Arhive zilnice: 12 august 2017

Slavă Marelui Praznic al Adormirii Maicii Domnului! O rugăm pe Maica Domnului să se roage pentru Sfânta Românie și Sfântul Popor Român pentru pace și spor în toate! Pe 15 august, în Grădina Maicii Domnului, România, se prăznuieşte Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului sau ,,Paştile verii”, cea mai importantă sărbătoare a Sfintei Maria

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului sau ,,Paştile verii” reprezintă cea mai importantă sărbătoare închinată Sfintei Maria, iar pentru români este şi ocrotitoarea marinarilor, în mai multe oraşe fiind organizate procesiuni cu icoane şi pelerinaje, dar şi manifestări artistice

SPECIAL Adormirea-Maicii-DomnuluiBiserica Ortodoxă Română, cea Greco – Catolică și cea Romană-catolică cinstesc la 15 august Adormirea Maicii Domnului, sărbătoare numită în popor şi Uspenia (termen slav) sau Sfânta Maria Mare.

Praznicul Adormirii Maicii Domnului este cea mai veche sărbătoare închinată Sfintei Fecioare Maria, dar mărturii despre existenţa ei nu există decât începând din secolul al V-lea, când cultul Maicii Domnului începe să se dezvolte foarte mult, mai ales după Sinodul IV Ecumenic, care a hotărât că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu.

 ,,Grecii numesc Praznicul Adormirii Maicii Domnului «Paştile verii». Sărbătoarea este precedată de două săptămâni de post aspru, despre care în credinţa populară se spune că este rupt din Postul Mare. Şi cu adevărat, şi la noi, la români, în aceste zile este o atmosferă pascală, o atmosferă de bucurie şi de speranţă, citindu-se rugăciuni speciale şi cântându-i în ajun Prohodul, la fel ca şi în Vinerea Mare. Având în vedere frumuseţile naturale ale ţării noastre, ca şi mulţimea de biserici şi mănăstiri închinate Sfintei Fecioare Maria, mulţi au considerat că România este Grădina Maicii Domnului. De fapt, această expresie a folosit-o şi Papa Ioan Paul al II-lea când a vizitat ţara noastră, în anul 1999″

 Col(r)dr farm Silvia ANDREI

O sărbătoare de excepţie pentru creştini: ADORMIREA MAICII DOMNULUI – Origine, semnificaţie religioasă, tradiţii şi obiceiuri

Adormirea Maicii Domnului sau Sântămaria Mare, una dintre marile sărbători ale bisericii creştine, prăznuită în 15 august, marchează trecerea de la vară la toamnă şi totodată Ziua Marinei, Maica Domnului fiind ocrotitoarea marinarilor.

Adormirea Maicii Domnului – un semn de la îngeri

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este prăznuită de ortodocşi şi catolici în fiecare an, pe data de 15 august. Ea este cunoscută în Apus sub numele de Înălţarea cu trupul la cer a Maicii Domnului. Este sărbătoarea în amintirea zilei în care Fecioara Maria şi-a dat obştescul sfârşit. Nu se ştie cu exactitate nici anul, nici ziua când ,,a adormit Sfânta Fecioară”.
2 AUG 2 cu 1-Adormirea-Maicii-Domnului-1Despre adormirea Maicii Domnului nu avem informaţii în Sfintele Evanghelii, ci numai în tradiţia Bisericii. Aceasta este tratată în scrierile a patru părinţi orientali: Patriarhul Modest al Ierusalimului, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului şi Sfântul Ioan Damaschin. În scrierile lor se spune că Maica Domnului a fost înştiinţată printr-un înger de mutarea ei din această viaţă.

Adormirea Maicii Domnului – ce spune tradiţia

Aceeaşi traditie spune că apostolii, aflaţi în acel moment în diferite zone ale lumii, au fost aduşi pe nori pentru a fi prezenţi la acest eveniment. Prin pronia divină, Apostolul Toma nu a fost prezent la înmormântare, sosind trei zile mai tîrziu. Întristat, a cerut să se deschidă mormântul, pentru a săruta mâinile Născătoarei de Dumnezeu, dar, intrând, l-a găsit gol. În timp, în cuvântările Părinţilor Bisericii, începe să se afirme cu mai multă putere credinţa că după adormirea sa, Fecioara Maria a fost înviată de Fiul Său şi luată cu trupul în Împărăţia Cerurilor.
Tradiţia mai spune că după ce şi-a săvârşit misiunea apostolică ce i-a fost încredinţată, şi anume să ducă în Muntele Athonului (Athos) credinţa, Maica Domnului dorea să se mute la Fiul Său. Această cerere i-a fost îndeplinită, fiind astfel săvârşită şi dorinţa creştinilor ca trupul Maicii Domnului să nu fie supus putreziciunii şi să fie luat la cer.

SFANTA MARIA MARE-ADORMIREA MAICII DOMNULUI

Adormirea Maicii Domnului – Maica Domnului dă cu năvodul de 3 ori la Marea Judecată
Ca şi Iisus Hristos, Maica Domnului îi iubeşte atât de mult pe oameni încât L-a convins pe Dumnezeu să transforme fuioarele, care se dau de Iordan, într-un mare năvod.
Tot din tradiţie aflăm că, înainte de Marea Judecată, Maica Domnului va da cu năvodul de trei ori prin iad, sufletele de acolo putând să se prindă de el şi astfel să se mântuiască de păcate. Se mai spune că dracii, rămaşi fără sufletele oamenilor, se vor mânca între ei până când nu va mai rămâne niciunul.
În 15 august este celebrată şi Ziua Marinei, deoarece Maica Domnului este ocrotitoarea marinarilor. La malul mării, dar şi în oraşele dunărene sunt organizate ample serbări.

Adormirea Maicii Domnului – tradiţii în popor

2 AUG 2 cu 1 adormirea_md_7În unele zone ale ţării, în dimineaţa acestei zile, femeile merg la biserica, unde împart struguri, prune, faguri de miere, şi merg în cimitir pentru a tămâia mormintele.
La ţară se obişnuieşte ca în această zi să fie angajaţi pândarii în vii şi se spune că se ,,leagă” ciocul păsărilor pentru a nu mai putea strica boabele de struguri. De asemenea, se oferă ofrandă din noua poamă.
În părţile Moldovei, Sfânta Maria Mare este considerată ,,a morţilor”, fiind pomeniţi toţi cei care au numele pornind de la cel al Preacuratei şi doar la Sfânta Maria Mică (8 septembrie) sunt sărbătoriţi cei care poartă acest nume.
La sărbătoarea Sfintei Marii se adună ultimele plante de leac, putându-se afla cum va fi toamna ce se apropie şi se culeg flori care se pun la icoana Preacuratei, considerându-se că apoi sunt bune de leac.

Adormirea Maicii Domnului – se deschide sezonul nunţilor

Între cele două Marii (15 august – 8 septembrie) este timpul prielnic semănării grâului.
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului prefaţează deschiderea sezonului de nunţi (16 august-14 noiembrie), începerea târgurilor şi iarmaroacelor de toamnă, a praznicelor de pomenire a morţilor.
Prin unele zone ale ţării, în ajunul sărbătorii, 14 august, numită ,,Ziua cercurilor Sfintei Mării”, oamenii se adună şi povestesc despre bunătatea şi minunile Maicii Domnului.
În unele părţi ale Moldovei, sărbătoarea de la 15 august este considerată ,,a morţilor”. Cu această ocazie sunt pomeniţi toţi strămoşii plecaţi în lumea drepţilor şi care au purtat numele Sfintei Fecioare. În ziua praznicului, femeile merg la biserică şi duc cele mai frumoase flori din grădină, o ,,colivă de struguri”, prune şi faguri de miere, pe care le dau în amintirea răposaţilor, ,,să fie de sufletul lor”.

Adormirea Maicii Domnului povestea spicului de grâu

În Maramureş, sărbătoarea religioasă are o mare însemnătate, iar tradiţiile şi obicieurile de Sfânta Marie Mare încă se păstrează. Sunt organizate procesiuni religioase spre mănăstiri, iar la slujbele speciale participă câteva zeci de mii de oameni.
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului încheie un ciclu, redeschis de cea a Naşterii Maicii Domnului (8 septembrie). Dintr-o sămânţă, aparent moartă, se va naşte un nou spic de grâu plin cu boabe, pentru a adeveri că din moarte va fi înviere.
Mai multe lăcaşuri de cult din ţară ocrotite de Maica Domnului îşi serbează, miercuri, hramul.
Adormirea Maicii Domnului numită în popor şi Uspenia (termenul slav) sau Sfânta Maria Mare, la 15 august, este sărbătoarea în amintirea zilei în care Sf. Fecioară şi-a dat obştescul sfârşit.

După o pioasă tradiţie veche, cunoscută mai întâi în Apus şi trecută apoi şi în Răsărit, la trei zile după adormirea ei, Sfânta Fecioară ar fi fost ridicată cu trupul la cer, ca şi dumnezeiescul ei Fiu.
Adormirea Maicii Domnului este cea mai veche sărbătoare închinată Sfintei Fecioare Maria, deşi mărturii despre existenţa ei nu avem decât începând din secolul al V-lea, când cultul Maicii Domnului începe să se dezvolte foarte mult, mai ales după Sinodul IV Ecumenic, Sinod care a hotărât că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu, cultul ei cunoscând de acum o foarte mare dezvoltare.
Sărbătoarea bisericească a sfârşitului vieţii pământeşti a Fecioarei a început probabil în Ierusalim, unde Mormântul Maicii Domnului din Ghetsimani este şi astăzi un loc de pelerinaj; încă din secolul al VI-lea, sărbătoarea a fost celebrată, iar din anul 600 a fost fixată la 15 august. Două momente diferite formează praznicul: în primul rând moartea şi îngroparea Maicii Domnului şi, în al doilea rând, înălţarea ei la cer. În Occident, sărbătoarea este cunoscută sub numele de Înălţarea Maicii Domnului. Textele ortodoxe au dezvoltat tradiţia conform căreia apostolii şi ucenicii au fost adunaţi în mod minunat din toate colţurile lumii, pentru a fi prezenţi în Ierusalim la moartea Fecioarei, şi că i-au îngropat trupul în Grădina Ghetsimani; conform unei tradiţii, câţiva israeliţi au încercat să întrerupă procesiunea înmormântării. Apostolul Toma nu a fost printre cei prezenţi şi, când a sosit, la trei zile de la înmormântare, şi a vrut să vadă trupul Maicii Domnului, s-a descoperit că mormântul era gol. Conform majorităţii textelor liturgice, sărbătoarea aduce cu sine un simţ al interrelaţionării diferitelor aspecte din istoria răscumpărării şi un simţ al venerării lucrării dumnezeieşti înfăptuite. Biserica slăveşte pe Dumnezeu pentru ceea ce a făcut şi recunoaşte sfinţenia ei, cea care este ‘Izvorul vieţii şi Născătoarea de Dumnezeu’.
epitafÎn secolul al V-lea, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului exista sigur în Siria, fiind menţionată în documentele datând din acest secol. Locul de origine al sărbătorii este probabil Ierusalimul, oraşul sfânt, unde se păstrează până astăzi, în apropierea grădinii Ghetsimani, mormântul Maicii Domnului şi Biserica zidită pe acest mormânt. În spatele mormântului Maicii Domnului din această Biserică, este pusă la închinare pentru pelerini icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, cunoscută sub numele de Ierusalimitissa.
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului îşi are originea în Sfânta Tradiţie a Bisericii. Circumstanţele Adormirii Maicii Domnului sunt cunoscute şi păstrate de Biserica Ortodoxă încă din timpurile apostolice, mărturie stând scrierile apocrife, opinia unanimă a Sfinţilor Părinţi şi credinţa constantă a poporului lui Dumnezeu.
Între cei care au vorbit despre Adormirea Maicii Domnului în primele secole creştine au fost Sfântul ieromartir Dionisie Areopagitul (sec. I), Meliton de Sardes (sec. II), Sfântul Epifanie al Ciprului (sec. IV) şi Sfântul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (sec. V), a cărui mărturisire, adresată împărătesei bizantine Pulcheria, este edificatoare: ‘Deşi în Sfânta Scriptură nu sunt date cu privire la împrejurările morţii Maicii Domnului, noi le cunoaştem din vechea şi credibila Tradiţie a Bisericii… ştim că, la trei zile după adormire, trupul Sfintei Fecioare a fost ridicat la cer, în mormântul din Grădina Ghetsimani găsindu-se doar acoperământul ei’. Mai târziu, în secolul al XIV-lea, toate aceste informaţii vor fi adunate şi detaliate în lucrarea Historia Ecclesiastica (Istoria Bisericii) a lui Nicephorus Callistus (†1335).
În secolul al VI-lea, sărbătoarea este menţionată şi în Apus, pentru prima dată la Sfântul Grigorie, episcopul de Tours († 593 sau 594), cu deosebirea că acolo Adormirea Maicii Domnului se sărbătorea la date diferite de tradiţia Răsăritului, la 18 ianuarie, iar în unele părţi la 15 ianuarie.
Se pare că generalizarea Praznicului Adormirii Maicii Domnului în Răsărit se datorează împăratului bizantin Mauriciu (528-603), care a rezidit Biserica Maicii Domnului din Ghetsimani şi care a fixat definitiv şi data sărbătoririi ei la 15 august.
Praznicul acesta al Adormirii Maicii Domnului se bucură de o mare cinstire în rândul credincioşilor ortodocşi, având rânduită o perioadă de două săptămâni de postire, înaintea sărbătorii, ca perioadă de pregătire duhovnicească pentru acest eveniment sfânt din viaţa Maicii Domnului.
În seara dinaintea sărbătorii se săvârşesc în toate bisericile Vecernia cu Litie şi chiar Privegherea întreagă, adică şi slujba Utreniei, urmată de cântarea Pohodul Maicii Domnului.
Prohodul Maicii Domnului a fost alcătuit de către Manuil Corinteanul în sec. XVI şi este o prelungire a Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos după modelul imnelor preafrumoase, profunde, în care creştinătatea, în evlavia Bisericii, îl conduce pe Mântuitorul spre mormânt, în Vinerea Patimilor.
Foarte multe mănăstiri din ţară adună cu prilejul acestui praznic sute şi mii de pelerini în jurul zidurilor lor, ei petrecând întreaga noapte în rugăciune, cântare şi priveghere.
Iconografia tradiţională pentru Adormirea Maicii Domnului, bine dezvoltată în Răsărit
Maica Domnului este arătată întinsă pe un pat, cu apostolii în jurul ei; Hristos este în spatele acestuia, ţinându-i sufletul în mâinile Sale. Imaginea a devenit populară pentru scopuri evlavioase. Din secolul al XII-lea, detaliile adiţionale includ clădiri, sosirea apostolilor, episcopi şi femei în doliu; vedem, de asemenea, incidentul în care iudeului Jehonias, încercând să răstoarne catafalcul în timpul procesiunii funerare, i se taie mâinile de către un înger şi i se redă trecerea la creştinism. O modificare târzie o reprezintă ilustrarea porţilor deschise ale Raiului, pregătite să primească trupul Fecioarei.
Icoanele ruseşti ale Adormirii din secolul al XVI-lea ne prezintă Trupul Maicii Domnului întins pe patul de moarte, fiind acoperit cu o pânză maro; este înveşmântată într-un strai cărămiziu peste o tunică gri, evidenţiindu-se astfel de albul saltelei de pe catafalc; capul îi este uşor ridicat, iar mâinile împreunate i se odihnesc pe piept. În stânga, Sfântul Petru tămâie trupul Fecioarei, şi în spatele lui sunt alţi patru Apostoli, doi episcopi şi un grup de trei femei; în dreapta, Sfântul Pavel, cu mâinile acoperite, stă aplecat la piciorul catafalcului; în spatele lui sunt alţi şase Apostoli, doi episcopi şi încă trei femei. Episcopii reprezentaţi de obicei sunt Sfântul Iacov, fratele Domnului şi primul ierarh al Ierusalimului, împreună cu Timotei, Ierotei şi Dionisie Areopagitul; ei sunt înfăţişaţi cu aure şi purtând veşminte arhiereşti. Femeile reprezintă ceilalţi membri ai Bisericii din Ierusalim. Clădiri înrămează partea superioară a icoanei, atât în stânga, cât şi în dreapta.
În centru, în spatele Maicii Domnului se află imaginea lui Hristos; aura sa aurie are semnul crucii şi poartă inscripţia Ho On; veşmântul sau este de un auriu-ocru cu umbre cărămizii, şi raze aurii radiază din El. O mandorlă verde Îl înconjoară, aceasta fiind decorată cu stele pe partea interioară şi cu raze aurii şi stele în cele două secţiuni din centru; îngeri pot fi văzuţi în secţiunea exterioară şi sus, deasupra lui Hristos, un serafim mare cu şase aripi prelungeşte imaginea către marginea superioară a icoanei. În mâinile Sale acoperite, Iisus ţine ‘cel mai pur suflet’, acela al Mamei Sale, reprezentat ca un copil, micuţ înveşmântat în straie de un alb strălucitor. Acesta ne aduce în memorie imagini cu Fecioara ţinându-l pe Hristos în braţele Ei, în special icoana Hodegitria; acum imaginea este inversată şi Fiul Domnului, care a fost ţinut în braţe de către Mama Sa când era copil primeşte sufletul Mamei, întrucât ea ,încredinţează cel mai pur suflet în mâinile Fiului ei’.
Postura Apostolilor, a episcopilor şi a femeilor adunate în josul icoanei ne atrage atenţia asupra trupului Fecioarei, în timp ce mişcarea liniilor mandorlei ne îndreaptă privirea spre glorioasa imagine a lui Hristos, care a venit să Îşi primească Mama în slava Cerului. Cădelniţa ţinută de Sfântul Petru şi lumânarea aşezată pe podea, în faţa patului şi în stânga axei centrale a icoanei, sunt echilibrate de strălucirea sufletului Fecioarei Maria din partea din dreapta sus a panoului.

                O profundă declaraţie a atitudinii creştine în faţa morţii

În bisericile ortodoxe care au fost decorate cu cicluri iconografice ale sărbătorilor, imaginea Adormirii se găseşte de regulă pe peretele vestic al naosului, deasupra uşii prin care se părăseşte biserica. La plecarea din locul Liturghiei Divine se trece pe sub o imagine a morţii care este declaraţia intrării într-o nouă viaţă; ne putem imagina, de asemenea, un cortegiu funerar care părăseşte biserica pe sub aceeaşi imagine, şi să vedem legăturile lingvistice şi teologice implicate în trecerea pe sub reprezentarea Adormirii Maicii Domnului (koimesis) pentru a merge spre locul de înmormântare creştin (koimeteria). Destinul exprimat în icoana Adormirii este unul care transformă viziunea noastră asupra morţii din una reprezentând o nediminuată pierdere în alta exprimând elogiul şi speranţa. Asemeni Apostolilor care s-au adunat în jurul trupului Maicii Domnului, ne adunăm şi noi în jurul corpurilor celor dragi când luăm parte la riturile funerare.

 General-colonel(r)dr ec Florin NAHORNIAC

Cinstita mutare a Preaslăvitei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria

Maica Domnului este cea mai inalta sfintenie omeneasca cunoscuta si cinstita de Sfanta Biserica, iar Adormirea Maicii Domnului este cea mai de seama dintre sarbatorile ei. Este o sarbatoare pregatita, precum se stie, printr-un post de doua saptamani. In Sfanta Scriptura, nu aflam nimic despre moartea Maicii Domnului. In schimb, cantarile si imnele de la Vecernia si Utrenia sarbatorii ne vestesc adevarata traditie a Bisericii in aceasta privinta:

Adormirea-Maicii-Domnului Cand a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, sa ia la Sine pe Maica Sa, atunci cu trei zile mai inainte, a facut-o sa cunoasca, printr-un inger, mutarea ei de pe pamant la viata cea cereasca. Deci, instiintandu-se Nascatoarea de Dumnezeu despre aceasta, s-a bucurat, cu bucurie mare, si s-a suit degraba in Muntele Maslinilor, ca sa se roage.  

 S-a intors, apoi, acasa si a pregatit toate cele de ingropare, incredintand, pe vecine ca, mutandu-se in ceruri, nu numai pe ele nu le va uita, ci pe toata lumea o va cerceta si o va ocroti. Si a impartit vaduvelor sarace vesmintele sale. Si a luat, apoi, iertaciune de la toti si, culcandu-se pe pat, a facut rugaciune pentru intarirea lumii si pentru vietuirea in pace. Si, binecuvantand pe toti cei de fata, si-a dat sufletul in mainile Fiului si Dumnezeului ei. Si multe vindecari s-au impartit tuturor celor bolnavi, prin binecuvantarea ei.

Si, s-a facut, atunci, tunet mare si au venit de la marginile lumii, ca pe niste nori, toti Apostolii lui Hristos, la casa Maicii Domnului din Ierusalim. Si, incepand Petru cantarea cea de ingropare, Apostolii au ridicat patul si au petrecut, pana la mormant, trupul cel primitor de Dumnezeu. Si, sosind in satul Ghetsimani si asezand in mormant trupul Maicii Domnului, Apostolii au zabovit, acolo, inca trei zile, asteptand pe Apostolul Toma, care din dumnezeiasca randuiala, lipsea.       Si, sosind, Toma Apostolul era intristat, ca nu se invrednicise sa vada, si el, chipul adormit al Maicii Domnului, ca si ceilaiti Apostoli. Deci, s-a deschis, cu hotarare de obste, mormantul, pentru el. Si, daca s-a deschis, s-au minunat, ca au aflat mormantul fara sfantul ei trup si era numai giulgiul lasat, ca mangaiere si marturie nemincinoasa a mutarii Nascatoarei de Dumnezeu, cu trup cu tot, la ceruri.

 Pe scurt, dupa credinta Sfintei Biserici, la Adormirea Maicii Domunului, trupul ei n-a cunoscut putrezirea, care vine dupa moarte, nici n-a ramas in mormant. Maica domnului, cu trupul schimbat, viu si proslavit, a fost mutata, cu trup cu tot la ceruri, ca o parga a intregii omeniri. Dar, spre deosebire de Mantuitorul, ea a fost dusa la ceruri de ingeri, nu prin puterea ei, ca  Mantuitorul. Si acolo se roaga de-a pururi pentru noi. Sa avem mare incredere in rugaciunea ei, ca ea singura poate vorbi lui Dumnezeu, ca o mama unui fiu al ei. Dumnezeului nostru slava!  

Silvia ANDREI

Măicuța Domnului, rugătoarea noastră

Maica Domnului este pretutindeni în calea vieții noastre pământești. Lumea creștină este binecuvântată și plină de bisericile închinate Maicii Domnului. De la nenumăratele ei icoane făcătoare de minuni, necontenit își revarsă darurile sale peste credincioșii care îi cer cu credință și evlavie milostivirea și ajutorul, mai cu seamă în această perioadă de post dedicată ei.    

a_w747_h800_q100  Cu îndrăzneală putem spune, cele mai frumoase cuvinte rostite de limba omenească au fost adresate Maicii Domnului: Împărăteasa cerului și a pământului, mai cinstită decât heruvimii și mai mărită decât serafimii, Maica luminii, Maica rugăciunii, izvor de milă, grabnic ajutătoare, zid nebiruit și lumii scăpare. Îndeosebi pentru monahi, Maica Domnului este întruchiparea desăvârșită a celor mai înalte împliniri duhovnicești: Maică a curăției, a sfințeniei, izvorâtoare de nesfârșită rugăciune.

Panaghia, Bogoroditsa sau Măicuța Domnului

Deși toate țările ortodoxe cinstesc deopotrivă pe Maica Domnului, fiecare din ele are preferință pentru un anumit nume, cu care îi place să o numească și i se adresează mai mult, spune părintele Tănase de la Schitul Prodromu din Muntele Athos. „Grecii, în năzuința lor după desăvârșire, s-au minunat de sfințenia Maicii Domnului și numele Panaghia, Preasfânta, este cel mai folosit de ei. Pe slavi i-a impresionat mai ales Cinstea de care s-a învrednicit Maica Domnului, de a fi Născătoare de Dumnezeu; de aceea Bogoroditsa, Născătoarea de Dumnezeu, este numele cu care i se adresează mai mult. Românii, în istoria lor milenară, marcată de năvălirile barbare, au năzuit mereu după adăpostul și căldura inimii de mamă, și cine poate să le-o dea mai mult decât Maica Domnului. De aceea Maica Domnului, Măicuța Domnului sunt numele pe care ei le folosesc cel mai mult”, mai spune părintele Petroniu Tănase.

 Când spunem „Maica Domnului” parcă se întâlnesc laolaltă iubirea de mamă și atotputernicia dumnezeiască, de aici și icoana cea mai răspândită a Fecioarei Maria este cea a Maicii cu dumnezeiescul Prunc în brațele sale. În iconografia ortodoxă întâlnim o altă reprezentare deosebită, icoana Maica Domnului „Rugătoarea”, în stare de rugăciune, cu mâinile ridicate și cerând de la Dumnezeu milă pentru lume. O găsim sus, în mijlocul catapetesmei, unde Mântuitorul are de-a dreapta pe Sfânta Sa Maică, iar de-a stânga pe marele Său prieten, Sfântul Ioan Botezătorul. Aici, Maica Domnului are fața smerită și mâinile întinse către Domnul și parcă ar zice: „Fiul meu, privește la aceste mâini, care Te-au purtat! Le întind către Tine cu smerenie și rugăciune: milostivește-Te spre necăjitul neam omenesc!”. „Cine poate refuza o astfel de rugăciune?! De aceea de-a pururi rugătoare și puternică ajutătoare a neamului omenesc este Maica Domnului”, spune părintele Petroniu Tănase.

  Evlavia, cultul credincioșilor de preacinstire a Maicii Domnului, este distinctă de cultul datorat lui Hristos, adorare, și de cel dat sfinților, cinstire. Preacinstirea Maicii Domnului trebuie să fie prezentă în inimile credincioșilor ca o consecință a credinței în Iisus Hristos, fiindcă rugăciunile Maicii se îndreaptă mereu spre Fiul ei. Ea este prezentă în conștiința Bisericii prin rolul și calitățile ei, dacă putem spune așa. Adică prin fecioria, sfințenia și calitatea ei de a fi mijlocitoare către Dumnezeu pentru mântuirea creștinilor. Astfel, Biserica a păstrat în conștiința sa sfântă dintotdeauna adevărul revelat asupra Fecioarei Maria ca Maica lui Dumnezeu și Pururea Fecioară. „Biserica a considerat totdeauna pe Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu, căci în aceasta se implică mărturisirea că Cel ce S-a născut din ea nu e o persoană omenească deosebită de cea dumnezeiască, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a născut din ea, după firea Sa omenească. Persoana care Se naște din Fecioara Maria este identică cu Persoana Cuvântului dumnezeiesc, care prin Întrupare Se face și persoana firii omenești”, spune pr. Dumitru Stăniloae.
Persoana Preacuratei Fecioare este legată de iconomia mântuirii în Iisus Hristos Domnul nostru, așa cum mărturisim la fiecare Sfântă Liturghie în Simbolul de credință: „Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om”. Așadar, preacinstirea Maicii Domnului este fundamental legată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Și acest lucru l-au evidențiat cel mai bine Sfinții Părinți de la Sinodul III Ecumenic din 431, de la Efes, când Fecioara Maria a fost recunoscută în mod „oficial”, ca să spunem așa, ca Născătoare de Dumnezeu sau „Theotokos”. Numele acesta, „Theotokos”, arată legătura intimă care există între Mântuitorul Hristos și Maica Sa, iar semnificația profundă a termenului este aceea a maternității divino-umane a Sfintei Fecioare Maria.

„Nu există Ortodoxie fără Maica Domnului”

Cuvintele Fecioarei Maria din Sfânta Scriptură, „Faceți orice vă va spune” (In. 2, 5), rostite la nunta din Cana Galileii, putem spune că reprezintă predica și testamentul ei pentru toți creștinii. Aceste cuvinte primesc o autoritate și mai mare prin exemplul dat de Maria, Fecioara care s-a smerit și i-a spus arhanghelului Gavriil, care i-a binevestit zămislirea Fiului lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38) Și în această smerenie și-a trăit toată viața, ca o mamă care a iubit și a suferit pentru Fiul ei când a pătimit pentru noi. Ca aceea peste care S-a pogorât Sfântul Duh, Fecioara Maria este considerată pnevmatoforă prin excelență, adică sfințită și purtătoare de Dumnezeu atât în trup, cât și în suflet. Astfel, din perspectiva pnevmatoforă, Fecioara Maria devine rugătoarea în fața lui Dumnezeu pentru toți creștinii.    

 „Nu există Ortodoxie fără Maica Domnului”, spune arhim. Teofil Părăian. Lucrarea Maicii este chemarea la comuniune a tuturor creștinilor, pentru că Biserica reprezintă adunarea celor care cred și laudă pe Dumnezeu. Și tot ea, dacă gândim într-o dimensiune eshatologică, este „înainte-mergătoare” a neamului omenesc, pentru că ne arată calea și sfârșitul la care trebuie să ajungem cu toții.

 Florin CREȘTINUL

A trecut la cele veșnice părintele-paroh GHEORGHE BRĂDĂȚEANU din Fălticeni

FOTO par bradateanuUnul dintre cei mai buni preoți parohi ai Arhiepiscopiei ai Sucevei și Rădăuților, părintele GHEORGHE BRĂDĂȚEANU a trecut la cele veșnice la o vârstă destul de fragedă – 67 de ani -.

Memoria părintelui Brădățeanu va rămâne întregului cler ortodox sucevean. Bunul meu prieten a fost un adevărat preot ortodox dăruindu-se slujirii lui Dumnezeu cu un devotament demn de lăudat. A pus pe primul plan interesele Bisericii Ortodoxe Române, interesele poporului multimilenar creștin ortodox fiind exemplu de dăruire față de creștinismul românesc.

Este păcat că unii nu l-au înțeles și nu au vrut să-i recunoască meritele sale. Părintele Brădățeanu față de sufletul bun și nobil trebuia să fie Episcop-vicar dar duș manii s-au opus mai cu seamă că era văduv datorită faptului ca soția sa, preoteasa ELENA, era trecută de mult la cele veșnice, deci îndeplinea cu prisosință să fie hirotonit în această demnitate religioasă.

Rugăm pe Bunul Dumnezeu să-l odihnească în lumea drepților în pace. Nu te vom uita niciodată și-ți vom ține amintirea în vecii vecilor.

FIE-EI ȚĂRÂNA UȘOARA SI-N VECI POMENIREA LUI DIN NEAM ÎN NEAM!

                                  General-colonel(r)prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Vrednic şi milostiv slujitor al Bisericii noastre părintele Gheorghe Brădățeanu a trecut la cele veşnice

Cu profundă durere, în aceste zile am aflat de trecerea la cele veşnice a vrednicului de pomenire părinte Gheorghe Bradăţan, fost consilier administrativ al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, după o grea suferinţă purtată cu demnitate şi smerenie. Vestea neaşteptată a morţii părintelui a stârnit multă durere şi întristare în sufletele creştinilor din Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor care l-au cunoscut şi preţuit.

parintele-BradatanSunt mulţi ani de când, în crugul istoriei, am avut ocazia să ne întâlnim în incinta Sfintei Mănăstiri ce păstrează de sute de ani moaştele Sf. Ioan cel Nou ca ocrotitor al întregii Moldove şi să tâlcuim vremurile ce le trăim. Atunci, din prima noastră întâlnire, am avut prilejul de a înţelege că mă aflu în faţa unui păstor harnic şi luptător înţelept, un slujitor al unităţii creştine, al apropierii între oameni, un om deschis, îndrăgit de credincioşi.

A avut tot timpul dorinţa de a afla tot ceea ce este nou în literatura de specialitate, teologie-istorie, de a se perfecţiona pentru a şti să răspundă la eventuale întrebări puse în ceea ce priveşte Ortodoxia în zilele noastre. Astfel se explică şi dorinţa de a urma cursurile de doctorat şi de a obţine diploma de Doctor în Istorie, în urmă cu puţini ani, la prestigioasă Universitate „Ştefan cel Mare ” Suceava. Întreaga sa educaţie teologică şi-a dedicat-o slujirii Bisericii. Teolog erudit şi om harnic, Părintele Gheorghe Brădăţan s-a implicat în viaţa comunităţii parohiale, contribuind la finalizarea şi sfinţirea frumoasei biserici unde a păstorit.

Deşi ne despărţim de trupul său, care va fi înhumat în biserica ctitorită de sfinţia sa, îl păstrăm în sufletele noastre prin rugăciuni şi pomenire, rugând pe Hristos Domnul să-l ierte de orice a greşit în această viaţă şi să-i dăruiască pacea şi fericirea vieţii cereşti din Împărăţia Preasfintei Treimi, rugându-l să ne ierte pe fiecare în parte şi pe toţi împreună dacă i-am greşit cu voie sau fără de voie şi să ne ocrotească cu rugăciunile sale din ceruri.

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

                                                                          Diacon Prof Vasile M. DEMCIUC

Societatea Scriitorilor Bucovineni – Mesaj îndoliat

Societatea Scriitorilor Bucovineni anunţă, cu îndurerate simţăminte, încetarea din viaţă, după o suferinţă atroce, a unuia dintre cei mai eficienţi membri ai săi, pr. prof. dr. Gheorghe Brădăţan, născut la 19 mai 1950, în comuna Mălini, care l-a dat, precum prea bine se ştie, literaturii române pe marele poet Nicolae Labiş, cel pentru care defunctul manifesta un ataşament aparte, concretizat şi prin sprijinul (material) dezinteresat în desfăşurarea unor manifestări menite să perpetueze memoria poetului.

parintele-BradatanDincolo de meritele absolut remarcabile, specifice activităţii sale eclesiastice, complexe şi de reală utilitate publică (a ctitorit două biserici monumentale la Pâraie, comuna Mălini), care i-au îndreptăţit chemarea în funcţia de protoiereu al Protopopiatului Fălticeni şi apoi în aceea de vicar administrativ-economic al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, părintele Gheorghe Brădăţan s-a implicat în susţinerea unor acţiuni de anvergură spirituală din domeniul mişcării literare sucevene, precum, de pildă, sprijinirea financiară în mai multe rânduri a Concursului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş” (Suceava – Mălini) şi a Festivalului Literar Naţional „Mihai Eminescu” (Suceava –Putna), ambele tradiţionale şi cu periodicitate anuală. De asemenea, prin mijloacele care-i stăteau la îndemână, regretatul nostru confrate a ajutat la apariţia unor lucrări recuperatorii precum – cazul cel mai recent – ediţia de teatru, exegeze şi documente literare, de aproape 1400 de pagini, consacrată dramaturgului Ion Luca.

Regretul obştii noastre scriitoriceşti este cu atât mai îndreptăţit cu cât însăşi opera sa personală, cu profil literar şi (mai larg) cultural, însumând destulă trudă de cercetare aplicată precum şi har spiritual autentic, rămâne suspendată (ca şi colaborările sale la unele reviste culturale) pe o traiectorie ascendentă căreia este dificil să i se anticipeze finalitatea. O listă bibliografică (aproximativă, totuşi) trebuie să cuprindă următoarele repere: Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în poezia românească (2007), Lumină din Lumină (2012), Poezia ca rugăciune (2013), Privegheaţi şi vă rugaţi (2014), Luaţi Duh Sfânt (2016), Slujitori ai credinţei strămoşeşti (1945-1989).Protopopiatul Fălticeni (teza sa de doctorat, pregătită deja pentru tipar), în lucru aflându-se un fel de Îndreptar cultural al comunei Mălini…         La ceasul acestei nedorite şi triste despărţiri premature, întreaga obşte scriitoricească bucovineană îşi exprimă regretul profund pentru pierderea suferită şi adresează sincere condoleanţe familiei îndurerate şi celor apropiaţi defunctului.

Dumnezeu să-l ierte pe valorosul nostru confrate.

                                                         SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI

                                                           (Pentru conformitate, NICOLAE CÂRLAN)

Domeniul Reginei Maria de la Balcic – o umbră de veşnicie

Nu suntem veşnici. Auzim de atâtea ori că ni se spune sau că spunem asta. Da. NU suntem veşnici, aici, cu trupul, pe pământ. Nici prinţii, nici regii, nici inventatorii, nici sărmanii oraşelor sau satelor, nici bogaţii lumii nu sunt veşnici în spaţiul acesta fizic. Venim, stăm un pic, facem diferite lucruri, bune, rele şi plecăm înapoi ACASĂ. Unii păstrăm drumul, alţii ne mai rătăcim, unii nu ajungem niciodată. Deşi, acasă suntem aşteptaţi de când am plecat.

balcickAm vizitat Balcicul Bulgariei. Am trecut pe lângă el şi am mers să-l vizităm. Pentru că acolo e o parte din istoria poporului român, din istoria noastră, din noi. Acolo a rămas imprimată în adierea brizei amintirea reginei, iar în valurile mării, se aud bătăile din inima reginei Maria. O regină deosebită prin ceea ce a făcut, prin modul în care a făcut, prin efectele pe care faptele ei le-au imprimat în vieţile atâtor oameni. De bunăseamă, când eşti regina şi ceea ce faci se răsfrânge asupra altor oameni, responsabilitatea ta devine imensă.

Ce om poate duce pe umerii săi o aşa apăsare? Unul puternic, cu siguranţă. Şi regina a fost un om puternic. Prin dăruire. Nu prin forţă, nu prin bogăţie, nu prin influenţă, prin dăruire. Şi-a dăruit timp, efort, bani pentru a ajuta pe romani. Nu era româncă. Dar a adoptat un popor peste care a venit să domnească. La rândul lui poporul a adoptat-o ca regină. Şi încet, încet, în crâmpeiul acesta de istorie a început să se nască un colţ de veşnicie. O poveste pe care romanii şi-o amintesc şi astăzi atunci când dau numele reginei Mariei acţiunilor sau organizaţiilor filantropice. Avem Spitalul Regina Maria, Asociaţia Regina Maria, Crucea Roșie…

Regina nu mai este aici. Ea deja s-a întors ACASĂ. Dar spiritul ei filantropic a rămas în minte ca un reper, ca un model, demn de urmat atât timp cât pe pământ exista suferinţă. Iar în Cer există răscumpărare şi milostivire.         La Balcic veşnicia reginei Maria se traduce în frumoasa poveste de iubire a unui om pentru un petec de pământ (atunci românesc), pe care l-a văzut ca prefigurare a colţişorului de Rai râvnit.    Este frumos Balcicul în plină vară. E frumos şi melancolic. Prezenţa reginei Maria respiră în fiecare colţişor. O scurtă plimbare prin grădina domeniului de la Balcic, aminteşte de o personalitate care a iubit frumosul naturii sălbatice sau a naturii umane, şi-a iubit copiii, a iubit românii, pentru care a devenit regina lor, a suferit sufleteşte şi trupeşte, s-a rugat în capela Stella Maris sau a scris şi a trăit pur şi simplu.

Regina-Maria-sora-de-caritate-19171La 18 iulie 1938 regina Maria trecea la cele veşnice la Sinaia, nu la Balcic. În 18 iulie 2015, când l-am vizitat, Balcicul suferea încă de nostalgia amintirii unei prezenţe regale, demne, calde, fascinante. Pe domeniul întins din spaţiul bulgar, regina a construit o vilă pentru ea – Cuibul liniştit – şi vile pentru cei care o înconjurau sau o vizitau: vila de la moară, vila prinţului Nicolae, atelierul de croitorie,…       Nu este un palat sau un castel. În comparaţie cu mastodonţii pe care şi-i clădesc capete mai puţin încoronate, Cuibul liniştit păstrează proporţional armonios, la nivel arhitectural, patina timpului, pe un specific tradiţional românesc. Interiorul primitor, decorat simplu, suficient, este dominat de două spaţii de referinţă: biroul-dormitor al reginei şi spaţiul de rugăciune. Sunt două axe primordiale ale existenţei reginei.

Da, ştim, regina a fost o femeie foarte frumoasă. De aici, s-au născut multe legende legate de fidelitatea ei faţă de rege. Multe poveşti, multe speculaţii, dincolo de care fumul istoriei nu se risipeşte uneori aşa de uşor. Dacă i-a fost sau nu fidelă regelui nu este totuşi o problemă care să afecteze radical, structural mase întregi. Despre asta numai conştiinţa reginei poate da seama.       Ceea ce a oferit însă, ceea ce a făcut pentru ceilalţi nu ar trebui să fie diluat în valul uitării. Ce regină a mers pe front să îngrijească soldaţii ţării? În tranşee, în spitale, printre răniţi şi bolnavi, nu a cunoscut frica de gloanţe şi de bombe, nu s-a temut de molimă, nu s-a sfiit să facă binele de care era atât nevoie. Ce altă regină şi-a încurajat poporul cu atâta perseverenţă şi a ridicat moralul românilor în împrejurări atât de delicate? În timpul retragerii ţării în Moldova, regina Maria a promovat aspiraţiile conştiinţei romaneşti şi a influenţat intrarea României în război dar şi încheierea păcii din 1918. Ce altă regina poate fi considerată ctitoriță României întregi?

Şi cred, că nicio altă regina nu a fost recunoscută din timpul vieţii, atât de către colaboratori, cât şi de opozanţi drept una dintre figurile istorice de seamă ale neamului. Ce spun alţii despre regina Maria? Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul Primului Război Mondial. A dormit pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Balcanic și ale Primului Război Mondial, alături de soldații săi. Prin forța de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit pe sine însăși că româncă oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a ceea ce urma să fie România, decât oricare din viziunile fasciștilor sau comuniștilor autohtoni care au urmat după ea.” (Robert D. Kaplan, Balkan Ghosts – A journey through history, St. Martin’s Press, New York, 1996)

Dincolo de mintea sclipitoare în probleme de stat, regina Maria a fost o iubitoare și o colecționară de artă, susținând o serie personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea unor interesante scrieri memorialistice în română şi engleză, precum și a unor povești și versuri pentru copii. Iată ce a scris în limba română:

  • Ilderim. Poveste în umbră și lumină, Editura literară a Casei Școlilor, București, 1921;
  • Regina cea rea, București, 1916;
  • Minola. Povestea unei mici regine triste, Tipografia serviciului geografic al armatei, Iași, 1918;
  • Sămânța înțelepciunii, Cluj, 1925;
  • Păsări fantastice pe albastrul cerului, Editura atelierelor grafice ale ziarului Universul, București, 1928;
  • Stella Maris. Cea mai mică biserică din lume, București, 1930;
  • Copila cu ochi albaștri, București, 1931;
  • În numele tău și Lacrimi, publicate în „Calendarul Regina Maria pe 1918”, Tipografia serviciului geografic, Iași, 1918.
  • Lucrări nepublicate: Scrisă când am devenit Regină, Paginile mele românești, București, Pagini scrise în decembrie 1916, Colonelul Boyle, Ioan Brătianu.

Nu am cunoscut-o direct, dar mărturiile existenţei şi acţiunilor unei regine, în lumina toridă de la Balcic, te duc cu gândul la rostul şi rolul nostru pe pământ şi în cer. Colţişorul de Rai al reginei Maria rămâne în Bulgaria. De el se bucură oricine îl vizitează. Când pleci de la Balcicul reginei, poţi spune cu mare convingere că veşnicia nu s-a născut numai la sat (cum spunea Blaga), ci acolo unde conştiinţa şi faptele omului se întâlnesc cu dorinţa şi voinţa lui Dumnezeu într-o dreaptă credinţă.

Nu suntem veşnici cu trupul pe pământ, dar faptele, gândurile noastre rămân în veşnicie tocmai prin efectele pe care le au asupra noastră şi asupra celorlalţi. Nu deţinem veşnicia din mintea şi din sufletul celorlalţi, dar la veşnicia de Sus toţi suntem chemaţi să fim părtaşi. Fie că vrem, fie că nu vrem să conştientizăm această realitate.

de Claudia Chiorean Ortodoxia Tinerilor

Originala bisericuță de lemn din Borza

de Dumitru Manolache

Omul află că există și că se poate defini pe sine doar în Biserică, deoarece numai aici el se poate compara cu Dumnezeu, fiindcă „exprimă chipul și asemănarea Lui”, cum spunea Petre Țuțea. Am vizitat în vara aceasta bisericuța de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, din Parohia Borza, Protopopiatul Zalău, Episcopia Sălajului, însoțiți de părintele Claudiu Nechita, consilier social-filantropic al eparhiei. În acest sfânt locaș am înțeles mai profund legătura dintre om și divinitate, pentru că „în afară de Dumnezeu nu există adevăr”, cum spunea același gânditor.

Dacă nu ar fi fost frânghia sculptată în lemn, care încinge bisericuța, am fi pășit în interiorul ei nescuturați suficient la suflet și nici cu firea așezată într-o smerenie anume, ci „prăfuiți”, absenți și obosiți de grijile cotidiene, care ne copleșesc. Dar, văzând frânghia, a trebuit să ne pregătim ceva mai serios înainte de a păși peste pragul sfântului locaș, căci nu intram oriunde, ci dincolo de realitatea noastră profană, în „lumea cea suprafirească a sacrului”, pe care o delimita această simbolică funie de lemn. Și nu se cădea să mergem mai departe oricum, căci urma să intrăm în absolut cu altă inimă, goliți de silogisme, umpluți în schimb cu dorul și credința bătrânelor evlavioase care intră desculțe în biserică să se roage în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului.

Borza-1_w2000_h1333_q100În acest mod am înțeles noi statutul de „chip și asemănare cu Dumnezeu” pe care îl purtăm, cum avea să-l înțeleagă, mult mai profund, și părintele Claudiu Nechita, care, în urmă cu 13 ani, venea în parohie, unde urma să primească duhovnicia în fața Sfântului Altar al bisericuței.

Drumul spre ea, cu treptele lui de piatră tocite de miile de pași, seamănă cu o golgotă. Mormintele și crucile înveșmântate în mușchi verde strâng veșnicia la un loc, ca într-un pumn uriaș de pământ.

„Bisericuța a fost construită din lemnul care se găsea aici. În jurul ei mai există încă stejari seculari, frați ai celor din care s-a tăiat lemnul pentru sfântul locaș. Despre sat se spune că ar fi fost întemeiat de oșteni ai lui Ștefan cel Mare. Poate de aceea multe familii poartă numele de Moldovan. Înainte însă de nașterea lui, pe aici au trecut triburi migratoare, care și-ar fi îngropat morții în zonă. Există și o cruce veche, interesantă, în fața bisericuței, care ar aminti de aceste evenimente. Satul este atestat însă din secolul al XIV-lea”, ne spune părintele consilier Nechita.

La intrarea în bisericuță sunt consemnate într-o pisanie încrustată în lemn numele meșterului Brează Ianoș, din Gilău, și anul construirii, 1758, în timpul „crăiesii Marii Terezi”. 
Sfântul locaș are dimensiuni mici. Iar sculptura țărănească exterioară reflectă simbolistica cerului convertită și transfigurată în gândirea creștină. „Ușa te obligă ca la intrare să te pleci, să te smerești. Iar motivul funiei sculptat la exterior amintește că interiorul bisericii este un spațiu delimitat de cel profan și că puterea Bisericii stă în unirea celor mulți, asemenea unei funii”, ne spune părintele Claudiu Nechita.

Descoperim pe tocul ușii motivul jertfei, simbolizat de vița-de-vie cu struguri. „Acesta este legat de faptul că atunci când ajungi la biserică, trebuie să aduci jertfa ta. Mai ales cea a inimii tale. Mulți dintre cei care veneau să se roage aici aduceau mai întâi jertfa oboselii propriilor lor picioare. Observați că ușa este făcută dintr-un singur lemn, fapt ce arată stabilitate. M-a impresionat la vechile tălpi ale bisericii felul în care erau roase, semnul jertfei miilor de pași care au călcat în acest locaș”, ne explică părintele.

Pătrundem în pronaos, unde pictura se păstrează mai puțin, din cauza ploilor sau, probabil, din cauza frecării ei de către credincioși cu sumanele, în timpul slujbelor. Se mai păstrează totuși fragmente din scena Judecății de Apoi, unde faptele bune și cele rele sunt cântărite într-o balanță, și câteva chipuri ale celor 12 fecioare.

„Pe spatele vechiului Proscomidiar aflat aici este trecut numele celui care a pictat biserica, Ion Prodan, zugrav foarte cunoscut în zonă. În naos, pictura este mai bine conservată. O scenă cu totul tulburătoare este cea a Cinei de Taină, unde apare în plus un personaj misterios. De o parte și de alta a Mântuitorului sunt zugrăviți câte șase ucenici. Dar mai există un al șaptelea personaj, care întinde mâna spre Potir și spre pâine. Privind-o îndelung, am înțeles realitatea pe care a vrut să o transmită zugravul. Și anume, faptul că Hristos este în același timp și cu ucenicii, dar și Cel Care este pâine și vin și Se dăruiește lor. Deci, acest personaj este Însuși Mântuitorul, zugrăvit o dată mai mare, și încă o dată mai mic”, ne tălmăcește sensul scenelor, abia deslușite în întunericul bisericuței.

„O altă imagine mai rar pictată în bisericile ortodoxe este cea a pelicanului, care își hrănește puii flămânzi cu carnea și sângele său, despre care aflăm și dintr-o stihire a Prohodului Domnului. Ea simbolizează jertfa hristică, izvorul de viață al Bisericii. Dimensiunile mici ale sfântului locaș, ridicat inițial pentru cele 20 de familii de iobagi și jelleri, a determinat realizarea a numai două uși ale Sfântului Altar. Lipsește o ușă diaconească. Cea din dreapta este cea împărătească. În Altar sunt trecute numele ctitorilor și ale câtorva preoți care au liturghisit în această biserică”, ne mai spune părintele Claudiu Nechita.

Așa am trăit felul nostru de „acasă”, dobândit aici în bisericuța de lemn din Borza, monument istoric. Adică, felul nostru de a fi și de a ne defini. „Dumnezeu a făcut lumea și pe om. Și cu om a încoronat Creația Sa. Și l-a însărcinat să cunoască lucrurile”, mai spunea Petre Țuțea. Și noi, aici, la Borza, ne-am simțit încoronați ai Creației lui Dumnezeu, pregătiți să cunoaștem lucrurile. Dar mai ales să mărturisim despre ele…

Iosif VARGA

Însemnări de pe frontul Primului Război Mondial

Pr. Ștefan Silviu,

În anul când a obținut licența la Facultatea de Teologie din București, ale cărei cursuri le-a urmat între 1912 şi 1916, tânărul absolvent Constantin Tomescu, în vârstă de 26 de ani, s-a angajat voluntar în cadrul armatei române din Primul Război Mondial, participând la mai multe acțiuni și misiuni, atât în teatrul de operațiuni militare, cât și în cele din spatele frontului. Elev al Școlii de cântăreți din Galați (1903-1904) și al Seminarului Teologic „Veniamin Costachi” din Iași (1904-1912), după încheierea primei conflagrații mondiale, a fost profesor la Facultatea de Teologie din Chișinău și apoi la cea din Cernăuți-Suceava, dar și director al Cancelariei Arhiepiscopiei Chișinăului, îndeplinind și alte însărcinări bisericești. Între anii 1948 şi 1964 a fost arestat de trei ori de către autoritățile comuniste. A trecut la cele veșnice, în București, în vara anului 1983. A publicat mai multe lucrări, îndeosebi de istorie bisericească, și a editat volume de documente. Într-un Jurnal aflat la Arhivele Naționale din București (manuscris olograf, datat 1968), în care descrie crâmpeie ale propriei biografii, pe mai multe pagini însemnează amintiri din participarea sa la Primul Război Mondial, ca voluntar pe un tren sanitar. Redăm în continuare câteva fragmente inedite.

detinut_w380_h461_q100„În primăvara anului 1917 s-a produs Revoluția rusească, care a dezorganizat și apărarea frontului nostru din Moldova, unde s-a retras toată Armata din Muntenia, multă populație, Parlamentul, oamenii politici mai toți, intelectuali, Guvernul liberal al țării și însuși regele, urmat de miniștri plenipotențiari ai statelor, cu care era țara noastră în relații diplomatice. Și revoluția aceea ne-a lăsat frontul deschis pe o lungă distanță, de unde s-au retras în mare dezordine trupele rusești. Nevoie grabnică a fost să se ia și această porțiune tot pe seama armatei noastre, ajutată la început numai de artileria rusească, ce nu părăsise frontul. De aceea și trenul nostru sanitar n-a mai avut activitate pentru răniții ruși. Într-o zi, eram cu trenul gol, garat pe-o linie laterală în gara Pașcani. Comandantul român al gării, un colonel, știind că-s fără ocupație, găsindu-mă pe peron, îmi ordonă așa: «Sergent teterist, pleacă îndată cu acest soldat, acolo, pe miriște, unde-s îngrămădiți mulțime de soldați ruși, care au părăsit frontul și-i dezarmează de puști, de revolvere și orice alte arme și le adunați la un loc, de unde le vor ridica anume delegați!» Executând ordinul, eu un biet sanitar, fără nici o armă, doar cu centironul și diagonala pe umeri și gradul de sergent, am dezarmat 160 de infanteriști ruși, fără să-mi facă vreo opoziție. Și așa, fără urme, acești soldați se puteau urca în anume garnituri de tren ce plecau prin Iași-Ungheni în Rusia.

Pentru restul campaniei noastre militare ni s-a fixat, pentru gararea Trenului sanitar permanent 6, gara Sascut, a doua de la Adjud în sus; dar ca să îmbarcăm răniți, uneori coboram și spre Mărășești, la Pufești și chiar la Pădureni, gara de lângă Mărășești, unde iarăși auzeam simfonia tragică a războiului și vedeam cum strălucesc în aer obuzele și fumul, unde explodau ele, uneori destul de aproape, căci nu erau decât 5-6 km de Mărășești.

N-aș greși să apreciez că eu am participat, cu ambele trenuri sanitare, la mai mult de 70 de transporturi de răniți, mai toate plecând din imediata apropiere de front, spre spitale; doar câteva le-am făcut numai în interior. Câți soldați români, grav răniți, n-am văzut! Abdomene străpunse, brațe și picioare amputate și capete atinse de armă, de gloanțe; sânge și sânge, cu miros greu. Dar nu mi s-a întâmplat să aud văicăreli, oftaturi, blesteme și să plângă vreunul! Toți aveau creștinească răbdare. Mulți erau neliniștiți că nu se puteau reîntoarce curând pe front! Și eu mă simțeam tare mărunt față de mărețul lor eroism. Le adresam cuvinte calde, de admirație și de fericit viitor, căci Patria noastră va ieși victorioasă și idealul pentru care ei se jertfesc, se va făuri. Citeam pentru vagonul întreg pasaje din Noul Testament, să audă ei din nou Dumnezeieștile învățături ale Mântuitorului și minunile Sale, să se bucure de Fericirile hărăzite lumii și să nu uităm că însuși El S-a dat crucificării și a înviat pentru mântuirea sufletelor noastre. Le scriam cărți poștale militare și epistole pentru familiile lor din Moldova. Durerile războiului m-au învățat să prețuiesc bucuriile vieții, oricât de mici ar fi și să nu șovăiesc când mă împiedic; țelul către care tind, să-l urmăresc mereu ca și idealul național, până-l ajung. E drept cum cântă poetul Coșbuc:
«O luptă-i viața, deci, te luptă cu dragoste de ea…
De n-ai pe nimeni, te lupți pe seama tuturor!» 
Și așa am cugetat și eu, tânăr soldat voluntar în acest război, când am scris pe cea dintâi fotografie a mea, ca militar, în cea dintâi zi de încorporare, aceste cuvinte: «Cu toată nădejdea în Dumnezeu, depun și eu, pentru mărirea scumpei mele Patrii și realizarea idealului nostru național, toată puterea și viața mea. 24 August 1916!» Zile și nopți nedormite, fără cârtire am fost treaz la datorie, ca și-n cele dintâi ore de militărie, cu același avânt. Orice ordin mi s-a dat, chiar în afară de program, l-am împlinit. Din soldat am devenit plutonier și convingerea mea tinerească în victoria noastră a fost dreaptă!

Înșir aici câteva momente mai însemnate din timpul campaniei.

Trenul era garat la Pădureni. Zi de duminică. Urletul tunurilor mari se frământa în aer. Lipsindu-ne confesorul, ofițerii m-au lăsat să fac eu o rugăciune cu soldații noștri, în zile de sărbătoare, când trenul staționează mai mult într-o gară. Așa am lucrat și la celălalt tren, care n-a avut preot confesor nici o zi. Trupa coborâse toată lângă garnitura trenului. Eu am citit un psalm; au coborât și ofițerii cu comandantul și au ascultat o pericopă evanghelică din Noul Testament, am intonat Pe Tine Te lăudăm, Tatăl nostru și am încheiat cu rostirea Crezului. Toți eram atenți. Când am încheiat cu câteva fraze despre lupta noastră dreaptă, comandantul nostru ne strigă: «Drepți, stânga-mprejur, pentru onor!» În față vedem un grup de ofițeri și generali, care încă-și țineau chipiele pe mâini, ca la rugăciune, deci ascultaseră și ei rugăciunea noastră. Comandantul îi prezintă raportul. Unul dintre generali, voinic, în mână cu cravașă, ascultă și apoi întreabă dacă n-avem preot la unitate și cine-i ostașul, care a făcut rugăciunea. Comandantul mă arată pe mine. Eu ies din rând și raportez: gradul meu, numele, studiile și că-s voluntar de la începutul războiului. «Eu sunt generalul Moșoiu, comandantul Diviziei… Te felicit, tinere, pentru duioasa rugăciune și cuvintele ce ai rostit. Ești preot? Nu. Ești cantor bisericesc? Nu. Deci, nu ești nici popă și nici cantor, atunci ești un «popic!» Să poftești la dejun, la popota Diviziei, ca invitatul meu!» Mi-a strâns mâna, la fel și ceilalți generali și ofițeri. La masa popotei, am fost așezat între generali, aproape de Moșoiu. Am fost la început sfios, de, ca un biet sergent între generali, dar, treptat, mi-am luat curaj și toți m-au împins a grăi despre mari momente istorice din trecutul neamului. Trenul nostru a mai fost garat în Pădureni… Când am aflat că eu voi fi avansat la gradul de plutonier, a participat și dânsul (Moșoiu) cu câțiva generali, la citirea ordinului de zi în fața trupei și a ofițerilor noștri și călduros m-au felicitat cu toții. Moșoiu m-a «botezat» – popicu. Ei bine, de atunci cu acest nume am fost strigat nu numai de comandantul și ofițerii noștri și de Moșoiu, ci și de generalii și ofițerii superiori ai acelei Divizii. Generalul m-a chemat în două rânduri să țin cuvântări de îmbărbătare ostașilor Diviziei, care aveau a trece în tranșee. Târziu, în anul 1922, l-am revăzut pe generalul Moșoiu, ajuns ministrul Lucrărilor Publice. Mergeam și eu la sfințirea bisericii încoronării, la Alba Iulia. M-a recunoscut cu mare bucurie și m-a luat în vagonul său ministerial să călătorim împreună; eu am intrat la dânsul cu mitropolitul Gurie, cu care venisem până acolo, la gara Vințul, de la Chișinău…

Debarcasem răniți în gara Tecuci și așteptam ordin de îndrumare. Ca de obicei, la ora 8 dimineața, eu trec la telegrafistul gării să predau telegrama către Marele Cartier General, despre debarcare și situația trenului. Pe peron sunt strigat:
«Sergent, prezintă-te aici!» Era un maior, comandantul gării. Mă prezint și raportez cine sunt, de la ce unitate și pentru ce am venit. Maiorul îmi ia condica de expediție cu telegrama între foi și-mi poruncește: «Vei pleca imediat într-o misiune foarte urgentă. Te urci în locomotiva de pe linie ca să ajungi la Mărășești și să dai plicul acesta ofițerului de observație din turnul fabricii de zahăr; el va citi ordinul din al doilea plic dinăuntru și va semna personal de primire pe plicul de deasupra, arătând și ora de primire. Acest plic mi-l vei aduce mie. Eu predau telegrama și duc condica la unitate. Ia seama, e secret!» Ordinul trebuia executat. Nici n-aveam cui să raportez la trenul meu și să cer învoire, deoarece toți ofițerii mei, obosiți, dormeau. Locomotiva Orleans, mare, pornește în viteză nebună. La podul pe Siret reduce viteza; încă cum am trecut podul, desigur că am fost văzuți de pe Măgura, o cotă mare și încep să cadă obuze când în față, când în dreapta, în stânga, în urma locomotivei, eram încadrați de artileria germană. Cota aceasta, Măgura, multe și grele lovituri a dat Armatei noastre de pe Siret. Mecanicul oprește și eu cobor într-o vie, pare-mi-se a lui Negroponte. Continuu mai mult în genunchi și pe burtă printre tufele de vie, zdrobite și trântite la pământ; căutam să nu fiu observat, că nemții ar fi stricat și un obuz și chiar mai multe, ca să mă lipească de pământ. M-am târât mai mult, ca un vierme și cu anevoie. Am ajuns extenuat; m-au mai sâcâit și niște santinele de la distanță, ba să dau parola, să vină caporalul de gardă. Mă prezint unui sublocotenent, care cheamă telefonic pe destinatar. El citește, semnează și pe loc dispare iar în turn. Era ora 11. Sublocotenentul îmi dă rom, nu apă cum cerusem, beau eu și iar beau, mestec și un sanwich și mă lasă să mă întind pe o scândură, să mă odihnesc ceva. La plecare, sunt condus pe după niște ziduri fărâmate, prin șanț și ajung, mult mai repede și mai ușor la pod, teafăr. Locomotiva se retrăsese. Însoțitorul mă coboară la malul apei, ca să nu fiu observat și eu mă cațăr pe piciorul podului până sus și din bară în bară ajung pe pod și-mi continui drumul peste Siret, ies între maluri și mă odihnesc iar; de-acolo o-ntind pe lângă linia ferată și târziu ajung în gara Tecuci. Am predat plicul semnat și maiorul, felicitându-mă, mi-a spus că era absolută nevoie să duc acel ordin, întrucât, după un atac reușit al trupelor noastre, ce au ocupat într-un sector tranșeele germane, artileria noastră necunoscând acest avans, loveau cu tunurile în acele tranșee, socotind că-s ocupate tot de germani. Îndată ce observatorul nostru a citit ordinul, s-a corectat traiectoria. «Ai îndeplinit o îndrăzneață misiune. Mecanicul locomotivei s-a înapoiat cu nervii răvășiți. Eu sunt maiorul…poate ne-om mai întâlni în viață…».”

Lacrimile Maicii Domnului

O icoană care plânge… Câte controverse, câte nedumeriri, întrebări, speranţe sau regăsiri la auzul acestui fapt!
O icoană a Maicii Domnului plângând… Când? Unde?… Poate acum o mie de ani, poate acum douăzeci, poate chiar azi. Poate la Muntele Athos, poate la biserica din satul vecin… Contează? Cine aude o astfel de ştire ar spune că da. Ar dori să meargă să facă fotografii, să cheme specialişti iscoditori, sau poate ar dori să-şi plece genunchii, ca să se vindece de necredinţă, de boală sau de frică…
Căutăm, ne interesăm… Când auzim de o icoană care plânge, unii o iau ca pe un semn al sfârşitului lumii, alţii ca pe o posibilitate de izbăvire personală, alţii ca pe un bun subiect de polemică (vorbim mult – şi uneori doar ca să vorbim…).
Maica Domnului plânge necurmat pentru noi, dar nu ne gândim la lucrul acesta decât dacă vedem lacrimi pe icoană. Unii dintre noi, însă, poate nu le vor vedea niciodată. Nu asta contează. Contează că Maica Domnului plânge!
dsc02981Care mamă n-ar plânge pentru copiii ei?! Fotografia mamei care ne-a născut o ţinem aproape (dacă o mai ţinem…), dar icoana Maicii Domnului o dăm jos de pe perete, să nu vegheze asupra copiilor noştri în şcoli. Mamei noastre trupeşti îi spunem măcar de ziua ei că o iubim, dar Maicii Domnului câţi dintre copiii ei nu au ajuns să-i spună că nu e vrednică de cinstire? Oare cum să nu plângă atunci?
În ceruri, Maica Domnului şi a întregului neam omenesc stă în genunchi şi plânge pentru toţi copiii ei, chiar dacă s-au rupt de Sf. Biserică. Ea nu se dezice de ei, chiar dacă ei s-au dezis de ea. Dar, ca o mamă iubitoare, nu-i forţează, îi lasă să aleagă. La fel cum mama noastră, de la o vreme, ne lasă pe drumul nostru, dar în taină se roagă pentru noi.
Avem o Zi a Femeii, a Mamei (8 Martie), avem, mai nou, chiar o Valentine’s Day (a persoanelor iubite), şi avem – cum ştie orice creştin – şi zile închinate Maicii Domnului. Dar oare ne mai aducem noi aminte de acestea din urmă? Din păcate, o facem adesea numai prin prisma Mariilor sau Marianilor pe care-i avem în familie. Şi ni-i sărbătorim de multe ori fără a mai ajunge măcar cu un gând de-al nostru la Maica Domnului (darămite să mai şi participăm la Sf. Liturghie)!
Nu sunt de ieri şi nici de azi lacrimile Maicii Domnului, căci cine a fost la Cruce, plângându-şi Fiul răstignit? Apoi nestorienii (şi alţi eretici pe urmele lor, până la sectanţii de azi) câtă tristeţe nu i-au adus în suflet? Şi Maica Domnului a plâns şi pentru ei, pentru toţi. Nu pentru ea, că nu era cinstită după cuviinţă (pentru ea cinstirea oamenilor nu e o necesitate, căci o slăvesc îngerii şi sfinţii în ceruri, neîncetat!), ci pentru ei, că singuri se depărtau de binecuvântarea Fiului ei. Şi câte lacrimi nu vor mai brăzda obrazul trist al unei Mame ce cuprinde în durerea sa durerea a milioane şi milioane de mame ce au plâns în faţa icoanei ei, de-a lungul a două mii de ani!
Icoanele plâng, dar să nu vedem în plânsul lor doar „miraculosul“ sau „senzaţionalul“, ci să plângem fiecare dintre noi, la rândul nostru, pentru lacrimile pe care noi le-am pus pe obrazul Maicii Domnului!

 Mihaela COSTEA

Înfrăţiţi nu numai prin tradiţii, cântec şi joc

O idee genială a izbucnit în Polonia în anul 1990 pentru organizarea unui festival folcloric cu titlul „Întâlniri bucovinene”, în cadrul căruia să evolueze interpreţi, formaţii şi ansambluri folclorice din ţările în care vieţuiesc bucovineni. Prin acest festival s-a urmărit apropierea tradiţiilor folclorice ale tuturor grupurilor naţionale din Bucovina, manifestarea fiind adresată tuturor grupelor de vârstă, precum şi publicului spectator.      

Intalniri-bucovinene-2017_03Prima întâlnire a acestui festival a avut loc în anul 1986, în orăşelul Jastrowie, nu departe de oraşul Pila. Din iniţiativa unui grup de emigranţi polonezi din Bucovina s-a organizat apoi, în perioada 22-24 iunie 1990, un eveniment cultural la Jastrowie sub denumirea de „Festival de folclor al polonezilor originari din România” de-atunci…       Anii au trecu şi acest festival a „prins” tot mai tare rădăcini. Iată că anul acesta a ajuns la cea de-a XXVII-a ediţie, la finalul lunii iulie desfăşurându-se în cocheta staţiune montană Câmpulung Moldovenesc, din renumitul şi istoricul ocol al Câmpulungului, una din cele mai bogate zone folclorice din întreaga Bucovină. În acest an, festivalul a debutat cu parada portului popular, aceasta desfăşurându-se pe traseul de la stadionul municipal până la esplanada din faţa casei municipale de cultură. Pur şi simplu, am rămas uimiţi de mulţimea spectatorilor care priveau şi aplaudau de pe margini. Au văzut o diversitate de costume populare, cu un colorit viu, dar au putut observa şi asemănări în diversitatea acestora. Aceste costume au încântat ochii spectatorilor.

Pe esplanadă erau aşteptaţi de organizatorii festivalului, dar şi de reprezentanţi ai autorităţilor locale şi judeţene, care au rostit alocuţiuni de bun venit şi au urat succes participanţilor la Festivalul „Întâlniri bucovinene”, dar şi la finala Concursului judeţean „Comori de suflet românesc”, ajuns deja la ediţia a XV-a. Cât despre spectatorii numeroşi, ei n-au fost alungaţi nici de razele nemiloase ale soarelui, care ne-a biciuit o jumătate de zi.

  Mihăiţă Negură, primarul municipiului Câmpulung Moldovenesc, a declarat deschis festivalul folcloric, fiind mândru c-au venit aici peste 1400 de artişti amatori, Gheorghe Flutur, preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, a apreciat că municipiul Câmpulung Moldovenesc este „capitala culturală a României şi Intalniri-bucovinene-2017-_14centrul Bucovinei… Aici serbăm obiceiurile şi meşteşugurile Bucovinei… Bucovina este o Europă în miniatură… Bucovina nu are nevoie de reclamă, pentru că şi-o face singură”.        Sbiegniew Kowalski, polonez, directorul festivalului, şi-a manifestat bucuria şi mulţumirea că are prilejul să se reîntâlnească aici cu foarte mulţi artişti cunoscuţi. A mai spus: „Am rămas uimiţi de câţi spectatori au asistat la parada portului popular. Toate ediţiile au fost din ce în ce mai frumoase. De fapt, numai publicul dă valoare festivalului”. A urat mult succes participanţilor şi imediat a urmat lansarea unui mare stol de porumbei, care nu s-au grăbit să plece spre casele lor, ci s-au mai rotit deasupra spectatorilor, parcă pentru a-i saluta.      Şi a început festivalul ! Buciumaşii şi grupul vocal din Câmpulung Moldovenesc – am avut impresia că sunetul buciumelor a clocotit peste codrii Bucovinei, mai precis peste tot pământul locuit de bucovineni. Apoi au prezentat un foarte frumos program, fiind urmaţi de ansamblurile poloneze „Solonczanka“ din Soloneţul Nou şi „Mica Poiană” din Poiana Micului. Apoi s-a dat startul în finala Concursului judeţean de folclor „Comori de suflet românesc”.  

Intalniri-bucovinene-2017_13Ulterior, având alocate între 10 şi 15 minute, au evoluat 20 de formaţii, grupuri şi ansambluri folclorice, în două reprize. Între cele două părţi au evoluat, timp de două ore, formaţii din cinci ţări şi 13 interpreţi români, printre care şi Gabriela Teişanu, Ansamblul Folcloric „Romanaţi” din Caracal, recitalul Mariei Mihali din Maramureş, ziua încheindu-se cu un splendid foc de artificii.      În cea de-a treia zi, ultima, au mai evoluat în finala concursului încă 17 ansambluri folclorice, formaţii de jocuri populare, formaţii de obiceiuri populare, grupuri vocale şi grupuri vocal-instrumentale. La ora 21,30 a avut loc festivitatea de premiere a Festivalului-concurs de folclor „Comori de suflet românesc”.     Am admirat stoicismul spectatorilor, atraşi, cred eu, de frumuseţea celor văzute şi auzite. Sub avalanşa săgeţilor de foc împrăştiate cu mare dărnicie de soarele nemilos (doar este luna lui Cuptor!) au stat la întreg spectacolul. Cum să pleci acasă când pe scenă era atâta elan, tinereţe, frumuseţe şi talent?  

  Adaug că, pe lungimea a sute de metri de stradă, erau amplasate corturi şi amenajate tarabe pe care se lăfăiau toate produsele din lume. Iar produsele expuse pentru vânzare erau de foarte bun gust. Copiii, în special, aveau la dispoziţie fel de fel de instalaţii pentru a-şi testa curajul. Felicitări organizatorilor ! Cred că imaginile prezentate vă spun totul şi vă invită la ediţiile viitoare.

 Text şi foto: prof. Gh. Dolinski

„Străjerii” – 10 ani de căutări şi realizări

Sufletul românului tânjeşte mereu spre începuturi… Şi dacă ne-a fost dat ca prin însăşi firea noastră să nu uităm rădăcinile prin care ne tragem seva, zi de zi încercăm să înţelegem cu sfială şi sfinţenie fărâma de clipă ce pâlpâie în candela timpului.     Este nevoie uneori să se mai nască, să renască suflete ce au curajul şi puterea să se aşeze cu piepturile deschise înspre adierea vântului sau răceala necruţătoare a nopţilor de iarnă, să se contopească cu propria lor umbră pentru a da sens unor idei.       Nu se putea boteza mai frumos şi mai semnificativ acest mănunchi de inimi mari ce stă pază la hotarul neamului nostru pentru a păstra peste timp puritatea izvorâtă din adâncul fiinţei sale, adevărată comoară cu care ne simţim bogaţi şi permanent noi înşine…  

 Strajerii-2Nimic mai firesc şi mai binevenită iniţiativa încolţită acum 10 ani „pe un picior de plai” mioritic, sfinţit de apa Şomuzului Mare – Dolheştii Mici, acolo unde, în luna septembrie a anului 1915, Compania de mitraliere a Regimentului 65 Infanterie crea o linie de apărare în Pădurea Podişor!    Binecuvântaţi de preoţii din sat, Neculăiasa Valentin şi Onea Mihail, Liuţă Ciprian, Asofiei Marcel, Chioaru Cezar, Gavrilei Valerică, avându-l în frunte pe inimosul Gheorghiţă Ciocârlan, au pus bazele grupului folcloric de datini şi obiceiuri „Străjerii”.          Dacă au gândit sau nu atunci, la naşterea acestei forme de exprimare a sentimentelor pure şi spontane, au reuşit să înfiripe o „strajă” menită să ocrotească şi să păzească zestrea sacră a poporului român, lăsată spre păstrare nepoţilor şi strămoşilor lui, cu o naturaleţe şi simplitate specifice omului de la ţară.  

Purtând în exprimare şi repertoriu căldura zonei, iniţiatorilor li s-au alăturat în decursul anilor Lupu Romică (Boca), Enea Valer, Costel Ştefan, Pavăl Costache, Durcă Petru, Pricop Costel şi Petrică, Jitaru Dumitru, Darabă Cătălin, Drobotă Vasile, Tănasă Costel, Suciu Constantin şi nu în ultimul rând Petrică Constantinescu împreună cu Gafincu Grigore, care pe tot parcursul anilor au mai avut în preajmă şi alţi consăteni ce au dorit ca acest fenomen cultural local să se perpetueze; iar, ca o culoare aparte, totdeauna a fost lângă ei un grup de tinere fete.   La melosul strămoşesc, când auzi „Cumătriţă, fă!” sau „Pădure, verde pădure” strânse-n chingile iubirii cu „Foaie verde de mărar”, nu ai cum să nu te sensibilizezi. „Bate murgu’ din chicior” şi cu „Ard-o focu’, viaţă!” vin parcă spre a întregi tabloul acestor pătimaşi şi totodată sacrificaţi pe eşafodul creaţiei populare.

 

 Debutul l-au avut la Festivalul „Comori de suflet românesc” de la Cornu Luncii (faza zonală), unde au primit locul III, de atunci în fiecare an ocupând locul I, la faza finală de la Câmpulung Moldovenesc, locurile II şi III în mai multe rânduri.     Efervescenţa interioară nu le dă pace. Sunt des chemaţi la diferite evenimente specifice, la care nu refuză să participe, făcând ca numele comunei să fie pe buzele multor oameni.         Un loc II şi III la festivalul din Vrancea, Valea Tojarului, trofeul festivalului în 2016 la Piatra Neamţ, un turneu Iaşi – Focşani – Bucureşti (Muzeul Satului), Alexandria, sunt câteva dintre multele ieşiri dincolo de graniţele Dolheştiului.       Nu sunt lipsite la valoare nici prezenţele lor la festivalurile de datini şi obiceiuri de iarnă de pe scena Căminului Cultural „Petru Sandovici” din localitate, în toate colţurile Moldovei şi nu numai. Ca o încununare a valorii lor a fost spectacolul „Dalbe flori de sărbătoare” dat în Sala Radio Iaşi.      

Patriotismul local, patriotismul românului în general îi stăpâneşte ca pe adevăraţi străjeri. Au fost la Alba Iulia de 1 Decembrie, la Iaşi de 24 Ianuarie, la serbările locale anuale „Hatmanul Şendrea – Dolheşti” şi Cenaclul din localitate.      Anonimi pentru mulţi consăteni, însă apreciaţi şi cunoscuţi de persoane şi instituţii din alte locuri, grupul folcloric „Străjerii” din Dolheştii Mici duce numele localităţii noastre ca pe ceva sfânt.

   Chiar dacă moara obştei şi camerele strâmte ale unor gospodării le sunt locul lungilor repetiţii, chiar dacă sunt puţini oameni cu inimi mari care să-i sprijine material, voinţa şi entuziasmul ce-l au din primele clipe nu-i părăsesc niciodată. Au reuşit prin forţe proprii în anul 2013 să înfiinţeze Asociaţia Culturală „Străjerii”, cu personalitate juridică şi caracter privat. De atunci se zbat frumos. Credinţa ce-o poartă le este cea mai mare avere. În ultima vreme li se citeşte o licărire de lumină pe feţe. Simt o apropiere mai mare a Consiliului Local şi a domnului primar Cristinel Bărculescu, iar aceasta îi impulsionează: „Omul credincios are mult mai mult cer deasupra capului decât pământ sub picioare!”…

  Publicația CRAI NOU, Suceava

Să nu cerem prea mult lui Dumnezeu!

Atâta dor simți uneori să dai de tihna unei rugăciuni alese. Cuvintele însă te învălmășesc, te cotropesc vrăjmașe. Gândurile se îmburuienează, ochii caută zadarnic scăpare. Relele te năpăstuiesc, veștile despre felurimea întâmplărilor te tulbură. Nu găsești nici timp și nici loc pentru liniștea sufletului. Până și bisericile zumzăie, clocotesc. De dincolo de aceste redute de har și lumină năvălesc înăuntru zgomotele orașului, scârțâitul chitarelor, răcnetele saltimbancilor, tobele și zdrăngănelele lăutarilor de pe la te miri ce festivități sau târgovețenii. E mare izbăvire să găsești o gaură de șarpe unde să-ți bagi preț de câteva clipe capul, să nu mai auzi nimic și pe nimeni.

Minune mai presus de toate minunile este să-L descoperi pe Dumnezeu. Câtă neputință și câtă sfărâmare ca să-L poți dobândi ?  Strigătul mut al sufletului se desface din taina lui ca să aprindă dorul după acest mare Dumnezeu al inimii. La rugăciune pare că totuși nu se întâmplă nimic, dar așteptările cugetului încă nu se sting. Mintea scotocește dovezi, ochii caută lămuriri, urechile stau țintuind cuvintele, apropiind șoapte, fremătând…

Deasupra ființei noastre precare, contemplația își caută loc de ședere ca un turban ieșit din mărimile proprii, ca un al doilea cap adăugat nefiresc. Nimic… aproape nimic nu dă pas lămuritor căutării. E semn că pe Dumnezeu nu-l mulțumește câtuși de puțin ce morăresc mințile noastre la rugăciune; nu-l mângâie nicicum contemplația, infatuarea unui spirit subțire, analitic. Pe Dumnezeu îl interesează taina ta, durerea ta, suferința ta și felul în care tu îți asumi realitatea care te încojoară. Nu trebuie să-I spui multe ! Te știe. Te cunoaște.

 Interesului pentru semantica încremenită a vreunui discurs bine ales, pe care să i-L prezinți lui Dumnezeu în rugăciune, îi poate lua locul o tăcere la fel de lămuritoare. Teologia sintetizează formule, vorbăria multă creează însă limite restrictive. Există un soi de tehnologie a limbajului care atentează împotriva procesului de intenție. În misterul dialogului liturgic sunt sensuri care rămân nespuse, pentru că alminteri s-ar compromite chiar ceea ce este mai scump: mireasma lor inițiatică. Exegeza cultului trimite de cele mai multe ori la un liturgism lipsit de viață pentru că își propune să înfășoare în sine semnificațiile, strivindu-le. Liturghia nu se explică – se simte, se respiră, se adulmecă. Dacă pui acolo rațiune, e atât de complicat să urmărești totul…

Rămânem neatinși de logica timpilor liturgici ca să păzim împreună cu Hristos bucuria unor fapte de viață pe care, deși nu le putem explica deplin în cuvinte, le înțelegem cu inima. Altminteri ne insularizăm ritualic în individualități aglomerate sistemic după strânsoarea aceluiaș proiect globalist, impersonal, anonim. Refuzați de ecoul oricărui mister, ne vom asimila unei grămezi care își întinde devenirea spre anonimitatea unei împreună locuiri de prezențe fizice, timp în care suflarea ei de viață rătăcește abătută de gânduri. E ireal, nefiresc, inutil să te pierzi astfel în mulțime.

Dincolo de orice, dăinuie motivația, totuși. Vii la biserică! Faci asta pentru Dumnezeu, timp în care Dumnezeu știe că de fapt asta îți folosește doar ție și nu Lui. Dumnezeu nu are nevoie de nimic ca să rămână asemenea Sieși. Nu are nevoie nici de regretele noastre, nici de plânsul nostru, nici de laudele noastre. Toate acestea îți sunt de folos doar ție. El nu-i tiranul care trebuie îmblânzit din vorbe. El ți se dăruiește pur și simplu !

Rugăciunea noastră suferă invariabil de impresia că Dumnezeu dă ceva la schimb omului. Mulți își imaginează că pot cumpăra de la Dumnezeu bunăvoință, îndurare, bunăstare, fericire ! Greșit ! Dumnezeu nu dă nimic la schimb. Dumnezeu dăruiește. Adevărata rugăciune de cerere este aceea în care te smerești într-atât încât să ajungi la concluzia că nu meriți nimic, nu ai nici cea mai mică îndreptățire să poți primi ceva de la Dumnezeu. Doar gândul acesta ne curăță mintea de închipuirile doririlor.

Să ne încredințăm voii Tatălui cel de Sus, aceasta poate fi calea cea mai sigură și cea mai înțeleaptă. Să ajungi la conștiința de a spune: Doamne, fie voia Ta ! – aceasta este calea înțelepciunii.

Pentru aceasta nu-i nevoie neapărat de chipul unei contemplații subțiri, inteligibile. Finețurile oricărui discurs despre necesitatea cultului, justificarea noastră raportată la atotcunoașterea lui Dumnezeu, par simple jocuri de cuvinte. Când și perii capului îmi sunt numărați, eu încerc să-i spun lui Dumnezeu despre mine, ceva cel El nu ar cunoaște deplin? Amarnică iluzie. Și-atunci ce să fac ? Să stau înaintea Lui și ce să zic? Să tac ?!

Frumos lucru este să stai de vorbă cu Dumnezeu. Pare a fi o chestiune temperamentală aceasta. Sunt oameni care reușesc. Există însă un prag pe care îl întâmpină orice muritor pe calea aceasta a destăinuirilor împreună cu Dumnezeu. Apostolii înșiși simțeau nevoia unui sfat lămuritor în privința aceasta. Așa au primit îndemnul rugăciunii căreia, după înălțimea demnității de Domn și Mântuitor, Fiul Tatălui Ceresc a rostit-o întâia oară.  Și ce frumos a spus: Tatăl nostru care ești în ceruri…

Atâta doar de-ar fi spus ar fi fost  de-ajuns…

 Să spunem – doar atât ne-ar fi de-ajuns. E un strigăt de dor. De restul se îngrijește Dumnezeu Însuși. Mântuitorul ne încredințează că pentru unii ca aceia care strigă către Tatăl, însuși Duhul Sfânt se roagă în suspine negrăite.

Să ne descotorosim de mulțimea cererilor cu și fără de folos. Să-l lăsăm pe Dumnezeu să lucreze așa cum știe El mai bine.

  Îți mulțumim, Doamne, pentru tot și pentru toate !

 Lucian Grigore