e că lumea lor bolnavă a dezvoltat între timp anticorpi, nu suficienți pentru a se vindeca, dar suficienți pentru a-i opri pe ei. Cum s-a mai întâmplat. Și, da, DNA nu e egal Kövesi, tocmai de aceea dosarele lor vor merge înainte.

Frăția penală anti-Kovesi                                                                                           

A fost un regal al ticalosiei, un delir al spaimei viscerale care ii macina, un semn ca DNA i-a incercuit si latul se stringe. Toti cer capul sefei DNA dar la orizont se vede escrocheria pusă la cale de pușcăriabililor Ghiță și Ponta.

 Ghita sustine ca in 2012 Comisia Nationala de Etica nici macar nu s-a intrunit, iar redactarea raportului s-a facut la guvern, dupa care ,,s-a alergat prin tara” sa se obtina semnaturile de la membrii Comisiei. Ghita insusi ar fi facut pe curierul – din ordinul cui  sau la sugestia cui ?!?! -. ,,Detin date si dovezi care demonstreaza ca aceasta comisie nu s-a intalnit niciodata, iar redactarea in fals a raportului s-a facut cu implicarea unor inalti demnitari ai statului si cu stiinta Laurei Codruta Kovesi”, scrie Ghita in autodenunt. Bun, dar de ce nu a ,,guițat” mai devreme ci doar acum ? S-a văzut încolțit de infracțiunile pe care le-a săvârșit și atunci s-a gândit la această mârșăvie? Escrocul politic Traian Basescu  afirma si el ca ,,stia din 2014”, ca cel care redactat raportul fals este Mihnea Costoiu – in varianta lui Ghita este o ,,doamna apropiata de mine” – si ca totul s-a facut la presiunile generalului Florian Coldea, iar Victor Ponta stie si el. ,,In 2014 am aflat ca prin acelasi tertip prin care a fost acoperit plagiatul lui Ponta a fost acoperit si plagiatul lui Kovesi. Ponta si Kovesi sunt frati de falsuri. Corb la corb nu-si scoate ochii, probabil ca de aceea a si acceptat Ponta in 2013 s-o numesc pe Kovesi la DNA”, a spus Basescu intr-una din interventiile la unele posturi de televiziune. Mai adaugă ca 2016 Kovesi ,,si-a permis sa ridice telefonul de convorbiri operative (TO) si sa sune la un demnitar roman si sa-l ameninte ca daca se reia cercetarea pe teza ei de doctorat va fi arestat”. Numele demnitarului este secret, iar convorbirea, evident, neinregistrata. Vorbeste într-aiurea si despre ,,genti cu bani, spalari de bani si altele”. Omul este de noaptea mintii. NOE 1  cu 1 CE NE-A ADUS UEConcluzia: Kovesi trebuie sa plece.Cam asa suna in linii generale filmul pe care ni l-au proiectat cei doi, vizibil intelesi asupra momentului si scenariului. Este cel mai josnic scenariu pus la cale de doi derbedei care nu au mama, nu au tata, nu au nici un Dumnezeu și merg la cacialma

  Plecind de la acest ultim scandal care o are drept tinta pe Kovesi se ridica mai multe intrebari:

De ce ar fi avut ei, sefii PSD, in 2012- in plin atac la statul de drept si in pregatirea suspendarii lui Basescu- interesul s-o spele pe Kovesi de un plagiat? Sa nu uitam contextul. Subiectul a fost lansat pe piata de Mugur Ciuvica ca raspuns la scandalul de plagiat al lui Victor Ponta si a fost rostogolit seara de seara la Antena 3 in campania furibunda impotriva lui Basescu, Kovesi fiind perceputa, impreuna cu Daniel Morar, drept omul acestuia. De ce ar fi dorit atunci Ponta, Ghita, Dragnea si alti pesedisti sa o menajeze pe Kovesi, a carei atitudine nu le era deloc favorabila, cind o eventuala decizie de plagiat le-ar fi venit manusa? Ca s-o santajeze ulterior, s-o aiba la mina? Pai s-au lamurit rapid ca nu tine, inca dinainte de a iesi public raportul de neplagiat ( august), cind „procurorii lui Kovesi” au inceput anchetarea fraudelor de la referendum si au ridicat listele de alegatori, care riscau sa incape pe mina lui Ghita. Atunci? Nu ar fi avut tot interesul s-o innegreasca pe Kovesi cu un plagiat?  S-au folosit la vremea respectiva de absolut toate murdariile posibile si imposibile si ar fi ratat asa ceva? Ba mai mult, au conspirat la un fals ca s-o albeasca. E o fractura de logica. E ceva care nu se leaga.

De ce au tacut pina acum protagonistii Ghita si Basescu? Nu am in vedere aici vreun puseu de moralitate si nici explicatiile oferite acum de ei- Ghita: “Sa avem in aceasta tara credinta ca procurorul general al Romaniei chiar e procurorul general al Romaniei”, Basescu: “Era un act oficial al Comisiei si ar fi sarit toti pe mine”. De ce au vorbit exact acum? Sa vedem contextul. Ghita are patru dosare la DNA, e trimis in judecata in unele si e clar ca-l asteapta vremuri grele. Fiica lui Basescu, Ioana, e pusa sub control judiciar pentru finantarea ilegala a campaniei din 2009, acuza fiind de instigare la abuz in serviciu si spalare de bani. Ambii i-au jurat razbunare lui Kovesi. Si totusi pare ceva mai mult de atit, pentru ca aceste dosare nu se termina maine, dureaza, intre timp vin alegerile si multe se pot intimpla. S-ar putea ca acel ceva sa aiba legatura cu afacerea Black Cube, cu demisia din functie a sefului SIE, Mihai Razvan Ungureanu, produsa, coincidenta, cu doar o zi inainte de atacul cu plagiatul si raportul falsificat. Scopul urmarit in Black Cube- intimidarea si decredibilizarea lui Kovesi- nu a fost atins, cel putin pina acum. Ba se pare chiar ca totul se intoarce impotriva protagonistilor. Oricum, afacerea e mult mai complicata, in spatele ei stau mult mai multi oameni grei si cred ca vom afla multe lucruri interesante. Pare ca stiu asta inclusiv penalii care au pus banii. Una peste alta, e straniu ca la doar o zi dupa demisia misterioasa a lui MRU si informatiile care circula, are loc acest asalt.

De ce nu au sesizat CNATDCU pina acum? Noua institutie functioneaza de aproape 3 luni si nimic nu-i impiedica pe Ghita, Basescu- cei care sustin teoria falsului si aveau cunostiinta de ea- sau Ciuvica sa trimita la CNATDCU o sesizare in care sa ceara reexaminarea texei de doctorat a lui Kovesi. De ce nu au facut-o inainte de a declansa scandalul daca sunt convinsi ca teza e plagiata? Ce alta dovada mai solida in sustinerea acuzelor aduse voiau decit o decizie de plagiat? Problema e ca, din cele spuse marti, transpare faptul ca ei nu cred ca teza e plagiata, de altfel se si feresc s-o acuze direct pe Kovesi de plagiat. Viorel Barbu, presedintele CNATDCU, a spus de altfel ca institutia nu se poate autosesiza ci asteapta sa fie sesizata. Cred ca insasi Laura Codruta Kovesi ar trebui sa ceara CNATDCU reverificarea tezei sale. Lucrurile s-ar lamuri si Kovesi nu ar avea decit de cistigat daca ar face asta, tocmai pentru a-si demonstra onestitatea.

De ce vrea Ghita sa-si bage la apa prezumtivii tovarasi de fals? Daca e sa credem ce spune sunt bagati multi in ciorba- Mihnea Costoiu, mentionat de Basescu, membrii Comisiei tehnice, sefii Consiliul National de Etica, toti achiesind si semnind raportul fals. De exemplu, raportul final din data de 5.09 2012 este semnat de vicepresedintele Vergil Muraru si el are la baza raportul expertilor- avocatul Gheorghe Mateut, profesorul Dumitra Popescu si Gabriel Boroi, rectorul Universitatii Titu Maiorescu. Toti acestia pot fi acuzati de fals in acte publice.  Nu sunt exonerati nici Victor Ponta, Ecaterina Andronescu, ministrul educatiei la acea vreme. Exista vreo intelegere in sensul acesta? Sunt dispusi acestia, e un cerc mare, sa confirme in fata procurorilor spusele lui Ghita si sa-si asume o condamnare pentru fals in acte publice?  Sincer, ma indoiesc. Ghita a fost abil, autodenuntul il scapa de raspundere penala pentru fals, spune ca nu mai are ce pierde, probabil ca e adevarat prin comparatie cu ce-l astepata in celelalte dosare, dar toti ceilalti au de pierdut  si nu vad de ce s-ar implica in razboiul lui cu Kovesi. Pe de alta parte, Ghita poate incerca sa mearga la cacealma, dar e complicat,  va trebui totusi sa dea nume procurorilor, iar daca nu o face ( acest lucru se va afla cu siguranta) e clar ca minte si a inscenat totul.

 Dupa cum arata lucrurile pina acum este vorba de un alt asalt furibund si care se vrea final, asupra lui Kovesi in scopul, asumat de cei in cauza, de indepartare a ei din fruntea DNA. Totusi, nu cred ca e mai mult decit un scandal, unul serios insa, care va tine prima pagina multe zile, asta fiind una dintre mize. Si nu cred ca imaginea lui Kovesi va avea de suferit. Decredibilizarea ei a esuat pina acum. Motivul este simplu: se vede si din avion ca penalii vor sa scape de ea, ca sunt disperati si pentru asta sunt dispusi la orice. Oamenii de buna-credinta nu pot fi pacaliti, iar lupta anticoruptie, oricit le-ar sta in git celor din fratia anti-Kovesi, este in continuare sustinuta. Daca insa cele vehiculate de tripleta Ghita- Basescu- Udrea vor fi dovedite drept minciuni si calomnii ordinare, e treaba institutiilor statului, va fi si cintecul de lebada a acestor penali disperati. Asta nu inseamna ca excesele sau greselile DNA- vizibile in unele dosare- nu trebuie amendate, sau ca institutia e un clubal ingerilor. Iar daca Kovesi a plagiat cumva in teza de doctorat si, mai ales, a incercat sa musamalizeze acest lucru, asa cum sustine fratia penalilor, atunci trebuie sa plece. Miza este deci enorma.

             Cine-i pavează lui Ponta drumul spre Cotroceni

Evoluția scandalurilor „ofițerul acoperit“ și „Iohannis-incompatibil“ nu prevestește nimic bun, fie și măcar pentru că reușesc să caroteze mediatic alegerile. Este prima campanie în care armele murdare nu sunt la vedere.

Fotografia momentului de dinaintea debutului oficial al campaniei arată destul de jalnic. Ponta îl depășește pe Iohannis cu vreo 10 procente, iar acesta din urmă nu dă semne că poate recupera. Nici nu-i de mirare. După cum merg lucrurile, este loc de mult mai rău. Tot ce se întâmplă în ultima lună – scandalul „ofițerul acoperit“, cu dezvoltarea spectaculoasă adusă de „mântuirea“ lui Turcescu, psihoza creată de reactivarea serviciilor secrete, văzute ca un jucător activ pe scena politică, inclusiv prin intrarea în cursă a lui Meleșcanu, fragilizarea lui Iohannis prin confuzia creată de procesul de la Înalta Curte, atacurile concertate venite din toate direcțiile la care este supus acesta, anihilarea oricărei dezbateri raționale – este de natură să-i paveze lui Ponta drumul spre Cotroceni. Pare o combinație de scenarii al căror sens și motivații scapă acum, ca și laboratoarele în care au fost procesate, legate însă prin conducte subterane. „Minunile“, răsucirile spectaculoase de situație pe care le aștepta cu disperare electoratul de dreapta sunt nu doar improbabile, dar, mai rău, dacă s-ar produce ar putea juca tot în favoarea lui Ponta. Devine tot mai neclar ce a urmărit Traian Băsescu aruncând pe piață grenada „candidatul – ofițer acoperit“, ce „planificare“ are și unde vor duce toate astea. Deocamdată, primul act din opereta „Acoperiții“ – autodeconspirarea lui Turcescu – a avut efect de bumerang. În primul rând, indiferent dacă Turcescu joacă rolul unui pion într-o strategie politică mai amplă care ar trebui să ducă spre Ponta, dacă este victima unui război între serviciile secrete/palate sau este vorba de o veritabilă „eliberare“ cu o stilistică discutabilă și într-un moment, coincidență, de maximă tensiune electorală, decredibilizează iremediabil „cealaltă parte a presei“, adică cea neafiliată PSD sau PMP. Spun, din convingerea fermă, indiferent de teoriile care se fac zilele acestea, unele dovedind o labilă înțelegere a democrației sau angoase prost ascunse, că jurnalismul este incompatibil atât cu meseria de ofițer acoperit, cât și cu aceea de unealtă în jocurile politice, indiferent de miza acestora sau de tabără. Ambele ipostaze deturnează grav sensul și misiunea jurnalismului.

Triumful sloganului „aceeași mizerie“ și în presă

Acțiunea de maculare și decredibilizare a presei independente (din păcate, împuținată drastic acum) declanșată de mult timp de PSD prin televiziunile și publicațiile lui Voiculescu și Ghiță a primit o nesperată mână de ajutor. Una de halterofil. Să ne amintim ticăloasele campanii împotriva „slugilor lui Băsescu“, minciunile, atacurile la persoană, grobianismele, emisiunile în care ziariști și intelectuali au fost linșați public. Impotriva acestor practici s-a luat poziție, s-au făcut apeluri și proteste care au strâns mii de semnături. Aceste acțiuni au demonstrat nu doar că societatea și breasla reușiseră, după o lungă letargie, să se solidarizeze și să riposteze la gravele derapaje ale presei aservite actualei puteri, dar și că, implicit, susțineau presa care încerca, de bine, de rău, să păstreze niște standarde. Toate au fost spulberate. Va fi aproape imposibil de acum înainte să se mai producă așa ceva. Neîncrederea, suspiciunea, confuzia vor domina, pe bună dreptate. Și nu e vorba doar de cazul Turcescu, derapaje grave au înregistrat în ultima perioadă publicații și televiziuni care și-au vândut independența la licitația politică a sezonului, contaminându-se de metodele mult hulite ale Antenei 3. (Despre asta într-un articol separat.) Sloganul „aceeași mizerie“ a ieșit triumfător și în ce privește presa, nu doar politica. Iată cum arată „deontologii“, cum„puroiul iese la suprafață“, spune cu nedisimulată satisfacție Ponta, amenințând că „vor urma și alții“. Ar fi foarte bine dacă s-ar face curățenie generală, adică și în ograda lui Voiculescu și Ghiță, nu doar în cea „băsistă“. Nu se va întâmpla însă nimic, pentru că nu ăsta este scopul. Cum nu cred nici că solicitarea lui Macovei ca serviciile să fie obligate prin lege să nu mai racoleze ziariști și să-și retragă acoperiții de prin redacții va avea vreun ecou. Vânătoarea de vrăjitoare a început. Este una concertată și pe toate fronturile. Vizate sunt și ONG-urile nealiniate. Susținătoarea „Impecabilului“ îl „demască“ aluziv pe Cristian Ghinea, Costi Rogozanu îl „dezbracă“ ideologic pe Sorin Ioniță.

Serviciile „regimului Băsescu“ în colimator

Scandalul „ofițerul acoperit“ îi mai aduce un beneficiu lui Ponta. Serviciile de informații sunt decredibilizate, coborâte de pe piedestalul de profesionalism, reformă, parteneriat cuNATO și luptă cot la cot cu DNA împotriva corupției. Imaginea favorabilă formată în ultimii ani este înlocuită de cea a serviciilor care se amestecă în politică și presă. Site-urile și blogurile abundă de informații despre enormitatea bugetelor serviciilor de informații (iată, la ultima rectificare, serviciilor li s-au dat 114 milioane de lei), despre numărul de angajați – vreo 15.000 -, încât te gândești că „acoperiții“ au infiltrat nu doar presa și parlamentul, ba chiar și finanțelele, deconcentratele, sindicatele, Sfântul Sinod, grădinițele etc. Că sunt precum Securitatea pe vremuri: la cinci civili, trei acoperiți. Toate astea în „regimul Băsescu“, al celui despre care mașina de propagandă a lui Ponta a repetat neobosit că este stăpânul structurilor secrete, prin care a conectat țara la aparatele de interceptare. Sentimentul care triumfă acum este că, pe deasupra, a împânzit-o și cu ofițeri acoperiți. Băsescu, detonatorul tăvălugului, tace însă, în loc să aducă lămuriri.

„Nucleara“ fâsâită acoperă campania

Intrarea în cursă a lui Meleșcanu merge și ea în siajul acestui scenariu. SIE a acceptat (să nu-mi spuneți că n-a știut!) ca directorul lui să-și strângă semnăturile cu ajutorul luptătorului împotriva statului de drept, faimosul Dogaru, în timp ce era în funcție, iar acum ar vrea să-l impună la Cotroceni. „V-am spus eu ce înseamnă regimul Băsescu“, a tunat de peste ocean premierul. Întregul scandal îl avantajează astfel pe Ponta nu doar electoral, dar constituie și un excelent argument pentru a-și impune apropiații în fruntea SIE și SRI. Plus, să nu uităm: din piesa „Acoperiții“ s-a jucat doar primul act, unul catastrofal însă, care a decredibilizat avant la lettre actul doi – adică marea deconspirare a lui Ponta (dacă despre el e vorba). „Nucleara“ fâsâită are însă toate șansele să țină în continuare capul de afiș, acoperind campania spre folosul lui Ponta.

Băsescu și Ponta, uniți şi nu prea în atacarea lui Iohannis

Decredibilizarea lui Iohannis pe toate planurile și cu orice fel de armă este al doilea front deschis pentru propulsarea lui Ponta la Cotroceni. Candidatul ACL, singurul care are totuși cât de cât șanse în fața lui Ponta, a fost supus unui tir susținut încă de la început. PSD, prin televiziunile de partid – RTV și Antena 3 -, a pus tunurile pe el: șase case, care sunt de fapt șapte, vânzător de copii, omul lui Băsescu, străin și neortodox pe deasupra etc. De partea cealaltă, tandemul Băsescu-Udrea a preluat retorica, adăugându-i ingredientele cu priză la electoratul de dreapta: „premierul Grivco“, susținător al loviturii din 2012, cameleon, o „necunoscută“, băgând pe deasupra și niște noroi în ventilator prin presa aservită – Iohannis ar fi spion al serviciilor germane. Nu e intervenție în care Băsescu să nu-l atace pe Iohannis și să nu încerce să-l vulnerabilizeze. Nu mai departe de sâmbătă, lansarea candidaturii la prezidențiale (oricum, o nereușită) a fost boicotată prin prezența lui Băsescu de la Congresul PNȚ-Pavelescu (pe vremuri, „ăla mic cu capul mare“, acum democrat sadea și monarhist pe deasupra). Iohannis a completat galeria „ticăloșilor“ la care președintele s-a referit vorbind despre Udrea cea „deșteaptă“ și „onestă“, singura calificată să fie președintele „României frumoase“.

Scenariul negru pentru ACL

Ultima lovitură primită de Iohannis și ACL este repunerea pe tapet, la ÎCCJ, a procesului cuANI. Nu discut acum „coincidența“, exact în plină campanie, la un an de la decizia Curții de Apel. Nu mai are rost să discut nici greșeala făcută de PDL, în special, de a-și asuma un asemenea risc, în caz de eșec va da socoteală, dar zarurile sunt aruncate, candidatul este în cursă. O singură variantă i-ar fi favorabilă lui Iohannis – respingerea recursului ca inadmisibil –, celelalte sunt, ambele, catastrofale. Dacă Înalta Curte nu se pronunță rapid și amână verdictul, oricare ar fi acesta, până după alegeri, Iohannis are o vulnerabilitate majoră (Udrea și Meleșcanu îi cântă deja prohodul) de care va profita în primul rând Ponta. Electoratul va fi bulversat, voturile se vor diviza și mai mult, teoria votului util se duce de râpă oricât ar încerca ACL să contracareze. Dacă ÎCCJ spune că este incompatibil, Iohannis este terminat. Nu știu dacă se va retrage singur din cursă (a spus acum că „nu“) sau dacă ACL va accepta să susțină alt candidat, pe Meleșcanu sau Macovei, dacă Udrea va profita cu adevărat („electoratul va veni în mod natural la mine“). Dacă rămâne, totuși, în competiție în aceste condiții, incertitudinea în ce-l privește va fi enormă, demonstrațiile juridice nu vor folosi la nimic, încât nu este sigur nici măcar dacă va intra în turul doi.

Spuneam la început că fotografia momentului este proastă, dar că este loc de mult mai rău. Evoluția scandalurilor „ofițerul acoperit“ și „Iohannis-incompatibil“ nu prevestește nimic bun, fie și măcar pentru că reușesc să caroteze mediatic alegerile. Oricum, este prima campanie în care armele murdare nu sunt la vedere. Andrei Pleșu spunea că se teme că o să-i datorăm lui Traian Băsescu venirea lui Ponta la președinție“. Nu știu. Dar scenariile după care se desfășoară campania par scrise în niște laboratoare legate prin conducte subterane între ele.

      Partida Cioloș naște alianța PNL-US                                        

Politica este un fel de fata Morgana, o curvă cu două fețe de care normal ar trebui să ne ferim dar totuși avem nevoie de ea Metamorfoza președintelui Iohannis din spectator picotind în fața scenei politicii în actor aspirant la unul dintre rolurile principale a produs deja consecințe. Somat să ia o decizie, premierul Cioloș a făcut singurul gest posibil în actuala conjunctură, anunțând o platformă de principii, valori și proiecte și care poate fi susținută în campanie de partidele care aderă la ea. Nu putea face mai mult, oricât ar fi fost împins de la spate, pentru că intrarea într-un partid și abdicarea de la statutul de tehnocrat independent ar fi însemnat dezonoarea încălcării cuvântului dat. E un balet în premieră, impus de lipsa de lideri-locomotivă a PNL și USR, dar și de sondajele care arată un PSD câștigător detașat. Era deci obligatoriu ca Iohannis să se rebranduiască și să încerce recâștigarea electoratului pe care l-a abandonat și dezamăgit, dar și să impună unui PNL impotent la nivel de conducere și divizat în teritoriu singura persoană care încă se mai bucură de credit. Cioloș este practic ultima piesă disponibilă care poate fi aruncată în lupta împotriva PSD în alegeri.  

Mișcarea mai are un beneficiu deloc de neglijat: obligă PNL și USR să îngroape securea războiului. Vedem că ambele partide îl curtează asiduu pe Cioloș, se declară gata să susțină platforma acestuia și recrutează de zor oameni din cabinet, miniștri și secretari de stat. PNL și USR sunt practic împinse unul spre celălalt și mai mult ca sigur își vor da mâna în campanie, prefigurând astfel viitoarea majoritate parlamentară, în caz de victorie. Prin forța împrejurărilor, ambele partide sunt dependente de Cioloș. PNL efectiv nu are nicio persoană viabilă pe care s-o poată anunța drept viitor premier – lucru desigur frustrant. Mulți analiști spun că partidul nu se va mobiliza, că Cioloș le stă în gât, așa cum le-a stat și Ungureanu, și că acesta ar trebui să facă gesturi fățișe de curtoazie, eventual promisiuni că se va înscrie în PNL după alegeri.  

La rândul său, USR este obligat să iasă din strategia antisistem, anunțându-și disponibilitatea unei colaborări cu PNL pe axa Cioloș. Iar dacă partida Cioloș va fi victorioasă, USR nu va putea sta în opoziție, din moment ce a susținut-o, dar și pentru că în băncile acesteia va trona PSD. Va fi „constrâns“ să facă majoritate parlamentară cu PNL și să intre la guvernare, fie și din simplul motiv că miniștrii și secretarii se stat cooptați vor asta, ba chiar au condiționat.

Marele risc al acestui balet este neutralitatea politică la care este forțat Cioloș, care are însă limitele ei. Într-o campanie electorală nu este suficient ca partidele să bată temenele, să facă mitinguri de susținere pentru Cioloș-premier și programul său, lucrurile nu funcționează așa. Pentru a trage partidele în sus este obligatoriu ca Cioloș la rândul său să dea mesaje clare în direcția celor două partide, în special a PNL. La fel acei membri ai cabinetului care vor fi pe listele PNL sau USR. Iar aceste mesaje vor fi implicit reformiste, pro-PNL și anti-PSD, pentru că nu-mi închipui că PNL va repeta greșeala de la locale și nu va pedala pe anti-pesedism și oroarea pe care acesta o întruchipează. Presupun că lui Cioloș îi e limpede că echidistanța și neutralitatea tehnocratică nu funcționează în campaniile electorale și că și-a asumat deja acest lucru. Nu se va putea feri de atacarea PSD și nici nu va putea juca la două capete, pentru că va genera confuzie. Ar putea folosi pentru asta, de exemplu, mitingul anunțat de PNL pentru sâmbătă. Oricum, cel târziu în noiembrie ar trebui să asistăm la o schimbare de discurs din partea lui Cioloș, care să clarifice lucrurile și să dea semnalul către electorat. Va fi un moment complicat și aici rolul președintelui va fi esențial.  

 Este de presupus că circul făcut de infractori și furibunda campanie împotriva „tehnocraților“ și a DNA vor crește în intensitate. Dincolo de interesele particulare ale unora precum Ghiță-Băsescu-Tăriceanu-Ponta-Udrea, aceste campanii merg mână în mână și dintr-o logică electorală. Atacând DNA și pe Kövesi se urmărește vulnerabilizarea prin ricoșeu și a celorlați actori implicați în susținerea justiției – președinte, premier, chiar PNL și USR. De fapt, tot scandalul provocat de Ghiță și ai lui va trasa o linie de demarcație între tabere, ceea ce nu e rău. Deja Tăriceanu a cerut colegilor într-o postare chiar pe site-ul Senatului să „boicoteze“ orice solicitare venită dinspre DNA (lucru care i-ar putea aduce un alt dosar penal pentru obstrucționarea justiției), demonstrând că lupta se ascute și mai tare. Diverse surse citate de presă susțin că e pe țeavă dosarul Black Cube, partea cu Daniel Dragomir, care va răpune mulți agitați ai acestor zile. Decredibilizarea „tehnocratului“ a fost vitală pentru PSD și aliații săi încă de la început, dar schimbarea de paradigmă prin intrarea oficială în joc a lui Cioloș va împinge lucrurile la paroxism. Este misiunea președintelui să încerce temperarea și contracararea atacurilor. S-ar putea să se descurce chiar bine, pentru că observăm că metamorfoza de care vorbeam nu este doar la nivel de simplă comunicare. Iohannis își atacă adversarii, îi pune la punct în termeni foarte tăioși, are opinii în probleme vitale și reacționează prompt.      

Desigur, toată această discuție are sens doar dacă partida Cioloș-Iohannis-PNL-USR reușește să câștige alegerile. Altfel, subiectul este închis și toată lumea pleacă acasă. Iohannis va trebui să numească un premier de la majoritatea PSD-ALDE, așa cum îi cere Constituția, care nu va fi însă nici Dragnea, nici Ponta. Știu și ei asta, de aceea l-au scos la încălzire pe Dâncu „tehnocratul“.Așa-i că întortocheate sunt căile Domnului. Unii consideră politica un mijloc sigur de îmbogățire.

Cu acestea fiind toate spuse pentru această ediție vă doresc multă sănătate la toți.

Să auzim numai de bine și pe curând

  Gral-col(r) conf univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

 

 

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ESTE SACRĂ ȘI NECESARĂ POPORULUI ROMÂN dar este condusă de anticriști, escroci și hoți

Poporul român a fost creștinat la începutul secolului I de înainte mergătorul lui IISUS HRISTOS Sfântul Apostol ANDREI și și-a stabilit locul în care a propovăduit pentru prima dată creștinismului.  Biserica Ortodoxă Română este una dintre cele mai vechi biserici creștine devenită după anul 1054 ORTODOXĂ fiind prima din Europa.

Cu toate că a avut conducători de seamă Ortodoxia Românească trece azi printr-o perioadă critică. Unde s-a mai pomenit de-a lungul istoriei creștin-ortodoxe ca mari prelați să fie anchetați de parchet pentu mită, pentru primire de foloase necuvenite și alte matrapazlâcuri. Dacă înainte aveam patriarhi de seama gen MIRON CRISTEA, NICODIM, JUSTINIAN MARINA, IUSTIN MOISESCU,  TEOCTIST ARĂPAȘU adevărați conducători, patriarhi de seamă ai Bisericii Ortodoxe Române.

NOE 3 cu 1 TEODOSIEDupă trecerea la cele veșnice al Pariarhului TEOCTIST ARĂPAȘU a venit la conducerea BOR un ,,CAPITALIST”, un adevărat AFACERIST iar corupția și-a intrat ca lumea în drepturi iar numitul securist antihrist DANIEL CIOBOTEA care nu urmărește altceva decât îmbogățirea sa și a camarilei sale de popi a încurajat pe călugării hoți, maici  curve și mai hoațe ca vătaful lor patriarhul DANIEL. Astăzi în Biserica Ortodoxă Română este cea mai mare mizerie. Epoca securistului-afacerist DANIEL este în plină floare și în mare creștere. Tot ce se construiește este din jefuirea poporului dar provine și din șpăgăriile hoților pușcăriași de genul Becali. Și atunci când vătăful dă liber la hoție atunci dregătorii se aruncă și ei la hoție.

Și dacă ați văzut un caz tipic de hoție iată-l: Arhiepiscopul Tomisului, șpăgarul Teodosie – foto 1 și 2  cum umblă prin baruri -,  este un as  în ale corupției, în ale șpăgilor. Fură pe față, cu minciuni și diverse escrocherii adună bani cu nemiluita. Ca o strategie golănănească atunci când este prins și trebuie să meargă la Poliție ca să dea cu ,,subsemnatul” merge cu un alai de popii după el ca să impresionează și să șantajeze pe procurori. Nu știu ce popi sunt aceea pentru că dacă ar fi fost oameni cinstiti nu se făceau de râs ca să meargă cu un hoț sadea la Poliție. Dar din moment ce ,,șefuțul Teodosie fură” normal că și lupișorii rod și ei un ,,șoric” din furăciune.

Priviți alăturat cele două imagini cu Teodosie ,,spragoveanul” ce mutră de haiduc-bandit are?

NOE 3 cu 1 TEODOSIE SPAGARULÎn edițiile viitoare vi voi descrie pe toți marii corupți ai Bisericii Ortodoxe Române: IPS TEOFAN mitropolitul Moldovei și Bucovinei, IPS ANDREI mitropolitul Clujului, IPS LAURENȚIU mitropoloitul Ardealului, cel mai mare mincinos, șpăgar și bandit bisericesc, IPS IOAN mitropolitul Banatului, IPS PIMEN al Sucevei, Arhimandritul-bandit TEODOSIE starețul blestemat a mănăstirii Zosima despre care voi face o relatare deosebită pentru că acest individ nu merită să slujească în biserică. Apoi voi face o relatare despre stareța, mare turnătoare la securitate CASIANA de la Mănăstirii Timișeni, județul Timișeni care după ce este proastă de dă în gropi. Dar se ține măreață de parcă ar fi mitropolit. Despre TOȚI aceștia  vă voi relata în edițiile viitoare, din faptele lor ,,bisericești” și ordinare.

Rog distinșii mei cititori să mă ierte pentru că a trebuit să fac acest reportaj dar multe necazuri mi-au făcut nemernicii din BOR mai ales cei mai susarătați. Dar sunt multe fețe bisericești care mi-au făcut mult bine: IPS TIMOTEI, PS CALINIC BOTOȘĂNEANUL, PS ILARION FĂGĂRĂȘANUL, IPC Arhimandrit VARTOLOMEU, Egumenul mănăstirii Sfântul IOAN CEL NOU de la Suceava, UN BUN PRIETEN DE AL MEU părintele GHEORGHE BRĂDĂȚEANU de la  parohia Mălini, județul Suceava. Dar mai sunt și alți și alți episcopi, arhimandriți, pe care îi voi aminti în edițiile viitoare.

  Gral-col(r)conf univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Obrăznicie de golan: Inaltpreasfinţia sa Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului, aflat sub control judiciar, s-a prezentat pentru a doua oară, la sediul Inspectoratului de poliţie Constanţa, conform procedurii

La intrarea in sediul politiei, ierarhul a fost luat la rost de un fost preot, caterisit in urma cu cativa ani. Situatia a devenit din ce in ce mai tensionata, asa ca preotii care il insoteau pe arhiepiscop au devenit, la un moment dat, garzi de corp.     ,,Esti platit de la stat, ia mana de pe mine, esti platit de bugetul de stat, trebuie sa raspunzi, ai inteles? Va platiti colegii in lumanari ? Esti platit de la bugetul de stat cu 76 de milioane pe luna si de la facultate cu 6000 de lei pe luna, trebuie sa raspunzi„, a spus preotul.Fostul preot Gabriel Mascas, care a slujit intr-o biserica din Cernavoda, a fost caterisit in urma cu 14 ani. La acea vreme, Inalt prea sfintia sa Teodosie a considerat ca preotul are un comportament nedemn.

NOE 3 cu 1  TEODOSIE   ips-teodosie-a-bagat-podgoria-nazarcea-in-faliment-726954Intre timp, Gabriel Mascas a contestat decizia arhiepiscopiei, iar magistratii curtii de apel Constanta i-au dat castig de cauza. Omul are o decizie definitiva si irevocabila de repunere in functie, dar acest lucru nu s-a intamplat.    De-alungul timpului Gabriel Mascas l-a acuzat pe arhiepiscopul Tomisului de numeroase nereguli privind fondurile bisericii, precum si de neplata salariilor preotilor din mai multe parohii.    In ceea ce-l priveste pe arhiepiscopul Teodosie, masura controlului judiciar a fost ridicata in cazul acuzatiei de luare de mita. Cert este ca prelatul nu a anuntat politia ca i s-a oferit mita.     Gabriel Mascas, fost preot: ,,Cand a primit acel plic cu 500 de euro, initial s-a spus ca nu a vrut sa-l primeasca, dar nu a binevenit sa anunte autoritatile”.

Inaltpreasfintitul Teodosie este invinuit intr-un dosar de coruptie privind plata de catre APIA a sumei de 300 de mii de euro privind subventii pentru 350 de hectare de teren de la ferma Nazarcea.      Impreuna cu organele de ancheta, IPS Teodosie a stabilit sa se prezinte in fiecare zi de joi a saptamanii la sediul Inspectoratului Judetean de Politie Constanta. Ca si la prima vizita la IPJ, Inaltul ierarh nu a facut nici o declaratie. Insotit de un preot paroh, arhiepiscopul Teodosie a intrat in sediul politiei si nu i-a raspuns barbatului care l-a abordat, un fost preot din Cernavoda.

Omul l-a acuzat de luare de mita si a incercat, in zadar, sa il faca sa ii dea o explicatie. Fostul preot povesteste ca in urma cu cativa ani a fost caterisit pe nedrept si apoi i s-ar fi cerut bani ca sa primeasca o noua parohie. Pe 28 si 29 octombrie se va intruni Sfantul Sinod la care este posibil ca inaltii prelati sa ia in discutie cazul arhiepiscopului Tomisului!

Florin CREȘTINUL

Nu va mai avea România un şef de Stat ca Nicolae Ceauşescu care să fie primit cu mari onoruri de stat de o regină a Marii Britanii!

A fost profund cinstit, fără nici o avere. A fost patriot. A făcut tot ce este omeneşte posibil să dezvolte şi să modernizeze ţara. A avut o putere de muncă extraordinară. A fost un excelent diplomat, făcîndu-i pe cei mai importanţi oameni politici ai Planetei să vină în pelerinaj, în România, ca la sfintele moaşte. De altfel, în imaginile alăturate îl vedeţi cu Charles De Gaulle, Richard Nixon şi Regina Angliei. A fost un om de o moralitate ireproşabilă. A avut numeroase alte calităţi. A avut şi defecte, desigur, şi a comis greşeli – dar ele sînt estompate de marile lui virtuţi. E inutil să mai precizez că eu, unul, nu l-am cunoscut pe Nicolae Ceauşescu. N-am avut onoarea să dau mîna cu el.
   Ba chiar am fost sancţionat, din ordinul lui, pentru curajul de a da de pămînt cu Mafia externă şi de a apăra, prea violent, cauza naţională. În poza-3-generic-principalseptembrie 1980, după ce am publicat, pe pagina 1 a revistei „Săptămîna”, editorialul „Idealuri” – în care ceream tipărirea discursurilor şi textelor unor mari patrioţi, ca Ion şi Ionel I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Aurel C. Popovici, Octavian Goga, Nicolae Iorga – mi s-a luat dreptul de semnătură timp de 4 luni. În aprilie 1984, pentru curajul de a-l apăra pe Mihai Eminescu în faţa furiei distructive a rabinului Mozes Rozen, mi s-a luat dreptul de semnătură 8 luni (aşadar, dublu), iar cartea mea de versuri „Saturnalii” a fost retrasă din librării şi biblioteci şi dată la topit. Dar n-am  fost arestat. N-am fost omorît.

L-am înţeles atunci pe Nicolae Ceauşescu şi n-am fost supărat pe el. Poate că, în locul lui, aş fi procedat la fel, din raţiuni de stat. Aşa că să nu-mi vorbească, mie, nimeni de „dizidenţă” şi „rezistenţă”. Motanul Arpagic? Haida-de! Unde erau toţi pleşii şi liicenii cînd Mozes Rozen l-a împroşcat cu noroi pe Eminescu, făcîndu-l fascist, huligan şi pornograf? Unde? Cu capul la cutie! Pe care l-au scos, ca dintr-o jucărie cu arc de resort, în decembrie 1989, cînd s-a dat liber la furat. Iată de ce eu nu m-am dezis de Ceauşescu. Iată de ce eu l-am elogiat, în anii ’80: fiindcă un instinct imbatabil îmi spunea că, după el, ţara se va prăbuşi în haos. Ca să fiu sincer, nici în visele mele cele mai rele nu bănuiam că dezastrul va fi atît de cumplit. Praful şi pulberea s-au ales de ţara asta! Lovitura de stat care a fost dată în decembrie 1989, pusă în scenă de numeroase forţe străine – ruşi, americani, evrei, unguri, sîrbi – a adus la Putere nişte agenţi ai Moscovei şi mai multe bande de profitori şi interlopi. Reformatorul României a fost „judecat” într-o mascaradă de proces, fiind împuşcat, apoi, ca un cîine. Asta e realitatea.  

poza-2-generic-principalDacă nici acum, după 25 de ani, nu spunem lucrurilor pe nume sîntem complici cu acei ticăloşi. Şi cu nemernicii care au răspîndit cele mai ordinare minciuni: că Ceauşescu a ucis 64.000 de oameni (?!), că a adus palestinieni să tragă în populaţie (?!), că are conturi în bănci străine (?!), că robinetele băii sale erau de aur (?!) etc. Ce ruşine! Ce mare ruşine! Toţi cei care au lătrat atunci, dar şi după aceea, sînt vinovaţi de dezastrul ţării. Dezastru care e în marş! „Aspru e poporul cînd scapă de nenorocire” – scria Eschil. Dar cum poate fi etichetat acel popor care scapă de o nenorocire băgîndu-şi, singur, gîtul în ştreang? Sau aruncîndu-se în prăpastie? Ori dîndu-şi foc? Imbecil, aşa se numeşte. A spus-o Petre Ţuţea înaintea mea: „Am făcut 13 ani de puşcărie pentru un popor de imbecili”. Şi, înaintea lui Petre Ţuţea a spus-o Octavian Goga: „Ţară minoră, ţară de secături”. O ţară în care nişte infractori de drept comun şi paraşute ajung miniştri, parlamentari, primari, consilieri prezidenţiali îşi merită soarta şi nu poate fi oprită din tentativa sa prelungită de sinucidere.     Acum, la 26 de ani de la uciderea lui Nicolae Ceauşescu, profeţia făcută de el la acea înscenare de proces se adevereşte, cu vîrf şi îndesat. Pînă şi aici a avut dreptate. Pînă şi aici a fost mare. Încă nu-i prea tîrziu ca ucigaşii lui să plătească.

 Dar, să închei într-o notă ceva mai veselă. Iată o scenă de film, care dovedeşte că Ceauşescu avea mult umor. Priviţi ce am descoperit într-un document al Departamentului de Stat al SUA despre experienţa pe care a avut-o Robert Martens, adjunct al ambasadorului american la Bucureşti, în perioada 1971-1974. Acesta se referă la o vînătoare, desfăşurată, evident, după invadarea Cehoslovaciei. Ambasadorul URSS la acea oră era temutul Ivan Basov: „Cu siguranţă că Ceauşescu a fost un bun vînător. În orice caz mult mai bun decît mine, fără îndoială.    

 poza-1-generic-principal-300x223Avea, de asemenea, un pronunţat simţ al umorului. Mi-aduc aminte că, la prima din cele două vînători cu Corpul Diplomatic la care am participat, la sfîrşit a avut loc o mică ceremonie de iniţiere, într-un luminiş din pădure – presupun că era vorba de o tradiţie românească – unde şeful partidei de vînătoare, cu un băţ, se prefăcea că îi «bate» la spate pe novicii participanţi pentru prima oară la o vînătoare. Aşa că noi, «vechii vînători», stăteam deoparte, iar cei nou-veniţi trebuiau să îndeplinească ritualul. Ambasadorul sovietic trecuse şi el, mai demult, prin el, dar noul ambasador cehoslovac, un tip mai în vîrstă şi mai pirpiriu, nu – aşa că s-a dus cuminte la locul «supliciului», iar Ceauşescu, rîzînd, s-a întors către ambasadorul sovietic şi i-a dat băţul, spunîndu-i:   «Dumneavoastră sînteţi obişnuiţi să le daţi o porţie de bătaie cehilor, de ce să n-o faceţi şi acum?» Şi a adăugat: «Dar fără folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa». A fost, într-adevăr, foarte amuzant, această ultimă frază, la vremea respectivă, părea să fie prezentă, practic, în orice discurs sau text oficial, aşa că am adăugat: «Vedeţi, am ştiut eu că dvs. sînteţi în favoarea nefolosirii forţei sau a ameninţării cu forţa». Toată lumea a rîs”

Dar despre tovarășul Nicolae Ceaușescu se pot relata multe. Deocamdata mă opresc aici. Vor urma și alte episoade.

 Col(r)dr farm Silvia ANDREI

O vizită în SUA cum nici un şef de stat român nu va mai avea

Autor: Ion Cristoiu

În perioada 4-7 decembrie 1973, Nicolae Ceauşescu, la vremea respectivă preşedinte al Consiliului de stat, funcţie echivalentă celei de preşedinte al Republicii, întreprinde o vizită oficială în SUA la invitaţia preşedintelui Richard Nixon. Azi, când avem în faţa ochilor acrobaţiile la care se dedau politicienii români postdecembrişti – de la lideri ai Opoziţiei până la premieri şi preşedinţi – pentru smulgerea unei strângeri de mână absolut protocolare de la un preşedinte al SUA, o scurtă trecere în revistă a vizitei lui Nicolae Ceauşescu din 4-7 decembrie 1973 se impune.

Book-august-mic-21Se impune şi pentru că după decembrie 1989, sub semnul năravului bolşevic de rescriere a trecutului, perioada Ceauşescu din Istoria României a fost simplificată tendenţios prin exagerarea eşecurilor şi micşorarea succeselor. Un neam trebuie să-şi asume din trecut nu numai succesele – spun istoricii înţelepţi. Da, dar un neam trebuie să-şi asume din trecut nu numai căderile, aşa cum se întâmplă azi cu epoca Nicolae Ceauşescu.

Călătoria din 1973 e una dintre cele patru întreprinse de Nicolae Ceauşescu în cei 24 de ani de domnie. Vizitase America în 1970, la invitaţia lui Richard Nixon. Avea s-o mai viziteze şi în 1975 (la invitaţia lui Gerald Ford) şi în 1979 (la invitaţia lui Jimmy Carter).

La ora 24 (ora Bucureştiului), în noaptea de 3 spre 4 decembrie 1973, avionul prezidenţial aterizează la baza aeriană Andrews, din apropiere de Baltimore. Conducătorul României e întîmpinat de o delegaţie condusă de Marion Smoak, şeful Protocolului de la Casa Albă. La scara avionului, îl aşteaptă, aliniată, o gardă militară de onoare. Nicolae Ceauşescu şi soţia se deplasează apoi cu elicopterul până la complexul prezidenţial Camp David, unde stau până marţi, 4 decembrie, dimineaţa.

Marţi, 4 decembrie, la ora 10,25 (ora locală), elicopterul cu cei doi aterizează la Washington. Suiţi într-o limuzină, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu străbat aleile Parcului Casei Albe, străjuite de ofiţeri în uniformă de gală, cu steagurile român şi american la bandulieră, până la intrarea de Sud a Casei Albe. Aici oaspeţii sunt întâmpinaţi de Richard Nixon cu soţia. Şeful statului român e condus de preşedintele american până la podiumul de onoare, drapat în catifea roşie. Apoi îl aşteaptă oficialităţile federale şi locale, printre care: secretarul Departamentului de Stat al SUA, Henry Kissinger, generalul Paul Abrams, şeful Statelor majore reunite, John Nevius, primarul Washingtonului. Garda de onoare, constituită în cinstea oaspetelui, prezintă onorul. Se intonează cele două imnuri, în timp ce se trag 21 de salve de artilerie. Un grup de militari plasat în spatele Gărzii de onoare înclină, în semn de salut, steagul federal şi drapelele celor 50 de state SUA. Cei doi preşedinţi trec în revistă Garda de Onoare. Condus de Richard Nixon, Nicolae Ceauşescu revine pe podium, unde primeşte defilarea fanfarei militare. Cei doi şefi de stat ţin cuvântări.

Book-august-mic-22După un popas în Salonul Albastru al Casei Albe, Nicolae Ceauşescu şi Richard Nixon se îndreaptă spre cabinetul de lucru al preşedintelui american, unde încep convorbirile oficiale. Pentru Nicolae Ceauşescu se pune în mişcare o gigantică maşinărie de momente solemne şi de lucru, asigurate de multe alte instituţii şi personalităţi americane. Henry Kissinger îi oferă un dejun de lucru la Departamentul de Stat. Elena Ceauşescu ia ceaiul cu Patricia Nixon. Elvira Burger, soţia preşedintelui Curţii Supreme a SUA, îi oferă Elenei Ceauşescu un dejun. Participă şi soţiile altor membri ai Curţii Supreme şi Guvernului. Richard Nixon şi soţia sa, Patricia Nixon, dau marţi seara, la Casa Albă, un Dineu în cinstea soţilor Ceauşescu. Momentul e marcat de o mie şi una de înflorituri sărbătoreşti. La trecerea limuzinei prezidenţiale pe aleile Casei Albe, puşcaşi marini americani prezintă onorul. Sună iar trompeţii. Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt întâmpinaţi de cei doi soţi Nixon la intrarea dinspre Nord a Casei Albe. Oaspeţii sunt conduşi în Salonul Galben. De aici cele două cupluri coboară scara principală, în sunetele unui marş solemn şi, precedate de o gardă purtătoare de drapele, se îndreaptă spre marea sală de recepţie East Room.

În timpul dineului, cei doi preşedinţi rostesc toasturi. După dineu, în sala de recepţie, ansamblul de operă din Washginton interpretează fragmente din „Bărbierul din Sevilla”. În Toastul său, Richard Nixon afirmă la un moment dat, fără să tresară: „Ceea ce vreau să spun, totuşi, este că distinsul nostru oaspete din seara aceasta, dintre toţi oamenii de stat din lume, a jucat unul dintre cele mai însemnate roluri ale unui om de stat de pe glob, prin faptul că a văzut ansamblul problemelor mondiale cu care suntem confruntaţi şi nu numai pe acelea care implicau propria sa ţară sau o altă ţară, cu al cărei conducător el putea discuta într-un anumit moment. El a dat dovadă de înţelepciune şi înţelegere şi a contribuit enorm la deschiderea unor dialoguri care, altfel, ar fi rămas, poate, închise pentru totdeauna“.

Convorbirile oficiale dintre cei doi preşedinţi culminează cu „Declaraţia Comună a preşedintelui Consiliului de stat al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, şi a preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Richard Nixon”, semnată în cadrul unei Solemnităţi petrecute în sala de şedinţe a Guvernului american.  Sunt prezenţi membri de seamă ai Guvernului SUA, în frunte cu Henry Kissinger.

Nicolae Ceauşescu desfăşoară la Washington o activitate neobişnuit de intensă. Se întâlneşte cu liderii Congresului american, pe Capitoliu, care dau o recepţie în onoarea oaspetelui român. Îi primeşte la reşedinţa sa de la Blair House pe directorul general al FMI, dr. Hendrick Johannes Witteveen, pe preşedintele Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Robert McNamara, pe Frederick Dent, ministrul Comerţului, şi pe William Casey, subsecretar de stat pentru problemele economice la Departamentul de Stat al SUA, pe senatorul Edward Kennedy, care aduce salutul Book-august-mic-23Congresului american, pe George Shultz, ministrul Finanţelor, precum şi pe senatorii H.M. Jackson şi A.A. Ribicoff, cu care discută chestiunea Clauzei. Nicolae Ceauşescu e prezent, de asemenea, la semnarea „Acordului de constituire a Consiliului Româno-american pentru promovarea relaţiilor economice”, prilej cu care se întâlneşte şi discută cu reprezentanţi de frunte ai economiei americane. Preşedintele Camerei de Comerţ a SUA, Arch Booth, dă o recepţie la sediul Camerei.

Miercuri, 5 decembrie 1973, Nicolae Ceauşescu participă la un dejun oferit în cinstea sa de către conducerea Clubului Naţional al Presei din Washington. În cadrul manifestării, Conducătorul român ţine o conferinţă de presă cu cei peste 200 de ziarişti americani şi străini din sală. El îi cucereşte chiar din primul moment când renunţă la citirea tradiţionalei Declaraţii scrise. „Deoarece văd că aţi pus foarte multe întrebări şi avînd în vedere că intervenţia pe care o doream s-o prezint este tipărită, aş propune să renunţ la prezentarea ei pentru a răspunde la întrebări“. Asistenţa izbucneşte în aplauze.În aplauze, însoţite de o vie animaţie, izbucnesc cei 200 de ziarişti americani şi străini şi când Nicolae Ceauşescu încheie astfel Conferinţa de presă: „După ce-am răspuns la aceste întrebări, am început să-mi dau seama mai bine că este mai uşor să stai să pui întrebări, să fii în rândul presei, decît să fii preşedinte!“ Nu e un moment de politeţe diplomatică, de regulă absentă din personalitatea unui jurnalist, pe deasupra şi american, ci unul de sinceritate. Cei 200 de gazetari au semnificat astfel încântarea provocată nu numai de replică, dar şi de prestaţia interlocutorului.

„Scînteia” din 7 decembrie 1973 reproduce întrebările gazetarilor şi răspunsurile lui Nicolae Ceauşescu. Citite azi, întrebările dezvăluie o presă deloc protocolară cu vedeta lagărului comunist, primită de administraţia americană cu un protocol de care n-a beneficiat nici înainte şi nici după vreun şef de stat al României. Nicolae Ceauşescu e chestionat despre libertatea presei din România, despre retragerea României din Tratatul de la Varşovia, despre rolul său în destinderea relaţiilor dintre China şi SUA, despre relaţiile personale cu Richard Nixon. Cum răspunde Nicolae Ceauşescu la întrebările dificile? Dacă ne-am luat după pamfletele care ţin azi locul cercetării obiective, Nicolae Ceauşescu ar fi trebuit să facă spume la gură faţă de aceste „obrăznicii“ sau, în cel mai bun caz, să exploateze până la secătuire clasicul limbaj de lemn folosit la cuvântările din România.

Iată cum arată, pentru a exemplifica, două dintre momentele conferinţei dintre presa americană şi liderul român. În chestiunea emigrării evreilor:

„ÎNTREBARE: De ce limitează România emigrarea evreilor din ţară şi dacă se întrevede vreo modificare în acest sens? Dacă sînteţi de acord cu părerea senatorului Jackson privind acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate în funcţie de facilitarea plecării evreilor din ţara dumneavoastră?

RĂSPUNS: Sînt, de fapt, două întrebări.

Nu aş putea spune că există vreo limitare a emigrării evreilor care vor să plece din România. Această «limitare» este determinată de faptul că numărul evreilor care cer să plece devine tot mai mic, că şi numărul populaţiei evreieşti din România este destul de redus şi chiar de cererile de a reveni în România ale unora care au plecat cu puţin timp înainte. Mi-e teamă să nu se propună vreun amendament pentru a accepta primirea evreilor în România, în viitor (animaţie în sală). Aceasta m-a şi determinat să iniţiez un decret, pentru a nu mai accepta o stabilire în România decât prin decret al preşedintelui Consiliului de Stat.

În ce priveşte amendamentul despre care s-a vorbit aici, consider că acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate României şi altor ţări nu ar trebui să fie legată de problema emigrării. Aceasta este, pînă la urmă, o problemă a fiecărei ţări în parte; or, problema clauzei priveşte deschiderea unor noi perspective colaborării economice dintre România şi Statele Unite şi corespunde unor necesităţi ale dezvoltării viitoare. Cum aţi privi, oare, dumneavoastră şi poporul american, dacă alte ţări ar introduce în legile lor amendamente care să condiţioneze relaţiile cu Statele Unite de soluţionarea unor probleme interne ale S.U.A.? Ar corespunde aceasta unui spirit de relaţii noi, de egalitate, în lume? (Animaţie, vii aplauze).“

În chestiunea, valabilă şi azi, a exploatării zăcămintelor petroliere din România:

„ÎNTREBARE: După cum poate ştiţi, domnule preşedinte, Statele Unite sînt profund preocupate de criza energiei şi petrolului, cum se spune acum. Am primit mai multe întrebări dacă ţara dumneavoastră vinde petrol în străinătate şi cui anume, şi dacă putem spera ca frumoasele sonde din România să ajute Statele Unite în prezenta stare de strîmtorare?

Book-august-mic-24RĂSPUNS: Criza energiei şi petrolului nu este, de fapt, ceva nou. Ea a preocupat şi înainte cele mai multe ţări, între care şi Statele Unite ale Americii. Ea a izbucnit acum cu putere datorită situaţiei din Orientul Mijlociu, dar poate că aceasta a fost un bine, deoarece a atras atenţia şi a pus în faţa guvernelor probleme deosebit de presante pentru viitor, indepedent de conjunctura din momentul de faţă. În ce priveşte România – şi ea are asemenea preocupări. Avem un program de dezvoltare a diferitelor surse de energie, inclusiv de prospecţiuni în Marea Neagră pentru unele surse de petrol – şi sîntem gata să acceptăm o colaborare cu firme din Statele Unite pentru a căuta petrol. În ce priveşte livrarea, în momentul de faţă, de petrol din frumoasele sonde ale României, cu regret trebuie să vă spun că, timp de o sută de ani, ele au livrat petrol şi Statelor Unite, încît acum nu mai pot da atîta petrol care că satisfacă necesităţile României şi ale altora. Dacă, prin colaborarea în prospecţiuni, vom găsi petrol, fără nici o îndoială că, pe baza rezultatelor acestei colaborări, vom putea livra petrol şi Statelor Unite.“

Ca discipol al lui Caragiale, nu pot să nu remarc ironia din răspunsul lui Ceauşescu la adresa prozei ieftine din întrebarea despre „frumoasele sonde din România“.Ca dovadă că posomorâtul Ceauşescu avea şi momente când se dovedea un om cu simţul umorului!

Miercuri, 5 decembrie, seara, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu oferă o recepţie în onoarea lui Richard Nixon şi a Patriciei Nixon în saloanele Ambasadei RSR de la Washington. A doua zi, după încheierea părţii oficiale, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu pleacă de pe peluza Casei Albe cu elicopterul la baza Andrews. De aici, cu avionul prezidenţial pus la dispoziţie de preşedintele SUA, Nicolae Ceauşescu întreprinde o vizită la Wilmington (Carolina de Nord), la Cleveland (Ohio) şi la Hartford (Connecticut). Vineri, 7 decembrie 1973, la amiază, Nicolae Ceauşescu aterizează la New York.

 Înainte de a se îmbarca pentru România, are întâlniri şi convorbiri cu secretarul general al ONU, Kurt Waldheim, şi cu un grup de reprezentanţi ai cercurilor industriale, comerciale şi financiare din SUA, la sediul Central al firmei Manufacturer Hanover Trust din New York. Vineri seara, ora 20, avionul prezidenţial decolează spre Bucureşti. Aceasta a fost vizita oficială a lui Nicolae Ceauşescu în USA din 4–7 decembrie 1973, o vizită cum n-a mai avut şi nu va mai avea nici un şef de stat al României. Au urmat alte şi alte vizite la fel de triumfătoare nu numai în SUA, dar şi în alte state ale lumii.

  25 decembrie 1989, Cazarma Târgovişte. Cei trimişi de Ion Iliescu de la Bucureşti ca să-l lichideze pe Nicolae Ceauşescu evită să-l privească în ochi pe fostul Conducător. Explicabil. Ar fi văzut în privirile acestuia amintirea unor momente de glorie pe care România nu le va mai cunoaşte niciodată.

Se trăia mai bine pe vremea lui Ceauşescu?

10 argumente pro

  1. Pe vremea lui Ceausescu, locurile de muncă erau asigurate pentru toată lumea, în funcţie de pregătirea fiecăruia. Au existat cazuri când oameni fără serviciu au fost luaţi de pe stradă şi angajaţi în câmpul muncii. Aşadar, nu era şomaj.
  2. Într-o proporţie covârşitoare, în perioada Ceauşescu nu exista problema locuinţelor pentru populaţie. Se construia într- un ritm susţinut, iar din moment ce erai angajat, oportunitatea obţinerii unei locuinţe era aproape garantată. Garsonieră pentru o persoană, apartament cu două camere pentru tinerii căsătoriţi, care – ulterior – pe măsura măririi numărului de membri ai familiei, se putea transforma într-un apartament cu 3 camere.
  3. Securitatea individului era mult mai bine asigurată faţă de ziua de azi. Se fura mult mai puţin, numărul jafurilor sau al crimelor era sensibil mai mic faţă de cel actual, iar atunci când se întâmpla aşa ceva, foarte puţini erau cei care ştiau de existenţa acestor fărădelegi. Populaţia era “protejată” în acest fel, permanentizându- se impresia că statul are grijă de cetăţean.
  4. Aproape toate obiectivele majore ale industriei şi infrastructurii României s-au realizat pe vremea aceea: Transfăgărăşanul, tunelul de la Bumbeşti-Livezeni, autostrada Bucureşti- Piteşti, metroul bucureştean ,Canalul Dunăre – Marea Neagră, sistemul hidroenergetic, centrala atomoelectrică de la Cernavodă, marile combinate siderurgice, sisteme de irigaţii, şantiere navale, reţeaua electrică, reţeaua feroviară etc.
    Una din marile realizări ale “epocii de aur” a fost inaugurarea metroului bucureştean, pe 16 noiembrie 1979, în prezenţa Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu
  5. Sistemul de pensii era foarte bine pus la punct, cumulul pensiilor fiind rezonabil pentru orice persoană, care îşi putea asigura, astfel, o bătrâneţe liniştită financiar. În plus, statul suporta o foarte mare parte din costul utilităţilor (lumină, apă, telefon, gaze, întreţinere), spre deosebire de ziua de azi, în care aceste facturi îngroapă cetăţeanul cu un venit mic.
  6. Concediile erau, în multe cazuri, asigurate de angajator. Practic, statul acorda – prin fabrici şi întreprinderi – bilete gratuite sau foarte ieftine, în staţiunile din România, unde omul de rând se putea duce, împreună cu familia, în timpul concediilor.
  7. Sistemul de învăţământ era gratuit, iar şcoala era un reper în viaţa copiilor şi a familiei. Spre deosebire de ziua de azi, înainte de 1989 copiii învăţau carte, profesorii ştiau să predea, aşa că nivelul intelectual al celor care terminau o unitate de învăţământ era mult mai ridicat decât e acum.
  8. 8. Sistemul de sănătate era gratuit. Statul se obliga prin lege să asigure îngrijirea cetăţeanului, costul consultaţiilor sau al spitalizărilor fiind suportat de sistem.
  9. În primăvara lui 1989, Ceauşescu a reuşit plata întregii datorii externe a României, cifrată la circa 10 miliarde de dolari, spre deosebire de guvernanţii de azi, care se tot împrumută de la străini.
  10. Sistemul lui Ceauşescu nu permitea propagarea, decât la scară foarte redusă – cu precădere în rândul studenţilor străini – a reţelelor de distribuţie a drogurilor.
    In 1973, a permis infiintarea de joint-venture cu participare de capital occidental. Din primul an existau 20 de astfel de firme. Volumul schimburilor comerciale cu Occidentul aproape s-a dublat: de la 28% in 1965, la 45% in 1974. Intre anii 1971-’75, Romania a inregistrat o rata anuala de crestere a PIB-ului de 11,3%neegalata niciodata.Orasele au devenit santiere, propaganda nu mai prididea sa anunte inaugurarile de fabrici si uzine, aparute ca ciupercile dupa ploaia de capital occidental.

S-au construit masiv blocuri: numai intre 1981-’85 s-au dat in folosinta peste 750.000 de apartamente cu termoficare si apa calda. In anii 1965-’70, mutarea populatiei de la sat la oras, ca efect al industrializarii, era considerata un fenomen de dorit.

In 1984 a fost inaugurat Canalul Dunare-Marea Neagra, dupa o munca de noua ani. Canalul (de 64 km, scurteaza drumul catre Marea Neagra cu 400 km) avea taxe prea mari ca sa poata fi atragator pentru navigatori (1 $ SUA pentru fiecare tona de incarcatura) si pare tot un act de independenta, dar fata de URSS, cu care Romania impartea Delta Dunarii. In 1985, au inceput lucrarile la Casa Poporului, care urma sa devina sediul partidului si al guvernului.

„Oamenii o duceau mult mai bine atunci decât acum: puneau bani deoparte, aveau suficient pentru a duce o viaţă normală, îşi permiteau să-şi cumpere ce aveau nevoie.

  Florin NAHORNIAC

Distrugătoarele României, aşii Marinei care au ajuns la fier vechi din cauza ruşilor. Navele erau mai bine echipate şi mai rapide decât cele pe care le avem azi

Distrugătoarele Regina Maria, Regele Ferdinand, Mărăşti şi Mărăşeşti, supranumite aşii Marinei Regale, au scris fiecare o pagină importantă din trecutul marinei. Cele patru nave au salvat Constanţa de la distrugere şi au schimbat soarta războiului.

România a avut patru distrugătoare eficiente în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi toate au ajuns între timp la fier vechi. Navele Regina Maria, Regele Ferdinand, Mărăşti şi Mărăşeşti, care acum sunt istorie, erau echipate cu tehnică de luptă modernă la acea vreme. Este vorba despre echipamente pe care în prezent nu le au cele trei fregate aflate în dotarea Marinei Militare.

Primele noastre distrugătoare dispuneau de lansatoare de rachete, tunuri, baraj antimină, paravan împotriva minelor, centrală de tragere. Spre deosebire de acestea, fregatele care se află în dotarea Marinei Române în prezent dispun doar de un tun super rapid, o instalaţie de lansare torpile şi un sistem de comandă asistat de calculator, conform datelor oficiale. Valoarea contractului a fost de 116 milioane de lire sterline.

 Viteza navelor construite în anii 1920-1930 era de 36 de noduri, a celor prezente de 30 de noduri. În fiecare an, reprezentanţii Ministerului Apărării Naţionale care vin la Constanţa cu ocazia Zilei Marinei spun că cele două fregate vor fi modernizate, iar submarinul Delfinul va fi, din nou, operaţional, fără ca declaraţiile să fie urmate de ceva concret.

   Distrugătorul Regele Ferdinand 

Distrugătorul Regele Ferdinand

Istoria navelor de luptă

Distrugătoarele cu care România a participat în cel de-Al Doilea Război Mondial purtau ca semn de recunoaştere un dreptunghi alb cu crucea Sfântului Andrei, de culoare roşie, iar în borduri aveau inscripţionate asul de cupă – Regele Ferdinand, asul de pică – Regina Maria, asul de treflă – Mărăşeşti şi asul de caro – Mărăşti.     Distrugătorul Regina Maria a fost comandat de Consiliul de Miniştri din România în anul 1926 şantierului italian CTT&Pattison, iar lansarea la apă a avut loc trei ani mai târziu, la Napoli. În 1931, la botezul lui au participat regele Carol al II-lea, Nicolae Iorga, care era preşedintele Consiliului de Miniştri, şi alte oficialităţi. Un an mai târziu, la bordul navei a urcat însăşi Regina Maria, care a făcut un voiaj până la Balcic.

Nava a purtat inima Reginei 

Tot cu distrugătorul, inima Reginei a fost transportată de la Constanţa la Balcic, după moartea ei, în 1938. În vreme de pace, distrugătorul, comandat de căpitanul Horia Măcellariu şi comandorul August Roman, a participat la funeraliile preşedintelui Turciei, Kemal Attaturk.   La intrarea României în Al Doilea Război Mondial, distrugătoarele au fost trimise în linia întâi. Contraamiralul în rezervă Petre Zamfir (91 de ani) se afla atunci pe puntea distrugătorului „Regina Maria“.      „În aprilie 1941 începuse războiul şi s-au sistat cursurile la şcoala de marină. Pe mine şi pe alţi colegi de-ai mei ne-au trimis pe Regina Maria, care era în port la Galaţi, în reparaţii“, îşi începe povestea Zamfir Petre. Lucrările nu erau terminate, dar cine se mai gândea atunci la finisaje. „Am plecat cu ea nevopsită la Constanţa şi aici am urcat-o pe un doc plutitor şi i-am montat şinele pentru mine“, spune el.

România îşi construia linia de apărare a ţărmului şi montase baraj de mine de la Tuzla la Sulina, pe toată lungimea litoralului. Pentru că submarinele singure nu puteau semnala la timp prezenţa navelor inamice, întrucât trebuiau să intre în imersiune, s-a decis ca barajul să fie monitorizat non-stop de cele patru distrugătoare: Regina Maria, Regele Ferdinand, Mărăşti şi Mărăşeşti. „Două erau la Tuzla şi două la Sulina şi patrulau, urmând să se întâlnească la Constanţa“, explică Zamfir Petre.

 Ziua în care a fost salvată Constanţa

 Ziua de 25 iunie se anunţa o zi ca oricare alta, însă va rămâne întotdeauna în istoria României ca data la care a fost salvată Constanţa. „În data de 25 iunie, noi eram ancoraţi cu o singură ancoră, adică maşinile erau oricând gata de plecare. Eu noaptea eram de serviciu la cartul 0-4, i se zice «cartul câinelui», este cel mai greu. Pe la ora 2.00, am ieşit pe punte cu binoclul şi am văzut la orizont două luminiţe, două mogâldeţe. Îi spun căpitanului: «Domnu’ căpitan, ia uitaţi-vă acolo!». El spune: «Ce naiba? Ce o fi căutând Ferdinand acolo?». Era ceva curios şi a chemat comandantul pe comandă. Imediat s-a dat alarma“, povesteşte Zamfir Petre.     Atunci, ruşii au început să atace. „Veneau cu o formaţie de debarcare la Midia. Au băgat în faţă pe distrugătoarele Moskva şi Harko, care aveau cele mai bune mijloace de tragere, transmisiuni şi recepţie, iar în spatele lor erau Crucişătorul Voroşilo şi câteva nave de desant, care trebuiau să debarce armata rusă la Midia. La un moment dat, navele au început să tragă spre litoralul românesc, cam de la o distanţă de 14 mile marine. Am dat şi noi imediat alarma şi, de pe nave şi din spaţiul aerian, s-a pornit atacul. Am atacat noi şi apoi şi bateria de la Agigea“, relatează Zamfir Petre.      

Apoi, s-a auzit o explozie puternică. Era distrugătorul „Moskva“, care s-a dus la fund. Apoi a fost avariat şi „Harkov“. Nu a trecut mult şi flota rusă a fugit. Epava distrugătorului „Moskva“ se află şi acum pe fundul Mării Negre, iar ruşii nu au admis niciodată faptul că mândria flotei lor a fost distrusă de proiectil, ci au avansat ideea că nava a intrat în barajul de mine şi, când a vrut să plece, a explodat.  Un lucru este sigur: dacă nu ar fi fost marinarii de pe „Regina Maria“ să dea alarma, litoralul ar fi fost ras de pe faţa pământului, iar ruşii ar fi pus stăpânire pe această regiune. „Cert este că a fost prima şi ultima încercare a ruşilor de a ataca România cu nave de suprafaţă“, spune Zamfir Petre.    

Viteză mai mare   

Contraamiralul în rezervă spune că alta ar fi fost soarta României dacă nu am fi avut aceste distrugătoare. El adaugă că Regina Maria era o adevărată navă de luptă. Dispunea de cinci tunuri de 120 mm, un tun de artilerie de 76 mm, patru tunuri antiaeriene cu câte patru ţevi fiecare, şase tuburi de lanstorpile, aruncătoare de grenade, un paravan de apărare împotriva minelor, care tăia sau făcea să explodeze minele pe care le întâlnea în cale, şi,

Distrugătorul Mărăşeşti FOTO Colecţie Vasile Mihalache

Distrugătorul Mărăşeşti FOTO Colecţie Vasile Mihalache

ceea ce este mai important, o centrală de tragere, care comanda automat focul. Tunurile erau dirijate de Teodor Mîrşu, bunicul lui Alexandru Mîrşu, şeful Statului Major al Forţelor Navale.

Mai mult decât atât, spune Zamfir Petre, distrugătoarele Regina Maria şi Regele Ferdinand aveau o viteză de 36 de noduri, iar cele pe care le avem în dotarea Armatei Române au doar 30 de noduri. „Noi făceam drumul de la Constanţa la Sulina într-o oră şi jumătate. Era o adevărată plăcere“, spune el.

 Isprăvile distrugătorului Ferdinand 

„Fratele“ Reginei Maria a fost distrugătorul Regele Ferdinand, care a fost construit în acelaşi şantier din Napoli ca şi regina Maria. El a fost lansat la apă la 1 decembrie 1928, la Napoli. Pe 30 noiembrie 1941, împreună cu Regina Maria a scufundat un submarin în zona Şabla, iar la 17 decembrie 1941 a repetat isprava cu un submarin inamic în zona Burgas. În perioada aprilie – mai 1944 a participat la cea mai mare operaţiune navală din Marea Neagră – Operaţiunea 60.000, care a constat în evacuarea trupelor române din Crimeea.   

Mărăşti şi Mărăşeşti, aduse din Italia   

Mărăşeşti şi Mărăşti au sosit în Portul Constanţa în anul 1920, în urma tratativelor purtate între guvernele României şi Italiei. Cele două nave fuseseră comandate înainte de război, însă contractul nu a putut fi onorat. După o prealabilă înţelegere, partea italiană a dat României cele două nave pe care le folosise în timpul conflagraţiei împotriva flotei austro-ungare, cu denumirea de Nibbio şi Sparviero.     La 1 iulie 1920 aceste două nave au sosit la Constanţa şi au primit numele Mărăşeşti (Nibbio) şi Mărăşti (Sparviero), cunoscute după această dată ca nave tip distrugător din clasa Aquila. Cele două distrugătoare erau înzestrate de trei tunuri de 152 mm, patru  tunuri 76 mm Armstrong, două mitraliere de 13,2 mm şi două grupuri lanstorpile binate de 450 mm.    În 1926, tunurile de 152 mm au fost înlocuite cu tunuri de 120 mm în turele binate. În anul următor, au fost instalate pe distrugătoare aparate de tir centralizate, iar în anul 1935 aceste nave au fost dotate cu tunuri navale şi antiaeriene şi cu mitraliere de 13,2 mm. După efectuarea în 1939, în şantierul naval Galaţi, a unor reparaţii generale, distrugătoarele au fost dotate şi cu tunuri antiaeriene de fabricaţie germană cu calibrul de 37 mm.     

Sfârşitul distrugătoarelor   

Distrugătoarele Regina Maria, Regele Ferdinand, Mărăşti şi Mărăşeşti, împreună cu alte nave ale Marinei Militare, dar şi pasagerele Basarabia şi Bucovina, au plecat din Portul Constanţa în 1944, având la bord echipaj sovietic.

Ulterior, navele au fost date înapoi României, dar la scurt timp ruşii i-au obligat pe români să le taie la fier vechi, ceea ce s-a şi întâmplat în 1961. Pasagerul Basarabia a fost oprit de ruşi şi rebotezat Ukraina. Transilvania a sfârşit la Galaţi, scufundându-se în port.

   Ce fregate are acum România 

 646x404 (4)România este în prezent în posesia a trei fregate, care seamănă cu cele de dinaintea lor doar în ceea ce priveşte numele: Mărăşeşti (construit la Mangalia), Regele Ferdinand şi Regina Maria. Numele de botez ale ultimelor două au fost Coventry şi London, însă România le-a rebotezat Regele Ferdinand şi Regina Maria, după ilustrele înaintaşe. Regele Ferdinand a intrat în dotarea Marinei Române în septembrie 2004. La ceremonialul desfăşurat la Portsmouth, în Marea Britanie, a participat preşedintele Ion Iliescu. Când Regina Maria a sosit în România, în 2005, i-a urat bun venit preşedintele Traian Băsescu, fost comandant de navă, din Portul Constanţa.

  A făcut războiul pe distrugătorul Mărăşeşti

Maistrul militar Gheorghe Romete, de 91 de ani, a participat la război de pe distrugătorul Mărăşeşti, fiind ultimul supravieţuitor. Născut în Vaslui, a ajuns la şcoala de maiştri de marină după ce a văzut un anunţ în ziar. A luat examenul şi a urmat cursurile şcolii de marină, dar a început războiul şi, evident, toţi militarii au fost distribuiţi pe nave. „Anii 1943 şi 1944 i-am trăit doar pe navă“, povesteşte bătrânul, după ce anii de practică i-a făcut tot pe Mărăşeşti. Spre deosebire de actualele fregate, navele lor erau sărăcăcioase. În 1 septembrie 1943 „aveam un careu mic şi un tambuchi pe unde intram în careu şi acolo dormeam şi acolo mâncam“, spune el.  Cele mai multe misiuni pe timpul războiului ale Mărăşeştiului, pe lângă cea de apărare a sistemului de mine, a fost asigurarea securităţii convoaielor pe distanţa Constanţa – Sevastopol. Mergeau doar noapte, întrucât erau în siguranţă. „La un moment dat, asupra noastră s-au abătut trei formaţii de câte trei avioane de vânătoare ruseşti şi au început să mitralieze convoiul, luându-ne prin surprindere. Au venit în picaj asupra noastră şi vedeam jerbele de apă pe unde cădeau proiectilele“, îşi aminteşte Gheorghe Romete. Totuşi, nu a fost nicio navă nimerită şi misiunea s-a sfârşit cu bine. Câteodată, îşi aminteşte el, din adâncul mării se iveau trupurile de oţel ale câte unui submarin românesc. Vasul se ridica la suprafaţă preţ de câteva ore pentru a permite echipajului să ia o binemeritată pauză, după care submarinele intrau în

   Gral(r)dr ec Florin NAHORNIAC

„Crima şi teroarea, firul roşu de la instalarea comunismului până în decembrie ’89” – Expoziţie la Ateneu

La Ateneul Român s-a deschis expoziţia Comunismul în România, demers ce prefigurează înfiinţarea unui necesar Muzeu al Crimelor Comunismului. Spunem necesar căci, aşa cum arată şi organizatorii, nu poţi înţelege cum funcţionează libertatea decât atunci când vezi ce se întâmplă în lipsa ei.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi Fundaţia Konrad Adenauer (KAS), în colaborare cu Filarmonica „George Enescu”, au organizat miercuri, la Ateneul Român, vernisajul expoziţiei Comunismul în România, în cadrul căreia sunt prezentate, în imagini sugestive, momentele cheie ale perioadei 1945-1989.

„Ideea acestei expoziţii a plecat de la o constatare obiectivă, şi anume că, fie din raţiuni birocratice fie din alte raţiuni pe care nu le pot aprofunda aici, se întârzie cu acordarea unui spaţiu necesar unui viitor muzeu al crimelor comunismului din România. Şi atunci, în aşteptarea învelişului, m-am gândit că cea mai bună strategie este să ne ocupăm de miez. Iar ceea ce vedeţi astăzi, la Ateneu, reprezintă, dacă vreţi, miezul tare a ceea ce ar putea fi o expoziţie permanentă mult mai detaliată în legătură cu comunismul din România”, a declarat directorul IICCMER, Radu Preda.    

 Potrivit IICCMER, Expoziţia permanentă a unui viitor Muzeu al Crimelor Comunismului ar urma să acopere teme precum: ideologia comunistă, cucerirea puterii în România, Securitatea ca instrument al Partidului Comunist, ţărănimea şi colectivizarea, politicile demografice, politica externă, viaţa cotidiană, evenimentele din decembrie 1989.     De asemenea, cu ocazia vernisajului, Preda şi-a exprimat speranţa că în orizontul centenarului – 100 de ani de la Unire – pe care îl vom sărbători în foarte puţini ani, acest deziderat al înfiinţării unui muzeu al crimelor comunismului să se împlinească: „Degeaba celebrăm 100 de ani de unitate teritorială dacă nu ţinem cont că jumătate din timpul acesta cât am fost o Românie mai mult sau mai puţin mare am fost sub semnul terorii!”

 Directorul IICCMER a mai precizat că sensul existenţei unui muzeu nu ar fi unul vindicativ, de răzbunare ci ar fi o formă de justiţie, memoria ca justiţie şi o lecţie foarte importantă pentru democraţie.  „Nu cred că există o lecţie mai convingătoare despre cum funcţionează libertatea decât atunci când vezi ce se întâmplă în absenţa ei!”, a opinat Preda.     Directorul IICCMER a mai precizat că instituţia pe care o conduce a lansat propunerea întocmirii unui dosar de ţară pentru ca suferinţa îndurată în comunism să fie declarată „patrimoniu cultural imaterial.”    

 „Dacă în anii ’90 Jacque Delors (cel de- al optulea preşedinte al Comisiei Europene n.r.) lansa chemarea de a găsi Europei un suflet, cred eu că astăzi chemarea urgentă e să îi restituim Europei propria memorie. Iar în context românesc, pentru noi e o datorie să facem legătura între supravieţuitorii regimului şi propriii noştri copii. (…) Nu putem să spunem că ne-am complăcut într-o amnistie biologică şi etică în care deopotrivă au murit şi victimele dar şi călăii lor iar viaţa e un flux care ne-a adus unde suntem şi că ceea ce contează este doar viitorul.  

Această gândire ignoră faptul că suferinţa, în orice regim, în orice parte a lumii şi în orice epocă reprezintă un patrimoniu cultural imaterial. Şi acest patrimoniu este cel ce ţine o societate împreună, un continent şi de ce nu şi comunitatea internaţională în ansamblul ei. De altfel, în orizontul anului jubiliar şi al anului care urmează, când România va prezida Consiliul European, am lansat propunerea de face un dosar de ţară, dar şi de regiune pentru a primi un certificat pentru ca suferinţa îndurată în comunism să fie declarată patrimoniu cultural imaterial, şi o parte a acestei strategii o vedem deja concretizată în această expoziţie care e un strop de apă pe un teren deşertificat, dar nu ne pierdem speranţa!”

 La eveniment au luat parte mai multe generaţii de deţinuţi politici ce au trecut prin puşcăriile comuniste la ani de zile distanţă unii de alţii (inclusiv după 1964, an în care, sub presiunile internaţionale, temniţele comuniste îşi deschideau porţile, pentru ca apoi dizidenţilor pe care comuniştii îi aruncau în închisoare să li se însceneze dosare de drept comun, aşa cum a fost cazul lui Gheorghe Ursu), ceea ce arată, aşa cum remarca Radu Preda – directorul IICCMER – că nu avem de-a face cu „două comunisme în România, unul teribil şi altul eventual acceptabil şi că crima şi teroarea a fost firul roşu de la instalarea comunismului până în decembrie 1989”.

 Iosif VARGA

Eveniment istoric la Biserica Sfântului Mormânt

Ioan Buşagă

Pentru prima dată în două sute de ani, piatra de mormânt originală pe care a fost aşezat trupul Mântuitorului Iisus Hristos după coborârea Sa de pe Cruce a fost scoasă la lumină pentru a fi conservată. Acest eveniment istoric care a avut loc în seara de 26 octombrie 2016, ca urmare a demarării proiectului de restaurare a Bisericii Sfântului Mormânt, este și o posibilitate pentru oamenii de ştiinţă de a studia şi înţelege originea şi istoria Locurilor Sfinte ale creştinilor.

 Timp de câteva luni, Biserica Sfântului Mormânt sau a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos se află într-un amplu proces de conservare şi restaurare. Lucrările în interior la piatra mormântului au început în 26 octombrie 2016. În acea seară, lespedea de marmură a Sfântului Mormânt, aşezată încă din anul 1555 cu scopul de a proteja piatra de mormânt originală a mormântului Mântuitorului Iisus Hristos, a fost desprinsă și dată deoparte. Astfel, echipa de specialişti a putut examina stadiul de conservare a bazei stâncii în care a fost săpat Sfântul Mormânt. Patul de înmormântare pe care a fost aşezat trupul Domnului Iisus Hristos, Care a treia zi a înviat, este din piatră, săpat în peretele de calcar. De aceea, pentru a preveni ca pelerinii să poată smulge bucăţi de piatră, pereţii Cuvuclionului (Kouvouklion) sau ediculei au fost placaţi cu marmură pentru a o proteja. Astfel, de-a lungul a două secole (în 1810 a avut loc ultima amplă restaurare), pereţii s-au impregnat cu fum de la lumânări, cu umezeală de la respiraţia milioanelor de pelerini și turiști, precum și cu alți factori care pot favoriza degradarea pereţilor Sfântului Mormânt în timp.  

 După o muncă intensă de câteva zile, specialiştii au fost uimiţi să descopere ceea ce instrumentele moderne nu au detectat: un strat de moloz sub placa de marmură protectoare, iar apoi încă o placă de marmură, având imprimată o cruce. În noaptea de 28 octombrie, când Sfântul Mormânt trebuia să fie resigilat, a fost descoperit patul de înmormântare original intact. „Sunt absolut uimit. Genunchii îmi tremură un pic pentru că nu mă aşteptam la acest lucru. Nu putem spune 100%, dar pare să fie dovada vizibilă că localizarea mormântului nu a fost ştearsă de-a lungul timpului, ceea ce oamenii de ştiinţă şi istoricii s-au întrebat zeci de ani”, a explicat arheologul Fredrik Hiebert pentru National Geographic Society, care a primit drepturile exclusive în privinţa publicării informaţiilor (sursa: http://news.nationalgeographic.com/2016/10/jesus-christ-tomb-burial-church-holy-sepulchre/). 

 „Aceasta este Sfânta Stâncă ce a fost cinstită de secole, dar numai acum se poate vedea”, a spus prof. Antonia Moropoulou, coordonatorul ştiinţific şef al echipei de specialişti de la Universitatea Tehnică Naţională din Atena, care a lucrat şi la Akropole şi Sfânta Sofia.  Înainte de a fi resigilat Sfântul Mormânt, au fost realizate documentaţii extinse pe suprafaţa stâncii. Piatra de mormânt originală a fost apoi resigilată, astfel încât să nu mai fie redeschis timp de secole. „Tehnicile pe care le folosim pentru a documenta acest unic monument vor permite lumii să studieze descoperirile noastre ca şi când ei înşişi ar fi în mormântul lui Hristos.

 Conservarea arhitecturală pe care o implementăm este destinată să dureze pentru totdeauna”, a mai spus prof. Antonia Moropoulou pentru National Geographic Society.   Prezent la Biserica Sfântului Mormânt, Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, a precizat: „Sunt bucuros că atmosfera este specială, este o bucurie tainică. Aici avem gărzi din partea franciscanilor, armenilor, grecilor şi a musulmanilor şi ofiţeri de poliţie evrei. Sperăm şi ne rugăm ca acesta să fie un mesaj real că imposibilul poate deveni posibil. Noi toţi avem nevoie de pace şi respect reciproc” („Exclusive: Christ’s Burial Place Exposed for First Time in Centuries”, în http://news.nationalgeographic.com).

  Echipa de specialişti de la Universitatea Naţională Tehnică din Atena continuă lucrările de conservare, restaurare şi, mai ales, de documentare a întregii edicule pentru cel puţin cinci luni. Este o posibilitate pentru oamenii de ştiinţă de a studia şi înţelege originea şi istoria acestui loc sfânt al creştinilor. Lucrările sunt prevăzute a fi finalizate până la data prăznuirii Învierii Domnului în anul 2017.    „În timpul acestei intervenții speciale, accesul pelerinilor și închinătorilor la Sfântul Mormânt a fost restricționat, ei putându-se ruga doar în biserica mare a Învierii, la Golgota și Piatra ungerii. Această situație a durat doar câteva zile. În prezent, după așezarea la locul ei a pietrei de marmură peste stânca originală a mormântului, închinarea în interior a fost reluată, iar pelerinilor li se permite să intre și să se roage pentru câteva minute, stând în genunchi în fața celui mai prețios odor, martor al Învierii Domnului Hristos. De asemenea, au fost reluate și slujbele în interiorul Sfântului Mormânt, în fiecare sâmbătă, noaptea și la praznice slujindu-se Sfânta Liturghie pe piatra Sfântului Mormânt. Momentul acesta istoric a fost trăit cu maximă intensitate de toți cei prezenți la Sfintele Locuri, începând cu Patriarhul Ierusalimului și ierarhii Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului, părinții din obștea Sfântului Mormânt, clerici și credincioși aflați la Ierusalim. Abia acum 500 de ani a mai putut fi atinsă această stâncă originală pe care S-a odihnit Trupul Domnului după răstignire și îngropare. Mai mult, conform mărturiilor consemnate de-a lungul timpului, Sfânta Lumină ce se aprinde aici la Paști izvorăște din această stâncă. Parcă simți că ți se topește inima de bucurie și sfială atunci când pipăi cu degetele tale piatra odihnei lui Dumnezeu!”, ne-a declarat reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte, părintele arhimandrit Teofil Anăstăsoaie.     

 Lucrările la restaurarea Cuvuclionului continuă la exterior, echipa de restauratori scoțând cu migală bucată cu bucată piatra din pereți, iar după curățare și consolidare o așază la loc.

Proiect de restaurare coordonat de ortodocşi, armeni, copți și catolici

Cuvuclionul (care înseamnă „cămară” sau „tezaur împărătesc”) este o construcție în forma unui mormânt ebraic, în formă dreptunghiulară cu două încăperi, și anume Capela Îngerului și Sfântul Mormânt propriu-zis. Demersurile pentru conservarea şi restaurarea Cuvuclionului Sfântului Mormânt au început din anul 2015. Actualul edificiu de deasupra Sfântului Mormânt a fost construit în anul 1810, după proiectul arhitectului grec N. Komnenos, în urma unui incendiu care a avut loc în Biserica Învierii în anul 1808, potrivit orthodoxie.com. Între anii 1810 și 1868, Sfântul Mormânt a fost expus intemperiilor din cauza spațiului deschis al rotondei cupolei. La acestea s-au adăugat efectele cutremurelor din anii 1927 (6 grade pe scara Richter) şi 1934, care au determinat degradarea avansată a Cuvuclionului Sfântului Mormânt. Abia în anul 1947, pentru a nu se prăbuşi, Biserica Sfântului Mormânt a fost întărită cu bare din oţel. Proiectul de conservare şi restaurare este coordonat împreună de Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului, custodele franciscan din Țara Sfântă și Patriarhia armeană. Potrivit statu quo-ului, adică regulamentului de folosire și administrare a Sfintelor Locuri, impus în 1757 de stăpânirea otomană, Biserica Sfântului Mormânt este folosită în comun de ortodocși, armeni, copți și catolici. Un sprijin financiar pentru restaurarea Sfântului Mormânt al Mântuitorului Iisus Hristos a fost oferit de regele Iordaniei, Abdullah al II-lea

15 noiembrie 1987. Revolta anticomunistă de la Braşov

,,Ieşirea in stradă a muncitorilor, în acea duminică, a fost un act de foarte mare curaj din partea lor, au sfidat un întreg sistem şi pentru acest lucru merită respectul nostru. Curajul de atunci al stegarilor trebuie respectat mai mult.” (Mircea Saramet, pensionar braşovean – Monitorul de Braşov, 16 noiembrie 2001)

Seminţele revoluţiei române din 1989 au fost plantate încă de la sfârşitul anului 1986, pe măsură ce muncitorii români au început să se mobilizeze împotriva politicilor economice ale liderului comunist Nicolae Ceauşescu. Conflicte de muncă spontane, dar limitate ca intensitate, au avut loc în centre industriale majore precum Cluj-Napoca (noiembrie 1986) şi platforma Nicolina din Iaşi (februarie 1987), culminând printr-o grevă masivă în Braşov.

 Măsurile draconice luate de Ceauşescu implicau reducerea consumului energetic şi alimentar, precum şi scăderea veniturilor lucrătorilor. Deşi România va fi ultima ţară din Europa de Est care se va scutura de regimul comunist, prin Revoluţia din 1989, aceasta a avut drept printre cauze volatilitatea socială şi economică a ţării de la sfârşitul anilor ’80. Revolta de la Braşov din 15 noiembrie 1987 reflectă această instabilitate; mai mult, a fost una din primele revolte pe scară largă împotriva regimului ceauşist.
Braşovul era unul din cele mai dezvoltate centre industriale urbane, cu mai mult de 61% din forţa de muncă angajată în industrie. O clasă muncitoare bine pregătită se formează în perioada anilor ’60 prin strămutarea forţată de către guvernul comunist a mii de ţărani moldoveni pentru operarea fabricilor braşovene. În anii următori Braşovul devine unul din cele mai puternice centre muncitoreşti din ţară, aici dezvoltându-se platforme industriale mamut precum Rulmentul Braşov, IAR Ghimbav, Tractorul Braşov sau Steagul Roşu.
Muncitorii din aceste uzine au fost relativ privilegiaţi în perioada industrializării forţate începute sub Ceauşescu; ei beneficiau de servicii sigure, locuinţe asigurate de întreprinderile la care lucrau, încadrarea în muncă a soţiilor şi venituri ceva mai mari decât în alte părţi din ţară. Prin urmare, declinul industrial din România şi restul Europei de Est de la mijlocul anilor ’80, marcat de scăderi de venituri şi disponibilizări, a lovit Braşovul şi lucrătorii acestuia în mod special.
Gorbaciov a vizitat România în mai 1987 şi a făcut câteva aluzii la adresă politicii dure a lui Ceauşescu. Cu toate acestea, după vizită lui Gorbaciov, nu s-a produs nici o îmbunătăţire a situaţiei sociale şi economice din România. Dimpotrivă, în noiembrie 1987, au fost anunţate noi reduceri ale cotei de consum la electricitate şi benzină.
În acest mediu de prăbuşire economică şi de împuţinare dramatică a alimentelor a izbucnit revolta de la Braşov, în data de 15 noiembrie 1987.

15-noiembrie-1987-Foto-Marius-Petrascu-Ziaristi-OnlinePrimele proteste au început practic pe 14 noiembrie 1987, la Secţia 440 „Matriţe” a întreprinderii de Autocamioane Steagul Roşu. Era zi de salariu, iar muncitorii au primit doar jumătate din bani. Pe fluturaşii de salariu, în dreptul rubricii „Reţineri” era scris cuvântul „social”. Fără să fie organizaţi dinainte, muncitorii au decis să nu mai lucreze, iar schimbul de noapte nici nu a pornit utilajele.
„Eram strungar la secţia 440 şi în seara de 14 noiembrie lucram în schimbul trei. Înainte să începem lucrul, unul dintre colegii noştri care ţinea locul maistrului, acesta fiind plecat în concediu, a venit la noi cu fluturaşii de salariu. Eram vreo 16-18 oameni adunaţi in atelier şi când am văzut că mi se opriseră aproape 1.000 de lei, cam jumatate din cât câştigam pe atunci, am spus că nu mai lucrez. Pur şi simplu. Şi n-am fost singurul. Din cei 16 sau 18 câţi eram acolo, toţi am fost de acord să întrerupem lucrul. Fără să fi discutat dinainte” (Gheorghe Niţescu).
Oamenii au încercat să obţină răspunsuri de la conducerea întreprinderii, însă şeful de secţie din acea noapte i-a tratat cu dispreţ şi a anunţat conducerea administrativă despre întreruperea lucrului abia la ora 5 dimineaţa. La ora 7.00 au sosit şi muncitorii din schimbul I, aşa că starea de agitaţie şi protestele s-au amplificat. Muncitorii au spart geamurile sediului administrativ al uzinei, iar în jurul orei 8.00 circa patru mii de muncitori erau adunaţi la porţile acesteia. În jurul orei 11.00 ei au luat hotărârea să meargă la sediul Comitetului Judeţean de Partid, ca să se facă ascultaţi. La ieşirea din întreprindere, majoritatea protestatarilor ezită şi se retrag, iar coloana care porneşte spre Consiliul Judeţean al P.C.R. este alcătuită din circa 400 de oameni.
Iniţial, demonstranţii au scandat revendicări sociale: „Vrem mâncare şi căldură!”, „Vrem banii noştri!”, , „Vrem lumină şi căldură!” şi „Vrem pâine fără cartelă!”. În dreptul Spitalului Judeţean, ei au cântat imnul revoluţiei de la 1848, „Deşteaptă-te, române!”.
Ajungând în centrul oraşului, coloanei de manifestanţi i s-au alăturat mii de muncitori de la fabrica Tractorul Braşov, fabrica Hidromecanica, elevi, studenţi şi alţi locuitori. Din acest moment, protestul s-a transformat într-unul politic, iar oamenii au susţinut ulterior că ar fi scandat sloganuri precum „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!” sau „Jos tiranul!”.
Deja în timpul marşului, printre manifestanţi s-au infiltrat membri ai Securităţii deghizaţi în muncitori, rolul lor fiind acela de a observa şi de a reţine figuri. Alţii au rămas pe margine în ipostază de spectatori, fotografiind sau chiar filmând.
Ajunsă în centrul oraşului, mulţimea a luat cu asalt clădirea Comitetului Judeţean de Partid şi sediul primăriei, „aruncând în piaţă portretele lui Ceauşescu şi alimente de la cantina Partidului, bine aprovizionată”. Ziua de 15 noiembrie era una electorală, populaţia fiind chemată să valideze autorităţile locale din Braşov, rezultatele fiind hotărâte deja de activul de partid.
„Ştiam că în acea duminică erau alegeri, dar nici măcar asta nu justifica pentru mine prezenţa atât de multor oameni în acelaşi loc. Când m-am apropiat, am înţeles: „Vrem lapte, unt, ouă, …”, „Ne mor copiii de foame”. […] Era duminică şi parcă miliţienii plecaseră la iarbă verde. Nici picior de ei. La cealaltă clădire, de la parc, lumea spărsese deja geamuri, aruncase pe geam scaune şi telefoane care făceau bucuria copiilor în căutare de galene. Erau şi copii pe acolo, dar tot ce îi interesa erau galenele, să strângă cât mai multe. Au început să iasă din clădire muncitori extaziaţi de descoperirea unor „rezerve” de caşcaval şi Pepsi în clădirea Judeţenei de Partid (parcă aşa se numea). Mai erau şi nişte oameni îmbrăcaţi în hanorace crem, care numai muncitori nu păreau şi care încercau să calmeze spiritele spunându-le fericiţilor descoperitori ai trofeelor culinare că „noi nu de asta am venit aici”. Oare ei de ce nu se bucurau? Aş vrea să ştiu, măcar astăzi, cine erau şi de ce veniseră” […] (Paul-Sorin Tiţa, vezi surse)
Protestatarii furioşi au distrus mobilier, telefoane, televizoare şi au spart geamuri; pentru ei, aceste obiecte aparţineau comuniştilor şi trebuiau înlăturate sau arse. Mulţimea nu s-a descărcat doar asupra mobilierului, ci a agresat şi membri ai nomenclaturii braşovene, inclusiv pe primarul Calancea, acesta fiind bătut şi fiindu-i spartă o arcadă. Unul din miliţieni a fost bătut, apoi dezbrăcat în pielea goală, iar uniforma i-a fost sfâşiată de mulţime.
Manifestanţii au incendiat tot ce amintea de regimul comunist, iar un rug uriaş, alcătuit din înregistrări de propagandă şi documente de partid, a ars ore bune în piaţa din centrul Braşovului. La sosirea serii, forţele de Securitate şi armata au înconjurat zona centrală a oraşului şi au împrăştiat prin forţă revolta. Au fost folosite inclusiv gaze lacrimogene, câini şi maşini blindate. Deşi nu există date că cineva ar fi fost ucis, circa 300 de protestatari au fost arestaţi.
„Nu era chip să merg pe Republicii înspre Modarom, aşa că m-am dus pe ocolite pe la Cinema Popular şi Aro Palace. Când am ajuns totul se terminase. Curiozitatea m-a împins, din nou, înainte. Doar cioburile, sângele, scaunele rupte şi o dâră neagră de fum ce se ridica din una dintre clădiri mai aminteau de ce fusese acolo.[…] A doua zi era luni. Am trecut prin centru să văd cum arăta totul la o zi după. Totul era ca nou. Un muncitor trăgea o ultimă pensulă de vopsea peste clădirea parcă recent construită. (Paul-Sorin Tiţa)
Politologul Vladimir Socor, citând surse anonime din cadrul conducerii de partid de la Bucureşti, precum şi rapoarte independente ale unor călători occidentali întorşi de la Braşov, susţine ideea că mai multe sute de studenţi ai Universităţii Politehnice din oraş ar fi participat în campus, pe 22 noiembrie, la un miting de solidarizare cu muncitorii braşoveni. Nu există însă suficiente probe care să demonstreze afirmaţia lui Vladimir Socor.
Securitatea a început identificarea protestatarilor încă din 15 noiembrie, prin securişti infiltraţi printre muncitori, prin „trecători” sau Dacii cu geamuri fumurii din care se care se fotografia şi filma. Din aceeaşi seară au început şi arestările. Au fost aduse echipe de anchetatori de la Inspectorate de Miliţie şi de Securitate din toată ţara, iar acestea au selectat protestatarii consideraţi cei mai periculoşi pentru regim.
Printre cei mai zeloşi coordonatori ai anchetelor s-a aflat căpitanul de miliţie Alexandru Ionaş, fost şef al Serviciului Cercetări Penale din Inspectoratul Judeţean de Miliţie Braşov. Ionaş a coordonat şi a asistat personal la bătaia unora dintre cei anchetaţi, printre care Gheorghe Zaharia şi Aurică Geneti.
„Ionaş venea şi dădea. Acest Ionaş m-a luat, m-a dus pe nişte scări şi, până să dau declaraţie, m-a pus să stau cu mâinile întinse, mi-a pus două coli de hartie albă pe ele şi mi-a dat cu bastonul cât a putut el. Mi s-au învineţit mâinile şi mi s-au umflat palmele ca nişte pâini. Abia atunci m-a pus să scriu, dar aveam palmele umflate şi tremurau” (Gheorghe Zaharia)
Pe perioada anchetei, protestatarii au fost torturaţi sălbatic, fiind bătuţi cu pumnii, cu picioarele, cu scaune sau cu picioare de scaun, cu parul, cu bâta, cu bastonul de cauciuc la testicule, loviţi în stomac sau loviţi de calorifer. Li s-au strivit degetele în uşă, li s-a smuls părul, au fost înfăşuraţi în cearşafuri ude şi bătuţi astfel sau ţinuţi în pielea goală, în frig. Arestaţii au fost aşezaţi în poziţii incomode, obositoare şi dureroase: siliţi să stea într-un picior (uneori, supravegheaţi de un câine-lup), pe vine, să ţină un creion cu bărbia, să sprijine cu nasul tabloul lui Ceauşescu, să facă genoflexiuni, să stea într-o mână sau să sară ca broasca. Organele lovite în mod constant de torţionari erau capul, ficatul, rinichii, testiculele şi stomacul.
„N-am crezut că sunt în stare să suport asemenea bătaie. Am căzut şi tot nu se opreau, mă loveau şi cu picioarele. După care m-au ridicat, mi-au legat mâinile la spate în veriga din perete şi pret de câteva ore au continuat bătaia. Cred că leşinasem, m-am trezit că au aruncat cu apă, mi-au desfăcut mâinile şi mi-au spus „Scrie!”. Nu puteam să scriu, tremuram tot. Eram şi nervos, pentru că nu puteam să le dau nici măcar una peste faţă. Am fost dus în celula 4 la subsol şi, a doua zi, ne-au scos pe hol şi ne-au aliniat. A venit tovarăşa Maria Cebuc, reprezentanta partidului, împreună cu câţiva generali: „Ia să-i vedem pe aştia care… vă ia dracu, aţi făcut Braşovul de ruşine!”. Treceau pe lângă noi şi ne scuipau. Am reuşit să slăbesc cel puţin 12-13 kg în 7-8 zile. M-au bătut în fiecare zi şi nu mă lăsau să dorm” (Gheorghe Gyerko)
Pentru efectuarea anchetei au fost aduse echipe speciale de torţionari din întreaga ţară, de la Inspectorate judeţene de Miliţie şi Securitate. General-maiorul de securitate Emil Macri, împreună cu adjunctul ministrului de Interne şi şeful Inspectoratului General al Miliţiei, general-locotenentul Constantin Nuţă, au fost trimişi la Braşov pentru a coordona măsurile represive. Macri şi Nuţă au fost atât de eficienţi la Braşov încât Nicolae Ceauşescu i-a trimis ulterior şi la Timişoara, în decembrie 1989.
„Pe vremea aceea, la Miliţie, în orice birou din Miliţia română, la înălţimea de un metru se afla în zid un piron, prins în beton, cu un belciug la capăt, de care erau legaţi infractorii cu ajutorul cătuşelor. Nu te legau de calorifer, ci aveau scula pe perete, ca în Evul Mediu. Ofiţerul acesta a luat un scaun, l-a pus cu spătarul la perete şi mi-a zis: „Ia urcă-te, tu, în genunchi pe scaun şi stai cu faţa la perete!”. M-am urcat şi nu i-a convenit. A mai pus două tomuri din cuvântările lui Ceauşescu pe scaun şi m-a pus să mă urc din nou. De ce? La înălţimea la care eram, nu-i convenea pentru că nu avea acces liber la rinichiul meu, nu mă putea lovi” (Marius Niculaescu)
judeteana-PCR-Brașov
Anchetatorii au folosit procedee din anii ’50, precum ancheta nocturnă şi ancheta continuă, iar unii anchetaţi au fost închişi împreună cu detinuţi de drept comun. În Bucureşti, în arestul Securităţii din Calea Rahovei, unii dintre cei cercetaţi au fost legaţi cu lanţuri şi cu bile de oţel, iar alţii ameninţaţi cu pistolul la tâmplă. Securitatea a folosit intens şi tortura psihică, anchetatorii străduindu-se să provoace gemete sau urlete de la cei anchetaţi, pentru a-i înspăimânta pe ceilalţi din acelaşi lot.
300 de persoane au arestate şi anchetate în sediile Miliţiei şi Securităţii din Braşov şi Bucureşti. Pentru a ascunde ideea că revolta de la Braşov fusese una politică, protestatarii au fost judecaţi pentru tulburarea liniştii publice şi ultraj contra bunelor moravuri. 61 dintre ei au primit sentinţe cuprinse între 6 luni şi 3 ani de închisoare, fără privare de libertate, cu executare la locul de muncă în diferite întreprinderi din ţară, deşi anterior, în numeroase şedinţe de partid, se ceruse chiar pedeapsa cu moartea pentru participanţii la revoltă, pentru a constitui un exemplu.
Procesul s-a ţinut la Întreprinderea de Autocamioane şi a fost unul înscenat, cu sentinţe stabilite dinainte, asemenea celor din anii ’50. „Publicul” a fost admis în sală abia după ce Securitatea a inspectat-o minuţios şi a montat microfoane. Spectatorii la proces au fost atent selectaţi şi verificaţi nominal la intrare, printre ei fiind infiltraţi mulţi securişti. Pe perioada procesului, intrarea în oraş a fost păzită, iar circulaţia în jurul întreprinderii întreruptă. Mai multe unităţi militare din Braşov au fost puse în stare de alarmă, iar în uzină au fost plasate unităţi speciale, pregătite să intervină în orice moment.
Deportarea muncitorilor condamnaţi s-a făcut în mare grabă. Acestora li s-a permis să-şi ia cu ei doar câteva lucruri, apoi au fost despărţiţi de familii, urcaţi în dube în care se aflau însoţitori din cadrul forţelor de represiune şi transportaţi în localităţile unde li se fixase domiciliul. Muncitorii deportaţi au fost dispersaţi la întreprinderi de pe tot cuprinsul ţării, în oraşe precum Filiaşi, Târgovişte, Brăila sau Bârlad. În aceste localităţi, ei au intrat sub supravegherea continuă a organelor de Miliţie şi Securitate locale, fiind obligaţi să se prezinte periodic pentru declaraţii. Unii dintre muncitori au continuat să fie maltrataţi sau ameninţaţi şi pe perioada deportării.
Muncitorilor le-a fost interzisă întoarcerea în Braşov, soţiile lor fiind obligate să obţină aprobarea de a-i vizita în oraşele în care li se stabilise domiciliul obligatoriu. Adela Vitos, soţia lui Ludovic Vitos, declara:
„Am fost obligată de Schuster şi Cebuc să merg dupa soţul meu, în deportare. Soţul meu nu a primit aprobare să vină la Braşov. Eram obligaţi să semnăm condica la căpitanul Atanasiu din Târgovişte.”
În paralel, persoane din conducerea Organizaţiei Judeţene PCR din Braşov au executat puternice presiuni asupra soţiilor deportaţilor pentru a le convinge să divorţeze de aceştia. Corina Iacob, soţia lui Dănuţ Iacob, îşi aminteşte:„Când soţul meu era deportat, mă chemau cei de la Judeţeana de Partid. Cebuc, care era secretară cu propaganda, mi-a zis că-s tânără, că e păcat să plec din Braşov, că am tot viitorul înainte şi îmi cerea să divorţez. „Eşti braşoveancă, abia te-ai căsătorit, dar te-ai căsătorit cu un vagabond. Gândeşte-te bine, ori îl urmezi, ori divorţezi şi rămâi în Braşov”. „Abia ne-am căsătorit – ziceam – ne iubim…”. „Lasă iubirea, că nu asta e importantă”.”
În general, muncitorii deportaţi şi familiile lor au fost supuşi unor presiuni puternice şi unei supravegheri constante. Unii din cei deportaţi n-au mai revenit niciodată în Braşov, decedând în localităţile unde li se stabilise domiciliul forţat.
Deşi revolta de la Braşov nu a condus în mod direct la Revoluţia din 1989, ea a fost o lovitură puternică pentru regimul lui Nicolae Ceauşescu şi încrederea pe care acesta o avea în sindicatele comuniste. Revolta a reflectat ceea ce istoricul Denis Deletant numea „inabilitatea lui Ceauşescu de a detecta semnalele de alarmă date de tensiunile crescânde în sânul muncitorilor, acesta continuând orbeşte cu aceleaşi măsuri economice, aparent indiferent faţă de consecinţele lor”.
Prin urmare, revolta de la Braşov a subliniat nemulţumirea tot mai mare în rândul clasei muncitoare împotriva regimului Ceauşescu; în plus, ea a prefigurat mişcarea populară care va doborî sistemul comunist din România. Braşovul a cunoscut din nou revolta în decembrie 1989, când românii au alungat definitiv regimul Ceauşescu şi l-au executat pe acesta.

 Iosif VARGA

TĂRICEANU – UN GRECO-CATOLIC ÎNGÂMFAT ȘI PLIN DE EL

Intrat de ceva vreme într-un con de umbră, din care a ieșit sporadic cu ocazia nunții cu cea de-a cincea soție, Călin Popescu Tăriceanu s-a gândit că ieșirea PNL de la guvernare poate fi momentul său de glorie, la final de carieră politică. Astfel, Tăriceanu a luat-o pe urmele lui Guță Tătărăscu și s-a aruncat direct în brațele lui Ponta, Iliescu, Hrebenciuc &comp, ștergând cu buretele toate acțiunile sale politice făcute în numele liberalismului. Specialist în canalizări și având ca pasiuni femeile și mașinile retro, Tăriceanu n-a avut probabil timp și aplecarea necesară pentru a studia istoria PNL și pentru a învăța din lecțiile repetabile ale istoriei. Lipsit de anvergura politică a lui Guță Tătărăscu, care a deținut două mandate de premier și vreo trei de ministru, Tăriceanu îi calcă apăsat pe urme, omițând că pactul semnat de acesta  cu Petru Groza l-a trimis într-un final la Sighet și în beciurile Securității. Mai mult, din cauza slăbiciunii sale politice și a orgoliului său nemăsurat, Guță Tătărăscu a fost pus în situația  să semneze cu mâna sa condamnarea la moarte a lui Lucrețiu Pătrășcanu,  rămânând astfel  în istorie în colțul întunecat al personajelor compromise, care n-au fost capabile să se ridice la nivelul vremurilor pe care le-au trăit. De altfel, aflat pe patul morții, Gheorghe Tătărăscu i-a spus fiicei sale, Sanda Tătărescu-Negropontes: “ Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule!”
Pentru Tăriceanu lucrurile sunt mult mai simple, ca și vremurile pe care le trăim. Tăriceanu nu se aruncă în brațele lui Ponta ca să salveze PNL sau țara , ci ca să se salveze pe sine. Respins de mai multe ori după ce și-a oferit serviciile pentru a ocupa o funcție în guvernul Ponta 2, fostul manechin de la APACA nu și-a mai găsit locul în actuala structură a PNL, unde Crin Antonescu și-a promovat propria camarilă de partid. Din considerente strict pragmatice, Tăriceanu , deși îl critica vehement pe Antonescu, nu s-a alăturat dizidenților din partid, gruparea Chiliman-Moisescu, simțind că aceștia vor fi excluși și ulterior marginalizați politic, întrucât cei mai mulți s-au îndreptat către PNȚCD, un partid lipsit pentru moment de un viitor politic concret. Tăriceanu a rămas și a așteptat un alt moment, care a venit acum , odată cu plecarea PNL de la guvernare. Devenit brusc fan al USL, alianță pe care a criticat-o vehement la înființare, Călin Popescu Tăriceanu este pregătit să iasă la braț nu doar cu Ponta, ci cu toată haita de hrebenciuci și iliești care populează PSD, având iluzia că poate fi candidatul băieților deștepți din USD la Președinție. Cum l-or fi convins, greu de presupus, având în vedere absurdul situației.  Nu  mă interesează nici postul de ministru, nici de vicepremier, nici de preşedinte al Senatului. Am fost premier. E caraghios să-mi doresc mai puţin. Poate îmi doresc mai mult”, a spus Tăriceanu  la  Antena 3. Cu siguranță își dorește mai mult, dar de primit va primi exact ceea ce a primit și Guță Tătărăscu după ce s-a aliat cu comuniștii:un loc la groapa de gunoi a istoriei

  Silvia ANDREI

ADRIAN SEVERIN A FOST CONDAMNAT LA PATRU ANI DE ÎNCHISOARE CU EXECUTARE

Fostul europarlamentar Adrian Severin a fost condamnat definitiv la patru ani de închisoare cu executare de judecătorii ÎCCJ.

În rechizitoriul întocmit, procurorii au reținut următoarea stare de fapt: 
În perioada decembrie 2010 – martie 2011, inculpatul Severin Adrian, în calitate de membru în Parlamentul European, a acceptat promisiunea a două adrian_severin_37402700persoane de a-i plăti 100.000 euro anual, în schimbul depunerii de amendamente în comisiile de specialitate ale Parlamentului European, pe de o parte și a votării împotriva altor amendamente ce nu corespundeau intereselor societății comerciale pe care cele două persoane pretindeau că o susțin, pe de altă parte. La suma menționată se adăuga și suma de 4.000 de euro pe zi, pentru orice acte efectuate de parlamentar, în legislativul european, în legătură cu depunerea de amendamente. 
În contextul discuțiilor din perioada ianuarie – martie 2011, inculpatul Severin Adrian le-a pretins celor două persoane, potrivit înțelegerii, suma de 12.000 euro, lăsându-le să creadă că are influență asupra a doi deputați din Comisia Juridică, a Raportorului Comisiei pentru afaceri economice și monetare din legislativul european, precum și asupra unui alt membru al Parlamentului European, pentru a-i determina să introducă un amendament la proiectul de Directivă al Comisiei Europene privind garantarea depozitelor bancare, în sensul intereselor clienților companiei pe care cei doi susțineau că o reprezintă. În vederea încasării sumei 12 000 euro, inculpatul Severin Adrian a emis o factură pe care a trimis-o pe email uneia din cele două persoane.

Iosif  VARGA