Arhive lunare: decembrie 2016

Anul Nou este ziua care marchează începerea anului calendaristic

Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca început de an a avut loc pentru prima dată în 1691, de către Papa Inocențiu al XII-lea. Înainte de această dată, Crăciunul avea rolul începutului de an nou,[necesită citare] în timp ce la multe popoare antice din emisfera nordică, anul începea la 1 martie.

  În liturghia romano-catolică 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun; astfel, această zi este dedicată Fecioarei Maria. În același timp, în a opta zi de la naștere sunt amintite în Evanghelie (Luca 2,21) tăierea împrejur și botezul, potrivit religiei iudaice, a pruncului Iisus — la fel și în bisericile evanghelice. În biserica ortodoxă, la 1 ianuarie este și ziua Sfântului Vasile, episcop de Cezareea Cappadociei.  

În epoca contemporană, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie — noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „trezire”, aici cu sensul de ospăț la miezul nopții) — cu petarde și artificii; rudelor, prietenilor și cunoștințelor li se fac urări de noroc și sănătate și se urează „La mulți ani!

Superstiții și Tradiții de Anul Nou

In orice colt al lumii ne-am afla in noaptea care face trecerea dintre ani, trebuie sa fim constienti ca fiecare tare in parte are anumite superstitii si traditii legate de Anul Nou.

La romani, conform traditiei, in noaptea de Anul Nou romanii trebuie sa faca cat mai mult zgomot pentru a alunga toate spiritele rele.    Unii romani merg chiar mai departe si obisnuiesc sa tina in buzunar o capatana de ustoroi, care are menirea de a-i feri de spiritele rele.    O alta superstitie de Revelion este aceea ca atat in ultima zi din an, cat si in prima zi a celui nou este bine sa nu facem cheltuieli si sa nu aruncam nimic din casa (inclusiv gunoiul) deoarece, o data cu el, aruncam afara din casa si norocul.  

 Si ca tot vine vorba de bani, exista si superstitia conform careia oamenii nu trebuie sa aiba nicio datorie pe cand incepe noul an. In caz contrar, acestia vor ramane datori intreg anul.  De asemenea, o bine cunoscuta superstitie spune ca prima persoana care va trece pragul casei in prima zi din an ne va influenta tot anul. Conform traditiei, persoanele cu parul blond sau roscat aduc ghinion in timp ce cele brunete aduc noroc. De asemenea, daca prima persoana care intra in casa este barbat, anul va fi plin de noroc, in timp ce daca femeile intra primele, acesta va fi plin de ghinion.    

Conform traditiei populare, fetele nemaritate pun in Ajunul Anului Nou un fir de busuioc intr-un vas cu apa, o ramura de mar si un ban. Dimineata, fetele isi vor visa alesul cu care urmeaza sa se casatoreasca.     De asemenea, la miezul noptii, usa casei trebuie sa fie deschisa, permitand astfel anului vechi sa iasa, in timp ce cel nou sa intre.       Preluat mai nou si de romani, obiceiul cu sarutatul sub vasc este practicat in noaptea dintre ani de catre indragostiti. Acestia cred ca astfel vor fi insotiti de dragoste intreg anul.         Batranii spun ca la trecerea dintre ani este bine ca fiecare persoana sa poarte o haina noua dar si ceva rosu, ori o alta culoare vesela pentru a atrage toate energiile pozitive.

 Toate obiceiurile si superstitiile de anul nou variaza in functie de regiune si de tara. Unele dintre ele au fost modernizate in timp ce altele au fost uitate sau ignorate de cei tineri.     Mai mult, in noaptea de Anul Nou persoanele nu au voie sa doarma, iar cine nu rezista va fi somnoros tot anul. O alta datina spune ca in Ajunul Anului Nou trebuie sa ai mereu in buzunar cateva boabe de grau, pentru a fi ferit de foamete tot anul. De asemenea, trebuie sa ai si bani in buzunar pentru ca noul an sa nu te prinda sarac.

  Romanii obisnuiesc sa consume peste in noaptea dintre ani, pentru a le asigura o trecere lina si usoara in anul ce urmeaza. Pe de alta parte, carnea de pasare este aducatore de ghinion. Acest lucru se datoreaza faptului ca pasarile de scurte scormonesc pamantul si il imprastie, fapt corelat cu imprastierea prosperitatii si a binelui din casa.      

In noaptea dintre ani dar si pe 1 ianuarie nu se plange. Conform traditiei, persoanele care plang in prima zi a anului vor avea un an plin cu evenimente triste.    Printre cele mai frumoase obiceiuri pe care romanii le au in noaptea de Anul Nou dar si in prima zi a noului an, colindele joaca un rol extrem de important. Printre acestea trebuie neaparat sa amintim Sorcova si Plugusorul.    

 Totusi, in noaptea dintre ani este important sa ne punem mereu o dorinta si sa intampinam anul ce vine cu sperante mari.

Col(r)dr farm Silvia ANDREI

Superstiții și tradiții de Anul Nou. Aflați ce trebuie să faceți pentru a avea un 2017 excelent

Tradiții de ANUL NOU. Oriunde ne-am afla in noaptea ce face trecerea dintre ani, trebuie sa stim ca fiecare tara are propriile traditii si superstitii legate de Revelion.

Superstitii de ANUL NOU – La romani, traditia de Anul Nou spune ca e bine sa fie mult zgomot in noaptea dintre ani pentru a alunga spiritele rele.

Unii merg mai departe si tin in buzunar o capatana de usturoi, pentru ca spiritele rele sa-i ocoleasca.

 

Sărbătoarea Naşterii Domnului – Crăciunul

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte la 25 decembrie Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

  Acest eveniment a avut loc în urmă cu 2000 de ani într-o peşteră din Betleemul Iudeii. Atunci, împărat al Imperiului Roman era Octavian Augustus (27 î.d. – 14 d.Hr.) în timp ce guvernator al provinciei Siria, de care ţinea şi Iudeea, era Quirinius, iar rege în Iudeea era Irod Idumeul (37 î.d. – 4 d.Hr.). Evenimentul naşterii Mântuitorului s-a întâmplat către sfârşitul domniei lui Irod, fiind fixat de către Sfântul Dionisie Exiguul în anul 753 de la întemeierea Romei, de când se numără anii erei creştine. Deasupra locului Naşterii Domnului din Betleem străjuieşte de peste 1600 de ani, biserica ctitorită de Sfânta Împărăteasă Elena, sec. IV. În relatările Sfintelor Evanghelii, aflăm istoria Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfânta Fecioară Maria locuia în micul orăşel Nazaret. Bătrânul Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, era un bărbat „drept“, după cuvintele Evanghelistului Matei, din neamul lui David. Numele lui Iosif se traduce prin „Iahve să adauge”, iar meseria sa era aceea de dulgher. Se pare că locul de origine al lui Iosif era cetatea Nazaretului în care Iisus avea să copilărească. sarbatoarea-nasterii-domnului-craciunulDeci, atât Iosif logodnicul, cât şi Sfânta Fecioară trebuiau să se înscrie în oraşul strămoşului David, adică în Betleem. Aici, nu au găsit nicăieri loc de adăpost pentru că veniseră foarte mulţi iudei originari din această localitate pentru a se înscrie la recensământul organizat de Imperiul Roman. La ieşirea din Betleem, dincolo de poarta din spre miază-zi s-au oprit. Aici, au găsit o peşteră care slujea drept staul pentru vite. S-au adăpostit în acest loc, unde, în sărăcia cea mai desăvârşită, Sfânta Fecioară Maria a adus pe lume pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Sfântul Evanghelist Matei istoriseşte de venirea magilor de la Răsărit cu aur, smirnă şi tămâie, de înşelarea lui Irod, de fuga în Egipt, de uciderea pruncilor, de întoarcerea de acolo după moartea lui Irod şi aşezarea în Nazaret. Toate acestea, pentru ca să dovedească marele adevăr că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul cel vestit de proroci. Naşterea lui Hristos este un eveniment istoric, pentru că se petrece într-o anumită epocă, pe vremea când în Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar în Iudeea guverna Irod. Sfinţii Evanghelişti insistă în accentuarea caracterului istoric al evenimentului, pentru că vor să arate că Hristos a fost o personalitate istorică, ceea ce înseamnă că a luat cu adevărat trup omenesc şi că întruparea nu a fost o presupunere sau o închipuire. De Crăciun, sărbătorim Naşterea lui Hristos, dar în acelaşi timp, trăim faptele legate de Naştere şi în chip tainic, în inima noastră, pentru că atunci când vieţuim în Biserică, trăim şi suntem părtaşi la toate stadiile sfintei întrupări a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Primele documente despre sărbătoarea Naşterii Domnului le găsim din secolul al III-lea, în Istoria bisericească a lui Nichifor Calist, care a consemnat o tradiţie, potrivit căreia numeroşi creştini au ars de vii într-o biserică din Nicomidia, în care se adunaseră pentru a cinsti Naşterea Domnului. Acest eveniment a avut loc în perioada persecuţiilor împotriva creştinilor, iniţiate de împăraţii Diocleţian şi Maximian.

Istoria evanghelică a Naşterii Domnului

Sfânta Scriptură ne oferă cele mai importante informaţii despre Naşterea Domnului. Desigur acestora se adaugă ceea ce s-a păstrat prin viu grai în Tradiţie şi în credinţa oamenilor. Deşi scopul Evangheliilor nu a fost să ne ofere o biog aDin Sfânta Scriptură aflăm că Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut în timpul lui Irod cel Mare, numit şi Idumeul (74-4 î.Hr.): „Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele“ (Matei 2, 1). Atunci când consemnează Naşterea Domnului, Matei aminteşte şi de moartea lui Irod: „După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif“ (Matei 2, 19). De asemenea, şi Evanghelistul Luca aşază data naşterii lui Iisus în timpul lui Irod cel Mare: „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii“ (Luca 1, 5); şi mai aflăm că acest eveniment a avut loc la un an şi trei luni de la Naşterea Botezătorului Ioan. Conform datelor istorice, aflăm că Irod cel Mare a murit în luna martie a anului 4 î.Hr., iar Naşterea Domnului trebuie să fi avut loc înaintea acestei date, cu cel puţin 40 de zile. Putem data exact moartea lui Irod, pentru că istoricul Iosif Flaviu consemnează că acesta a murit în preajma unei eclipse. Astrologii au datat această eclipsă pe 12 martie anul 4 î.Hr..

Sfântul Dionisie Exiguul şi era creştină

Pentru a înţelege mai bine expunerea noastră trebuie să spunem că în datarea erei creştine Sfântul Dionisie Exiguul sau Cel Smerit (470- 545) a făcut o eroare de cel puţin 4 ani. În secolele al V-lea – al VI-lea, atunci când acest călugăr din Dobrogea a trăit, precum şi mai înainte de el, numerotarea anilor se făcea în funcţie de anii de domnie ai împăratului roman. Un astfel de exemplu avem la Luca 3, 1: „În al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu“. Astfel că, pentru a data Naşterea lui Iisus, Dionisie a aproximat anul morţii lui Irod cu anul de domnie al împăratului Octavian Augustus, care conducea Imperiul Roman. Dionisie a omis însă cel puţin 4 ani din domnia lui Augustus, timp în care acesta a domnit cu titlul de Octavian. Din cauza aceasta moartea lui Irod a fost greşit calculată cu 4 ani în plus, de aici deducând că Naşterea lui Hristos a avut loc mai devreme de anul 1 pe care Dionisie l-a stabilit ca anul erei creştine sau al Naşterii Domnului. Dacă avem în vedere informaţiile de la Matei şi Luca, cele spuse de istoricul Iosif Flaviu referitoare la sfârşitul vieţii lui Irod, precum şi datele oferite de astronomia modernă, putem spune că Naşterea lui Iisus a avut loc în iarna dintre anii 5 şi 4 înainte de era creştină, înainte de moartea lui Irod. Însă, unii istorici împing Naşterea Domnului spre anii 7-6 înaintea erei creştine, pe baza informaţiilor oferite de astronomia modernă. Cercetarea mişcărilor astrelor şi corpurilor cereşti a confirmat că în preajma Naşterii Domnului au avut loc fenomene pe cer care ar fi putut semăna cu naşterea unei noi stele. Acest fenomen special a fost conjuncţia dintre planetele Jupiter şi Saturn. Conjuncţia este momentul apropierii maxime, ca poziţie aparentă, a două corpuri cereşti văzute de pe un al treilea (în general ). Această conjuncţie a avut loc de patru ori: mai, anul 7 î.Hr.; septembrie, 7 î.Hr.; decembrie, 7 î.Hr.; februarie, 6 î.Hr. Ultima conjuncţie, din februarie, anul 6 înaintea erei creştine, a fost deosebit de strălucitoare pentru că în această conjuncţie a intrat şi planeta Marte. Precizările aduse de astrologi, coroborate cu informaţia că Hristos S-a născut înainte de moartea lui Irod, plasează Naşterea lui Hristos între anii 7 şi 4 î.e.n. Dar se deschide o altă problemă. Dacă Naşterea lui Iisus a avut loc în anul 7, atunci începutul propovăduirii sale nu corespunde informaţiei de la Luca, care spunea că avea 30 de ani atunci când a început propovăduirea Evangheliei: „Şi Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască)“ (Luca 3, 23).

Steaua prefaţează Naşterea Domnului în Betleem

Evangheliştii Luca şi Matei ne arată că Naşterea lui Iisus a avut loc mult mai aproape de moartea lui Irod din anul 4 î.e.n. Prima apariţie a stelei a fost cu doi ani şi zece luni înainte de moartea lui Irod (mai 7 – martie 4). Semnificaţia acestui răstimp de doi ani ne este dovedită în alt episod din Sfânta Scriptură, despre care vom vorbi mai încolo. Luca ne arată că Naşterea lui Iisus nu a avut loc în anul 7-6, când a apărut steaua, pentru că el spune că propovăduirea lui Ioan Botezătorul a început în anul al 15-lea de domnie al Cezarului Tiberiu (anii 27-28) (cf. Luca 3, 1-3). Aflăm însă că în timpul activităţii sale L-a botezat pe Iisus Hristos, despre care Luca spune că avea în jur de 30 de ani: „Şi Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască)“ (Luca 3, 23). Această expresie poate să nu arate vârsta exactă a lui Iisus. Ar fi putut să aibă 31, 32 sau 33. Dacă calculăm 32 de ani vârsta Mântuitorului la începutul propovăduirii, şi plecăm din anul 15 al domniei lui Tiberiu, ajungem în anul 5-4 î.e.n. ca an de naştere al Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă însă plasăm anul 7 î.e.n. ca dată a Naşterii, atunci Hristos ar fi avut 35 sau mai mult de ani la începutul propovăduirii, fapt care nu corespunde relatării lui Luca, că Hristos era în jur de 30 de ani.

Naşterea a avut loc când magii au ajuns la Ierusalim

Matei nu arată că Naşterea lui Hristos a avut loc odată cu arătarea stelei din anii 7-6, ci odată cu ajungerea magilor la Ierusalim. Este evident că Evanghelistul presupune o perioadă de timp între arătarea stelei şi ajungerea magilor la Ierusalim, când a avut loc şi Naşterea. Prezenţa magilor a stârnit interesul lui Irod cel Mare, care i-a convocat la o întâlnire, consemnată la Matei 2,7: „Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua“. De la ei a aflat ceea ce noi ştim din astronomie, că steaua minunată s-a arătat de patru ori în anii 7-6. Se arată că vizita magilor a avut loc după ultima apariţie a stelei. Dar cât de târziu a avut loc? Bazându-se pe informaţiile magilor despre stea şi descoperind că a fost păcălit de aceştia care nu i-au descoperit locul şi identitatea Pruncului care va deveni regele lui Israel, Irod a ordonat omorârea tuturor copiilor din Betleem şi din vecinătatea oraşului care ar fi putut rivaliza la tronul de împărat: „Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi“ (Matei 2, 16). El a omorât pe toţi copiii de doi ani şi mai jos până la cei nou-născuţi. Această informaţie preţioasă arată durata de timp dintre prima arătare a stelei şi ajungerea magilor la Ierusalim. Uciderea copiilor de doi ani împliniţi, şi nu de 3 ani, sau cei care urmau să împlinească 3 ani, arată că Irod ştia de la magi răstimpul în care S-ar fi putut naşte Hristos, de la prima apariţie a stelei. Iar dacă ştim că Hristos S-a născut când magii au ajuns în Ţara Sfântă, avem confirmată ipoteza că Hristos S-a născut în iarna dintre anii 5-4 î.e.n. Steaua pe care au văzut-o magii, care i-a condus la locul Naşterii din Betleem şi la Pruncul Iisus Hristos, este un semn divin ce a continuat arătările naturale de mai înainte, care i-au făcut pe magi să plece în această călătorie minunată. Varianta minunii este confirmată şi de relatarea evanghelică, care spune că la Naştere cerul s-a luminat, cete de îngeri s-au arătat şi au slăvit pe Dumnezeu vestind venirea lui Mesia în lume. Această minune a fost văzută şi de unii păstori care păzeau oile în apropiere de Betleem.

Sărbătoarea Naşterii Domnului

Cel dintâi praznic împărătesc cu data fixă, în ordinea firească (cronologică) a vieții Mântuitorului, este Nașterea, numită în popor și Crăciunul, la 25 decembrie, este sărbătoarea anuală a nașterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Luca II, .1-21). Pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creștină, dintre cele ale Mântuitorului, deși nu este tot atât de veche ca Pastile sau Rusaliile, a căror origine sta în legătură cu sărbătorile iudaice corespunzătoare.                      a) În mentalitatea creștină primitivă, moștenită de la lumea veche, accentul se punea pe ziua morții și a învierii divinităților adorate, iar nu pe ziua nașterii lor. De aceea, cultul Mântuitorului în Biserica primară era concentrat mai tot în jurul morții și al învierii Sale. Calendarele creștine păstrează de asemenea în amintirea posterității, nu datele nașterii mucenicilor și ale Sfinților, ci datele morții lor. De aceea, Nașterea Domnului este considerată în general ca o sărbătoare de origine mai nouă decât Pastile. Vechimea ei se poate urmări retrospectiv în documente până pe la sfârșitul secolului III, când – după o tradiție consemnată de istoricul bizantin Nichifor Calist – pe timpul prigoanei lui Diocletian și Maximian, o mare mulțime de creștini au pierit arși de vii într-o biserică din Nicomidia, în care ei se adunaseră să prăznuiască ziua Nașterii Domnului.     b) Deși sărbătorită în toată lumea creștină, totuși, la început era deosebire între creștinii din Apus și cei din Răsărit, în ceea ce privește data acestei sărbători. Astfel, în Apus, cel puțin de prin sec. III, Nașterea Domnului se serba, ca și azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiții, după care recensământul lui Cezar August, în timpul căruia Sf. evanghelist Luca ne spune că s-a întâmplat Nașterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). După Sf. Ioan Gură de Aur, tradiția aceasta este foarte veche la Roma și acolo, spune el, Nașterea Domnului s-ar fi serbat de la început la 25 decembrie. Cam același lucru afirma, puțin mai târziu, și Fericitul Ieronim, într-o cuvântare ținută de el la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie; convingerea că în această zi S-a născut Hristos, spune el, este veche și universală.  

De asemenea, după Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixează ziua nașterii Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este că în Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului IV, Nașterea Domnului era serbata în aceeași zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie; această dublă sărbătoare era numită în general sărbătoarea Arătării Domnului. Practică răsăriteana se întemeia pe tradiția că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeași zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23).     De fapt însă, atât în Orient cât și în Occident Nașterea Domnului a fost serbata de la început la aceeași dată, în legătură cu aceea a solstițiului de iarnă, numai că orientalii au fixat-o, după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcție de data exactă la care cădea atunci solstițiul, adică la 25 decembrie.

Se consideră că sărbătoarea Nașterii s-a despărțit pentru prima dată de cea a Botezului, serbandu-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în anul 379, când Sf. Grigorie de Nazianz a ținut cu acel prilej celebra predica festivă, care va servi mai târziu că izvor de inspirație imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonuluf Nașterii („Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L !…”).    

 Peste câțiva ani, se introducea dată de 25 decembrie, pentru prăznuirea Crăciunului, și la Antiohia, după cum dovedește Omilia la Nașterea Domnului, ținută la Antiohia de Sf. loan Gură de Aur în 386, și amintită mai înainte. În Constituțiile Apostolice (V, 13), redactate spre sfârșitul, secolului IV, Nașterea Domnului e numărata că cea dintâi dintre sărbători, recomandându-se serbarea ei la 25 decembrie, iar în alt loc (cart. VIH, cap. 33) e amintită ca o sărbătoare deosebită de cea. a Epifaniei. Cu timpul, și anume prin prima jumătate a secolului V, ziua de 25 decembrie că dată a sărbătorii Nașterii a fost introdusă și în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului, generalizându-se astfel în creștinătatea răsăriteană. Numai armenii serbează încă până astăzi Nașterea Domnului tot la 6 ianuarie (odată cu Botezul Domnului), că în vechime.  

 c) La fixarea zilei de 25 decembrie că dată a sărbătorii Nașterii Domnului, s-a avut în vedere probabil și faptul că mai toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstițiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care erau împreunate cu orgii și. petreceri desantate și pe coare Crăciunul creștin trebuia să le înlocuiască. Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creștină mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientală, care prin sec. III făcea o serioasă concurenta creștinismului, îndeosebi în rândurile armatei romane, și a cărui sărbătoare centrală cădea în jurul solstițiului de iarnă (22-23 decembrie), ea fiind privită ca zi de naștere a zeului Soare, învingător în lupta contra frigului și a întunericului, și Ziua de naștere a Soarelui nebiruit, pentru că de aici înainte zilele încep să crească, iar nopțile să scadă. Opinia generală a liturgistilor și istoricilor apuseni este că ziua de naștere a zeului Mitra (sărbătoare introdusă la Roma de împăratul Aurelian la 274) ar fi fost astfel înlocuită cu ziua de naștere a Mântuitorului care fusese numit de prooroci „Soarele Dreptății” (Maleahi IV, 2) și „Răsăritul cel de sus” (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 și Troparul Nașterii Domnului) și pe Care bătrânul Simeon îl numise „Lumina spre descoperirea neamurilor” (Luca II. 32), iar apoi El însuși Se numise pe Sine „Lumina lumii” (Ioan IX, 5). Este însă posibil ca adevăratul raport cronologic dintre aceste două sărbători să fie invers, adică va fi existat mai întâi sărbătoarea creștină a Nașterii lui Iisus la 25 decembrie, iar introducerea de către Aurelian a sărbătorii păgâne a lui Mitra la 274 să fi constituit o încercare neizbutită de a înlocui sărbătoarea creștină, mai veche.

  Tot în legătură cu fenomenele naturii erau și sărbătorile de iarnă ale romanilor, că Saturnaliile (sărbătoarea lui Saturn) și Juvenaliile (sărbătoarea tinerilor sau a copiilor), care cădeau cam în același timp. De aceste sărbători ale strămoșilor noștri romani erau legate o mulțime de datini și obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le păstrează până azi, dar le-a pus în legătură cu Nașterea Domnului și le-a împrumutat sens și caracter creștin, că de exemplu: colindele, sorcova, plugușorul s.a., la care cu timpul s-au adăugat și altele, de origine și concepție pur creștină, că : Vicleiemul, Irozii, Steaua s.a., care fac din sărbătoarea Crăciunului una dintre cele mai scumpe și mai populare sărbători ale Ortodoxiei românești.    Nu mai puțin se poate să fi contribuit la fixarea zilei de 25 decembrie că dată a Nașterii Domnului și o considerație simbolică, în legătură cu cursul anului solar. Deoarece Sf. Ioan Botezătorul a spus: „Aceluia (adică lui Iisus) se cade să crească, iar mie să mă micșorez” (Ioan III, 30), s-a așezat sărbătoarea Nașterii lui la 24 iunie (momentul solstițiului de vară, când zilele încep să descrească), iar Nașterea Mântuitorului la 25 decembrie, adică după solstițiul de iarnă, când zilele încep să se mărească.  

  d) Odată fixată la 25 decembrie, sărbătoarea Nașterii Domnului a atras după sine revizuirea și deplasarea sau fixarea datelor unui șir întreg de alte sărbători, în general mai noi, care stau în dependență cronologică de ea, și anume : Tăierea-împrejur a Domnului, întâmpinarea Domnului, Bunavestire și Nașterea Sf. Ioan Botezătorul (vezi mai departe). Totodată, în legătură cu marele praznic, au luat naștere în calendarul răsăritean pomenirile unor sfinți mai importanți din Vechiul și din Noul Testament, grupate înainte și după data Nașterii Domnului (ca de ex: cele 2 duminici dinaintea Nașterii și cea de după Naștere), a căror vechime e atestata încă din sec. IV. Sărbătoarea Nașterii a devenit astfel al doilea punct cardinal al anului bisericesc, după Sfintele Paști. După cum dată Paștilor guvernează întreg ciclul sărbătorilor cu data variabilă (vezi mai departe la această sărbătoare), tot așa Crăciunul reglementează un ciclu important de sărbători cu date fixe, presărate în tot cursul anului bisericesc.

 e) În ceea ce privește modul sărbătoririi, ziua Nașterii Domnului, fiind privită ca una dintre cele mai mari sărbători creștine, era prăznuita cu mare solemnitate. În ziua precedentă se ajuna (obicei existent încă din sec. IV), se făcea slujbă în cadrul căreia se botezau catehumenii, ca și la Paști și la Rusalii, și se citeau Ceasurile mari sau împărătești, numite așa pentru că la Bizanț luau parte la ele și împărații, iar la noi domnitorii cu toată curtea lor. Tot în ajun, slujitorii Bisericii (preoții și cântăreții) umblau, ca și azi, cu icoana Nașterii pe la casele credincioșilor, pentru a le vesti măritul praznic de a doua zi. Cu timpul, s-a instituit și postul Crăciunului, ca mijloc de pregătire sufletească pentru întâmpinarea sărbătorii. Ziua sărbătorii însăși era zi de repaus; până și sclavii erau scutiți în această zi de corvezile obișnuite. Erau oprite, prin legi civile, spectacolele și jocurile de teatru și cele din palestre și circuri. Era interzisă, de asemenea, plecarea genunchilor, atât în ziua Nașterii cât și în tot timpul până în ajunul Bobotezei, regulă pe care, în virtutea tradiției, o păstrează până astăzi cărțile noastre de slujbă.

  General-colonel(r)conf univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

NAȘTEREA DOMNULUI – RENAȘTEREA CREȘTINILOR

,,Credinţa este certitudinea despre existenţa lui Dumnezeu. Credinciosul e sigur că măcar uneori se află faţă de Dumnezeu în raport asemănător ca faţă de o altă persoană, deşi e nevăzut.” 

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae

Obișnuim să ne rezervăm mult timp în preajma sărbătorilor pentru cumpărături, care ne consumă atât banii cât şi energia şi pacea sufletului, pentru distracţii de tot felul, pentru pregătirea bucatelor și curățarea caselor, dar oare cât timp am rezervat pentru a ne curăţa întinăciunea sufletului cu Sfânta Taină a Spovedaniei? Cât timp am rezervat pentru a închina o rugăciune din adâncul sufletului nostru Domnului Iisus Hristos? Cât am dăruit din ceea ce avem(timp, bani, mângâieri tactile sau verbale, sprijin emoțional, iubire) semenilor noștri?  

Nasterea-domnuluiNaşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este dovada veșnică de iubire și îngrijire a Lui Dumnezeu de întreaga lume. În iminența prăznuirii nașterii Mântuitorului (mântuire=salvare) Iisus Hristos, un creștin adevărat se pregătește în primul rând duhovnicește pentru a întâmpina această sfântă sărbătoare care ne umple sufletul de bucurie duhovnicească, pentru că ea este împlinirea făgăduinţelor şi nădejdilor pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor. Persoana Domnului Iisus Hristos este Adevărul, Calea și Viaţa făcându-Se astfel poartă spre Împărăția Cerurilor.  

Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Nimic necurat nu va intra în Împărăția Cerurilor”, deci trebuie să trăim și să cultivăm virtuțiile care ne duc la desăvârșire pentru a putea nădăjdui la milostenia Domnului nostru Iisus Hristos, care este și drept, nu numai bun, ceea ce înseamnă că ne responsabilizează.

Astăzi, Domnul Iisus Hristos bate la uşa inimii noastre pentru a găsi un locaş smerit și blând ca să ne ajute cu multă dragoste și răbdare să alungăm toate patimile din inima noastră, tot întunericul, toată deznădejdea, toată răutatea și toată împietrirea inimii noastre. Iar principala responabilitate duhovnicească a noastră este să ne curățim sufletul printr-o vigilență permanentă care presupune:

  • păzirea gândurilor,
  • călăuzirea afectelor noastre,
  • selectarea activităților în care ne implicăm,
  • însă cea mai bună „metodă” pentru curățirea sufletului, care include tămăduirea rănilor, este pocăința acompaniată de smerenie.

Sufletul nostru are nevoie să fie curățit, vindecat, tămăduit și apoi întărit. Iar postul, rugăciunea, plângerea pentru păcate, înfrânarea, cugetarea la cuvântul lui Dumnezeu slujesc la curățirea și întărirea sufletului. Cu această stare să ne înfățișăm înaintea Nașterii Domnului, cu bucuria nădăjduitoare, cu dragostea vie, cu pacea blândă și curăția luminoasă să ne împărtășim de harul Mântuitorului nostru Iisus Hristos.                              

,,Numai Hristos este salvarea!” ~ Părintele Iustin Pârvu

Mântuitorul Iisus Hristos vrea să se nască în locașul sufletului nostru şi să ne ajute să ne mântuim. Vrea să ne întoarcem mereu ACASĂ pentru a petrece împreună cu El această minunată sărbătoare care ne îndeamnă să dăm la o parte zgomotul și să ascultăm chemarea tăcerii care ne călăuzește spre bucurie, pace, curățire, iubire și nădejde mântuitoare. Hristos ne este exemplu de smerenie bucuroasă când ia chipul unui copilaș născut de Preasfânta Fecioara Maria într-o iesle sărăcăcioasă. Biruitorul iadului, Cuvântul întrupat prevestit de prorocii Vechiului Testament, intră în istorie în cel mai umil posibil și pleacă apoi în cel mai înjositor mod posibil.

Suflete, Domnul să se nască în ieslea inimii tale!
Prin Naşterea Domnului – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – s-a pus început mântuirii noastre: ,,Vieţuirea celor de sus a fost sădită pe pământ, îngerii au tovărăşie cu oamenii, iar oamenii stau, fără teamă, de vorbă cu îngerii. Pentru ce? Pentru că Dumnezeu a venit pe pământ şi omul s-a suit în cer: toate s-au amestecat”.

La finalul postului, creștinii sunt bucuroși să meargă cu nădejde spre părinții duhovnici pentru a se mărturisi și apoi să primească în trupul lor însuși Trupul și Sângele Dumnezeului nostru care-i ajută să se împărtășească și ei din duhul dumnezeiasc cu ajutorul harului Sfântului Duh.        În noaptea sfântă de Crăciun, odată cu pruncul sfânt suntem chemați să ne (re)naștem și noi, adică să ne înduhovnicim pentru a fi lăcașuri sfințite pentru Domnul nostru, El neavând alt lăcaș sau altă casă mai dragă ca sufletele noastre!   

 Stropește-ne cu isop, Doamne, spală întinăciunea minții și inimilor noastre, izbăvește sufletele noastre de moarte, mântuiește-ne, nu pentru faptele noastre, ci pentru iubirea Ta pentru oameni, căci Tu ești nădejdea, viața, mângâierea și învierea noastră!

Iisus sau Moș Crăciun: cine ne oferă cea mai interesantă istorie a Crăciunului?

Crăciunul, din punct de vedere tradițional, este sărbătoarea nașterii Pruncului Isus. Evangheliile vorbesc despre nașterea unui copil dintr-o tânăra fecioara, despre îngeri care au apărut înaintea unor ciobani și oameni înțelepți care au venit de departe ca să vadă și sa se închine copilului Isus, așezat într-o iesle, toată aceasta poveste ne era povestita cu mult drag de stră—străbunicii noștri. După mai multe generații, s-a adăugat întreaga  scenă a ieslei, cu copacul de Crăciun, lumini, muzică și acum întreaga drama a Crăciunului devine ceea ce se cunoaște în zilele noastre.  

craciunul-sarbatoarea-nasterii-lui-iisus-povestea-mosului-istoria-bradului-si-a-globuletelor-nasterea-colindelor-135356 Din păcate astăzi, datorită faptului că totul este din ce în ce mai secularizat și modernizat, Crăciunul a devenit doar o poveste ( Lasă mă, chiar așa? O virgină care a născut? Nu cred! Poate fi asa ceva adevărat ? ). Hai, sa o luăm acum din punct de vedere cultural, unde totul se rezumă la istoria lui Moș Crăciun cu baieți și fete care dacă au fost cuminți, nu au făcut rele , și ca ei vor fi  aceia care vor primi daruri. Devine deci o istorie minunată pentru copii, iar pe măsură ce devenim adulți deși suntem convinși că nu este nimic adevărat, o preferam și o povestim la rândul nostru copiilor,ca pe-o minunata fascinantă poveste înainte de culcare. Într-un fel, suna mai bine istoria veche și chiar era frumoasă decât relatarea modernă, dificilă și aspră.  Și așa, la radio și televizor continuă a se vorbi  despre Moș Crăciun , care aduce daruri și Crăciunul în sine (care este nașterea lui Isus!) devine de acum doar un motiv clar de sărbătoare. Este o supapă clar folosita împotriva lumii nesigure și anxioase, este o aniversare fericită la vreme de sărbători , o motivație de senzațional și petrecere. Pentru mine, orice poveste care se termină cu bine devine plauzibila. Fie că este mitologie (ca de exemplu Saga Frăției Inelului), SF (ca de exemplu Războiul Stelelor), sau istoria (de de exemplu Braveheart sau Inimă curajoasă), adică pericole insurmontabile, cu  adevărați eroi, care au reușit până la urmă să învingă personajul/personajele negativ(e). Da, pentru mine este, și va fi întotdeauna foarte important ca în cele din urmă să învingă dreptatea și mai ales partea buna din noi.

 Dacă ne uităm din nou la Biblie și la istoria Crăciunului, înainte de Evanghelii, vedem nașterea lui Isus ca o poveste captivantă, cu intrigi și multă profunzime, rivală ca ori ce altă istorie clasică. Chiar și dacă istoria Crăciunului din Biblie este doar ca o povestioară, este mult mai interesantă decât orice altă poveste despre Moș Crăciun sau ori care alta. Ca să vedem aceasta, trebuie să înțelegem mai întâi Crăciunul și cum este el relatat de fapt în Biblie, să vedem capitolul întreg și epic despre întregul univers și mai ales despre apariția omului în istorie.

Să vedem istoria de la început și să înțelegem Crăciunului prin relatarea lui în Biblie

Relatarea despre Crăciun începe de fapt cu însuși Creatorul. El a creat totul, inclusiv pe Acela care avea imense puteri, inteligență și frumusețe, Creatorul numindu-l Steaua Dimineți sau LuciferLucifer s-a auto-instituit ca un Adversar al Creatorului și întreg universul începe să fie o concurență. Creatorul a creat de asemenea omul, ca o imagine a Lui, în așa fel încât să aibă, emoții, inteligență și puterea de a alege. Adversarul a ”înscris” primul în această întrecere și din cauza aceea, lanțul evenimentelor a condus la corupția omului în ansamblu, în așa fel încât funcționalitatea emoțiilor și a mentalității, precum și voința, să fie distorsionate. Este foarte asemănător cu un virus care distruge computerul, precum astăzi, când omul este infectat cu virusul păcatului și din cauza aceia se pierde țelul și toată planeta este în haos.                                                                                                                                          Ce a făcut Creatorul din cauza aceea? Fiind infinit, El poate să anihileze omul sau să închidă Adversarul? Ei bine, intriga virează abrupt și neașteptat. În loc să răspundă în forță ca un cosmic Superman, Creatorul promite că va face ceva, de genul Ghicitoare (sau o Șaradă). Această ghicitoare enigmatică vorbește de o femeie și un copil descris ca ‘el’. Mai mult, ‘el’  va distruge ‘conducătorul’ Adversar. Asta este totul! Dar cine este ‘el’ sau cine a fost ‘femeia’?. Mai mult, când se va fi împlinit asta, nu se știe exact. Știm că Adversarul a fost lăsat apoi să chibzuiască următoarea mișcare iar primul om se minunează cum și în ce mod s-ar putea să se îndrepte toată acestă Ghicitoare.

Istoria merge mai departe ca un om și o nație

Drama a mers înainte cu sute de ani mai târziu și cu altă ghicitoare, de data aceia implicând o călătorie. Această ghicitoare este într-un fel unică, pentru că promite binecuvântarea ‘tuturor națiunilor’. Ca și în vremea lui Moș Crăciun, în ajunul Crăciunului se promite pe tot pământul că toate națiunile pot să fie binecuvânte – inclusiv tu și cu mine. Apoi, cu plecarea de la formatul verbului, se ajunge într-un mod bizar la drama derulată pe un munte. Ca o piesă, drama se ‘va întâmpla’ undeva într-un munte îndepărtat. Nu știm însă unde, cum, de cine și când. Acestea rămân un mister. După 500 de ani, o altă bizară dramă într-o altă țară dar același popor și descendenții lor, a inaugurat un calendar, care este încă în vigoare până în zilele noastre, care conținea anumite date în ciclurile anuale.

Regalitatea intră în istorie

După încă 500 de ani un alt capitol epic se deschide. Un anume titlu – din care derivă și numele de Crăciun astăzi – s-a inaugurat prin Dinastia Regală. Aceasta este întinsă pe multe generații, așa cum este astăzi monarhia Britanică, și această dinastie este îndreptată specific printr-un om care va fi de o semnificație mondială.   Din nefericire, Dinastia Regală, deși la început promitea să fie măreață, a eșuat lamentabil și s-a distrus. Precum pomul care s-a desprins de pe rădăcină, tot așa dinastia a fost tăiată precum o buturugă moartă. Ei bine, buturuga de fapt a fost aproape moartă. Este o altă ghicitoare, faptul că Ramul într-o zi a înmugurit, precum buturuga moartă.

Semnificația unică a Crăciunului printr-o persoană

Cele câteva dinastii și promisiunile făcute, la fel de misterioase fără îndoială, încep să se desfășoare mai rapid și cu oameni diferiți și cu situații diferite, mai mult, în diferite țări și cu diferite culturi și obiceiuri. Timpul în care a înmugurit Ramul a fost anunțat, deși într-un fel mai subtil, printr-o imagine. Ceia ce nu este misterios însă este ‘semnul’ prin care se va realiza aceasta. Semnul precis și clar este următorul:  

 De aceea, Domnul însuși vă va da un semn: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un Fiu și-I va pune numele Emanuel. (Isaia 7: 14, scris pe la 750 î.e.n.)   Deși așa ceva pare să fie rezonabil (și totuși imposibil), nu știm exact cum a putut semnul să realizeze așa ceva. De ce a fost necesar să se împotrivească tatăl uman? Este Creatorul împotriva sexului? Ca să înțelegem așa ceva, trebuie să ne gândim în primul rând la ceia ce s-a schimbat, anume virusul păcatului care a infestat toată omenirea.  Pentru ca să re-booteze (sau se înceapă de la zero) și să se împiedice virusul.

 Ceea ce este cu adevărat misterios este faptul că imediat după ce a născut Fecioara, se spune prin clarvăzător că vor fi și alte lucruri bizare, anume fiul care va schimba totul:   Totuși întunericul nu va împărați veșnic pe pământul în care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară țara lui Zabulon și țara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ținutul de lângă mare, țara de dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în țara umbrei morții răsare o lumină. Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9 : 1-2, 6)Cum a putut să fie posibil ca ‘fiul’ să fie numit și identificat ca Creator, Părinte care mai   apoi a fost respins din rândul omenirii? Este oare posibil ca Dumnezeu să fie unul dintre noi? Cu atât mai mult cu cât chestiunea este agravată prin felul în care s-a sfârșit îngrozitor povestea aceea și cântul de înmormântare. Dar a fost oare cu adevărat terminată?  

 Dacă poți să scrii în ebraică, atunci poți să citești scrolurile foarte vechi – anume Scroluri de la Marea Moartă – găsite cu doar câteva decenii înainte și păstrate până atunci mii de ani. Cu ultimul mesaj scris acolo a urmat o lungă așteptare ca să fie citită din nou. Oare însă povestea a fost scrisă așa cum s-a derulat ea de fapt? Dacă ne gândim însă bine , ne putem pune întrebarea cum putem accepta ca toate acele lucruri sa se fi întâmplat în acelaș timp? Și cei care sunt titrați și cei care nu sunt titrați se întreabă și sunt realmente încurcați cum așa ceva a putut să se întâmple cu mult timp în urmă, și să fie real.  

Dacă însă ocolim toate astea și nu ne interesează decât partea cu această istorie din Biblie a Crăciunului, cu Isus și păstorii precum și oamenii înțelepți, atunci toată drama și complotul ar fi complet ignorate. Ceia ce nu s-ar vedea este în primul rând componentul cosmic al istoriei. Atunci toată istoria este doar o tradiție perpetuată de stră-străbunica. În realitate, nașterea lui Isus este împlinirea ghicitorilor de mai multe secole. Această ghicitoare (șaradă) este în primul rând adresată Adversarului precum și oamenilor care speră să fie realitate.

Un cadou garantat de Crăciun primit pe gratis!

Dacă însă realizăm toate acestea, atunci înțelegem mult mai bine minunata istorie, ba mai mult, eu, împreuna cu tine, avem oportunitatea de-a deveni una din aceste caractere ca apoi istoria sa continue. Tot așa cum Crăciunul este o sărbătoare mult mai importantă decât însemnătatea de-a dăruii daruri celor dragi , istorie care culminează cu faptul că atât eu cat și tu primim un Dar. Dar pană la sfârșit este de asemenea ceva mult mai important pentru tine și pentru mine.  Prin faptul că acceptăm acest cadou, acceptăm de asemenea faptul că trebuie sa ne încredem în Cel ce ni-l oferă, asa cum Dătătorul a mai promis și s-a ținut de cuvânt privitor la Avraam și la copilul său.

 Mai mult, sunt foarte multe evidențe care atestă cum că de altfel istoria a fost adevărată. Spre deosebire de Moș Crăciun și faptul de că el este privit ca rezident la Polul Nord, sau că merge cu sania prin văzduh, sau că poate să intre prin șemineu, nu este adevărat dar, istoria consemnează mai multe surse despre Isus – chiar și faptul că a fost născut din fecioarăRomanii și evreii menționează aceasta ca istorie și fără Biblie. Toate aceste locuri și aceste șarade au fost adevărate, iar Isus este clar terra ferma – adică adevărat. A existat și exista cu adevărat orașul Betleeme, Ierusalim și Muntele Moria. De vreme ce această istorie a fost scrisă înainte să se întâmple, este clar că Autorul însuși a scris totul. Faptul că Avraam, Moise, Isaia, Daniel și alții au putut să scrie înainte să se întâmple, de la nașterea lui Isus, apoi viața și moartea sa, este foarte clar pecetea Creatorului – singurul care a putut să știe viitorul – și de aceia este autorul Istoriei, iar tu și cu mine vrem să fim parte la ceia ce El ne oferă.  

Dacă însă nu te interesează decât partea cu Moș Crăciun și Crăciunul, atunci totul este doar o poveste. Totuși gândește-te un pic chiar dacă ar fi fost totul doar o poveste, fă efortul  încercând să vezi Crăciunul prin prisma Bibliei. Este mult mai bine. Iată istoria povestită în Evanghelii, anume Matei și Luca și în linie cronologică. O găsești în mai puțin de 1300 de cuvinte și iți ia doar 5 minute ca să citești. Poți foarte bine să vezi mai departe prin link-uri și să vezi drama profundă relatată pe paginile Bibliei. Este bine să înțelegem cu acuratețe.

  Florin CREȘTINUL

Nașterea Domnului. Crăciunul, sărbătoare a familiei şi a bucuriei de a dărui

Sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos sau Crăciunul, celebrată la 25 decembrie, a asimilat cu multe secole în urmă ceremoniile păgâne ale solstiţiului de iarnă şi a adus de-a lungul timpului diverse şi minunate tradiţii.

Crăciunul este unul din cele 12 praznice împărăteşti ale Bisericilor bizantine şi este a patra mare sărbătoare după Paşti, Rusalii şi Vinerea Mare. De la începutul secolului XX, este şi o sărbătoare laică, celebrată atât de către creştini, cât şi de către necreştini, cu obiceiuri specifice fiecărei ţări, de obicei în familie şi cu daruri multe.

De la reîntoarcerea Soarelui la Sărbătoarea Naşterii Domnului

image005Religiile precreştine marcau în această perioadă solstiţiul de iarnă sau reîntoarcerea Soarelui. Cea mai veche referinţă scrisă a fost găsită în Mesopotamia, unde sărbătoarea, care ţinea 12 zile, avea drept scop să-l ajute pe zeul Marduk să îmblânzească monştrii haosului pentru încă un an.

   La romani, sfârşitul lunii decembrie coincidea cu serbările oficiate în cinstea zeului Saturn, numite saturnalii, o formă de venerare a Soarelui, a luminii care biruia întunericul, care se sărbătoreau între 17 şi 23 decembrie.     Se celebra naşterea Soarelui neînvins, sol invictus, la solstiţiul de iarnă, când zilele reîncep să crească, un cult preluat de la persanii care-l adorau pe Mithra – zeul soarelui.   În anul 274 d.Hr., solstiţiul de iarnă a căzut la 25 decembrie şi atunci împăratul Aurelian a proclamat această dată ca Natalis Solis Invicti, adică naşterea Soarelui invincibil. Pentru păgâni, aceasta era noaptea în care Marea Zeiţă dădea naştere noului Soare, repornind astfel ciclul anotimpurilor.  

  Acum mai mult de două mii de ani, Dumnezeu văzând că neamul omenesc este asuprit de diavol, L-a trimis pe Arhanghelul Gavriil să vestească Fecioarei Maria naşterea, prin puterea Duhului Sfânt, a Fiului lui Dumnezeu. Pruncul Iisus s-a născut într-o iesle săracă şi atunci cei trei magi de la Răsărit, văzând pe cer o stea luminoasă, au străbătut cale lungă pentru a o urma şi au ajuns la Bethleem să-i aducă în dar Mântuitorului aur, smirnă şi tămâie. Naşterea unui mare împărat fusese prorocită de mult timp de vrăjitori. Irod, împăratul iudeilor, temându-se că va pierde tronul prin naşterea lui Mesia, a poruncit că toţi pruncii din Bethleem să fie ucişi. Şi aşa au murit atunci 14.000 de copii, dar Iosif şi Maria, vestiţi de un înger, au reuşit să-l salveze pe Fiul Domnului, fugind în Egipt.

image004La începuturile Creştinismului, unii episcopi au propus ca Naşterea Domnului să se sărbătorească în perioada 17 – 24 decembrie, însă obiceiul nu s-a generalizat până în secolul IV, neştiindu-se cu siguranţă care ar trebui să fie data corectă. Uneori, Crăciunul era sărbătorit chiar în septembrie şi alteori în martie.   În secolul III, era o sărbătoare comună, la 6 ianuarie, pentru Naşterea Domnului, Botezul Său de către Sfântul Ioan şi participarea la nunta din Cana Galileii, moment liturgic adoptat ulterior şi de Biserica Romei.      În anul 320, Papa Julius a stabilit ziua de 25 decembrie ca fiind data oficială a naşterii lui Iisus Hristos, iar cinci ani mai târziu, în 325, primul împărat roman creştin, Constantin cel Mare, a schimbat semnificaţia zilei de 25 decembrie: el a stabilit o sărbătoare cu dată fixă, ce aniversa Naşterea lui Iisus Hristos.    În 354, Liberius, episcopul Romei, a reconfirmat oficial aceeaşi dată pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, asimilând sărbătorile populare şi păgâne deja existente cu ocazia solstiţiului de iarnă.

  Împăratul Iustinian a declarat ziua naşterii lui Iisus drept sărbătoare a Imperiului Roman în anul 429, Sfântul Patrick a introdus această sărbătoare în Irlanda în 461, Augustin de Canterbury statorniceste aceeaşi tradiţie în Anglia în 604, iar un secol mai târziu Sfântul Bonifaciu instituia în Germania celebrarea Naşterii lui Iisus tot la 25 decembrie. Crăciunul a pătruns în Scandinavia în 815 prin Sfântul Angsar, Sfântul Chiril a contribuit la răspândirea sărbătorii creştine în ţările slave, Sfântul Adalbert în Ungaria din 997, iar Danemarca se va creştina complet în perioada 1014-1053.

image003În ţările Europei occidentale, protestanţii au interzis în anumite epoci serbarea Crăciunului şi cultul sfinţilor. De exemplu, Oliver Cromwell a interzis în Anglia această sărbătoare între anii 1649 şi 1660.      Abia în secolul XIX, Crăciunul a devenit cu adevărat o serbare populară. Odată cu afirmarea rolului economic şi social al familiei burgheze, a devenit sărbătoarea copiilor, a darurilor şi a carităţii. Şi responsabil de această mentalitate este Charles Dickens, care în 1843 a publicat celebra nuvela “Colind de Crăciun”, despre un om morocănos şi mizantrop şi despre transformarea sa după ce primeşte vizita a patru fantome în ajunul Crăciunului, poveste de multe ori ilustrată în filme şi desene animate.       Statul american Alabama a fost primul care a declarat Crăciunul drept sărbătoare legală în 1836, iar apoi din 1870 a devenit sărbătoare naţională în toate statele americane.     

  Biserica Catolică însă s-a opus, zadarnic, afirmării lui Moş Crăciun şi în special în anii 1950 a manifestat rezistenţă faţă de asimilarea unor mitologii populare diferite de creştinism. Fiecare comunitate de creştini a sărbătorit însă Crăciunul în funcţie de tradiţiile culturii locului şi de obiceiurile păgâne din momentul convertirii, şi aşa se face că ritualurile specifice sunt numeroase şi foarte diferite.

Cum este sărbătorit Crăciunul în lume

image002În Germania, în fiecare dintre cele patru duminici dinainte de Naşterea lui Iisus, se aprinde o lumânare aşezată într-o cutie. Au loc procesiuni reprezentându-i pe cei trei magi şi Naşterea lui Hristos.       Suedezii descoperă surprizele de Crăciun într-un sac îngropat adânc în zăpadă.     În Grecia, masa de Crăciun are în mijloc o pâine tradiţională, iar după ospăţ masa nu se strânge, pentru ca Iisus să aibă cu ce-şi potoli foamea.    Olandezii îl aşteaptă pe Sinterklaas care vine pe un cal alb şi lasă daruri în saboţii de lemn.

  În Polonia se păstrează obiceiul ca, în cinstea stelei de la Bethleem, masa de Crăciun să înceapă după ce apare pe cer prima stea nimită Gwiazdka, mica stea.    În Rusia, de Crăciun, Moş Crăciun, numit Babuşka, este însoţit de Albă-ca-Zăpadă, umită Snegurocika, iar copiii primesc prăjituri şi jucării.    În Spania, darurile de Crăciun sunt oferite de magi care merg în cortegii de curteni, cavaleri şi muzicanţi, iar în case şi biserici există iesle miniaturale care redau atmosfera Naşterii Domnului.

image001În Statele Unite se împodobesc clădirile cu pomi de Crăciun, punctul central ale sărbătorii fiind cadourile aduse de Santa Claus.     În Costa Rica, Columbia şi Mexic darurile sunt aduse de Nino Jesus, Copilul Iisus.   Japonezii celebrează Crăciunul cu lanterne (sau felinare, lampioane), păpuşi şi aranjamente florale şi cu Jizo, Moş Crăciun. Englezii pregătesc de Crăciun faimoasa şi tipica budincă numită hakin. Încă din secolul XVII, budinca de prune se pregăteşte chiar în dimineaţă de Crăciun şi este stropită cu brandy şi se flambează la servire.

   Florin CREȘTINUL

Sărbătoarea Nașterii Domnului – istorie, simboluri, tradiții

La 25 decembrie, crestinii din intreaga lume celebreaza Craciunul, Sarbatoarea Nasterii Domnului. Acum mai bine de doua mii de ani, Fecioara Maria, prin puterea Duhului Sfant, a nascut in Bethleemul Iudeii pe Pruncul Iisus, intr-o iesle saraca.
Atunci, cei trei magi de la Rasarit au vazut o stea luminoasa pe cer si, strabatand cale lunga pentru a o urma, au ajuns la Bethleem, aducandu-I Mantuitorului, in dar, aur, smirna si tamaie.
Craciunul, in acceptiunea de astazi – sarbatoarea Nasterii Domnului – dateaza din anul 325. Pana atunci, religiile precrestine marcau, in aceeasi perioada a anului, solstitiul de iarna.

Crăciunul în vechime

Sarbatoarea-Nasterii-Domnului---istorie--simboluri--traditiiCea mai veche referinta scrisa despre o sarbatoare ce marca reintoarcerea Soarelui (solstitiu) a fost gasita in antichitate, in Mesopotamia. Sarbatoarea, care tinea 12 zile, avea drept scop sa-l ajute pe zeul Marduk sa imblanzeasca monstrii haosului pentru inca un an.
La romani, sfarsitul lunii decembrie coincidea cu serbarile oficiate in cinstea zeului Saturn, numite saturnalii. Acestea reprezentau o forma de venerare a soarelui, a luminii ce biruia intunericul – obicei adus din Siria. Ei sarbatoreau si „nasterea soarelui neinvins” (sol invictus) la solstitiul de iarna (catre 21 decembrie), cand zilele reincep sa se lungeasca, un cult preluat de la persani, care-l adorau pe „Mithra”, zeul soarelui.
Pentru pagani, aceasta era noaptea in care Marea Zeita dadea nastere noului Soare, repornind astfel ciclul anotimpurilor.

Crăciunul și începutul Creștinismului

La inceputurile Crestinismului, unii episcopi au propus ca Nasterea Domnului sa se sarbatoreasca in aceeasi perioada (17 – 24 decembrie), insa obiceiul nu s-a generalizat pana in secolul al IV-lea, nestiindu-se cu siguranta care ar trebui sa fie data corecta.
Uneori, Craciunul era sarbatorit in septembrie, alteori, in martie. In secolul al III-lea se serba in Orient, la 6 ianuarie, Epifania sau Teofania (descoperirea lui Dumnezeu), o sarbatoare comuna pentru Nasterea Domnului, Botezul Sau de catre Sfantul Ioan si participarea la nunta din Cana Galileii, moment liturgic adoptat ulterior si de Biserica Romei.
In 274 d.Hr., solstitiul de iarna a cazut la 25 decembrie. Imparatul roman Aurelian a proclamat acea data ,,Natalis Solis Invicti”, adica „nasterea Soarelui invincibil”.
In anul 320, Papa Julius a stabilit ziua de 25 decembrie ca fiind data oficiala a nasterii lui Iisus Hristos, iar cinci ani mai tarziu, in 325, primul imparat roman crestin, Constantin cel Mare, a schimbat semnificatia zilei de 25 decembrie. El a stabilit o sarbatoare cu data fixa, ce aniversa Nasterea lui Iisus Hristos.
In 354, Liberius, episcopul Romei, a confirmat oficial data de 25 decembrie pentru sarbatoarea Nasterii Domnului, asimiland sarbatorile populare si pagane deja existente cu ocazia solstitiului de iarna.
Ajunul Craciunului – seara de 24 decembrie – deschidea sirul sarbatorilor de iarna, care tineau 12 zile si se terminau in ajunul Bobotezei (6 ianuarie). La mijloc cadea Anul Nou. Chiar dupa fixarea datei de 25 decembrie, a mai trecut multa vreme pana ce aceasta sa fie adoptata de toti crestinii.
Din cauza diferentelor calendaristice (stil nou si stil vechi), o buna parte dintre pastreaza acest obicei. Fiecare noua comunitate de crestini a dat valente noi sarbatorii Craciunului, in functie de traditiile si obiceiurile pagane din momentul convertirii.

 Col(r) Silvia ANDREI

„El va mântui pe poporul Său de păcate…”

Pr. Conf. Dr. Daniel Buda

Duminica înaintea Nașterii Domnului

(a Sfinților Părinți după trup ai Domnului)

Matei 1, 1-25

Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda și pe frații lui; Iuda a născut pe Fares și pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram; Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon; Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a născut pe Iesei; Iesei a născut pe regele David; David a născut pe Solomon, din femeia lui Urie; Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa; Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia; Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amos; Amos a născut pe Iosia; Iosia a născut pe Iehonia și pe frații lui, la strămutarea în Babilon; După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor; Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Ahim; Ahim a născut pe Eliud; Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care Se cheamă Hristos.

Așadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; și de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; și de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri. Iar nașterea lui Iisus Hristos așa a fost: Maria, Mama Sa, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind și nevrând s-o vădească, a voit s-o lase, în ascuns. Și, cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, căci Cel zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor. 

Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a spus de Domnul prin prorocul, care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu». Și, deșteptându-se din somn, Iosif a făcut așa precum i-a poruncit îngerul Domnului și a luat la el pe logodnica sa. Și, fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.

Ne putem întreba de ce a ales Evanghelistul Matei să prezinte la începutul Evangheliei sale „cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (Matei 1, 1), adică neamul Mântuitorului începând cu Patriarhul Avraam? O genealogie similară a neamului Mântuitorului, prezentată invers, adică începând cu jesse01Mântuitorul Însuși și încheindu-se cu Adam, părintele întregului neam omenesc, este redată de către Sfântul Evanghelist Luca (Luca 3, 23-38). Ce au dorit să ne transmită cei doi evangheliști prin realizarea acestor genealogii și introducerea lor la începutul Evangheliilor și de ce a rânduit Biserica citirea în cadrul Sfintei Liturghii din duminica dinaintea sărbătoririi Nașterii Domnului a genealogiei Mântuitorului după Matei? Prin aceste genealogii, Evangheliștii Matei și Luca ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos a fost nu numai Dumnezeu adevărat, ci și Om adevărat, Care după trup S-a născut în mod real din Fecioara Maria, fiind parte a neamului evreiesc și descendent după trup al unei familii evreiești a cărei linie genealogică poate fi urmărită până la Patriarhul Avraam, care a fost chemat să fie părintele poporului ales, sau chiar până la Adam, părintele umanității. Așa cum ereticul Arie și adepții lui au negat egalitatea și consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, ereticii dochetiști care au apărut încă din primul veac de la Întruparea Domnului au negat că Fiul lui Dumnezeu S-ar fi născut în mod real din Fecioara Maria și că El ar fi asumat firea umană deplină formată din trup material și suflet spiritual. Pentru acești eretici, nașterea Mântuitorului din Fecioara Maria ar fi fost doar aparentă și prin urmare Trupul însușit doar unul părelnic, nu real. Dochetiștii au ajuns să susțină această erezie întrucât pentru ei materia de orice fel era rea în sine și prin urmare dumnezeirea întrupată nu putea să asume sau să se unească cu o materie reală cum este trupul. Negând însă materialitatea Trupului Mântuitorului, dochetiștii negau în același timp și realitatea mântuirii aduse de Mântuitorul Iisus Hristos lumii, căci dacă Întruparea și Nașterea Mântuitorului au fost doar aparente, El neînsușind un trup real, atunci și celelalte acte mântuitoare ale iconomiei mântuirii, precum Răstignirea, Patimile, Moartea și Învierea, au fost tot aparente. Iată de ce pentru Evangheliști a fost atât de important să sublinieze faptul că Mântuitorul Iisus Hristos s-a născut după trup în mod real din neamul poporului ales al lui Israel, iar linia propriei Sale familii poate fi urmărită de-a lungul istoriei.

Nașterea Noului Adam aduce viața veșnică

Dacă urmărim genealogia Mântuitorului așa cum este ea prezentată de către Sfântul Evanghelist Matei, observăm că Acesta descinde din patriarhii vetero-testamentari Avraam, Isaac, Iacob și Iuda, precum și din neamul regesc al lui Israel începând cu David, fiul lui Iesei. Familia din care își are originea după trup Mântuitorul Iisus Hristos este așadar familia evreiască a patriarhilor și regilor lui Israel. Linia acestei familii poate fi urmărită în mare parte în Sfintele Scripturi ale Vechiului Testament. Nașterea Mântuitorului după trup în sânul acestei familii ne apare ca o împlinire a unui plan de mântuire a lumii care stă în centrul istoriei lui Israel. Întreaga istorie tumultuoasă a neamului lui Israel așa cum este ea prezentată în Vechiul Testament primește sens și împlinire prin nașterea Mântuitorului lumii în sânul poporului ales.
Hristos Se naște în sânul neamului evreiesc, însă mântuirea adusă de El are un caracter universal, aşa cum sugerează Evanghelistul Matei prin sublinierea faptului că din genealogia Mântuitorului au făcut parte și ne-evrei. Salmon l-a născut pe Booz din Rahav (Matei 1, 5). Rahav a fost de origine din Ierihonul încă necucerit de fiii lui Israel și o femeie desfrânată (Iosua 2, 1). Pentru că auzise de minunile săvârșite de Dumnezeu cu poporul lui Israel în pustie și știa că cetatea Ierihonului va fi dată acestora de către Dumnezeu (Iosua 2, 9-14), ea a convenit să-i ajute pe fiii lui Israel să cucerească cetatea Ierihonului, cu condiția ca ea și familia ei să fie salvată de la moarte, ceea ce s-a întâmplat: familia ei a fost integrată în poporul lui Israel (Iosua 6, 17-25). Dar Rahav nu este singura femeie din afara neamului evreiesc care este parte a genealogiei Mântuitorului. „Booz a născut pe Iabed din Rut” (Matei 1, 5), care era moabiteancă (vezi Rut 1, 4). Așadar, Mântuitorul S-a născut după trup din poporul ales al lui Israel, însă și alte popoare sunt parte a spiței neamului Său, pentru că mântuirea adusă de El este pentru întreg neamul omenesc. Caracterul universal al mântuirii aduse de Mântuitorul Iisus Hristos este subliniat poate mai pregnant de genealogia propusă de Sfântul Evanghelist Luca, întrucât nu se oprește la Patriarhul Avraam, ci continuă până la Adam, părintele umanității, subliniind astfel faptul că Mântuitorul Hristos este Noul Adam prin care neamul omenesc se naște din nou la viața cea veșnică.

Trei perioade istorice în care au trăit câte 14 generații

Evanghelistul Matei a dezvoltat o adevărată teologie a istoriei în genealogia Mântuitorului, pe care a plasat-o la începutul Evangheliei Sale: nu numai că Mântuitorul este descendent direct al patriarhilor vetero-testamentari și ai regilor lui Israel, ci numărul descendenților asociat cu anumite evenimente istorice majore din istoria neamului evreiesc formează o adevărată teologie a istoriei. „Aşadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri” (Matei 1, 17) scrie Evanghelistul Matei. Avem de-a face cu trei perioade istorice majore în care au trăit câte 14 generații de predecesori ai Mântuitorului. Evenimentele istorice majore care marchează aceste trei perioade sunt consolidarea regalității în Israel prin regele David, plecarea poporului lui Israel în robia babiloniană și Întruparea Mântuitorului. Fiecare dintre aceste evenimente istorice are și un sens spiritual: consolidarea regalității în Israel anunță venirea lui Mesia din sânul aceleiași familii a lui David, plecarea poporului evreu în robia babiloniană este parte a pregătirii acestuia și a întregii lumi pentru venirea lui Mesia, iar Întruparea Mântuitorului este împlinirea acestei pregătiri. Valoarea simbolică a numerelor folosite aici de Evanghelistul Matei vine să întregească ideea că Întruparea Mântuitorului a avut loc într-un moment istoric pregătit de pronia divină: avem de-a face cu trei etape istorice, fiecare cuprinzând câte 14 neamuri. Atât cifra trei, cât și numărul 14, care este dublul lui șapte, au o valoare numerologică pozitivă. Numărul de predecesori ai Mântuitorului începând cu Patriarhul Avraam, anume 42, este un număr perfect, întrucât rezultă din înmulțirea cu trei a lui 14.

Cum sărbătoreau voievozii valahi Naşterea Domnului. Prăznuirea Crăciunului la Curtea Brâncovenilor

Cronicarii noştri, istoricii străini şi călătorii vremii care au trecut prin Ţările Române au descris uneori amănunţit ceremonialele care se desfăşurau la Curţile domnitorilor români. Informaţiile lor ne oferă posibilitatea reconstituirii credibile şi a modului în care petreceau Crăciunul, de pildă, Brâncovenii. Multe obiceiuri şi tradiţii împământenite, altele importate de pe la Curţile bizantine s-au păstrat şi în timpul Voievodului martir, iar unele chiar şi în perioada modernă.

Colindători de altădată, cu steaua

Colindători de altădată, cu steaua

În scrierile lui Paul de Alep, secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, care a trecut prin Ţările Române pe vremea voievozilor Matei Basarab şi Vasile Lupu, se păstrează o descriere a Crăciunului, când cetele de urători ajungeau la Vodă după ce, dimpreună cu preoţi, citeţi şi corişti, purtând icoane, îi vizitaseră pe boieri şi pe protopop, „cântând Naşterea lui Christos“ şi „fiecare om săruta icoana şi lă dădea ceva“. Urmau apoi „toboşarii, lăutarii, flautiştii şi fluieraşii“. Asemenea alaiuri au ajuns, cu siguranţă, şi la Curtea Brâncovenilor. Obiceiul exista şi la sfârşitul secolului al XIX-lea, când în Ajun corul Mitropoliei, cel de la „Domniţa Bălaşa“ şi cel al Operei Teatrului Naţional făceau, la ora 20:00, primul popas la Palatul Regal. Colindătorii erau primiţi de Familia Regală cu uşile larg deschise şi cu mesele încărcate cu covrigi, mere, nuci poleite, portocale, ceai şi prăjituri. De aici porneau spre reşedinţa mitropolitului.

Voievodul la slujbă

Un alt obicei de Crăciun, descris într-o condică de la 1752, de pe vremea lui Grigore Vodă Calimache, de către logofătul Gheorgache, se desfăşura, cu mare probabilitate, şi pe vremea lui Brâncoveanu. Iată cum este descris: „În dimineaţa  zilei de Ajun, Domnul ese din lăuntru de la casa ce se cheamă Mabei şi vine în Spătărie şi şade în domnescul scaun. Şi vrând ca să iasă la biserică, acel ce este vel spătar (dregătorul care purta la ceremonii spada şi buzduganul domnesc), închinge sabia cea împărătească peste umăr şi ia buzduganul în mâna dreaptă, ţinându-l rezemat pe umărul său; şi cel ce este vistier mare, ţinând în mâna sa cuca (căciulă înaltă împodobită cu pene de struţ) o pune în capul lui vel spătar. Apoi sculându-se Domnul din scaun, cu toată parataxis (orânduiala boierimii sale) merg la biserică. Aici, domnul, este întâmpinat de Mitropolitul Ţării, episcopi şi boierime care-l primesc cu smerită plecăciune. Ajuns în mijlocul bisericii, Domnul se închină către icoana Mântuitorului Hristos şi către icoana Precistei apoi către uşile împărăteşti după care se sue în strana domnească. După ce fiecare şi-a ocupat locul şi liniştea domneşte în sfântul locaş, soborul de preoţi în frunte cu Mitropolitul încep a înălţa rugi către Dumnezeu Atotputernic. După ce toţi s-au miruit şi au luat anaforă, Domnul părăsind biserica se îndreaptă către Spătărie. La uşa bisericii el este întâmpinat de căpitanul de vânători şi vânatul lor : cerbi, ciute, capre, râmători sălbateci, iepuri şi alte păsări ce pot vâna. Ajuns la spătărie, Domnul îşi ocupă tronul, iar curtea întreagă şi înaltele feţe bisericeşti vin de i se închină. După tropar, Mitropolitul, Domnul, beizadelele, Episcopii şi toţi boierii se ridică în Picioare, şi preotul ce a slujit Liturghia dă icoana în mâna mitropolitului şi sărutând-o o dă Domnului spre sărutare. Îndată se slobod tunuri şi începe meterhaneaua (muzică turcească)“.

Masa de Crăciun

Din însemnările secretarului Curţii lui Brâncoveanu, italianul Anton Maria del Chiaro, înţelegem, de pildă, cum decurgea ceremonialul mesei de Paşti şi de Sfântul Vasile la Curtea Voievodului, ceremonial asemănător cu cel din ziua Crăciunului. Aflăm astfel că dacă unul dintre comeseni strănuta la masă, i se dădea un pahar cu vin şi i se făceau daruri în ţesături de postav sau atlas. La încheierea ospăţului, se aducea o plăcintă mare în care se aflau 50 de galbeni, dar şi răvaşe amuzante. Istoricul Aurelian Sacerdoţeanu prezenta cu ceva decenii în urmă într-o conferinţă radiofonică atmosfera şi obiceiurile Crăciunului la Curtea Domnească, menţionând că „Vodă distribuia veşminte de onoare la copiii clerului şi la egumenii mănăstirilor domneşti. Pentru restul clerului, călugări şi săraci, se punea o masă întinsă separată şi li se dădeau bani de argint înveliţi în basmale“.

 Spre deosebire de grecii din Istanbul, care mâncau la mese rotunde, oaspeţii Brâncovenilor stăteau pe bănci şi se ospătau la mese lungi, ca în trapezele călugărilor, acoperite cu pânzeturi, „după obiceiul ţării“, din in fin ţesut. Fiecare se servea de un şervet cu flori din fir, tipsii de argint, cositor şi aramă, pahare, linguri, cuţite şi furculiţe, solniţe, toate din argint, ibrice şi sfeşnice, „inventar de ceremonie“, care se regăseşte şi în foile de zestre ale copiilor lui Constantin Brâncoveanu.

Domnul acorda o atenţie deosebită meniului. De aceea avea angajat un bucătar neamţ.

Cartea de bucate a stolnicului Constantin Cantacuzino, de la începutul secolului al XVIII-lea, „mare ordonator al meselor de la Curtea Domnească din Bucureşti vreme de 40 de ani, maestru de ceremonii şi prinţ al gastronomilor români din toate timpurile“, unchiul marelui Domn martir, vorbeşte şi ea despre ceea ce se consuma în marile sărbători la Curtea Brâncovenilor: peşte, legume, carne de viţel, oaie, iepuri, vânat, salate, vutci (lichioruri), vinuri, dulceţuri etc., plăcut preparate şi elegant prezentate. Florentinul Del Chiaro vorbeşte despre coşurile cu cozonaci, care încheiau ospăţul de Crăciun. Alimentele locale erau prepara-te cu condimente, fructe exotice, cu zahăr de Veneţia, ulei de măsline, etc. La masă se servea cafea, vinuri locale dar şi aduse din Orient şi Occident, după cum indică registrele vamale ale vremii.

Obiceiuri locale

În 1691, Hrisant ieromonahul, Patriarhul de mai târziu al Ierusalimului, traducea la cererea marelui stolnic Constantin Cantacuzino „Deofficiis“. Un amplu eseu al istoricului şi scriitorului bizantin Pseudo-Codinos, din secolul al XV-lea, care cuprindea rânduiala exactă a unor ceremonii de la curtea bizantinilor. Opera urma să constituie un îndreptar de reguli imperiale de protocol, practicate şi la Curtea domnească din Muntenia. De pildă, de la Bizanţ s-a luat obiceiul, păstrat şi în vremea lui Constantin Brâncoveanu, de a se cânta la Crăciun, şi la celelalte praznice importante, imnurile religioase ale sărbătorii. La Curtea din Ţara Românească, la ospăţ era prezentă însă şi icoana cu candelă aprinsă în sala de masă, cântările bisericeşti fiind acompaniate şi de lăutele ţiganilor. Tot ca obicei local, menţionăm sărutarea de către boieri, în semn de respect şi supunere, a mâinii domnitorului şi a doamnei de către jupânese. Tot ca tradiţie a pământului, se toasta la ridicarea fiecărui pahar, iar masa se încheia prin unirea mesenilor într-un joc cu zicături şi glume…

 Florin CREȘTINUL

Bucuria Crăciunului, transmisă prin dăruire la Reșița

Diac. Pavel Canea, Darius Herea

Preasfințitul Părinte Episcop Lucian i-a vizitat în cursul zilei de marți pe credincioșii reșițeni, participând la mai multe acțiuni social-filantropice, dar și cultural-artistice. 

 În această perioadă „trebuie împletită rugăciunea cu postul, dar trebuie împlinită și iubirea milostivă, față de toți oamenii și mai ales față de persoanele bolnave, singure și neajutorate”, este mesajul Preasfințitului Părinte Lucian, 16_Activitati_sociale_si_culturale-1_w747_h373_q100Episcopul Caransebeșului, pe care l-a transmis marți, 13 decembrie, în cadrul vizitelor la așezămintele sociale din municipiul Reșița.    Ierarhul alături de clericii din corul Episcopiei Caransebeșului au transmis bucuria praznicului Nașterii Domnului copiilor și bătrânilor de la Complexul de servicii sociale „Sfânta Maria” și Centrul de plasament „Speranța”, unde a dăruit fiecărui beneficiar și ostenitor din aceste așezăminte cadouri, cărți de rugăciune și calendare. La rândul său, Preasfințitul Lucian a fost încântat cu un program artistic specific perioadei, pregătit de către gazde.  

 De asemenea, în aceeași zi grupul de colindători de la Caransebeș a adus mesajul Nașterii Pruncului Sfânt și la Secția de pediatrie a Spitalului Județean de Urgență și la Complexul de servicii sociale comunitare pentru persoane adulte din Reșița. Și la aceste două unități Preasfințitul Părinte Lucian le-a împărțit daruri și calendare copiilor și bătrânilor și totodată i-a mângâiat cu un cuvânt de binecuvântare, urându-le sărbători cu pace și să aibă sănătate sufletească și trupească. 

16_Activitati_sociale_si_culturale-2_w169_h125_q100 Pe lângă acțiunea socială, Preasfințitul Părinte Lucian a participat și la manifestarea cultural-artistică intitulată „Hristos Se naște, slăviți-L!”. Seria de acţiuni din cadrul proiectului „Muzică pentru viaţă” iniţiat de Radio Reşiţa în parteneriat cu Episcopia Caransebeșului şi Crucea Roşie a întrunit la orele serii, în sala Teatrului de Vest din municipiul Reșița, zeci de iubitori ai colindului tradiţional. Corul de maici al Mănăstirii Nera, corul preoţilor din Protopopiatul Reşiţa, corul Catedralei „Învierea Domnului” din Caransebeş şi Corul „Laudatio” al Episcopiei Caransebeşului, acestora alăturându-se şi Corul „Menestrelul” al Asociaţiei culturale „Reşiţa Română”, au încântat prin prestația lor deosebită. 

16_Activitati_sociale_si_culturale-4_w169_h125_q100 „Îi rugăm pe toți credincioșii Episcopiei Caransebeșului să fie receptivi la mesajul iubirii divine, pentru că Dumnezeu din iubire L-a trimis pe Fiul Său în lume, să Se nască, să crească și să ne mântuiască. Trebuie să răspundem și noi cu iubirea noastră sinceră și să ne ajutăm unii pe alți, să ne iubim unii pe alții, să ne purtăm sarcinile unii altora și așa să împlinim cu toții legea lui Hristos, a Noului Testament, legea harului și a iubirii”, a transmis Preasfințitul Părinte Lucian. Cei prezenți și-au deschis inima și sufletul, deoarece la final au avut posibilitatea să doneze pentru colecta destinată strângerii de fonduri pentru bolnavii de cancer, cei care vor beneficia de serviciile Clinicii Nera. 

„S-a născut pe Pământ, astăzi, Mesia Cel Sfânt”

PS Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

Rememorăm momentul unic din istoria omenirii în care Dumnezeu a coborât în timp și în spațiu, adică în materie, și S-a făcut om, pentru a ne ridica pe noi din rătăcire și din neștiință, pentru a ne înălța la o cunoaștere superioară (nu doar științifică, ci și metafizică).

Spune colindul despre Pruncul Iisus: „Pe-a Lui umerele / Străluceau lucefărele, / Pe degetul cel mai mic / Inelaș mândru de-argint, / Pe degetul cel mare / Inelaș de soare / Și pe frunte luna-i plină, / Plină de Lumină! // Și luna cu stelele / Luminează nopțile, / Soarele cu razele / Luminează zilele!”. Nu toți cei prezenți la eveniment erau capabili 16-PS_Gurie_w747_h373_q100să vadă în privirea Pruncului Lumina de dincolo de lume, să intuiască statura Lui de Împărat al Lumii. Și, totuși, El era Creatorul făcut făptură pentru recuperarea noastră pentru Cer.
A făcut-o pentru a ne vindeca ființa omenească și pentru a ne spune cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm (fiecare, în parte, și omenirea în ansamblul ei). Ne-a avertizat că nu suntem produsul unei evoluții hazardate de la simplu la complex (cum pretind unele teorii evoluționiste), ci suntem creați de o Ființă de Dragoste și de Lumină, pe Care o numim Dumnezeu și Care ne-a lăsat pe acest Pământ să viețuim, ca să învățăm să iubim. După această viață urmează veșnicia, de care ne vom bucura în măsura în care ne-am făcut datoria în această viață, adică am învățat să iubim! „S-a născut pe Pământ, / Astăzi, Mesia Cel Sfânt, / Ca să facă mântuire / De la veșnica pieire / A lui Adam cel căzut / Cu tot neamul, de demult”.
Altfel spuse lucrurile, viața aceasta, pe care o trăim în timp și în spațiu, adică în materie, este foarte scurtă în raport cu veșnicia. O putem compara cu coperta sau cu prefața unei cărți: poate cineva pretinde că știe întreg conținutul unei cărți, dacă a văzut doar coperta? Nu! La fel este și cu viața de dincolo: Dumnezeu ne spune ceea ce urmează, pentru că, fără El, nu putem ști, nu putem descoperi doar prin puterile noastre. Spune colindul popular: „Înger stă ’naintea mea, / Din lume ca să mă ia. / Astăzi mă călătoresc, / La Părintele ceresc. // Unde m-a chemat Hristos, / La orașul cel frumos. / Rele sau bune eu iau, / Seama de toate să dau // Pentru câte le-am urmat, / Pân’ la cel mai mic păcat. // O, suflete ticălos, / Negru și întunecos! / În lume, cât ai trăit, / În rele te-ai tăvălit. // Îngrijeai numai de trai, / Negândind la iad și rai. / La moarte n-ai cugetat, / Dar de dânsa n-ai scăpat; / Căci, iată, ea s-a pripit / Și din lume te-a răpit!”.
Dumnezeu S-a făcut om pentru ca să-l avertizeze pe om încă o dată de aceste realități: Nu vă lăsați orbiți doar de ceea ce vedeți, căci vedeți foarte puțin, doar realitatea materială! Ochii noștri trupești sunt făcuți doar pentru materie, și nu pot vedea dincolo de ea. În măsura în care ne înduhovnicim mergem la Biserică, ne spiritualizăm, începem să vedem lumea de dincolo, realitățile spirituale, adevărurile eterne. Și abia atunci începem să-L simțim pe Dumnezeu, Creatorul nostru Cel de dincolo de materie, dar Care este prezent și aici, în materie. „De acum până’n vecie, / Slava Domnului să fie!”.

Prietenia cu îngerii

Evenimentul Nașterii Domnului, pe care astăzi îl prăznuim, ne proclamă o prietenie cu o civilizație superioară: îngerii! Omenirea întreagă pare simpatizată, protejată și căutată de aceștia. De ce? Vedem că ei sunt prezenți în cele mai importante momente din istoria mântuirii, așa cum ne sunt acestea relatate de Sfintele Evanghelii. Îngerul sau Arhanghelul Gavriil – în transliterare latină, „Gabriel” – îi vestește Fecioarei Nașterea Mântuitorului: „Și, deodată, ce văzuse? / Casa toată se umpluse / De-o lumină lucitoare, / Ca lumina de la Soare. / Îngerul Gavriil intrase / La Sfânta Fecioară-n casă / Și, din zbor, cum se opri, / „Bucură-te!″ – îi grăi. / „Nu te-nspăimânta, Maria, / Că vei naște pe Mesia!” / Fiu al Domnului va fi / Și „Iisus” Se va numi!”. Dar, atenție, nu trebuie să uităm că îngerul acesta a fost prezent și a vestit, lui Ioachim și Anei, nașterea Fecioarei Maria. Tot el a vestit, lui Zaharia și Elisabetei, nașterea copilului lor, Sfântul Ioan Botezătorul. În plus, știm că el a călăuzit Sfânta Familie în fuga spre Egipt, pentru a scăpa cu viață Pruncul de uneltirile sângeroase ale regelui Irod: „Iar Irod, tiranul, / Craiul și dușmanul, / Oastea și-o trimite, / Pe prunci de-i ucide / De doi ani în jos, / Să taie pe Hristos. / Intră prin odaie, / Toți copiii taie. / Vai, în greaua noapte, / Câtă crudă moarte! / Sânge preacurat / Cât s-o mai vărsat! / Mamelor, nu plângeți! / Pieptul nu vi-l frângeți! / Pruncii n-or muri, / Ci s-or preamări. / Ale lor suflețele se vor face stele, / Luminând frumos / Calea lui Hristos!”. Iar alt colind spune: „Pe Hristos nu L-a tăiat, / Tatăl Sfânt L-a apărat. / I-a trimis un înger sfânt, / Ca să-L scape, pe pământ!”. Mai apoi, la Înviere, a șezut pe o piatră în mormânt și femeilor mironosițe le-a adus vestea Învierii. Deci, acestui înger Dumnezeu i-a încredințat marea Taină a venirii Sale în lume.

Cine este această făptură? Căci, este clar, nu este nici om, nici Dumnezeu. Ce înseamnă numele lui? Termenul „Gavriil/Gabriel” provine din limba ebraică, însemnând „Dumnezeu Se face bărbat”, iar numele conține, concentrat, adevărul că Dumnezeu Se face om, rămânând și ceea ce era, adică Dumnezeu. Zguduitor este adevărul acesta, pentru cei care vor să se gândească profund la soarta omenirii și la viitorul planetei noastre (și al cosmosului întreg): dacă Dumnezeu coboară în creația Sa, înseamnă că aceasta prețuiește enorm și că El are planuri mari cu ea! Aceasta înseamnă că ne iubește și nu este deloc fericit când ne vede chinuindu-ne în necazuri și neputințe. (…)

Dar de ce au căzut îngerii? Ne dă de înțeles Biblia că una din căpeteniile lor, pe nume Lucifer (adică „luminătorul”, emanatorul de lumină), auto-admirându-se cât de frumos este, a gândit așa: „Eu nu mai am nevoie de Dumnezeu, căci sunt, prin mine însumi, așa cum sunt: frumos, fericit, inteligent. Pot fi dumnezeu în locul Lui și fără de El”. Gândind astfel, a acționat în consecință: s-a „deconectat” singur de la energia lui Dumnezeu. Și, în acea clipă, a căzut. Strălucirea a început să i se atenueze și lumina să i se stingă.

Noi suntem plini de viață și de bucurie numai în măsura în care acceptăm să rămânem „conectați” la Dumnezeu, să absorbim energia Lui, care este dragostea. Când refuzăm aceasta, începem să ne stingem. Nu degeaba Mântuitorul ne spune: „Rămâneți întru Mine și Eu întru voi […]. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele” (Ioan 15, 4-5). Deci, dacă ne simțim vlăguiți, nefericiți, neîmpliniți, triști, este pentru că nu absorbim suficient de mult dragostea lui Dumnezeu, nu stăm în intimitatea Lui, nu ne rugăm suficient, nu mergem destul de mult la biserică. O mlădiță ruptă din tulpină, după o vreme, se usucă.

Dar să medităm fiecare în parte, în această zi de mare praznic, dacă nu cumva gândim și noi, adeseori, precum Lucifer: „Nu am nevoie de Dumnezeu, căci sunt, prin mine însumi, fericit?” Oare nu cumva întreaga omenire secularizată gândește astfel, astăzi: „Nu am nevoie de El, căci sunt prin mine însumi fericit?” Dumnezeu nu vrea să-i „deranjeze” pe cei care gândesc astfel: stă deoparte, până când se vor hotărî ei înșiși să ceară prezența Lui în propria lor viață. Pe noi, oamenii, care ne simțim aparținând Bisericii, cei care Îi invocăm prezența în viața noastră, El ne vizitează, ne caută, ne binecuvântează: „Tatăl, Atotțiitorul, / Și Fiul, Izbăvitorul, / și Duhul, Mângâietorul!”. (…)

Dar, oare, să mai fie și alți îngeri, prietenoşi, plini de bunăvoință față de noi, oamenii, în afară de Gavriil, cel deja pomenit? Sfânta Scriptură ni-l pomenește pe Arhanghelul Mihail (termenul provine din limba ebraică și înseamnă „Cine este ca Dumnezeu?”), cel despre care spune că, în momenul căderii lui Lucifer, a strigat: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”, coalizând în jurul său cetele îngerești care nu au căzut, ci au continuat să capteze energia dragostei lui Dumnezeu, ca pe cel mai prețios lucru, dătător de Viață. (…) Să nu-l uităm nici pe Arhanghelul Rafael, al cărui nume se traduce prin Domnul-Vindecătorul, pentru că este vindecător de boli și ocrotitor al celor căsătoriți. (…)

În final, îndemnul meu de arhipăstor, pentru Dumneavoastră, pentru toți, este să vă întrebați fiecare în parte: „În viața mea, în familia mea, în ființa mea, lucrează vreun înger al Domnului?” Îngerii buni cer permisiunea pentru a interveni, cei răi, în schimb, acționează fără acordul nostru, sfâșiind pacea lăuntrică și răspândind nevroza, cearta, răutatea, ura, supărarea. Să nu uităm că fiecare avem câte un înger păzitor, care nu trebuie neglijat. Să nu uităm că ziua de luni este ziua săptămânii consacrată de Biserică „Puterilor cerești”, adică îngerilor care pot interveni pozitiv în viața noastră. Să ne amintim, pe la casele noastre, invocația din ectenie a preotului: „Înger de pace, credincios, îndreptător (al vieții), păzitor al sufletelor și al trupurilor noastre, de la Domnul să cerem!”.

Bucuria Nașterii Domnului să vă umple viața! Harul lui Dumnezeu să vă cerceteze inimile, iar belșugul să nu lipsească din nicio casă în aceste zile sfinte de sărbători! Îngerii să vă însoțească în tot ceea ce întreprindeți și de protecția lor să beneficiați cu toții! „Dă-ne, la toți, bucurie, / Amin! Doamne, slavă Ție! / La mulți ani, s-aveți folos / De Nașterea lui Hristos!”

Gral-