Arhive lunare: ianuarie 2017

Omul Sfânt, IPS PIMEN al Sucevei și Rădăuților a fost răsplătit de Dumnezeu care l-a ajutat să reconstruiască un nou sediu Arhiepiscopal. Zilele trecute a fost inaugurat noul sediul Arhiepiscopal Suceava

Pe data de 8 ianuarie 2015, un incendiu puternic a devastat vechea clădire a Centrului eparhial din Suceava. Odată cu aceasta a ars şi clădirea Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Mitropolitul Dosoftei“.

Joi, 19 ianuarie 2017, la doi ani de la nefericitul eveniment, a fost sfinţit un nou imobil care va găzdui de acum înainte activitatea administraţiei eparhiale.

g09k8sdoo1rk2a42em9qjjgo2lgckqid

Noul sediu al Arhiepiscopiei, sfinţit de un sobor de preoţi

Clădirea noului Centru eparhial al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor a fost sfinţită joia aceasta de Înaltpreasfinţitul  Părinte Arhiepiscop Pimen, prin ungere cu untdelemn sfinţit şi prin stropire cu Agheasmă. La eveniment au participat preoţi consilieri din cadrul arhiepiscopiei, părinţi protoierei, stareţi, monahii şi călugări din obştea mănăstirilor din Bucovina, preoţi parohi din întreg judeţul, precum şi reprezentanţi ai ocoalelor silvice din cadrul arhiepiscopiei. Alături de feţele bisericeşti au fost invitaţi la eveniment şi reprezentanţii autorităţilor judeţene, locale, precum şi conducătorii unor instituţii cu care Arhiepiscopia a colaborat de-a lungul timpului.

Cuvântul ierarhului a fost unul de mulţumire către Dumnezeu pentru realizarea acestui edificiu, cât şi  pentru preoţii şi stareţii care au chivernisit banii primiţi de la credincioşi şi s-au implicat cu tot sufletul în refacerea construcţiei: „Acest aşezământ a fost ridicat într-un timp record. A existat multă dăruire, atât din partea lucrătorilor, care au încercat să facă muncă de calitate, cât şi din partea ajutătorilor de la mănăstiri, de la ocoalele silvice, de la Primăria Municipiului Suceava, de la Secretariatul de Stat pentru Culte. Această construcţie, atât de necesară pentru un centru eparhial, este expresia dragostei. Vechea clădire a Arhiepiscopiei a fost construită atunci din lemn din două motive: în primul rând a fost vorba de a face economie, iar al doilea motiv, şi acesta a fost principalul, s-a datorat ideii specialiştilor de a nu recomanda construcţiile grele pe acest versant, de la Mănăstirea «Sfântul Ioan» şi până la Fabrica de Pâine. Astăzi, însă, ne bucurăm de noua zidire, făcută cu pricepere, devotament, dăruire şi calitate. Le mulţumim tuturor celor de faţă şi celor care au ajutat la ridicarea acestui edificiu!“.

Prezent la momentul inaugural, primarul municipiului Suceava, d-l Ion Lungu, a subliniat importanţa momentului atât pentru eparhie, cât şi pentru oraşul Suceava: „Dumnezeu lucrează prin oameni; iată că parcă tot răul a fost spre bine. Avem acum la Centrul eparhial o clădire modernă, care face onoare Bisericii Ortodoxe Române, dar deopotrivă şi comunităţii şi oraşului nostru. Primăria Municipiului Suceava rămâne alături de Biserica Ortodoxă şi de toate unităţile de cult din oraşul nostru şi vom încerca să prindem în buget şi o sumă de bani pentru construcţia unui nou sediu pentru Seminarul Teologic Suceava“.

Noua clădire, o îmbinare fericită între tradiţional şi modern

Noul Centru eparhial al Arhiepiscopiei Sucevei este structurat judicios ca spaţiu, astfel încât să răspundă nevoilor impuse de cotidianul vieţii din eparhie: la demisol are o sală de conferinţe spaţioasă şi frumos amenajată, iar la parter se află birourile preoţilor consilieri. Prin întreaga sa arhitectură, clădirea este adaptată cerinţelor actuale de desfăşurare a activităţii  administrative, economice, social-misionare şi culturale, precum şi de păstrare şi conservare a fondului arhivistic. „Aş vrea să-I mulţumesc în primul rând lui Dumnezeu şi Sfântului Ioan cel Nou, ocrotitorul eparhiei noastre. Aduc mulţumire Înaltpreasfinţitului Părinte Pimen, care ne-a dat binecuvântare de a ridica acest aşezământ, pentru sprijinul acordat, pentru încrederea care mi-a acordat-o mie, în calitate de consilier economic, şi IAN 2 cu 1  sediu-nou-arhiepiscopia-sucevei_w747_h373_q100 (1)pentru binecuvântare şi sprijin financiar şi moral. A fost, după cum a spus şi ierarhul nostru, o lucrare foarte rapid executată, pentru că a lucrat o firmă foarte serioasă, care a fost în permanenţă în grafic. Clădirea are, ca şi amprentă la sol, 700 metri pătraţi, iar ca suprafaţă utilă 2.100 metri pătraţi. La demisol va fi o sală de conferinţe, cu 120 de locuri, pe care-l vom oferi gratuit, la cerere, pentru organizarea unor evenimente culturale din oraşul nostru şi pentru evenimente filantropice. Clădirea are şi un bloc alimentar autorizat, grupuri sanitare moderne. La parter va fi administraţia Centrului eparhial, cu sala de şedinţe de 100 locuri, iar la mansardă va fi administraţia silvică a arhiepiscopiei, cu 14 birouri. Am demonstrat că suntem bucovineni foarte uniţi. Aş vrea să mulţumesc în primul rând proiectantului, domnului arhitect Doru Olaş, şi constructorilor pentru modul în care au finalizat această lucrare“, ne-a declarat părintele  Gheorghe Saftiuc, consilierul economic al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.

Menţionăm faptul că supravegherea lucrărilor la noul sediu a fost încredinţată de IPS Părinte Pimen consilierului economic al arhiepiscopiei, părintele Gheorghe Saftiuc, inginerului silvic Rareş Vasile Hrestic, şeful Ocolului Silvic „Silva Bucovina“ din cadrul arhiepiscopiei, şi dirigintelui de şantier, inginer Vasile Galan. Noua clădire a arhiepiscopiei reprezintă o îmbinare fericită între tradiţional şi modern, o clădire spaţioasă şi primitoare, un simbol care ţine pasul cu vechile capodopere arhitecturale moldoveneşti moştenite.

P.S. Adevăratul patriot bucovinean dl gral-col(r)conf univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC nu a fost invitat la festivitatea de sfințire. În schimb a fost invitat pușcăriabilul și viitor pușcăriaș arhiepiscopul Teodosie și alte mătrăgune.

Ideeea cui a fost? Am dori și noi un răspuns de la IPS ARHIEPISCOP PIMEN

Redactor șef

 Col(r)dr farm Silvia ANDREI

Omul sfințește locul. Așezământul de bătrâni din cadrul Mănăstirii SFÂNTUL IOAN CEL NOU de la Suceava

128016_ips_pimen_portretBiserica Ortodoxă Română din toate timpurile de când există ea s-a pus în slujba poporului român dreptmăritor creștin ortodox.

Așa stau lucrurile și în Arhiepiscopia Ortodoxă a Sucevei și Rădăuților condusă de Înaltpreasfinția Sa PIMEN ZAINEA CARE S-A PUS CU TRUP ȘI SUFLET ca să ctitorească așezământul de bătrâni la Suceava în cadrul Mănăstirii Sfântul IOAN CEL NOU de la Suceava dar și Căminul de bătrâni de la Bogdănești.

IPS PIMEN pune mare accent pe problemele sociale nefiind indiferent față de nevoile bătrânilor și persoanelor bolnave care necesită îngrijiri speciale,

Așezământul de la Suceava este ctitoria IPS PIMEN Arhuiepiscopul Sucevei și Rădăuților ctitorită  în 1992.

Aflăn din PISANIA aflata la intrarea in Paraclis următoarele:

Sfantul_Ioan_5---suceava,,Cu voia TATĂLUI, cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Duhului Sfânt s-a început acest cămin pentru bătrâni în anul mântuirii 1992 august 7 și s-a terminat în anul 1995 iunie 3 în timpul arhipăstoririi Părintelui  PIMEN ca Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților prin contribuția mănăstirilor, parohiilor eparhiei și a binevoitorilor din țară și din afara hotarelor țării, fii sau prieteni ai poporului și bisericii noastre strămoșești.

,,Pomește Doamne când vei veni întru Împărăția Ta pe toți ctitorii și bine făcătorii acestui așezământ de ajutoare a fraților prea mici ai Tăi”.

Aici este bine să amintim și pe starețul mănăstirii Sfântul IOAN CEL NOU de la Suceava arhimandritul GRIGORE, arhimandritul Vartolomeu egumenul mănăstirii și alți călugări și frați.

Sora MARIA SCHIPOR este conducatorul acestui asezamant.

ÎNTRU MULȚI ȘI FERICIȚI ANI INALTPREASFINȚITEPĂRINTE  ARHIEPISCOP

Florin CREȘTINUL

La 24 Ianuarie 1859 sărbătorim Unirea Principatelor Române

Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru loan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.
Lupta dată pentru Unire a fost una acerbă şi continuă de la revoluţiile din 1848 şi până în momentul realizării idealului naţional. Activitatea patriotică a foştilor conducători revoluţionari din 1848 a continuat, în pofida condiţiilor grele, atât în ţară cât şi în exil. Prin publicaţii şi conferinţe, memorii şi demersuri diplomatice, aceştia au întreprins o ampla acţiune de propaganda în favoarea Unirii. Raspândiţi în diverse centre diplomatice (Viena, Frankfurt, Paris, Londra, Constantinopol), patrioţii au desfăşurat o laborioasă activitate, pentru a crea un puternic curent de opinie în sprijinul cauzei româneşti.
Comitetul Central Democratic European de la Londra, structură în care erau încadraţi reprezentanţi ai Marilor Puteri europene, înfiinţat în 1850 din iniţiativa italianului Giuseppe Mazzini, întrunea speranţele tuturor la o nouă revoluţie, care să dicteze noua ordine internaţională. Aderarea din 11 septembrie 1851 a emigraţiei române la acest comitet prin semnarea de către C. Brătianu a actului de adeziune, a însemnat un pilon extern în plus pentru realiazarea visului naţional. Liderii români au avut posibilitate să promoveze la o scară şi mai largă idealul unionist.
Mişcarea unionistă din ţară, ca şi intensa activitate a emigraţiei dinafara hotarelor au impus năzuinţa fundamentală a românilor în atenţia diplomaţiei europene. De asemenea, interesele contradictorii ale marilor puteri în Balcani şi în bazinul Mării Negre, ajunse într-o fază nouă după înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei, au uşurat aducerea pe prim plan a chestiunii orientale, inclusiv a situaţiei Principatelor dunărene, Unirea acestora fiind una din problemele importante ale Congrasului de la Paris (1856). Reprezentanţii statelor participante la Congres au luat atitudini diferite fata de viitorul regim al Principatelor Române. În sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa, Rusia (cât nu ar fi de straniu), Sardinia si Prusia; o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria; favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului, Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţionala de sprijinitoare a Imperiului Otoman.
Adoptarea pozitiilor fata de problema Principatelor era determinata de anumite interese statale. Franta lui Napoleon al III-lea voia sa-si asigure in sud-estul Europei un debuseu economic si un pion al influentei sale politice; Rusia vedea in Unire un mijloc de a slabi Imperiul otoman; Sardinia si Prusia, sustinand cauza romanilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei si a Germaniei; Anglia era interesata in mentinerea Imperiului otoman ca o forta opusa Rusiei; Turcia, puterea suzerana, se temea ca Moldova si Muntenia unite isi vor dobandi si independenta politica, asa cum se va si intampla dupa doua decenii. Austria considera ca statul national roman ar duce la in21est3ltensificarea luptei de eliberare a romanilor din Transilvania, doritori sa se alature fratilor de peste Carpati.
Datorită poziţiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor; s-a creat însă posibilitatea ca poporul român sa se pronunţe în privinţa viitorului lui. Tratatul de pace prevedea ca populaţia Principatelor sa fie consultată prin intermediul unor adunări(divanuri) ad-hoc. Totodată s-a stabilit că cele două ţări, ramânând sub suzeranitatea Turciei, să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris; se înlatură astfel protectoratul unei singure ţări. Congresul a hotărât ca sudul Basarabiei(judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad) sa reintre în componenţa Moldovei; se prevedea libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre; se aproba crearea unei comisii europene a Dunării, cu sediul la Galaţi.
După o serie de acţiuni de rezistenţă, au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, și prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

 Col(r)dr farm Silvia ANDREI

Cum s-a făcut Unirea de la 24 ianuarie 1859

Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 este considerată a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. După ce la 5/17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei, la 24 ianuarie/5 februarie, este ales şi domn al Munteniei.

alexandru-ioan-cuza-unirea

Alegerile pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti s-au desfăşurat, conform prevederilor Convenţiei de la Paris din 1858, între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859. Partida Naţională n-a reuşit să obţină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii Partidei Naţionale şi, în special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coaliţiei, şi-au dat seama că singura cale de izbândă este apelul la masele populare. Au fost mobilizaţi bucureştenii, au fost chemaţi ţăranii din preajma Capitalei.

Lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie (3 febr., stil nou) într-o atmosferă incendiară. Clădirea din Dealul Mitropoliei era înconjurată de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la hotelul ,,Concordia” din Bucureşti unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până acum fusese doar o năzuinţă: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate. În dimineaţa de 24 ianuarie, la ora 11,00, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile Boerescu a cerut o şedinţă secretă în cadrul căreia a precizat: ,,A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorinţă sfântă”. Deputaţii au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniţi în sala de şedinţe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având şi urări adresate domnitorului: ,,spre mărirea patriei”, ,,spre fericirea românilor”.

Aceasta este ADEVARATA HOR

După citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunoştinţa mulţimii de pe Dealul Mitropoliei. Ziarul Românul din 27 ianuarie (8 febr., stil nou) consemnează: ,,… Nu se auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie…singurul spectacol care se vedea pe toate uliţele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani… strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţii, ca cum toţi, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător”.

Unirea era un deziderat formulat încă de la 1848 când, la Braşov, la 12/24 mai, se elabora programul-legământ: ,,Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei” , ce cuprindea, într-o formulă sintetică, cele două obiective fundamentale româneşti: ,,Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat neatârnat românesc”În acelaşi timp, domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deşi scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoaşterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituţii româneşti, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, a învăţământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

                                                                                  Gral(r)dr.ec. Florin NAHORNIAC

Î n d e m n   l a   U n i r e

E trist să ai o Ţară dezbinată,
E trist să fii în casa ta străin,
Şi fratele să-ţi stea rănit la poartă,
Ca un Hristos căzut între păgâni.                                           

Nu, nu mai suportăm
Jugul ce ni-l pun
Cei lipsiţi de neam!
Hai să ne ridicăm
Şi să-nfăptuim
Unirea!
Suntem urmaşii Daciei creştine,
Uniţi în libertate pentru veci.
Se vor topi puhoaiele străine
Ca gheaţa din siberiile reci.                                                    

Nu, nu mai suportăm
Jugul ce ni-l pun
Cei lipsiţi de neam!
Hai să ne ridicăm
Şi să-nfăptuim
Unirea!

Trăiască România Mare, afară cu duşmanii unguri din ţară!Unire sfânt popor român!UNIRE PE VECIE!

                                                                            Un patriot român bucovinean

Editorialul ediției la 158 de ani de la Unirea Pricipatelor Române din 24 ianuarie 1859 Istoria națională de la Tudor Vladimirescu la Marea Unire. O adevărată istorie a românilor. (1821-1918)

Bine v-am găsit la acest nou editorial acum la 158 de ani a Unirii Principatelor Române. Vă prezint în cele ce urmează un altfel de editorial, un editorial  care să fie model de patriotism pentru români, în special pentru tineretul țării.    

Iată că s-a intrat în noul an și viața politică devine tot mai palpitantă dar și nervoasă. Mi-a intrat în mâini o lucrare deosebită, mai mult decât patriotică și m-am hotărât să o fac cunoscută mai cu seamă că în România nu prea este IAN 3 cu 2  EDITORIALUL Drapelul_Principatelor_Romane_Unite_sized1cunoscută, și, care ar suscita un interes mai de seamă. Lucrarea de față se dorește a fi, în viziunea autorilor, o sinteză despre istoria modernă a românilor, din punctul de vedere al organizării statale și politico-instituționale. Am la aniversarea a 166 de ani este bine ca toți românii să-și aducă aminte CĂ SUNTEM ROMÂNI DE MII DE ANI. Limita cronologică inferioară are în vedere anul 1821, când se declanșează în Țara Românească, dar cu reverberații și în celelalte teritorii locuite de români, mișcarea de redeșteptare națională condusă de liderul pandurilor olteni, Tudor Vladimirescu, în timp ce limita cronologică superioară se oprește la anul 1918, anul înfăptuirii Marii Uniri a tuturor românilor. Este una dintre cele mai frumoase perioade din istorie (nu întâmplător calificată de istoriografi drept belle epoque, dar și secolul naționalităților), când românii, sub impactul ideilor liberale și democratice ale Revoluției franceze de la 1789 ori a războaielor napoleoniene care au propagat aceste idei, doresc constituirea unui cadru statal adecvat care să-i cuprindă la un loc, dar, în egală măsură, asigurarea modernizării în pas cu celelalte state europene occidentale. Având o situație particularizată de împrejurări vitrege și o poziție geopolitică delicată, la granița a mari și puternice Regate și Imperii cu tendințe expansioniste: Regatul ungar la Vest, apoi înlocuit de Imperiul Habsburgic, Regatul polon la Nord (dispărut în sec. XVIII și împărțit între vecini), Imperiul Otoman la Sud și Sud-Vest și cel Rus la Est, românii au evoluat în instituții statale separate, dar foarte asemănătoare. Dacă Țara Românească (Valahia) și Țara Moldovei au intrat sub suzeranitate otomană (în secolul al XVI-lea) în schimbul asigurării securității și a integrității granițelor, românii din Transilvania și Banat, Bucovina (nordul Moldovei lui Ștefan cel Mare), Basarabia (teritoriul dintre Prut și Nistru) vor cunoaște soarta necruțătoare a ocupațiilor străine (habsburgică, respectiv rusă), preocupate să le șteargă identitatea națională și să-i asimileze. Mișcarea de redeștepare națională declanșată de Tudor Vladimirescu în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea avea să înlăture forma cea mai apăsătoare de exploatare a Imperiului Otoman, regimul fanariot, restaurând domniile pământene, fără a înlătura însă și suzeranitatea otomană.

IAN 3 cu 2 bis  EDITORIAL unirea-principatelor-romaneCa urmare a influenței crescânde a Imperiului Rus în Sud-Estul Europei, Principatele Române, Moldova și Muntenia, avanposturi ale creștinătății ortodoxe, au intrat în sfera de influență și interes a acestui puternic Imperiu pravoslavnic, care-și va institui protectoratul asupra lor (în 1829), la rândul său apăsător și limitativ. Expresie a intențiilor Rusiei țariste de anexiune, Regulamentele Organice (1831-1832), care priveau organizarea aproape identică din punct de vedere instituțional-administrativ, social, economic și religios a Principatelor Române, au trebuit să țină cont și de vechile cutume autohtone și de cerințele boierimii reformatoare. Existau însă și limite și imixtiuni ale celor doi ,,protectori”: Sultanul și Țarul.

Ideile progresiste avansate de revoluțiile declanșate pe plan european în 1848 au pătruns și în teritoriile locuite de români, aceștia din urmă acționând, este adevărat separat în practică, dar unitar în spirit și viziune, pentru redobândirea drepturilor existente în trecut. Împrejurările externe vor favoriza la început, dar și defavoriza spre final, acțiunile întreprinse de patrioții moldoveni, munteni, transilvăneni, bănățeni și bucovineni. Eșecul acestora va contribui la cristalizarea unui program politic mult mai bine închegat și adaptat vremurilor neprielnice: unirea Moldovei și Munteniei într-un singur stat,       ca un prim pas spre dobândirea independenței și desăvârșirea unității naționale.

Prin eforturile unei generații de intelectuali de excepție, cea pașoptistă, patrioți energici și neobosiți în susținerea cauzei naționale în fața Cabinetelor și diplomației europene, dar și a opiniei publice de pretutindeni, obiectivul primordial, Unirea Moldovei și Munteniei, se va realiza, chiar dacă nu așa cum și-o doriseră (cu un Prinț străin pe Tronul Principatelor Unite și cu ereditatea domniei), la 1859, prin mobilizarea energiilor întregii națiuni, reușită privită cu speranță și de românii de peste Carpați, a căror existență ca națiune de sine stătătoare le era negată în continuare și ale căror drepturi rămaseră nerecunoscute. Înlăturarea protectoratului rusesc asupra Principatelor Române, dar cu menținerea suzeranității otomane, și instituirea garanției colective a Puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris din 1856 nu au oferit decât un cadru instituțional hibrid, aproape nefuncțional, departe de a satisface revendicările românilor. Tocmai de aceea, a fost nevoie de eforturi susținute în vederea înfăptuirii unirii în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, recunoașterea dublei sale alegeri, a deplinei unificări politice și administrative a Principatelor, adoptarea unor reforme absolut indispensabile consolidării statului și modernizării societății românești.

IAN 3 cu 3 EDITORIALUL Proclamarea_UniriiSusținut de români în diverse împrejurări (prin memorii și proiecte de reforme în prima jumătate a secolului al XIX-lea) și oficializat în programul național rezultat din rezoluțiile Divanurilor ad-hoc (1857), principiul alegerii unui Prinț străin la Tronul Principatelor Unite își va găsi consacrarea în 1866, este adevărat printr-o lovitură de stat a elitei politice coalizate, care a dus la detronarea lui Cuza Vodă.

Noul Principe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, de origine germană (prusacă), dar înrudit și cu familia imperială franceză, va accepta Tronul României, dovedindu-se cea mai inspirată alegere, domnind nu mai puțin de 48 de ani, într-un cadru constituțional liberal asigurat de legea fundamentală adoptată la 1866. După dificultățile de la debutul domniei, transpuse într-o instabilitate guvernamentală și parlamentară, justificate de lipsa de experiență și insuficienta cunoaștere a elitei politice românești, a aspirațiilor națiunii și a mecanismului parlamentar, va reuși destul de repede să devină un adevărat arbitru al vieții politice, cu o alternanță la putere a două partide politice de guvernământ, liberal și conservator, un excelent coordonator al politicii externe și al diplomației românești, un bun și capabil comandant militar, care, alături de armata română, se va încununa de lauri câștigând independența de stat a României în anii 1877-1878, asigurându-i, prin ridicarea la rangul de Regat, în 1881, prestigiul la care avea dreptul să aspire, nu numai în Peninsula Balcanică, ci și în familia statelor europene. Poziția geostrategică, la care se adaugă capacitatea combativă și potențialul material și uman de care dispunea constituiau suficiente avantaje pentru Regatul României,  din ce în ce mai mult curtat de Puterile europene, mai ales Germania și Austro-Ungaria, în vederea atragerii într-o alianță politico-militară cu caracter defensiv. Politica înțeleaptă a Regelui Carol I și a guvernanților, îndeosebi alianța cu Puterile Centrale semnată în 1883 și reînnoită la fiecare patru ani (ultima dată, în 1913) au asigurat României o poziție puternică și respectată în Balcani, ale cărei granițe s-au consolidat, după pierderea Basarabiei de Sud, retrocedată, la finalul Congresului de Pace de la Berlin din 1878, Rusiei țariste. Astfel, tot în 1878, România primea Dobrogea, în fapt, parte componentă a spațiului de formare a poporului român (spațiul carpato-danubiano-pontic) și străvechi teritoriu deținut vremelnic de voievozii munteni (până la încorporarea, în sec. XV, în Imperiul Otoman), iar în 1913, în urma implicării în cel de-al doilea război balcanic, prin alipirea Cadrilaterului (sudul Dobrogei). Izbucnirea Primului Război Mondial, cataclism de proporții nemaiîntâlnite până atunci, va marca în sens negativ secolul XX (inspirat denumit de specialiști drept ,,secolul extremelor”), dar, în același timp, va deschide și calea dreptului la existență, în state de sine stătătoare, ale unor popoare ce până atunci se aflau încă sub variate stăpâniri străine și a dreptului de a-și decide singure soarta, de a reveni la patria mamă, cum a fost și cazul românilor din provinciile aflate sub stăpânire habsburgică și rusă. După o perioadă de doi ani de neutralitate, România va fi antrenată în vâltoarea războiului alături de statele Antantei (Franța, Marea Britanie și Rusia), care recunoscuseră dreptul românilor de a se uni cu frații lor din teritoriile românești aflate sub stăpânire austro-ungară (Transilvania, Banatul și Bucovina).

IAN 3 cu 111  BIS EDITORIAL alexandru_ioan_cuza_pictura1Dacă din punct de vedere militar au alternat eșecurile dureroase cu victoriile strălucite, iar din punct de vedere teritorial, am pierdut controlul asupra Munteniei, Olteniei și Dobrogei, ocupate de inamic, speranța în victoria finală a continuat să supraviețuiască în Moldova, centrul ,,rezistenței până la capăt”. Și întregul calvar al românilor avea să se sfârșească apoteotic în cursul anului 1918, când au loc actele de unire ale Basarabiei (27 martie/9 aprilie), Bucovinei (15/28 noiembrie) și Transilvaniei (18 noiembrie/1 decembrie) cu patria mamă. Astfel, visul românilor de a trăi în granițele aceluiași stat era împlinit.

În mare cam acesta ar fi patriotismul nostru pur românesc. Nu avem voie să ne uităm trecutul, trecutul nostru național deoarece se caută înlăturarea noastră ca stat național de sine stătător, independent, unitar, național. Însăși faptul că se încearcă ,,străpungerea”limbii noastre românești străbune. Nu frați români, nu lăsați să ne fie denaturată limba și istoria  României.

Voi căuta ca prin acest ziar să țin sus steagul ființei nostre naționale, steagul tricolor care reflectă  ROMÂNISMUL NOSTRU. Suntem la 166 de ani de la Unirea Principatelor Române. 166 de ani de istorie națională, de lacrimi, vărsare de sânge românesc pentru Apărarea acestui Sfânt pământ românesc și al acestui popor creștin ortodox dreptmăritor creștin. La acești 166 de ani trebuie să reînvățăm care ne este adevărata noastră istorie națională, ființa noastră națională, de români creștini ortodocși.

Să auzim numai de bine și pe curând

                  SLAVĂ SFINTEI NOASTRE PATRII – R O M Â N I A –                                                                  

SLAVĂ VEȘNICĂ CELOR CARE AU ÎNFĂPTUIT UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

din 24 IANUARIE 1859

 General-colonel(r)conf univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC      

Iubea Eminescu Ortodoxia românească?

A iubit Eminescu Ortodoxia? Chiar dacă răspunsul va părea incomod unora, trebuie să spunem că genialul poet s-a dovedit un fiu devotat al Bisericii străbune, căci a apărat-o cu demnitate și responsabilitate. Ba am putea spune că s-a arătat un vajnic susținător al ei, cu putere în cuvânt, față de unele presiuni externe asupra Ortodoxiei românești la acea vreme, recunoscând Bisericii meritul de a fi cea dintâi școală a neamului nostru și numind-o mama spirituală a poporului român.

Ca în fiecare an, mijlocul lui ghenar ne oferă binecuvântatul prilej de a ne reîntâlni cu Eminescu, comemorându-l la data nașterii. Așadar, ziua lui Eminescu: un fericit moment să ne reamintim de cel ce a dus arta poeziei la înălțimi neîntrecute, dăruind cuvintelor armonii surprinzătoare, simțămintelor adâncime unică, iar viziunilor orizont nemărginit. Parcurgându-i zilele trecute câteva din articole, l-am regăsit pe Eminescu tonic, mereu surprinzător. De fapt, chiar atunci când îl citim ori recitim din scoarță în scoarță, poetul nostru național are încă multe cu care să ne uimească. Opera publicistică este un tezaur neprețuit al gândirii sale complexe. Vă mărturisesc că am rămas impresionat de diversitatea temelor abordate, precum și de profunzimea opiniilor legate de anumite probleme de ordin social-politic, economic, ba chiar religios. În amintirea genialului poet, ca în fiecare an, vă îndemn să zăbovim asupra monumentalei sale opere, ca să descoperim ori să redescoperim aspecte mai puțin cunoscute.

Bunăoară vi l-ați închipuit pe inegalabilul botoșănean a fi un vajnic apărător al Sfintei noastre Ortodoxii? Cu toate că la vârsta studenției Eminescu s-a preocupat de cunoașterea și a altor religii, totuși a rămas fidel spiritualității neamului din care a răsărit. Deși nu și-a propus să scrie tratate despre dogme, totuși, dându-și seama că religia face parte ontologic din ființa umană, nu a negat manifestarea ca atare. De aceea tema religioasă o regăsim nu doar în poezii, ci și în activitatea publicistică.

Așadar, a iubit Eminescu Ortodoxia? Chiar dacă răspunsul va părea incomod unora, trebuie să spunem că el s-a dovedit un fiu devotat al Bisericii străbune. Aspectul acesta devine mai important dacă ne gândim că în ultimele zile ale anului trecut dușmanii Bisericii, irozii zilelor noasMihai-Eminescu-la-Manastirea-Trei-Ierarhi-din-Iasi-Foto-Cristina-Nichitus-Ronceatre, căutând să-L ucidă pe Hristos în sufletele conaţionalilor, au trâmbițat prin mass-media o altă murdară dezinformare privind necesitatea construirii Catedralei Mântuirii Neamului din București. Nu știu dacă ei vor fi auzit de Eminescu sau de părerea lui legată de edificiul simbol al credinței bimilenare a poporului român. De aceea lor, dar nu numai, le amintim de articolul publicat în ziarul „Timpul”, din iulie 1881, unde Eminescu afirma că Bucureștiul, capitala României, cu o populație – pe atunci – de un sfert de milion, avea nevoie numaidecât de o catedrală. Oraşul numără astăzi aproape două milioane de locuitori, deci de opt ori mai mult ca în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Oare ce-ar zice Eminescu referitor la un asemenea subiect?

Cât privește atitudinea așa-zișilor liber-cugetători, care ridică glasul împotriva credinței de două milenii a unui popor născut creștin, putem observa poziția desăvârșitului român, exprimată cu prilejul unor tensiuni iscate de înhumarea la Curtea de Argeș, fără slujbă religioasă, a unui fiu de preot din ținutul Iașilor. Într-un articol publicat pe 2 februarie 1879, jurnalistul de la „Timpul” critică dur atitudinea reprezentatului guvernului în teritoriu față de decizia Episcopului de Argeș, Ghenadie Petrescu, care a dispus înmormântarea după rânduiala ortodoxă a lui Nicolae Codreanu, fiul sufletesc al Bisericii dreptmăritoare. Trecând peste cele statornicite de chiriarh, un grup de „prieteni” ai defunctului, susținuți de prefect, l-au înhumat după ritualul „liber-cugetătorilor”, adică fără oficierea slujbei de înmormântare. Iată atitudinea categorică a lui Eminescu: „nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta această pretinsă dorință care stă în contra istoriei noastre de veacuri, opunând toleranței noastre recunoscute intoleranța greoaie și ignorantă a unor instincte de neorânduială și barbarie spirituală și morală. Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și a unificat limba noastră; ea ne-a ferit de înghițirea altor popoare cotropitoare, ea este arma de apărare și sprijinitoarea milioanelor de români. Cine-o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican, universal, și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e. E jalnic cum am ajuns străinii a impune lecțiile lor de nihilism episcopului de Argeș, iar ritul, asemenea necreștin al redactorilor de la „Românul” țin hangul impertinenței dușmanilor bisericii noastre”.

Nu au fost cazuri singulare. Eminescu a apărat cu demnitate și responsabilitate Biserica Ortodoxă, „mama spirituală a neamului nostru românesc”, după cum a numit-o, ba am putea spune că s-a arătat un vajnic susținător al ei, cu putere în cuvânt, față de unele presiuni externe asupra Ortodoxiei românești la acea vreme, recunoscându-i Bisericii meritul de a fi nu doar cea dintâi școală, ci și instituția care se îngrijește de progresul instrucțiunii în poporul românesc. Față de unele încercări de suprimare a limbii române din școlile transilvănene, Eminescu ia poziție fermă: „noi românii formăm o biserică națională, și ca societate religioasă, ca biserică ortodoxă română, suntem un cor matur și compact pentru a ne împotrivi la orice tendințe care ar jigni libertatea conștiinței și cultura noastră națională.”

Impresionantă atitudine! Ar trebui să învățăm de la Eminescu să ne apărăm credința sfântă a strămoșilor cu mai multă fermitate și dragoste, pătrunși de aceeași nestrămutată convingere ca genialului nostru confrate: „istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”.

de Arhimandrit Mihail Daniliuc Doxologia

Eminescu – prima jertfă pe altarul Daciei Mari

Moto:„Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptățire a națiunii noastre”
Mihai
Eminescu

PROBLEMA RENAŞTERII NAŢIONALE

Preambul:

„Dacia Mare” a constituit un proiect etno-politico-statal elaborat la începutul secolului al XIX-lea de către boieri patrioți. El a fost reluat de către revoluționarii paşoptişti şi continuat de patrioții români în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A eşuat atât din cauza obedienței puterii politice față de marile puteri, cât şi a presiunilor acestora.

Denumirea proiectului ar putea constitui o enigmă, în contextul în care se atribuise țării numele de România. Promotorii săi au considerat că redescoperirea şi asumarea identității, dar şi recuperarea unor părți din vatra originară de viețuire, smulse de imperiile vecine, constituie o datorie națională şi o problemă de conştiință.

Mihai Eminescu, cel mai important dintre promotori, a înțeles că refacerea unității spațiului străvechii Dacii era pentru români o problemă de renaştere națională, iar nu o simplă „afacere”, aşa cum încercau să o exploateze marile imperii vecine în folos propriu.image002

Premise. Între Dacia austriacă şi Dacia rusească

Precum se cunoaşte, începând din secolul al XVIII-lea, când trei mari imperii (otoman, țarist şi habsburgic) înconjuraseră, practic, vatra de viețuire a neamului românesc şi se confruntau pentru acest spațiu chiar în interiorul său, în marile cancelarii s-au făcut proiecte, unele oculte, care vizaureconstituirea Daciei, ca stat-tampon între acestea.

Ideea constituirii unui stat (regat) cu numele „Dacia”, care să cuprindă teritorii ale străvechii Dacii, a devenit problemă de negociere între imperiile europene, în contextul războaielor napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea. Boierii români patrioți visau la unirea Principatelor în „Dacia” sau„Valahia Mare”,[1] iar imperiile vecine se târguiau să obțină foloase din unirea Ardealului cu Principatele Dunărene, formând „regatul Dacia”.[2]

Atât imperiul habsburgic, cât şi cel țarist, au dorit, în anumite contexte geopolitice, formarea unui stat-tampon, cu numele Dacia, însă fiecare voia să-l ia sub tutelă proprie: ,,Dacia austriacă” urma să încorporeze Ardealul unit cu Principatele, iar ,,Dacia rusească” urma să încorporeze Ţara Românească (Valahia), Moldova şi Dobrogea. Deci, fiecare imperiu vecin voia o Dacie a lui, şi nu o Dacie românească.

Numele „Dacia” a constituit premisa pe fundamentul căreia, începând de la revoluția paşoptistă, a fost gândită refacerea statalității româneşti în vatra ancestrală a neamului.

O pleiadă de filosofi, istorici, sociologi sau revoluționari reprezentând aşa-numita „generație paşoptistă”, s-au apucat cu înflăcărare revoluționară de o activitate laborioasă pentru redefinirea națiunii române.[3] Este important de menționat că Eminescu a cunoscut aceste proiecte, unii dintre autorii lor, îndeosebi învățații ardeleni, fiindu-i mentori îndeosebi în perioada studiilor sale la Viena.[4]

Pregătirea proiectului „Dacia Mare”

image003Pregătirea proiectului „Dacia Mare”, în care Eminescu s-a implicat cu mintea şi cu fapta, a parcurs două etape: asumarea şi recunoaşterea identității naționale şi acțiunea pentru restaurarea istoriei naționale.

Unirea Principatelor, în anul 1859, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, a constituit, pe fond, primul mare pas vizând realizarea, prin cuget şi faptă românească, a proiectului Daciei Mari. Pentru imperiile vecine, numele „Dacia”, ca entitate socio-politică creată exclusiv din perspectivă românească, era considerat un atentat la ordinea stabilită prin tratatele pe care le semnaseră de curând. De asemenea, instalarea unui prinț german pe tronul României, în anul 1866, a fost percepută ca intrare a acesteia în aşa-numita „ordine germană”.

La vârsta de 17 ani, Eminescu, simțind nevoia să reînvie mândria națională,[5] a publicat în revista„Familia” (2 aprilie 1867) poema patetică: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” şi a devenit principalul promotor al punerii în aplicare a devizei În unire e tăria”.[6] Aşa s-a născut ideea organizării unei manifestări spirituale a întregii vetre de viețuire a neamului, într-un loc cu cea mai adâncă semnificație istorică: serbarea de la Putna, prilejuită de împlinirea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii Putna de către Ştefan cel Mare. Această serbare, desfăşurată în zilele de 15-16 august 1871, a constituit, în fapt, cel dintâi congres al românilor de pretutindeni. Cu acel prilej, la mormântul voievodal, Eminescu a recitat poezia „Doină populară” „prima variantă a cunoscutei poeme „Doina-, primită, precum se cunoaşte, cu multă însuflețire de către cei prezenți, întrucât reflecta dorința fierbinte de eliberare a teritoriilor româneşti „de la Nistru pân la Tisa” de sub dominație străină.

                                    Propagarea şi răspândirea ideii de „Dacia Mare”

După revenirea în țară şi stabilirea la Iaşi, Eminescu a militat cu o energie nemaiîntâlnită până atunci pentru reconstrucția unității etno-politico-statale româneşti. Însă, la demararea proiectului de reconstrucție a statalității româneşti a constatat că în calea acestuia existau două piedici fundamentale: „elementul de disoluțiune”, „demagogia României”, căruia i se alătura aşa-numita„pătură superpusă”, răsărită din amestecul scursurilor orientale şi occidentale,  fără tradiții, fără patrie sau naționalitate hotărâtă”.[7]     Posibilitatea inițierii noului proiect etno-politico-statal românesc a fost întrevăzută odată cu înființarea, la Cernăuți, în octombrie image0041875, a Societății „Arboroasa”.[8] În contextul izbucnirii „crizei orientale”, Eminescu a crezut că s-au ivit condițiile pentru reconstrucția etno-politico-statală românească şi a trecut la ofensivă. El a atras atenția că cea mai mare piedică în calea realizării proiectului „Daciei Mari” era Austro-Ungaria.[9]   În conlucrare cu conducerea Societății „Arboroasa”, Eminescu a gândit şi proiectat acțiuni menite să atragă atenția asupra situației românilor încorporați în Imperiul austro-ungar.[10] Astfel, a intrat în atenția serviciilor de informații ale Austro-Ungariei, fiind urmărit potrivit canoanelor activității serviciilor secrete.

În octombrie 1877, în plin război ruso-româno-turc, când cea mai mare parte a intelectualității române era angajată cu condeiul şi cuvântul scris în susținerea războiului cu turcii, Societatea„Arboroasa” şi-a asumat riscul de a înfrunta pe față autoritățile austro-ungare. Drept urmare, autoritățile imperiale austro-ungare au arestat cinci membri ai acesteia, între care s-a aflat şi Ciprian Porumbescu, iar societatea a fost desființată. Eminescu a luat cunoştință, pe diverse căi, despre ancheta deschisă de autoritățile austriece în legătură cu activitatea „Arboroasei”, acuzând curtea din Viena de nesocotirea unității nației româneşti. În acest fel, n-a făcut decât să-şi îngroaşe dosarul  întocmit de către Biroul Informativ din Viena, care începea să conceapă acțiuni menite să anihileze manifestările sale „naționaliste”.[11] Însă, dezamăgirea lui a fost mare, constatând că autoritățile statului român n-au sprijinit sub nici o formă acțiunea Societății „Arboroasa”.

Pe acest fond de evenimente, în noiembrie 1877 Eminescu a ajuns la Bucureşti, devenind redactor la ziarul „Timpul”, ziarul oficial al Partidului Conservator. Şi-a început colaborarea la ziarul respectiv în 24 noiembrie 1877 cu articolul „Bălcescu şi urmaşii săi”.

În scut timp, Eminescu s-a avântat într-o vastă activitate publicistică destinată emancipării neamului şiapărării memoriei acestuia. Patriotismul a rămas calitatea lui definitorie. Probabil că junimiştii care l-au recomandat pentru ziarul „Timpul” nu şi-au dat seama că Eminescu era un naționalist neclintit, care nu putea fi modelat în spirit politicianist decât zdrobindu-l fizic (ori l-au adus de la Iaşi la Bucureşti, pentru a-l ținea sub observare!).

Evenimentul care a marcat fundamental activitatea sa pe tărâm politico-social a fost Congresul de la Berlin, convocat la 1 iulie 1878 de către cele şapte puteri europene.

Eminescu, care ştia că trăieşte în România, stat european, denumit astfel din anul 1862, a auzit că marile puteri foloseau încă sintagma „Principatele Unite Române” pentru a desemna statul român. Mai mult, România nu fusese invitată acolo ca țară învingătoare în războiul antiotoman şi nici nu fusese tratată ca atare. El a reacționat extrem de dur față de umilirea statului român şi, fără aprobarea forurilor de conducere ale Partidului Conservator, a angajat ziarul „Timpul” într-o campanie de presă împotriva modificării Constituției în sensul cerut de marile puteri europene.[12] În acelaşi timp, a devenit o problemă pentru politicieni, inclusiv pentru conservatori, ideile sale fiind considerate „periculoase”.

image005Eminescu a ajuns la concluzia că pentru a da viață proiectului respectiv era nevoie de jertfă.Această idee a fost exprimată, la 1 septembrie 1879, când în „Convorbiri literare” a publicat poezia „Rugăciunea unui dac” (dacul fiind considerat simbolul jertfei pentru neam şi vatră!). El şi-a îndemnat semenii să se închine Tatălui Ceresc (numit „Părinte”), cel care a dat „suflet zeilor” şi „fericire lumii”, pe care-l numea „izvorul de mântuire al omenirii” şi-l considera „moartea morții şi învierea vieții”. Mesajul „Rugăciunii…”, este, pe fond, vinovăția majoră pentru că „dacul” n-a putut contracara umilința pe care marile puteri i-au impus-o şi cere să plătească prin moarte (intrarea în„vecinicul repaus”) pentru această vinovăție.

Proiectul etno-politico-statal gândit de Eminescu, eminamente anti-austro-ungar, s-a lovit de obediența partidelor politice, mai ales a politicienilor, în primul rând a conservatorilor, dar şi a unor liberali față de Puterile Centrale.[13] Împotriva lui Eminescu s-au coalizat toți cei care s-auauto-declarat din interes politic apărători ai „românismului”. Cu toți aceştia, Eminescu s-a simțit obligat să poarte o polemică publică extrem de violentă, fapt ce i-a creat şi mai mulți duşmani.

La rândul lor, agenții serviciilor de informații austro-ungare, care au urmărit cu rigoare ideile lui Eminescu şi erau la curent cu „visele” sale, numeau statul preconizat de el„Dacisches Kaiserreich”.[14] Numele lui Eminescu devenise cunoscut în cercurile politice austro-ungare, iar avertismentele au început să-i sperie pe politicienii români. De la Viena, ambasadorul liberalilor, conservatorul Petre P. Carp, a transmis în țară semnalul reducerii la tăcere a lui Eminescu. Acesta a fost exprimat într-o scrisoare trimisă lui Titu Maiorescu, în care îi atrăgea atenția pe un ton imperativ: „Şi mai potoliți-l pe Eminescu! „œ.[15]

Eminescu nu şi-a abandonat crezul în reconstruirea statalității româneşti, care trebuia să aibă ca suport teritorial spațiul vechii Dacii. Însă, a fost conştient că în acel context nu trebuiau implicate „pe față” autoritățile tânărului şi firavului stat român. De aceea, a recomandat o neutralitatea activă, pentru a feri România de consecințele unei confruntări directe între cele două imperii. Cu inteligența-i recunoscută, el a încercat să le explice politicienilor momentului că „situația noastră excepțională ne învață că una din condițiile, de nu ale existenței, dar ale păcii şi dezvoltării noastre liniştite, e ca să trăim în pace cu amândoi vecinii (imperiile țarist şi austro-ungar, n.ns.) şi să lăsăm ca echilibrul între puterile lor să fie garanția neutralității noastre”.[16]

În condițiile înăspririi prigoanei autorităților austro-ungare împotriva românilor încorporați în imperiu, la Bucureşti, cu sprijinul lui C.A. Rosetti, studenții români transilvăneni Gheorghe Secăşanu şi Gheorghe Ocăşanu au pus bazele societății iridenta română („România Irridenta „œ), al cărui obiectiv imediat era contracararea politicii de deznaționalizare şi de maghiarizare a românilor din Ungaria.

În vara anului 1881, „România Irridenta „œ a pus în circulație o hartă cu Banatul până la Tisa, Transilvania şi Bucovina, toate considerate „teritorii române „œ.[17] Această hartă care proclama „teritorii române” provinciile istorice Banatul, Transilvania şi Bucovina a fost semnalul reluării cu vigoare a luptei pentru eliberarea românilor aflați sub stăpânirea Imperiului austro-ungar şi unirea teritoriilor respective cu „patria mamă”, pentru a reconstitui Dacia Mare.

image006Eminescu s-a alăturat cu toată ființa şi priceperea sa reprezentanților românilor ardeleni şi bucovineni stabiliți în Bucureşti, care se simțeau abandonați de către puterea politică „din țară” în lupta pentru câştigarea drepturilor naționale. Ideea Daciei Mari „œ a fost răspândită şi a prins repede rădăcini chiar şi în interiorul oştirii române. Cu ocazia deschiderii unei expoziții organizate la Sibiu, la care a fost invitat ca delegat al statului român şi generalul-medic Carol Davilla, acesta şi-a afirmat ideile cu privire la Marea-Dacie „œ şi a dispus să fie îndepărtate portretele împăratului şi împărătesei” şi înlocuite cu cele ale majestății româneşti „œ.[18]

Constituirea nucleului politic al „Daciei Mari” (Societatea „Carpații”)

Loviturile primite de Iredenta română din partea serviciilor secrete ale Austro-Ungariei au determinat schimbarea de tactică. În acest context, la 24 ianuarie 1882, pe suportul Iredentei române, a luat ființă, la Bucureşti, Societatea „Carpații”,[19] în care a fost cooptat şi Eminescu. Scopul declarat al societății a fost sprijinirea ardelenilor emigranți cu slujbe şi locuințe în capitala României, însă scopul real era eliberarea Transilvaniei şi refacerea Daciei Mari”. În acest sens, programul Societății a fost subordonat pregătirii luptei de eliberare a românilor ardeleni de sub dominația austro-ungară.

Societatea „Carpații” a început să desfăşoare o acțiune susținută împotriva stăpânirii dualiste şi în apărarea ființei naționale.[20] Unii membrii au primit sarcini să difuzeze manifeste incendiare şi să militeze prin toate mijloacele de comunicare pentru reîntregirea politică şi teritorială. Eminescu s-a remarcat şi în noua situație prin poziția fermă adoptată față de interzicerea de către autoritățile ungare a utilizării limbii şi a unor manuale şcolare româneşti, în special de geografie, istorie şi literatură, deşi acestea fuseseră aprobate de către Viena.[21]

Societatea „Carpații” a fost considerată, chiar de la înființare, ca periculoasă pentru siguranța Imperiului austro-ungar. Se pare că imediat după înființare, serviciile secrete austriece au reuşit să o „penetreze” informativ.[22]

Zvonul privind intențiile refacerii Daciei Mari au început să circule peste Carpați, în Transilvania. În acest context, autoritățile de la Budapesta au intensificat măsurile necesare prevenirii manifestărilor de simpatie sau de susținere a luptei naționale a românilor.

Eminescu a simțit ostilitatea crescândă şi tot mai violentă a politicienilor români, îndeosebi a liderilor Partidului Conservator față de proiectul Daciei Mari sau a statului daco-român. El a fost tot mai conştient că poziția lui la ziarul „Timpul”, precum şi atitudinea sa critică la adresa politicianismului antinațional, l-au transformat într-o adevărată țintă. În acelaşi timp, i s-a întărit convingerea că, odată ce a apucat pe un drum care cerea jertfă, era menit să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor!

Dintr-o astfel de cugetare de geniu s-a născut ideea Luceafărului, pe care Eminescu l-a prezentatşlefuit, la „Junimea”, în 8 octombrie 1882. Versurile sale au sintetizat ideea destinului omului de geniu, prezentă şi în poeziile sale din tinerețe, precum Gemenii, Povestea Dochiei, Ursitorile sauPovestea magului călător în stele. Toate acele personaje sau întâmplări făceau parte din patrimoniul ancestral al neamului, la renaşterea căruia Eminescu lucra şi cu gândul şi cu fapta, fără tihnă şi fără odihnă.

În noul context, Eminescu a fost atacat dur de către publicații din Austro-Ungaria, cu care a început o polemică acerbă. Autoritățile Imperiului austro-ungar au ațâțat asupra sa politicieni români obedienți Vienei, iar diverşi agenți amenințau cu ocuparea „Valahiei”. El a explicat că aşa-numitul iredentism românesc nu era decât reacția firească față de ocuparea unor ținuturi româneşti de către Imperiul austro-ungar şi a asupririi românilor, arătând că „România irredenta” nu exista decât „în imaginația maghiarilor”, iar „Daco-Romania” constituia o „invențiune austro-rusescă, făcută de a fi opusă de o putere celeilalte”. Însă, el s-a simțit obligat de propria-i conştiință să afirme public faptul că mişcarea de eliberare a românilor „de peste munți” era „un adevăr” şi „o realitate etnologică”.[23]

Precum se ştie, viabilitatea proiectului a fost testată „pe viu” de către Societatea„Carpații” la începutul lunii iunie 1883. Folosind prilejul dezvelirii, la Iaşi, a statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare (sculptată de Emmanuel Framiet), Societatea „Carpații” a dorit să testeze reacția concomitentă a celor două imperii „austro-ungar şi țarist „față de proiectul etno-politico-statal al cărui mentor principal era Eminescu.

La ceremonia respectivă, desfăşurată la 5 iunie 1883, au participat aproape 10.000 de români din toate provinciile româneşti, inclusiv un grup restrâns de români basarabeni. Eminescu a participat în calitate de delegat al ziarului „Timpul”, în realitate ca reprezentant al Societății „Carpații „œ. El venise hotărât să facă publică viziunea sa asupra proiectului etno-politico-statal, cu invocarea voievodului Ştefan cel Mare, ca justițiar al nației româneşti. În acest sens, pregătise ultima variantă dinDoina, scrisă în spiritul doctrinei Societății „Carpații „œ, pentru a fi citită la ceremonie.

image007Însă, unii politicieni, în frunte cu liberalul Petre Grădişteanu, profitând de faptul că festivitățile au fost onorate de prezența regelui Carol I, au transformat momentul, voit sau inconştient, într-o „serbare guvernamentală”. Incitările la luarea prin forță a „provinciilor surori” ocupate de Imperiul austro-ungar, omisiunea Basarabiei dintre „provinciile surori” care trebuiau eliberate,[24] neînțelegerile între conservatori şi liberali în privința interesului, necesității şi modalităților de susținere a proiectului, au dezvăluit lipsa de coeziune a ideilor şi faptelor necesare pentru reuşita acestuia. Aceste realități nepercepute de cei mai mulți dintre cei implicați în realizarea proiectului au fost sesizate cu claritate de către Eminescu. Aşa se explică de ce n-a participat la solemnitatea de dezvelire a statuii lui Ştefan cel Mare[25] şi nici n-a prezentat poezia „Doina” la manifestația publică, citind-o abia în seara zilei de 5 iunie 1883, la şedința societății literare „Junimea”, ținută în casa lui Iacob Negruzzi.

Pentru mediile politice şi de presă din Viena şi Budapesta, momentul respectiv, interpretat ca provocare directă, a constituit prilejul pentru a proba Europei „pericolul iredentismului românesc” de care, propagandistic, imperiul făcea caz deosebit.

La rândul lor, autoritățile țariste au dat o replică simbolică la acțiunea desfăşurată la Iaşi,[26] lansând vestea dezvelirii a două monumente în capitala „guberniei Basarabia”: statuia țarului Alexandru al II-lea (cel care răpise județele Cahul, Ismail şi Bolgrad din trupul României!) precum şi bustul scriitorului Puşkin („zeul literaturii ruse”). Prin aceasta, țarul Rusiei a ținut să exprime public că nu era dispus să cedeze „gubernia Basarabia”!

Aflat sub presiunea conjugată a autorităților austro-ungare şi țariste, guvernul român s-a desolidarizat de ideea oricărui proiect etno-politico-statal care eluda „spiritul” congresului de la Berlin şi „ordinea germană” impusă şi apărată în spațiul etnic românesc printr-o înțelegere tainică dintre cele două imperii vecine. Pe cale de consecință, a fost dezavuată, practic, orice acțiune a Societății „Carpații”, fiind pusă în discuție chiar existența acesteia. Eminescu a înțeles că atitudinea respectivă va fi urmată de o lovitură aplicată proiectului „Daciei Mari” chiar din partea puterii politice de la Bucureşti. El a simțit că puterea politică pregăteşte o acțiune de lichidare prin forță a societății. De aceea, din spirit de apărare a proiectului, el a adoptat public o atitudine preventivă, pentru a preîntâmpina posibilele efecte perverse asupra viitorului mişcării naționale româneşti.

Agresivitatea cu care cele două imperii au reacționat față de momentul respectiv, l-a convins pe Eminescu că România era înconjurată de „rechini”, cărora nu le putea rezista decât prin inteligență politică, simț strategic şi efort național. El a fost convins că ideea unirii politice a tuturor românilor în acel moment putea fi periculoasă şi nepractică dacă era abordată abrupt, prin implicarea violentă a politicienilor şi prin stârnirea mâniei concomitente a celor două imperii vecine.

Eminescu a tras un semnal de alarmă în coloanele ziarului „Timpul”, arătând că în România, „o țară mică, înconjurată de puternici şi uneori indispuşi vecini”, ideea de luare prin forță a Basarabiei, Banatului, Bucovinei şi Transilvaniei „pentru moment e respinsă de toți oamenii politici şi chiar de patrioții înțelepți”. Totuşi, s-a simțit dator să recunoască public că ideea de „Dacia Mare” exista în subconştientul colectiv şi că „avea dreptul să doarmă tainică şi liniştită în cugetul câtorva nobili visători”.[27] Deci, el a conştientizat că planul de a acționa în forță pentru refacerea „Daciei Mari” era nerealist şi că, în contextul respectiv, devenise un vis îndepărtat!

Reprimarea politică a Societății „Carpații” şi jertfirea lui Eminescu

image008Momentul „Iaşi” a transformat Societatea „Carpații” în duşman declarat al Austro-Ungariei, iar pe Eminescu în „obiectiv” permanent pentru serviciile sale de informații.[28] El a sesizat pericolul izbucnirii unui conflict diplomatic, apoi chiar armat între Austro-Ungaria, sprijinită de Germania şi regatul României, care trebuia adus cu forța în  „ordinea germană”. De aceea, a încercat să tempereze agresivitatea unor politicieni austrieci, incitați de Budapesta, care exagerau pericolul acțiunilor româneşti vizând constituirea Daciei Mari. Însă, guvernanții de la Bucureşti, preocupați mai ales de împărțirea şi reîmpărțirea demnităților publice şi a resurselor de putere, au acceptat fără împotrivire sau alte explicații ideea anihilării Societății „Carpații” şi „potolirii” Eminescu, ca soluții necesare reducerii stării de tensiune între regatul României şi Imperiul austro-ungar.

Aşa-numitele „discursuri iredentiste” de la Iaşi, din 6 iunie 1883, au constituit pretextul pentru declanşarea, de către Puterile Centrale, a acțiunii de aducere a României în „ordinea germană”. Atât Germania, cât şi Austro-Ungaria i-au cerut în mod imperativ regelui Carol I să se integreze urgent în„noua ordine” europeană, deci în sistemul geopolitic instituit la congresul de la Berlin din anul 1878. Această integrare urma să fie stipulată într-un tratat prevăzut a fi semnat între România şi Puterile Centrale (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), în 28 iunie 1883. Proiectul de tratat prevedea că România era obligată să se orienteze, politic, în primul rând, spre Austro-Ungaria şi interzicea orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiția semnării era anihilarea revendicării Ardealului de către România. Consecința imediată a semnării tratatului respectiv era eliminarea aşa-zisei influențe franceze în România şi desființarea Societății „Carpații”. Guvernul român a acceptat destul de greu şi cu rezerve regulile care îi erau impuse României. Discuțiile care au urmat au reprezentat o veritabilă bătălie diplomatică, din care va ieşi un tratat secret şi defensiv, care nu implica România în politica expansionistă a Puterilor Centrale.

Dar, intrarea României în sfera de influență a Triplei Alianțe excludea existența „Daciei Mari”. Iar politicienii interni (atât conservatori, cât şi liberali aflați la guvernare, puternic şi continuu „flagelați”direct şi indirect de Eminescu) au lucrat „mână-n mână” cu „Oculta” internă şi externă, n-au lăsat să le scape momentul pentru a-l elimina pe Eminescu şi Societatea „Carpații”. În această acțiune s-au arătat deosebit de zeloşi unii fruntaşi ai Partidului Conservator, criticați vehement de către Eminescu pentru politica lor antinațională.[29] „Loja” din spatele Societății „Junimea” şi-a avut rolul ei, iar Titu Maiorescu s-a dovedit a fi „regizorul” intern al întregii acțiuni.

Aşa a fost fabricată, în timp, „nebunia lui Eminescu”. S-a recurs la această soluție, întrucât „nebunia”declarată public excludea automat din viața publică pe cel ce nu putea face dovada credibilă că este sănătos. În cazul lui Eminescu, aceasta putea fi invocată, fără nicio răspundere, ori de câte ori venea vorba de scrierile sale, iar creduli se aflau destui în acele vremuri. Deci, scopul urmărit era scoaterea lui Eminescu din viața publică!

„Prindeți-l pe Eminescu şi băgați-l la balamuc!”

Ca variantă de rezervă, Eminescu trebuia să ajungă în fața organelor de Poliție, care n-aveau nimic cu poetul ci cu ziaristul politic „ziarist al opoziției. Cei care i-au gândit soarta erau convinşi că dacă Eminescu va intra în conștiința publică drept nebun, nimic din ceea ce a scris nu va mai fi luat în considerare.

Momentul exploatării aşa-zisei „nebunii a lui Eminescu” a venit în ziua de 28 iunie 1883, când, amânându-se încheierea tratatului cu Austro-Ungaria, a izbucnit flacăra conflictului. Invocând acțiunile„subversive” ale Societății „Carpații”, Austro-Ungaria a notificat suspendarea relațiilor diplomatice cu România şi a rupt relațiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore. În acelaşi timp, efective militare executau manevre armate în Carpați, iar presa ungară striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze „Valahia”. La rândul său, cancelarul Germaniei, Otto von Bismack, a amenințat Regatul României, printr-o telegramă secretă către Carol I, cu declararea războiului dacă România nu intră în „noua ordine”. Totodată, guvernului I.C.Brătianu i s-a cerut să verifice Societatea„Carpații”, sub motivul că desfăşura activitate subversivă, urmărind unirea Ardealului cu regatul României. Astfel, guvernul a dispus măsuri radicale împotriva Societății „Carpații”.

Poliția a trecut, în forță, la percheziționarea sediului acesteia din strada Ştirbei Vodă şi a domiciliului membrilor comitetului de conducere,[30] iar toți cei dovediți ca membri activi ai organizației fiind ulterior expulzați. Apoi s-a lansat semnalul: „Prindeți-l pe Eminescu şi băgați-l la balamuc!”Scenariul sacrificării lui Eminescu a constituit şi continuă să constituie subiectul şi obiectul unor ample analize şi dezbateri.

Fapta odioasă comisă împotriva lui Eminescu este confirmată, în primul rând, de modul în care a fost acoperită oficial, în stil balcanic. El a fost internat la „sanatoriul” dr. Alexandru Şuțu la „Caritatea”(Caritas) punându-i-se falsul diagnostic de „alcoolism şi sifilis”. Deci, agresiunea împotriva sa a fost acoperită, oficial, cu un certificat medical.

Ştirea că „a înnebunit Eminescu”, nu a apărut în ziarul „Timpul”, unde Eminescu fusese redactor principal, ci în ziarul „Românul” „oficiosul guvernului, de fapt, al aripii rosettiste din partidul liberal, care se aflase în polemică permanentă cu Eminescu.

image010Eminescu a fost ținut în sanatoriul dr. Alexandru Suțu până când România a aderat la Tripla Alianță, apoi a fost târât din sanatoriu în sanatoriu, cu scurte momente de libertate, până la sfârşitul vieții.[31]

Niciunul dintre cei care au participat la săvârşirea mârşavei fapte nu şi-a asumat vreodată nicio parte de vină. Unii au inventat momente şi scene ireale, dar credibile pentru cei „săraci cu duhul”[32], pentru a scăpa de urmări, iar alții, laşi, au acceptat să vorbească la mulți ani de la evenimentul respectiv, când Eminescu era perceput de mulți semeni aşa cum îl proiectaseră «epigonii» săi.

Încercare de reconstituire a scenariului sacrificării lui Eminescu în 28 iunie 1883[33]

Cu puțin timp înainte de această zi fatidică pentru destinul său, Eminescu, găzduit în acel moment de familia Slavici, a simțit, probabil, că era supravegheat de aproape, cu complicitatea lui Titu Maiorescu, a cărui răceală față de el era tot mai pregnantă. Aşa se explică intenția de a se muta la inginerul Constantin Simțion, din conducerea Societății «Carpații», care devenise deja un fel de gazdă de rezervă. El îşi transportase în casa acestuia, puțin câte puțin, bunurile – înțelegând că nu mai poate conviețui alături de „Madame Slavici” (Ecaterina Szöke Magyarosy)[34] care era, foarte  probabil, dacă nu agent, cel puțin informator al serviciilor secrete ale Austro-Ungariei.

Conflictul cu această „Madame Slavici” (Kati, cunoscută cu numele de Catinca Slavici), devenise aproape permanent, mai ales după ce Eminescu începuse să critice vehement maghiarizarea numelor româneşti din Transilvania. În acest scenariu a fost atras şi publicistul Grigore Ventura, aflat în legături suspecte cu agentul austriac Friderick Lachman.

Mărturiile şi sursele de epocă afirmă că în zorii zilei de 28 iunie 1883, înainte de ora 6.oo, între Mihai Eminescu şi gazda lui, doamna Ecaterina Szöke Magyarosy, soția lui Ioan Slavici, s-a petrecut o scenă marcată de violență verbală. Probabil că Eminescu, supravegheat de gazda sa, surmenat după o noapte de lucru, a fost provocat de către „Madame Slavici”, prin vorbe meşteşugite, pentru a-l face să devină violent.

După consumarea scenei respective, Eminescu a plecat la redacția ziarului „Timpul” pentru a lua un exemplar din numărul proaspăt tipărit, a-l duce lui Titu Maiorescu şi a-i arăta acestuia acuzele aduse guvernului față de încălcarea libertății presei şi a gazetarului. Probabil că el a amenințat că nu se mai întoarce la gazda sa, urmând să se mute definitiv la inginerul Constantin Simțion.

La ora 6.oo, imediat după plecarea lui Eminescu, „Madame Slavici”, foarte probabil, potrivit unui scenariu dinainte stabilit, simțind că „obiectivul” scapă de sub supraveghere, a scris pe o carte de vizită: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că e foarte rău (reu)”. Apoi a trimis acel înscris, printr-o servitoare, lui Titu Maiorescu, rugându-l să o scape de „nebunul”Eminescu (înscrisul respectiv, notat de Titu Maiorescu în Jurnalul său, a fost preluat de toți cei care s-au încumetat să reconstituie acele evenimente!)

Acasă la Titu Maiorescu a apărut repede inginerul Constantin Simțion, pe care Eminescu îl considera„prieten” (până astăzi nu s-a stabilit cu rigoare dacă acesta fusese anunțat de Titu Maiorescu sau de madame Slavici ori venise potrivit unui plan dinainte stabilit!). Împreună (fără nicio analiză a cazului sau o sumară verificare a conținutului înscrisului), cei doi cu plecat la aşa-zisa „Casă de sănătate” a dr. Alexandru Suțu, adică la spitalul de nebuni (ospiciu). Acolo, Titu Maiorescu i-a cerut acestuia să-i pregătească o cameră lui Eminescu şi să-l interneze, sub motivul că era nebun (deci, nu i-a cerut să-l examineze, cum era normal!), obligându-se să achite costul de 300 de lei pe lună pentru camera respectivă.

După ce au „aranjat” cu dr. Alexandru Suțu internarea lui Eminescu, Titu Maiorescu şi Constantin Simițon s-au înțeles asupra modalităților de acțiune pentru a-l aduce la ospiciu pe Eminescu: Titu Maiorescu urma să meargă la propriul domiciliu, iar Constantin Simțion la sediul Societății „Carpații”, pentru a-l aştepta pe Eminescu, a-l imobiliza şi a-l duce cu forța la ospiciu (în acest punct apare o altă enigmă: Constantin Simțion a devenit doar în acel moment complicele lui Titu Maiorescu sau ei au fost complici de dinainte? Care a fost motivul real al asocierii lor pentru a-l imobiliza pe Eminescu şi a-l interna cu forța în ospiciul dr. Al. Suțu?). Singura nelinişte a lui Titu Maiorescu a fost ca imobilizarea lui Eminescu să poată fi făcută „fără greutate”. Ajuns acasă, Titu Maiorescu l-a anunțat şi pe Theodor Rosetti despre iminenta internare la ospiciu a lui Mihai Eminescu (fapt notat în Jurnalul său); acesta a acceptat tacit acțiunea pusă la cale (de ce trebuia să ştie Theodor Rosetti? erau interesate şi implicate şi alte forțe oculte în anihilarea lui Eminescu?).

Pe la ora 10.oo, fără să bănuiască ce s-a pus la cale împotriva lui, Eminescu a apărut într-o trăsură în fața casei lui Titu Maiorescu, având sub braț ziarul „Timpul” din acea zi (datat, conform obiceiului vremii, o zi mai târziu), în care publicase articolul „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului” şi protesta față de expulzarea lui Emille Galli, directorul revistei „L ‘independence roumaine”.

image011Eminescu spera să-i poată prezenta lui Titu Maiorescu protestul său sever împotriva măsurilor represive luate de către guvernul I.C.Brătianu. A binecuvântat, cu privirea fixă, pe soția lui Titu Maiorescu şi pe Ilie Nicolescu (care tocmai pleca de la Titu Maiorescu!), apoi   l-a îmbrățişat„tremurând” pe aşa-zisul său binefăcător şi „prieten”, după care a avut o discuție scurtă cu Titu Maiorescu, al cărui conținut nu se cunoaşte. Pentru a-l abate de la gândurile care i se înfiripaseră însuflet (nimeni până astăzi nu s-a întrebat de ce tremurase Eminescu atunci când l-a îmbrățişat pe „binefăcătorul” său!), Titu Maiorescu i-a arătat statuile reprezentând „pe Hermes şi pe Venus din Melos”, la care Mihai Eminescu a răspuns, cu privirea în extaz: „Lasă, că va reînvia arta antică!” (Deci, Eminescu încă mai credea în realizarea proiectului Daciei Mari chiar în pofida piedicilor puse de către politicienii români, în special de către conservatorii obedienți Puterilor Centrale, în rândurile cărora se afla şi Titu Maiorescu!).

Potrivit planului stabilit cu acel Constantin Simțion şi cu dr. Alexandru Suțu, fără nicio remuşcare, teamă sau compasiune față de cel pe care-l numea „prieten”, Titu Maiorescu i-a spus lui Eminescu „că trebuie să se ducă la Simțion” (adică la sediul Societății „Carpații”), care ştia ce are de făcut! Eminescu a acceptat şi i-ar fi cerut 5 lei pentru trăsură, pe care Titu Maiorescu spune că i-a dat (cu toate că fiica sa, Livia, într-o scrisoare către I. E. Torouțiu, din 21 aprilie 1939, va spune că i-ar fi dat doar „2 lei pentru birjă”), apoi Eminescu „a plecat cu trăsura acolo” (adică la sediul Societății „œCarpații”). Probabil că Titu Maiorescu l-a pus pe urmele sale pe Grigore Ventura, pentru a fi siguri că totul va decurge conform planului şi Eminescu va ajunge la sediul Societății „Carpații”.

Ajungând în apropierea societății „Carpații”, Eminescu a văzut, probabil, vânzoleala creată de Poliție, care percheziționa sediul acesteia. În acel moment a intuit că „binefăcătorul” său îi pregătise o capcană, fiind convins că dacă ar fi intrat în sediul societății cu forța, era reținut de Poliție. El nu ştia că înăuntru îl aştepta Constantin Simțion, cu o echipă pregătită pentru a-l imobiliza şi a-l interna la ospiciu. Astfel, a devenit precaut, întorcându-se din drum.

Din acest moment, reconstituirea acelei zile este dificilă, întrucât s-a făcut, în bună măsură, pe baza relatărilor lui Grigore Ventura (cel pe care I.L.Caragiale avea să-l „imortalizeze” sub numele personajului Rică Venturiano!), consemnate abia în anul 1911, de Al. Ciurcu în ziarul „Adevărul”. Potrivit acestora, Eminescu, schimbându-şi traseul, s-ar fi dus la Capşa. Acolo l-ar fi întâlnit pe Grigore Ventura, redactor la ziarul „L „™Independence roumaine”, care l-ar fi informat despre interzicerea Societății „Carpații”. Eminescu ar fi reacționat violent, începând să țină un discurs „politico-socialo-național”. Apoi, înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi amenințat-o pe soția patronului, Marie Obeline Vautier, şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!” Grigore Ventura i-ar fi propus să meargă împreună la palatul Cotroceni pentru a-şi pune planul în aplicare. Eminescu ar fi fost de acord, astfel că ar fi plecat împreună, ar fi ajuns la poarta palatului, însă „poarta nu s-a deschis”, regele nefiind în Bucureşti. Tot Grigore Ventura l-ar fi convins pe Eminescu să meargă la Mitroşevschi, la baie!

Aproape 70 de ani, aceasta a fost versiunea oficială care se ştia despre sfârșitul zilei de 28 iunie 1883, când Eminescu urma să fie dus la spitalul de nebuni, deşi, între timp, apăruseră şi relatările Liviei Maiorescu şi ale lui Constantin Dimitriu. Din aceste relatări reiese clar că Eminescu n-a trecut pe la Capşa, nu a amenințat pe nimeni cu pistolul şi, totuşi, a fost ridicat „de acolo” (Băile Mitraşevschi) de către „prietenii” săi, care doreau să-l ducă „la „balamuc”.

„Scena cu pistolul de la Capşa” şi „afirmația lui Eminescu că îl va omorî pe rege” au constituit piesele tezei nebuniei sale. Ele au fost asumate numai de către Grigore Ventura, după ce Eminescu fusese declarat nebun şi iar internarea sa în ospiciu justificată cu „acte în regulă”. Cel mai important martor al scenei „cu pistolul”, doamna Marie Obeline Vautier, soția patronului de la Capşa, care ar fi fost amenințată cu pistolul de Eminescu, în anul 1909 şi-a publicat „Memoriile” la Paris. Însă, n-a menționat absolut nimic despre această presupusă scenă, deşi niciun om nu poate să uite o asemenea întâmplare din viața sa!

În ultimii ani, unii cercetători ai scenei jertfirii lui Eminescu, plusând, sugerează că prezența lui la Capşa ar fi avut cu ca scop întâlnirea altor confrați cărora să le aducă la cunoştință cele ce făceau în acea zi guvernul şi curtea regală. Există şi percepția potrivit căreia Eminescu ar fi fugit la Capşa, unde se afla reprezentantul diplomatic al Americii în România. Sunt, probabil, speculații.

Traseul lui Eminescu din acea zi a fost lămurit prin relatările lui Constantin Dimitriu şi Ioan Slavici. Este foarte probabil ca, simțind că vor să-i pună lațul, Eminescu s-a refugiat în baia publică Mitraşevschi (aflată nu departe de sediul Societății „Carpații”), unde agresiunea Poliției asupra sa devenea mai puțin probabilă! Această ipoteză este confirmată de Constantin Dimitriu, care, la două săptămâni de la „internarea” lui Eminescu, într-o scrisoare trimisă lui Mihai Brăneanu, redactorul şef al ziarului „România liberă”, afirma că Eminescu „a simțit totodată că vor fi siliți cei de lângă el să-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns”. Astfel era relatat, probabil, evenimentul în lumea jurnaliştilor, la scurt timp după producerea sa. La fel avea să relateze şi Ioan Slavici, care confirmă că „La d-l T. Maiorescu el s-a stăpânit, dar s-a dus apoi să ieie o baie ca să-şi potolească nervii şi de la baie a fost dus (cu forța, n.ns !) la casa de sănătate”.

Pentru conspiratorii care lucrau potrivit unui plan, izolarea lui Eminescu în baia publică Mitraşevschi, a fost o şansă de a-l imobiliza fără incidente, întrucât baia publică era singurul loc în care acesta era nevoit să intre fără a avea asupra sa arma de apărare. În orice alt loc, Eminescu ar fi putut opune rezistență. De asemenea, în procesul-verbal întocmit de Poliție în aceeaşi zi, în jurul orei 19.oo, nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi şi, fiind atins de alienație mintală, s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”.

Grigore Ventura, care cunoştea planul privind imobilizarea lui Eminescu şi internarea sa în ospiciu, primise misiunea să-l rețină pe acesta într-un loc de unde să poată fi ridicat fără incidente. Astfel, l-a încuiat în baie, unde, după informațiile furnizate şi de alți martori, apa fierbinte a curs timp de opt ore. Potrivit propriei declarații, Grigore Ventura a plecat „să înştiințeze pe prefectul poliției” de faptul că un nebun s-a închis în baia publică şi că „trebuie să ridice un nebun de la baia Mitraşewschi” (afirmația sa nu se confirmă; declarația a fost făcută, cu siguranță, pentru a-şi scăpa pielea, el arătând că a sesizat Poliției un caz deosebit, de nebunie manifestată cu violență!; cu siguranță că şeful Poliției cunoştea numele Eminescu, purtat de redactorul şef al ziarului „Timpul”!) Tot acel Grigore Ventura a fost cel care i-a anunțat pe doi dintre prietenii lui Eminescu: Gheorghe Ocăşanu şi V.Siderescu de la Societatea „Carpații”, care au ajuns acolo după aproximativ 8 ore (este interesant de aflat ce s-a întâmplat timp de 8 ore, când nici Poliția, nici „prietenii” lui Eminescu n-au intervenit!). Probabil că V. Siderescu, odată sosit la baia Mitraşevschi, a crezut că Eminescu fusese atins de alienație mintală, dar Gheorghe Ocăşeanu, care era „om de încredere al şefului Poliției” (fapt dat în vileag de Ioan Slavici!) ştia ce are de făcut şi din ce rațiune.

Cei doi „prieteni” ai lui Eminescu au plecat să anunțe Poliția, informându-l pe comisarul C.N.Nicolescu de la Secția 18 Poliție de faptul „că amicul lor, d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienație mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliției nr. 4, de acum 8 ore şi că, încuindu-se-n baie pe dinăuntru, refuză să deschidă”. Toi ei l-au căutat şi l-au informat pe Constantin Simțion despre situația „prietenului” său (poate se va afla vreodată unde a stat în acest timp şi cu ce s-a ocupat acest Constantin Simțion!).

Astfel a fost pus în aplicare, împreună cu Poliția, planul de imobilizare a lui Eminescu (care trebuia să pară legal!). Cei trei s-au deplasat la baia Mitraşevschi, fără Grigore Ventura, cu o dubă cenuşie trasă de cai şi cu un echipaj condus de comisarul C. N. Nicolescu. După cum reiese din procesul-verbal întocmit de Poliție, l-au găsit „pe nenorocitul Mihail Eminescu, dezbrăcat, silindu-se să închidă uşa-i şi avea aerul de a fi speriat de vederea noastră…”). Cei de față au încercat să-l calmeze, dar „drept răspuns, se repede la amicii săi şi la servitoarea băii, îmbrâncindu-i pe uşă, apoi aruncându-se în baia plină cu apă, stropea pe oricine voia să-l scoată afară”. Eminescu l-a rugat pe V. Siderescu„să-i aducă o pereche de pantaloni negri, negri de tot”. Acesta a plecat să-i îndeplinească dorința, iar ceilalți „prieteni” ai săi au forțat uşa cabinei băii pentru a pătrunde înăuntru.

Eminescu s-a împotrivit, dar „prietenii” săi l-au doborât şi l-au îmbrăcat în cămaşa (comisolul) de forță, apoi l-au târât afară şi l-au urcat cu forța în birja morții. Ion Russu-Şirianu, care a văzut scena, alergând prin Bucureşti să-l caute pe Eminescu!, avea să afirme ulterior că: „Am auzit glasul său cel adevărat strigând cu deznădejdea celui care se îneacă „Ajutor!”.

Răpitorii l-au condus apoi la Institutul „Caritatea”, unde l-au „confiat” doctorului Alexandru Suțu, iar comisarul de poliție l-a rugat pe acesta „a-i da îngrijiri excepționale”.

Între timp Poliția, cu complicitatea soției lui Ioan Slavici, i-a perchiziționat locuința, i-a ridicat bunurile, a umblat prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromițător. Dar nu a deschis o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cum cerea legea.

image013Comisarul C.N. Nicolescu, împreună cu „amicii” lui Eminescu, s-au întors la baia Mitraşevschi şi au constatat că „toate hainele şi chiar ciorapii erau aruncați în apa din baie”. S-au inventariat toate lucrurile găsite, inclusiv cheia de la camera lui Eminescu (lipsea pistolul despre care pomenise Grigore Ventura!). Apoi s-a întocmit procesul-verbal semnat de comisarul C.N. Nicolescu, Constantin Simțion, V. Siderescu, Gh.Ocăşanu, Mark David (un client sau asistent al dr. Suțu – e posibil ca acesta să fi adus cămaşa de forță), Johan Paulina (femeia de serviciu a băii) şi Ana Mitraşevschi (patroana băii).

Hainele lui Eminescu au fost duse acasă la Ioan Slavici şi aruncate în camera unde locuia Eminescu, apoi a fost sigilată uşa (fapt atestat într-un Post-scriptum, semnat de comisarul C.N. Nicolescu, Ecaterina Slavici şi V. Siderescu).

În acea după-amiază, Titu Maiorescu a plecat tainic într-o lungă vacanță prin Europa occidentală, pentru refacere, iar Eminescu a fost închis într-o casă de nebuni, pe malurile Dâmboviței, pentru meditație!

Eminescu îşi presimte sfârşitul

Presimțindu-şi sfârşitul, cel care în „Luceafărul” se considera în „lumea lui”, „nemuritor şi rece”, în decembrie 1883, oficial declarat nebun a putut să creeze cel mai tulburător poem filosofic al său, Odă (în metru antic). Citiți-l şi recitiți-l şi reflectați. Cât de nebune puteau să fie mintea şi simțirea care l-a creat? Îl redăm integral:

Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.

Când deodată tu răsărişi în calea-mi,
Suferința tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morții
Neîndurătoare.

 

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaet,
Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!  (1883, decembrie)

 

Presa în cămașă de forță

Planul pentru o „Dacie Mare” a îngrijorat pe spionii imperiali şi îi speria (pentru complicații) pe politicienii autohtoni şi pe agenții/polițişti, fapt pentru care au pus la cale complotul (pentru toți binevenit, după atâtea „flagelări” din partea lui Eminescu). La aceasta – nota bene! –  s-a adăugat contribuția forțelor oculte.

„Cazul Eminescu” constituie unul dintre cele mai nefaste exemple de manipulare a conştiințelor prin intermediul aşa-numiților „oameni politici”, al presei scrise şi al unor „experți” cu abilități de critici sau cu pretenții de istorici. În istoria modernă a României este primul exemplu tipic al modului în care pana unui gazetar poate fi pusă în cămaşă de forță de către o putere politică violentă.

Contemporanii lui Eminescu, neimplicați în politică sau în organizații oculte, n-au bănuit că destinul tânărului poet a fost influențat şi abătut din făgaşul său natural de către indivizi şi forțe oculte interesate să-l scoată din viața politică şi să-l transforme într-un nebun.

Prin eliminarea lui Eminescu din viața publică a fost comis un asasinat moral şi politic, asociat cu apelative şi epitete, precum: nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacționar, paseist, antisemit, xenofob, şovin etc. Cei care au avut interesul să-l asasineze moral şi politic au urmărit ca Eminescu să rămână în memoria românilor doar ca poet, şi acesta epuizat intelectual, după cum Titu Maiorescu i-a conceput volumul de versuri (vestita „ediție Maiorescu”) -, cu toate că principala sa activitate, considerată „periculoasă”, a fost cea de ziarist.

La mistificarea adevărului despre motivul înlăturării lui Eminescu din viața publică au participat, într-o cârdăşie tainică la momentul respectiv, cum s-a înțeles, forțe interne şi externe. Pentru a-l scoate dintre simbolurile naționale, publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, pentru posteritate fiind prezentat doar ca un „poet romantic”, epuizat şi el în momentul 1883: „ediția Maiorescu” a lucrat continuu în acest sens, iar pentru unii încă mai „lucrează”.

Eminescu a fost jertfit pe altarul Daciei Mari, cel mai important proiect etno-politico-statal gândit de români şi pentru români în a doua jumătate a secolului XIX.

Dacă exista înțelepciune politică, în „momentul 1883”, după conştientizarea apărută „a doua zi” în„Timpul”, crima putea fi evitată. Dar la niciuna din forțele ostile lui Eminescu n-a existat „atunci şi în anii asasinatului sadic, până în 1889, – nici înțelepciune şi nici voință politică. Iată de ce, reconsiderarea operei, vieții, mesajului şi imaginii lui Eminescu din perspectiva vizionarului împlinirii idealului național în vatra vechii Dacii este o necesitate.

de Prof.univ.dr. Aurel V. David
articol apărut în două părți în nr. 20, respectiv nr. 21 ale revistei
ATITUDINI

[1] Emil Vârtosu, Napoleon Bonaparte şi dorințele moldovenilor la anul 1807, în ,,Studii. Revistă de istorie”, tom. 18, nr.2/1965, p. 403-420;
[2] Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Ediția a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 181;
[3] Vezi, pe larg, N. Adăniloaie, Revoluția de la 1848 şi problema unității naționale, în Revoluția de la 1848 în țările române (Culegere de studii), Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, 1974;
[4] Despre anii de studii ai lui Eminescu, vezi, Teodor V. Stefanelli, Amintiri despre Eminescu,Editura „Junimea”, Iaşi, 1983; Augustin Z.N. Pop, Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1983;
[5] Pavel Ţugui, Eminescu – Creangă. Documente biografice inedite, Editura „Vestala”, Bucureşti, 1996, p.127;
[6] Vezi, Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, Editura „Cartea Româneasca”, Bucureşti, 1943,    p. 249-274;
[7] Vezi, pe larg, Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Editura Porto Franco, Galați, 1994;
[8] Vezi, pe larg, Ilie Dugan, Istoricul Societății Academice Române „Junimea” din Cernăuți. Partea întâia „Arboroasa” (1875-1877), Bucureşti, Editura Societății, 1930;
[9] Augustin Z. N. Pop, op. cit., 1969, p. 187;
[10] Mihai Eminescu, Opere, IX, Publicistică. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980, p. 217-220;
[11] Vezi, Gheorghe Ene, Eminescu şi serviciile secrete, în Revista „Argeş”, anul III, nr. 16, ianuarie 2003;
[12] Vezi, pe larg, D. Vatamaniuc, Mihai Eminescu, Chestiunea Evreiască, Bucureşti, 2000;
[13] T. Maiorescu, Istoria contimporană a României, Bucureşti, 1925, p.181;
[14] Constantin Barbu, Codul invers. Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Eminescu, vol. I, Editura „Sitech”, Craiova, 2008, p. 129;
[15] Miruna Lepuş, Despre Eminescu şi ce am învățat descoperindu-l, Editura „Vremea”, Bucureşti, 2008, p. 110;
[16] Mihai Eminescu, Opere, XI, Publicistică, 17 februarie-31 decembrie 1880, Editura Academiei R.S.R, 1984, p. 311;
[17] D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p.258-265; Apud M. Eminescu, România Irredenta, în „Timpul”, VI, nr.169, 5 august 1881, p.2;
[18] Corneliu Mihail Lungu, Transilvania în raporturile româno-austro-ungare. 1876-1886, Editura „Viitorul Românesc”, Bucureşti, 1999;
[19] Despre Societatea „Carpații”, vezi, Teodor Pavel, Mişcarea românilor pentru unitate națională şi diplomația Puterilor Centrale, vol. I ( 1878-1895 ), Editura „Facla”, Timişoara, 1979;
[20] Augustin Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1962, p.435;
[21] Vezi, pe larg, Mihai Eminescu, Sfântul Pământ al Transilvaniei, Antologie, prefață, note şi comentarii de D.Vatamaniuc, Editura „Seculum”, Bucureşti, 1997;
[22] Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie – documente literare, Editura„Minerva”, 1977, p.411-412;
[23] Mihai Eminescu, Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985, p. 168;
[24]  Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 123;
[25] Mihai Eminescu, La descoperirea statuii lui Ştefan, în Eminescu Mihai, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Editura „Cartea Moldovenească”, Chişinău, 1990, p. 495;
[26] Vezi, Ion Negrei, Replica rusească la dezvelirea, la Iaşi, la 5/17 iunie 1883, a statuii lui Ştefan cel Mare (I), în „Revista română”, nr. 1 (51) / 2008;
[27] Idem., Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985, p.316-325;
[28] Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie – documente literare,Bucureşti, Editura „Minerva”, 1977, p.412-414;
[29] Vezi, pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viață a lui Eminescu, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1994;Â
[30] Augustin Z.N. Pop, Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei R.S.R 1969, p. 135;
[31] Miruna Lepuş, Despre Eminescu şi ce am învățat descoperindu-l, Editura „Vremea”, Bucureşti, 2008, p. 107;
[32] Aici este folosit în sens de creduli, superficiali, şi nu în sensul evanghelic, ce are cu totul alte conotații (n. ed.).
[33] Vezi, pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viață a lui Eminescu, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1994; Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura „Serafimus Grup”, Braşov, 1999; Constantin Barbu, Codul Invers. Arhiva înnebunirii şi a uciderii nihilistului Eminescu, vol. I, Editura Sitech, Cra­iova, 2008; Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura„Vremea” Bu­­cu­reşti, 2008;
[34] Vezi, pe larg, D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968; Ecaterina Szöke Magyarosy avea un trecut destul de dubios (se căsătorise cu Slavici la 11 septembrie 1875, folosind un şantaj: ar fi rămas însărcinată de el!). Aceasta avea„comportări reprobabile”, după cum a recunoscut Ioan Slavici într-o confesiune scrisă făcută la 30 octombrie 1875 lui Titu Maiorescu, afirmând cu părere de rău că „am luat ca soție pe o femeie, cu care trebuie să mă credeți nenorocit”

Este timpul profeţiilor

Îndată după căderea în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva, oamenii au primit din partea lui Dumnezeu făgăduinţa unui Răscumpărător. Protoevanghelia din cartea Facerii (3, 5) deschide un nou capitol din istoria mântuirii: aşteptarea lui Mesia. Răstimpul dintre căderea lui Adam cel dintâi zidit şi coborârea în lume a Noului Adam, Mântuitorul Hristos, nu a fost vestit. Sfântul Apostol Pavel le-a tâlcuit, peste veacuri, galatenilor, aceste cuvinte prin sintagma „plinirea vremii“: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea“ (Galateni 4, 4-5).

maica_domnului_cu_profeti_w867_h1000_q100Începând cu Adam şi Eva, oamenii au aşteptat naşterea Celui Ce avea să restabilească starea paradisiacă. Primul om născut din bărbat şi femeie a fost Cain, la a cărui naştere tatăl său, Adam, a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu“ (Facerea 4, 1). Dar nu a fost el Răscumpărătorul, nici Abel, fratele său, nici Set, fiul dobândit după fratricidul biblic, nici Enos, cel după a cărui naştere „au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu“ (Facerea 4, 26). La naşterea lui Noe, tatăl său, Lameh, a exclamat: „Acesta ne va mângâia în lucrul nostru şi în munca mâinilor noastre, la lucrarea pământului, pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu“ (Facerea 5, 29). Etimologia numelor vetero-testamentare rezonează cu speranţa. Sunt doar câteva exemple ale sentimentelor pe care le nutreau oamenii după căderea în păcat, în nădejdea sosirii lui Mesia cel făgăduit. Au trecut vremurile Patriarhilor, ale Judecătorilor, ale Regilor, ale Profeţilor, şi poporul iudeu, cel ales, încă îşi aştepta Salvatorul. În diferite epoci, oamenii au fost mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi de Dumnezeu, răsplătiţi şi pedepsiţi, mângâiaţi şi mustraţi. Veştile despre Mesia au început să prindă contur odată cu activitatea profeţilor, prin care Dumnezeu grăia către poporul Său. Cărţile profeţilor din Sfânta Scriptură abundă în mărturii despre Mântuitorul. Cel dintâi între profeţii mari, Isaia, supranumit „Evanghelistul Vechiului Testament“, Îi vesteşte originea pământească: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da“ – Isaia 11, 1). Profetul Miheia fericeşte cetatea Betleemului din care „va ieşi Stăpânitor peste Israel“, spunând că „obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei“ (Miheia 5, 1). Una dintre cele mai cunoscute prorocii mesianice este cea în care Isaia prevesteşte naşterea din Fecioară şi numele Izbăvitorului: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel“ (Isaia 7, 14). Cei patru profeţi mari ai Vechiului Testament şi cei 12 mici care le urmează în canonul Sfintei Scripturi, alături de care stau alţii ştiuţi numai de Tradiţia bisericească au primit inspiraţie de la Dumnezeu şi au vestit contemporanilor, dar s-au învechit de zile şi au murit fără să-L vadă pe Cel ce-L anunţau. Dreptul Simeon, cel care L-a întâmpinat la templu pe Pruncul Iisus cu rugăciunea „Acum slobozeşte“, a trăit mai bine de trei veacuri, fiindu-i dat să nu moară până ce nu va vedea pe Cel născut din Fecioară, aşa cum scrisese Isaia. În relatarea Sfântului Evanghelist Luca regăsim şi o prorocie a Dreptului Simeon despre Patimile Domnului.

Prorociile consemnate în Vechiul Testament despre venirea Mântuitorului s-au adeverit. Sfinţii Evanghelişti, atunci când consemnau împlinirea unui eveniment vestit de proroci, subliniau acest lucru. Astfel descoperim că, din acele „multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris“ (Ioan 21, 25), Sfinţii Evanghelişti au considerat să lase scrise în istorie, pe veci, acele fapte care au adeverit prorociile, subliniindu-le prin sintagma „Ca să se împlinească…“ („cuvântul prorocului“, „Scriptura“, „cuvântul cel scris în Legea lor“, „toate cele scrise“, „ceea ce s-a zis de Domnul prin prorocul“, „cuvântul spus de Domnul, prin prorocul“, „Scripturile prorocilor“). Iisus Hristos Născut, Botezat, Răstignit şi Înviat este Mesia Cel vestit întocmai de proroci. Intervalul dintre profeţii şi împlinirea lor este, însă, diferit. De la făgăduinţa unui Răscumpărător şi până la Naşterea Domnului în Betleemul Iudeii au trecut epoci. 5.508 ani numără izvoarele cronicarilor „de la facerea lumii“ până la Naşterea Mântuitorului lumii. Veacuri şi milenii au trecut până la „plinirea vremii“. Dintre toţi prorocii, unuia singur i s-a dat să-L vadă pe Cel pe care Îl vestea. Acesta este Sfântul Proroc, Înaintemergător şi Botezător Ioan. Pentru că intervalul dintre prorocie şi împlinirea ei este, la Sfântul Ioan Botezătorul, aproape inexistent (cele două coincid practic), a fost asemănat de exegeţi cu vârful unui munte ai cărui versanţi sunt Vechiul şi Noul Testament.

Evangheliştii Matei şi Marcu consemnează prorocia Sfântului Ioan Botezătorul despre Mântuitorul Hristos: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“ (Matei 3, 11) şi „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt“ (Marcu 1, 7-8). Şi tot ei plasează împlinirea acestei profeţii „în acest timp“ (Matei 3, 13), respectiv „în zilele acelea“ (Marcu 1, 9). Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan este cel care consemnează cea mai scurtă împlinire a unei profeţii mesianice: o singură zi! („Ioan le-a răspuns, zicând: «Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei». Acestea se petreceau în Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ – Ioan 1, 26-29). Şi a primit Iisus a Se boteza de către Ioan în Iordan şi S-a petrecut Dumnezeiasca Arătare a Sfintei Treimi. Sfântul Ioan Botezătorul a fost cel care L-a vestit la timpul prezent pe Mântuitorul. A fost cel dintâi care a putut spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 29 şi 36). Prin acest „Iată“, arăta că aşteptarea luase sfârşit.                În acel moment poporul ales trebuia să vadă pe Cel vestit, veacuri de-a rândul, de strămoşii lor. Pentru că nu L-au recunoscut, nu L-au primit şi nu L-au urmat, aceştia au avut parte de cel mai dur rechizitoriu prin cuvintele Sfântului Arhidiacon Ştefan, protomartirul lapidat pentru credinţa sa în Hristos: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre proroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!“ (Faptele Apostolilor 7, 51-53).

Sfântul Ioan Botezătorul a fost el însuşi vestit de proroc: „Un glas strigă: «În pustiu gătiţi calea Domnului»“ (Isaia 40, 3). Şi întreaga sa activitate asumată a fost de a pregăti calea lui Mesia. Iar îndemnul la pocăinţă adresat celor care-l ascultau este acelaşi pe care Mântuitorul îl va folosi la începerea propovăduirii Sale, după ispitirea din pustiul Carantaniei: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 4, 17). Sunt tocmai cele dintâi cuvinte ale Înaintemergătorului: „În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii, spunând: «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor»“ (Matei 3, 1-2). Aşadar, Cel vestit legitimează pe cel care L-a vestit şi Se identifică cu prorocia aceluia.

Învăţăm din profeţii că timpul mântuirii este un prezent continuu. Pot trece milenii, veacuri, decenii, ani, luni, săptămâni sau zile până la următoarea filă din planul divin al lui Dumnezeu cu lumea Sa. O zi sau un ceas. Patericul spune că în ce fapte te va găsi moartea, în acele fapte vei fi judecat. Să luăm aminte, să ne găsească, dacă nu în virtute, măcar în pocăinţă.

 Florin CREȘTINUL

Săracii şi neputincioşii sunt „fraţii lui Hristos” – Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica

Odată, pe când Sfântul Calinic ieşea de la slujbă, la o biserică din Craiova, epitropul i-a dat şase galbeni. Iar în ograda episcopiei, o femeie cerându-i milostenie, a scos acei galbeni şi i-a pus în mâinile ei.

Spunea acelaşi ucenic despre Sfântul Calinic:

‒ Era atât de milostiv, încât, când nu avea ce să dea milostenie, îşi dădea hainele de pe Preasfinţia sa şi, plângând, se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani de unde voi şti, ca să aibă să dea la „fraţii lui Hristos”, căci aşa numea fericitul pe săraci şi neputincioşi.

Odată, pe când Sfântul Calinic ieşea de la slujbă, la o biserică din Craiova, epitropul i-a dat şase galbeni. Iar în ograda episcopiei, o femeie cerându-i milostenie, a scos acei galbeni şi i-a pus în mâinile ei.

După trei zile, aceeaşi femeie a venit iar la uşa Sfântului Calinic să ceară milostenie. Deci, chemând pe părintele Anastasie, ucenicul său, i-a poruncit zicând:

‒ Dă milostenie femeii de afară.

‒ Preasfinţite, a răspuns el, această femeie a primit şase galbeni când ne-am întors de la biserică.

Iar blândul păstor i-a zis cu asprime:

‒ Dar cuvioşia ta, dacă ai mâncat ieri, astăzi nu mai mănânci? O fi fost şi ea datoare la cineva şi de aceea mai cere. Du-te şi dă-i milostenie!

Din clipa aceea și până la sfârşitul vieţii Sfântului Calinic, n-a mai îndrăznit ucenicul să-i facă vreo observaţie în privinţa milosteniilor.

Spunea iarăşi ucenicul despre Sfântul Calinic:

‒ Când hirotonea preoţi, nu numai că nu lua nimic pentru osteneala sa, ci oprea şi pe alţii a le lua ceva. Iar când plecau preoţii pe la bisericile lor, îi chema înaintea sa şi îi povăţuia cum să se poarte în societate şi cu enoriaşii lor. Apoi le dădea bani de cheltuială pe drum, cărţi de preoţie şi alte cărţi de învăţătură. (Arhimandrit Ioanichie BălanPatericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 420-421)

Oraşul cu 29 de biserici. Locul din Maramureș în care bogații ctitoresc mănăstiri

Borşa este oraşul aşezat la extremitatea nord-estică a judeţului şi este o revelaţie pentru turiştii neavizaţi. Ceea ce uimeşte, pe lângă alăturarea de case opulente care sunt construite în stilul conacelor de pe Valea Loarei, dar şi case tradiţionale din lemn cocoţate pe coaste, care par pierdute în verdele munţilor, sunt lăcaşele de cult, parte integrantă a peisajului zonei.  „Oraşul Borşa este comparabil cu Bucureştiul, are 46.000 de hectare. Ca lungime, se întinde pe 46 de kilometri de la intrarea dinspre Moisei până la ieşire spre judeţul Suceava. Foarte întinsă, casele sunt răsfirate aproape pe toată această suprafaţă, 286 de kilometri de străzi locuite, iar în total cu tot cu drumuri forestiere sunt peste 600 de kilometri”, a explicat Sorin Timiş, viceprimarul oraşului Borşa.

Pe lângă faptul că excelează la capitolul locuinţe, borşenii excelează şi la capitolul credinţă.

„Există şi o concurenţă în Borşa între biserici, există nu mai puţin de 29 de astfel de lăcaşe de mai multe culte, majoritatea ortodoxe. Mănăstiri, s-a construit câte o mănăstire la fiecare extremitate a oraşului. este înconjurat din toate direcţile de mănăstiri. Indiferent pe unde intri în oraş, pe Drumul Naţional sau pe munte, prima dată dai de o mănăstire şi apoi ajungi la casele oamenilor”, a mai adăugat viceprimarul

Mănăstire construită de un privat

Cea mai recent finalizată dintre cele şase mănăstiri care străjuiesc Borşa este Mănăstirea Albă din cartierul Poposală. S-a ridicat ca prin minune în vara anului 2013, după ce un borşean, Gheorghe Şteţco, cunoscut în oraş drept Ghiţă Gagea, a decis să doneze bani. Tot el a donat şi terenul necesar construiri lăcaşului monahal.

„A stat mult în Occident, unde şi-a făcut un rost. Întors acasă în urmă cu 10 ani şi-a făcut o afacere de prelucrare a fibrei de sticlă. Atras de cele sfinte şi dispunând de o mare suprafaţă de teren în cartierul Poposală a donat Episcopiei Ortodoxe o suprafaţă de 50 de ari de teren şi a ajutat la începerea construcţiei unei mănăstiri. O vizită făcută de Patriarhul Bisericii de Rit Vechi din România a urcat aici sus pe deal şi a bătut cu toiagul în pământ şi a zis : «Aici e loc de mănăstire». Aşa s-au pus bazele şi a început construcţia. Are pereţi groşi de aproape un metru grosime, foarte bine izolată. În interior, diferenţa de temperatură este de 12 grade, fără nicio sursă de încălzire. Poartă Hramul Sfântului Gheorghe şi va fi organizată ca şi mănăstire abia anul viitor pe 23 aprilie”, a povestit Sorin Timiş.

Despre banii pe care borşeanul cu suflet mare şi frică de Dumnezeu i-ar fi investit, localnicii povestesc că ar fi vorba de peste 1.000.000 de euro. Deşi iniţial lăcaşul monahal a avut rânduiala după ritul vechi, în vara acestui an a fost preluat de Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului şi va fi organizat după rânduielile ortodoxe.

Florin CREȘTINUL

IMAGINI REVOLTĂTOARE: Un bătrân cu mari dureri, ignorat trei ore de medici la Urgență

A plâns şi a implorat medicii să-l ajute! În zadar, însă. Medicii l-au ignorat, iar uşile cabinetelor au rămas tot închise. Sunt clipele umilitoare prin care a trecut un bătrân bolnav din Roman. Scenele cu omul în vârstă care s-a rugat minute în şir de medici să-l ajute au provocat revoltă pe rețelele de socializare.   

Bătrânul, care abia se ține pe picioare, s-a rugat minute în șir să fie ajutat, însă nici medicii, nici asistentele nu i-au dat atenție. Din filmare se observă că, deși stă în fața salonului unde sunt preluate urgențele medicale, bătrânul este complet ignorat de personalul care trece pe lângă el. În ciuda lacrimilor și rugăminților, ușile se tot închid. Durerea, în schimb, stăruie.

 ,,Nu mai pot, domnule, nu mai pot! Vreţi să mor?”, plângea bătrânul.

    Iosif VARGA

Bătălia de la Vaslui- cea mai mare înfrângere a otomanilor în fața românilor

Sfârșitul anului 1474 nu a adus o situație prea bună pentru sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului. Ștefan cel Mare îi amenința influența în Țara Românească, iar Ungaria reintra în luptă dorind și ea să își impună domniația în Valahia. Mahomed ia decizia de a organiza o expediție la nordul Dunării pentru a scoate Moldova din coaliția adversarilor săi. Drept urmare i-a poruncit lui Soliman Hadâmbul(Eunucul), beilerbeiul(prefectul) Rumeliei, ale cărui oști asediau atunci cetatea albaneză Shkodra(Scutari), aflată în stăpânirea venețienilor, să întreprindă o campanie de iarnă în Moldova. Faptul că dorea o expediție de iarnă arată cât de important era statul lui Ștefan, într-o epocă în care campaniile militare se duceau vara, când soldații aveau de unde să jefuiască hrană. Totul avea să se sfârșească pentru sultan cu una din cele mai mari înfrângeri din istoria turcilor, la Podul Înalt-Vaslui.

k4_wikimedia.org_Sporite cu ieniceri în decembrie 1474, trupele invadatoare pătrundeau în Țara Românească, unde Radu cel Frumos, aliat al musulmanilor, le furniza un important contingent de 12.000 de oșteni. În prag de 1475, Soliman ajungea în Moldova în fruntea unei puternice oștiri, ale cărei efective sunt estimate variat- de la 30.000 plus munteni și ieniceri până la 120.000 conform surselor moldovenești. Instalat încă din toamnă la Vaslui, pentru a urmări desfășurările din Țara Românească, Ștefan era pregătit să facă față tuturor situațiilor. Sosindu-i știrea unei mari înaintări de trupe turcești, el și-a adunat întreaga oaste, inclusiv țăranii, pe care îi folosise de multe ori în efortul de apărare al țării, inclusiv în celebra campanie împotriva lui Matei Corvin. Făcând apel la toți cei îndatorați să poarte arme, a adunat circa 40.000 de oameni (potrivit cronicarului polonez Jan Dlugosz), cărora li se adăuga un corp de 5000 de secui. Ștefan a utilizat clasica tactică a pustiirii terenului și îngreunarea aprovizionării, găsirea factorilor de dispersare prin locul favorabil ales pentru luptă și tactica de desfășurare a bătăliei. În ciuda dificultăților, îndeosebi a necesității de a aproviziona oastea din Țara Românească, Soliman înainta pe valea Bârladului până la Vaslui, unde îl aștepta Ștefan cu tabăra întărită.

La sud de Vaslui, în valea îngustă a Bârladului, într-un loc numit de Grigore Ureche, Podul Înalt (sau Podul lui Ștefan cel Mare în tradiția populară) și situat la confluența Racovei cu Bârladul, unde forța inamicului era sensibil diminuată de imposibilitatea desfășurării unei largi formațiuni de atac, s-a produs prima ciocnire dintre turci și unitățile avansate ale oastei moldovenești, inclusiv secui, trupe care au fost respinse cu grele pierderi de truci. În ciuda pagubelor produse inamicului, grosul oștirii moldovene trebuia să intre acum în luptă. Înainte de a lua hotărârea de a porni și el la asaltul decisiv, Ștefan a primit legământul și îndemnul boierilor, prin glasul unuia dintre ei “Doamne, nu te tulbura, căci îți vom sta astăzi credincioși alături și Dumnezeu ne va ajuta”. Țara înțelegea să sprijinine astfel brațul ei armat, care avea să lovească oastea otomană.

Lovite din față și din lateral, induse în eroare asupra direcției în care se afla grosul oștirii moldovene de buciumele și trâmbițele puse de domn să le atragă în lunca Bârladului, învăluite de ceața deasă care se lăsase, trupele otomane au cedat sub presiunea atacului. Surprinși de asalturile cavaleriei și pedestrimii lui Ștefan, loviți de tunurile care trăgeau necontenit, dezorientați și împotmoliți în mlaștinile spre care fuseseră atrași, turcii, câți nu au reușit să fugă, au fost uciși sau făcuți prizonieri. Tot atât de necruțătoare ca bătălia a fost și urmărirea, în cursul căreia numeroși alți turci și-au pierdut viața. Expediția, care trebuia să îngenuncheze Moldova se încheia catastrofal pentru invadatori. Cronicile turcești relevă dezastrul din Moldova. Întors la Suceava, domnul se va adresa într-o scrisoare celebră încercând o mare alianță a puterilor creștine în contra musulmanilor.

Victoria zdrobitoare are reverberații în întreaga lume. Cei mai fericiți sunt crestinii sârbi, bulgari, greci și armeni care gemeau sub asuprirea turcilor. Ștefan primeste laude și aprecieri din Persia până la papa Sixt al IV-lea care trece peste deosebirile de rit și îl numește Atletul lui Christos“. Cronicile se întrec în laude și multumiri la adresa domnitorului.

sursaIstorie pe scurt

PREȘEDINȚII PENALI AI ROMÂNIEI

Singurul lucru care îmi dă fiori, în ultimul timp, de doi ani, ca să fiu mai precis, este teama celor mai mulți de a spune lucrurilor pe nume, în mod insistent, în privința problemei juridice a președintelui Klaus Iohannis. Atât de insistent încât înțeleg și tinerii frumoși și liberi și acceptă că România nu este a lucrului bine făcut, ci că trăiesc o vreme la fel de nefastă precum cei 10 ani ai regimului Băsescu, doar că, deocamdată, la o scară mai mică.  

Mă refer aici nu doar la oamenii politici, care se complac într-un marasm perpetuu, din cauza unei probleme acute a coloanei vertebrale, ci chiar la colegii mei, jurnaliști, care nu au tăria de caracter să pună punctul pe I. Și îmi aduc aminte, cu imens regret, despre discuția cu un om de televiziune, căruia îi reiteram problema președintelui Iohannis referitoare la acuzația de fals în acte în privința uneia dintre casele de la Sibiu. Acuzație care transpare, negru pe alb, din decizia definitivă a unei instanțe de judecată. Cu regret îmi amintesc despre răspunsul jurnalistului: „Hai, mă, ce, vrei să te ia SPP-ul???”. 

Da, vreau să mă ia SPP-ul, STS-ul, SRI-ul și cine s-o mai putea, însă vreau ca românii să conștientizeze că suntem conduși de un președinte penal. Atât vreau. Nu vreau să fie demis, nu vreau să fie suspendat, nu vreau să fie înjurat, vreau doar ca românii să știe toți, dar absolut toți, că au un președinte penal.   Și mai vreau, în mod utopic, ca președintele României să-și țină gura măcar. Măcar atât. Să nu mai vrea să-l copieze pe Băsescu în încercarea de a fi jucător, de a-și arăta mușchii (atrofiați, din punctul meu de vedere). Vreau să țină cont de scheletele sale din dulap atunci când lansează acuzații. Vreau să fie mai rațional atunci când tot spune că președinții celor două camere ale Parlamentului, Dragnea și Tăriceanu, au probleme penale – unul fiind condamnat, altul, trimis în judecată.  

 Și aș mai vrea măcar să-și aleagă inteligent locul și momentul în care lansează astfel de acuzații elucubrante, ieftine și fără sens. În niciun caz, de exemplu, la Consiliul Superior al Magistraturii. Există vreun consilier personal cu mintea la el, treaz (nu ca Mihalache somnambulul), priceput la căutare pe Google-ul lui Dragnea, care să-i spună că noul președinte al CSM a fost cercetat penal pentru obținerea nelegală a unei locuințe? Ce coincidență, domnule președinte Iohannis!    Ce coincidență ca un un președinte penal să vorbească, în fața altui președinte penal, despre președinți penali

   Florin NAHORNIAC

Măi, socialistule de Teleorman, cu București, Cluj, Timișoara sau Iași nu te joci

Piatră pe piatră nu rămâne după ăștia; socialiștii și-au fixat niște ținte și tot ce au făcut până acum a fost în spirit militar, cu planificări şi obiective exacte. Au scăpat de Coldea, au început bombardamentele la imaginea Laurei Codruța Kövesi. Dacă ai putea pune o foaie de calc peste strategia PSD, ai vedea că e aceeași rețetă folosită și de propaganda moscovită: distrugi încrederea în oameni și instituții, în paralel cu promovarea noului model de tătuc, ferm în apărarea valorilor „strămoșești/tradiţionale/ortodoxe“ și apărător al sărăcimii „naționale“.

Ei știu că în România ideea de reformă nu mai strânge emoții și speranță în juru-i, mai știu că au în față o majoritate needucată și obosită – au înțeles repede deci că investiția în ură garantează succesul. Mârlănia lui Ion Iliescu, cel care apăra țara de „moșieri“, și pițiponceala anti-soroșistă a lui Dragnea sunt același lucru, cu același efect și cu același target: prostimea. Pașii următori? Imaginea de diavol scos la iveală a procurorului-șef al DNA – sperietoare de popor bisericos și degrabă iertător de corupți –, punerea continuă sub îndoială a păcatelor penale (Dragnea a fost condamnat, săracu’, pentru că a chemat oamenii la vot…), dereglarea prin legi a mersului justiției.  

 Cine li se opune? În afară de președintele Iohannis și câteva ziare/site-uri, nu am văzut vreo televiziune națională de știri care să nu se fi pus, mai mult sau mai puțin mascat, la dispoziția noii puteri. Ba da, scuze, Digi 24. Da, și strada, atât cât a mai rămas. În rest… PNL n-a ştiut să fie la putere, nu ştie să fie nici în opoziţie; USR încă mai învaţă butoanele de la liftul Parlamentului. Da, şi speranţa că vor interveni ambasadele străine cu mesaje publice.

 Să nu ne îmbătăm cu apă rece: ceea ce a obținut Iohannis, după intrarea-surpriză peste Grindeanu, e doar o amânare; şi, indiferent cât e de hotărât preşedintele să oprească nebunia, miza socialiștilor rămâne, ea ține de libertatea lor personală și aici nu mai ai cu cine negocia – e vorba de ani de pușcărie. Încercările disperate de a găsi o sluguță care să-i țină locul cald la Guvern l-au înrăit pe Dragnea – nu poate fi premier, o să ne arate că tot el conduce. Nu îi permite legea anumite funcții sau e pasibil chiar de temniţă? – ei bine, o să schimbe legea cu totul. Cum? Prin complicitățile celor vizaţi de lege. Iar dacă pentru asta îi stau în cale Iohannis, Kövesi, Coldea etc., atunci pe ei o să îi dea de pereți. A mai fost unu’, prin Albania anilor ’30, care s-a supărat pe sat şi s-a autoproclamat rege – cam aşa se poziţionează şi socialistul de Teleorman.  

Ce va fi? Dragnea se va întoarce umflat în pene din America şi va încerca să convingă că are „spate“. Va pregăti terenul, dacă el sau unul dintre marii lideri vor fi condamnaţi, pentru ideea fixă că „poporul a hotărât prin vot că nu suntem vinovaţi“, în paralel cu cele mai mizerabile asalturi ale televiziunilor de partid – iar de aici până la scenarii „estice“ mai e un pas. Va avea curajul să îl facă? Va fi obligat să îl facă? – şi musai să întreb asta, dacă tot n-a răspuns ce-i cu vizitele alea prin Rusia din 2010 începând. Şi dacă îşi va dori acest pas, va scoate iar autocarele cu asistaţi şi activişti de partid, în buna tradiţie a muierilor de la APACA ş-a ălora de la IMGB/face ordine?

Ce nu iau în calcul unii: ceva rămâne, mereu, de veghe. Cealaltă Românie. Oamenii care au pus lumânări la cenușa tinerilor de la Colectiv vor ieși – dacă trebuie – încă o dată și încă o dată, împinși de sentimentul că țara asta e pe cale să devină un vis pierdut. Şi dacă justiția va ieși bine din urgia socialistă, se va datora acelei părţi de Românie. E adevărat, nu prea se vorbeşte despre ea, unii chiar cred că e un fel de legendă plicticoasă: du-te la serviciu în fiecare dimineaţă, du copilul la meditaţii, fugi şi la al doilea job, fugi iar, la coadă să plăteşti taxele, şi iar şi iar. Plicticos de-a dreptul, ce breaking news să faci din neinteresanţii ăştia?… Numai că socialiștilor nu le-a fost niciodată teamă de instituții, ci de aceşti oameni neinteresanţi şi muncitori, aparent pierduţi prin forfota marilor oraşe. Iar – măi, socialistule de Teleorman – cu București, Cluj, Sibiu, Timișoara, Iași sau Brașov nu te joci; dacă vrei să ai în fiecare mare oraș o Piață a Universității, ca nen’tu Iliescu pe vremuri, pune-l pe Grindeanu să măsluiască legile. Pe Iordache să miaune de mila pușcăriașilor. Pe Olguța, Shhaideh, pe Tăriceanu, pe ăla de la Agricultură – pe toți ăia care încă mai cred că țara asta e o piedică în calea noii epoci, a lor, de făurire a socialismului glorios și multilateral dezvoltat.

 Florin NAHORNIAC

Declaraţiile care aruncă în aer scena politică! Cum au fost minţiţi românii timp de 20 de ani

Un lider al PSD şi un apropiat al PDL recunosc felul în care alegerile au fost măsluite şi ce fraude s-au făcut, an de an, în România. Iar politicienii, indiferent de culoarea politică, şi-au dat mâna pentru aceste fraude.

Fostul ministru al Transporturilor, Miron Mitrea, un nume greu în PSD, condmnat la închisoare cu executare pentru luare de mită, a scris, după gratii, o carte intitulată „Campanii electorale 1996 – 2014”. În cartea respectivă, Miron Mitrea face dezvăluiri despre cum au fost fraudate alegerile, şi nu doar de un partid, ci de toate partidele mari din România.

klaus_ponta„Am să spun un lucru pe care îl știu toți cei care s-au ocupat de alegeri. Dacă se produce o fraudă serioasă într-o secție de vot, nu este votul multiplu. Este momentul când, la numărătoarea voturilor, voturile partidului sau ale candidatului care nu are reprezentant prezent în acea secție se redistribuie între partidele cu reprezentanți. Și se întâmplă mult mai des decât ați crede. Și la toate partidele. În momentul în care apar voturi fără «stăpân», rar, reprezentanții prezenți le lasă în dreptul celui votat. Știu că vor fi destui care se vor indigna de cele spuse de mine, dar mă lasă rece. Acesta e adevărul”, a scris Miron Mitrea în cartea sa.

Sebastian Lăzăroiu, fostul consilier al preşedintelui Traian Băsescu şi ministru al Muncii în Guvernul PDL condus de Emil Boc, confirmă cele scrise de Mitrea.

„Da, ăsta e marele secret. De aia partidele și candidații mici sunt sistematic dezavantajați în alegeri. Ăsta e tipul de fraudă care greu va putea fi dovedită. Pentru că e frauda prin complicitatea majoritarilor”, a scris Sebastian Lăzăroiu pe contul său de pe reţeaua de socializare Facebook.

Potrivit lui Sebastian Lăzăroiu, Guvernul condus de Dacian Cioloş ar putea căuta şi găsi o soluţie la această problemă, dacă va fi lăsat.

„De aia zic că guvernul Cioloș ar putea găsi o soluție să nu se mai întâmple așa anul ăsta. Dar cine îl lasă?”, se întreabă Lăzăroiu.

Iosif VARGA

FLORIAN COLDEA, PROPUS PENTRU REPUNERE ÎN FUNCȚIE, REFUZĂ. HELLVIG ÎI CERE LUI IOHANNIS TRECEREA ÎN REZERVĂ

Serviciul Român de Informații a anunțat, marți, că investigația față de fostul prim-adjunct, Florian Coldea, nu a relevat „elemente care să se constituie în încălcări ale legii sau normelor interne în vigoare”, fiind propusă repunerea în funcție a generalului SRI. Acesta însă a cerut eliberarea, iar directorul SRI i-a solicitat lui Klaus Iohannis trecerea în rezervă.

„În urma verificărilor efectuate de comisia constituită potrivit cadrului normativ intern, a fost întocmit un raport care clarifică toate aspectele vehiculate în spaţiul public privind activitatea domnului general-locotenent Florian Coldea, dar şi alte aspecte care ţin de activităţile unor cadre ale Serviciului care au fost vehiculate public.

Menţionăm că s-a desfăşurat o investigaţie complexă, minuţioasă, cu privire la toate afirmaţiile din mass-media din ultima perioadă, fiind analizate aspectele vizate. Persoanele verificate au oferit tot sprijinul, au prezentat documentele necesare şi au răspuns complet tuturor întrebărilor. În concluzia raportului, prezentat într-o şedinţă a Biroului Executiv al SRI, comisia specială a precizat că din activitatea domnului Coldea, supusă verificării, nu au rezultat elemente care să se constituie în încălcări ale legii sau normelor interne în vigoare. După prezentarea raportului, Biroul Executiv a decis repunerea în funcţie a domnului general-locotenent Florian Coldea.

În cadrul aceleiaşi şedinţe, Prim-adjunctul Directorului a solicitat Directorului SRI, domnul Eduard Hellvig, eliberarea din funcţie şi punerea la dispoziţia şi nevoile instituţiei, după aproape 12 ani de când exercită această funcţie. Prim-adjunctul Directorului a prezentat motive ce ţin de demnitatea şi onoarea militară şi de riscul afectării grave a activităţii instituţiei. În acest sens, Directorul SRI a solicitat Preşedintelui României trecerea în rezervă a domnului general-locotenent Florian Coldea. Atribuţiile funcţiei de Prim-adjunct al Directorului au fost preluate de domnul Eduard Hellvig, Directorul SRI.

SRI îşi reafirmă determinarea de a îndeplini asumat misiunile sale, în parteneriat cu toate instituţiile naţionale şi internaţionale cu care colaborează pentru apărarea intereselor de securitate naţională şi protejarea cetăţenilor români, la standarde euro-atlantice de profesionalism. SRI rămâne ferm în ceea ce priveşte transparentizarea instituţională şi respectarea procedurilor de evaluare şi control intern”.

Comunicat SRI

Biografia secretă (surse)

  • Florian Coldea a intrat în SRI în 1996 din a doua încercare, după ce ar fi picat primul examen de licenţă.
  • Ar fi absolvit liceul industrial nr 11 Arad la seral.
  • Ar fi rămas repetent în primul an la Institutul Politehnic Timișoara.
  • Creatorul celebrei „doi ș-un sfert”, generalul Gheorghe Dan, fost maior USLA, apoi șef la Brigada Antiterorism, ar fi rudă cu mama lui Coldea.
  • Coldea s-a remarcat în şedinţele celulei de criză în cazul răpirii jurnaliştilor români în Irak.
  • S-a implicat în recuperarea lor, alături de fostul ofiţer SRI Daniel Dragomir.

– 27 iulie 2005 – avansat locotenent-colonel, prim-adjunct SRI
– 20 iulie – 4 oct. 2006 – director interimar
– 2006 – colonel
– 2008 – general de brigadă
– 2012 – general-maior 
– 2014 – general-locotenent

  Col(r)dr farm Silvia ANDREI