Arhive lunare: octombrie 2017

BĂTĂLIA DE LA CAREI : 25 OCTOMBRIE 1944

25   OCTOMBRIE  19441-MAI-2-cu-1-NAHORNIAC-660x495

JURNAL DE OPERAȚIUNI – CAREI,

FRONTUL AVANSEAZĂ CU PAȘII SĂI GREI,

COMUNICATELE SPRE ȚARĂ SOSESC

,, A FOST ELIBERAT ULTIMUL COLȚ DE PĂMÂNT ROMÂNESC“

monumentul-eroilor-carei_002Nu ştiu de unde, nu ştiu de când, nu ştiu de ce, de câte ori îmi revin în memorie aceste versuri, probabil dintr-o ancestrală memorie colectivă, emoţia mă învăluie ca o caldă îmbrăţişare, benefică şi energizantă, emoţie ce îmi transmite parcă deopotrivă, bucuria, dar şi tristeţea, celor ce-au fost, pentru ca noi să fim.   De câte ori simt tristeţe şi deznădejde, neputinţă şi îndoială, rememorez aceste versuri, care estompează senzaţia de sfârşit şi îmi dă speranţa unui nou început, pentru că ele semnifică deopotrivă sfârsitul urât şi începutul plin de speranţă.

 

  • Despre aceasta zi putini stiu! Si mai putini stiu insa semnificatia ei! Datorita unei greu incercate istorii nationale si a celor care au intinat-o, pervertit-o si transformat-o, romanii, fara voia lor, au uitat acest reper definitoriu al trecutului lor glorios. Nu si Armata insa!
  • 25 Octombrie este ziua în care ţara si poporul îşi sărbătoreşte Armata şi pe cei care au fost sau sunt în slujba ei.
  • 25 Octombrie constituie amintirea unei zile de împlinire naţională, ziua când armata română şi-a îndeplinit menirea firească, incheind pe teritoriul intregit al Romaniei, campania militara, inceputa la 23 August 1944, avand ca repere : Paulis, Oarba de Mures si Carei.
  • Devenită simbol al tuturor bătăliilor şi eroilor neamului românesc, Batalia de la Carei si data de 25 Octombrie a rămas întipărită în sufletele românilor ca zi în care ţara îşi sărbătoreşte Armata şi pe cei care au fost sau sunt în slujba ei.
  • Atunci, la 25 OCTOMBRIE 1944, militarii Diviziei a 9-a Infanterie au degajat, la Carei, ultima brazda de pamant romanesc aflata sub ocupatia hortista, incununand astfel lupta si jertfa zecilor de mii de combatanti pentru eliberarea Ardealului, lupta inceputa in Carpatii Orientali, chiar in noaptea de 23/24 august 1944.
  • Astfel s-a eliberat intreg teritoriul de 43.492 kmp, ocupat prin Dictatul criminal de la Viena, refacandu-se in partea de Vest adevaratele hotare de stat ale Romaniei. Si asta prin jertfa a 49.744 de militari (morţi, răniţi şi dispăruţi), a caror oase odihnesc in Monumentul de la Carei. În cursul luptelor au fost eliberate 872 de localităţi între care 8 oraşe.
  • Acesta a fost singurul obiectiv strategic naţional, realizat efectiv de Armata Română pe câmpul de luptă, recunoscut juridic în art. 2 al Tratatului de pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate, încheiat la 10 februarie 1947.
  • OCT 3 cu 5  Ziua-Armatei imgEste Ziua Armatei Romane, a celor care au stiut dintotdeauna sa apere aceasta Tara si acest Neam! Este Ziua celor care au depus juramantul sacru fata de Neam,Tara si Popor!
  • Iata ce spunea Ministrul de Razboi, generalul Mihai Racovita, in momentul cand Transilvania era din nou anoastra, a ROMANILOR :  ,,Romanii, cu mic, cu mare, tresalta la sunetul trambitelor biruitoare. Ardealul a revenit astazi, prin lupta dreapta si jertfa vrednica, la trupul din care a fost rupt “.
  • Inaltatoare cuvinte.  Naţiunea româna si Armata sa, au stiut dintotdeauna sa-si apere la nevoie, libertatea şi unitatea.
  •  La acest efort conjugat cu cel al romanilor transilvani, nicicand vorbitori de limba maghiara si niciodata maghiarizati, Armata Română a angajat, între 1 septembrie – 25 octombrie 1944, 27 de divizii, un corp aerian şi două brigăzi de artilerie antiaeriană, totalizând un efectiv de 265.735 militari.
  • Faptele de arme ale militarilor romani sunt multe si legendare! Ele au contribuit din plin la reîntregirea graniţei de Vest a României şi anularea, de facto, a prevederilor Dictatului de la Viena…
  • Armata Română a contribuit prin sange si lacrimi, la reconstructia hotarului firesc al PATRIEI pe care a jurat s-o apere si s-o pazeasca. O face din 1830, anul constituirii Armatei Romane moderne, cu bravura si abnegatie, facand fata tuturor nedreptatilor, lipsurilor si deseori greselilor celor din fruntea tarii si asta fiindca spiritul romanismului, nu moare nici-odata.
  • Cuvintele comandantului Armatei a 4-a, generalul Gheorghe Avramescu, adresate militarilor din subordinea sa, consemnate în Ordinul de Zi nr. 104 din 25.10.1944, reliefeaza foarte elocvent cele mentionate mai sus :         ,,La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului rupt prin Dictatul de la Viena aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbânda poporului nostru, tineri şi bătrâni aţi pornit spre hotarele sfinte ale patriei şi cu piepturile voastre aţi făcut zăgaz neînfricat duşmanului care voia să ajungă la Carpaţi. Zdrobit de focul năpraznic al artileriei şi de necontenitele voastre atacuri, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump, eliberând astfel ultima palmă de pământ sfânt al ţării. Prin ploi, prin noroaie şi drumuri desfundate, zi şi noapte aţi luptat cu un duşman dârz şi hotărât şi l-aţi învins. Azi, când avangărzile trec pe pământ străin (se trecuse la eliberarea Ungariei), pentru desăvârşirea înfrângerii definitive a duşmanului, gândul meu se îndreaptă către voi, cu dragoste şi admiraţie pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veţi fi slăviţi, voi ofiţeri şi ostaşi care aţi eliberat Ardealul. Pe cei care au căzut la datorie îi vor preamări urmaşii şi numele lor va fi scris în cartea de aur a neamului. Încrezători în destinele neamului şi luând pildă de la cei ce au pus patria mai presus decât viaţa, continuăm lupta strâns uniţi în jurul steagului…”.
  • In istoria poporului român, Ziua Armatei României reprezintă un prilej de cinstire solemnă a oştirii, ,,sprijinul cel dintâi şi cel din urmă al unui neam”, aşa cum o definea Simion Mehedinţi.
  • Această zi este, în acelaşi timp, un prilej de a ne arăta, încă o dată, respectul pentru memoria celor care au luptat de-a lungul secolelor pentru promovarea şi apărarea atributelor fundamentale ale naţiunii şi statului român.
  • Dar ziua armatei române, este fixată la 25 octombrie de abia în anul următor retragerii armatei sovietice din România, prin Decretul nr. 381 din 01.10.1959.
  • În Decret nu se face nici o referire explicită la motivul acestei decizii. La vremea respectivă, ea a reprezentat un act de curaj.

       OCT 3 cu 4  Ziua-Armatei-octombrie   Să încercăm însă şi o altfel de abordare a evenimentelor, altfel de cum le-am învăţat si le cunoastem, să încercăm să analizăm şi alte concepte şi prin comparare , să rămânem în memorie, cu ceeace considerăm just şi adevărat.

 

  • Considerăm 25 octombrie o zi a Victoriei şi pentru că a înlocuit, ca zi a Oştirii, ziua impusă de ocupantul sovietic, a înfiinţării Diviziei Tudor Vladimirescu, în pământ şi sub comandă străină ( in Rusia ).
  • Putem gândi însă şi că 25 Octombrie este mai mult o comemorare decât o aniversare, pentru că de drept ar trebui să cinstim memoria:

     –  Celor 381.118 morţi şi 243.622 schilodiţi pe frontul de răsărit, degeaba.  Degeaba  pentru că, graţie trădării sau prostiei de la 23 august 1944, 57.900 kilometri pătraţi de pământ românesc ( Basarabia, Bucovina, Herţa şi Cadrilaterul )  pentru care ei s-au jertfit, au rămas sub ocupaţie străină;

  –  Celor 62.000 de basarabeni, fosti militari, predati “la cheie” ruşilor, împreună cu familiile lor, după 23 August şi care au dispărut în Siberia;

   –  Celor peste 1 milion de români lichidaţi sau deportaţi de ruşi din teritoriile ocupate;

    –  Celor peste 540.000 de cetăţeni români lichidaţi pe loc, în lagăre, pe front (100.000) sau expulzaţi de către ocupantul ungur, inclusive a cele 60.000 de femei trimise ca sclave în Germania, din care au supravieţuit doar 8.000;                         

    – Celor 58.330 de ostasi romani, jertfiţi pentru eliberarea Ardealului (32.000 doar la Oarba de Mures) parte a celor 169.800 căzuţi în campania din Vest. Căzuţi degeaba pentru că în loc de cobeligeranţă, graţie actului de la 23 august1944, am căpătat statutul de ţară învinsă, ocupată şi sistematic jefuită.

  • Şi mai uitam suprema umilinţă la care ne-au supus politicienii. Divizia 9 Infanterie era la porţile Careilor din 24 octombrie. Dar a trebuit să aştepte cu arma la picior să elibereze ,,ultima brazdă” pe 25 octombrie, când era ziua de naştere a regelui , care l-a predat ruşilor pe Mareşal, care a acceptat ocuparea Ţării şi luarea în prizonierat a 6 divizii române în zona Bacău-Neamţ, şi a mii de militari izolaţi.

OCT 3 cu 3  Ziua Armatei img.jpg 2Dar pentru că din istoria scrisă de învingătorii vremelnici am învăţat destule, astăzi de ziua oştirii Române, să rememorăm o faptă a unuia din oştenii mulţi şi necunoscuţi, pe care istoria îi ocoleşte, dar care au creat istoria, lasând pe altii să o scrie.

 

  • În iulie 1940, maiorul Valeriu Carp, un simplu ofiter, a luat soarta Ţării în propriile mâini şi a stabilit actuala graniţă de Nord–Est a României.
  • După ce, la 28 iunie 1940, clasa politică a trădat ca de obicei, respingând dorinţa regelui Carol II (1930-1940, în exil 1940-1953) de rezistenţă cu armele şi acceptând ultimatumul sovietic, armata noastră s-a retras de la fruntariile de Est şi de Nord din Basarabia şi Bucovina de nord.
  • Ruşii au urmarit-o la distanţa de vedere, au provocat-o şi batjocorit-o  şi dincolo de graniţele impuse prin dictatul Ribbentrop-Molotov. Aşa au luat Herţa şi, înaintau spre Putna, fără ca vreun ordin de luptă să vină de la ministrul de război român.
  • În Bucovina, ultima unitate în ariergarda armatei române era Batalionul 3 din Regimentul 16 Infanterie/ Divizia 7, la comanda căruia fusese numit maiorul Valeriu Carp.
  • În momentul în care soldaţii i-au transmis ,,Se vede Putna!”, adică mormântul lui Ştefan cel Mare, acesta a decis să nu mai aştepte ordinul de luptă, care nu mai venea, a desfăşurat batalionul în dispozitiv de luptă şi a dat un ordin unic in istoria militară:

,,DIN ORDINUL MEU ŞI PE A MEA RĂSPUNDERE DESCHIDEŢI FOCUL! ”

  • OCT 3 cu 6 Ziua armatei imgRusii au căzut secerati şi s-au oprit. Scandalul internaţional a fost evitat. Graniţa noastră de Nord a rămas fixată acolo, pe “Aliniamentul Carp”, pentru că eroismul, vitejia şi patriotismul, nu sunt doar cuvinte într-un lexic, ci reprezintă adevărate valori morale, pe care orice ostaş ştie să le aprecieze, chiar şi la adversarul său.
  • Într-o ţară care îşi proclamă drept eroi, trădătorii de neam gen Pacepa şi Răceanu, evident ca numele lui Valeriu Carp a fost sters din memoria colectivă.  Pentru fapta lui, Valeriu Carp a fost declarat criminal de război dar a avut sansa să moară în luptele de la Paşcani în 1944.
  • Trupul lui zace în trupul ţării, uitat şi neonorat de noi, urmaşii. Cu riscul de a-i repeta soarta, astăzi suntem şi noi obligaţi de Istorie, să-i repetam gestul şi să-i spunem ocupantului şi slugilor lui : DESTUL
  • Închei cu un tulburător şi măreaţ îndemn, adresat de Eugeniu Carada, eminent om politic, unul din artizanii Marii Uniri ,  Oştirii Române , acum mai bine de un secol :

,,Pentru o Românie liberă şi independentă,

 Oricând, Oricum, cu Oricine şi contra Oricui“ 

A consemnat gral-col prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

De Ziua Armatei, militarii promovează imaginea armatei în școli

Pe 25 octombrie, militarii băcăuani au motiv de sărbătoare: este Ziua Armatei Române! Pentru a cinsti așa cum se cuvine această zi, garnizoana Bacău a demarat o serie de activități care au rolul de a promova imaginea Armatei României.

ziua-armatei-romane-octombrie-2015 Și cum cel mai nimerit loc pentru a găsi noi adepți este școala, militarii vor vizita pe 20 octombrie, două unități de învățământ: Colegiul Tehnic de Comunicații „Nicolae Vasilescu-Karpen” și Școala Gimnazială „Ion Creangă”. Pe durata vizitei, reprezentanții Biroului de Informare-Recrutare le-au prezentat elevilor avantajele alegerii unei cariere militare.     Pe 24 octombrie, schimbăm registrul pentru că militarii băcăuani vor vorbi despre istorie și acte de vitejie în cadrul unui simpozion dedicat Zilei Armatei României. Evenimentul este organizat în colaborare cu Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”, filiala Bacău.       Alocuțiunile vor fi completate apoi de spectacolul susținut de Muzica Militară a garnizoanei Bacău, grupul coral „Oituz”, grupul folk „Senin” și Ansamblul Folcloric „Plaiuri Băcăuane”.    

ZIUA-ARMATEI-ROMANE Ziua Armatei va fi una plină de evenimente. Pe 25 octombrie, între orele 11.00 și 18.00, în parcarea de la Arena Mall, publicul va avea ocazia să viziteze o expoziție de tehnică militară din dotarea sistemului național de apărare, ordine publică și securitate națională.  Băcăuanii care au curiozități în materie de armament vor avea ocazia să asiste în același loc la exerciții demonstrative privind intervenția integrată a structurilor de ordine publică și pentru situații de urgență.     Cei care vor dori să cinstească memoria eroilor, pot veni în aceeași zi, începând cu ora 10.00, la Cimitirul Central, acolo unde, ca în fiecare an, va avea loc un ceremonial militar și religios, urmat de depuneri de coroane și jerbe de flori. Seria activităților dedicate Zilei Armatei României se încheie o dată cu lăsarea serii, când, de la ora 19.00, militarii garnizoanei Bacău se vor retrage cu torțe pe traseul Parcul Trandafirilor – Cimitirul Central.  

 Bătălia de la Carei reprezintă ultima etapă de eliberare a teritoriului actual al României, în cadrul celui de-al ofDoilea Război Mondial. La 25 octombrie 1944 au fost eliberate orașele Carei și Satu Mare, fiind anulat de facto Dictatul de la Viena. Printr-un decret din 1959, această zi a fost instituită ca Ziua Armatei Române. După această bătălie, armata română participă în continuare pe Frontul de vest, contribuind la eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei de sub ocupația Germaniei naziste. În amintirea acestei lupte, în centrul orașului Carei a fost ridicat Monumentul ostașului român. Inaugurat în 1964, complexul monumental este opera sculptorului Vida Gheza și a arhitectului Anton Dâmboianu

   Col(r) prof univ dr farm Silvia ANDREI

De ce e 25 octombrie Ziua Armatei Române?

Acţiunile armatelor române şi ruse pentru  eliberarea Nordului Transilvaniei

Sovietizarea României şi instaurarea regimului comunist au fost consecinţa a două evenimente petrecute spre sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe de o parte, „Acordul de procentaj”, din octombrie 1944, iar pe altă parte avansarea Armatei Roşii spre centrul continentului, sprijinind, prin forţa armelor sale, impunerea unor regimuri deplin controlate şi obediente faţă de Moscova. La 2 aprilie 1944, V.M. Molotov, comisarul sovietic al Afacerilor Externe, declara că guvernul său „nu urmăreşte achiziţionarea vreunei părţi a teritoriului României sau schimbarea orânduirii de stat existente”. Dar declaraţia lui Molotov – ca şi „autodizolvarea” Kominternului, în 1943 – erau modalităţi eficiente de a demonstra aliaţilor că URSS este un partener credibil, care a renunţat la mesianismul comunist şi care nu urmăreşte impunerea, în ţările eliberate, a unor regimuri comuniste. În realitate însă, intenţiile lui Stalin au fost dezvăluite în aprilie 1945 unei delegaţii iugoslave, căreia dictatorul sovietic îi spunea că „în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut. Cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa” (Milovan Djilas, „Întâlniri cu Stalin”).

 Un armistițiu invocat, dar inexistent!

În Proclamaţia difuzată la radio, în seara zilei de 23 august 1944, regele Mihai I anunţa ieşirea României „din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite (…). Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere”. Armata Roşie intra însă într-o ţară pe care o considera inamică. Poziţia Înaltului Comandament sovietic faţă de armata română este ilustrată de un document din 2 septembrie 1944, prin care generalul A.I. Antonov, locţiitorul şefului Marelui Stat Major sovietic, făcea cunoscut mareşalului R.I. Malinovski ordinul lui Stalin de a se reaminti reprezentanţilor guvernului român că „armistiţiul cu România nu a fost încă semnat”.        El le cerea trupelor Frontului 2 Ucrainean „să continue îndeplinirea misiunilor date prin directivele Cartierului General”. Astfel, Armata Roşie a ocupat, până la jumătatea lunii septembrie 1944, cea mai mare parte a teritoriului naţional, Capitala şi principalele puncte strategice, instalându-şi comandanţi militari în oraşele mai importante din Moldova, Muntenia şi Dobrogea. Potrivit datelor furnizate de Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, numărul militarilor români capturați de sovietici, după 23 august 1944, s-ar ridica la 150.000, în timp ce comandamentele sovietice au recunoscut că, în această situaţie, s-ar fi aflat doar 26.000-40.000 de militari români.

 Armata română prinsă între doi inamici: trupele germane şi cele sovietice

Evenimentele de la 23 august 1944 nu numai că au luat prin surprindere cancelariile occidentale (Winston Churchill, de pildă, s-a grăbit să negocieze direct, cu partenerul său sovietic, Iosif Stalin, la Moscova, interesele Imperiului britanic, puse în pericol de larga deschidere a porţii Balcanilor Armatei Roşii prin actul politico-militar de la Bucureşti), dar au plasat armata română într-o gravă confuzie.

Monarhul le spune militarilor, prin intermediul Proclamaţiei către Țară, că România „a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”, cerându-le să înceteze lupta şi „orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice”. Mai mult, declaraţia noului guvern român preciza că, „în domeniul politicii externe, prima măsură luată de guvern a fost acceptarea armistiţiului cu Naţiunile Unite”. Care, de fapt, nu exista! Acesta avea să fie încheiat, în noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova. Însă nu numai că Proclamaţia regală cerea militarilor români să înceteze lupta împotriva trupelor sovietice, dar Directiva Operativă a Marelui Stat Major, semnată de generalul Gheorghe Mihail, în seara zilei de 23 august 1944, părea scrisă de un om politic, nu de un militar, conţinând cereri de neaplicat! „Scopul politic” impus era acela ca armata română să înceteze lupta alături de trupele germane pentru „a obţine pacea de la Naţiunile Unite şi de a reîncepe lupta alături de forţele armate ale acestor puteri pentru eliberarea Ardealului de Nord”.

Cu alte cuvinte, generalul Mihail le cerea militarilor români să lupte cu germanii, aşteptând o ipotetică „obţinere a păcii” cu Naţiunile Unite şi, eventual, după încheierea ei, alăturarea la efortul de război al acestora pentru recuperarea părţii de nord a Transilvaniei. Or, pe teren, armata română se vedea prinsă, în realitate, între doi inamici: trupele germane şi cele sovietice. Despre cele din urmă, Directiva Operativă nici măcar nu amintea. Se ştie, orice armistiţiu politic trebuie să aibă şi o componentă tehnic-militară, prin care părţile implicate decid când şi cum pun capăt luptei dintre ele. Însă la 23 august 1944, militarii români aflaţi pe front, mai ales în Moldova şi Dobrogea, s-au trezit făcând gesturi de curtoazie foştilor inamici, care i-au arestat pe loc, le-au confiscat armamentul şi i-au deportat în Siberia. Flota maritimă şi fluvială (aceasta din urmă a fost arestată, prin vicleşug, de contraamiralul sovietic Gorşkov, la Ismail, cu întreg comandamentul forţelor fluviale!) a fost capturată de sovietici: 106 vase de război (dintre care 15 vase de luptă şi 91 de vase auxiliare), precum şi flota comercială. Prin capturarea navelor româneşti de la Marea Neagră şi Dunăre, marina regală s-a aflat în imposibilitatea de a întreprinde acţiuni ofensive în colaborare cu forţele navale sovietice.

Actul de la 23 august 1944 merită analizat, de aceea, din perspectiva învăţămintelor care s-ar putea desprinde, pentru factorii de decizie politică şi militară, din grava eroare de autonomizare, într-o acţiune de acest fel, a obiectivului politic în detrimentul celui militar, în contextul mai larg al unei confruntări de o anumită amploare. În esenţă, armata română, ca instrument militar menit să protejeze prin forţă interesul naţional fixat de factorii de decizie politică, a răspuns excelent şi perfect unitar comenzii politice. Problema pe care o ridică însă actul de la 23 august 1944, din punct de vedere militar, aşa cum acesta a fost realizat, este cât de mult a avut în vedere factorul politic, prin deciziile discutabile pe care le-a luat, protejarea militarilor români de eventualele sacrificii inutile.

 Armistițiul de la Moscova, o capcană

În noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova, s-a semnat, după îndelungi tergiversări, armistiţiul între guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite prin reprezentanţii lor. Convenţia de Armistiţiu prevedearecunoaşterea anexiunilor sovietice din iunie 1940, menţinea, în fapt, ocupaţia militară şi impunea plata unei despăgubiri de război în valoare de 300 de milioane de dolari, plătibili în curs de şase ani. România, care urma să obţină Transilvania sau „cea mai mare parte a ei” (o ambiguitate bine utilizată, mai apoi, de Stalin), era obligată să pună la dispoziţie 12 divizii de infanterie, cu mijloace suplimentare, în vederea continuării luptei împotriva Germaniei şi a Ungariei. Prin articolul 18 se instituia o Comisie Aliată de Control, care se afla sub control sovietic, reprezentanţilor anglo-americani fiindu-le rezervate locuri de figuranţi.    

S-a creat, astfel, o discordanţă între statutul politico-juridic internaţional de jure şi cel de facto al României. Potrivit Convenţiei de Armistiţiu, aceasta continua să fie un stat independent şi suveran, cu restricţiile prevăzute de unele articole; dar, în fapt, România avea statutul de ţară ocupată, cu principalele atribute de suveranitate şi independenţă uzurpate de autorităţile sovietice de ocupaţie. Calculul făcut la Bucureşti, potrivit căruia prezenţa comunistului Lucreţiu Pătrăşcanu în fruntea delegaţiei române care a negociat armistiţiul la Moscova va determina condiţii mai bune pentru România, s-a dovedit a fi unul greşit. Sir Archibald Clark Kerr, reprezentantul Marii Britanii în capitala URSS, scrie că Pătrăşcanu „venise aici convins că, în calitate de comunist, va găsi de îndată cheia spre inimile ruşilor şi va dezăvorî uşa pentru un armistiţiu mai blând (…). Aceasta este o greşeală în care cad mulţi oameni, şi Pătrăşcanu nu poate fi blamat pentru că nu a fost nimeni în România care să-i spună că speranţele sale în această privinţă erau vane”.

 Eliberarea Transilvaniei

 După actul de la 23 august 1944, când România s-a alăturat Naţiunilor Unite, armata română a contribuit într-o mare măsură la efortul de război împotriva Germaniei fasciste şi Ungariei horthyste. Acţiunile armatei române eliminaseră prezenţa militară germană de pe teritoriul controlat de guvernul român, fiind ucişi 5.048 militari inamici, alţi 56.455 fiind capturaţi. Fusese executată, de asemenea, acoperirea strategică a frontierei şi a liniei de demarcaţie vremelnică româno-ungară din Crişana şi Podişul Transilvaniei, impusă prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. La adăpostul acoperirii strategice româneşti, armatele sovietice au străbătut într-un timp scurt, fără a întâmpina vreo rezistenţă, aproximativ 1.000 de kilometri şi au trecut fără luptă prin trecătorile Carpaţilor Meridionali şi Occidentali (în Banat). Potrivit articolului 1 al Convenţiei de Armistiţiu, România trebuia să participe la efortul de război al Aliaţilor cu peste 12 divizii de infanterie, dar forţele puse la dispoziţie au depăşit în permanenţă cuantumul stabilit, în pofida dificultăţilor, la cel mai înalt nivel, în colaborarea militară româno-sovietică. După eliminarea prezenţei militare germane de pe teritoriul aflat sub controlul guvernului român, Armatele 1 şi 4 române au fost angajate la nord de Carpaţii Meridionali şi la vest de Carpaţii Occidentali, pe un front foarte larg, pătrunzând în dispozitivul de luptă germano-ungar aproape 350 de kilometri. Fixarea şi urmărirea inamicului în interiorul arcului carpatic pe direcţia Braşov, Cluj, Carei a înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpaţii Orientali, spre Târgu Mureş, Dej şi Satu Mare.  

 Ofensiva propriu-zisă pentru eliberarea părţii de nord-vest a României a fost declanşată la 9 octombrie 1944, acţiunile militare încadrându-se în Operaţia ofensivă „Debreţin”, concepută şi executată de Înaltul Comandament sovietic, care a vizat şi eliberarea părţii estice a Ungariei (până la Tisa).         Acţiunile ofensive s-au desfăşurat în trei faze: prima, între 9 şi 13 octombrie 1944, timp în care trupele române au rupt apărarea inamicului pe linia de contact, au ieşit în Valea Someşului Mic şi, după ce l-au forţat din mişcare, au cucerit înălţimile de la vest de acest râu. Continuând ofensiva, marile unităţi române au participat efectiv, în cooperare cu Corpul 104 Armată sovietic, la eliberarea oraşului Cluj.    

 A doua fază, între 14-20 octombrie, s-a concretizat prin zdrobirea rezistenţelor inamicului din Munţii Meseş şi Făget. A treia fază, între 21-25 octombrie, a urmărit zdrobirea forţelor inamice din zonele oraşelor Carei şi Satu Mare şi s-a finalizat prin îndeplinirea obiectivului stabilit al efortului ofensiv – depăşirea, la 25 octombrie 1944, a frontierei româno-ungare.      Pentru cea de a treia fază, comandantul Armatei 4, generalul Gheorghe Avramescu, a decis să-şi îndrepte cu prioritate efortul pentru eliberarea oraşului Carei şi, cu o parte din forţe, eliberarea localităţii Satu Mare. Misiunea forţelor române era destul de dificilă, ca urmare a faptului că inamicul dispunea de poziţii amenajate din timp, osatura acestora fiind constituită din punctele de sprijin şi nodurile de apărare organizate în special pe localităţi.    Pentru eliberarea oraşului Carei s-a decis executarea unei ample manevre dublu învăluitoare cu forţele a patru divizii ale Corpului 6 Armată care aveau misiunea de a nimici trupele duşmane din zona oraşului. În acest timp, Corpul 2 Armată, aflat în dreapta, cu forţele Diviziei 11 Infanterie, trebuia să acţioneze pe la sud împotriva rezistenţei inamicului din Satu Mare. Atacul a început în seara zilei de 24 octombrie şi, în aceeaşi seară, militarii Diviziei 9 Infanterie au pătruns în Carei unde au angajat lupte de stradă. În zorii zilei de 25 octombrie 1944, după lupte grele, ultima localitate românească mai importantă de la frontiera de vest a ţării a fost eliberată.    Victoria a fost obţinută prin lupta a 525.702 de militari români, angajaţi de la 23 august 1944 în operaţii militare împotriva trupelor germane şi ungare, din care au fost pierduţi peste 58.330 (morţi, răniţi şi dispăruţi). Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la peste 72.000 de militari.

 Avatarurile unei sărbători militare

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Ziua Armatei Române a fost stabilită pentru 2 octombrie şi, din 1959, s-a impus 25 octombrie – ziua în care, se spunea, se desăvârşise eliberarea teritoriului naţional, vremelnic ocupat ca urmare a Dictatului de la Viena din august 1940.                    Prin Decretul 125 din 20 iulie 1951, 2 octombrie devine Ziua Armatei Române (o zi anume pentru întreaga armată nu mai existase până atunci!), întrucât, în 1943, Stalin aprobase constituirea, pe teritoriul URSS, a Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu”, socotită, în primii ani ai regimului comunist, prin vocea ministrului Forțelor Armate, generalul Emil Bodnăraș, nucleul şi modelul de constituire al aşa-zisei „armate populare”. După retragerea trupelor sovietice din România, în vara anului 1958, prin Decretul 381 din 1 octombrie 1959, Ziua Forţelor Armate (o traducere întocmai din limba rusă!) s-a stabilit a fi 25 octombrie. Decretul nu făcea vreo referire la motivele care determinaseră renunțarea la vechea zi a armatei, dar semnificaţia gestului era subînţeleasă. Sovieticii nu puteau pretinde că nu se sărbătorea în continuare frăția de arme româno-sovietică din anii 1944-1945, dar eliberarea „ultimei brazde de pământ” era acum o acțiune militară eminamente românească, plasată propagandistic în prim-plan pentru a marca necesara distanțare de Moscova și încurajarea recuperării tradițiilor militare românești. De altfel, în 1958, prin ordinul ministrului Leontin Sălăjan, s-a revenit la tradiţiile antebelice ale unităţilor şi marilor unităţi, cărora li s-a permis să-şi comemoreze momentele principale reprezentative pentru trecutul de luptă al fiecăreia, cu excepția Campaniei din Est, firește.    

 Descătușarea din decembrie 1989 a oferit posibilitatea reluării discuțiilor privind semnificația Zilei Armatei României, în contextul abordării critice în istoriografia românească a procesului de sovietizare a țării, sub impactul ocupației militare sovietice, în general, și de transformare a armatei române în „armată populară”, după chipul și asemănarea celei sovietice, în particular. Discuțiile, în centrul cărora s-au aflat mai multe propuneri pentru schimbarea acestei zile (una din sugestiile care s-au bucurat de o largă susținere fiind ziua victoriei de la Mărășești, la 6 august 1917), plecau de la o realitate istorică ignorată până atunci din motive lesne de înțeles. Cum se putea vorbi de eliberarea „ultimei palme” de pământ românesc, la 25 octombrie 1944, în condițiile în care teritoriul pentru care luptaseră ostașii români trecuse, arbitrar, sub administraţie militară sovietică (până la 9 martie 1945), iar Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, teritoriile pentru care România intrase în Al Doilea Război Mondial, se aflau în continuare sub ocupaţie sovietică?

   Deși armata română contribuise, alături de Armata Roşie, la eliberarea nord-vestului Transilvaniei, sovieticii au impus evacuarea autorităţilor româneşti reinstalate în patru judeţe din fostul teritoriu ocupat de Ungaria. Articolul 19 al Convenţiei de Armistiţiu, semnată la Moscova, la 12/13 octombrie 1944, stipula că „Transilvania (sau cea mai mare parte a ei)” urma să fie restituită României, formularea ambiguă încurajând guvernul maghiar să spere că va obţine concesii teritoriale din partea României. Ştim astăzi, graţie publicării jurnalului liderului comunist bulgar Gheorghi Dimitrov, cum Stalin le-ar fi spus Anei Pauker şi lui Gheorghiu-Dej, în ianuarie 1945, să lanseze ideea că un guvern de orientare comunistă va putea contribui la obţinerea nord-vestului Transilvaniei. La numai două zile de la instalarea prin forţă a guvernului Petru Groza, la 8 martie 1945, prim-ministrul român adresează o telegramă lui Stalin prin care îi transmitea dorinţa poporului român de a reintegra Transilvania României. A doua zi, printr-o altă telegramă, ca şi cum abia aştepta solicitarea premierului român, Stalin răspunde că este de acord cu cererea guvernului de la Bucureşti. La 13 martie 1945, o şedinţă solemnă a Executivului, ţinută, în mod simbolic, la Cluj, saluta gestul generos al URSS, determinat de faptul că, la Bucureşti, se afla un guvern care se bucura de încrederea liderului de la Kremlin. Reinstalarea administraţiei româneşti în nord-vestul Transilvaniei, o problemă pe care guvernele anterioare în zadar încercaseră să o rezolve, fusese obţinută de guvernul Petru Groza în mai puţin de o săptămână de la impunerea sa!

 Regele Mihai și rușii

Invitat pentru a doua oară la serbările organizate la Moscova pentru a marca victoria URSS împotriva nazismului, fostul rege Mihai I, singurul şef de stat din acea vreme care se mai află în viaţă, decorat de Stalin cu Ordinul „Victoria” pentru contribuţia sa la scurtarea celei de-a doua conflagraţii mondiale, a acceptat să participe, în mai 2010, la ceremoniile dedicate acestui eveniment.

 Fostul monarh explica, într-un interviu oferit jurnaliștilor români aflați în capitala Rusiei, că prezenţa sa la Moscova era datorată mai degrabă statutului său de „cap al oştirii”, la 23 august 1944, când a decis întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. El sublinia că ruşii ar putea fi îndreptăţiţi la o atitudine „dură” pentru că „am făcut război împotriva lor” (!), reluând vechea dezbatere din epocă – reactivată, după decembrie 1989, în istoriografia românească, în noi circumstanţe – privind continuarea războiului antisovietic dincolo de Nistru, întrebându-se „ce căutam noi la Stalingrad”[1].          

Fie că vorbim de URSS, fie de Rusia de astăzi, războiul Germaniei naziste împotriva Uniunii Sovietice a fost întotdeauna utilizat în scop propagandistic şi valorizat ideologic, fiind numit şi astăzi de istoricii ruşi „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, transformat în epopee a neamurilor trăitoare în „patria proletariatului”. În timp ce la Moscova se vorbeşte de atacul Germaniei naziste împotriva URSS, la 22 iunie 1941, moment care declanşează aşa-numitul „Mare Război pentru Apărarea Patriei”, pentru noi, aceeaşi zi are o semnificaţie istorică diferită: intrarea României în Al Doilea Război Mondial, alături de Germania nazistă, pentru eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, teritorii ocupate prin forţă de Uniunea Sovietică, în iunie 1940, ca urmare a punerii în aplicare a protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov. Istoricii sovietici şi ruşi uită, atunci când vorbesc cu evlavie de „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, că inamicii principali de la 22 iunie 1941 sunt foştii aliaţi din august 1939, care, în baza Pactului amintit, îşi împărţiseră „frăţeşte”, cu pofte teritoriale neostoite, cam tot ceea ce se putea în Europa răsăriteană. Celebra înţelegere dintre Hitler şi Stalin funcţionase, fără disensiuni majore, aproape doi ani.

Regele Mihai, atunci când consideră că ruşii ar putea fi îndreptăţiţi să aibă o „atitudine dură” pentru că „am făcut război împotriva lor”, probabil că păstrează mai degrabă amintirea neplăcută a subordonării sale complete faţă de deciziile luate de generalul Ion Antonescu, care nu l-a consultat (suveranul român a aflat de la radio că România a intrat în război!). Dar ignoră că România a fost angajată de Conducătorul Statului în conflictul împotriva Uniunii Sovietice, la 22 iunie 1941, într-un entuziasm general! El păstrează convingerea, falsă de altminteri, dar răspândită încă, potrivit căreia se impune o estompare a oricărei asocieri cu regimul nazist, chiar dacă obiectivele României, la 22 iunie 1941, erau cu totul altele. Acesta este și motivul, în opinia mea, pentru care mai toate evenimentele Campaniei din Est (intrarea României în Al Doilea Război Mondial, bătăliile de la Odessa și Stalingrad, luptele din Crimeea) abia au fost amintite în spațiul public la împlinirea a 70 de ani de la derularea lor (2011-2013).      Dintr-o dată însă, în toamna anului 2014 (după o „elegantă” cvasiignorare a actului de la 23 august 1944!), spațiul public a fost invadat de comemorări bine mediatizate în care luptele din timpul Campaniei din Vest apar, întocmai ca înainte de 1989, învăluite în aura legendelor eroice, menținând arbitar aceeași distincție impusă de regimul comunist între eroii români din Est și cei din Vest.                

Semnificativ, poate, este și faptul că Monumentul Eroilor din fața fostei Școli Superioare de Război, astăzi Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, ridicat în 1957, continuă, la 25 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, să fie locul în care se depun coroane de flori cu diferite prilejuri comemorative. Inscripția de pe soclu rămâne una elogioasă exclusiv pentru cei căzuți în luptele armatei române împotriva Germaniei naziste, în anii 1944-1945.

 Mitul „frăției de arme” româno-sovietice

Conservat, din motive ideologice, în întreaga istoriografie militară dinainte de 1989, mitul„frăției de arme” româno-sovietice are fisuri majore. În fapt, la nivelul comandamentelor, relațiile au fost mai degrabă tensionate, ca urmare a felului în care sovieticii și-au exercitat actul de comandă. Adesea, misiunile de luptă au fost stabilite fără consultarea comandanților români și fără a ține seama de situația operativă sau de capacitatea combativă a marilor unități, ceea ce însemna utilizarea trupelor românești în zone cu risc major de pierderi masive în oameni și material de luptă. Nu de puține ori, comandanții corpurilor de armată sau diviziilor sovietice și-au subordonat diviziile române găsite în zonele în care acționau, fără nicio explicație sau acceptul Marelui Stat Major român, intercalând marile unități române printre corpurile de armată sovietice. La 8 octombrie 1944, de pildă, generalul Nicolae Macici, comandantul Armatei 1 Române, avea forțele subordonate către trei comandamente sovietice, limitându-i-se drastic orice posibilitate de a-și exercita actul de comandă.

  Este foarte adevărat însă că aceste raporturi au fost decisiv influențate și de capacitatea comandanților români de a se împotrivi abuzurilor și atitudinii arogante afișate de comandanții sovietici. Unii au făcut-o, în beneficiul militarilor din subordine, alții, urmăriți de un trecut pus acum la îndoială (participarea pe frontul de Est la „războiul sfânt împotriva bolșevismului”), în noile circumstanțe politico-militare în care evolua România, sub ocupație sovietică, s-au comportat lamentabil.          Colonelul Gheorghe Magherescu amintește, în memoriile sale, de pildă, că generalul Edgar Rădulescu, întrerupt în timp ce discuta cu un alt general român de un locotenent sovietic, atașat Diviziei 8 Cavalerie, și aflat în dezacord cu misiunea încredințată de comandantul român acestei mari unități, ar fi exclamat: „Cum? Un locotenent îndrăznește să se amestece în discuția a doi comandanți de mari unități fără a fi întrebat și are tupeul să-și dea și părerea, dezaprobându-mă pe mine? Aceasta este cea mai mare necuviință și indisciplină”. „Invitat să părăsească imediat biroul și să aștepte dispozițiuni”, scrie Magherescu, locotenentul s-a conformat, spre surprinderea generală. Mai mult, generalul Edgar Rădulescu a cerut comandamentului sovietic ca obraznicul locotenent să fie mutat la trupă, întrucât nu corespunde sarcinii sale de ofțer de legătură pe lângă un comandament român. Solicitarea i-a fost imediat satisfăcută.  

Locotenent-colonelul Gheorghe Matei, comandantul Detașamentului blindat (compus din unități ale Diviziei 1 Blindate), întrebat de generalul Lozev, după ce i-a prezentat ordinul de subordonare a unității române, dacă este de acord să acționeze alături de armata sovietică pentru cucerirea Ardealului de nord, asumându-și răspunderea riscului „ce ar rezulta în luptă din cauza anumitor defecțiuni”, acesta i-a răspuns afirmativ, adăugând: „Ținem foarte mult să avem tot timpul situația unui partener aliat și nu o atitudine inferioară ce ar dăuna moralului și trupei”. Sovieticii au știu să aprecieze acțiunea militarilor români din Detașamentul blindat.      Spaima schimbărilor făcute de sovietici pe neașteptate la comanda unor mari unități, fără a oferi prea multe detalii, se răspândise cu rapiditate la nivelul marilor comandanți, paralizându-i și făcându-i imuni la injuriile și comportamentul grosolan al generalilor sovietici. În plus, „trecutul” unora – pozițiile deținute în timpul regimului antonescian – începea să apese ca un balast. Generalul Vladimir Constantinescu, comandantul secund al Diviziei 8 Cavalerie, un as al cavaleriei, se lasă jignit de generalul sovietic Sersciuk. Acesta din urmă, nemulțumit de faptul că generalul român conservase personalul diviziei, refuzând să-l arunce într-o luptă în care și-ar fi pierdut viața în mod inutil, în lipsa sprijinului artileriei, îi cere să meargă pe front și, apoi, ia decizia de a-l înlocui la comanda marii unități, atât pe el, cât și pe comandantul acesteia, generalul Ioan Eftimiu.

  „(Sersciuk) era atât de cumplit, atât de amenințător, încât generalul Vladimir Constantinescu se pierdu de tot – scrie Magherescu. Vladimir Constantinescu, asul sportului călare, cavaler până în ultima fibră a sa, acel ofițer căruia nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că ar fi putut să-l ofenseze cu cel mai mic gest, stând smirnă în fața lui Sersciuk, primind injuriile! A salutat și, apoi, printr-o întoarcere soldățească împrejur, a luat-o în pas alergător în direcția frontului (Sersciuk îi ordonase să plece imediat în linia întâi, n.n.), sărind peste șanțuri, trecând peste garduri și pierzându-se în vastitatea câmpului de luptă, dispărând cu totul. (…) Dacă ni s-ar fi smuls epoleții – își amintește colonelul Gheorghe Magherescu –, dacă am fi fost loviți, nu am fi simțit mai mult decât simțisem până atunci. Chiar dacă am fi intrat în miezul pământului, tot n-am fi scăpat de rușinea ce ne copleșea”.

   Până la clarificarea situației, tocmai pentru a nu dăuna acțiunilor militare în curs de desfășurare, cei doi „înlocuitori” desemnați de generalul Sersciuk decid împreună că „divizia va merge înainte ca și până acum și tot așa nu va ști nimic de felul cum e condusă”. Doar insistențele locotenent-colonelului Magherescu pentru ca un astfel de abuz grav să fie adus la cunoștința comandamentului marii unități căruia îi era subordonată Divizia 8 Cavalerie l-au determinat pe generalul Eftimiu să raporteze ierarhic despre deciziile arbitrare ale generalului Sersciuk și să obțină în cele din urmă îndepărtarea acestuia.

Note

[1]Nu reiau aici argumentele de bază ale acestei dezbateri, mă mulţumesc să recomand cititorilor revistei „Historia” lucrarea semnată de Florin Constantiniu şi Ilie Schipor, Trecerea Nistrului, 1941: o decizie controversată, Bucureşti, Editura Albatros, 1995

Gral-col(r) prof univ dr ec Florin NAHORNIAC

Istoria românilor. Eliberarea Transilvaniei de sub hortyști. Ziua Armatei Române

Urmare a întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor acesteia la 23 august 1944, un obiectiv prioritar pentru armata română l-a constituit recuperarea Ardealului de Nord pierdut în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, în favoarea Ungariei. Convenţia de armistiţiu din septembrie 1944 încheiată între Puterile Aliate şi România proclama nulitatea acestui arbitraj.

Cea mai complicată situaţie a fost creată de trupele sovietice. Deşi armata română încetase unilateral ostilităţile, armata sovietică a continuat acţiunile de luptă şi în situaţia confuză de “nici pace, nici război”, cauzată de întîrzierea semnării Convenţiei de Armistiţiu (încheiată abia în 12 septembrie 1944), a dezarmat aproximativ 130.000 de militari români (după 23 august 1944) pe care i-a trimis ca prizonieri în lagărele din URSS. Totodată, a sechestrat mare parte din flota română şi a internat echipajele acesteia.

După izbucnirea luptelor armate pe teritoriul Transilvaniei pe 8 septembrie a fost eliberat primul oraş românesc, Sfîntu Gheorghe. Trupele române au obţinut o serie de victorii împotriva unităţilor militare maghiaro-germane încununate cu eliberarea oraşului Târgu Mureş la data de 28 septembrie, a Clujului în 11 octombrie și Oradei în 12 octombrie, fapt ce a dus la regruparea forţelor adverse în jurul Sătmarului, unde exista un puternic aliniament defensiv maghiar. Astfel, s-a lansat operaţiunea armată de eliberare a ţinutului sătmărean şi reintegrarea acestuia sub stăpânire românească. În dimineaţa zilei de 21 octombrie 1944, Corpurile 2 şi 6 ale Armatei a IV-a română, alături de forţele de pe aripa stângă a Armatei a-40-a sovietice au iniţiat atacuri asupra posturilor defensive maghiaro-germane. În ziua de 22 octombrie, Corpul 2 armată a înaintat cu succes în teritoriu, Divizia 1 cavalerie pătrunzând în localitatea Viile Satu Mare. Pentru o mai bună concentrare a forţelor, generalul de corp de armată Avramescu a decis să acţioneze pentru eliberarea Sătmarului cu Corpul 2 în timp ce Corpul 6 s-a axat pe redobândirea Careiului.

Ostilităţile pentru oraşul Satu Mare au început în ziua de 24 octombrie 1944, când Divizia 11 infanterie din Corpul 2 armată a cucerit mai multe poziţii importante în apropierea urbei. Pentru a înlătura pericolul unor eventuale atacuri venite din partea unor unităţi maghiare de gherilă, trupele române şi-au regrupat forţele astfel încât s-a reuşit eliminarea unor nuclee de rezistenţă inamice din localităţile Gelu şi Homorod în timp ce armata sovietică a asigurat zona din jurul satului Păuleşti. Odată ce împrejurimile celor două oraşe au fost securizate s-au antamat şi operaţiunile finale de eliberare a acestora. Un prim atac asupra Sătmarului a fost respins de unităţile germano-maghiare, ofensiva fiind reluată în cursul nopţii de 24/25 octombrie, reuşindu-se ca până spre mijlocul zilei oraşul să fie în întregime câştigat de către armata română.

De amintit şi faptul că ostaşii români au beneficiat de sprijinul etnicilor români din oraş şi împrejurimi, aceştia îngreunând prin acte de sabotaj activităţile armatei inamice. Concomitent cu luptele duse pentru redobândirea oraşului Satu Mare, diviziile Corpului 6 armată au început să forţeze şi liniile vrăjmaşe ce înconjurau Careiul. În zorii zilei de 25 octombrie, soldaţii români vor răzbi rezistenţa inamică iar prin arborarea tricolorului românesc în centrul oraşului s-a consemnat şi trecerea ,,ultimei brazde de pământ românesc’’, după cum spunea comunicatul oficial, sub oblăduirea armatei române. În aceeaşi zi, a fost atinsă şi vechea frontieră româno-maghiară, în apropierea satului Urziceni, încheindu-se astfel acţiunea de eliberare a Ardealului de Nord. În toate acțiunile armatelor române, patrioții locali au jucat un rol important. Aceștia i-au condus pe militari pe drumuri sigure, neminate, ferite de patrule inamice, reușind sa-i surprindă pe hortiști. În unele situații au reușit singuri să-i dezarmeze pe honvezi sau să-i convingă să renunțe la lupte. În zona Negreşti-Oaş, subunităţile inamice fortificate pe creasta Mesteacănului au fost ocupate, la 14 octombrie 1944, de grupul patriotic condus de învăţătorul Ioan C. Doneanu, care a beneficiat de o bună colaborare cu fostul comandant ungur Otto Oskar, ajutat să dezerteze şi să plece în Ungaria

Monumentul Ostașului Român (Carei)

Victoria obținută la Carei consemnat eliberarea părții de nord-vest a României de sub ocupația maghiară și anularea consecințelor dictatului de la Viena din 30 august 1940. La realizarea acestui act istoric armata română a participat cu 275.000 de militari. Pierderile consemnate după 1 septembrie 1944 s-au ridicat la circa 50.0000 de oameni (morți, răniți, dispăruți), iar cele provocate inamicului la peste 21.000. Înfrângând un adversar cu o bogată experiență de război, trupele române au străbătut 4 masive muntoase, au forțat 5 cursuri de apă și au eliberat 872 de localități. Corpul aerian român a executat 990 de misiuni cu 2420 de ieșiri-avion, lansând 341 de bombe. Aviatorii români au doborât 40 de avioane inamic și au distrus importantă tehincă de luptă. Fericita eliberare a teritoriului transilvănean a coincis cu ziua de naștere a regelui Mihai, astfel încât armata i-a dedicat evenimentul suveranului. Refacerea integrității teritoriale a României la granița de apus a fost sărbătorită cu entuziasm în numeroase localitpți ale țîrii. Peste ani, în semn de cinstire a jertfelor dăruite de oștire cauzei sacre a eliberării vetrei străbune ziua de 25 octombrie a devenit Ziua Armatei Române.

General-colonel(r) prof univ dr ec Florin NAHORNIAC

Arhiepiscopia Ortodoxă a Sucevei și Rădăuților a pierdut cu escrocherii majore Fondul forestier bisericesc

Structura proprietăţii fondului forestier din judeţul Suceava înainte de anul 1948 şi starea arboretelor ca urmare a modului diferit de gospodărire

Materialul care se prezintă sub acest titlu este rezultatul unui studiu început în anul 1982 şi continuat, cu întreruperi, pe parcursul mai multor ani. Intocmirea acestuia are la bază cercetarea şi prelucrarea unui mare volum de date culese din surse autentice, din cunoştinţele proprii (autorul a lucrat la Serviciul Silvic Judeţean Câmpulung Moldovenesc în perioada 1942-1948, unitate care avea în atribuţiile sale urmărirea aplicării legislaţiei silvice la toate pădurile persoanelor juridice) şi din informaţiile unor silvicultori vechi care au activat în zonă înainte de anul 1948.

Autorul a folosit următoarele surse bibliografice:

– Amenajamentele ocoalelor silvice ale Fondului Bisericesc, ale Fondului Grăniceresc, ale Domeniului Coroanei, ale C.A.P.S.-ului şi ale unor comune şi obştii;

– Regulamente de exploatare, studii sumare şi alte reglementări silvice din perioada anterioară anului 1948, care au aparţinut unor comune, obştii şi particulari;

– Procesele verbale de constituire a MUFB-urilor din amenajamentele perioadei 1948-1952;

– Diverse situaţii de la fostul Serviciu Silvic Judeţean Câmpulung Moldovenesc.

Aceste documente s-au găsit şi se mai găsesc, în mare parte, în arhivele actualelor ocoale silvice ale Filialei Romsilva R.A. Suceava, în arhiva acesteia, în arhiva I.C.A.S. Câmpulung Moldovenesc şi la Filiala Suceava a Arhivelor Statului.

* * *

Fondul forestier al judeţului Suceava însuma, la 1 ianuarie 1982, 450,7 mii ha., reprezentând peste 52 % din suprafaţa întregului teritoriu judeţean, ceea ce revine la 0,69 ha pădure pe cap de locuitor faţă de numai 0,20 ha la nivelul ţării. In acelaşi timp judeţul Suceava se situează pe primul loc sub aspectul productivităţii arboretelor, cu o creştere medie pe an şi hectar de 8,6 m3 la răşinoase şi 6,1 m3 la foioase (media pe ţară fiind de 4,5 m3), iar volumul total existent reprezintă aproximativ 10 % din masa lemnoasă a ţării.

Arboretele se încadrează în proporţie de 89 % în clase superioare şi mijlocii de producţie. Această productivitate ridicată se datoreşte, pe de o parte condiţiilor de vegetaţie deosebit de favorabile, iar pe de altă parte compoziţiei specifice a arboretelor, răşinoasele reprezentând 78,6 % (molidul 65,3 %, bradul 12,9 %, laricele şi pinii 0,4 %), fagul 13,8 %, iar cvercineele şi diverse foioase restul de 7,6%. Un al treilea factor care a influenţat şi continuă să influenţeze productivitatea diferitelor arborete constă în modul cum au fost administrate şi gospodărite pădurile în trecut.

Pădurile care au constituit şi constituie mândria Ţării de Sus au suferit, de-a lungul timpului, o serie de transformări radicale, consecinţă directă a evenimentelor istorice şi sociale şi, evident, a modului în care diferiţi proprietari au înţeles, potrivit intereselor proprii, să valorifice produsele lemnoase în favoarea, sau detrimentul integrităţii şi capacităţii de producţie a arboretelor. Transformările la care ne referim au vizat, în special, natura proprietăţii pădurilor.

Fondul forestier sucevean provine, în mare majoritate, din păduri care au beneficiat în trecut de administraţii silvice şi de moduri de gospodărire foarte bune şi bune. Alături de Fondul Bisericesc Ortodox Român, care a reprezentat, după afirmaţiile multor silvicultori, una din cele mai bine organizate şi adaptate gospodăriri forestiere nu numai din ţară, ci şi din întreg sud-estul european, o administraţie de un nivel superior a reprezentat şi C.A.P.S.-ul, pentru pădurile Statului. Administraţii şi gospodăriri destul de bune au avut Domeniile Coroanei şi Fondul Grăniceresc din Năsăud.

Aceste patru categorii de proprietari, după cum se vede din tabelul 1, reprezentau, la data naţionalizării pădurilor (Constituţia din 13 aprilie 1948) 71,5 % din totalul fondului forestier intrat în patrimoniul Statului, care însuma 472.739 ha. Evident, cu cea mai mare participare venea Fondul Bisericesc, de 42,0% (tabelul 1). Restul de 28,5 % erau păduri în proprietatea comunelor, obştiilor, altor categorii şi particulare, care nu au beneficiat de o gospodărire corespunzătoare, iar cea mai mare parte din pădurile particulare au fost total lipsite de orice reglementări silvice. Această situaţie s-a reflectat, aşa cum se va arăta mai jos, în starea şi productivitatea necorespunzătoare a pădurilor respective.

In tabelul 1 sunt redate, pe bazine hidrografice, categoriile de proprietari existente în 1948 pe teritoriul actualului judeţ, cu suprafeţele ce le deţineau, grupate în două părţi : prima parte cu cele 8 bazine se referă la Bucovina, care însuma 337.352 ha, respectiv 71,4 %, iar partea a doua alcătuită din alte 6 bazine, însumând 135.387 ha, respectiv 28,6 %, reprezenta porţiuni din nordul Moldovei cuprinse în suprafaţa judeţului Suceava. Din totalul de 472.793 ha identificat potrivit legii 204/1947, „pentru apărarea patrimoniului forestier”, suprafaţa păduroasă însuma aproximativ 416 mii ha, ceea ce reprezenta 88 %, restul fiind goluri, terenuri neproductive şi suprafeţe neregenerate.

O primă remarcă se impune şi anume, reducerea surafeţei totale a fondului forestier cu peste 22 mii ha în perioada care a trecut de la data naţionalizării. Această diminuare se datoreşte scoaterii succesive a unor categorii de terenuri, potrivit reglementărilor oficiale care au apărut între timp. In afara unor cedări pentru scopuri industriale, construcţii hidrotehnice sau schimburi cu sectorul agricol, cea mai mare acţiune de scoatere din fondul forestier a fost retrocedarea către foştii proprietari a păşunilor împădurite, cu care ocazie s-au cedat peste 14 mii ha.

O prezentare succintă a situaţiei şi modului de gospodărire a pădurilor până în anul 1948 de către foştii proprietari, va permite cunoaşterea stării şi productivităţii până la includerea lor în patrimoniul statului.

brega

  1. Pădurile Statului, administrate de Casa Autonomă a Pădurilor Statului (C.A.P.S.), în suprafaţă totală de 30.412 ha, au existat, înainte de primul război mondial, evident, numai în Vechiul Regat (în cazul de faţă în Moldova). Constituiau trupuri mari până la complexe de păduri, situate în special în bazinele Râşca, Siretul Mijlociu (pădurile Zamostea Deal şi Luncă, Adâncata, Călugăreni, complexele Dealul Mare, Probota şi Valea Poienii de la Dolhasca) şi în mai mică măsură în bazinul Moldovei Inferioare – Fălticeni. Existenţa câtorva suprafeţe răspândite în unele bazine din Bucovina se datorează trecerii în patrimoniul statului, după reântregirea ţării, a trupurilor de pădure ce au aparţinut unor persoane care, probabil, şi-au pierdut cetăţenia română şi au părăsit ţara.

Pădurile administrate de C.A.P.S. au fost bine gospodărite, pe bază de amenajamente şi principii avansate, rezultând arborete cu structuri aproape de normal, cu respectarea regulilor de exploatare şi regenerare. Alături de fostele păduri ale Fondului Bisericesc, reprezintă şi astăzi cele mai frumoase, mai viabile şi mai productive arborete.

  1. Pădurile Fondului Bisericescîn suprafaţă totală de 198.368 ha, provin în cea mai mare parte din încamerarea moşiilor mănăstirilor din Bucovina de către Statul Austriac, precum şi din răscumpărarea drepturilor de servitute de la locuitorii provinciei. Fondul Bisericesc ca organ de administraţie a acestor averi a fost constituit prin „Regulamentul duhovnicesc din 29 aprilie 1786” decretat de împăratul Iosif II. Pădurile au format complexe mari, cuprinzând în multe cazuri bazinete întregi, predominând în bazinele Moldoviţa, Moldova Mijlocie, Suceava Superioară, Suha şi Suceava Mijlocie, bineînţeles numai în Bucovina (suprafaţa care apare în bazinul Neagra Şarului din partea a II-a a tabelului 1, este situată tot în Bucovina, care în acea zonă cuprindea şi partea din versantul stâng al acestui bazin).

Fondul Bisericesc a reprezentat o administraţie silvică model, de la care s-au inspirat şi alte instituţii similare din unele ţări europene. A iniţiat şi aplicat un sistem de amenajare ireproşabil, încă din anul 1875, bazat pe triangulaţie, determinarea volumelor arboretelor, executarea corectă şi la timp a lucrărilor silvice şi de exploatare şi în special pe o evidenţă permanentă şi precisă. Amenajamentele se revizuiau şi reactualizau din 10 în 10 ani. Au predominat continuu preceptele conservării şi continuităţii fondului forestier.

După reîntregirea ţării, această administraţie proprie a fost îndrumată şi controlată de stat prin Direcţia Pădurilor Persoanelor Juridice din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.

Urmare a acestui mod de gospodărire, starea pădurilor la data naţionalizării erau foarte aproape de situaţia normală, cu arborete bine încheiate, cu compoziţii adaptate condiţiilor staţionale şi cu o productivitate deosebit de ridicată.

  1. Pădurile Fondului Grăniceresc,în suprafaţă de 45.422 ha, erau situate în partea de vest a judeţului, în bazinele Izvoarele Dornei, Bistriţa Aurie, Neagra Şarului şi Bistriţa Broşteni. Acestea au fost în proprietatea celor 44 comune grănicereşti din fostul judeţ Năsăud, din care se recrutau ostaşii Regimentului 2 Românesc Pedestru, pentru apărarea graniţei de est a Imperiului Austro-Ungar. Administrarea acestor păduri din 1890 până în 1948 s-a făcut de către o direcţie silvică independentă cu sediul în oraşul Bistriţa. Deşi începuturile amenajistice datează încă din 1892, când se întocmeşte un studiu sumar, iar în 1903 un amenajament propriu zis, instrumentele legalizate de gospodărire se opresc aici, deoarece următoarele amenajamente din anii 1913 şi 1928-1930 nu au mai fost aprobate. Cu toate acestea, gospodărirea pădurilor s-a făcut la un nivel destul de bun, având la bază principiile silviculturii avansate pentru acea periodică. Starea arboretelor în anul 1948 era corespunzătoare sub aspectul structurii şi al productivităţii, apropiindu-se mult de nivelurile atinse la pădurile Fondului Bisericesc şi al C.A.P.S.-ului. S-a remarcat totuşi disproporţia claselor de vârstă în sensul predominării arboretelor tinere (cl. I-a şi a II-a reprezentau aproape 45 % – a se vedea tabelul 2). Această dereglare în continuitatea producţiei forestiere s-a datorat exploatărilor excesive din timpul primului război mondial.
  2. Pădurile Domeniilor Coroanei, în suprafaţă de 63.602 ha, au existat, bineînţeles, numai în Moldova, fiind situate în bazinele Bistriţa-Broşteni şi Suhele Moldovene (suprafeţele care în tabelul 1 apar în Bucovina se explică prin neconcordanţa limitelor celor două provincii cu cele ale bazinelor hidrografice).

După secularizarea averilor mănăstireşti din anul 1864, cărora le-au aparţinut, pădurile respective au trecut în patrimoniul statului, iar de la 10 iunie 1884, în baza unei legi a fostului Domeniu al Coroanei, au trecut în patrimoniul acestuia. Pădurile au avut o administraţie silvică proprie şi s-au gospodărit pe bază de concepte la nivelul celor din administraţia C.A.P.S.-ului.

Atât tăierile din produse principale cât şi regenerările au fost conforme cu un mod de gospodărire avansat. Sunt însă unii indici care arată că tăierile de îngrijire nu s-au executat în ritmul impus de evoluţia arboretelor. Dovadă sunt arboretele prea dese, în special cele de molid din bazinul Bistriţa-Broşteni, care au avut de suferit numeroase şi puternice doborâturi de vânt începând din anul 1947 şi culminând cu marea calamitate din anul 1964.

  1. Pădurile comunale, în suprafaţă de 41.313 ha au existat numai în Bucovina şi sunt reprezentate în toate bazinele hidrografice din această provincie. Cele mai multe se găsesc în bazinele Izvoarele Sucevei, Bistriţa Aurie şi Moldova Superioară. Ceea ce apare la această categorie în cele 4 bazinete din Moldova (partea a II-a din tabelul 1) erau de fapt izlazuri împădurite şi ulterior înglobării lor în fondul forestier au fost retrocedate foştilor proprietari.

Pădurile au fost situate, de regulă, la marginea trupurilor sau complexelor Fondului Bisericesc, în apropierea comunelor cărora le-au fost atribuite. O parte din aceste păduri au provenit din cedări de către Statul Austriac din patrimoniul Fondului Bisericesc, pentru răscumpărarea drepturilor de srvitute, iar restul prin aplicarea reformei agrare austriece de la 1852 (segregare).

Reglementările tehnico-silvice pe baza cărora s-au gospodărit aceste păduri au fost foarte variate: studii sumarem regulamente de exploatare sau chiar amenajamente, dar rămase, de cele mai multe ori, nerevizuite. Deşi erau supuse regimului silvic şi administrate din punct de vedere tehnico-silvic de organe de specialitate, totuşi punerea în valoare se făcea direct de proprietari, ceea ce a avut ca urmare atacarea deoadată a mai multor posibilităţi anuale sub diferite motive momentane, realizarea exploatărilor în condiţii necorespunzătoare prin diferiţi antreprenori, ori grupe de locuitori, regenerări întârziate şi incomplete datorită lipsei de fonduri, înzestrarea insuficientă cu clădiri silvice şi lipsa oricăror instalaţii de transport. Adaptarea unor cicluri de producţie mici (60-80 ani) a dus la epuizarea fondului de producţie.

La data naţionalizării în aceste păduri se găseau suprafeţe mai neregenerate, clase de regenerare reprezentând peste 18 %, iar arboretele primelor trei clase de vârstă depăşeau 70 % din total (tabelul 2). Numai excepţional au fost unele păduri mai bine gospodărite, spre exemplu pădurea comunei Câmpulung Moldovenesc (Colbu) şi pădurea comunei Borşa (Bârjava).

  1. Pădurile obşteşti, în suprafaţă de 16.445 ha, au existat, ca şi cele comunale, numai în Bucovina, fiind răspândite în toată provincia, cu suprafeţe mai mari în bazinele: Moldoviţa, Moldova Mijlocie, Suceava Superioară şi Suha. Au fost atribuite obştiilor de locuitori pe aceleaşi căi ca şi pădurile comunale şi tot în apropierea aşezărilor respective.

Reglementările pe baza cărora s-au gospodărit au fost asemănătoare celor de la pădurile comunale, dar mai puţine, mai sărace în precizări şi nesatisfăcător aplicate. Exploatările se făceu dezordonat, sub formă de extracţii ale exemplarelor celor mai mari şi mai valoroase. In etajul amestecurilor de răşinoase cu fag s-au extras aproape în totalitate această ultimă specie, pentru foc, transformând arboretele în răşinoase pure, cel mai adesea în molidişuri. N-au existat aproape de loc preocupări pentru regenerarea arboretelor.

Cea mai vitegă soartă au avut-o pădurile obşteşti divizate. Acestea s-au fărămiţat în trupuri mici, gospodărite individual şi în mare parte defrişate total (exemple: obştiile Vama, Deia, Bucşoaia ş.a.).

La apariţia legii 204/1947, pădurile obşteşti se găseau într-o stare mult mai precară chair decât pădurile comunale. Arboretele erau aproape în totalitate tinere (clasa I-a şi a II-a, a se vedea tabelul 2) şi de o productivitate foarte scăzută (peste 60% erau brăcuite şi degradate), mari suprafeţe neregenerate sau invadate de specii pioniere, lipsite de construcţii şi instalaţiile de transport strict necesare.

  1. Pădurile altor proprietari, au însumat doar 6.695 ha. Suprafeţe mai importante au aparţinut bunurilor private din Ciuc (2484 ha) şi Fondului Şcolar din Năsăud (4013 ha). In rest, Academia R.P.R. a deţinut 180 ha (pădurea Focşa din bazinul Fălticeni), iar mănăstirile Râşca şi Slătioara, câte 9 ha.

Suprafaţa neînsemnată a acestor categorii n-a afectat semnificativ starea fondului forestier total. Precizăm doar că modul de gospodărire a primelor două categorii de păduri a fost asemănător cu cel practicat de administraţia Fondului Grăniceresc.

  1. Pădurile particulare, în suprafaţă totală de 70.482 ha, au existat în tot cuprinsul judeţului (se pare că în bazinul Suha amenajistul a trecut pădurile particulare la obştiile divizate). Acestea erau răspândite foarte neuniform printre pădurile Fondului Bisericesc şi a celorlalte categorii de proprietari. Provin din moşteniri, în special pădurile răzăşeşti, compensaţii pentru răscumpărarea drepturilor de servitut (numai în Bucovina), sau prin cumpărări de la unii boieri, mai ales în Moldova. Cele mai însemnate suprafeţe se aflau în bazinele Bistriţa Aurie, Moldova Superioară, Suceava Superioară şi Mijlocie, de fapt în partea superioară a acestor bazine.

După mărimea suprafeţelor ce deţineau şi după origine s-au împărţit în: marii proprietari, cu suprafeţe cuprinse între 500 şi 4000 ha, în număr de aproximativ 7 (Papp Simeon – Ţibău, Cantacuzino Paşcanul – Fălticeni, ing. N. Brătescu – Râşca, Carol Ficher – Dolhasca, ş.a.); proprietari cu suprafeţe cuprinse între 100 şi 500 ha, consideraţi mijlocii, în număr de peste 25; micii proprietari cu suprafeţe între 10 şi 100 ha; păduri ţarăneşti, cu un număr foarte mare de posesori, ale căror suprafeţe erau cuprinse între 1 şi 10 ha; păduri răzăşeşti, de acelaşi ordin de mărime pe proprietari ca şi cele ţărăneşti, care au aparţinut locuitorilor din comunele Păltiniş şi Şarul Dornei. Cu excepţia câtorva păduri mai mari (Papp Simeon, I.V. Stârcea, Costân Dumitru, ing. N. Brăteanu) care aveau unele improvizaţii de regulamente silvice şi chiar ceva persoanl tehnic propriu, toate celelalte păduri particulare au fost lipsite de instrumentele tehnico-silvice strict necesare. Scopul principal al proprietarilor era beneficul rezultat din vânzarea lemnului sau folosirea acestuia pentru nevoile proprii. Exploatările se făceau fără considerare vreunui ciclu de producţie, tăindu-se tot ce era comerciabil şi utilizabil. Aceasta a dus la brăcuirea şi degradarea completă a pădurilor respective. N-a existat nici o preocupare pentru refacerea sau regenerarea arboretelor, în schimb s-au păşunat abuziv, ceea ce a grăbit starea lor de degradare (a se vedea tabelul 3).

***

Modul puţin satisfăcător sau necorespunzător în care s-au gospodărit în trecut pădurile comunale, obşteşti şi particulare, au avut ca rezultat scăderea productivităţii a peste 28 % din arborete, însemnate suprafeţe rămase neregenerate sau regenerate în specii de valoare economică inferioară, suprafeţe întinse ale fondului forestier lipsite de construcţii şi instalaţii de transport strict necesare unei bune gospodăriri silvice. Dacă la acestea s-a mai adăugat un ritm al lucrărilor de împădurire inferior celor de exploatare, în tot fondul forestier, în perioada 1939-1948, ne explicăm faptul că la data naţionalizării clasa de regenerare reprezenta peste 12 %, respectiv peste 56 mii ha, iar în zona colinară existau peste 4 mii ha păduri provenite de la unii proprietari mari şi mijlocii, cu arborete de productivitate şi valoare mult inferioară potenţialului staţional.

Pentru reîmpădurirea suprafeţelor goale arătate mai sus a fost nevoie de o perioadă de peste 15 ani, astfel ca abia în anul 1963 să se lichideze ultimele restanţe şi să se intre în normal cu regenerările. Refacerea arboretelor de valoare economică scăzută continuă însă şi în prezent.

Concluzii

  1. Actualele păduri din judeţul Suceava au fost gospodărite în trecut în mod diferit, în funcţie de proprietarii care le-au deţinut. Gospodăriri de nivel superior au practicat Fondul Bisericesc, C.A.P.S.-ul, Fondul Grăniceresc şi Domeniile Coroanei, totalizând 71,5 % din totalul arboretelor. Puţin satisfăcător au fost gospodărite pădurile comunale şi în special cele obşteşti. O gospodărire necorespunzătoare au practicat toate categoriile de proprietari particulari.
  2. Rolul funcţional al pădurilor a fost mult diminuat timp de câteva decenii înainte de anul 1948 şi 2-3 decenii după acest an, ca urmare a stării necorespunzătoare a unei mari părţi din arborete. Pe măsura ameliorării stării arboretelor funcţiile de protecţie au crescut, dar încă nu au ajuns la nivelul optim din cauza existenţei unor însemnate suprafeţe de arborete tinere.
  3. Productivitatea arboretelor a înregistrat o creştere în perioada 1948-1964, pentru ca după masivele doborâturi de vânt şi rupturi de zăpadă să se diminueze din nou. In vederea redresării ecologice a tuturor pădurilor sunt necesare lucrări de refacere a consistenţei şi compoziţiilor în arboretele afectate de calamităţi şi de refacere a arboretelor necorespunzătoare sub aspect economic.
  4. Această primă parte este un prolog la ceea ce se cheamă HOȚIA LA DRUMUL MARE A PĂDURILOR BUCOVINEI DE CĂTRE JUSTIȚIA NEOCAPITALISTĂ A JUDEȚULUI SUCEAVA.

Continuare în numărul viitor                                                                                                  

                                                                                                 Florin BUCOVINEANUL

Reînhumare a militarilor români căzuți la Stalingrad, fără onoruri militare, la dispoziția lui Rogozin

La Cimitirul Militar românesc de la Rossoşka, în apropiere de Volgograd – fostul Stalingrad – are loc astăzi (29 septembrie n.n.) ceremonia de reînhumare a rămăşiţelor a 345 de militari români decedaţi în luptele din 1942-1943. Aceasta s-ar putea, însă, desfășura fără onorurile militare cuvenite ostașilor căzuți în luptă, conform unei dispoziții emisă de vicepremierul rus Dmitri Rogozin.

Ceremonia este organizată în cooperare cu societatea rusă Memoriale militare, în baza Acordului interguvernamental româno-rus din anul 2005, precizează Radio România Actualități.

Vor participa: consilierul de stat Constantin Dudu Ionescu, din partea administrației prezidențiale de la București; senatorul Titus Corlăţean şi deputatul Bogdan Rodeanu, din partea celor două Camere ale Parlamentului României; Codrin Muntean, secretar general la Ministerul Apărării Naționale; reprezentanți ai Ministerelor de Externe și al Apărării. Vor asista atașați militari și reprezentanți ai birourilor de atașați militari acreditați la Moscova, inclusiv din Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Polonia, Germania și alte state.

În timpul ceremoniei, care va fi deschisă de ambasadorul României la Moscova, Vasile Soare, vor fi depuse coroane de flori din partea instituțiilor de stat românești, iar un preot militar român va tine o slujbă de pomenire.

În acest context, ziarul rusesc Izvestia anunță că „evenimentul se va desfășura modest, fără fanfară militară și gardă de onoare”.

Potrivit publicației, o dispoziție în acest sens a fost emisă de Dmitri Rogozin, responsabil pentru pregătirea „sărbătorilor în cinstea celei de-a 75-a aniversări a victoriei Armatei Roșii în bătălia de la Stalingrad”. Vicepremierul rus ar fi luat această decizie la insistența activiștilor locali, nemulțumiți de pregătirile pentru ceremonia solemnă de reînhumare a militarilor români. Izvestia îl citează pe unul dintre aceștia, care afirmă că soldații români ar fi manifestat sub Stalingrad o deosebită cruzime.

Totodată, aceeași publicație prezintă și opinia unui istoric militar, Aleksei Isaev, care dezminte această afirmație, însă vorbește despre capacitatea de luptă extrem de redusă a Armatei Române, pe sectorul căreia a și fost spart frontul de la Stalingrad.

Rămășițele militarilor români s-au aflat, până acum, în cimitire de campanie din regiunile ruse Volgograd şi Rostov.

Cimitirul român a fost inaugurat în urmă cu doi ani, până în prezent, aici fiind reînhumare rămășițele a peste 660 de militari căzuți la Stalingrad. Reînhumarea lor, inclusiv ceremonia de astăzi făcând parte din eforturile statului român de comemorare a militarilor morți în cel de-Al Doilea Război Mondial, pe teritoriul Rusiei.

via Radio Chișinău

 

Armata i-a răsplătit pe minerii care i-au rupt în bătaie pe bucureșteni cu mâncare și chiloţi

Armata regimului Iliescu i-a răsplătit pe minerii care au îndoit oasele bucureștenilor în iunie 90 cu mâncare, chiloți, ciorapi și periuțe de dinți. Un document MApN declasificat arată că, la ordinul guvernului, armata i-a hranit si echipat pe minerii implicati in evenimentele din 13-15 iunie 1990, scrie PressOne.ro.  Desecretizarea a fost facuta la cererea Parchetului General si anuntata in Monitorul Oficial.    

Documentul are 5 file si a ajuns in posesia PressOne ca urmare a unei solicitari trimise MApN in baza Legii 544/2001 privind liberul acces la informatii publice.   Este vorba despre o adresa trimisa in 18 iunie 1990 prin care comandantul Serviciilor Armatei, general-maior Ionita Botos, ii solicita prim-adjunctului ministrului Apararii Nationale, generalul Vasile Ionel, sa aprobe darea la scadere a unor cantitati de alimente si obiecte de igiena oferite civililor care „au participat la restabilirea ordinei si linistei (sic!) in capitala tarii” intre 14 si 17 iunie 1990.  

 MApN a asigurat, din bani de la buget,hrana minerilor veniti din Valea Jiului sa „curete” Piata Universitatii: acestia au primit conserve de carne, carnati, slanina, unt, oua, biscuiti si alte alimente. MApN le-a distribuit acestora materiale de echipament si de igiena personala, printre care peste 1400 de perechi de ciorapi, 950 de perechi de chiloti sau 750 de periute de dinti. Cheltuielile Ministerului s-au ridicat la 866.000 de lei, la valoarea de atunci a leului.

                  Georgeta AMBERT

La muncă domnilor studenți! De unde atâția bani? Studenții, FĂRĂ gratuitate pe tren. ANOSR, către Guvern: AȚI PROMIS!

Alianța Națională a Organizațiilor Studențești din România (ANOSR) se declară îngrijorată și uimită de faptul că, în conformitate cu ultimele interpretări ale legislației oferite de către Ministerul Educației Naționale (MEN), studenții cu vârsta de peste 26 de ani nu mai pot beneficia, începând cu anul universitar 2017-2018, de gratuitatea la transportul feroviar intern.

ANOSR transmite că: „Interpretarea discreționară a legislației conduce la situația în care zeci de mii de studenți sunt privați de acest drept, în condițiile în care există un număr semnificativ de cursanți care sunt vizați de această reglementare. Solicităm, prin urmare, atât Guvernului României, cât și Parlamentului, să modifice cadrul legislativ, astfel încât să nu mai există niciun dubiu cu privire la acest drept”.

ANOSR consideră că această interpretare este incorectă și aberantă din punct de vedere juridic, denaturând norma de la scopul propus. De asemenea, consideră că interpretarea se află în directă opoziție cu voința Guvernului României și a coaliției de guvernare, care au emis actele normative în cauză cu scopul de a oferi gratuitate pentru toți studenții din România la forma de învățământ cu frecvență.

Punctul de vedere al Direcției Generale Juridice, emis în urma sesizării anumitor universități, a condus la situația în care, în anumite instituții de învățământ superior, legitimațiile de călătorie au fost oprite de la a mai fi distribuite studenților de peste 26 de ani, chiar dacă există în continuare un număr semnificativ de universități care au respectat legea și au aplicat aceste prevederi. Ministerul Educației Naționale a cerut Ministerului Justiției un punct de vedere cu privire la interpretarea acestora, iar acesta din urmă menționează în răspuns că nu are competențe de interpretare a actelor normative vizate, chiar dacă reprezentanții MEN utilizează această adresă ca punct de plecare în argumentarea tezei acestora.

ANOSR mai spune: ,,Amintim faptul că, la începutul anului 2017 Guvernul a modificat Legea Educației Naționale nr. 1/2011 și ulterior a adoptat Hotărârea de Guvern nr. 42/2017 pentru aprobarea Normelor metodologice privind acordarea facilităților de transport intern feroviar și cu metroul pentru elevi și studenți, publicată în Monitorul Oficial nr. 91 din 1 februarie 2017, tocmai din dorința de a legifera această gratuitate”.

Astfel, începând cu 1 februarie 2016, de gratuitate la transportul feroviar beneficiau toți studenții înmatriculați la o formă de învățământ cu frecvență la într-o instituție de învățământ superior acreditată:

Dr ec Florin NAHORNIAC

PRIMA REACŢIE a Ucrainei, după ce preşedintele Klaus Iohannis şi-a ANULAT vizita

Ucraina s-a declarat vineri ”decepționată” de anularea vizitei președintelui României, Klaus Iohannis, prevăzută pentru luna octombrie, anulare decisă în semn de protest față de o reformă care limitează cursurile în limbile minorităților naționale în favoarea limbii ucrainene, relatează AFP.

Noua lege ucraineană a educației introduce sistemul de 12 clase și extinde utilizarea limbii ucrainene în sfera educației, astfel ca în licee și facultăți să se predea doar în ucraineană, iar educația în limbile minorităților să fie disponibilă doar în grădinițe și școli primare, clasele I-IV.

,,Suntem decepționați de refuzul României de a purta un dialog între lideri și că sunt preferate declarațiile în scopuri de politică internă”, a declarat pentru AFP o purtătoare de cuvânt a Ministerului ucrainean de Externe.      Această agenție de presă notează că președintele Klaus Iohannis a anunțat săptămâna aceasta amânarea a două întâlniri oficiale cu lideri ucraineni — vizita sa oficială în Ucraina și primirea la București a președintelui parlamentului ucrainean—, pentru a transmite astfel ”un semnal puternic” de protest față de noua lege ucraineană a educației.

Legea, adoptată la începutul lui septembrie de către parlamentul ucrainean, dar încă nepromulgată de către președintele Poroșenko, nemulțumește autoritățile române, bulgare și ungare, care au comunități puternice în Ucraina, legea fiind criticată de asemenea și de Rusia.     Guvernele de la Budapesta și Sofia i-au convocat pe ambasadorii ucraineni și au cerut Ucrainei ,,să garanteze” drepturile minorităților.     Însă guvernul de la Kiev invocă o problemă la nivelul cunoașterii limbii ucrainene în rândul unei părți a populației, îndeosebi cea din regiunile rusofone din estul și sudul țării, în contextul insurecției separatiste proruse, izbucnită în aprilie 2014.    

,Suntem împotriva formării de mici teritorii în care majoritatea copiilor nu vorbesc limba statului și nu pot prin urmare să-și continue studiile în universități ucrainene”, a susținut ministrul ucrainean al educației, Lilia Grinevici.  Săptămâna trecută, Bulgaria, Grecia, România și Ungaria au făcut apel la autoritățile ucrainene, într-o scrisoare comună, să retragă legea în cauză.

  Elena TURCULEANU

DARABAN, CCIR: „CREŞTEREA ECONOMICĂ ÎN CARE NE AFLĂM ESTE O BULĂ BAZATĂ PE O ROSTOGOLIRE A UNOR TAXE ŞI MĂRFURI CONSUMATE DIN IMPORT”

Mihai Daraban, preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a României, s-a declarat îngrijorat de faptul că importurile totale de marfă ale România au crescut cu peste 4 mld. de euro în ultimul an, explicând că a constatat că expozanţii de la târgurile agricole, organizate de instituţia pe care o reprezintă, expun produse din import, potrivit ZF.ro.    „Observăm cu o oarecare neplăcere faptul că marea majoritate a expozanţilor de târguri precum Indagra, Agralim şi alte târguri organizate de noi, expun produse din import. Acest lucru ar trebui să ne preocupe foarte mult. În spaţiul public se vorbeşte de creştere economică, de o creştere a exporturilor, dar dacă ne uităm pe cifrele importurilor ne îngrozim. Vorbim de pest 67 mld. euro importuri în 2016 în România faţă de 62,9 mld. euro cu un an înainte. Observăm o creştere de peste 4 mld. euro, bani cash, curaţi, la vedere(…) Contează ca produsul consumat sa fie din România, altfel ne adâncim în  aceasta bulă în care  ne aflăm cu o  creştere economică bazată pe o rostogolire a unor taxe şi a unor mărfuri consumate din import. Acest lucru trebuie să ne pună pe gânduri foarte serios”, a  spus Mihai Daraban în cadrul unei conferinţe care a avut loc la sediul Camerei de Comerţ şi Industrie a României.

Florin NAHORNIAC

Eugen Teodorovici se DEMASCĂ: ,,Am diplomă de la Academia Națională de Informații. Nu am fost la cursuri. Mi-a dat-o cineva”

Dialog halucinant și dezvăluiri neașteptate în această seară în platoul TVR1 la emisiunea România9. Fostul ministru PSD Eugen Teodorovici a recunoscut că are o diplomă de la Academia Națională de Informații deși nu a participat la cele trei luni de cursuri.

Iată dialogul halucinant dintre Robert Turcescu și Eugen Teodorovici:

”- Am o diploma de la o academie!

– De la ce academie?

– O academie.

– Care academie, domnule Teodorovici?

– Academia Nationala de Informatii parca ii zice

– Diploma in ce?

– Nu stiu, nu am trecut vreodata pe acolo, recunosc

– Pai si cum ati luat diploma?

– Mi-au dat-o, a fost un master sau curs postuniversitar, nu stiu ce o fi fost!

– Si vi se pare normal?

– Pai am cerut-o eu?

– Dar de ce v-ati dus sa o luati atunci?

– Nu m-am dus, mi-a adus-o cineva!

–  Cine?  

 – Nu stiu, nu il cunosteam!

– Pai si de ce v-au dat-o?

– Poate pentru că merit”

   Georgeta AMBERT

Copiii din Grecia își pot schimba genul. Biserica Greciei: „Suntem în ajunul domniei lui Antihrist!”

Într-o mișcare care i-a întristat  și  dezgustat pe mulți, parlamentul grec a votat ieri (10. 10. 2017) să adopte proiectul de lege „Cu privire la recunoașterea legală a identității de gen”, care permite oricărei persoane de 15 ani și mai mult să își schimbe în mod legal sexul, chiar și fără examinări medicale, cu o scrisoare către autoritățile competente, relatează AgionOros.

Proiectul de lege a iscat o furtună de proteste în societatea greacă și în Biserică, după ce a fost acceptat anterior la prima lectură.

Decizia de a adopta în totalitate proiectul de lege a fost raportată sub presiunea creditorilor europeni. Înainte de această ultimă mișcare, legislația greacă nu era în conformitate cu așa-numitul „standard european”.

Într-un vot prin apel nominal, peste 148 de deputați au votat în favoarea lor și 124 împotrivă, 13 abținându-se. În total, 285 dintre cei 300 de deputați au votat. Deși proiectul de lege a fost votat, votul reprezintă prima dată când actualul guvern nu a reușit să obțină majoritatea voturilor, în ciuda faptului că coaliția de guvernământ are 153 deputați. 140 dintre cei 144 de deputați ai Syriza au votat în favoarea lor.

Majoritatea deputaților din partidul de opoziție – din Noua Democrație, Golden Dawn (Zori Aurii), Partidul Comunist din Grecia, Uniunea Centristului și Grecii independenți (cei din urmă fiind incluși în coaliția de guvernământ) – au refuzat să susțină proiectul de lege.

Liderul Uniunii Centristilor, Vassilis Leventis, a răspuns că Grecia s-a prăbușit într-o perioadă de anomalie.

„Premierul Tsipras a împins interesele unui grup mic, despre care cred că este bolnav psihic. Pentru ca o persoană să-și schimbe sexul dat – este anormal „, a spus Leventis. Adresându-se guvernului, el a spus: „Doar 35% din votanți v-au votat. Cine vă credeti? Dictatori, care pot ignora opinia Bisericii și poporului? „

Deputatul Partidului Zori Aurii, Ilias Kasidiaris, a subliniat, de asemenea, rolul Bisericii în criza actuală„Călugării Athoniti ne-au chemat să luptăm. Vom fi atenți la apelul lor și vom rezista. După cum se spune în declarația Comunității Sacre din Mt. Athos: Dacă nu rezistăm, strămoșii noștri se vor ridica din mormintele lor. Chemăm Biserica să conducă protestele și sunt gata să o susțină în orice fel. „

Apelând pe toți deputații să respingă proiectul de lege  Athonitii au declarat: „În legătură cu proiectul de lege, suntem îngroziți de neliniște față de ceea ce ne pregătește viitorul. Este cu adevărat permis în patria noastră ortodoxă să sfideze în mod legal și flagrant Legea divină? „

Între timp, în lege sa dovedit a fi și mai puțin popular ca noile impozite în societatea greacă. Potrivit unui sondaj efectuat cu doar câteva zile înainte de vot, 71,7% dintre respondenți s-au opus posibilității de schimbare a sexului pentru minori. Chiar și tinerii înșiși simt în mare măsură că varsta de 15 ani este prea fragedă pentru a lua o astfel de decizie uriașă, au arătat sondaje efectuate în mai multe orașe grecești.

Desigur, Sinodul grec în ansamblul său, precum și un număr de ierarhi  au vorbit împotriva legii blasfemiatoare. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Grece a cerut tuturor deputaților din Parlamentul grec să respingă proiectul de lege transgender, subliniind că legea „este îndreptată împotriva instituției familiei și distruge identitatea persoanei umane”.

Ierarhia bisericii grecesti crede ca „asa-numita elita politica, demonstrand ingustimea  si provincialismul lor, sunt ca maimutele, copiind succesiv totul din tarile cu o istorie, traditii si morale diferite”.

Criticând noua lege, Mitropolitul Ieremia de Gortyna întreabă: „De ce autoritățile au impus această lege murdară asupra noastră, când națiunea a respins-o? Nu este o dictatură? ” Potrivit legii grecești, mitropolitul a continuat să spună că ar fi trebuit să aibă loc un referendum.

„Dar răul a fost comis, legea adoptată.  Cu adoptarea unor astfel de legi, statul grec merge pe calea decăderii a altor popoare. Păcatul a urcat pe tron ​​și conduce. Suntem în ajunul domniei lui Antihrist „, a avertizat el.

Dar predicând Evanghelia lui Hristos, a continuat„Dar nu vă temeți, biruitor va fi în cele din urmă Domnul nostru Iisus Hristos”.

Elena TURCULEANU

Cele mai importante mituri în alimentația copiilor, demontate

De câtă mâncare are nevoie copilul tău? Cât de mult contează care sunt obiceiurile tale alimentare ca părinte? A forța, șantaja sau păcăli un copil să mănânce, indiferent de vârstă, este cea mai întâlnită eroare în conduita familiei. Iar dacă la aceasta se adaugă și cele mai nesănătoase obiceiuri alimentare ale părinților, avem explicațiile pentru care suntem numărul doi în Uniunea Europeană la obezitate infantilă.                                             Unul dintre cei mai apreciați medici pediatri de talie internațională, dr. Carlos Gonzalez, a demontat azi numeroase mituri, în prezența a peste 130 de mămici și tătici.    ,,Nici măcar câștigătorul unui premiu Nobel nu poate să precizeze exact de câte grame de hrană este nevoie pentru un copil, cu atât mai puțin un medic, care va măsura cantitatea maximă necesară pentru cel mai pofticios copil din lume. Și poate acela nu este al tău. Singura persoană care știe este micuțul tău, indiferent de ce vârstă are’, a spus dr. Carlos Gonzalez.

 Specialistul a adăugat că într-o lume în care găsim milioane de produse dăunătoare pe rafturi, altele decât cele de pe vremea străbunicii, tentația este să alegem ce ne e la îndemână. Doar că această alegere ne va afecta profund sănătatea.      ,,Nu mâncați nimic din ce se face reclamă. Aveți în vedere că zahărul este prezent în aproape orice aliment. La acest lucru trebuie să vă raportați serios când alegeți ce mâncați, și dumneavoastră ca părinți, și copiii voștri’, a completat dr. Carlos Gonzales.  Totodată, medicul a subliniat că în cazul bebelușilor este crucială alăptarea și legătura mamei cu copilul.

 Peste tot în lume, bebelușii alăptați au nevoie de un aport de calorii mai mic. Ei mănâncă mai puține calorii, întrucât laptele matern este atât de bun încât se folosește în întregime, se absoarbe mai bine și per total, este mai nutritiv decât orice altă mâncare.    ‘Alăptarea este importantă pentru mamă și pentru copil, chiar pentru întreaga societate. Pentru bebeluș, laptele de mamă este alimentul ideal, pentru că îl apără de riscul unor boli precum: anemie, obezitate, alergii, astm bronșic, diabet și chiar boli canceroase. Bebelușul are mai mari șanse să accepte alimentele solide pentru că laptele de mamă preia din gustul alimentelor consumate de aceasta. În cazul mamei, alăptarea scade riscul cancerului mamar și ovarian, de osteoporoză, previne depresia postpartum, ajutând-o să se regleze din punct de vedere hormonal. În timpul alăptării se creează o legătură indestructibilă, un atașament profund, între mamă și bebeluș, pentru că alăptarea e mai mult decât hrană, este siguranță, protecție, comunicare, iubire. Astfel, vom avea copii sănătoși, iar părinții nu vor mai cheltui 4500 de euro pe an pentru lapte praf’, a conchis SORANA MURE?AN, consultant certificat internațional în alăptare.    Mai mult, mitul potrivit căruia micuțul va lua mai mult în greutate dacă mănâncă solide sau cereale, în perioada diversificării, a fost demontat în cadrul evenimentului prin faptul că nu există niciun studiu care să ateste acest lucru.

   Obezitatea este fără doar și poate una dintre cele mai frecvente boli de nutriție, iar rapiditatea cu care se răspândește, inclusiv în România, capătă încet-încet forma unei pandemii, mai ales în rândul tinerilor.

Copiii de azi, adulții obezi de mâine

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, în România avem 4,5 milioane de obezi și ne clasăm pe locul trei în Uniunea Europeană, după Anglia și Polonia. Interesant și îngrijorător, în același timp, este faptul că și în rândul copiilor regăsim același procent, un sfert din eșantionul studiat care se luptă, deja, cu supraponderabilitatea. Spre exemplu, rata supraponderabilității (inclusiv obezitatea) la copiii de opt ani din România este de 26,75%, în timp ce rata obezității este de 11,6%, potrivit unui studiu recent realizat de Ministerul Sănătății pe un eșantion reprezentativ de 207 școli. Iar acesta este doar unul dintre exemplele care atestă faptul că în România avem din ce în ce mai mulți copii cu probleme de greutate.

Care sunt principalele motive pentru care jumătate din copiii României sunt afectați de boala secolului XXI? Răspunsul specialiștilor este concludent: junk-food-ul, sedentarismul, obiceiurile alimentare nesănătoase ale părinților și modul greșit în care își hrănesc copiii încă din primii ani din viață sunt definitorii. Prin urmare, felul în care este hrănit un bebeluș îl va urmări pentru tot restul vieții. Paradoxal, spun tot ei, ne îngrijorăm de bebeluși care nu mănâncă suficient, dar, în același timp, crește cu rapiditate numărul de copii supraponderali.

Problema este că în multe țări din Europa, precum și în România, hrănirea copiilor se face strict la recomandarea medicului, iar mamele sunt sfătuite să le dea copiilor cantități exacte din anumite alimente, în anumite intervale orare, lucru deloc indicat. Lucrurile se complică atunci când începe diversificarea alimentației de la 6 luni la 3 ani.     Dr. Carlos GONZALEZ, medic pediatru și tată a trei copii, renumit expert internațional în nutriția și creșterea copiilor, care a revoluționat abordarea hrănirii acestora, autorul mai multor cărți de succes internațional. Evenimentul a fost organizat de Asociația ProMAMA, o echipă alcătuită din specialiști, certificați internațional, care a adus în România meseria de consultant în lactație

                                                                                                                   Silvia ANDREI

Cum au reinventat istoricii comunişti biografia lui Burebista

Pentru a-i face pe plac Conducătorului, cercetătorii de la Institutul de Istorie al PCR au reinventat biografia regelui dac. Burebista a fost transformat întrun Nicolae Ceauşescu al Antichităţii. Iar Ceauşescu, întrun Burebista al sfârşitului de secol XX.

La o furtunoasă ședinţă de reciclare de la sfârșitul anilor ’70 (în folclorul acelor ani, termenul căpătase o definiţie magistrală:reciclarea e ca lumânarea la căpătâiul mortului, luminează dar nu deșteaptă), un fost student, între timp devenit mare cercetător la Institutul de Istorie a PCR, sa întors furios către mine și ma întrebat :„Vă place ca prima lecţie pe care copiii o învaţă la Istorie în cl. a IVa să fie despre înfrângerea noastră de către romani?“ Când iam atras cu un rest de blândeţe didactică atenţia că expresia înfrângerea noastră e mai ridicolă chiar decât fraza «nos ancêtres, les Gaulois», pe care o recitau aidoma micii picarzi, marseillezi, vietnamezi ori africani din vremurile clasice ale celei dea Treia Republici – acolo era totuși vorba de strămoșii gali, nu de noi și regele nostru Decebal – fostul june studinte în istorie sa făcut foc și pară, mia întors spatele și a rămas să sufere în tăcere alături de colegii săi de institut și credinţă getodacă.  

 Nu am pomenit de Institutul de Istorie a PCR doar de dragul detaliului. Această instituţie de vârf a aparatului de propagandă politică a jucat un rol extrem de activ în elaborarea și difuzarea mitologiei naţionalcomuniste.         Teoria protocronistă, dezvoltată iniţial în zone academice ostile discret, dar tenace, faţă de regimul comunist – cercul din jurul lui Edgar Papu, susţinut din exil şi de Mircea Eliade – a fost entuziast preluată și vulgarizată de pseudoistoricii PCR. Condus de însuși nașul de partid al lui Nicolae Ceaușescu, Ion PopescuPuţuri, care păstrase probabil din tinereţea sa confuză reziduuri active de ortodoxie legionaroidă și tracomană, populat de tineri electrizaţi dincolo de orice raţionalitate de revendicarea ceaușistă a istoriei neamului, dar care reţinuseră din perioada rolleriană obsesia aservirii faţă de un șir de imperii maligne, începând cu cel roman (și sfârșind, cum se șoptea frecvent, cu URSS) Institutul de Istorie a Partidului devenise, printro metamorfoză greu de imaginat, principalul focar al exaltării trecutului tracic.    Analele Institutului publicau, alături de redundante studii despre greve și congrese ale PCR, tot felul de reconstituiri delirante ale scrierii și limbii dacice, adesea cu un fanatism care interzicea orice argumentaţie raţională.    

 În acest nou dispozitiv politicoideologic, Burebista oferea o nesperată oportunitate. Destul de puţin cunoscut din sursele antice pentru a lăsa loc celor mai năstrușnice ipoteze, personajul se dovedea totuși remarcabil:Dion din Prusa amintea, în pragul războaielor lui Traian cu Decebal, de asediul îndelung și de cucerirea cetăţii Olbia de către regele get, Strabon îi atribuise un adevărat imperiu, arche, și o reformă politicoreligioasă care deschidea calea către nesfârșite speculaţii.

Săpăturile din Munţii Orăștiei scoseseră la iveală, începând de prin anii ’30, o impresionantă salbă de citadele, încununată de monumentele unice în Europa de la Grădiștea Muncelului. Acestea au fost identificate drept vestigii ale Sarmizegetusei Regia, capitala lui Decebal, a cărei construcţie ar fi început însă în vremea lui Burebista, considerat de istorici prestigioși, în frunte cu Constantin Daicoviciu, drept rege al dacilor intracarpatici care șiar fi extins stăpânirea spre sud, vest și est, până la Olbia și în Dobrogea.  O inscripţie grecească de la Dionysopolis, repede devenită celebră, îl numea pe Burebista „cel dintâi și cel mai mare dintre regii Traciei“ și amintea de tratativele pe care acesta le dusese, prin intermediul grecului Acornion, cu Pompeius Magnus în pragul confruntării finale a acestuia cu Caesar:dintro dată, lumea getică ieșea din anonimat și devenea parte a marii istorii universale! O asemenea ocazie nu putea fi ratată.      Prilejul folosit pentru a conferi regelui get o dimensiune propagandistică internaţională a fost Congresul Mondial de Istorie din 1980. La San Francisco în 1975, fără îndoială în contextul acelor ani în care ţara noastră putea părea un aliat al Occidentului, propunerea delegaţiei României de organizare la București a viitorului congres fusese acceptată. Peste cinci ani, statutul României nu mai era la fel de favorabil, dar mașinăria organizatorică nu mai putea să dea înapoi, drept care, în august 1980, peste 3.000 de participanţi din majoritatea ţărilor lumii sau întâlnit la București.    

Aici, în uvertură, ei au avut parte de celebrarea cu mare pompă, întro sesiune specială organizată în marginea Congresului Mondial, de comemorarea a 2050 de ani de la întemeierea de către Burebista a statului unitar şi centralizat getodac.     Falsurile stridente ale acestei comemorări priveau însăși justificarea cronologică a jubileului, 2050 de ani, fiindcă de fapt data exactă a începutului domniei lui Burebista (ca și, de altfel, data precisă la care moare asasinat de un complot de curte) nu este și nu poate fi cunoscută:Strabon vorbește, destul de vag, de o vreme nu cu prea mult anterioară celei când își scria el opera, care trebuie deci să fie situată cândva în primul sau al doilea sfert al sec. I a. Chr.

Decretul lui Acornion ne dă în schimb certitudinea că regele era în culmea puterii sale mult mai târziu, abia în anii războiului civil dintre Caesar și Pompei, la începutul deceniului al cincilea al secolului. Nici o sursă nu ne dă dreptul să numărăm fix 2050 de ani de la întemeierea regatului până în 1980, la Congresul Mondial de Istorie. Dacă ne gândim mai bine, chiar și cuvântul întemeiere se cuvenea a fi definit mai întâi, și doar apoi utilizat.

Pe de altă parte, statul unitar și centralizat rămâne o expresie cu totul anacronică în contextul istoric al sec. I a.Chr. Această formulă oficială exagera hiperbolic indiciile – de exemplu, numismatice – referitoare la o anume acţiune unificatoare a lui Burebista, ale cărei detalii și dimensiuni ne scapă iremediabil. Din nou, decretul lui Acornion sugerează existenţa unei ierarhii de curte inspirată de regatele elenistice contemporane, dar chiar și acestea din urmă erau departe de a corespunde epitetelor de unitar și centralizat.     Cu atât mai puţin merita asemenea calificative acea arche a lui Burebista care sar fi întins din ţinuturile celţilor de la Dunărea de Mijloc până la Marea Neagră, fragmentânduse însă imediat după dispariţia fondatorului ei.

Numeroase indicii înclină către teza unei formaţiuni getice a lui Burebista cu baza în Câmpia Munteană sau chiar în Dobrogea – singura teză care ar da seama de politica pontică a regelui comemorat cu atâta pompă. Dar obstinaţia cu care capitala getodacă era plasată, fără a admite vreo discuţie, în Munţii Orăștiei era și ea determinată politic și menită să deschidă calea unei noi bătălii istoriografice și mai ales politice pentru Transilvania.      Iredentismul maghiar, tolerat – de fapt chiar susţinut – de regimul comunist din Ungaria ca diversiune, se întâlnea astfel cu naţionalceaușismul românesc, întro confruntare care va deveni tot mai stridentă pe măsura deteriorării sistemului însuși. Obsesia ambilor fraţi Ceaușescu – Nicolae și Ilie, ca și a cercului de istorici oficiali ai partidului din Secţia de Propagandă a CC al PCR, de la Institutul de Istorie a PCR sau de la cel de Istorie și Teorie Militară, de a împinge cât mai adânc în istorie rădăcinile prezentului era vizibilă în acest episod, cum avea să devină vizibilă și în ridicola bătălie pentru antedatarea perioadei de formare a limbii și poporului român, dacă se putea încă din paleolitic.

Pretenţiile semidocte cu privire la limba dacilor – mai latină decât orice latină din Peninsulă, în viziunea tracomanilor – resurgenţa celor mai împătimite și fanteziste constructe, ca „Dacia preistorică“ a lui Nicolae Densușianu – toate se însumau întrun protocronism menit să singularizeze destinul „getodacilor“ în lumea antică, tot așa cum politica ceaușistă ar fi trebuit să singularizeze – prin excelenţă, desigur  România acelor ani. Pe scurt, jubileul Burebista nu era o manifestare știinţifică, era o expresie a politicii ceaușiste vag travestite în simpozion.    

Nu pot încheia aceste rânduri înainte de a adăuga că, spre onoarea breslei, prea puţini dintre adevăraţii arheologi și istorici ai Antichităţii au participat la acest ignobil efort de falsificare a trecutului. Tot astfel cum și dintre lingviști nu sau găsit susţinători ai tezelor emfatic clamate de corul de activiști și alţi impostori care, fără o boabă de informaţie cu privire la vechile limbi ale continentului european, își descoperiseră subit bizare vocaţii de specialiști în limba tracodacică.      Majoritatea covârșitoare a profesioniștilor, care nu aveau cum să evite subiectul „Burebista“, sau pe cel al substratului tracic al limbii române, leau tratat cu bună măsură critică și cu decenţă, lăsând pe seama politrucilor transformarea regelui get în cel dintâi portret din galeria de tablouri închinate strămoșilor dictatorului.

Florin NAHORNIAC

Semne de bunăvoinţă în dialogul româno-ucrainean

Corespondenta din Cernauti.

Un experiment mai putin intalnit in actiunea politico-diplomatica aRomaniei (atata cat mai este ea), a trecut prea putin remarcat, cu toate ca s-a dovedit prompt a fi de folos. Intr-un moment de blocare (intru totul justificata) de catre Bucuresti a relatiilor oficiale la cel mai inalt nivel cu Ucraina, contactele la paliere mai joase, dar cat se poate de importante, au produs reconectarea si – este de sperat – reintrarea treptata in normal a relatiilor dintre cele doua tari care au frontiera comuna pe sute de kilometri. Impasul a fost depasit prin gestul (temerar, se poate spune) prezentei la Cernauti, de Ziua orasului, a unei delegatii romanesti, condusa de primarul Sectorului 1 al Capitalei , Daniel Tudorache, impreuna cu secretarul de stat la Ministerul pentru Romanii de Pretutindeni, Veaceslav Saramet. Fapt care a facut ca demersul romanesc sa actioneze in doua directii: 1. incercarea de a lamuri, cu autoritatile ucrianene, ratiunile si urmarile noilor reglementari privind statutul in scoli al limbilor minoritatilor nationale si 2. asigurarea comunitatilor romanesti din Ucraina ca tara nu le lasa singure intr-un asemenea moment.    

Demnitarii romani ne-au declarat ca insusi formatul delegaţiei – reprezentanţi ai MRP şi ai administrației publice locale – Primarul Sectorului 1 București – transmite, atât comunităţilor româneşti din Ucraina, cât şi autorităţilor statului de cetăţenie, un mesaj evident de abordare cuprinzatoare, coeziune interinstituţională şi interes din partea statului român. Remarcabil este ca principalii interlocutori ucraineni ai delegatiei romane au fost Oleksiy Kaspruk – primarul orașului Cernăuți si Mykhailo Pavliuk, prim vicepreședintele administrației regionale Cernăuți .

 Romanii din afara granițelor, din R. Moldova și Ucraina, vor fi sprijiniți în proiectele lor viitoare a spus primarul Daniel Tudorache, care a evocat și o înfrățire între Bucuresti si Cernauti în viitorul apropiat si a anuntat că primarul general al Capitalei, Gabriela Firea, si-a dat acordul pentru o apropiata întâlnire cu omologul din Cernăuți. Pe agenda discutiilor s-au mai aflat transportul public, o posibilă colaborare cu Apa Nova în vederea alimentării cu apă a orașului si colaborare cu Sectorul 1, in infrastructura, gospodărie publica si turism. Primarul Daniel Tudorache a mai anuntat ca in viitorul apropiat va fi inaugurată o cursă aeriană București – Cernăuți, proiect discutat si la București , și în cadrul vizitei la Cernăuți. Decizia urmează a fi luată de o companie privată interesată de propunere.

 Secretarul de stat MRP, Veaceslav Saramet, a transmis preocuparea părții române pentru aplicarea noii Legi a învățământului de către autoritățile ucrainene si a solicitat interlocutorilor sprijin pentru ca drepturile conaționalilor la educație să nu fie diminuate. El a subliniat că cetățenii ucraineni de etnie română sunt loiali statului ucrainean și sunt bine integrați în societate, cunoscând limba de stat – ucraineană – la un nivel foarte bun. Secretarul de stat a abordat si teme de cooperarea bilaterală, precum renovarea Casei Memoriale “Aron Pumnul” din Cernăuți și deschiderea primei grădinițe de limba română în localitate.     Vom sprijini o grădiniță cu etnici români din Cernăuți, a mai declarat primarul Daniel Tudorache si  „vom găsi forma legală si vom găsi sponsori pentru proiect”. Cernăuțiul nu are acum nicio gădiniță cu predare în limba română, ci doar o grupă cu 25 de copii români. Cererea părinților pentru înființarea unei grădinițe române, este foarte mare. Si primarul Oleksey Kasprukun a confirmat că în Cernăuți, locurile în grădinițe sunt o problema si soluția este a deschide complexuri educative, cu un proces de instruire de la vârsta de doi ani și până la clasele mari, adica instituții care să cuprindă grădinița, școala primară, gimnazială și liceală. Asemenea complexuri educative urmează să fie făcute si în școlile cu predare în limba ucraineană, și în cele cu predare în limba română.

Pavliuck Mykhailo, prim-viceguvernatorul Regiunii Cernăuți s-a referit la legea învățământului promulgată recent de președintele Petro Poroșenko, lege care întărește învățământul în limba ucraineană în școli, dar reformă criticată in România și alte țări care au comunități etnice în Ucraina. „Administrația regională de stat a Regiunii Cernăuți a avut o atitudine pozitivă față de eventualele nemulțumiri si discuții provocate de noua lege a educației”, a declarat   prim-viceguvernatorul. „Pentru Administrația Cernăuțiului este foarte important ca reforma în sistemul educativ din Ucraina să se desfășoare în condiții normale, care să asigure un nivel adecvat învățământului, nivel care să se apropie de standardele europene.  

Potrivit ultimului recensământ (2001), românii sunt al treilea grup etnic în Ucraina, după ucraineni și ruși. Programul delegatiei a inclus in itinerariu si Mănăstirea Bănceni, lăcaș de închinăciune pentru români în Ținutul Herța, unde primarul Daniel Tudorache a adus cadouri pentru copiii orfani din „Satul copiilor”, unde starețul Mânâstirii, Mihail Jar, a ridicat si un asezamant social pentru câteva sute de copii orfani sau cu boli incurabile din toata Ucraina.         În programul sau, secretarul de stat Veaceslav Saramet, s-a întâlnit cu Oleksandr Fișciuk, președintele Administrației Regionale de Stat din Cernăuți și alți reprezentanți ai autorităților locale, dar si cu reprezentanții comunității românești, intre care acad. Alexandrina Cernov si acad. Vasile Tărâțeanu.

Epilog: la doar o saptamana dupa aceasta vizita la Cernauti, ministrii de Externe ai Romaniei si Ucrainei s-au intalnit la Bucuresti.

 Georgeta AMBERT

,,Etnicii români din Ucraina trebuie să vadă că nu sunt părăsiți”, comenta un oficial român. Să vedem ce n-a făcut Guvernul său

 În timp ce Ungaria a făcut spume față de legea promovată de Poroșenko, Bucureștiul a tăcut mâlc, nicio reacție. Budapesta l-a urecheat pe ambasadorul Ucrainei, a transmis protestele și obiecţiile față de lege, taxată dur drept „ruşinoasă şi scandaloasă“.
Până și regimul comunistoid filorus de la Chișinău a avut o reacție mai fermă față de legea Kievului decât Guvernul PSD de la București. Ungaria a anunțat deja că va protesta împotriva legii abuzive ucrainene la ONU, OSCE, Consiliului Europei şi Uniunea Europeană, iar MAE al Ungariei a ordonat tuturor diplomaţilor maghiari să suspende orice sprijin pentru vreo iniţiativă a Ucrainei la nivel internaţional. Un fel de stare de război rece diplomatic.
.Comparativ, România nu l-a convocat pe ambasadorul Ucrainei la Bucureşti pentru a transmite proteste, atitudinea MAE arătând clar că nu există reproșuri față de lege, iar secretarul de stat Victor Micula a fost trimis la Kiev doar pentru o discuție informală nu pentru a protesta oficial. Ministrul cu nume de spanac, adică Păstârnac, a avut de asemenea doar o discuție amabilă la o cafea, cu ambasadorul Ucrainei la București.
.Desigur pe lângă Ucraina și Ungaria i-a spart de decenii pe etnicii români din Ungaria, asimilați forțat exact cum fac și sârbii, fără nicio replică din partea Bucureștiului. Așa cum sunt abandonați românii din Serbia și Ungaria – tot la fel sunt părăsiți și românii din Ucraina, Bucureștiul a avut zero reacții ori de câte ori au fost încălcate drepturile minorităţii româneşti din Ucraina; cât despre suportul financiar, și acesta tot spre zero.
.Asta în timp ce până și arabii au înființat la Cernăuţi şi Odessa centre culturale, pe lângă cele maghiare, poloneze, greceşti, germane, bulgare. Reprezentanții minorităţii române din regiunea Cernăuţi, ţinutul Herţa, Maramureşul istoric sau Basarabia de sud sunt complet ignorați la București.
De ani și ani sunt tocați de autoritățile ucrainene iar România s-a făcut că nu vede. Am fost acolo, la Ismail, în Basarabia istorică și am văzut cu ochii mei cum stă treaba. Și alți colegi ziariști, foarte puțini, au fost și au scris – degeaba. Cartea lui George Damian stă mărturie.
.Cum poate fi contracarată Ucraina

Există mecanisme prin care Ucraina poate fi trasă la răspundere, deoarece este semnatară a convențiilor și Tratatelor europene – pe care desigur doar se fac că le respectă.
De exemplu, pentru încălcarea drepturilor minorităților poate fi invocată Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare, se poate face apel la Comisia de la Veneţia, la Comisarul OSCE pentru Minorităţi Naţionale, plus România se mai poate adresa Comisiei Europene deoarece există Acordul de Asociere al Ucrainei la UE, iar Comisia are competența și puterea de a verifica modul în care Ucraina respectă normele UE, adică deloc.
Mai există și Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a UE, și mai ales, încă n-a fost denunțat odiosul Tratat semnat de Umil Constantinescu, din 1997, unde se afirmă că ”se vor crea, pentru persoanele aparţinând minorităţii romane din Ucraina şi pentru cele aparţinând minorităţii ucrainene din România, aceleaşi condiţii pentru studierea limbii lor materne.
Părţile contractante reafirmă că persoanele sus-menţionate au dreptul sa fie instruite în limba lor maternă, într-un număr necesar de şcoli şi instituţii de stat pentru învăţământ şi specializare, situate ţinând seama de răspândirea geografică a minorităţilor respective.“
Păi să facem comparația cu condițiile minorității ucrainene in România, iată ce zic chiar oficialii acestei minorități, a treia ca mărime din România :”Pentru comunitatea de ucraineni din România, folosirea limbii ucrainene în viaţa de zi cu zi a reprezentat o componentă esenţială a unităţii noastre, a păstrării legăturilor cu trecutul, a conservării tradiţiilor şi obiceiurilor, dar în acelaşi timp şi o punte pentru viitor.
Formarea fiecăruia dintre noi şi a comunităţii ucrainene în ansamblu nu ar fi fost posibilă, în primul rând, fără accesul la educaţia în limba ucraineană.
.În momentul de faţă, în România, există un liceu cu predare în limba ucraineană, Liceul Taras Şevcenko din Sighetu Marmaţiei, secţii în limba ucraineană la Liceele „Laţcu Vodă” din Siret şi „Iulia Haşdeu” din Lugoj, precum şi secţii pentru studiul limbii ucrainene în structura Facultăţilor de Litere din marile universităţi.
.În plus, în peste 60 de şcoli primare, limba ucraineană este studiată ca limbă maternă, religia este predată în limba ucraineană, iar în şcolile româneşti din regiunile dens populate de ucraineni, limba şi literatura ucraineană sunt predate ca materii distincte.
.Utilizarea limbii materne în şcoli, în biserici, în mass-media sau la diverse manifestări culturale reprezintă o realitate limba maternă rămânând unul dintre elementele identitare fundamentale care ne va defini şi peste ani.”
.comunicat al deputatului ucrainean din Parlamentul României, Ion Marocico (Grupul parlamentar al minorităților naționale)  

Pe scurt, vom avea ocazia foarte curând să vedem dacă se vor lua măsurile pomenite mai sus, iar Guvernul PSD își va da arama pe față, pentru toată lumea…    „Indiferent ce va urma în Ucraina, va fi încă mai rău pentru românii din Basarabia, de la Chișinău și nu numai.” – avertisment de acum trei ani, numai prooroc să nu fii în țara ta, gen Mafalda sau Mama Omida, degeaba scrii, la ce folos toată munca, informarea și semnalele de alarmă. Se pare însă că e mai veche situația …«Nu este prooroc mai dispreţuit decât în patria sa» (Marcu 6,14:Luca 4, 24).) Iată ce scriam acum trei ani:

„Revoluția” de la Kiev lovește în drepturile românilor din Ucraina

Florin BUOVINEANUL

Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească. Jurnalistă asasinată în Malta

Un blogger proeminent din Malta, Daphne Caruana Galizia, care acuzase guvernul insulei de corupție, a murit într-un atentat cu bombă, potrivit poliției.

Daphne Caruana Galizia, în vârstă de 53 de ani, a fost ucisă când mașina pe care o conducea a explodat când se apropia de locuința sa din Bidnija, lângă Mosta.   Presa locală susține că unul dintre fii ei a auzit explozia și s-au dus la locul atentatului.     Președintele maltez Joseph Muscat, pe care Caruana Galizia l-a acuzat de abateri la începutul acestui an, a denunțat uciderea. 

 ,,Eu condamn fără rezerve acest atac barbar asupra unei persoane și asupra libertății de exprimare în țara noastră”, a spus el într-o declarație dată unei televiziuni.   ,,Toată lumea știe că doamna Caruana Galizia a fost un critic aspru al meu, atât politic cât și personal, așa cum a fost și pentru alții”.

Daphne Caruana Galizia este cea mai cunoscută jurnalistă de investigaţii din Malta. A coordonat ancheta Panama Papers din țara sa.         Este incredibil că o jurnalistă incomodă pentru putere a fost asasinată într-o țară membră a Uniunii Europene. Astfel de asasinate sunt întâlnite din când în când în Rusia sau foste state ale URSS cu conduceri politice autocratice nicidecum în state democratice.

Florin CREȘTINUL

Învăţătură. Despre catolici

Au ereticii sunt ramlenii (romano-catolicii) cu al lor papa? Bine stiu ca vei zice ca sunt eretici. Si de vreme ce sunt eretici, precum si cu adevarat sunt, atunci Sfanta noastra Biserica ii afuriseste pe dansii. Si pe care Sfanta Biserica ii afuriseste si eu, impreuna cu Biserica, fiul ei fiind, ii afurisesc. [..]   

  Iara preacuviosul asupra tuturor celor ce veneau de supt stapanirea papii, savarsea aceasta mare taina a Botezului, fara de nici o impiedicare sau indoire, ca pre o prea de nevoie la mantuirea omului”, iar despre uniati: „Ca pentru alte rataciri si erezii ramlenesti (catolice), ce nu se cuvine de acum sa-ti mai vorbim ca si cu toate ereziile cele ramlenesti s-au amestecat si cu ele se unesc si uniatii, precum sufletul de trup. Si cum le va fi lor nadejde de mantuire? Nicidecum. Numai pentru Botez iti voi vorbi tie din Scripturi, fara de care nu poate avea nimeni nadejde de mantuire. […]     

Unia (uniatismul) este o aschie desprinsa de la Sfanta Biserica a Rasaritului si unire cu necredincioasa, ca sa nu-i zic biserica ramleneasca. Unia este inselaciunea diavolului, ce-i vaneaza pe cei nesocotiti intru pierzanie. Unia este un lup rapitor de suflete in piele de oaie. Unia este veninul aducator de moarte, in chip de miere, ce pierde sufletele. Unia este mladita inainte-mergatoare a antihristului, ce ademeneste cu magulire pe cei mai nestiutori intru pierzanie. Unia este prapastia iadului pentru cei ce nu au parte de cuget. Unia este Iuda, ce cu lingusitorul sarut a vandut Credinta Pravoslavnica . Unia este ca si ramlenii (catolicii) eretici. Cum, dar, uniatii nu sunt ramleni, cand toate dogmele Credintei Ortodoxe le-au calcat in picioare si pe cele ramlenesti le-au adoptat, zicand cu nerusinare, precum ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul? Si papei de la Roma, adevaratului eretic, aceluia i se inchina si, in loc de Hristos, pe el de capetenia bisericii il au. […]    Un asemenea juramant, adica anatema, asupra celor ce se impotrivesc si nu se supun Sobornicestii Biserici, este pusa de patriarhii Rasaritului soborniceste, nu doar pentru o oarecare vreme, ci pana la sfarsitul lumii va ramane tare si neclatita si nedezlegata cu darul lui Hristos.”

                         (Cuvinte si scrisori duhovnicesti, vol. II, Chisinau, 1999, p.49)

Fără Hristos, omul este total pierdut

Suntem zăpăciți cu știri despre vedete. Cum s-au distrat în Caraibe, cum au slăbit trei kilograme, cum au parcat, cum își duc gunoiul la tomberon, cum își fac selfie în mall.   

 Suntem asaltați de vești mai puțin bune, ne-bune (ști). Se întreține o confuzie și o alertă depresivă. Se cenzurează adevărul pentru rating. Se fac revoluții fără revoluționari. Este un imperiu roman renăscut și tehnologizat. Tot mai multe canale media scurg dejecții morale.

Normalitatea este senzațională, tocmai pentru că este un obiect rar, greu de obținut. Omul nu vrea să ofere dragoste, doar pretinde totul, asigurându-și propriul eșec. Omul industrial face din mintea lui fabrică de păcate, se hrănește cu dinamită și nu este – paradoxal – interesat de zvonurile despre o evadare din propriul infern, cu șanse mari de reușită. Paradoxul alegerilor personale este răzgândirea, inconsecvența, lenea de a aplica zilnic metodele sănătoase și eficiente.

După ani și ani, minciuna continua în viața omului. Adesea, lipsește pocăința și se pierde reperul. Fără Hristos, omul este total pierdut. Nu există problemă care să nu se rezolve niciodată. Toate ecuațiile au o soluție, chiar dacă aceasta este – momentan – necunoscută. Normalitatea înseamnă să nu mai vrei să trăiești același coșmar, să dorești o salvare, să nu refuzi mântuirea. Să te lași izbăvit din incendiul patimilor. Fără Hristos, omul este un scenarist ratat. Își închipuie posibilități, dar nu poate anticipa reacții. Calculează consecințe, dar nu poate determina eternitatea singur. Cu Hristos, omul nu își mai face scenarii, nu își mai imaginează iadul. Știe că a fost salvat de acolo și vrea să difuzeze vestea despre înviere și prietenilor încă nesalvați. 

 Cel mai prost infractor este cel care nu recunoaște fapta și pierde scurtarea pedepsei. Dracii acuzatori vor cere pedeapsa maximă pentru om, însă – cu Hristos – procesul este câștigat. Omul simulează că este uimit   de acuzații, că el se știe nevinovat, dar și mai uimit va fi nepracticantul de prezența la Judecată a Celui pe Care trebui să Îl caute cu mult înainte, pentru a-I cere iertarea.     În rai, omul va ajunge fără nici o avere. Aceasta nu îi va fi confiscate, ci – pur și simplu – acolo nu va mai fi nevoie de ea. Nimic corupt, ca banul, nu va intra acolo. Omul deștept nu se bizuie pe avere, ci pe Hristos. Este mintea de pe urmă, înțelepciunea străveche care recunoaște perisabilitatea lumii și veșnicia sufletului. Omul deștept nu va mai citi știri despre efemeritate, ci va dori să caute povețe sfinților biruitori.

Există o singură știre importantă: de ce nu dorește omul să scutească lumea de răul produs de el? Poate din învârtoșare, din necunoaștere sau din rea voință. De ce nu este eliberat omul din infern: pentru că nu a depus cerere. Auzise o veste despre amnistie, vedea cum colegii de celulă pleacă acasă, dar el tot nu credea în eliberare. Se obișnuise prea mult cu lanțurile.

Preot Marius Matei

E-ticketing în tren. CFR Călători, decizie pentru 2018

CFR Călători intenționează să încheie, anul viitor, un contract pe doi ani pentru achiziția de dispozitive e-ticketing în tren, a declarat miercuri, Iosif Szentes, director general al CFR Călători.

,,Sistemul este din ce în ce mai necesar pentru că trebuie să evidențiem indicatorul călători – km care a căpătat o pondere de 35% în calculul acordării compensației. Avem nevoie de acest sistem și pentru faptul că dorim să avem un control asupra numărului pasagerilor și o evidentă a obiceiurilor lor de călătorie.

Caietul de sarcini a fost avizat de Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale, urmând să fie reluat în momentul în care fondurile vor fi identificate și asigurate. Anul viitor este posibil să avem un acord cadru încheiat pe doi ani cu furnizarea dispozitivelor în baza unor contracte subsecvente în funcție de implementarea sistemului”, a spus Szentes.

Potrivit directorului general al CFR Călători, costul acestei achiziții se ridică la aproximativ 4 milioane de euro.

Florin NAHORNIAC