Arhive lunare: iunie 2017

Iohannis, atac la adresa coaliției PSD-ALDE: Ați băgat țara în criză, nu ați știut să guvernați! Terminați cu țopăiala fiscală!

Preşedintele Klaus Iohannis a lansat  un atac la adresa coaliției PSD-ALDE, spunând că nu a știut să guverneze și a băgat țara în criză.

,,Noi, românii, şi dvs avem mare nevoie de un succes guvernamental. Au trecut abia şase luni de când ne-am întâlnit aici pentru a învesti un guvern PSD – ALDE, după ce au fost câştigate alegerile parlamentare de această coaliţie. O formulă scurtă, foarte scurtă, care ar caracteriza aceste prime şase luni din mandatul coaliţiei PSD – ALDE, ar putea suna ‘aţi băgat ţara în criză fiindcă nu aţi ştiut să guvernaţi’. Că a fost sau că este vina fostului prim-ministru, care nu s-a pus singur acolo, dar din păcate nu a ştiut să plece singur, sau a altcuiva nu este o analiză pe care trebuie să o fac eu sau românii, este o analiză pe care probabil aţi făcut-o sau o veţi face în coaliţie. Dar, faptele rămân”, a declarat Iohannis, la Palatul Cotroceni, după ce membrii noului Cabinet au depus jurământul de învestitură. 
Şeful statului a subliniat că moţiunea de cenzură prin care coaliţia PSD – ALDE şi-a demis propriul guvern este o noutate în spaţiul european. 
,,Moţiunea de cenzură prin care aţi demis propriul guvern este şi asta o noutate în spaţiul democratic european. Fostul guvern nu va rămâne în istorie pentru scurtimea mandatului, au fost alţii care au avut mandate mai scurte. După părerea mea, fostul guvern rămâne în istorie pentru nefericita Ordonanţă 13, iar coaliţia PSD – ALDE prin faptul că şi-a demis prin moţiune de cenzură propriul guvern”, a spus preşedintele. 
Klaus Iohannis a atras atenţia că programul de guvernare a fost schimbat în puncte sensibile. 
,,Acum, după ce unii s-au străduit destul de mult să termine repede această criză, găsim coaliţia cu un nou guvern şi, surpriză, cu un nou program de guvernare. Noi taxe se anunţă pentru români, noi impozite, după ce abia am promulgat legea prin care cresc salariile românilor, deja se anunţă contra măsuri. Programul de guvernare a fost schimbat în puncte sensibile. Nu veţi mai putea merge în faţa românilor cu argumentul că acest program de guvernare a fost votat, este dreptul legitim al coaliţiei să meargă cu ce program de guvernare doreşte în Parlament, dacă obţine votul de învestitură, guvernul se va apuca de treabă, dar în şase luni schimbăm de la reduceri de taxe, la reintroduceri de taxe, de la creşteri de salarii la taxă de solidaritate. Un astfel de comportament cu certitudine nu se încadrează în ceea ce se numeşte predictibilitate fiscal-bugetară. Un astfel de comportament guvernamental cu siguranţă induce dubii în rândul mediului de afaceri. Dacă va fi sustenabil nu ştiu, nu am văzut calcule”

Florin NAHORNIAC

Merkel: O slăbire a luptei anticorupție nu este bună. Iohannis: UE, importantă pentru SUA și invers

Aflat într-o vizită oficială în Germania, președintele României Klaus Iohannis a susținut o conferință de presă comună cu cancelarul Angela Merkel.

Iohannis a plecat luni in Germania, intr-o vizita de trei zile, presedintele roman avand programate intrevederi cu presedintele Frank-Walter Steinmeier si cu cancelarul Angela Merkel.

 Potrivit Administratiei Prezidentiale, discutiile se vor axa pe aprofundarea relatiei cu caracter strategic dintre Romania si Germania, cat si pe abordarea principalelor subiecte aflate pe agenda europeana, respectiv internationala.

 Vizita in Germania are loc in contextul in care in acest an se implinesc 50 de ani de la stabilirea relatiilor diplomatice la nivel de ambasada, 25 de ani de la semnarea Tratatului privind cooperarea si parteneriatul in Europa dintre Romania si Germania, precum si 10 ani de la aderarea Romaniei la Uniunea Europeana, a transmis Administratia Prezidentiala.

  Declarațiile celor doi lideri :

 Angela Merkel:

 – Ii multumesc presedintelui Iohannis ca se afla in vizita in Germania. Am discutat despre situatia politica. E un gest care exprima legatura dintre tarile noastre legat de cancelarul Kohl.

 – E un an cu multiple dimensiuni jubiliare: 25 de ani de la semnarea tratatului de prietenie, 10 ani de la aderarea Romaniei la UE

 – Minoritatea germana din Romania e o punte importanta intre tarile noastre, iar presedintele e un exemplu viu

 – Am discutat despre relatiile economice foarte dinamice, crestere de cateva zeci de procente. Presedintele ne-a asigurat ca Romania are experti foarte buni in IT.

 -Saptamana viitoare la Consiliul European vom actiona impreuna in ce priveste extinderea pietei comune.

 -Romania a facut progrese importante in statul de drept si lupta anticoruptie. O slabire a acestor progrese nu ar fi un lucru bun si va trebui sa chestionam anumite procese

 -Protectia frontierelor e foarte importanta, dar la fel si stabilitatea in tarile de provenienta a imigrantilor, ca Libia, de exemplu. Va fi nevoie de cooperare in Orientul Mijlociu: Siria, Yemen Discutiile au fost intr-o atmosfera de cooperare prieteneasca

 Klaus Iohannis:

-Stimata doamna cancelar, draga Angela, multumesc pentru aceasta intalnire deosebit de buna si intensa. Am inceput azi o vizita de lucru. Primul lucru a fost sa semnez in cartea de condoleante pentru Helmuth Kohl

 -Avem toate motivele sa ne intalnim, sa discutam si sa celebram 50 de ani de la reluarea relatiilor diplomatice, 25 de ani de la semnarea tratatului de prietenie

 -Relatia cu Germania e pentru Romania nu doar una de importanta strategica, ci si una privilegiata, una dintre cele mai bune relatii pe care le avem

 – Germania a ramas cel mai important partener comercial pentru Romania, cresteri constante de peste 10 procente in ultimii ani. Arata ca suntem apropiati economic, nu doar politic

 -Importanta minoriotatii germane si a comunitatii romanesti din Germania a fost subliniata de amandoi. 

 – Cand vom avea noi presedintia UE vor aparea teme grele: Brexit, viitorul buget al UE, cred ca putem juca un rol nu doar important, ci si pozitiv

 -Am vorbit evident mult si despre Europa, proiectul european. Suntem amandoi de parere ca e cel mai valoros proiect, trebuie continuat si imbunatatit. Trebuie sa gasim caile cele mai bune pentru a ne apropia de cetateanul european, de a stimula securitatea, de a gasi caile cele mai bune de a face UE mai buna, mai acceptata 

 -Am mentionat spatiul Schengen si doamna cancelar m-a incurajat sa continuu discutiile si cu alti parteneri europeni, poate reusim sa ne apropiem de o solutionare in timp rezonabil

 -Am discutat despre relatia transatlantica. Am relatat pe scurt cum a decurs vizita din SUA si am cazut de acord ca ramanem pe aceeasi idee comuna si importanta: relatia transatlantica e vitala, UE e importanta pentru SUA si invers

 – Suntem de aceeasi parere ca nu trebuie sa optam intre UE si NATO. Ci trebuie sa colaboram.

 – Am trecut in revista vecinatatea estica, problematica Moldovei, a Ucrainei, am discutat chiar mai in detaliu despre spatiul Marii Negre si securitatea in zona, unde avem pareri practic identice. E un spatiu vital nu doar pentru UE, ci si pentru NATO

 -In final vreau sa mai sublinez o data ca aceasta discutie foarte intensa si foarte buna mi-a facut mare placere.

 Întrebări

 Intrebare: In ce priveste proiectul european, Germania vrea mai multe viteze, Romania respinge acest scenariu. Care e pozitia dvs?

 Merkel: Am spus in general ca ne dorim intarirea democratiei si a statului de drept. Principiul Europei cu doua viteze cred ca e inteles gresit. Toate tarile europene pot participa la toate proiectele europene daca indeplinesc criteriile. Nu excludem pe nimeni. Danemarca de exemplu nu participa la politicile de justitie pentru ca asa a decis populatia. Romania de exemplu participa la politica de securitate. Orice tara poate participa la proiectul monedei. Aceasta politica nu e indreptata impotriva nimanui. Am discutat de curand Parchetul European, nu toate tarile vor.

 ohannis: La tema cu doua viteze nu e cazul sa adaug multe. Problema ca atare nu mai exista asa cum aparuse la un moment dat. Cred ca a fost partial doar o problema de definitie. Pentru statele din Vest a fost important sa nu existe tari care blocheaza anumite proiecte. Lucrurile au fost clarificate. Trebuie sa existe optiunea de opt-out pentru anumite proiecte, dar toate proiectele trebuie sa fie deschise tuturor statelor membre. Proiectul procurorului european – Romania a fost initiator, dar nu toate statele participa.

 Despre criza politica din Romania:

 Iohannis: Natural, Dna cancelar nu doreste sa exprime o pozitie, dar am avut o scurta discutie pe tema si am transmis mesajul ca e o criza in coalitia de guvernare, dar Romania e o tara solida. Am solicitat celor implicati sa gaseasca solutii urgente, ceea ce se va si intampla.

 Intrebare despre Brexit: credeti ca va continua in forma actuala?

 Merkel: Negocierile au inceput. Avem principii comune. E important ca cele 27 state membre sa aiba pozitii comune. Ascultam doleantele Marii Britanii, dar nu putem specula cum se vor incheia negocierile.

 Iohannis: Mi se pare excelent ca cele 27 state membre nu doar ca au decis sa actioneze impreuna, ci totul arata ca si fac acest lucru. Am cazut de acord ca ne dorim o procedura secventiala. Sunt de un optimism moderat.

 Intrebare: Relatiile dintre UE si SUA par mai reci ca niciodata. Se vor raci in continuare, sau vor reveni la normal, dar fiind ca tari europene precum Romania au relatii exceptionale cu SUA?

 Merkel: Merkel: In cadrul UE am discutat am stabilit o cooperare mai stransa pe aparare. Vrem un rol mai activ in NATO. Noi, europenii, dorim si solutii politice. Ne exprimam atasamentul in continuare fata de articolul 5 din NATO. Exista anumite controverse cu SUA, precum denuntarea unilaterala a Tratatului de la Paris.

 Iohannis: Relatia dintre UE si SUA trebuie sa fie una foarte buna. Am spus asta si la Washington, cred ca acest mesaj e foarte important si trebuie transpus in practica. Nu e cazul sa optam intre NATO si UE sau intre UE si SUA. Asa ceva e imposibil.

 Trebuie sa fim realisti si sa vedem ca au aparut anumite sincope si toti ne straduim sa gasim solutii. Relatia transatlantica nu e o optiune politica; ea e la baza civilizatiei democratice. Incet-incet, impresia mea e ca foarte multa lume intelege ca slabirea relatiei e o foarte mare eroare si toti mergem spre o re-imbunatatire a acestei relatii, pentru ca fiecare are nevoie de celalalt.

 Intrebare: In ce masura controversele de politica interna din Romania vor avea efecte asupra relatiei cu UE si NATO?

 Iohannis: Nici un efect. E o criza in cadrul partidului de guvernamant. Politica externa a Romaniei nu va fi afectata in nici un fel, sunt domenii pe care eu le reprezint. Toti politicienii romani, indiferent de culoarea politica, sunt de aceeasi parere cu mine, in Romania avem cu totii aceeasi parere

                                                                              Prof univ dr ec Mihai NAHORNIAC

De ce năpârcilor din PSD? De când politizați armata? PSD vrea să-l schimbe pe șeful serviciului secret al Armatei. Generalul Hăpău, pus să aleagă între demisie sau trecere în rezervă

Generalul Marian Hăpău ar putea fi schimbat din fruntea Direcției Generale de Informații a Apărării (DGIA). Acesta a primit un avertisment din partea fostului ministru al Apărării, Gabriel Leș, după cum au declarat surse din MApN. Potrivit acestor surse, ministrul Apărării i-a cerut să aleagă modalitatea în care să se retragă de la șefia serviciului secret al Armatei: demisie sau trecere în rezervă.  

unnamed Motivul oficial pentru care PSD dorește schimbarea lui Marian Hăpău din funcție este implicarea sa în numeroase scandaluri de presă. ”România liberă” a scris pe larg despre ilegalitățile și abuzurile săvârșite de acesta asupra unor ofițeri ai DGIA, care au refuzat să satisfacă interesele grupării conduse de Gabriel Oprea. Cazul col. (r) Doru Paraschiv, căruia i s-a înscenat un incident de securitate și a fost trecut ilegal în rezervă, este de notorietate. Ministrul Leș i-a reproșat  generalului Hăpău că aceste scandaluri afectează imaginea Armatei Române.   

Salvat temporar de criză 

Criza guvernamentală din ultima săptămână a fost însă o gură de oxigen pentru gen. Hăpău. Gabriel Leș a fost nevoit să-și depună demisia din fruntea MApN,  împreună cu majoritatea membrilor Guvernului Grindeanu, și nu a mai apucat să ia vreo măsură administrativă împotriva șefului DGIA.  Este, deci, interesant de văzut care va fi atitudinea noului ministru al Apărării, Adrian Țuțuianu. Asta nu înseamnă că gen. Hăpău a reușit să scape de mazilire, mai ales că, potrivit surselor RL, nu este deloc în grațiile lui Liviu Dragnea și ale apropiaților săi. Motivul? Șeful DGIA este omul de casă al lui Gabriel Oprea, care a folosit, în repetate rânduri,  resursele informative ale DGIA în lupta politică.  

Problema lui Hăpău este că relațiile dintre Dragnea și Oprea s-au răcit considerabil în ultimele zile, fostul vicepremier pentru securitate națională fiind bănuit că s-a implicat în lovitura împotriva sa pusă la cale de cuplul Sorin Grindeanu-Victor Ponta. De altfel, chiar în zilele crizei politice, presa a scris că Gabriel Oprea s-a întâlnit cu Sorin Grindeanu, căruia i-a dus câteva sticle de vin românesc. Nu se știe ce au discutat cei doi, dar jurnaliștii au speculat că fostul premier i-a cerut lui Oprea să-l susțină la moțiunea de cenzură, prin parlamentarii pe care-i controlează, membri UNPR.    

Într-o declarație acordată „României libere”, fostul ministru al Apărării Gabriel Leș a negat că i-ar fi cerut generalului Marian Hăpău să-și dea demisia sau să ceară trecerea în rezervă. „Eu am colaborat întotdeauna foarte bine cu domnul general Hăpău”, ne-a declarat, sec, Gabriel Leș. De precizat că întâlnirea dintre cei doi a fost față-n față, deci fără martori, dar că ulterior, susțin sursele RL, Hăpău a povestit unor apropiați că este presat de ministrul Apărării să renunțe la funcție.   

Gen. Hăpău amenință prin articole de presă

Un indiciu extrem de important că generalul Marian Hăpău este sub presiune foarte mare este apariția, în cotidianul „Național”, a unui articol de opinie elogios la adresa sa, în care sunt presărate și câteva amenințări directe la adresa adversarilor săi. Sub titlul „Happy DGIA!”, în articol se precizează că ”informațiile militare rămân o «oază» de stabilitate în mijlocul furtunii care lovește necontenit în sistem în ultimii ani, (…) lucru dovedit și de discreția în care continuă să fie învăluită nu doar DGIA, dar și restul structurilor militare aflate sub «pulpana» generalului Marian «Happy» Hăpău”. Apoi, brusc, articolul face referire la un „accident rutier mai mult decât dureros și cu victime,  în care au fost implicați «nemuritorul» general Cătălin Zisu și alți factori de decizie din MApN”. „Deși au trecut deja câteva săptămâni bune de la accidentul rutier, (…) nimic nu a răbufnit până acum”, se precizează în articol, ceea ce este o dovadă că „DGIA mai știe să facă și «protecție internă»”.    

 O altă amenințare directă menționată în articol se referă la faptul că gen. Marian Hăpău „ar sta bine informativ și «pe persoană fizică»”, deoarece a condus ani buni contrainformațiile militare și „a avut acces la dosare mai mult decât sensibile, la care se spune că ar fi râvnit zadarnic până și fostul președinte-jucător Traian Băsescu”. În context, articolul confirmă că există un interes pentru mazilirea lui: „Este interesant dacă se mai dă cineva la Hăpău în următoarea perioadă. Mai ales dintre cei care sunt convinși că este posibil ca «Happy» să-și fi făcut o anume bibliotecă personală…”.

Gral-col(r)dr ec Mihai NAHORNIAC

Helmut Kohl, expresia geniului politic german

Fostul cancelar Helmut Kohl, artizanul reunificării Germaniei, a murit pe 16 iunie 2017. Avea 87 de ani.

 Pentru că de aproape două decenii e departe de lumina reflectoarelor, puțini își mai amintesc de fostul cancelar Helmut Kohl, care sper că va rămâne în istorie nu prin scandalurile de corupție, care i-au curmat brutal cariera, ci prin aceea că în 1990 a refăcut unitatea Germaniei, după 45 de ani de Război Rece. Helmut Kohl a schimbat nu doar granițele Germaniei, atunci când a putut, ci și fața ei. Fața Germaniei și a Europei unite. A fost arhitectul Tratatului de la Maastricht, care a pus bazele UE și monedei unice europene. El a fost unul dintre cei mai importanți lideri europeni care au șlefuit bijuteria numită Uniunea Europeană. Ea arată astăzi în acest fel și pentru că așa a fost gândită de Kohl.

 Dedicația lui Kohl pentru proiectul unificării europene nu vine din calcule economice. A fost slab la matematică și la economie în școală. Ca să-l înțelegem pe el și generația lui trebuie să ni-l imaginăm plouat în tranșee, serbându-și împlinirea vârstei de 15 ani, la 3 aprilie 1945, alături de alți copii recrutați în Tineretul Hitlerist, sub bombardamentele Armatei Roșii. Apoi, cum alături de alți trei copii, două săptămâni mai târziu, în ultimele zile ale războiului mondial, a fugit din tabără fără bani, documente sau mâncare. Cum acești copii au traversat pe jos Germania, 500 de km, vreme de două luni, pentru a ajunge în orașul natal, Ludwigshafen, situat în zona franceză de ocupație. Această generație care a aflat în modul cel mai brutal, pe pielea ei, ce este războiul a pus bazele Europei unite, tocmai pentru ca războiul să nu mai fie vreodată posibil. Europa unită era garanția că europenii nu-și vor mai declara niciodată război unii altora.

 Născut într-o familie modestă de catolici practicanți, Helmut Kohl a fost nevoit să lucreze de copil pentru a se întreține, pe șantiere de construcții, ca șofer de camion. Din cauza războiului a terminat școala abia la 20 de ani. A fost primul din familia sa care a mers la universitate. A făcut dreptul la Frankfurt, dar l-a abandonat după un an, transferându-se la Universitatea din Heidelberg, mai aproape de casă, unde a studiat istoria și științele politice. În 1958 și-a susținut doctoratul în istorie recentă și s-a dedicat carierei politice.

 La 16 ani, imediat după înființare, a intrat în Uniunea Creștin-Democrată, dominată atunci de figurile Republicii de la Weimar. Avea profil de politician, fără să intenționeze să facă o carieră din asta. Înalt (1,93 m), cu o extraordinară abilitate de a câștiga încrederea colegilor, de a-și face prieteni, cu un talent special pentru a organiza petreceri, elevul Kohl era ales șef de clasă și apoi împins în politică mai degrabă întâmplător. După terminarea studiilor universitare a devenit președinte al organizației UCD Ludwigshafen, a fost ales deputat (cel mai tânăr!) în landul Renania-Palatinat, iar din 1969 și până în 1976 a condus guvernul landului, remarcându-se prin reforme curajoase și o inițiativă de înfrățire cu Burgundia, care a dus la detensionarea relațiilor franco-vest-germane, anunțând parcă viitorul motor franco-german al integrării statelor membre UE. Pierde la scor alegerile pentru șefia UCD, în octombrie 1971, dar și-a luat revanșa doi ani mai târziu. Kohl a condus pentru aproape un sfert de veac, până în 1998, UCD. În ciuda accentului său provincial, lipsei de talent oratoric, stingherit de statura sa prea mare și greoaie, fiind ținta glumelor pe seama gabaritului său și apetitului extraordinar, Kohl a reușit să transforme UCD într-un partid de masă și să devină cel mai important lider conservator al Germaniei Federale, principalul competitor al social-democraților, care pierd fotoliul de cancelar, după 13 ani, în toamna lui 1982. Nimeni nu se aștepta ca acest politician puțin spectaculos, aparent modest și plicticos, ridiculizat de unii comentatori să conducă Germania timp de 16 ani, devenind cel mai longeviv cancelar după Bismark. Și cel mai tânăr – avea doar 52 de ani când a pășit în biroul de cancelar. Stilul lui Kohl nu s-a bazat pe talent oratoric, tehnologii politice sofisticate, carismă, ci pe o capacitate deosebită de a utiliza resursele puterii pentru a-și construi o rețea complicată, dar foarte eficientă, de aliați politici și protejați. Pragmatic, știind să fie convingător și impunând autoritate, Kohl a făurit în jurul său o rețea impresionată. Mii și zeci de mii de contacte personale, veritabile rețele de dependență, toate puse la lucru pentru un obiectiv politic. Primele două mandate au schimbat fața Germaniei. Guvernul a înăsprit controlul asupra cheltuirii banilor publici, a limitat intervenția statului în economie, a promovat exporturile. Pentru prima dată, Germania a ocupat în 1986 primul loc în lume la volumul exporturilor și a menținut pentru trei ani consecutivi această poziție. Kohl a redus cheltuielile pentru ajutoarele sociale și a înăsprit legislația față de greve.

 Prăbușirea regimului comunist din Republica Democrată Germană, înființată în fosta zonă de ocupație sovietică, a găsit Bonnul nepregătit. Acum s-a văzut geniul politic al lui Kohl, care inventează proiectul unificării germane nu ca proiect național german, ci ca proiect al integrării europene. El a înțeles că la sfârșitul anilor 1980 se deschide o „fereastră de oportunitate“, nu se știe cât de mare, pe care a știut s-o utilizeze la maximum. Nimeni nu s-a așteptat ca unificarea Germaniei să se producă astfel. Când în RDG au început protestele, iar Ungaria a deschis granițele, Bonnul nu avea niciun plan desenat. Abia la 28 noiembrie 1989, Kohl a prezentat un plan în 10 puncte de reunificare. Numai că dramatismul schimbărilor declanșate de prăbușirea Zidului de la Berlin (9 noiembrie) n-a mai urmat niciun plan, unificarea s-a produs la 3 octombrie 1990, mai înainte decât prevedea planul, cu încălcarea prevederilor acestuia. Practic, Kohl n-a dat nicio șansă Germaniei de Est, pe care Germania de Vest a înghițit-o prin alăturarea a noi cinci landuri la statul federal. Este o adevărată bijuterie diplomatică. În februarie 1990, Kohl mergea la Moscova și obținea de la Gorbaciov garanția că URSS acceptă reunificarea Germaniei. La rândul său, Gorbaciov spera că Germania va oferi un fel de Plan Marshall pentru URSS, liderul de la Kremlin visând la creditele germane care să scoată țara din criza economică, financiară și alimentară în care se zbătea. O lună mai târziu, în martie 1990, aliații lui Kohl, creștin-democrații est-germani, i-au zdrobit în alegeri pe foștii comuniști, cerând accelerarea reunificării. Kohl l-a convins pe George Bush că reunificarea Germaniei nu va destabiliza Europa, că o Germanie unită nu va amenința pacea, cum a fost pe timpul lui Adolf Hitler. N-a reușit să-i convingă pe toți, dar Kohl a mers înainte cu proiectul ca un buldozer. Marea Britanie, Polonia, Cehia, Israel au fost nu doar reticente, ci unele categoric împotrivă, dar n-au mai putut să împiedice procesul. Au rămas în urmă ceva resentimente și câteva replici dure la adresa Germaniei, care tot ia bătaie de la Anglia din partea premierului Thatcher, pe care Kohl nu i le-a iertat până la moarte. Tratatul de reunificare a fost semnat la 31 august, cele două parlamente l-au aprobat la 20 septembrie, iar la 3 octombrie 1990, Germania de Est a încetat să mai existe. Berlinul de Vest se alipea la cel de Est și redevenea capitală a unui stat german unificat.

 În politica externă, Kohl rămâne dedicat proiectului unificării europene și găsește în președintele Mitterrand un partener entuziast. Consolidează relația transatlantică, având o relație solidă cu Bush și Bill Clinton. Însă cele mai multe întâlniri le-a avut cu președintele Rusiei, Boris Elțîn, peste 20, de care l-a legat o caldă prietenie.

 Ultimii ani au fost dominați de dificultățile generate de integrarea Germaniei de Est în federație și de câteva răsunătoare scandaluri de corupție. După ce a pierdut alegerile parlamentare din 1998, este detronat din fruntea UCD și ales președinte de onoare. În decembrie 1999 a izbucnit un uriaș scandal privind finanțarea UCD din conturi bancare secrete. Kohl și-a asumat întreaga responsabilitate și a refuzat să divulge cine erau finanțatorii secreți. Din respect pentru omul care a refăcut unitatea Germaniei, Parchetul a închis ancheta în vara 2001, iar fostul cancelar a scăpat doar cu o amendă, e drept, usturătoare.

 Pe radarul său n-a existat România. Câteva banale întâlniri cu Ceaușescu, începând cu octombrie 1984, culminând cu vizitele lui Iliescu și Constantinescu în Germania, din iunie 1996 și respectiv decembrie 1997. N-a considerat România un partener, nu pentru că la București nu găsea creștin-democrați, era un pragmatic, nu conta ideologia, ci pentru că Germania pe care o conducea juca în altă ligă. De altfel, au rămas consemnate în analele diplomației europene de la începutul anilor ’90 câteva replici dure date Poloniei și Cehiei.

Florin NAHORNIAC

Emmanuel Macron va vizita România

Preşedintele Klaus Iohannis a avut o întâlnire bilaterală cu omologul său francez, Emmanuel Macron, afirmând la final că aceasta a fost ,,foarte, foarte bună” şi s-a convenit ca România şi Franţa să colaboreze în vederea întăririi unor formate europene.

  Iohannis a spus că au fost abordate teme precum Schengen, bugetul zonei euro şi situaţia muncitorilor detaşaţi. Preşedintele Franţei a acceptat invitaţia lui Klaus Iohannis de a vizita, în perioada următoare, România, a anunţat, vineri, ambasadorul României la Paris, Luca Niculescu.

,,Am avut o primă întâlnire aşezată bilaterală cu preşedintele Macron. Am abordat într-un timp foarte scurt multe teme foarte importante pentru noi, pe colaborare şi bilaterală şi formate europene. Am discutat despre colabrări de exemplu pe Schengen, despre colaborarea pe care o pregătim pentru sezonul cultural”, a spus Iohannis, afirmând că întâlnirea a fost ,,foarte, foarte bună”.     O temă importantă de discuţie a fost directiva europeană privind detaşarea muncitorilor, ridicată în cadrul întâlnirii de Emmanuel Macron.

 

Hârșova, un locaș ca o carte de istorie

de Otilia Bălinișteanu

De pe drumul bisericilor de lemn ale Moldovei nu poate să lipsească popasul la Mănăstirea, un sătuc vasluian izolat, închegat pe veche vatră de codru, în care dăinuie, din veacul al XVIII-lea, un locaș ce-a îngăduit timpului să-i scrie povestea pe propriul trup.

1_w747_h373_q100Spre Mănăstirea, calea se desparte de drumul național ce vine dinspre Vaslui și pleacă mai departe, spre Colinele Tutovei, ca să ajungă la Bacău. În dreptul localității Laza, cotește la dreapta, înaintând, peste câmpuri, fără contenire. La intrarea în sat, drumul se îngustează, cârmind, când la dreapta, când la stânga, printre gospodăriile sărăcăcioase, lăsând, de-o parte și de cealaltă, în urmă, ulițe încă neuscate de glodul ultimelor ploi. La ieșirea din sat, în hotar cu pășunea de pe coasta Dumbravei, șade, parcă neatins de vreme, Schitul lui Gălușcă, cum i se spune din bătrâni. Adică biserica de lemn Hârșova, punctul de destinație al călătoriei noastre.

Odinioară, satul Mănăstirea nici nu exista. S-a format hăt, încoace, spun bătrânii, după secularizare. Locul făcea parte din trupul moșiei Hârșova, stăpânită de boierul Caracaș, și era acoperit de codri seculari. Pe curățitură de codru ar fi ridicat, deci, boierul, schitul de lemn, destinat a fi mănăstire de călugări. Fiindcă locașul era ca o cutiuță minunat dăltuită, oamenii i-au zis Hârșovița. Așa-i mai spun și azi bătrânii, ori Schitul lui Gălușcă, ori, simplu, Schitul Hârșova.

Povestea începe la 1756

Asupra anului ctitoririi bisericii există o serie de opinii contradictorii. În istoricul parohiei, precum și în câteva anuare ale Episcopiei Hușilor, de la începutul secolului trecut, se menționează fie că a fost ctitorită în anul 1772, fie că a fost refăcută în același an, de șetrarul Ștefan Caracaș, zis Gălușcă. Totuși, după cum apreciază cercetătorul Dorinel Ichim, din recensământul de la 1772-1774, cel care oferă date importante despre multe așezări din Moldova, reiese că în 1772 satul Hârșova îi aparținea lui Ștefan Gălușcă, că schitul deja exista și că avea slujitori. Această precizare alături de cea de netăgăduit de pe tripticul ctitorilor conduc către plasarea cu certitudine a anului ctitoririi ante 1772, respectiv în 1756, moment din care datează și valorosul pomelnic păstrat azi în Muzeul Episcopal de la Huși. Anul 1772 rămâne, cel mai probabil, consemnat ca anul unei reparații importante a bisericii, fiind regăsit și într-o inscripție de pe iconostas.
În studiul „Ctitoriile şi averile boierilor Caracaş. De la fundare la secularizare”, istoricul Lucian Lefter subliniază că biserica de lemn Hârșova, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, a fost construită la 1756, de șetrarul Ștefan Caracaș, pe ruinele fostului Schit Hârșova, cu hramul „Sfântul Nicolae”, atestat la 1669. Șetrarul Ștefan Caracaș era tatăl pitarului Ștefan Caracaș, cel care a ctitorit o bisericuță de lemn asemănătoare ca stil arhitectural la Buhăiești (județul Vaslui). Căsătorit cu Ruxanda, fata unui anume Ursul Suflet, din Hârșova, șetrarul Caracaș avea să rămână pe vecie legat de locurile acestea, dar și de frumoasa lui ctitorie de lemn, înzestrând-o cu odoare și cu cărți de cult. De asemenea, prevăzător, a interzis, printr-un act, închinarea schitului către Muntele Athos. Totuși, într-un hrisov al domnitorului Scarlat Calimah, din 2 octombrie 1814, apare mențiunea că Schitul Hârșova fusese închinat Sfântului Munte Athos. 
Bisericuța lui Gălușcă a slujit drept schit de călugări până în 1863, când Cuza a secularizat averile mănăstirești. După această dată, locașul a devenit biserică de mir, slujind Parohiei Hârșova sau Hârsova, ambele forme, deși au grafie diferită, fiind utilizate. Tot după secularizare, în jurul bisericii au început a se închega gospodării, satul nou întemeiat luând denumirea de Mănăstirea, tocmai de la partea de moșie pe care se afla schitul.
Stilul arhitectural

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Hârsova – Mănăstirea este construită din bârne late de stejar, așezate pe tălpoaie și pe temelie de piatră uscată și încheiată la colțuri „în cheotori”. Acoperișul, inițial de șindrilă, are, din 1913, învelitoare de tablă.
La exterior se remarcă grațiosul pridvor, cu acolade sculptate măiastru, odinioară parțial deschis, azi căptușit cu scândură, pentru a proteja interiorul de frig și umezeală. 
Tot la exterior trebuie admirat brâul median, ce încinge locașul, sculptat și acesta cu o suită de romburi succesive. În partea de sus, sub streașină, există un registru de ocnițe. Baza acoperișului se retrage în trepte decorate cu motivul „dinți de fierăstrău”. Nu pot fi trecute cu vederea nici consolele pe care se sprijină acoperișul, sculptate „în cap de cal”, după vechiul meșteșug al lemnarilor.
Decorul exterior nu se termină aici. Jur împrejurul ferestruicilor, meșterii au așezat o frumoasă decorațiune cu simbolistică vegetală – vrejul cu flori, motiv popular frecvent întâlnit în bisericile de lemn ale Vasluiului.
Trupul bisericuței este foarte îngust, ceea ce-i conferă o notă în plus de grație și zveltețe. În partea de nord, peretele de bârne este acoperit cu scândură, pentru protecție împotriva umezelii.

Interiorul – o ladă de zestre a veșniciei

Interiorul vine să completeze și să potențeze ceea ce numai cu puțin înainte am văzut în exterior. Aproape toată bogăția decorului popular moldovenesc e cioplită pe portal: brâul „frânghie răsucită” e așezat de jur-împrejur, deasupra, sculptată „în spic”, o delicată acoladă, iar și mai sus, încadrând totul, ca într-o ocrotitoare îmbrățișare, un registru decorat cu motivul vrejului, precum și cu cel al lalelei.
În pronaos, lemnul își continuă povestea, căci dinaintea ochilor se așază peretele despărțitor. Odinioară sprijinit pe doi stâlpi, înlăturați în timp, păstrează frumoasele acolade, sculptate aidoma celor din pridvor. Apoi, numai un pic dacă-ți arunci în sus privirea, te întâlnești cu eleganța uluitoare a bolților. Trei la număr, dispuse în altar, naos și pronaos, au fost construite după același tipar, decorate cu nervuri incizate cu crestături. La bază se sprijină pe un cerc imaginat de meșter sub forma unei succesiuni de console sculptate în „cap de cal”. Tot la baza bolților se observă un registru sculptat în „dinți de fierăstrău”. Marca fiecăreia dintre ele este dată de cheia de boltă: sub forma unui bulb în pronaos, a unei rozete în naos și a vrejului în altar.
Iconografia este o altă parte importantă a zestrei pe care mica biserică o păstrează. Catapeteasma este cea originală și poartă semnătura zugravului Grigorie (1756). Cele mai vechi, mai valoroase, dar și mai bine păstrate sunt icoanele împărătești. „Acestea sunt cu adevărat valoroase prin tehnica picturală. De altfel, pe iconostas se pot observa două mâini diferite de pictor, pentru registrul de jos (cel al icoanelor împărătești) și pentru cel de sus”, explică părintele paroh Ionel Stoian.
Din păcate, catapeteasma este destul de înnegrită de fum și degradată și nu a fost niciodată restaurată. O readucere a picturii la starea inițială ar reda interiorului chipul și frumusețea de altădată.
Cu o bogată istorie în spate, locașul a fost dăruit cu un fond valoros de carte bisericească, o parte din acesta păstrat astăzi la Muzeul Episcopal de la Huși. Tot acolo se află și pomelnicul ctitorilor, un obiect cu valoare de document pentru istorici și cercetători.

Reparații și refaceri

Prima reparație capitală a bisericii, pe atunci schit, a avut loc la 1772 și a fost făcută de însuși șetrarul Caracaș. Apoi, o altă însemnare menționează anul 1888 ca an al unei reparații majore. De asemenea, în 1913 locașului i s-a întărit temelia, peretele din spate a fost tăbănuit cu scândură, ca să fie protejată bârna de umezeală, iar șindrila de pe acoperiș a fost înlocuită cu tablă. „Ultimele reparații le-am făcut noi în 2008. Am vopsit acoperișul, am refăcut instalația electrică. Ar mai fi și acum de făcut destule, pentru că, fiind de lemn, biserica are nevoie de multă atenție. Însă, deoarece este monument istoric, pentru orice intervenție trebuie un studiu de fezabilitate. Un asemenea studiu costă cât noi, o comunitate cu numai 50 de familii, nu ne permitem”, spune cu amărăciune părintele Ionel Stoian.
Azi, în bisericuța de lemn Hârșova se oficiază slujbe numai de două ori pe lună. În timpul iernii stă închisă pentru că, fără căldură, oamenii nu rezistă. Din punct de vedere administrativ, satul Mănăstirea este azi parte componentă a comunei Delești din județul Vaslui și se află la circa 20 de kilometri distanță de orașul reședință de județ.

La închisoare cu ei. Defilare la Curtea Supremă. Dragnea şi Oprea, printre cei aşteptaţi în faţa judecătorilor

Liviu Dragnea şi Gabriel Oprea sunt aşteptaţi, astăzi, în faţa judecătorilor de la Curtea Supremă, unde se judecă noi termene în dosarele în care sunt vizaţi. Totodată, ar urma să se judece şi un nou termen în dosarul lui Sebastian Ghiţă, în care fostul deputat este cercetat alături de fostul primar din Ploieşti, Iulian Bădescu. Deşi erau programate noi termene de judecată şi în dosarul lui Călin Popescu Tăriceanu, în care şeful Senatului este acuzat de mărturie mincinoasă, dar şi în dosarele CET Govora şi Turceni Rovinari, în care sunt implicaţi Dan Şova şi Victor Ponta, judecătorii de la ÎCCJ au decis să le amâne.

UPDATE 10:00: Audierea lui Dan Şova, în dosarul CET Govora, dar şi noul termen de judecată în dosarul Turceni Rovinari au fost amânate, potrivit Mediafax.

UPDATE 09:00  Magistraţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au decis să amâne pentru data de 5 septembrie următorul termen în dosarul lui Călin Popescu Tăriceanu şi să-l citeze din nou pe Dan Andronic. Totodată, procurorii DNA s-au sesizat din oficiu pentru mărturie mincinoasă în cazul declaraţiei date de Şerban Mihăilescu, în calitate de martor, în acest proces.

Primul aşteptat să sosească la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) este preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, şedinţa de judecată fiind programată să înceapă la ora 07:30. Noul termen are loc în dosarul în care Tăriceanu este acuzat de mărturie mincinoasă, iar printre persoanele chemate la audieri se numără şi jurnalistul Dan Andronic.      Următorul aşteptat să sosească la Curtea Supremă, începând cu ora 09:00, este Dan Şova, care va fi audiat în dosarul CET Govora, în care fostul fostul senator PSD a fost trimis în judecată pentru trafic de influentă. De asemenea, la o jumătate de oră după va avea loc un nou termen în dosarul Turceni Rovinari, în care Şova este acuzat de complicitate la abuz în serviciu, fals în înscrisuri sub semnătură privată, evaziune fiscală în formă continuată şi spălare de bani, alături de Victor Ponta, judecat pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată, complicitate la evaziune fiscală şi spălarea banilor. Printre cei chemaţi la audieri se numără şi Laurenţiu Ciurel.
După aceea, de la ora 12:00, la ÎCCJ ar urma să se judece un nou termen în dosarul lui Sebastian Ghiţă, în care fostul deputat este judecat pentru dare de mită, instigare la abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit şi spălare de bani.
Procurorii susţin că Sebastian Ghiţă i-ar fi dat mită un imobil fostului primar al Ploieştiului, Iulian Bădescu, pentru ca acesta din urmă să finanţeze o asociaţie sportivă susţinută de Ghiţă, pentru a disimula provenienţa casei cei doi semnând un contract fictiv. Reamintim că judecătorii instanţei supreme au emis, săptămâna trecută, al treilea mandat de arestare preventivă pentru Sebastian Ghiţă, în dosarul Ponta-Blair, în care este acuzat de instigare la spălare de bani. Hotărârea a fost luată după ce fostul deputat a fost audiat prin videoconferinţă, nefiind definitivă.

Următorul pe listă este fostul ministru de Interne, Gabriel Oprea, de la ora 13:00 fiind stabilită să înceapă şedinţa de judecată în dosarul DIPI, în care Oprea este acuzat că s-ar fi folosit de fondurile Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă pentru cumpărarea unei maşini de lux.

Ultimul aşteptat la ÎCCJ este liderul PSD, Liviu Dragnea. Magistraţii ÎCCJ vor judeca, de la ora 15:00, un nou termen în dosarul în care Dragnea este cercetat, alături de fosta sa soţie, Bombonica Prodana, pentru instigare la abuz în serviciu în legătură cu angajarea a două membre de partid la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (GGASPC) Teleorman.

 Florin NAHORNIAC

Ministrul Justiției, REACȚIE DURĂ după DEZVĂLUIRILE despre Kovesi, șefa DNA: Sesisez Inspecția Judiciară

Ministrul Justiției, Tudorel Toader, a anunțat că va sesiza Inspecția Judiciară din CSM, după apariția înregistrărilor cu șefa DNA cerând unui procuror să ajungă la premierul Grindeanu. 
„Mâine dimineață voi sesiza inspecția judiciară în legătură cu afirmațiile apărute în spațiul public referitoare la solicitarea dnei L.C. Kovesi de a se ajunge la premierul S. Grindeanu !”, a scris Toader pe  Facebook.   Reacția sa vine după ce România TV a prezentat o înregistrare în care se aude cum Laura Codruța Kovesi, procuror-șef al DNA, îi cere procurorului Uncheșelu să „ajungă la domnul premier”, Sorin Grindeanu, în dosarul privind retrocedări de imobile din Timișoara, de pe când actualul șef al executivului era viceprimar.  

„Uncheşelu, știţi ce-mi doresc: să „decapaţi” instituţional în dosarul ăla cu casele şi să ajungem la domnul premier care a semnat contractele alea”, sunt vorbele care se aud pe înregistrare.   Inspecția Judiciară este organismul din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii care analizează toate sesizările contra procurorilor și judecătorilor și, în urma anchetei, propune sancțiuni.

 Elena TURCULEANU

ÎNCEPÂND DIN 15 IUNIE A.C. DISPAR TARIFELE DE ROAMING ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI ÎN SPAȚIUL ECONOMIC EUROPEAN

Românii care călătoresc în interiorul Uniunii Europene și în țările din Spațiul Economic European (SEE) vor plăti convorbirile, mesajele și SMS-urile la tarife naționale, începând cu data de 15 iunie.    Parlamentul European, Consiliul și Comisia Europeană au convenit la începutul lunii aprilie asupra modalităților de reglementare a piețelor angro de roaming. Astfel, tarifele de roaming vor fi plafonate la 3,2 eurocenți/minut pentru apeluri și la 1 eurocent/SMS, urmând ca, în ceea ce privește transferul de date mobile, costul acestora să fie plafonat la 0,05 euro pentru fiecare Mb de date consumat. 

Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM) a explicat că minutele, SMS-urile și datele consumate în roaming în interiorul UE și SEE se vor scădea din resursele naționale incluse. După epuizarea acestora, consumul va fi tarifat la fel ca în România, în afara propriei rețele, dar în limitele unei utilizări rezonabile.    ,,Se realizează astfel trecerea completă la Roam like at home, sistemul de tarifare european menit să protejeze utilizatorii de grija facturii de roaming în țările UE, dar și în Norvegia, Islanda și Liechtenstein (SEE)”, se arată într-un comunicat al ANCOM.   Noile condiții se aplică în mod automat tuturor planurilor tarifare cu serviciul de roaming inclus, achiziționate atât înainte de 15 iunie 2017, cât și după această dată. Pentru a beneficia de ‘Roam like at home’ clienții existenți nu trebuie să-și achiziționeze un nou plan tarifar sau să își reînnoiască abonamentul în vigoare.     În schimb, nu vor beneficia de aceste servicii clienții care aleg în mod expres un plan tarifar alternativ pentru serviciul de roaming în UE/SEE. Totuși, clienții care au făcut o astfel de alegere au dreptul să revină la ‘Roam like at home’ fără niciun cost suplimentar.

 Potrivit sursei citate, începând cu data de 15 iunie 2017, apelurile (minutele) efectuate și SMS-urile trimise în roaming către orice destinație din UE/SEE (inclusiv către orice număr de telefon din România) se scad, până la epuizarea lor, din minutele și SMS-urile naționale incluse, după care se aplică tarifele din România, pentru traficul în afara propriei rețele. Apelurile și SMS-urile primite în roaming în UE/SEE sunt gratuite.     În ceea ce privește serviciile de Internet — date (MB/GB), ca regulă generală, datele (MB/GB) consumate în roaming în UE/SEE se scad, până la epuizarea lor, din datele naționale incluse, după care se aplică tarifele din România.      

Totuși, în cazul planurilor tarifare cu date nelimitate, furnizorii pot stabili o limită de date (MB/GB) care pot fi consumate în roaming în UE/SEE fără costuri, urmând să aplice după epuizarea acesteia un tarif de maxim 7,7 Euro/GB (0,0077 Euro/MB), fără TVA. Află mai multe detalii despre cum va fi tarifat consumul de date în roaming aici, precizează ANCOM.     ANCOM precizează că furnizorii care nu sunt în măsură să susțină comercial furnizarea ‘Roam like at home’ pot solicita și pot fi autorizați de autoritatea națională de reglementare, în urma unei analize, să perceapă utilizatorilor o suprataxă în plus față de tarifele naționale, încă de la primul minut/SMS/MB consumat în roaming în UE/SEE.

  ,,Pentru a preveni folosirea abuzivă sau anormală a roaming-ului în UE/SEE, adică folosirea în alte scopuri decât pentru călătorii ocazionale în afara României, de exemplu utilizarea permanentă în UE/SEE a serviciilor de roaming, orice furnizor poate defini o politică de utilizare rezonabilă a acestui serviciu. Clienților care depășesc utilizarea rezonabilă a serviciului de roaming în UE/SEE li se pot aplica anumite suprataxe, în plus față de tarifele naționale. Valoarea acestor suprataxe nu poate depăși un anumit plafon”, se arată în comunicat.      Se vor putea aplica suprataxe pentru consum abuziv sau anormal în următoarele situații: dacă un utilizator nu prezintă, la cererea furnizorilor, o dovadă privind reședința obișnuită sau existența unor legături stabile cu România; dacă, într-o perioadă de monitorizare de cel puțin 4 luni, se înregistrează, pe o anumită cartelă SIM, în mod cumulativ atât consum de servicii mobile (minute, SMS-uri, date), cât și prezență (conectare la rețea) mai mare în roaming în UE/SEE față de nivelul național; dacă o cartelă SIM înregistrează o lungă perioadă de inactivitate și poate fi asociată unei utilizări preponderente sau chiar exclusiv în roaming în UE/SEE; dacă un utilizator a cumpărat și utilizat succesiv în roaming în UE/SEE mai multe cartele SIM de la același furnizor, mai precizează ANCOM.

Florin NAHORNIAC

Eu nu mă despart de Eminescu

Cartea de acum cincisprezece ani a bucovineanului de aleasă ţinută ştiinţifică, Adrian Dinu Rachieru, Despărţirea de Eminescu?, pornea la drum cu un citat din Theodor Codreanu care afirma, pe bună dreptate, că „despărţirea de Eminescu poate fi treaba personală a fiecărui creator, dar nu a culturii române”. Fără discuţie că istoricul şi criticul literar de la Huşi, a cărui seriozitate şi competenţă în analiza fenomenului literar nu pot fi contestate, are dreptate. Însă tare mă tem că oricărui creator („imitator”, îl definea filosoful Petre Ţuţea) responsabil faţă de cuvânt (rolul acestuia este să zidească şi nu să demoleze) îi e imposibilă despărţirea, suma creaţiilor literare formând o parte a culturii contemporane. Pe de altă parte, Eminescu s-a hrănit cu seva bogată a întregului patrimoniu cultural românesc de până la el, asimilând, în acelaşi timp, gândirea altor popoare, acesta reprezentând în spaţiul şi timpul culturii române piatra fundamentală de hotar.  

Literatura română are deocamdată („cam demultişor poveste”) trei oglinzi de aur: balada Meşterului Manole, balada-colind Mioriţa şi Mihail Eminescu, chintesenţa gândirii şi simţirii unui neam care, urgisit de o istorie maşteră, n-a putut fi, totuşi, dislocat de nicio forţă, oricât de nimicitoare s-a crezut. Am purces cumva, într-o pernicioasă inconştienţă (o fi chiar inconştienţă?), să ne autonimicim? Sau, după înţeleapta exprimare populară, să ne tăiem singuri craca de sub picioare? Ne prevalăm de libertate ca să emitem tot felul de bazaconii şi să nu ne dăm seama că, de fapt, am întors spatele libertăţii, care înseamnă adevăr, şi ne mocirlim în cazanul „politicii corecte”, o struţo-cămilă lingvistico-politică, ce ar trebui să ne dea, mai degrabă, frisoane.    

Kant nota la un moment dat că „un popor fără cultură e un popor uşor de manipulat”, or campionii politicii corecte încearcă să tragă voios cu tăvălugul peste valorile reprezentative ale neamului, fără de care nu mai însemnăm nimic în faţa eternităţii. Dar le pasă lor de veşnicie? Şi atunci, fiind vorba de Eminescu, în aceasta constă despărţirea, manifestată chiar în timpul vieţii poetului-gazetar. Nu se considera autorul Luceafărului, în 1884, un om abandonat? Inflexibilul ziarist şi-a asumat în totalitate interesele patriei, s-a confundat cu însăşi structura internă a sufletului românesc, militând programatic pentru dăinuirea în libertate a poporului român în toate ţinuturile româneşti. Imposibil de strunit, se pare că a fost sacrificat chiar de către cei ce pretindeau că îi poartă de grijă.              În creaţia poetică, Eminescu este autorul unei opere urieşeşti, străbătută de ideea refacerii unităţii, o călătorie dramatică spre fiinţare, adică spre armonie, prin iubire şi sacrificiu. Cine se dezice de Eminescu, autorul celor cinci Scrisori reprezentând centralitatea literaturii române, indiferent dacă e creator sau nu, îşi cere osândă şi rămâne în afara iubirii, cea care ţine universul, şi atunci te îmboldeşte numaidecât o întrebare: ce rămâne din om într-o astfel de situaţie? Nu cumva se ajunge la reducerea fiinţei umane la un individ fără identitate din grădina nenorocită a lui Darwin?; unde, zice-se, funcţionează doar evoluţia şi, bineînţeles, destrămarea.  

 „Poezia – este convins George Popa – umple spaţiul dintre cuvânt şi nemărginire”, sugestia „infinirii” (Constantin Noica) fiind dublată de prezenţa armoniei muzicale, „formă a veşniciei în mişcare”, după cum o caracteriza Platon. Dincolo de aceste notaţii, Mircea Cărtărescu se afirmă, printre altele, cu o surprinzătoare idee, conform căreia Eminescu nici nu arăta a poet (canonicul Grama fusese, la vremea lui, tot aşa de tranşant, autorul Glossei nu era „nice poet”). Afirmaţia contemporană va fi fiind un ecou al unor inepţii dilematice sau cel ce ştie „de ce iubim femeile” îl vrea un fel de top model precum alea de prezintă moda? Te pomeneşti că politica cea corectă (ce grosolană răstălmăcire a sensului!) a creat o hologramă a poetului acceptat, un fel de jucărică numai bună de manevră care să umple paginile cu scârboşenii, un fel de anexă a circului din acelaşi ţarc darwinist.

Îndemnul lui A. D. Rachieru precum că, înainte de a exprima o părere în legătură cu scrisul lui Eminescu, e absolut obligatoriu să se citească textul, cu mare deschidere asupra sensurilor sugerate de poet şi ţinând cont numaidecât de contextul epocii, e numaidecât de urmat. A refuza multipla armonie eminesciană înseamnă să rămâi în exterioritatea propriului eu şi în afara oricărei bătălii pentru cucerirea identităţii sinelui profund şi de a-l pune în relaţie cu acordurile simfoniei universale, al cărei motiv principal este dorul nestins al poetului, acesta ducându-l dincolo de hotarele cercului strâmt şi înălţându-l în sferele nemuririi. În cazul acesta, eu nu mă despart de Eminescu nici în ruptul capului!

  Elena TURCULEANU

Liviu Dragnea și Reflexul Mobutu

Temutul dictator Mobutu Sésé Seko obișnuia să-și schimbe guvernul o dată la șase luni, fără motiv, doar pentru a demonstra că el este șeful. „În tradiția africană nu acceptăm niciodată doi șefi“, așa explica fostul lider al Zairului (Congo-Kinshasa) necesitatea dictaturii. Și tot el le dădea lecții publice norocoșilor sau ghinioniștilor din anturajul său: „Dacă vreți să furați, furați frumos, fiindcă dacă furați prea mult dintr-o dată și deveniți bogați peste noapte, veți fi prinși“.   

La fel ca Mobutu Sésé Seko, liderul PSD vrea brusc să-și schimbe guvernul, deși lucrurile tocmai se liniștiseră după nefericita Ordonanță 13, care a scos oamenii în stradă aproape toată iarna. Nu e clar ce-l nemulțumește pe Liviu Dragnea la propriul său premier. Firește că-l deranjează destul de mult că Sorin Grindeanu are o cotă de încredere (33,9%) cu aproape 10% mai mare decât a sa (Liviu Dragnea, 24,3%), conform unui recent sondaj IMAS. Îl enervează și faptul că premierul și ministrul Justiției s-au coalizat împotriva schimbării procurorilor-
șefi după evaluarea făcută de Tudorel Toader, în urma căreia fruntașii PSD se așteptau să fie înlăturați Augustin Lazăr și Codruța Kövesi. Lui Dragnea nu-i convine nici că Guvernul nu a modificat încă legile Justiției și Codurile Penal și de Procedură Penală. Omul vrea nu doar să scape de dosarul penal pe care îl are pentru abuz în serviciu, ci și să-și asigure o oarecare imunitate viitoare, mai cu seamă că el a știut cum să facă lucrurile chiar fără să fi aflat despre sfaturile lui Mobutu.

 Liviu Dragnea nu a înțeles, însă, că într-o democrație nu te poți purta ca Mobutu la Kinshasa în urmă cu 20 sau 30 de ani. Că, spre deosebire de faimosul dictator, în România trebuie să ai motive serioase pentru a întoarce țara cu fundul în sus. Că doar interesele personale și dorința de putere nu sunt suficiente pentru a înlocui un guvern. PSD are o majoritate consistentă cu ajutorul căreia poate modifica rapid orice lege, dar, cu toate acestea, nu are un plan și niște obiective concrete pe termen lung.    

 Descotorosirea de propriul premier fără niciun motiv serios ar fi a treia mare greșeală a lui Dragnea, după nominalizarea unui premier incompatibil (Sevil Shhaideh) și după Ordonanța 13, ce l-a făcut popular în toată lumea pentru felul în care vrea să scape de dosarul penal.        Schimbarea Guvernului la nici șase luni de la instalare ar putea arăta incapacitatea PSD de a administra țara și inconsistența unui lider care nu știe care sunt pârghiile pe care trebuie să apese pentru a folosi puterea în limite rezonabile. Liviu Dragnea pare să se autosaboteze, din nepricepere, din grabă sau poate din pricina Reflexului Mobutu.

  Florin NAHORNIAC

Demiterea lui Grindeanu. Adevăratul motiv al moțiunii

 PSD nu va recunoaște adevăratele motive ale debarcării accelerate a premierului Sorin Grideanu, în ciuda presiunii publice, și mai ales a propriului electorat, care dorește o explicație coerentă. De ce și-a asumat Cex-ul lui Liviu Dragnea riscul de a pierde guvernarea după doar șase luni și un cost uriaș de imagine?    

Potrivit informațiilor obținute de gruparea Dragnea, Sorin Grindeanu pregătea o OUG, sugerată de Victor Ponta, pe care urma să o emită în timpul vacanței parlamentare. Dacă Sorin Grindeanu rămânea după 3 iulie în Palatul Victoria, ar fi dat o ordonanță de urgență prin care interdicția pentru condamnații penal de a ocupa posturi în Guvern urma să fie extinsă și în structurile de conducere ale partidelor politice. Chiar dacă Parlamentul ar fi respins legea, lucru discutabil întrucât la voturile Opoziției s-ar fi adăugat și cele ale pesediștilor anti-Dragnea, poziția acestuia în PSD ar fi fost aruncată în aer.

Elena TURCULEANU

Decizia CCR nr. 304, motivul războiului PSD-PSD. Lovitura era pregătită pentru Dragnea

PSD a urgentat demiterea lui Sorin Grideanu pentru că exista temerea că  guvernul îl va scoate pe Liviu Dragnea din scenă, printr-o OUG emisă în vacanța parlamentară. Dovada poate fi găsită la pagina 15 din motivarea CCR a deciziei emise în 4 mai 2017, dar care a fost publicată abia acum două zile. În 26 mai, DCNews a postat primele informații despre pregătirile PSD pentru demiterea lui Grindeanu prin moțiune de cenzură. În intervalul 4-26 mai, cu o lună înainte ca motivarea deciziei să fie publicată, s-au făcut jocurile. 

Potrivit surselor DCNews, premierul pregătea o OUG prin care interdicția de a ocupa posturi în Guvern să fie extinsă la nivelul Parlamentului, pentru persoanele condamnate penal. O astfel de OUG ar fi fost votată în parlament de PNL și USR, alături de unii dintre parlamentarii Puterii nemulțumiți de echipa Dragnea-Tăriceanu.      Informațiile DCNews, venite pe surse politice credibile, sunt confirmate de motivarea CCR. La pagina 15 din motivarea CCR a deciziei 304 din 4 mai 2017, publicată în urmă cu două zile, CCR solicită următoarele:  

 ,,- Revine, aşadar, Parlamentului sarcina de a realiza o corelare necesară între condiţiile de acces în funcţia de membru al Guvernului şi cea de membru al Parlamentului, având în vedere, pe de o parte, compatibilitatea între cele două funcţii publice [art.71 alin.(2) şi art.105 alin.(1) din Constituţie] şi, pe de altă parte, exigenţa ca exponenţii celor două puteri ale statului să beneficieze de condiţii similare de acces în funcţie, evitându-se situaţia ca, deşi compatibile la nivel constituţional, cele două funcţii devin incompatibile prin efectul unei legislaţii infraconstituţionale, în sensul că legea impune condiţii suplimentare care le face de jure incompatibile a fi exercitate simultan.”  

 Cu alte cuvinte, fie era eliminat paragraful din Legea organizării guvernului care nu permite persoanelor condamnate penal să devină miniștri, fie se introducea aceeași interdicție și în Parlament.     După 3 iulie, Guvernul putea pune în acord legea cu decizia CCR, prin ordonanță de urgență, iar Liviu Dragnea își pierdea mandatul, iar PSD pierdea conducerea Camerei. Tot prin OUG, ar fi fost posibil și un scenariu în oglindă, în care incompatibilitatea între funcția de ministru și condamnarea penală să fie eliminată. Dar, CCR a stabilit că persoanele condamnate penal pot face parte din Guvern numai după ce și-au ispășit pedeapsa, iar Liviu Dragnea se află încă în perioada de încercare.  

Rămâne de discutat care tabără din PSD a aflat de motivarea Curții înainte ca aceasta să fi fost publicată, sau dacă s-a acționat pe baza unor presupuneri elaborate după data de 4 mai, când CCR a dat hotărârea. Motivarea, reamintim, a fost publicată abia acum două zile. 

   Georgeta AMBERT

ALT BANDIT ȘI PUȘCĂRIAȘ CA ȘI DRAGNEA. DARIUS VÂLCOV, ARTIZANUL EXCLUDERII LUI GRINDEANU DIN PSD, NOU DOSAR DE CORUPȚIE

Fostul ministru Darius Vâlcov, artizanul excluderii lui Sorin Grindeanu din PSD, este cercetat într-un nou dosar de corupție.

Potrivit unui comunicat remis, marţi, corespondentului Mediafax, de procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, Darius Vâlcov, a fost inculpat, marţi, anchetatorii reţinând că acesta a iniţiat constituirea unui număr de trei societăţi care acţionau ca un tot unitar, respectiv SC Millenium Topographica SRL, SC Contis Company SRL şi SCA Ciobanu şi Asociaţii.      

Anchetatorii spun că fostul ministru al finanţelor publice a decis să coopteze, în cadrul uneia dintre acestea, un funcţionar de la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliare (OCPI) Olt care să verifice în prealabil documentaţia întocmită de către angajaţii SC Millenium Topographica SRL – având ca activitate, cadastru – astfel încât să nu fie înregistrate multe respingeri de la OCPI. Vâlcov ar fi fost nemulţumit de faptul că angajaţii societăţii nu răspundeau exigenţelor profesionale, având repercusiuni pe plan financiar.   

Procurorii au decis extinderea urmăriri penale şi faţă de fostul consilier local din partea PNL Slatina, Mircea Dogaru, care era jurist la firma Millenium Topographica.

                                                                                                         Florin NAHORNIAC

Militarii vor avea o creștere a salariilor cu 15% de la 1 iulie

Militarii și personalul contractual din Ministerul Apărării Naționale vor avea o creștere a salariilor cu 15% de la 1 iulie, iar punctul de pensie va fi majorat la 1.000 de lei, a anunțat, duminică, la România TV, ministrul interimar al Muncii, Lia Olguța Vasilescu.

“De la 1 iulie ar trebuie să intre în vigoare legea salarizării personalului bugetar. Așteptăm să vedem ce va decide președintele, pentru că legea este la el, dar eu consider că va intra în vigoare de la 1 iulie. Aș vrea să fac precizarea că noi am început deja pe diverse Ordonanțe de Urgență să mărim salariile bugetarilor chiar de la începutul acestui an și mă refer aici la Sănătate, la Educație, la Administrație, la Cultura, la Apărare. Militarii și personalul contractual din MApN vor avea o creștere cu 15% de la 1 iulie pentru ca Ordonanța a fost deja adoptată“, a spus Vasilescu.

Militari-romani-in-misiuneAceasta a precizat că tot de la 1 iulie va avea loc majorarea punctului de pensie la 1.000 de lei și pensionarii vor lua pensiile mărite după data de 1 iulie.

“De la 1 iulie trebuie să se primească deja bani pentru majorarea punctului de pensie la 1.000 de lei. Vreau să le spun tuturor pensionarilor să nu își facă nicio grijă pentru că această Ordonanță este adoptată înainte de luna martie, adică înainte de adoptarea bugetului României și banii sunt prevăzuți în buget. OUG este adoptată și nu se mai poate întâmpla nimic”, a mai spus ministrul interimar al Muncii.

Întrebată dacă noul Guvern va face schimbări la Legea pensiilor, Olguța Vasilescu a răspuns: “Stați să fie investit noul Guvern”.

” Va trebui să avem un nou program de guvernare aprobat de Parlamentul României pentru că este vorba de un alt Guvern, dar fără îndoială că vor fi respectate punctele cheie cu care noi am candidat în campania electorală”, a spus ministrul interimar al Muncii.

În ceea ce privește promulgarea Legii salarizării bugetarilor de către președintele României, Vasilescu a menționat că nu vede niciun motiv constituțional ca legea să fie retrimisă Parlamentului, dar Parlamentul este pregătit pentru aprobarea legii, iar aceste lucru se poate face și într-o sesiune extraordinară, având în vedere că urmează vacanța parlamentară.

“Președintele nu poate să pună nicio o piedică pentru că, dacă nu dorește să promulge această lege, va trebui să o trimită înapoi la Parlamentului și suntem pregătiți ca să reluăm rapid această lege și să o treacă rapid de această dată, pentru că până acum am ținut-o în dezbateri îndelungate în cadrul comisiilor pentru că am acceptat foarte multe amendamente. Nu văd niciun motiv constituțional ca legea să fie retrimisă Parlamentului. Poate să fie o sesiune extraordinară pentru aprobarea acestei legi, dar și pentru alte obiective. Noi suntem pregătiți”, a explicat Olguța Vasilescu.

Naționalismul românesc în context european

Ipostaze istorice şi provocări actuale

I

În secolul al XIX-lea (,,secolul naţionalităţilor”, cum i s-a spus), naţionalismul politic s-a născut, la noi şi aiurea, sub auspicii masonice. E un fapt istoric că masoneria s-a pus o vreme în slujba ,,emancipării naţiilor” (ceea ce i-a şi determinat pe naţionaliştii romantic-revoluţionari ai epocii să se înscrie masiv în loji şi să le adopte lozincile în lupta politică, socotind că astfel pot servi mai eficient cauza “naţiei” lor şi chiar pe acel retoric “Dumnezeu al popoarelor”). Este interesant că, deşi naţiunile europene se conturaseră demult (încă dinspre sfîrşitul Evului Mediu), iar Europa creştină subzistase firesc, veacuri de-a rîndul, ca ansamblu de diversităţi etnice consolidate, naţionalismul ca doctrină politică n-a existat înainte de secolul al XIX-lea! Abia o dată cu acest secol (“bolnav”, după topos-ul romantic; “stupid”, după Léon Daudet) s-a trecut relativ repede de la naţionalismul firesc, organic şi nediscursiv al veacurilor anterioare la un naţionalism doctrinar, ofensiv şi retoric. Sau s-ar putea zice: de la existenţa naţională organică, mai degrabă subconştientă, la naţionalismul politizant, la ofensiva “conştiinţei naţionale”. Cineva (negreşit nu popoarele însele!) a avut interesul precis de a da realităţilor naţionale fireşti această bruscă turnură militantă, folosindu-se de o propagandă insidioasă. Sentimentul naţional a fost incitat să devină armă de luptă politică. Ba chiar s-a mers, în unele cazuri, pe fondul febrei romantice, pînă la o substituire a misticismului religios cu noua “mistică naţională” (a se vedea, bunăoară, scandalul “filetist” din Balcani). Faptul a fost greu de consecinţe: ofensiva naţionalismelor a schimbat considerabil configuraţia politică a Europei.

image001

O figură legendară a naţionalismului creştin românesc: Nae Ionescu (1890-1940)

Avînd în vedere puternica tensiune ulterioară dintre ideologiile masonice şi ideologiile naţionaliste, această sumară schiţă istorică poate părea paradoxală; în contextul epocii respective ea îşi află însă o explicaţie extrem de simplă: conspiraţia masonică, pentru a-şi putea realiza planurile mondialiste, avea nevoie de dezintegrarea marilor imperii; anticipînd şi exploatînd pro domo o anumită tendinţă istorică obiectivă (aceea de formare a statelor naţionale independente sau măcar autonome), ea a folosit agitaţia naţionalistă spre a grăbi disoluţia internă a acestor imperii tradiţionale (ce s-au şi prăbuşit pe rînd, de-a lungul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului XX; aici nu intră în discuţie dacă aceste imperii erau bune sau rele, ci scopul malefic cu care s-a lucrat la distrugerea lor; nu atentatul la ordinea imperială este grav, cît sensul anticreştin al acestui atentat, confirmat cu prisosinţă de evoluţia ulterioară a lucrurilor). Cum avea să se întîmple însă şi cu “experimentul comunist” de mai tîrziu (ce a avut ca principal scop distrugerea rebarbativului imperiu rus pravoslavnic), naţionalismul, o dată ce şi-a îndeplinit menirea dizolvantă, a devenit incomod pentru proiectele internaţionaliste ale francmasoneriei, care, deşi s-a mai folosit de el în cazuri izolate, a trecut la o vastă campanie antinaţional(ist)ă, pe care o continuă şi azi . Atît naţionalismul secolului trecut, cît şi comunismul secolului nostru au sfîrşit prin a se întoarce, cu destulă agresivitate, împotriva celor ce le-au folosit ca instrumente destructive/dizolvante; fiecare dintre ele s-a purtat (în parte previzibil, în parte imprevizibil) ca un Golem răzvrătit împotriva celor ce l-au pus în mişcare. Sau, ca în povestea “ucenicului vrăjitor”, anumite forţe obscure, o dată dezlănţuite, n-au mai putut fi, de la un moment dat, controlate. Ba mai mult decît atît: naţionalismul şi comunismul, deşi esenţial divergente, au ajuns să se întîlnească şi să-şi dea mîna, după al doilea război mondial, pricinuind multă bătaie de cap conspiraţiei mondialiste şi marilor puteri înregimentate acesteia; aşa a apărut, pe scena istoriei contemporane, struţo-cămila “naţionalismului comunist” (ce pare departe de a-şi fi spus ultimul cuvînt, mai ales în Rusia post-sovietică ).

II

În România, după preludiul constituit de încercarea de insurecţie a lui Tudor Vladimirescu (1821), care, în ciuda eşecului rapid, a marcat falimentul fanariotismului şi trezirea conştiinţei noastre naţionale, naţionalismul a prins consistenţă mai ales cu generaţia paşoptistă, ai cărei lideri erau cu toţii masoni. Spiritul romantic a favorizat şi el, desigur, afirmarea (şi chiar supralicitarea) “specificului naţional” (lucru valabil, într-o fază mai tîrzie, şi pentru cazul Eminescu). Apartenenţa masonică a romanticilor noştri paşoptişti trebuie însă corect înţeleasă. E greu de stabilit dacă ei aveau conştiinţa unei manipulări; cert este că interesele masonice coincideau pe atunci cu aspiraţiile etnice ale momentului, astfel că paşoptiştii par a fi fost naţionalişti sinceri şi masoni prin conjunctură. Naţionalismului românesc i-au trebuit cîteva decenii ca să se emancipeze de faza lui masonică . Generaţia lui B. P. Hasdeu (denumită îndeobşte “post-paşoptistă”, deşi delimitările nu pot fi decît relative) intuise deja necesitatea acestei emancipări (ideile naţionaliste ale tînărului Hasdeu le anticipează, în multe privinţe, pe cele eminesciene) . Adevărata trecere de la naţionalismul de obedienţă masonică la naţionalismul organic românesc s-a făcut mai ales prin Eminescu .

Dar Eminescu n-a fost nici înţeles şi nici urmat imediat; “Junimea” era aproape în totalitate o societate masonică, Maiorescu însuşi era un amestec ciudat de conservatorism şi cosmopolitism, iar un A. C. Cuza (n. 1857), viitorul antimason şi antisemit radical, trecut şi el pe la “Junimea”, cochetase cu masoneria în prima lui tinereţe. Naţionalismul eminescian se va consolida şi se va extinde o dată cu generaţia lui Iorga, cel ce a vorbit pentru întîia oară de “Cruciada românismului” . Cu toate aceste antecedente, abia epoca interbelică va fi însă aceea care va da naţionalismului românesc o autentică bază spirituală, săvîrşind nunta dintre naţionalismul eminescian şi creştinismul ortodox, fie prin “ortodoxismul” gândirist (tutelat de Nichifor Crainic), fie prin Mişcarea Legionară (aşa cum o gîndise iniţial întemeietorul ei, Corneliu Z. Codreanu: mai mult ca „şcoală spirituală” decît ca partid politic), fie prin “şcoala” lui Nae Ionescu (Vasile Băncilă, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica etc.), fie prin sinteza strict teologică a lui Dumitru Stăniloae (mai întîi în paginile revistei Gândirea, apoi în volumele Ortodoxie şi românism – 1939 şi Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie – 1942). O expresie mai tîrzie a naţionalismului creştin al generaţiei interbelice a fost, pînă foarte aproape de noi, legendarul Petre Ţuţea (cf. Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia-Arta Grafică, Bucureşti, 1992), reorientat totuşi, ca opţiune politică ideală, dinspre “năluca” legionarismului spre un fel de sinteză liberal-conservatoare (de genul celei pe care avea s-o încerce mai tîrziu Varujan Vosganian cu dispăruta Uniune a Forţelor de Dreapta). Şi, oarecum surprinzător, un evreu (creştinat, ce-i drept, ba chiar călugărit în ultimii ani ai vieţii, la Rohia): marele filo-român şi marele ortodox N. Steinhardt (cu precădere în Jurnalul fericirii)!

image004

Ultimul patriarh al naţionalismului creştin românesc: Petre Ţuţea (1902-1991)

A trebuit deci să treacă aproape o sută de ani pentru ca naţionalismul românesc, curăţit de orice reziduuri masonice, să-şi afle suprema articulaţie, pe fondul renaşterii noastre ortodoxe, mai ales în deceniul premergător celui de-al doilea război mondial. (Desigur, au existat – cum se fac simţite şi astăzi – şi manifestări naţionaliste mai puţin sau deloc legate de Ortodoxie; ele au rămas însă într-un plan secund. A se vedea şi Nicolae Roşu, Dialectica naţionalismului, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1936 – o primă carte dedicată devenirii istorice a naţionalismului românesc).

Situaţia postbelică a dus la o eclipsă de vreo două decenii a spiritului naţional. Apoi, o dată cu debutul epocii ceauşiste, naţionalismul a revenit în forţă, dar în forme profund viciate: dimensiunea lui moral-spirituală, creştină şi ortodoxă, a fost înlocuită cu un soi de demagogie protocronistă, chinuit adaptată ideologiei marxiste (în plasa căreia au căzut, din păcate, şi cîteva conştiinţe naţionale autentice). A rezultat, în ansamblu, o caricatură grotescă a naţionalismului (sub eticheta “patriotismului” propagandistic), de altfel tot după model moscovit. În slujba acestui naţionalism ateu, materialist şi gregar s-au pus, pe lîngă cîţiva naivi de bună-credinţă, o întreagă armată de politruci abjecţi, mai ales din a doua generaţie comunistă, unii dintre ei activînd şi în cadrele Securităţii, iar Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor au fost fruntaşii lirici ai şleahtei. Este ceea ce a supravieţuit cu precădere din regimul comunist, după decembrie ’89, spurcînd pînă azi scena politică românească.

III

Prin urmare, au existat în istoria României moderne trei formule generice de naţionalism: naţionalismul de sorginte masonicănaţionalismul de sorginte creştină şi naţionalismul de sorginte comunistă. Ele nu trebuie confundate una cu cealaltă, nici judecate cu aceleaşi măsuri. Viabilă sau nu (viitorul o va dovedi, pe deasupra speculaţiilor noastre), singura formulă naţionalistă pur românească, avînd şi autentice temeiuri moral-spirituale, este cea de a doua (intuită şi parţial fundamentată de Eminescu, apoi adîncită de marea generaţie interbelică); în numele ei mărturisesc, de altfel, multele mii de martiri (din anii ’30 pînă în anii ’60), ca şi numeroasele personalităţi culturale care n-au ezitat să şi-o asume , mai cu seamă pînă în pragul marelui război.

Avînd în vedere cele de mai sus, toţi cei ce mai cred astăzi într-o posibilă soluţie creştină şi naţională a crizei româneşti trebuie – dacă vor să fie credibili şi, cu timpul, eficienţi – să se delimiteze categoric de orice forme ieftine sau false de ,,naţionalism” şi ,,jfunda-mentalism”, redescoperind şi asumîndu-şi creator adevărata tradiţie naţională, cu toate exigenţele ei morale şi spirituale. Aşa cum odinioară naţionalismul românesc a trebuit să se scuture de balastul masonic, tot aşa el trebuie să se scuture astăzi de balastul comunist. Pe de o parte, falşii prieteni sînt mai primejdioşi decît adversarii învederaţi. Pe de altă parte, dincolo de orice considerente ,,pragmatice”, este  aici o problemă de principialitate istorică şi morală, care unui om de dreapta nu-i poate fi indiferentă.

Desigur, în urma acestor consideraţii problematizante, cineva poate reclama un răspuns mai răspicat la o întrebare ce se impune de la sine, dincolo de image003cazul românesc: este naţionalismul, ieşit din starea lui genuină şi implicat în dinamica politică a modernităţii, ceva mai degrabă bun sau ceva mai degrabă rău? S-ar putea răspunde că, ţinînd într-un fel de firea lucrurilor, el nu este, în sine însuşi, nici bun, nici rău; sau că este, ca tot ce se consumă în intervalul imperfect al istoriei, şi bun, şi rău, căci aici, ,,în veac”, lucrurile sînt, în mod fatal, indefinit amestecate, prin prezenţa corupătoare a ,,păcatului”, adică prin condiţia noastră ,,căzută”. În orice caz, naţionalismul devine mai degrabă bun sau mai degrabă rău în funcţie de cum este trăit şi pus în lucrare, adică în funcţie de calitatea umană, de rectitudinea interioară a celor care îl slujesc. Pe de altă parte, dacă naţiunile sînt realităţi deopotrivă necesare şi legitime în ordinea firească a lumii, naţionalismele – de data aceasta nu ca sentimente de apartenenţă, ci ca arme ideologice – sînt legitime fără să fie şi necesare. Sau, mai bine zis, ele nu au fost necesare ca atare atîta vreme cît n-a existat o agresiune politică deschisă împotriva organicităţii vieţii etno-comunitare. Din momentul în care această agresiune a apărut şi s-a extins, prin ideologiile dizolvante ale modernităţii, naţionalismele pot reprezenta – şi au şi ajuns să reprezinte – necesităţi vitale la nivel colectiv.

Că ar fi fost de preferat ca sentimentul naţional să nu se politizeze, ci să fie trăit fără ostentaţie în firescul existenţei, aceasta se poate spune; numai că evoluţia lucrurilor a fost alta, iar astăzi stăm în bătaia consecinţelor ei, fie că ne place, fie că nu. Oricît ar părea de paradoxal, naţionalismele, în ultimă analiză, nu sînt atît creaţii ale ,,naţionaliştilor” (cum proclamă politologii de serviciu ai ,,erei post-westfaliene”, care pregătesc opinia publică mondială pentru proclamarea oficială a ,,morţii naţiunilor”), cît ale acelor agenţi dizolvanţi ce-au tîrît, cu ,,echerul” şi “compasul”, lumea lui Dumnezeu spre cel mai mare deşert spiritual al istoriei. Abătute de la scopul pervers cu care au fost asmuţite pe scena politică a lumii, lămurite asupra lor însele în cîteva experienţe radicale ale modernităţii, reasumate în prelungirea vie a tradiţiei şi transfigurate în lumina credinţei, naţionalismele au ajuns arme redutabile şi temute întoarse contra manipulatorilor „ordinii mondiale”, forme de autoreglaj ale existenţei istorice fireşti în drumul omenirii spre eshaton, „lecţie” de „răzbunare” a Firii împotriva celor care cred că o pot silui nepedepsiţi.

Gral(r)conf univ d rec Mihai Florin NAHORNIAC

Previziune pentru PSD: Marius Pieleanu despre șansa lui Mihai Tudose

p_211878_440x300-00-65

Ce mutră de bețiv are, dar și de bandit corupt ,,a” pușcăriașul DRAGNEA își arată

Ședință decisivă în PSD. Structura viitorului Guvern Tudose și lista de miniștri este decisă astăzi. Sociologul Marius Pieleanu atrage atenția că noua guvernare PSD se poate îndrepta în două direcții. 

”Nominalizarea lui Mihai Tudose este, în mod evident, o voință a președintelui Liviu Dragnea, acceptată majoritar de către membrii CEx-ului. Șansa lui Mihai Tudose, pentru a elimina suspiciunile față de domnia sa referitoare la CV, este de a forma o formulă guvernamentală performantă și, dacă va reuși să-și îndeplinească măcar o parte din obiectivele programului de guvernare, sigur Guvernul său va fi etichetat ca unul de bună guvernare. Dacă nu va reuși să-și atingă măcar o parte din obiective, atunci se vor reactiva suspiciunile față de domnia sa, pe de o parte, pe de altă parte, PSD s-ar putea să piardă electorat.” a opinat sociologul Marius Pieleanu

Ziua Drapelului Naţional. Semnificaţii istorice şi legăturile cu Masoneria

Ziua-Drapelului-NationalDrapelul tricolor românesc, alături de stemă şi imn reprezintă un însemn naţional important al neamului nostru. El are o tradiţie populară şi creştină precum şi una revoluţionară.

Ziua de 26 iunie a fost proclamată prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998 Ziua Drapelului Naţional. Conform legii, această zi va fi marcată de către autorităţile publice şi de celelalte instituţii ale statului prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau ştiinţific, consacrate istoriei patriei, precum şi prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităţilor Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne.  

Ziua Drapelului National

Reunirea celor trei culori ale drapelului românesc – roşu, galben şi albastru – are adânci semnificaţii istorice, exprimând continuitatea poporului român, legăturile permanente între românii de ambele versante ale Carpaţilor, idealurile de unitate şi independenţă care au ghidat neamul românesc de-a lungul întregii sale existenţe.

Culorile roşu, galben şi albastru au fost folosite şi de strămoşii noştri daciDragonul dacicstrămoşul Tricolorului, era structurat cromatic, în cele trei culori atât în Dacia cât şi, ulterior, în provinciile romane, în care dacii au slujit ca ostaşi. Edificator în acest sens menţionăm cohorta de 1000 de daci recrutată, începând din timpul împăratului Hadrianus, denumită “Cohors I Aelia Dacorum”, care a fost trimisă în extremitatea nord-estică a imperiului, în Britania. Aici şi-a avut reşedinţa şi castrul la “Amboglana (Comboglana)” timp de două secole.

În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrată Transilvaniei şi publicată la Braşov în 1851, se face menţiunea că cele trei culori ale drapelului românesc sunt o moştenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatăm că cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Daciei, se află în Novella XI, dată la 14 aprilie 535 de împăratul Justinian (527 – 565) cu prilejul fixării teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alături de regiuni din Panonia Secunda, părţi din fosta Dacie română, formată din Dacia Cisdanubiană (Dacia Mediteraneea şi Dacia Ripensis) şi Dacia Transdanubiană, aceasta din urmă fiind alcătuită din ţinuturile vecine cu Dunărea, de la gura Tisei până la vărsarea Oltului, ale Banatului şi Olteniei.

Dragonul dacic

Dragonul-dacicDecretul imperial, care stabilea şi însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptă, în prima diviziune, scut roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adică albastru), cu semnele tribului burilor, ale cărui două laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele două scuturi) auriu (galben)”.

În acest simbol heraldicscutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflată încă sub stăpânirea efectivă a lui Justinian, respectiv Banatul şi Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuită de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum şi o zonă a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Munţii Apuseni, unde săpăturile arheologice au confirmat existenţa aşezărilor romane până în secolul al VI-lea, adică fosta Dacie Porolissensis. Scutul roşu, însemnând Dacia de dincolo, se referă la sudul şi centrul Moldovei, altă parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de răsărit o considera posesiune a sa, cel puţin în principiu, aflată însă în afara teritoriului deţinut efectiv de către romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai poziţia geografică şi politică deosebită a acestei părţi a Daciei. Mijlocul auriurespectiv câmpul galben dintre cele două scuturi (roşu şi albastru), reprezintă, fără îndoială, Muntenia de astăzi sau fosta Moesie inferioară.

Prin urmare, cele trei culori, roşu la dreapta, galben la mijloc şi albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, aşezate în ordinea şi în poziţia culorilor drapelului românesc de astăzi, se referă la Dacia Traiană, confirmând afirmaţia lui J. F. Neigebaur că tricolorul românesc este o moştenire de la începuturile mileniului întâi.

După 1948, steagul tricolor a fost modificat prin plasarea în centrul său a unei noi steme, ce simboliza o nouă formă statală, republica populară, şi, după 1965, republica socialistă.

În decembrie 1989, când masele s-au ridicat împotriva dictaturii, drept expresie a condamnării vechiului regim, a fost îndepărtat de pe flamura tricolorului însemnul heraldic ce se dovedise nedemn de istoria noastră naţională.

Tricolorul românesc este şi un simbol masonic

Tricolorul-in-1848-230x300Concepute să ne impresioneze vizual sau melodic, simbolurile naţionale ni se adresează astăzi, chemându-ne cu gândul şi sufletul să privim cu mândrie la trecutul neamului.

Dintre simbolurile naţionale, DRAPELUL se impune prin semnificaţie şi înălţime spirituală.

Pentru noi, românii, drapelul tricolor pe care îl arborăm astăzi este sinonim cu idealul de unitate şi independenţă naţională.

Tricolorul românesc este şi un simbol masonic. Cele trei culori împărţite în mod egal reprezintă principiul egalităţii. Orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, un alt concept Masonic. Cifra trei este numărul perfect. Sunt numai patru ţările europene tradiţionale cu steagul tripartit în mod egal şi vertical: Franţa, Italia, Belgia şi România (şi… Moldova, care a făcut parte din România Mare). Sunt exact ţările cu o puternică origine masonică, nascute din Revoluţia Franceză (1789), din cea belgiană (1830), din risorgimento-ul italian şi din mişcarea de “regenerare” românească.

Tricolorul la 1848 

În 1848 tricolorul a devenit în Ţara Românească însemnul naţional, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revoluţionar, prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotărât ca drapelul ţării să aibă „trei culori: albastru, galben şi roşu“, iar pe pânză să fie înscrise cuvintele „Dreptate, Frăţie“. O lună mai târziu, „văzând cu nu s-a înţeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naţionale“, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical şi vor fi aranjate în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind“.

Dreptate, fratie

Dreptate-fratieAdoptarea tricolorului ca drapel naţional a urmat tradiţia luptei românilor pentru unitate şi neatârnare. Este semnificativă, în acest sens, precizarea făcută în zilele revoluţiei de ministrul treburilor din afară al Ţării Româneşti, într-o notă adresată lui Emin Paşa: „Culorile eşarfului ce purtăm noi nu sunt de datină modernă. Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre“.

Înlăturat odată cu intervenţia străină din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel naţional la 1 septembrie 1863, de către Alexandru Ioan Cuza. El avea însă culorile dispuse orizontal, redate roşu, galben, albastru, şi se va menţine în această alcătuire până în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru naţional, comisia însărcinată cu stabilirea drapelului ţării şi-a însuşit propunerea lui N. Golescu, fostul paşoptist, „ca culorile să fie aşezate cum era la 1848“, adică vertical, în ordinea albastru, galben, roşu, care s-a păstrat până azi.

Simbolurile Tricolorului

Tricolorul Românesc semnifică veacurile de gând şi luptă, pentru unitate şi independenţă ale întregului popor român. Până în momentul afirmării sale ca simbol naţional acesta a străbătut mai multe perioade, prima fiind aceea a opţiunii pentru cele trei culori: roşu, galben şi albastru. Acestea au avut, de la începuturi, următoarele semnificaţii:

Drapelul national

Roşu, simbol al măririi, bravurii, îndrăznelii şi generozităţii, precum şi al sângelui vărsat în lupte, puterii de viaţă şi energiei strămoşeşti;

Galben (sau aur), simbol al forţei, bogăţiei şi purităţii, precum şi al holdelor aurii de grâu din timpul verii;

Albastru (sau azur), reprezintă aerul, cel mai nobil element după foc şi simbolizează blândeţea, frumuseţea nobleţea şi buna credinţă.

A doua etapă în istoria tricolorului a început cu prezenţa culorilor naţionale pe primul drapel propriu-zis al primei reprezentanţe naţionale din istoria modernă a României. Aceasta a fost Adunarea norodului din vremea Revoluţiei din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu. El se află şi în prezent la Muzeul Naţional de Istorie şi a devenit primul simbol vexiologic modern al suveranităţii poporului român şi, ca urmare, primul steag tricolor din istoria românilor.

Anul revoluţionar 1848, pe lângă importanţa lui naţională cu totul deosebită, pentru destinul viitor al României,  a prilejuit şi exprimarea voinţei suverane a românilor pentru cele trei culori naţionale: roşu-galben-albastru. În anul 1848, drapelul a fost arborat la Paris, după 25 februarie, când o delegaţie de tineri români au mers la Primăria Parisului să felicite Guvernul provizoriu; la Blaj, la 26 aprilie  1848; la adunarea populară de la Izlaz, din iunie 1848, la care participanţii au mers cu steaguri şi cocarde tricolore şi la Bucureşti, sub el biruind revoluţia la 11/23 iunie.

Decretul nr.1 din 14/26 iunie, al Guvernului provizoriu, este primul decret pentru STEAGUL NAŢIONAL, în care se arată: “Steagul naţional va avea trei culori: albastru, galben roşu”. A doua zi, 15/27 iunie, drapelul naţional tricolor a fost sfinţit în cadrul unei Mari Adunări populare, pe “Câmpul Filaretului”, numită de atunci, “Câmpia Libertăţii”.

Astfel, tricolorul a devenit simbol naţional şi a fost arborat la toate manifestările publice pe el depunându-se jurământul de credinţă de către personalităţile statului şi oştirea română.

Tricolorul românesc a avut de parcurs participarea României la războiul de independenţă 1877-1878, în care ţara şi-a câştigat cu mari jertfe, independenţa de stat şi la înfăptuirea marii Uniri din 1918, care a însemnat desăvârşirea unităţii politice a naţiunii române, în primul şi al doilea război mondial, în zilele Revoluţiei Române din decembrie 1989.

Pentru militari, drapelul are o semnificaţie cu totul aparte

Cu prilejul aniversării a 15 ani de la luptele din Dealul Spirii, la 1/13 septembrie 1863 s-au acordat, în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, unui număr de 10 unităţi militare noi drapele tricolore. Cu această ocazie, pe platoul de la Cotroceni, domnitorul a rostit un impresionant discurs, în care spunea: “Steagul e România ! Acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii, unde se vor naşte copiii noştri !… Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României”.

Şi astăzi Drapelul de luptă este simbolul onoarei, vitejiei şi gloriei militare. El evocă trecutul glorios de luptă al poporului român pentru libertate naţională şi tradiţiile de luptă ale unităţii, amintind fiecărui militar datoria sfântă de a servi cu credinţă patria, de a apăra cu orice preţ unitatea, suveranitatea şi independenţa României.

Ceremonie publică în Piaţa Tricolorului din Bucureşti

 Ministerul Apărării Naţionale organizează, împreună cu Prefectura Bucureşti şi Primăria Generală a Capitalei, o ceremonie publică dedicată Zilei Drapelului Naţional, care se va desfăşura duminică, 26 iunie, începând cu ora 10.00, în Piaţa Tricolorului din Bucureşti, situată în faţa Palatului Cercului Militar Naţional.

În cadrul acestei ceremonii, Drapelul naţional va fi binecuvântat de un preot militar şi va fi ridicat pe catargul din piaţă, în acordurile Imnului naţional al României.

La acest eveniment au fost invitaţi să participe reprezentanţi ai unor instituţii civile, militare şi religioase, ataşaţi militari străini acreditaţi la Bucureşti, veterani de război, cadre militare în rezervă şi în retragere.

Militari din celelalte garnizoane din ţară vor participa la ceremoniile publice de înălţare a Drapelului naţional organizate de autorităţile publice locale. De asemenea, în marile unităţi şi în comandamente sunt organizate activităţi cu caracter evocator consacrate istoriei Drapelului naţional al României.

Starea de sănătate a regelui Mihai este precară

Principesa Margareta şi Principele Radu au ajuns, luni, în Elveţia, pentru a îl vizita pe Regele Mihai, Casa Regală precizând că starea de sănătate a regelui “este fragilă, dar prezintă stabilitate.”

,,În ziua 26 iunie 2017, Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu au sosit în Elveţia, într-o vizită de familie, pentru a sta câteva zile alături de Majestatea Sa Regele Mihai, la reşedinţa sa privată. Starea de sănătate a Majestatăţii Sale este fragilă, dar prezintă stabilitate. Regele Mihai este liniştit, are mulţumire sufletească şi apreciază îngrijirea echipei sale medicale. Alături de Rege sunt permanent angajaţi ai Casei Majestăţii Sale, detaşaţi în Elveţia, şi două maici ortodoxe”, transmite Casa Regală.

Regele a împlinit anul trecut, pe 25 octombrie, 95 de ani şi iar starea sa de sănătate a fost afectată de o leucemie cronică.

Anul trecut, în martie, Majestatea Sa Regele Mihai I al României a decis să se retragă din viaţa publică, în favoarea Principesei Moştenitoare Margareta a României. Consiliul Regal reunit a luat notă de starea de sănătate a Majestăţii Sale, care a fost supus unei operaţii chirurgicale. Diagnosticele puse de echipa medicală au fost: “carcinomepidermoid metastazant”şi “leucemie cronică”

Regele Mihai I a decis să transmită următorul mesaj:

“În ultimele săptămâni, am primit vestea unui serios diagnostic medical. Această situaţie vine în anul în care Familia şi Ţara sărbătoresc 150 de ani de la fondarea Dinastiei şi a Statului Român modern.

Sunt sigur că fiica mea, Margareta, Custodele Coroanei, va găsi înţelepciunea şi forţa de a mă reprezenta şi de a duce la îndeplinire toate acţiunile mele publice.

Am cerut Consiliului Regal să-şi continue menirea şi să prezinte sfatul său Custodelui Coroanei.”

Majestatea Sa Regina Ana a României, soţia Regelui Mihai I al României, a murit pe 1 august 2016, la vârsta de 92 de ani, la Spitalul din Morges, în Elveţia. Înmormântarea a avut loc la Curtea de Argeş, după ce trupul neînsufleţit al Reginei a fost depus o zi la Castelul Peleş, apoi la Palatul Regal din Bucureşti. Soţul său, Regele Mihai I nu a fost prezent la funeralii din cauza stării de sănătate..

Gral-col(r)prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Eminescu și familia creștină

Unul dintre marile visuri ale lui Eminescu se spulberase. Nefericele poet a rămas doar cu imaginea familiei sale de acasă, la care visând mereu, hotărnicise să-și temeluiască o căsnicie trainică, de vreme ce în a sa copilărie a experiat din plin ce înseamnă familie, dragoste de tată, de mamă, de frați și surori. Părinții lui Eminescu erau oameni credincioși și evlavioși, pentru care instituția familiei era o binecuvântare a iubirii lui Dumnezeu. Simțeau și trăiau realitatea că familia întemeiată după rânduiala divină este un spațiu sacru al lucrării harului dumnezeiesc.

Foto: Ştefan Cojocariu

Foto: Ştefan Cojocariu

La ziua lui Eminescu, vă invit să (re)descoperim noi valențe ale genialei și atotcuprinzătoarei sale gândiri și să ne convingem încă o dată că poetul nostru național este inepuizabil, mereu actual, înfățișând în opera sa, aproape cu o nepământeană forță, probleme spirituale, culturale, istorice, geo-politice, social-economice cu care se confrunta societatea românească în vremea sa, dar și noi, cei de astăzi. Vă propun spre atenție atitudinea lui Eminescu față de familia creștină, tocmai din pricina faptului că numeroşi semeni de-ai noștri, deşi născuți și crescuți în familii tradiționale, au ajuns să conteste acest drept fundamental al societății noastre. Ce-ar fi spus Eminescu dacă s-ar fi deschis astfel de polemici legate de familia tradițională în timpul vieții sale? Din câte am citit, am convingerea fermă că le-ar fi combătut cu neclintire, văzându-le ca pe niște grave devieri de la cele statornicite de Dumnezeu. Aşadar, să răsfoim câteva pagini din creația sa lirică, iar apoi din opera jurnalistică, spre a ne edifica în acest sens.                        Dintru început, trebuie să reiterăm spusele unor eminescologi care au afirmat că opera stihuitorului s-a plămădit din năzuința autorului spre metafizic, el crezând cu tărie într-o stăpânire divină a lumii, stăruind pe un aspect inedit în lirica românească: cunoașterea apofatică a lui Dumnezeu căci, cu toate că se știu anumite aspecte despre ale Sale lucrări, El rămâne neînţeles. Este o cunoaştere prin „necunoaştere”, prin unirea cea mai presus de minte, când mintea, părăsind toate cele ce sunt şi chiar pe sine însăşi, se uneşte cu razele harului divin, fiind luminată acolo de adâncul de nepătruns al înţelepciunii.

Este indubitabilă credința lui Eminescu în Dumnezeu, Creatorul a toate, deci și al omului. Iată cât de subtil își prezintă acest crez: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viață dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul era toate și totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată/ Pe-atunci erai Tu singur…” (Rugăciunea unui Dac). Dumnezeu, personificat în Zamolxe, nu este doar Creator al lumii, ci și Mântuitorul ei: „El este al omenirii izvor de mântuire,/ El este moartea morții și învierea vieții”. Recunoscând atotputernicia Cerescului Tată, Eminescu exclamă: „Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc” (Rugăciunea unui dac).  

 Cât privește familia creștină, întemeiată prin iubirea dintre un bărbat și o femeie, având ca arhetip spiritual relaţia dintre Hristos şi Biserică, creația eminesciană abundă de versuri în care poetul, cu o neobosită forță, cântă iubirea dintre bărbat și femeie, expresie a dragostei lui Dumnezeu faţă de lume. Eminescu este poetul iubirii, căci în foarte multe poezii face elogiul celui mai sublim simțământ, precum în poeziile: Floare albastră, Atât de dulce, Cântec de nuntă, Cereți cânturi de iubire, Dorința, Lasă-ți lumea, Scrisoarea IV, Dacă iubești fără să speri, De ce în al meu suflet, Ochiul tău iubit, O, rămâi, etc.     Așa gândea Eminescu în anii visărilor, ai tinereții. După ce încercările din viață, deziluziile l-au tot marcat, poetul a creat poezii de o profunzime aparte, exprimând regretul iubirii neîmplinite, chiar încercând să definească dragostea prin propriile sale trăiri, revelând și întrebările existențiale care-l frământau din ce în ce mai des, ca în poeziile Mortua est, Ce e amorul, Luceafărul, Trecut-au anii, De câte ori, iubito…, Despărțire, După ce atâta vreme, Departe sunt de tine,Când amintirile etc.  

Eminescu a cântat iubirea, dorind să se împlinească prin iubire. Există mărturii că, după moartea lui Ștefan Micle, stihuitorul a voit s-o ia în căsătorie pe marea iubire a vieții sale, Veronica Micle, după ce avusese și în trecut mai multe astfel de năzuințe. Iacob Negruzzi mărturisea că, întâlnindu-se cu cei doi, Eminescu chiar i-a prezentat-o pe Veronica drept „actuală logodnică și viitoare soție”. În anul 1882, august, hotărăsc împreună că e mai bine să se despartă. Tensiunea din anturajul lor crescuse alarmant, devenind insuportabilă. Maiorescu s-a opus cu vehemență căsătoriei. Nici cei doi nu erau prea siguri pe sentimentele lor.    

Iată cum unul dintre marile sale visuri se spulberase. Nefericele poet a rămas doar cu imaginea familiei sale de acasă, la care visând mereu, hotărnicise să-și temeluiască o căsnicie trainică, de vreme ce în a sa copilărie a experiat din plin ce înseamnă familie, dragoste de tată, de mamă, de frați și surori. Să nu uităm că poetul a fost al șaptelea din cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici și ai soției sale, Raluca, născută Iurașcu. Deși nu toți au avut un destin fericit, unii dintre ei pierzându-se la vârste fragede sau în urma unor nefericite evenimente, poetul a crescut într-o casă cu atâția frați și surori, unde valorile credinței strămoșești erau temelia acesteia. Să amintim în treacăt că Raluca provenea dintr-o familie profund religioasă, având patru surori și doi frați care au îmbrățișat viața monahală. Nici Gheorghe nu era departe. Tatăl său, Vasile, fusese dascăl în Călineștii de Suceava, unde durase o mică biserică din lemn.    

 De aceea, probabil și căminarul Eminovici a zidit o mică bisericuță pe moșia de la Ipotești. Carevasăzică, părinții lui Eminescu erau oameni credincioși și evlavioși, pentru care instituția familiei era o binecuvântare a iubirii lui Dumnezeu pentru ei și lume. Simțeau și trăiau realitatea – că familia întemeiată după rânduiala divină este un spațiu sacru al lucrării harului dumnezeiesc. De la părinții lui, Mihai a simțit că între iubire şi jertfă se pune semn de egalitate. Tot de la ei a învățat că nici o căsnicie nu are viaţă lungă dacă nu se întemeiază pe iubire jertfelnică, așa după cum ne învață Biserica noastră strămoșească și după cum el dorise a-și asuma acest urcuș pe Golgota mântuirii sale.  Atenția poetului spre problemele familiei s-a intensificat în calitate de revizor școlar: în perioada 1 iulie 1875 – 4 iunie 1876 a inspectat de două ori cele 152 de școli din județele Iași și Vaslui, întocmind minuţioase rapoarte. Munca-i uriașă se păstrează în prețioase documente de arhivă, ele reprezentând o radiografie obiectivă a problemelor învățământului nostru din perioada respectivă, dar și a multor drame din familiile de la sat, unde copiii nu puteau urma școala din pricina sărăciei.    

 Tema propusă nu este nici pe departe epuizată. Am dorit să jalonez câteva idei care, dezvoltate, se vor putea constitui într-un material mult mai amplu. Nu pot încheia decât prin a face apel la una dintre cugetările genialului Eminescu în care veți regăsi, cu siguranță, realități zguduitoare ale României de astăzi: „Înaintea negrei străinătăți care împânzește țara cad codrii noștri seculari și, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, descreșterea populației, îndeplinește apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc”. Să nu fie!

   de Arhimandrit Mihail Daniiliuc Doxologia