Arhive lunare: noiembrie 2017

Comuniune frăţească şi rugăciune în Patriarhia Moscovei

Pr. Eugeniu Rogoti, 04 Decembrie 2017

Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române, condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a ajuns în cursul zilei de sâmbătă, 2 decembrie, la Moscova, pentru a participa la centenarul restabilirii instituţiei patriarhatului în Biserica Ortodoxă Rusă. Cu această ocazie, Patriarhul României a luat parte la sesiunea festivă de închidere a Sinodului tuturor arhiereilor Patriarhiei Moscovei în Catedrala „Hristos Mântuitorul” din Moscova, iar duminică a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie în mănăstirea moscovită ce adăposteşte cinstitele moaşte ale Sfintei Matrona.

DSC_5282_w747_h373_q100La aeroportul Şeremetievo din Moscova, delegaţia Patriarhiei Române, condusă de Preafericitul Părinte Daniel, a fost întâmpinată de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Veniamin de Orenburg, Preasfinţitul Părinte Irineu de Orsk şi de Excelenţa Sa, Domnul Vasile Soare, Ambasadorul României la Moscova. În această vizită la Moscova, Patriarhul României este însoţit de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, pr. Michael Tiţa, consilier patriarhal, pr. Ştefan Ababei, consilier patriarhal, arhid. Maxim Ţifui, consilier eparhial, diac. Ionuţ Mavrichi, consilier patriarhal, şi pr. Eugeniu Rogoti.

 

Întâistătătorii şi reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe prezenţi la această sesiune de închidere a Sinodului arhiereilor Bisericii Ruse au subliniat importanţa evenimentului de acum o sută de ani, care a reinstaurat demnitatea patriarhală în Biserica Rusă, dar şi necesitatea mărturisirii comune a credinţei de către toţi creştinii ortodocşi din lume. 
În cuvântul său, Preafericitul Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, a subliniat: „Iubiţi confraţi întru Hristos, vedem sosirea voastră aici ca pe o manifestare a iubirii frăţeşti şi a solidarităţii cu itinerariile îndelungi şi tragice ale Bisericii Ortodoxe Ruse din secolul XX. Vă primim cu deosebită dragoste şi respect, conştienţi fiind de faptul că şi Bisericile pe care le păstoriţi sau reprezentaţi au trecut prin momente grele în istorie. Unele Biserici DSC_5246_w2000_h1333_q100reprezentate aici de Întâistătătorii lor trec şi astăzi prin încercări foarte grele, având pierderi de vieţi omeneşti – membri ai Bisericii. Ne rugăm Domnului să păzească toate Bisericile noastre în unitate pentru ca, în pofida circumstanţelor complexe ale vieţii, plinătatea Bisericii să păstreze conştiinţa necesităţii menținerii acestei unităţi ca pe lumina ochilor. În unitate constă forţa noastră şi prin unitate noi ne manifestăm solidaritatea cu toţi cei care suferă în unicul Trup al Bisericii lui Hristos”. La final, Patriarhul Kiril le-a mulţumit tuturor „tătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale care au împărtăşit împreună cu arhiereii Patriarhiei Moscovei bucuria împlinirii a 100 de ani de la restabilirea patriarhatului în Rusia. Înainte de a declara închisă sesiunea sinodală, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse le-a mulţumit tuturor ierarhilor prezenţi la Sinodul arhiereilor Bisericii Ortodoxe Ruse.

Delegaţiile Bisericilor Ortodoxe surori, prezente la Moscova, au fost rugate, ieri, să slujească la bisericile şi mănăstirile din capitala Rusiei. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost îndrumată spre Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Moscova, care adăposteşte moaştele Sfintei Matrona, vieţuitoare în secolul XX, deosebit de cinstită de locuitorii capitalei ruseşti. Delegaţia a fost întâmpinată la mănăstire de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Veniamin de Orenburg, Preasfinţitul Părinte Irineu de Orsk, împreună cu maica stareţă, egumena Teofana Miskina. Liturghia a fost săvârşită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, înconjurat de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi din România şi Rusia. Cuvântul de după Evanghelie din Duminica a 26-a după Rusalii, conform calendarului bisericesc neîndreptat, despre pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina şi intitulat „Hambare pline, iar suflet gol”, a fost rostit de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, după Otpust, conform tradiţiei din Biserica Rusă. 
DSC_6056_w2000_h1333_q100
La finalul predicii, Patriarhul României a oferit maicii stareţe Teofana, ca semn de mulţumire pentru primirea călduroasă şi posibilitatea de se închina moaştelor Sfintei Matrona şi ca semn de binecuvântare, o cruce realizată la Atelierele Patriarhiei Române şi o cruce pectorală. De asemenea, la ieşirea din biserică, Patriarhul Daniel a împărţit credincioşilor iconiţe reprezentând Intrarea Macii Domnului în biserică, prăznuită în Rusia pe 4 decembrie.

Maica stareţă Teofana a mulţumit pentru daruri şi pentru bucuria de a primi în mănăstire, prima oară, un Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române şi i-a dăruit Preafericitului Părinte Daniel o icoană a Sfintei Matrona, pictată de maicile mănăstirii. După ieşirea din biserică, în timpul agapei, corul fetelor de la orfelinatul ce funcţionează în cadrul mănăstirii moscovite, îmbrăcate în costume populare, a oferit un concert de cântece religioase şi populare ruseşti.

După-amiaza aceleiași zile, 3 decembrie, delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost primită de Preafericitul Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, la reşedinţa din Mănăstirea Danilovski.

SFÂNTUL IERARH NICOLAE

,,Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor.” (din Tropar)

Viaţa celui intre sfinti Parintelui nostru Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei, facatorul de minuni (6 decembrie)

sfantul-nicolae-viata-2Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvîntată pereche, petrecînd cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfîntă – singuri ei fiind rădăcină sfîntă – şi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născînd pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tîlcuieşte ,,biruitor de popor”; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii.

După acea naştere, maica sa Nona a rămas stearpă, pînă la dezlegarea din legăturile cele trupeşti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă şi întîi şi pe urmă, care din pîntecele maicii sale s-a sfinţit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a vieţui decît cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge ţîţă, făcînd minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întîi a mînca, ci a posti. Căci după naşterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dînd prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întîi-stătător. Cînd se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi – pentru că numai din ţîţa cea dreaptă sugea lapte – avînd să dobîndească cu cei drept-credincioşi starea cea de-a dreapta. Apoi a început a fi şi postitor ales, căci miercurea şi vinerea numai o dată sugea lapte din ţîţă şi atunci seara, după săvîrşirea obişnuitei rugăciuni creştineşti, de care lucru părinţii lui se mirau foarte şi se minunau şi mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urmă. Acel obicei de a posti, deprinzîndu-l Fericitul din scutece şi l-a păzit în toată viaţa sa, pînă la fericitul său sfîrşit, petrecînd miercurea şi vinerea în post. Deci crescînd pruncul cu anii, creştea împreună şi cu înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa de la părinţii săi cei buni; fiind ca o holdă roditoare, care primeşte în sine sămînţa învăţăturii celei bune, care odrăsleşte şi aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.

Sosind vremea de şcoală, a fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minţii şi cu povăţuirea Sfîntului Duh, în puţin timp, a ajuns la multă înţelepciune. Apoi, atît de mult a sporit în învăţătura cărţii, pe cît era de trebuinţă bunului cîrmaci al corabiei lui Hristos şi păstorului celui iscusit al oilor celor cuvîntătoare. Deci, făcîndu-se desăvîrşit în cuvîntul învăţăturii, s-a arătat desăvîrşit şi în lucrul vieţii; de la prietenii deşarte şi de la vorbe nefolositoare cu totul se abătea şi a vorbi cu femeile sau a căuta cu ochii la faţa femeiască, foarte mult se ferea, căci fugind, se depărta de petrecerea împreună cu femeile.    Avînd adevărată înţelepciune şi minte curată, de-a pururea vedea pe Dumnezeu şi totdeauna zăbovea în sfintele biserici, după cum zice proorocul: Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu. De multe ori, cîte o zi întreagă şi cîte o noapte, petrecînd în rugăciunile cele gînditoare de Dumnezeu şi în citirea dumnezeiştilor cărţi, învăţa înţelegerea cea duhovnicească şi se îmbogăţea cu dumnezeieştile daruri ale Sfîntului Duh, cu care se pregătea pe sine locaş vrednic, precum este scris: Voi sînteţi biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu vieţuieşte în voi.

Sf-Nicolae-5Deci tînărul cel îmbunătăţit şi curat, avînd în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzînd cu duhul şi slujind Domnului cu frică, încît nu se vedea la dînsul nici un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrîn pentru care tuturor s-a făcut minunat şi slăvit. Căci precum omul cel bătrîn, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în rîs de toţi, tot aşa şi tînărul, dacă are năravul bărbatului celui bătrîn, se cinsteşte de toţi cu mirare; pentru că sînt nepotrivite tinereţile pentru bătrîneţe, dar cinstite şi frumoase sînt bătrîneţile în tinereţe.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelaşi nume ca şi dînsul. Unchiul său, văzînd pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinîndu-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a dărui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dînsul. Pentru că scrie în cărţile cele vechi pentru dînşii, cum că fiind neroditori şi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a dăruit pe dînsul.    Primind episcopul pe ,,tînărul bătrîn”, care avea înţelepciunea ca o cărunteţe şi viaţa cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar cînd s-a hirotonisit, episcopul întorcîndu-se către poporul care era în biserică şi umplîndu-se de Duhul Sfînt, a proorocit zicînd: ,,Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind marginilor pămîntului, arătîndu-se către cei întristaţi ca o milostivă mîngîiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea buneicredinţe îi va aduce pe dînşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sînt în nevoi”. Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în istorisirea ce o vom face.

Deci, primind Sfîntul Nicolae asupra sa treapta preoţiei, adăuga osteneală la osteneală, petrecînd în post şi în neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor sîrguindu-se a urma celor fără de trupuri. Astfel, vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cîrmuirea Bisericii.      În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrînd a se duce în Palestina ca să se închine acolo sfintelor locuri, a încredinţat toată cîrmuirea bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rînduiala bisericilor, ca şi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfîntul Nicolae, rămînînd moştenitorul averii lor, a împărţit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea ei; ci, lepădîndu-se de toate poftele lumeşti, se sîrguia cu toată osîrdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; către Tine sînt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu. Deci mîna lui era întinsă către săraci, ca un rîu cu apă multă ce curge cu îndestulare.

Pentru ca multele lui milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute, să arătăm una şi anume: Era un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviţi şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas sărac şi neslăvit, căci viaţa veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase şi acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinţă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte şi cugeta să-şi dea fetele sale spre desfrînare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos şi să cîştige pentru el şi fetele sale îmbrăcăminte şi hrană. Vai, în ce fel de gînduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare! Deci bătrînul acela fiind în astfel de cugete rele şi gîndul său cel rău vrînd acum a-l aduce cu ticăloşie în fapt, Dumnezeu Care nu voieşte a vedea în pierzare firea omenească, ci cu iubire de oameni, se pleacă spre nevoile noastre, a pus bunătate în inima plăcutului Său, Sfîntul Nicolae şi l-a trimis spre ajutor către bărbatul care era să piară cu sufletul, prin însuflare tainică, mîngîind pe cel ce era în sărăcie şi scăpîndu-l din căderea păcatului.    Deci, auzind Sfîntul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia şi prin dumnezeiască descoperire înştiinţîndu-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dînsul şi a cugetat ca astfel cu mîna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu fetele sale ca din foc de la sărăcie şi de la păcat. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre facerea sa de bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Şi aceasta vrea s-o facă pentru două pricini: întîi ca să scape de slava omenească, pentru că ţinea seama de ce zicea Evanghelia: Luaţi aminte, să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor; şi, al doilea, ca şi pe bărbatul acela, care odinioară era bogat iar acum ajunsese în mare sărăcie, să nu-l ruşineze, căci ştia că sînt grele unele ca acestea, celor ce din bogăţie şi din slavă cad în sărăcie, fiindcă se ruşinează sufletele acelora, aducîndu-le aminte de bogăţia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gîndit a face aşa, după cuvîntul lui Hristos: Să nu ştie stînga ta, ce face drepta ta. Căci atît de mult fugea de slava omenească, încît chiar de acela căruia îi făcea bine se sîrguia a se tăinui pe sine.

Aşadar, luînd o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi, aruncînd-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Dimineaţă, sculîndu-se bărbatul şi aflînd legătura, a dezlegat-o şi văzînd galbenii s-a înspăimîntat, căci socotea că este vreo nălucire, temîndu-se ca nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înşelăciune, de vreme ce nu aştepta de la nimeni şi de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcînd galbenii cu vîrful degetului, privea cu dinadinsul şi cunoscînd că este adevărat, se veselea şi se minuna, iar de bucurie, plîngea cu lacrimi fierbinţi şi, cugetînd mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi mulţumea neîncetat, dînd laudă Domnului Celui ce se îngrijeşte de toţi. Apoi îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat şi i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.

Despre aceasta înştiinţîndu-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui, bărbatul acela, i-a părut bine. Şi iarăşi se arăta gata a face aceeaşi milă cu a două fiică a bătrînului, sîrguindu-se a păzi şi pe fecioara aceasta prin nunta legiuită de păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti şi altă legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă şi, peste noapte, ferindu-se de toţi, a aruncat-o pe aceeaşi fereastră, în casa bătînului aceluia.     Dimineaţă, sculîndu-se acel om sărac, a găsit iarăşi aur, asemenea ca întîia oară. Apoi a început a se minuna şi de acela şi, căzînd cu faţa la pămînt, cu lacrimi fierbinţi mulţumea, zicînd: „Dumnezeule, voitorul milei şi chivernisitorul mîntuirii noastre, care mai întîi m-ai răscumpărat cu Sîngele Tău şi acum casa mea şi pe fiicele mele izbăvindu-ne prin aur din cursa celui rău, Însuţi arată-mi pe cel ce slujeşte voii Tale celei milostive şi bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pămîntesc, pe cel ce ne păzeşte pe noi de pierderea păcatului, ca să ştiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din sărăcia ce ne întristează şi care ne izbăveşte de gîndurile cele rele, că iată, după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea făcută în taină, cu mîna plăcutului al Tău, voi da şi pe a doua fiică a mea cu nuntă legiuită după bărbat şi aşa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin cîştig necurat să-mi aducă mare pierdere.

Apoi bărbatul acela, rugîndu-se Domnului şi mulţumind bunătăţii Lui, a făcut nuntă şi fiicei sale de a doua, avînd nădejde în Dumnezeu – căci neîndoită nădejde şi-a pus în El – cum că va purta grijă şi pentru a treia fiică a lui şi-i va da şi acesteia să aibă vieţuitor iubit, după lege, trimiţîndu-i iarăşi aur din destul, tot cu acea mînă făcătoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea străjuind, ca să poată simţi pe făcătorul de bine şi să se învrednicească a vedea de unde îi aduce aurul acela. Şi iată, nu după multă vreme, a sosit cel aşteptat. Căci a venit şi a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae şi, ajungînd la locul cel obişnuit, tot aşa a aruncat o legătură de galbeni pe aceeaşi fereastră şi îndată s-a întors la casa sa. Tatăl fecioarelor găsind aurul aruncat pe fereastră, a alergat îndată cît putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungîndu-l şi cunoscîndu-l cine este – căci sfîntul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bună şi pentru neamul lui cel luminat -, a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le şi numindu-l izbăvitor, ajutător şi mîntuitor sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea mai de pe urmă. Apoi zise: „De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milă, prin îndurările tale, de mult aş fi pierit eu, ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, vai mie! Şi iată, acum prin tine sîntem mîntuiţi din amara cădere în păcat”. Acestea şi mai multe grăia cu lacrimi către sfînt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare şi cu jurămînt a zis aceluia, că în toată viaţa lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut. Apoi sfîntul, spunînd multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.    Iată una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfîntului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să cunoască oricine cît era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una cîte una şi cîte îndurări a arătat către cei săraci, pe cîţi flămînzi a hrănit, pe cîţi goi a îmbrăcat şi pe cîţi a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

După aceasta Cuviosul Părinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri şi a se închina acolo, unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi neştiind ce avea să li se întîmple, Sfîntul Nicolae, care era împreună cu dînşii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor şi lovire de vînturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaş intrînd în corabie, vrînd să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste şi ridicîndu-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morţii şi rugau pe Sfîntul Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicînd: „Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adîncime şi vom pieri”. Iar el, zicîndu-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi fără îndoială să aştepte grabnică izbăvire, însuşi a început cu sîrguinţă a se ruga către Domnul. Şi îndată s-a liniştit marea şi toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecînd necazul, s-au bucurat mult şi au mulţumit lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntului Nicolae şi foarte mult se minunau de proorocirea furtunii şi de scăparea nevoii.

Tot atunci, unul din corăbieri s-a suit în vîrful catargului, precum este obiceiul celor ce îndreptează corabia, şi, cînd era să coboare de acolo, a alunecat de sus şi a căzut în mijlocul corăbiei, zăcînd fără suflet. Iar Sfîntul Nicolae, mai înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugăciunea pe acel om şi, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat şi l-a dat viu corăbierilor. Apoi, ridicînd toate pînzele şi fiind vînt cu bună sporire, au plutit în linişte şi au sosit la limanul Alexandriei, unde plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Nicolae, a tămăduit pe mulţi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni şi pe mulţi necăjiţi mîngîind, a pornit iarăşi pe cale spre Palestina şi ajungînd la Sfînta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mîntuirea neamului omenesc, întinzîndu-Şi pe Cruce prea curatele Sale mîini. Acolo a înălţat fierbinţi rugăciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dînd mulţumire Mîntuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri, făcînd multe închinăciuni pretudindeni. Iar cînd era să intre noaptea în sfînta biserică la rugăciune şi uşile erau închise, s-au deschis singure, dînd intrare aceluia, căruia, chiar porţile cereşti îi erau deschise. Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea a merge în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Pentru că Dumnezeu, Cel ce toate le rînduieşte spre folosul sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub obrocul pustiei acea făclie, pe care o pregătise să fie pusă în sfeşnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflînd o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa.

sfantul_ierarh_nicolae6Aceştia au gîndit însă să facă lucrul cu vicleşug, adică să îndrepteze corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a aşezat în corabie, plecînd de la mal, Sfîntul Nicolae a văzut că corabia nu pluteşte spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor şi-i ruga să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgîndu-l în seamă, mergeau în partea unde gîndeau ei, neştiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mîhnire. Deci, suflînd un vifor împotrivă, a întors corabia în altă parte şi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Aşa Sfîntul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaşi, nici s-a pornit spre mînie şi nici măcar vreun cuvînt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvîntare i-a liberat în părţile lor. Iar el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor şi o numise Sfîntul Sion. Acolo, Sfîntul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai ca a îngerilor şi urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său.  Aflînd Sfîntul Nicolae în această mănăstire viaţă liniştită şi loc mai lesnicios pentru gîndurile sale către Dumnezeu, ca un liman de linişte, nădăjduia ca şi cealaltă vreme a vieţii sale să o petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară bogată, a tuturor faptelor bune, cu care avea să se îmbogăţească toată lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o ţarină acoperită de pămînt, într-o mănăstire deosebită şi într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească, să se facă neguţătorie duhovnicească, care pe multe suflete le va afla.

Astfel sfîntul, stînd odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: ,,Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat”. Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimîntat şi cugeta întru sine: Ce voieşte glasul acela şi ce cere Domnul de la dînsul? Şi iarăşi auzi glas, spunîndu-i: ,,Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu”. Atunci Sfîntul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsînd liniştea, să meargă să slujească la mîntuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar, temîndu-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a gîndit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni.     În acea latură a Lichiei este o cetate slăvită, care se numeşte Mira, mitropolia Lichiei. Deci, într-acea cetate a venit Sfîntul Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încît nimeni nu-l ştia. Acolo trăia ca unul din săraci, neavînd unde să-şi plece capul. El nu se ducea decît în casa Domnului, avînd liman numai pe Dumnezeu.

În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întîi şezător pe scaun îtoată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaţi cinstiţi şi cu bună înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniţi dîn rîvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneşti, ci al rînduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia.   Toţi, ascultînd acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sîrguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcînd voia celor ce se tem de El şi ascultînd rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrîn, într-acest chip; stînd el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lîngă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decît toţi în biserică, acela – zicea el – este îndemnat de Duhul Meu şi, luîndu-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască avînd-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală.

Atunci episcopul care a văzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie şi aştepta venirea bărbatului dorit. Deci, cînd a fost vremea Utreniei, Sfîntul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decît toţi la biserică, pentru că avea obicei de se scula în miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cîntării Utreniei, mai întîi decît toţi la biserică. Intrînd în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii şi i-a zis: „Cum te cheamă, fiule?” Dar el tăcea. Acela îl întreabă iarăşi. Sfîntul i-a răspuns cu blîndeţe: ,,Nicolae mă cheamă pe mine, stăpîne, robul sfinţiei tale”. Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel glas blînd, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că se numeşte Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfîntul a răspuns cu blîndeţe. Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoieşte Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci ştia spre cine caută Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blînd şi tăcut şi spre cel ce se cutremură de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca şi cînd a descoperit o comoară ascunsă şi, îndată, luîndu-l de mînă i-a zis: „Urmeză-mă, fiule”. Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplîndu-se de mulţumire dumnezeiască şi de mîngîiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii.

Străbătînd vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decît păsările, mulţime de oameni fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare către toţi: „Primiţi, fraţilor, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul Sfînt şi căruia i-a încredinţat desăvîrşit povăţuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit şi căutat, l-am aflat şi l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povăţuiţi, nu vom cădea din nădejde, ca, astfel, să stăm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui şi a descoperirii.        Poporul dădea mulţumire lui Dumnezeu şi se bucura, dar Sfîntul Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Despre această vedenie Sfîntul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: ,,Într-o noapte, Sfîntul Nicolae a văzut pe Mîntuitorul nostru întru slavă, stînd aproape de dînsul şi dîndu-i Sfînta Evanghelie, care era împodobită cu aur şi cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, punînd pe umerii lui omofor arhieresc”. După vedenia aceea trecînd puţine zile şi răposînd Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăţi.

De acea vedenie aducîndu-şi aminte Sfîntul Nicolae şi văzînd bunăvoirea lui Dumnezeu, încă şi rugăciunile soborului netrecîndu-le cu vederea, a primit păstoria Lichiei. Iar sfinţita adunare a episcopilor, împreună cu clericii, săvîrşind toate cele ce se cuvin sfinţirii sale, a făcut praznic de bucurie, veselindu-se de păstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe făclia cea luminată, care n-a fost pusă la o parte, nici ascunsă sub obroc, ci stînd la locul cel cuviincios, în sfeşnicul arhieriei şi al păstoriei, unde strălucea luminos, drept îndreptînd cuvîntul adevărului şi toate poruncile cele dreptcredincioase, sănătos cugetîndu-le şi învăţîndu-le.        Chiar de la începutul păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: ,,O! Nicolae, pentru această dregătorie şi pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum să nu mai vieţuieşti ţie, ci altora”. Apoi, vrînd a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia viaţa, slujindu-I în taină. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată tuturor vieţuirea lui, nu pentru mărire deşartă, ci pentru folosul şi înmulţirea slavei lui Dumnezeu, încît s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.

Sfîntul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: ,,Cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia”. Apoi era blînd, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultînd nevoile celor ce veneau la dînsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine. Apoi, şi-a cîştigat spre ajutor în ostenelile sale cele păstoreşti şi pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune şi cu bună înţelegere, cinstiţi cu treapta preoţiei, adică pe Pavel de la Rodos şi pe Teodor Ascalonitul, bărbaţi cunoscuţi de toată Grecia.  Astfel, bine păştea turma cea încredinţată lui, a oilor lui Hristos cele cuvîntătoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd a vedea credinţa cea bună înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgînii împăraţi ai Romei, Diocliţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea, ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfîrşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi.

Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns şi pînă în cetatea Mira, dus fiind de doritorii păgînătăţii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor creştinilor, cu limbă slobodă propovăduia credinţa cea bună a lui Hristos şi se arăta gata a pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii păgîni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Petrecînd aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdînd foame, sete şi strîmtorarea temniţei. Pe cei împreună legaţi îi hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu şi-i adăpa cu apele cele dulci ale bunei credinţe, sporind într-înşii credinţa în Hristos Dumnezeu şi punînd picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osîrdie a pătimi pentru adevăr.

După aceea, iarăşi s-a dăruit pace creştinilor şi ca soarele după norii cei întunecaţi, aşa a strălucit dreapta credinţă sau ca o răcoreală ce vine după furtună. Căci, căutînd Hristos cu dragoste de oameni asupra moştenirii Sale, a pierdut stăpînirea păgînilor, izgonind de la împărăţie pe Diocliţian şi Maximian; iar cu dînşii a izgonit pe cei ce slujeau păgînătăţii elineşti şi a ridicat poporului său corn de mîntuire, prin arătarea Crucii marelui împărat Constantin, căruia i-a încredinţat stăpînirea Romei.        Constantin, cunoscînd pe Unul Dumnezeu şi punîndu-şi nădejdea în El, a biruit pe toţi potrivnicii săi cu puterea Sfintei Cruci şi a pierdut nădejdea cea deşartă, a celor ce împărăţiseră mai înainte, poruncind să risipească capiştile idolilor şi să zidească biserici creştine; iar pe cei ce erau închişi în temniţe pentru Hristos, i-a liberat şi cu mari laude i-a cinstit ca pe nişte eroi; şi toţi mărturisitorii lui Hristos s-au întors în patria lor.    Atunci şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia şi fără sînge încununat. Acesta, avînd darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca patimile şi neputinţele oamenilor, nu numai ale celor credincioşi, ci şi ale celor necredincioşi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a făcut slăvit, minunat şi foarte iubit; căci strălucea cu curăţia inimii şi era împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului său în cuvioşie şi dreptate.

Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgîn slujea cu dragoste diavolească şi nu puţin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzîndu-se cu rîvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti. Sfîntul Nicolae, luptîndu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită. Pornirea sfîntului era îndreptată mai mult asupra idolilor decît asupra necuratei capişti, pe care a dărîmat-o pînă la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o pînă la pămînt; atunci duhurile cele viclene, neputînd nicidecum răbda venirea sfîntului, scoteau glasuri de plîngere, strigînd foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos. După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrînd să întărească credinţa în Hristos Dumnezeu, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunîndu-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici.

Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverinţă.        Despre dînsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. De acest lucru, s-au întristat Sfinţii Părinţi şi, pentru aceea a luat de la dînsul semnele cele arhiereşti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos şi Preabinecuvîntata lui Maică, privind din înălţime la nevoinţele Sfîntului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală şi au lăudat rîvna lui cea dumnezeiască. Aceeaşi vedenie a avut şi oarecare din Sfinţii Părinţi cei mai vrednici, precum însuşi Sfîntul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stînd de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dînsul, cunoscînd din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfîntului. Deci, părinţii au tăcut şi ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit. Întorcîndu-se Sfîntul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducînd pace, binecuvîntare şi învăţătură sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorîtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină şi pe ereticii cei împietriţi şi nesimţitori, care îmbătrîniseră în răutate, mustrîndu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrător de pămînt înţelept, care curăţă toate cele ce sînt pe arie şi în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutură.

127444_sfantul-nicolae-viata-0Astfel preaînţeleptul lucrător al ariei lui Hristos, Sfîntul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava vicleşugului nălucitor şi ereticesc o vîntura şi o lepăda departe de grîul Domnului. Pentru această pricină Sfînta Biserică îl numeşte lopată care vîntura învăţăturile lui Arie ca pleava. El era cu adevărat lumina lumii şi sarea pămîntului, de vreme ce viaţa lui era luminată şi cuvîntul lui dres cu sarea înţelepciunii. Căci avea bunul păstor mare purtare de grijă pentru turma sa în nevoile ce i se întîmplau, nu numai cu păşunea cea duhovnicească hrănind-o pe dînsa, ci şi de hrana cea trupească purta grijă.    Altă dată, întîmplîndu-se în ţara Lichiei foamete mare şi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguţător din Italia, care umpluse o corabie cu grîu, vrînd să meargă cu ea în altă ţară şi dîndu-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira şi acolo să-şi vîndă grîul cu preţ. Deşteptîndu-se neguţătorul din somn şi aflînd în mîna sa trei galbeni, s-a înspăimîntat, minunîndu-se de un vis ca acela.

Pentru minunea aceea nu s-a arătat neguţătorul neascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorît în cetatea Mira şi a vîndut grîul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfîntului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflînd mîngîiere în acea foamete şi auzind cele istorisite, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.         În vremea aceea, s-a făcut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împăratul Constantin a trimis trei voievozi împreună cu ostaşii cei ce erau sub dînşii să liniştească acea tulburare. Iar numele voievozilor sînt acestea: Nepotian, Ursul şi Erpilion. Aceştia, cu multă sîrguinţă, plecînd din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeşte malul Andrian, unde era o cetate. Şi de vreme ce nu le da mîna să meargă, pentru că marea era învolburată, aşteptau la limanul acela liniştirea mării. Atunci, unul din ostaşi ieşind din corabie ca să cumpere cele de trebuinţă, lua cele străine cu sila, precum este obiceiul ostaşilor. Adeseori făcînd acestea, făceau pagubă celor ce vieţuiau acolo. Pentru această pricină s-a făcut gîlceavă şi tulburare, ba şi război era să se facă din amîndouă părţile, la locul ce se numea Placomata.

Înştiinţîndu-se de aceasta, Sfîntul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur către ţărmul acela şi în cetate, ca să potolească cearta dintre dînşii. Apoi, îndată, toată cetatea şi voievozii, auzind de venirea sfîntului, i-au ieşit în întîmpinare şi s-au închinat lui. Sfîntul a întrebat pe voievozi de unde sînt şi unde merg? Ei au zis că sînt trimişi de împărat în Frigia să potolească tulburarea ce s-a făcut acolo. Sfîntul i-a sfătuit să dea învăţătură ostaşilor lor ca să nu facă supărare poporului. Apoi, luînd pe voievozi în cetate, i-a ospătat cu dragoste. Iar ei, certînd pe ostaşi, au potolit tulburarea şi s-au învrednicit de binecuvîntarea sfîntului.

Făcîndu-se aceasta, au venit oarecari cetăţeni din Mira, care, plîngînd cu lacrimi şi căzînd la picioarele sfîntului, cereau ajutor pentru nişte oameni osîndiţi fără de vină. Ei spuneau cu mîhnire, că, nefiind sfîntul acolo, a venit Eustatie ighemonul şi, umplîndu-şi mîinile cu bani de la oarecari oameni răi, a osîndit la moarte pe trei bărbaţi din cetatea lor, care n-au greşit nimic, „de care lucru toată cetatea se mîhneşte şi plînge, aşteptînd întoarcerea ta, stăpîne; că de ai fi fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit ighemonul a face o judecată aşa nedreaptă”.

Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mîhnit cu sufletul şi, luînd împreună cu dînsul pe voievozi, îndată a plecat. Ajungînd la locul ce se numeşte Leu, au întîlnit pe nişte oameni venind şi i-au întrebat dacă ştiu ceva de acei trei bărbaţi care sînt osîndiţi la moarte. Ei au zis către dînsul: „I-am lăsat în cîmpul lui Castor şi al lui Polux, fiind aduşi acolo ca să-i taie”. Atunci sfîntul s-a îndreptat în grabă la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de uciderea cea nevinovată a acelora. Ajungînd la locul acela, a văzut popor mult stînd acolo şi pe cei trei bărbaţi osîndiţi, avînd mîinile legate şi feţele acoperite şi plecate la pămînt şi cu grumazii goi, aşteptînd desăvîrşita tăiere. Atunci a văzut pe gealat scoţînd sabia spre a-i ucide, arătîndu-se tulburat şi cu chip sălbatic, pentru care motiv acea privelişte era tuturor înfricoşată şi de plîngere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburîndu-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor şi, apucînd sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la pămînt, netemîndu-se de nimic, iar pe bărbaţi i-a dezlegat din legături.

Toate acestea le făcea sfîntul cu mare îndrăzneală şi nu era nimeni care să-l oprească; căci cuvîntul lui era cu stăpînire şi lucrul său cu putere dumnezeiască, fiind mare înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul. Acei trei bărbaţi, izbăviţi de moarte, văzîndu-se întorşi din ghearele morţii către viaţă, plîngeau de bucurie cu lacrimi fierbinţi şi strigau cu mulţumire toţi cei ce se adunaseră acolo. Apoi a venit şi ighemonul Eustatie, iar plăcutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea şi, cînd se apropia de el, îi întorcea faţa, iar cînd cădea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfîntul că-l va spune la împărat şi va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desăvîrşite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-şi ocîrmuieşte cu dreptate stăpînirea. Iar el, fiind mustrat de conştiinţă şi înfricoşat de îngrozirea sfîntului, cu lacrimi cerea milă şi se ruga din tot sufletul, căindu-se pentru nedreptatea sa, căutînd să se împace cu marele părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit şi a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetăţii, dar minciuna nu putea să se tăinuiască, pentru că sfîntul ştia cu dinadinsul că, fiind mituit cu aur, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi şi tot poporul dădea mare mulţumire Sfîntului părinte Nicolae. Abia fiind îmblînzit plăcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcă acum singur, cu smerenie şi cu multe lacrimi, mărturisea greşeala sa şi nu mai arunca pe altcineva.

Voievozii cei mai sus pomeniţi, împreună cu cei ce veniseră cu dînşii, văzînd toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de rîvna şi de bunătatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugăciuni şi, primind binecuvîntarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca să împlinească porunca împăratului. Deci, mergînd acolo, au alinat tulburarea ce era şi săvîrşind toate cele poruncite lor de împăratul, s-au întors cu bucurie în Vizantia şi au avut cinste şi multă laudă de la împărat şi de la toţi dregătorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au şi fost învredniciţi a fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei zavistnici şi vicleni ai oamenilor răi, neputînd a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au pornit spre răutate şi vrăjmăşie.

De aceea, împletind cei răi sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetăţii, urzind cumplite clevetiri asupra bărbaţilor acestora şi zicînd: „N-au sfătuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfîrşitul sfatului lor, că ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre şi meşteşugesc cele viclene asupra împăratului”. Astfel, clevetind asupra lor, mulţime de aur au dat eparhului şi au dus acea clevetire şi în urechile împăratului. Auzind, împăratul îndată a poruncit, ca, fără altă întrebare, să-i arunce în temniţă pe cei trei voievozi, ca să nu fugă pe ascuns şi să săvîrşească sfatul lor cel rău. Deci voievozii erau în legături şi în temniţă, neştiind pentru ce sînt aruncaţi acolo, că nu se ştiau a fi vinovaţi cu nimic.

Trecînd puţină vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva să se vădească clevetirea lor cea mincinoasă şi să iasă la iveală răutatea lor, încît să se întoarcă asupra lor toată nevoia. Pentru aceea, cu multe rugăciuni s-au apropiat de eparh, sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în viaţă pe acei bărbaţi, ci degrabă să facă judecată de moarte, după hotărîrea cea dintîi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfîrşit făgăduinţei. Deci, îndată s-a dus la împărat cu faţă mîhnită şi cu chip posomorît, ca un vestitor de rău, vrînd a se arăta că se îngrijeşte mult pentru viaţa împăratului şi cu credinţă se sîrguieşte pentru dînsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l înşela cu cuvinte viclene şi meşteşugite, pornindu-l spre mînie asupra celor nevinovaţi şi zicînd: „Nici unul din cei ce stau în temniţă nu vor a se pocăi, împărate, ci, petrecînd în cel dintîi gînd rău, nu încetează a cugeta vicleşug şi a gîndi asupra ta cu răutate. Deci, porunceşte mai iute să-i omoare, ca nu cumva apucînd ei înainte, să săvîrşească răutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrşit scopurile lor cele rele”.

Cu aceste cuvinte fiind tulburat împăratul, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi; dar fiind seară, s-a amînat uciderea lor pînă a doua zi dimineaţă. Înştiinţîndu-se despre aceasta, străjerul temniţei şi plîngînd mult pentru o năpastă ca aceea, pusă asupra acelor nevinovaţi, a venit la voievozi, zicînd: „Mai bine ar fi fost de mine să nu vă fi cunoscut pe voi, nici să mă fi îndulcit de dragoste şi cu vorbe la masă, căci mai cu înlesnire aş fi răbdat acum despărţirea de voi şi mai puţină jale mi-ar fi pricinuit năpasta ce a venit asupra voastră. Apoi n-ar fi venit o mîhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru că mîine dimineaţă, vai mie! ne vom despărţi unul de altul cu amar şi de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre feţe, nici vă voi mai auzi vorbind, căci s-a poruncit să vă omoare. Deci să rînduiţi dacă vreţi ceva, pentru averea voastră, că acum este vremea, ca să nu apuce moartea voinţa voastră”.

Zicînd acestea cu tînguire, iar ei ştiindu-se nevinovaţi faţă de împărat şi deci nevrednici de moarte, şi-au rupt hainele şi cumplit îşi smulgeau părul, zicînd: „Ce vrăjmaşi au pizmuit asupra vieţii noastre şi pentru ce să murim noi ca nişte tîlhari? Că n-am făcut nimic vrednic de moarte”. Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude şi pe cunoscuţi şi puneau martor pe Dumnezeu că nimic rău n-au făcut şi plîngeau amar.     Unul dintr-înşii, cu numele de Nepotian, şi-a adus aminte de Sfîntul Nicolae, care, stînd în Mira înaintea celor trei bărbaţi, li s-a făcut lor ajutător preaslăvit şi preabun apărător, izbăvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicînd, unul către altul se rugau: „Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbaţi de moartea cea nedreaptă, caută acum şi asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni; pentru că iată ne-a cuprins mare nevoie şi nu are cine să ne izbăvească din această năpastă. Iată şi glasul nostru a amorţit, mai înainte de ieşirea sufletului şi limba noastră se usucă, aprinzîndu-se de focul inimii, iar acum nici rugăciuni nu mai putem să-Ţi aducem. Degrabă să ne întîmpine îndurările Tale, Doamne, şi ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele noastre, că iată mîine de dimineaţă vor să ne omoare; sîrguieşte spre ajutorul nostru şi ne izbăveşte pe noi, cei nevinovaţi de moarte”.

Dumnezeu, auzind rugăciunile celor ce se temeau de El şi, ca un tată miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfîntul şi plăcutul Său, pe marele arhiereu Nicolae. Căci în acea noapte, dormind împăratul, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, zicînd aşa: „Scoală-te iute şi eliberează pe cei trei voievozi, care sînt ţinuţi în temniţă, pentru că fără de vină sînt clevetiţi şi cu nedreptate pătimesc”. Şi, spunînd tot adevărul, i-a zis: „De nu mă vei asculta şi de nu-i vei elibera pe dînşii, apoi voi ridica asupra ta război precum a fost în Frigia şi rău vei pătimi”. Mirîndu-se împăratul de îndrăzneala Sfîntului Nicolae, se gîndea cum a îndrăznit noaptea fără de vreme a intra înăuntrul palatului său şi i-a zis: „Cine eşti tu care îndrăzneşti a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stăpînirii noastre?”. El i-a răspuns: „Nicolae îmi este numele şi sînt arhiereul mitropoliei Mirelor”.

Împăratul s-a tulburat de acea vedenie şi, sculîndu-se, se gîndea ce este aceasta? Asemenea şi lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arătat în vis sfîntul şi tot acelaşi lucru i-a spus pentru acei bărbaţi. Deşteptîndu-se, Avlavie s-a temut şi se îngrozea în mintea sa de ceea ce văzuse. Apoi a venit oarecine de la împărat spunîndu-i ce a văzut şi acesta în vis. Iar el degrabă mergînd la împărat i-a spus vedenia şi ceea ce i s-a arătat lui şi se minunară amîndoi de acea vedenie preaslăvită, care deopotrivă li s-a făcut la amîndoi.  Îndată a poruncit împăratul să aducă înaintea sa pe voievozii din temniţă şi a zis către dînşii: „Ce vrăjitorii aţi făcut de aţi trimis asupra noastră asemenea vedenii? Căci arătîndu-se un bărbat ne-a îngrozit foarte rău, lăudîndu-se că degrabă va aduce război”, iar ei neştiind nimic se întrebau unul pe altul, de ştie vreunul ceva – că nici unul nu ştia nimic – şi cu ochii umiliţi au căutat unul spre altul.

Văzînd împăratul una ca aceasta, s-a schimbat în blîndeţe şi a zis către dînşii: „Netemîndu-vă de rău, spuneţi adevărul”. Iar ei cu ochii plini de lacrimi şi foarte mult tulburîndu-se, au zis: „Noi, împărate, vrăjitorii nu ştim, nici am plănuit ceva rău asupra stăpînirii tale, nici am gîndit ceva, martor ne este nouă ochiul cel a toate văzător al Domnului. Iar de nu va fi aşa şi vei afla vicleşug întru noi, apoi să nu faci cu noi nici o milă; şi nu numai cu noi aceşti trei, ci chiar pe neamul nostru să nu-l cruţi. Noi ne-am învăţat de la părinţii noştri a cinsti pe împărat şi, mai vîrtos decît toate, a avea credinţă către dînsul. Drept aceea, acum cu credinţă am păzit viaţa ta, iar cele încredinţate nouă, precum s-a căzut dregătoriei noastre, bine le-am cîrmuit, slujind cu osîrdie poruncii tale; căci tulburarea cea din Frigia am potolit-o şi războiul cel plănuit de vrăjmaşi l-am risipit, arătînd prin aceasta vitejia noastră cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce ştiu bine. Iar stăpînia ta mai înainte ne-ai dăruit cinste, iar acum cu asprime te-ai înarmat asupra noastră, fiind cumplit judecaţi şi cu groază aşteptăm a pătimi. Aşadar, precum ni se pare nouă, o, împărate, osîrdia noastră către tine a fost pricinuitoare nouă de mari munci, căci în loc de slavă şi de cinstea pe care am nădăjduit-o, frica morţii şi osîndirea ne-a cuprins pe noi”.

Umilindu-se împăratul de aceste cuvinte, se căia de batjocura adusă bărbaţilor acelora; fiindcă se cutremura de judecata lui Dumnezeu şi se ruşina de porfira cea împărătească; căci cel ce se nevoieşte a pune altora legi, vede însuşi că face judecăţi fără de lege. Deci, într-acel ceas a căutat mai cu milă asupra lor şi a început a vorbi către ei cu blîndeţe. Iar ei, uitîndu-se cu umilinţă către împărat, îndată au văzut chipul Sfîntului Nicolae şezînd împreună cu împăratul şi făcîndu-le milostivire şi iertare. Aceasta însă nimeni nu o vedea, fără numai cei trei voievozi. Atunci, luînd ei îndrăzneală au zis cu glas tare: „Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit odinioară pe cei trei bărbaţi în Mira de la moartea cea nedreaptă, scoate-ne şi pe noi, robii tăi, din această nevoie, ce ne stă asupra”. Iar împăratul, luînd cuvînt, a zis: „Cine este Nicolae şi pe care bărbaţi a izbăvit? Spuneţi-mi cu de-amănuntul aceasta”. Iar Nepotian i-a povestit toate.        Atunci împăratul, cunoscînd pe Sfîntul Nicolae că este mare plăcut al lui Dumnezeu şi minunîndu-se de îndrăzneala şi de rîvna lui pentru cei năpăstuiţi, a liberat pe voievozii aceia, zicîndu-le: „Nu eu vă dăruiesc viaţa, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-aţi chemat spre ajutor. Deci să mergeţi la dînsul şi să-i daţi mulţumire, apoi spuneţi-i lui din partea mea: „Iată am făcut cele poruncite de tine; deci nu te mînia asupra mea, plăcutule al lui Hristos!”. Acestea zicînd, le-a încredinţat o Evanghelie ferecată cu aur, o cădelniţă de aur, împodobită cu pietre scumpe şi două sfeşnice, poruncindu-le să le dea bisericii din Mira.            Astfel, cei trei voievozi dobîndind preaslăvita mîntuire, îndată au pornit pe cale şi cu bucurie au venit la sfînt, pe care cu veselie l-au văzut. Apoi mare mulţumire i-au dat, ca unuia care le-a făcut o bunătate ca aceea şi cîntau, zicînd: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie Cel ce izbăveşti pe săracul din mîna celor mai tari decît dînsul?” Apoi, nici pe cei săraci nu i-au lăsat nemiluiţi, ci şi pe aceia i-au îndestulat din averile lor, iar după aceea, cu bună sporire s-au întors la ale lor.        Acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu, care măresc pe plăcutul Său. De aceea, ca o pasăre ducîndu-se vestea despre dînsul pretutindeni, a străbătut luciul mărilor şi toată lumea, încît nici un loc nu rămăsese, unde să nu fi fost auzite minunile cele mari ale slăvitului arhiereu Nicolae, după darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.

Odată nişte corăbieri plutind de la Egipt spre părţile Liciei, li s-a întîmplat o furtună mare, încît şi pînzele au fost aruncate jos, iar corabia era să se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toţi se speriară de moarte. Iar cînd şi-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae – pe care niciodată nu-l văzuseră, decît numai auziseră de dînsul, că este grabnic ajutător celor ce-l cheamă întru nevoi  -, s-au îndreptat cu rugăciunile către dînsul şi l-au chemat în ajutor. Iar sfîntul, îndată s-a arătat lor şi a intrat în corabie, zicînd: „Iată, m-aţi chemat şi am venit ca să vă ajut; deci nu vă temeţi”. Apucînd cîrma, se vedea cum cîrmuieşte corabia. Apoi a certat vîntul şi marea, precum şi Domnul nostru odinioară Care a zis: Cel ce crede în Mine şi lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea mării şi vîntului şi acelea îi erau ascultătoare.

După aceea corăbierii, purtaţi de vînt lin, au sosit în cetatea Mira şi, ieşind din corabie, au mers în cetate, vrînd să-l vadă pe cel ce i-a izbăvit din nevoi. Văzîndu-l mergînd la biserică, au cunoscut pe făcătorul lor de bine şi, alergînd, au căzut la picioarele lui, dîndu-i mulţumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupească şi de moarte i-a izbăvit pe aceia, ci şi pentru mîntuirea sufletelor lor a avut purtare de grijă; căci, fiind mai înainte-văzător a văzut într-înşii cu ochii cei duhovniceşti gîndul păcatului, care depărtează pe om de Dumnezeu şi-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis către dînşii: „Cunoşteţi-vă pe voi, rogu-vă, o, fiilor, cunoaşteţi-vă inimile voastre şi gîndurile vi le îndreptaţi spre bună plăcere de Dumnezeu, pentru că, deşi ne tăinuim şi ne socotim a fi buni de către ceilalţi oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tăinui. De aceea sîrguiţi-vă cu toată osîrdia a păzi sfinţenia cea sufletească şi curăţenia cea trupească, căci sînteţi biserică a lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.

Astfel, mustrînd pe bărbaţii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, căci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tată iubitor de fii, iar faţa lui era ca a îngerului lui Dumnezeu, strălucind cu darul cel dumnezeiesc. Din faţa lui ieşea o rază preastrălucită, ca şi din a lui Moise şi vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dînsul; căci dacă cineva ar fi fost îngreuiat cu orice fel de patimă sau cu întristare sufletească, numai dacă ar fi privit spre sfîntul, îndată afla îndestulată mîngîiere întristării sale. Sau de vorbea cineva cu dînsul, mult sporea întru cele bune. Aşa că nu numai cei credincioşi, dacă se întîmpla a auzi ceva din limba cea dulce şi izvorîtoare de miere, ci şi cei necredincioşi se umileau şi se povăţuiau spre mîntuire, lepădînd răutatea necredinţei cea din tinereţe şi primind în inimă cuvîntul cel drept al adevărului.     Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: „Ca un luceafăr de dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lîngă izvoarele apelor şi ca nişte mir de mult preţ, bine mirosind tuturor”.         În adînci bătrîneţe, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin cu trupul, apoi şi-a săvîrşit bine viaţa sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrînită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întîmpinîndu-l cetele sfinţilor.           Lîngă cinstitul lui trup adunîndu-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii decembrie. Apoi se săvîrşiră multe minuni de către sfintele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă din moaştele lui, cu care, ungîndu-se cei bolnavi, dobîndeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pămîntului alerga lumea la mormîntul lui, căutînd tămăduirea bolilor şi nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputinţele se vindecau cu acel sfînt mir, nu numai cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa le biruia pe acelea, cum şi acum le biruieşte. Odată, nişte bărbaţi temători de Dumnezeu, de la gura rîului ce se numeşte Tanais, auzind de moaştele cele izvorîtoare de mir şi vindecătoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfătuit să meargă pe mare, acolo, pentru închinăciune. Umplînd corabia cu grîu, voiau să plutească. Dar vicleanul diavol, care era sălăşluit mai înainte în capiştea Artemidei şi pe care îl izgonise de acolo Sfîntul Nicolae, risipind capiştea, simţind că vrea să plece corabia către marele părinte, mîniindu-se pentru risipirea capiştei cum şi pentru izgonirea sa de acolo, se sîrguia cu toată puterea să se răzbune asupra sfîntului.

Astfel, diavolul s-a gîndit să facă împiedicare bărbaţilor acelora din calea pe care o plănuiseră şi să-i lipsească de sfinţenie, făcîndu-le piedici dorinţei lor. Deci s-a prefăcut în chip de femeie şi se făcea că poartă un vas plin cu untdelemn, apoi a zis către bărbaţii aceia: ,,Aş fi vrut să duc aceasta la mormîntul sfîntului, dar foarte mult mă tem pe mare, că nu este cu putinţă unei femei neputincioase ca mine şi bolnavă cu stomacul, a îndrăzni să călătorească pe atîta noian. Pentru aceea, rogu-vă pe voi ca, luînd vasul acesta, să-l duceţi la mormînt şi să turnaţi untdelemn în candela sfîntului”. Zicînd diavolul acestea, a dat vasul în mîinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se ştia însă cu ce fel de vrăji era amestecat acel untdelemn, ca să vatăme şi să prăpădească pe cei din corabie. Dar aceia, neştiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui şi au luat vasul cu untdelemn diavolesc şi, pornind de la mal, în ziua aceea au plutit bine. Însă a doua zi a început a sufla vîntul dinspre miazănoapte şi a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gîndeau să se întoarcă înapoi. Întorcînd corabia, li s-a arătat Sfîntul Nicolae, plutind într-o barcă mai mică şi le zise: „Unde mergeţi, bărbaţilor? Pentru ce aţi lăsat calea ce vă stă înainte şi vă întoarceţi? În mîna voastră este a potoli viforul şi a face corabiei calea uşoară, căci este diavolească acea rea măiestrie care vă împiedică în călătoria voastră. Că nu o femeie v-a dat vasul, ci însuşi diavolul; deci aruncaţi-l în mare şi îndată veţi avea calea cu bună sporire”.

Auzind acestea, bărbaţii aceia au luat vasul şi l-au aruncat în adîncul mării. Şi făcînd aceasta, îndată a ieşit de acolo fum negru şi pară de foc, care a umplut văzduhul de miros greu, iar marea se desfăcu şi fierbînd apa din adînc, clocotea. Iar picăturile apei erau ca nişte scîntei de foc, încît foarte mult s-au temut cei ce erau în corabie şi de frică ţipau. Dar ajutorul care se arătase lor, poruncind să îndrăznească şi să nu se teamă, a alinat marea; apoi pe călători, izbăvindu-i de frică, i-a făcut a pluti fără primejdie spre Licia. Atunci, îndată, venind o răcoreală cu bună mireasmă, a suflat asupra lor şi s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pînă la cetatea cea dorită. Acolo, închinîndu-se moaştelor celor izvorîtoare de mir ale grabnicului ajutător şi apărător, mulţumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înălţînd rugăciuni marelui părinte, s-au întors în ţara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se întîmplase pe cale.

Multe, mari şi preaslăvite minuni a făcut Sfîntul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat şi pe mare, ajutînd celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare şi scoţîndu-i din adîncul mării la uscat; răpindu-i din robie şi aducîndu-i la casele lor; izbăvind din legături şi din temniţe, apărînd de tăierea de sabie şi scăpînd de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; şchiopilor, umblare; surzilor, auz; muţilor, grai. Pe mulţi, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogăţit, iar celor flămînzi le-a dat hrană. Şi la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor şi sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă şi din primejdii îi izbăveşte. Ale cărui minuni precum este cu neputinţă a le număra, tot aşa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl ştie Răsăritul şi Apusul, şi toţi creştinii cunoasc nenumăratele lui minuni. Deci, să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Căruia se cuvine laudă în veci.

Silvia ANDREI

Sfântul Nicolae, ocrotitorul copiilor

Potrivit tradiţiei, Sfântul Nicolae s-a născut în secolul IV, în provincia Lichia, orașul Patara (Turcia). Părinţii au fost oameni înstăriţi, dar şi foarte credincioşi. Şi-au dorit mult un copil. Şi Dumnezeu le-a dăruit unul, a fost singurul. Unul milos, foarte înţelept şi extrem de curajos. A învăţat viaţa duhovnicească de la unchiul său, Nicolae, episcopul Patarelor. Rămas orfan devreme, Sfântul Nicolae şi-a împărţit averea moştenită fără să păstreze nimic.    

S-a gândit apoi să-şi petreacă viaţa în tăcere şi singurătate, însă vestea lui Dumnezeu a fost alta: ,,În mijlocul poporului să-ţi săvârşeşti nevoinţa ta, dacă voieşti să fii încununat de Mine”. Înălţat Arhiepiscop al Mirelor Lichiei, Sfântul s-a dovedit un bun păstor al turmei sale. Este părintele bun şi înţelept care dăruieşte lumină şi har credincioşilor, este ocrotitor al copiilor şi apărător al credinţei ortodoxe.

 În vremea prigoanelor lui Diocleţian împotriva creştinilor, Sfântul a fost aruncat în temniţă, însă şi de acolo îi vorbea poporului despre Legea lui 106Dumnezeu. A fost eliberat după urcarea pe tron a Sfântului Constantin. Potrivit tradiţiei, Nicolae a fost unul dintre Sfinţii Părinţi participanţi la Sinodul de la Niceea. Sfântul Nicolae a apărat dreptatea printre oameni şi a mântuit de la condamnare trei bărbaţi. A fost considerat sfânt de popor chiar din timpul vieţii. Oamenii îl chemau având credinţa că necazurile lor vor fi mântuite. Două dintre minunile sale au marcat profund conştiiţa creştinilor şi stau la baza convingerii că Moş Nicolae aduce daruri în noaptea de 5 spre 6 decembrie.   Se spune că o familie săracă avea trei fete. Şi, atunci când acestea au crescut, părinţii s-au gândit că o viaţă „uşoară” ar fi soluţia la sărăcia în care trăiau. Sfântul Nicolae a avut însă un alt plan cu ele şi le-a salvat sufletele, pe rând, punându-le la fereastră câte o pungă cu bani. Se mai povesteşte că Sfântul ar fi salvat de la naufragiu, prin rugăciune, niște marinari, iar de atunci aceştia îl cinstesc şi îl consideră ocrotitorul lor. Popularitatea sa a crescut atât de mult încât în Rusia aproape toate bisericile au colţ de rugăciune închinat Sfântului Nicolae. După o viaţă aspră, dar plină de credinţă a trecut la viaţă veşnică pe 6 decembrie 343, iar din anul 1087, moaştele sale sunt păstrate la o biserică din Bari, în sudul Italiei.

În Scandinavia, cu mult timp în urmă, Odin, zeul suprem, le aducea daruri copiilor, iar celor din nordul Germaniei, Zeul Thor. Acesta conducea o caleaşcă trasă de două capre, Cruncher şi Cracker. La creştinii din Ghana, Moşul vine din junglă, iar în Hawaii, cu barca. Sania trasă de reni este încărcată cu daruri pentru copiii din Danemarca, stelele dăruiesc cadouri copiilor din Polonia, iar în Ungaria, îngerii le aduc celor mici bomboane şi nuieluşe. O cămilă tânără îl ajută pe Moş în Siria, iar la noi, copiii cuminţi primesc daruri, însă cei neascultători, nuieluşe.

Moș Crăciun nu mai are în prezent decât prea puțin de-a face cu spiritualitatea creștină. În Europa, în secolul al XII-lea, ziua Sfântului Nicolae a devenit ziua darurilor şi a activităţilor caritabile. Multe ţări şi-au păstrat propriile obiceiuri şi tradiţii de Sfântul Nicolae. Copiii tuturor ţărilor creştine au fost învăţaţi că în noaptea de 5 spre 6 decembrie Sfântul Nicolae vine cu daruri. Când pe teritoriul Statelor Unite ale Americii au început să se așeze imigranții din țările germanice și nordice, imaginea Sfântului Nicolae, Sinterklaas cum îl numeau olandezii, s-a schimbat încet, transformându-l în Santa Claus.    

Când ninge pe data de 6 decembrie se spune că Moşul îşi scutură barba şi iarna poate să înceapă. Aceasta este ziua în care binele învinge, prin credinţă, răul, iar în popor este numită Sânicoara. Oamenii se gândesc deja la Ignat şi la Sărbătoarea Crăciunului. Pregătirile încep.

Elena TURCULEANU

Legenda lui Moş Nicolae: Poveste şi istorie despre unul dintre cei mai îndrăgiţi sfinţi

Din mosi stramosi, copilasii asteapta sa gaseasca in ghetute in dimineata de 6 decembrie dulciuri si fructe. Pentru aceasta, ei isi pregatesc incaltamintea de cu seara si spera ca Mos Nicolae sa uite momentele in care nu au fost cuminti, deoarece micutii neascultatori primesc in dar o nuielusa.

Legenda lui Mos Nicolae: de la sfant la mosul cel darnic si nevazut   

De unde a pornit obiceiul darurilor asociat cu sarbatorirea Sfantului Nicolae? Legenda lui Mos Nicolae spune ca Sfantul Nicolae a ajutat trei fete sarace din orasul sau, aducandu-le dar de zestre, noaptea, fara a fi vazut. Casa in care traiau cele trei surori era foarte saraca. Tatal lor planuia sa-si vanda fetele ca sa se imbogateasca. Batranul nu a fost induplecat de lacrimile si durerea fiicelor, dar Sfantul Nicolae a aflat despre nenorocirea ce se petrecea si a venit in ajutorul lor. Noaptea, pe furis, el a aruncat o punga plina cu galbeni in camera fetei celei mai mari. Astfel, ea a reusit sa se marite curand.     La fel a facut si in urmatorii doi ani, iar sora cea mijlocie si apoi cea mica au reusit sa se aseze la casele lor. Tatal s-a hotarat insa, ca inainte de casatoria mezinei, sa il pandeasca noaptea pe Nicolae. L-a vazut astfel cand a urcat pe acoperisul casei de aceasta data si a dat drumul pe cos unui saculet.   De atunci, legenda lui Mos Nicolae spune ca acesta nu se arata niciodata, asa cum face Mos Craciun, dar nu uita sa ii rasplateasca pe copiii cuminti si sa le aduca nuiele celor neascultatori.

Cine a fost Sfantul Nicolae?

Sf-Nicolae-5Nicolae s-a nascut intr-o familie bogata, iar dupa ce parintii sai au murit, el si-a folosit mostenirea pentru a ajuta oamenii saraci. A fost intemnitat si apoi eliberat odata cu venirea imparatului Constantin.  A fost numit cardinal al tinutului Myra (aflat acum in Turcia) si este cunoscut pentru minunile pe care le-a savarsit de-a lungul vietii si pentru generozitatea lui.  A murit in 6 decembrie 345 (sau 352, dupa alte surse), fiind de atunci celebrat in fiecare an la aceasta data. Multe biserici au fost construite sub hramul Sfantului Nicolae, el fiind si unul dintre cei mai pictati sfinti in icoane. Este cunoscut drept patronul spiritual al unor tari precum Germania, Olanda, Rusia, Romania, Elvetia, dar totodata este protectorul marinarilor, al fetelor nemaritate, al saracilor si nu in ultimul rand al copiilor. Se spune ca Sfantul Nicolae pune capat perioadei magiei negre si a lucrurilor necurate care incep de Sfantul Andrei. Astfel, pe 6 decembrie, Sannicoara vine sa protejeze popoarele de rele si sa ii indrume pe drumul cel bun.

Una dintre legendele construite in jurul Sfantului Nicolae spune ca intr-o noapte, cand locuitorii din Myra il sarbatoreau ca in fiecare an, o banda de pirati arabi au navalit in mijlocul petrecerii. Au furat tot ce au putut si au rapit un copil, Basilos, pentru a-l transforma in sclavul Emirului.  Vazand durerea parintilor lui Basilos, in anul urmator in timpul aceleiasi sarbatori, Sfantul Nicolae l-a ridicat pe copil dintre arabi si l-a adus in sanul familiei sale. Parintii nici nu puteau sa creada minunea, dar i-au multumit Sfantului Nicolae in nenumarate rugi.     Sfantul Nicolae a fost model pentru un alt personaj la fel de indragit ca Mos Nicolae: Mos Craciun. Stiai ca – si aceasta nu face parte din legenda lui Mos Nicolae sau Mos Craciun, ci este fapt real – numele Santa Claus provine din olandezul Sinterklaas, in traducere Sfantul Nicolae?

Florin CREŞTINUL

Sfântul Ierarh Nicolae de Mira

Sfântul Ierarh Nicolae din Mira (n. ca.280PataraLichia — d. ca.345Mira, astăzi Demre, în apropiere de KaleTurcia) a fost un episcop.

Biografie

Toate elementele biografice sunt târzii și îndoielnice. Sfântul Nicolae de Mira e menționat pentru prima dată în secolul al VI-lea, în Martirologiul roman; nu era vorba de vreo pomenire ca atare a sfântului, ci doar de vedenia când sfântul Nicolae Licianul i s-ar fi arătat în vis lui Constantin cel Mare, cerându-i să-i ierte pe trei ostași osândiți la moarte. De fapt, sărbătoarea de pe 6 decembriepomenește tocmai această vedenie.  Tot în secolul al VI-lea, Nicolae Sionitul, episcop de Pinara, ar fi zidit o biserică în cinstea sfântului Nicolae de Mira Liciei. Toate celelalte elemente biografice despre sfântul Nicolae ne vin din Legenda aurea a lui Iacob de Voragina, scrisă în 1264.

Un cult neînsemnat al sfântului Nicolae de Mira își face apariția în Occident, o dată cu Nicolae I († 867), papa Romei, care zidește, în bazilica Santa Maria Maggiore, un altar lateral dedicat patronului său.

În secolul al X-lea, cultul sfântului Nicolae începe să se răspândească în Occident: Othon al III-lea, în Germania, a zidit 230px-Chapkanov-Saint-Nicholaso biserică de rit bizantin la Burtscheid (lângă Aachen), căreia îi dă ca hram pe sfântul Nicolae.

Cultul popular al sfântului Nicolae datează din secolul al XI-lea. Cruciații aduceau moaște din Răsărit, și de obicei marile orașe occidentale care primeau moaștele vreunui sfânt răsăritean, își luau drept patron pe acel sfânt. Astfel, cruciații din Bari (în Italia) au adus cu ei moaștele sfântului Nicolae de Mira. Pe vremea aceea, arhiepiscopul Nicolae al Venețieia zidit două biserici, una în 1036, probabil la Bari, iar cealaltă în 1039 la Veneția, în care să așeze moaștele. Se păstrează două diplome ale acestui episcop, precum și numele celor șaizeci și doi de bărbați care aduseseră moaștele din Răsărit. Cele două biserici au fost târnosite pe 9 mai 1098. Cei doi arhiepiscopi, Ilie de Bari și Nicolae de Veneția au răspândit cultul sfântului Nicolae în Occident. Mai mult, papa Romei, Urban al II-lea, a cunoscut cultul sfântului Nicolae la Bari, unde s-ar fi făcut minuni, lucru pentru care papa l-a distins pe Ilie cu omoforul.

După încreștinarea slavilor, cultul sfântului Nicolae l-a înlocuit pe cel al zeului Mikula, zeul agriculturii. Dar de fapt, unii sunt de părere că rușii l-ar fi cunoscut pe sfântul Nicolae datorită diasporei rusești de la Bari. Aici, rușii au dedicat sfântului Nicolae biserica lor, apoi spitalul și ospiciul. Legenda aurea a fost tradusă în slavonă, de unde a intrat în sinaxarul rusesc.

În secolul al XII-lea, sfântul Nicolae intră în cărțile de slujbe de la mănăstirea Sint-Truiden (Belgia). De aici cultul său ajunge la Roskilde(Danemarca), la Vadstena (Suedia) și în vreo patruzeci de sate din Islanda. În secolul al XIII-lea, părticele din moaștele sfântului Nicolae ajung la catedrala din Canterbury, iar cultul sfântului începe să se răspândească, datorită influenței de pe continent.

Cunoscut sub numele de la Nikolaus în GermaniaSinterklaas în Belgia și Țările de Jos și Kleeschen în Luxemburg, este o sărbătoare legată de personajul istoric Nicolae din Mira. Santa Claus din lumea anglofonă (Moș Crăciun în România) a apărut prin deformarea cuvântului neerlandofon Sinterklaas. Sărbătoarea lui Moș Crăciun a înlocuit-o pe cea a Sfântului Nicolae în numeroase țări, devenind o oportunitate de a face cadouri, iar pentru comercianți una de a-și spori vânzările, și a apărut chiar și în țări care nu au o legătură culturală directă cu sfântului Nicolae, precum China.

Sfântul Nicolae este patronul spiritual al Țărilor de JosRusiei, al provinciei Lorena, precum și al mai multor orașe vest-europene, între care Bari etc. Sfântul Nicolae este cunoscut ca protector al celor acuzați pe nedrept, al comercianților, călătorilor, fetelor nemăritate, mireselor și, în special, al copiilor mici.

Legenda

Sfântul Nicolae, pictură de Tintoretto (1518-1594), Kunsthistorisches Museum, Viena    Legenda spune că trei surori, fetele unui nobil sărac, nu se puteau mărita datorită situației financiare precare. Se spune ca atunci când fata cea mare a ajuns la vremea măritișului, Nicolae, ajuns deja episcop, a lăsat noaptea, la ușa casei nobilului, un săculeț cu aur.

Povestea s-a repetat întocmai și când a venit vremea măritișului pentru cea de a doua fată. Când i-a venit vremea și celei de a treia fete, nobilul a stat de pază pentru a afla cine era cel care le-a făcut bine fetelor sale. În acea noapte l-a văzut pe episcop lăsând săculețul cu aur. Se spune că Sfântul Nicolae s-a urcat pe acoperiș și a dat drumul săculețului prin hornul casei, într-o șoseta pusă la uscat, motiv pentru care a apărut obiceiul agățării șosetelor de șemineu. După ce tatăl fetelor a văzut cele întâmplate, Nicolae l-a rugat să păstreze secretul, însă acesta nu a rezistat tentației de a povesti mai departe. De atunci, oricine primea un cadou neașteptat îi mulțumea lui Nicolae pentru el. Cei trei săculeți cu aur făcuți cadou fetelor de nobil au devenit simbolul Sfântului Nicolae sub forma a trei bile de aur (în iconografia apuseană).

 Tot potrivit legendei, Nicolae de Mira ar fi fost unul din cei 318 participanți ai Conciliului de la Niceea, astăzi İznik, Turcia.

Sărbători

în calendarul bizantin: 6 decembrie (sărbătorit de facto pe 19 decembrie de majoritatea bisericilor ortodoxe, din cauza decalajului dintre calendarul civil și cel bisericesc)

  • în calendarul latin: 6 decembrie
  • în calendarul luteran: 6 decembrie
  • în calendarul anglican: 6 decembrie

Moaștele

imagesMâna dreaptă a sfântului, primită de Mihai Viteazul ca răsplată pentru meritele sale în războiul împotriva musulmanilor, chiar de la cardinalul din Bari, a fost donată de acesta Bisericii Sfântul Gheorghe Nou din București, undeva în jurul anului 1600.

Imaginea lui Moș Nicolae în universul copiilor

În noaptea dintre 5 spre 6 decembrie, copiii obișnuiesc să își lase ghetele în fața ușii așteptând în speranța că vor primi cadouri constând, în general, în dulciuri. În unele zone, copii îi lasă moșului apă sau morcovi pentru calul său. În multe regiuni ale României copiii găsesc în dimineața zilei de 6 decembrie, pe lângă dulciuri și fructe, o nuielușă.[2]

Sfântul Nicolae este pomenit în Sinaxar în 9 mai. Tot în această zi, pomenirea mutării moaștelor sfântului Nicolae de la Mira la Bari, în anul 1087, când regiunea Mira Lichiei a căzut în mâinile turcilor.

 Dr. ec. Florin NAHORNIAC

TRĂIASCĂ 1 DECEMBRIE – Ziua MARII UNIRI. SĂRBĂTOAREA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI. UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA

Iată că ne aflăm din nou la o nouă Sărbătoare Nțională, Sărbătoarea MARII UNIRI de la Alba-Iulia când la 1 Decembrie 1918 acest Sfânt Popor Român și-a desăvârșit visul de veacuri, acele de a fi la sânul adevăratei sale MAME, a unei MAME care-și dorea fii săi sub poala ei. Acea MAMĂ s-a numit dintotdeauna ROMÂNIA.  

 Pentru acest MARE DEZIDERAT s-a vărsat mult sânge de ROMÂN. Au murit pe toate câmpurile de lupta pentru visul de aur de a fi împreună  toate provinciile românești de la povincia BUCOVINEI, a BASARABIEI, a MOLDOVEI, a DOBROGEI, a MUNTENIEI, a OLTENIEI, a CARANSEBEȘULUI, a BANATULUI, a TRANSILVANIEI, a MARAMUREȘULUI și a ȚĂRII OAȘULUI care cu toții s-au unit la 1 DECEMBRIE 1918 la sânul MAMEI COMUNE – R O M Â N I A.  Acum după 97 de ani și noi, toți românii acestei ROMÂNII trebuie din nou să ne unim

1 DEC 1 cu 1 bis cu 2 1_decembrie_1918Transilvania a fost a treia provincie care s-a unit cu patria-mamă. Unirea Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii.    La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbuşirii Dublei Monarhii, Ungaria îşi proclamă independenţa, incluzând în teritoriul său şi Transilvania. În aceste condiţii, fruntaşii Partidului Naţional Român şi românii din Partidul Social Democrat înfiinţează Consiliul Naţional Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie 1918, la Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistiţiul cu Antanta, fixând o linie de demarcaţie, care lăsa sub controlul Ungariei nordul şi centrul Transilvaniei, iar Banatul sub controlul Serbiei. În aceste condiţii, românii organizează la data de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 o Adunare Naţională la Alba Iulia la care desemnează 1228 delegaţi.  

  Alba Iulia fusese aleasă de către Consiliul Naţional Român Central, pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc din Transilvania, în cea mai mare zi din istoria acestui popor, pentru două 1 DEC 1 cu 1 COPIL SALUTANDpricini. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, biruitor la Selimbăr, îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia în fruntea unui alai măreţ. Ea a fost Capitala strălucitului domn în timpul scurt cât el reuşise să săvârşească cea dintâi unire a Ţărilor Române. La 1784, pe acelaşi platou al Cetăţii, marii mucenici ai neamului, Horia şi Cloşca, sufereau supliciul frângerii pe roată, pentru că avuseră curajul să ceară o viaţă mai bună pentru neamul lor.   Amândouă aceste date istorice erau adânc săpate în inimile românilor. Erau două etape importante în drumul greu spre mântuire. Duhurile marilor înaintaşi şi mucenici ai libertăţii şi unirii românilor vor lumina gândurile celor strânşi aici si-i vor face vrednici de înalta lor chemare.  

 Pregătirea politică a Adunării a întâmpinat dificultăţi. Şedinţele preparatoare din cele două zile, care au precedat Adunarea, au fost foarte însufleţite. Discutându-se textul Rezoluţiei Unirii, redactat de Vasile Goldiş, unii susţineau ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul, la care se adăugaseră şi delegaţii sosiţi din Bucovina şi Basarabia, susţineau unirea fără condiţii. Socialiştii, lucrând sub influenţa Budapestei, cereau republica şi-şi exprimau temerea de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă s-a stabilit o înţelegere, renunţându-se la toate părţile la punctele de vedere prea intransigente şi adoptându-se formula unei autonomii provizorii. Iuliu Maniu a explicat că e necesară o epocă de tranziţie, deoarece ,,nu se poate ca într-o singură zi, sau într-o singură oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri veche şi să înfăptuim una nouă. Deci, nu e vorba de a pune condiţii la Unire, ci a constata necesitatea unei epoci de tranziţie.    

1 DEC 1 cu 6 LA MULTI ANI ROMAdunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate.

Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular, era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Spectacol simbolic şi instructiv: cortegiile entuziaste ale românilor ce umpleau drumurile spre Alba Iulia se încrucişau cu coloanele armatei Mackensen care, umilite şi descurajate, se scurgeau pe căile înfrângerii spre Germania.  

Mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc.

În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român.

 Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Ştefan Cicio Pop arată împrejurările care au adus ziua de astăzi, Vasile Goldiş expune trecutul plin de suferinţe şi de glorie al naţiunii române de pretutindeni şi necesitate Unirii, Iuliu Maniu explică împrejurările în care se înfăptuieşte Unirea , iar socialistul Jumanca aduce adeziunea la Unire a muncitorimii române, care se simte una cu întreg neamul românesc. Rezoluţia Unirii este citită de Vasile Goldiş:                                                                                          

,,Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.”                                                                                     

Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplină libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte ca Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române, şi în sfârşit exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei.                                                                                

La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită!

      Delegaţii participante la Marea Adunare de la Alba Iulia:      

 

  Gral-col(r) prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia

Unirea de la 1 Decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi, totodată, realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii, unirea Transilvaniei cu România. Ziua de 1 Decembrie a devenit după evenimentele din decembrie 1989 Ziua Naţională a României.

Adunarea de la Alba-Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului credeti-ca-1-decembrie-trebuie-sa-ramana-ziua-romaniei-18410095Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate. Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Spectacol simbolic şi instructiv: mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile Cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc. În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român. Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Vasile Goldiş, cel care a redactat textul Rezoluţiei Unirii, aduce la cunoştinţa poporului conţinutul documentului (n. r.: Vasile Goldiş – fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, deputat în Parlamentul României, ministru al Culturii, fost redactor al ziarului Românul, cel care în calitate de preşedinte al delegaţiei ardelene a adus la cunoştinţa Regelui Ferdinand actul Unirii adoptat la Alba-Iulia).
DEC 1 cu 1 CATEDRALA DE 1 DECEMBRIEMarea Adunare de la Alba-Iulia proclamă dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre. Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplina libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte: Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari, cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementare a raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate – cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană -, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române şi exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului, au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei. La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită…

   Dr ec Florin NAHORNIAC

Editorial sărbătoresc. Este Sfânta noastră zi națională, Sărbătoarea care ne definește ca stat, ca popor creștinat de Sfântul Apostol ANDREI

Este Sfânta noastră zi națională, Sărbătoarea care ne definește ca stat, ca popor creștinat de Sfântul Apostol ANDREI. Să ne închinăm Sfintei noastre patrii străbubune pe vecie și să nu uităm că suntem creștini ortodocși iar alături de noi trăiesc și creștini Greco-catolici, romano catolici și alții

1 Decembrie, Ziua Națională a României

Unirea de la 1 Decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României și, totodată, realizarea unui deziderat al locuitorilor granițelor vechii Dacii, unirea Transilvaniei cu România. Ziua de 1 Decembrie a devenit după evenimentele din decembrie 1989 Ziua Națională a României

Știați că România a avut mai multe zile naționale de la apariția sa ca stat?

image002Prima a fost cea de 10 mai, deoarece, prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus în ziua de 10 mai 1866  jurãmântul de credințã în fața adunării reprezentative a Principatelor Române Unite.  În amintirea acestui eveniment, la 10 mai 1877, tot el a proclamat în fața Parlamentului independența de stat a României. În data de 14 martie/26 martie 1881 camerele reunite ale Parlamentului au votat transformarea țării din principat în Regatul României. Pentru a marca evenimentul, ziua națională sărbătorită pe 10 mai 1881 a fost una din cele mai spectaculoase serbări din istoria României. La data de 10 mai 1881, Carol I și Elisabeta au fost încoronați drept regi ai României. Timp de 81 de ani, România și-a sărbătorit ziua națională pe 10 mai. După venirea la putere a comuniștilor cu sprijinul Armatei Sovietice, dată a fost schimbată pentru 23 august image0051944, când Regele Mihai I l-a arestat pe mareșalul Antonescu, și a decis ieșirea din războiul alături de Germania. După abdicarea forțată a regelui Mihai I în data de 30 decembrie 1947, Camera Deputaților a adoptat legea nr. 363 din 1947, prin care a proclamat Republica Populară Română. Ziua de 23 august a fost adoptată drept sărbătoare de stat, sub numele de ziua insurecției armate antifasciste, începutul revoluției populare în România, cu referire la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și arestarea guvernului condus de Ion Antonescu în anul 1944.

Defilările șoimilor patriei și ai pionierilor nu pot fi străine nimănui. Chiar și cei care nu au trăit în vremea regimului comunist au auzit de la familie sau cunoscuți istorisiri despre manifestările organizate ”în cinstea partidului și conducătorului iubit.”

image003În timpul regimul comunist toți românii erau obligați să participe la acțiunile prilejuite de sărbătorirea zilei de 23 august. Organizarea Zilei Naționale presupunea pregătiri până în cele mai mici detalii. De la hainele pe care oamenii trebuiau să le poarte și până la modul în care erau grupați pe coloane. Oamenii erau luați de la locul de muncă, împărțiți în grupuri și aliniați pentru paradă. 23 august era considerată ca o zi măreață, o zi în care pionierii cântau și recitau, militarii și tinerii defilau, steaguri erau fluturate.În fiecare oraș al țării răsunau cântece patriotice și lozinci („Stima noastră și mândria”, „Partidul, Ceaușescu, România”etc.) menite să îi preaslăvească pe cei doi conducători care priveau totul din tribunele unde stăteau.

ca. December 1989 Bucharest, Romania

ca. December 1989 Bucharest, Romania

După Revoluția din 1989  nouă clasă politicã „democratică“ s-au ferit sã revină la vechile tradiții antecomuniste sau antebelice, deoarece li se păreau prea monarhiste, iar influențele celor 45 de ani de comunism erau încă foarte puternice.

Alegerea zilei de 1 decembrie a făcut trimitere la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918. Din punct de vedere istoric, la 1 Decembrie 1918, Adunarea Națională de la Alba Iulia, constituită din 1228 de delegați și sprijinită de peste 100.000 de români veniți din toate colțurile Ardealului și Banatului, a adoptat o Rezoluție prin care s-a consfințit unirea tuturor românilor din Transilvania, întreg Banatul (cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre) și Å¢ara Ungurească (Crișana, Sătmar și Maramureș) cu România. 

image008 Ziua de 1 Decembrie marcheazã astfel doar data la care Transilvania și Banatul s-au unit cu România, însă în aceeași perioadă au fost și alte provincii care au fãcut-o: Basarabia pe 9 aprilie 1918, dată trecută sub tăcere chiar și în zilele noastre, în timp ce Bucovina, vechea provincie luată de Austria în 1775, Moldovei, a revenit la patria mamã pe 28 noiembrie 1918.

Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voință al națiunii române care  s-a dovedit mai puternic decât orice guvern sau partid, națiunea trebuie să trăiască într-un stat național și, punând în mișcare națiunea, a avut  acea forță uriașă ca peste toate adversitățile să dea viață aspirației sale: statul național român.

image013Ziua Națională a României a fost sărbătorită pentru prima dată pe 1 decembrie în anul 1990, festivități centrale s-au desfășurat la Alba Iulia,  dar ea a fost marcată de polarizare politică, discursul lui Corneliu Coposu, liderul de atunci al opoziției anticomuniste, fiind întrerupt în mai multe rânduri de huiduieli. Petre Roman, primul ministru de atunci, s-a arătat încântat de întreruperea repetată a discursului liderului opoziției, ceea ce l-a făcut pe președintele Iliescu să-i dea un semn cu mâna pentru ca să înceteze, gest filmat și difuzat pe larg de mass media.

 De atunci, anual, la  fiecare 1 decembrie  în fiecare oraș al țării se organizează defilări, parade, depuneri de coroane sau concerte ale armatei. 

 Trebuie să nu uităm ca 1 decembrie este ziua când fiecare suflare românească trebuie să-și manifeste recunoștința față de toți eroii cunoscuți și necunoscuți care au contribuit pas cu pas la nașterea României Mari. Ecoul sărbătorii se aude și dincolo de granițele țării. Comunitățile românești din întreaga lume sărbătoresc și transmit din generație în generație sentimentul de mândrie națională.

Tricolorul flutură pe toate continentele unde se afla o inimă mare de român!

 La Mulți Ani România!

Prof. Elena TURCULEANUL

 

Semnificaţia istorică a zilei de 1 Decembrie! Ce sărbătorim de Ziua Naţională a României

Ziua Naţională a României se sărbătoreşte pe 1 decembrie şi marchează un eveniment istoric: unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918.
DEC 1 cu 1 LA MULTI ANI ROMANIA
Ziua națională a României a fost, între anii 1866-1947, ziua de 10 mai, apoi, între 1948-1989 ziua de 23 august. Prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de președintele Ion Iliescu și publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi națională și sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituția României din 1991, articolul 12, alineatul 2.
Alegerea zilei de 1 decembrie, deși neexplicit, a făcut trimitere la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918. Alegerea acestei zile ca sărbătoare națională a României a fost văzută drept un afront adus minorității maghiare din România, pentru care ziua de 1 decembrie a însemnat o pierdere politică.
Ziua Naţională va fi sărbătorită în întreaga ţară prin parade şi diverse evenimente artistice, la care vor participa mulţi oameni, fiind una dintre zilele libere acordate de statul român.

  Gral-col(r) prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

De ce este și trebuie să fie 1 decembrie Ziua Națională a tuturor românilor?

Pe măsură ce ne apropiem de anul 2018, sărbătoarea națională a României – ținută la 1 decembrie – capătă semnificații tot mai ample, îndeamnă la numeroase reflecții și predispune la noi comentarii. Unele dintre acestea sunt critice, ceea ce este firesc într-o societate democratică.  Un astfel de comentariu, făcut de voci mai mult ori mai puțin autorizate, se referă chiar la data sărbătorii naționale a României, la ziua de 1 decembrie. Cu alte cuvinte, este contestată data de 1 decembrie ca sărbătoare laică supremă a tuturor românilor.   

1decembrieMotivele pot părea unora serioase, deși unele dintre ele de-a dreptul ridicole. Să le luăm pe rând!     La 1 decembrie 1918, s-ar fi unit doar o singură provincie – Transilvania – pe când România era veche, mare și independentă de mai înainte.      Trebuie observat că teritoriile unite la 1 decembrie reprezintă circa 40% din suprafața și din populația României actuale și nu un cuantum infim, cum s-a insinuat.     Apoi, se spune și scrie des că mai importantă decât unirea de la 1 decembrie ar fi independența de la 1877.   Numai că independența proclamată la 9-10 mai 1877 se referea doar la 130,000 de km pătrați, adică la cu ceva mai mult de o treime din suprafața României Mari. 

 Firește, independența României de la 1877 a fost foarte importantă și pentru românii din Dobrogea, Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar, Maramureș, Bucovina și Basarabia (ei s-au și jertfit pentru această independență a țării-mamă!), dar nu i-a atins direct și imediat atunci, fiindcă erau cuprinși în alte state.        În al treilea rând, s-a spus că data de 1 decembrie ar privi, totuși, prea puțini români, în raport cu masa populației și cu teritoriile alăturate Regatului României în 1918.         Stricto sensu poate să fie adevărat acest lucru, numai că Ziua Națională de la 1 decembrie nu celebrează doar unirea Transilvaniei, ci marchează tot ceea ce s-a întâmplat atunci, adică este un simbol al întregului an de cumpănă 1918.    În acel an, s-au unit cu Țara, prin decizii luate de adunări reprezentative și recunoscute, trei mari provincii istorice, și anume: Basarabia, Bucovina și Transilvania.

La 1 decembrie, s-a desăvârșit un proces larg, în urma căruia România a ajuns de la 137,000 de km pătrați și de la circa 7,2 milioane – în 1914 – la 295,000 de km pătrați și la 15 milioane de locuitori – în 1918-1919 -.    Cu alte cuvinte, pornind numai de la realități, s-ar putea spune foarte bine că, în 1918, nu provinciile s-au unit cu România, ci invers, că România s-a unit cu provinciile sale istorice.      Astfel, în Ziua Națională ne amintim de întreagă acea „oră astrală” de la finele Primului Război Mondial, prin care românii și-au luat soarta în mâini și au decis să trăiască în România.

În fine, am văzut scris și că ziua de 1 decembrie nu este potrivită ca sărbătoare, fiindcă în acel moment din an este iarnă și frig, iar românii vor să meargă la iarbă verde când sunt veseli! Este rizibil! Și Crăciunul pică iarna, când este frig.  De ce să nu-l mutăm, după o astfel de logică, mai spre vară!? Pe de altă parte, zilele de 24 ianuarie, de 10 mai sau de 31 august – Ziua Limbii Române – pot să fie sărbătorite foarte bine, la fel ca data de 1 decembrie.

Sunt țări în jurul nostru care au câte trei zile naționale și nu se supără nimeni.       Adiacent la cele spuse mai sus, se insinuează câteodată că Ziua Națională actuală a României i-ar jigni pe conlocuitorii maghiari, care – după ce că nu au fost consultați la 1918 – se simt frustrați și jigniți de sărbătoarea noastră, fiindcă Transilvania a fost ruptă din Ungaria de-atunci.    Tehnic așa este: pe când România aproape și-a triplat teritoriul la 1918, Transleitania – adică jumătatea de răsărit, declarată „ungară”, a imperiului bicefal; să ne reamintim că Ungaria nu exista ca țară independentă înainte de 1920 – a pierdut două treimi din teritoriul său. 

1dec1918_Alba_Iulia   Lăsăm la o parte faptul că acea Ungarie a pierdut în 1918 Croația, Slovacia, Transilvania etc., adică teritorii fără majoritate ungară, pe când România a obținut numai provincii istorice cu majoritate – absolută sau relativă – românească.      Dar, după cum există o măsură în lucruri, nici marea sărbătoare națională a maghiarilor de pretutindeni, de la 15 martie, nu este un prilej de bucurie istorică pentru români, fiindcă atunci (în 1848), la Bratislava, dieta revoluționară a decis (fără consultarea românilor și împotriva voinței lor) anexarea Transilvaniei la Ungaria.     Cu alte cuvinte, ambele zile de sărbătoare au efect bumerang pentru fiecare din cele două popoare, dacă este să luăm în calcul numai semnificațiile istorice.     Așa se întâmplă cam peste tot între vecini. Cele decise de maghiari la 15 martie 1848 nu s-au putut înfăptui la scara istoriei – fiindcă ungurii și secuii erau atunci cam 24% din populația Transilvaniei -, pe când cele decise de români la 1 decembrie 1918 s-au transpus în practică – deoarece românii erau două treimi din populația provinciei -.   Iar hotărârea românilor a fost confirmată – recunoscută – în mai multe rânduri prin tratate internaționale.

Unde este nedreptatea? Firește, nu este vorba nici despre dreptate absolută, dar pe aceasta nu o mai caută astăzi nici filosofii.   Mai recent, s-a „descoperit” încă un pseudo-motiv îndreptat împotriva zilei sărbătorii naționale: românii ardeleni nu ar fi dorit unirea cu Țara, înapoiată și balcanică, ei fiind fascinați de civilizația superioară ungară sau austro-ungară, astfel că unirea ar fi fost făcută de un grup de intelectuali cam naționaliști…   Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci.

Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de români.     Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut apartenența la România.  Insinuarea că numai un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer pentru actul unirii.   În al doilea rând, nu este nimic neobișnuit ca poporul să fie condus de elite și să le urmeze.     Românii ardeleni au fost condamnați de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici și economici puternici, ci, până târziu, doar preoți și dascăli, adică intelectuali ieșiți din sânul lor și apropiați de ei. Dar ei – românii ardeleni – nu au rămas nicio clipă fără elite și aceasta le-a fost salvarea.

Decenii la rând înainte de unire, preoții și dascălii nu-și încheiau slujbele, respectiv lecțiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele românilor la București răsare”.    Este de ajuns să fie urmărite documentele existente, rapoartele autorităților, procesele verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor politice, asociațiilor profesionale, școlilor etc., pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus și din cele mai sofisticate și savante cercuri academice până la nivelul satelor. Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că i-au conștientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru și de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!”.    

Prin urmare, conducătorii, desprinși din popor, se ghidau după aspirațiile poporului, le justificau și le susțineau, iar poporul își urma conducătorii.   Nici căile alese de popor (grupuri mari de oameni) nu erau infailibile, dar elitele și plebea, cel puțin din 1848 până la 1918, au mers concordant.    Eseuri istorice se pot scrie multe, opinii despre trecut poate exprima oricine, dar scrisul istoric trebuie lăsat istoricilor de meserie, cercetătorilor, celor obișnuiți și pregătiți să opereze cu sursele istorice.     Conform specialiștilor, în epoca despre care scriem, unirea din 1918 a fost un act de voință națională românească, formulat de majoritatea populației și recunoscut prin tratate internaționale cu valoare de lege. Restul sunt chestiuni interesante, dar adiacente.       Ele se cuvin studiate, relevate, dar nu augmentate, deviate, scoase din context sau falsificate.    Eseurile despre trecut au rostul lor, ca și publicistica istorică în general. Se face astăzi copios meta-istorie, istorie contrafactuală, istoria iluziilor oamenilor, istoria ideilor neviabile și a personalităților care luptau contra curentelor dominante, se evocă felurite ciudățenii și rarități, ajung să fie privite drept mituri clișeele și stereotipurile, să fie valorizate personaje considerate îndeobște negative etc. 

 Toate acestea au loc sub soare, sunt adesea receptate mai bine de public decât temele clasice de istorie, fiindcă gustul este și el esențial în revigorarea trecutului.    Dar aceste abordări nu trebuie confundate cu cercetarea trecutului dacă ele nu reprezintă așa ceva, pe de o parte, iar concluziile unor întâmplări sau fapte marginale nu trebuie impuse drept dominante, pe de altă parte.   „Noile puncte de vedere” evocate mai sus nu sunt fabricate acum – când se apropie sărbătoarea centenarului Marii Uniri – dar nici nu se reciclează acum din pură întâmplare. 

 Acestea au o lungă istorie în urmă. Pe de o parte, ele provin din arsenalul naționaliștilor revizioniști (mai ales ungari), care au cultivat mereu, în secolul care a trecut de la 1918, ideea „nedreptății istorice” făcute Ungariei de către marile puteri, care ar fi dat cadou României „înapoiate și balcanice” înfloritoarea provincie numită Transilvania, „iluminată” timp de un mileniu de „civilizatorii Bazinului Carpatic”, adică de unguri.   Limbajul Mesaje-1-decembrie-2014-Ziua-Nationala-a-Romaniei-la-multi-ani[1]detractorilor unirii nu este acum tocmai acesta – între timp formulele de exprimare s-au cizelat, s-au europenizat –, dar el se poate descifra ușor printre rânduri. Odată cu această ușoară tâlcuire, se vede limpede și sorgintea lui revizionistă, neprietenoasă la adresa poporului român.     Pe de altă parte, după crearea de către Moscova leninistă a unei secții a partidului său comunist la București, în 1921, periodic, mai ales cu ocazia meteoricelor congrese ale acestei formațiuni politice de extremă stângă, se dădea cuvânt de ordine comuniștilor români să lupte pentru destrămarea României, denumită „stat imperialist, multinațional”.   

 La fel s-a întâmplat în primul deceniu efectiv comunist (1948-1958) – „obsedantul deceniu” din literatură – când tezele lui Roller exprimau aceleași idei antiromânești.       Cu alte cuvinte, până nu tocmai demult, hulirea Marii Uniri se făcea, în mod organizat și disciplinat, de către URSS și de către coloana sa a cincea, Partidul Comunist din România.   Punctele comune ale celor două asalturi sunt ușor de sesizat: unirea s-a făcut pe nedrept, de către un grup de intelectuali -naționaliști/burghezi – , dar mai ales de către marile puteri – învingătoare occidentale/imperialiste.

Readucerea în atenție a acestor clișee ale propagandei de odinioară se explică prin apropierea centenarului Unirii, după cum spuneam.     Numai că apropierea acestui centenar se produce:  

 1. în condițiile unei periculoase recrudescențe a naționalismului în Ungaria acestor ani, recrudescență condamnată chiar și de organismele europene din care Ungaria face parte;   

 2. în toiul unui acut conflict teritorial între Ucraina și Federația Rusă (moștenitoarea URSS), pe fondul căruia Pactul Ribbentrop-Molotov este valorizat pozitiv de către unii și din cauza căruia securitatea granițelor din regiune este amenințată.

Lăsăm la o parte apropierea ciudată dintre Ungaria și Rusia, pe care inamicii unirii din 1918 o socotesc pur și simplu întâmplătoare…    În aceste condiții, cum să admitem și să justificăm punerea sub semnul întrebării a înfăptuirilor națiunii române din anul 1918? Nu credem în comploturi oculte, interne sau internaționale, dar nici atât de naivi nu putem fi încât să acceptăm pasivi toate aceste asalturi împotriva intereselor României.  Chiar dacă toate provinciile unite cu Țara la 1918 ar fi fost simple cadouri date României de marile puteri sau rod al propagandei făcute de elite exaltate – așa cum s-a întâmplat în alte cazuri și împrejurări –, tot nu s-ar cuveni să fim cinici și să hulim, de dragul spectacolului sau cu scopul unor avantaje.       Oare să nu fim capabili – noi, românii – să punem în pagină o adevărată simfonie, un imn închinat bucuriei de fi și de a trăi împreună?

Oare să fim atât de ușor de prostit încât să credem că un mileniu de singurătate (în care am trăit cumva, așa cum am putut) este de preferat unui secol de unitate (neîmplinită nici aceasta)?  Desăvârșiți ca popor prin secolul al IX-lea (poate prin preajma anilor 800-900), am trăit răzleți până pe la 1800, când am început să ne adunăm, convinși greu că în lume „unirea face puterea”. De altminteri, toți oamenii trăiesc în comunități de diferite feluri.     Ne-am unit, în împrejurările cunoscute, în perioada 1859-1918 și nu a trecut de-atunci nici o sută de ani. 

 Oare putem compara experiența a o mie de ani cu viețuirea -poate dezamăgitoare – din o sută de ani?  De ce să fim așa grăbiți și să riscăm o judecată greșită? Ne-am unit fiindcă nu ne-a fost bine să fim separați și atacați din toate părțile. Așa au gândit generații de români care ne-au precedat și care au murit pentru unire. 

 Iar unii dintre aceia care au sprijinit unirea nici nu au fost români ca sorginte, dar au fost convinși de binele unirii.   De ce să nu scriem și istoria acelor români noi, plini de entuziasm pentru limba română și pentru istoria românească? Firește, fără să cădem în extrema de a pretinde că doar ei au făcut unirea.     Se cuvine, de aceea, să facem distincție clară între opiniile istorice rostite de amatori și rezultatele cercetărilor întreprinse de specialiști și chiar între eseurile scrise de unii istorici fără stagii în arhive și studiile cunoscătorilor, ale profesioniștilor autentici. 

 Cu toții ne putem pronunța despre Marea Unire, fiindcă ne-am cucerit libertatea de exprimare, dar avem datoria să deosebim adevărul izvoarelor de părerea neautorizată, născută din curiozitate, teribilism, pasiuni (patimi) și/sau interese. De asemenea, înainte de sentințe unilaterale, avem obligația să comparăm. 

 Numai așa vom putea spune dacă suntem sau nu unici sub soare și dacă ceea ce s-a petrecut la noi în 1918 se poate sau nu încadra într-o serie de fapte, trăite de mai multe popoare.  Vom distinge astfel mult mai bine între acele studii de nișă menite să lămurească mai bine trecutul și acelea scrise ca să ne deruteze și să ne abată de la adevăr.  În privința temei noastre, vom putea ajunge astfel la o concluzie simplă, bazată pe surse: au fost și români care nu au dorit România de la finele anului 1918, așa cum au fost și state care nu au recunoscut actele Unirii, dar majoritatea românilor și majoritatea marilor puteri au făcut-o.    Înainte de a recepta excepțiile – demne și ele de a fi cunoscute și studiate – trebuie să ne convingem de acest adevăr simplu și, mai ales, nu trebuie să ne lăsăm ademeniți de pseudo-concluzii generale.

 Unirea de la 1918 este cel mai înalt act de voință națională înfăptuit vreodată de români.      El ne-a pus la adăpost identitatea, ne-a organizat viața națională și ne-a conferit rațiuni pentru existența noastră în viitor.  Bine și drept este – așa cum fac toate popoarele civilizate – să dăm sărbătorii naționale solemnitate și frumusețe, evidențiind, mai ales pentru copii și tineri, marea sa însemnătate.

Col(r)dr farm Silvia ANDREI

Credeţi că 1 Decembrie trebuie să rămână ziua României?

La 1 Decembrie se împlinesc douăzecișicinci de ani de când Unirea Transilvaniei cu România (1918) se aniversează ca zi naţională. Jurnalul Naţional începe astăzi o campanie de presă în care pune în dezbatere însemnătatea acestei sărbători.      Sunt invitaţi să-şi spună părerea istoricii, personalităţile publice, artiştii, dar şi cititorii ziarului nostru. Merită evenimentele petrecute la 1 decembrie 1918 să fie sărbătorite ca fiind cele mai însemnate din istoria României? Ce însemnătate şi ce mesaj mai are Marea Unire pentru noi cei de azi? Sunt întrebări la care aşteptăm răspunsurile, opiniile şi comentariile dumneavoastră.

 credeti-ca-1-decembrie-trebuie-sa-ramana-ziua-romaniei-18410095 Oficial, 1 decembrie a fost declarată zi naţională prin Legea nr. 10/1990, aprobată de Parlament la 31 iulie 1990 şi publicată în Monitorul Oficial la 1 august 1990. În timpul regimului comunist ziua naţională a fost aniversată la 23 august, când se sărbătorea minicinos ,,revoluţia comunistă”, de fapt schimbarea alianţelor într-al doilea război mondial. Anterior anului 1948, românii îşi aveau sărbătoarea naţională la 10 mai – ,,Ziua Regatului”. 
Tradiţional, în România ziua naţională a fost marcată de festivism organizat la vârful puterii şi în favoarea ei. După 1990 s-a încercat continuarea manifestaţiilor de amploare. În doar două decenii însă s-au pierdut spiritul şi emoţia sărbătorii, înlocuite de ceremonii nu mult deosebite de întâlnirile electorale. 
În primii ani postdecembrişti, ceremonialul s-a desfăşurat în ,,oraşul Unirii”, la Alba-Iulia, unde au fost organizate şi parade militare. Atmosfera sărbătorească a fost stricată de multe ori de incidente de natură politică, atât guvernanţii, cât şi liderii opoziţiei fiind ţinta diverselor provocări. De ceva vreme, programul dedicat zilei naţionale a fost mutat în Capitală, unde momentul central al ceremoniei constă în parada militară. Acţiuni de mică anvergură au loc şi în oraşele reşedinţă de judeţ, marcate de discursuri ale demnitarilor locali şi, uneori, de defilări ale militarilor. Mai ales în anii pre-electorali, autorităţile locale şi partidele politice amenajează de 1 decembrie corturi de unde distribuie gratuit sărmăluţe şi ţuică fiartă, pentru a-i gratula pe românii ieşiţi din case
Aceasta să ne fie, oare, marea sărbătoare naţională?

10 Mai, Ziua Regatului
Până în 1947, sărbătoarea naţională a fost 10 Mai, când se aniversa „Ziua Regatului”. La 10 mai 1866 Carol I a intrat în Bucureşti şi a fost înscăunat principe, după o călătorie cu peripeţii din Germania. Ulterior, ziua de 10 mai a intrat în mitologia naţională, independenţa fiind proclamată, simbolic, tot la 10 mai, în 1877. 
În Bucureşti, an de an, festivităţile de 10 Mai se derulau după acelaşi program, având ca spaţiu de desfăşurare Calea Victoriei, Piaţa Palatului Regal (acum Piaţa Revoluţiei), Palatul Cotroceni şi Aleea Patriarhiei. Pretutindeni în această zonă se arborau drapele tricolore, iar balcoanele se împodobeau cu ghirlande de stejar, covoare şi flori. În vitrinele prăvăliilor se aşezau portretele suveranilor şi tricolorul. 
Arterele principale erau inundate de oameni, de multe ori sosiţi din provincie pentru a-l vedea pe ,,vodă”. 
Membrii Casei Regale, însoţiţi de politicienii de rang înalt traversau oraşul dinspre Palatul Regal spre Patriarhia Română în caleşti şi automobile. Aici începeau propriu-zis festivităţile, prin oficierea unui Te-Deum.

Ce ne spune istoria despre ziua de 1 Decembrie 1918
Rădăcinile zilei naţionale se regăsesc în urmă cu 92 de ani, la sfârşitul primului război mondial. Iniţial, anul 1918 părea să nu aducă nimic bun pentru România. La Bucureşti funcţiona un guvern pro-german susţinut de regimul de ocupaţie, iar Capitala ţării fusese mutată temporar la Iaşi, unde se aflau regele şi cei mai importanţi politicieni. Ţara îşi pierduse şi tezaurul, confiscat de regimul revoluţionar care preluase puterea în Rusia. Însă prima veste bună avea să vină tot din est. La Chişinău, deputaţii basarabeni din Sfatul Ţării au cerut ajutorul armatei române pentru a stăvili dezordinea care domnea în Basarabia după ce bolşevicii cuceriseră puterea. 

Iniţial, basarabenii îşi declaraseră independenţa faţă de Rusia, însă nu au putut controla teritoriul. Trebuiau să reziste şi acţiunii naţionaliştilor ucraineni, care militau pentru înfiinţarea unui stat al lor, care să includă şi Moldova de la est de Prut. În cele din urmă, Sfatul Ţării a votat unirea cu România, la 28 martie 1918. Au cerut autonomie, precum şi doi miniştri în guvernul de la Bucureşti.
După destrămarea Imperiului Rus, în toamna anului 1918 s-a prăbuşit şi Imperiul Austro-Ungar, copleşit de înfrângerile de pe câmpul de luptă şi de criza economică. 

Primii care s-au mişcat au fost bucovinenii. Astfel, la 27 octombrie 1918 s-a întrunit la Cernăuţi Adunarea Naţională a Românilor, care a solicitat unirea cu românii din Transilvania şi Ungaria. La acel moment liderii bucovinenilor erau destul de rezervaţi privind alipirea la România, având de înfruntat şi presiunea naţionaliştilor ucraineni. Neputând controla dezordinea generală care se instalase în provinciile Imperiului Austro-Ungar, liderii românilor bucovineni au cerut ajutor militar guvernului de la Iaşi, spre nemulţumirea ucrainenilor. 
În cele din urmă, Congresul General al Bucovinei a votat unirea cu România, la 28 noiembrie 1918.

După trei zile, la 1 decembrie, ultima provincie românească s-a unit cu ţara, prin rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. La 31 octombrie, politicienii transilvăneni înfiinţaseră Comitetul Naţional Român pentru a stabili soarta provinciei, afectată de dezordinea generală din Imperiul Austro-Ungar. Maghiarii au încercat să evite desprinderea Transilvaniei, oferind statut de autonomie teritoriului. Însă Iuliu Maniu a refuzat ferm, susţinând principiul „separării depline” de Ungaria. Comitetul Naţional Român a convocat la 1 decembrie Marea Adunare Naţională din întreaga Transilvanie, unde erau chemaţi să participe 1.228 de delegaţi. 

A fost ales oraşul Alba-Iulia, în amintirea lui Mihai Viteazul şi a martiriului lui Horia, Cloşca şi Crişan. Maghiarii au sabotat fără succes desfăşurarea adunării, care a însumat 100.000 de participanţi. În urma lucrărilor, conduse de Gheorghe Pop de Băseşti, s-a emis rezoluţia unirii necondiţionate cu România. Pentru o perioada s-a menţinut o autonomie tranzitorie, provincia fiind condusă de Consiliului Dirigent.

După război, Marea Unire s-a aniversat la 1 decembrie, când ultima provincie locuită de români s-a alipit Regatului României. Sărbătoarea naţională a rămas însă tot 10 mai. Ziua de 1 decembrie n-a fost marcată în mod special, având acelaşi statut ca şi 24 ianuarie, când se aniversa „Unirea cea mică”. 
În primii ani ai regimului comunist, despre Unire nu se amintea nimic, întrucât s-ar fi discutat şi despre alipirea Basarabiei (atunci Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) la România. Discursul naţionalist din perioada lui Nicolae Ceauşescu a recuperat sărbătoarea Unirii, fiind stimulate cercetările istorice despre acest eveniment.

23 August, ,,revoluţia antiimperialistă”
La 23 august 1944, pe când trupele sovietice erau deja la vest de Prut, Regele Mihai l-a arestat pe Ion Antonescu şi a dispus ruperea alianţei cu Germania nazistă. România se alătura Naţiunilor Unite şi, implicit, Uniunii Sovietice. În scurt timp, trupele Armatei Roşii au intrat în Bucureşti, începând procesul de sovietizare. Imediat după sfârşitul războiului, liderii Partidului Comunist au început să acorde zilei de 23 august o însemnătate mai importantă decât sărbătorii naţionale, 10 mai. 
După detronarea lui Mihai, la 30 decembrie 1947, ziua naţională a României a devenit 23 august. 
Propaganda oficială a înlăturat contribuţia regelui şi a apropiaţilor săi la înlăturarea lui Ion Antonescu. Odată cu venirea lui Ceauşescu, discursul despre 23 august suferă o nouă mutaţie, prin eliminarea rolului sovieticilor. 

Atât în ,,perioada Dej”, cât şi în ,,epoca Ceauşescu”, ziua naţională a fost sărbătorită cu mare fast, atât în Capitală, cât şi în localităţile de provincie. Muncitorii erau scoşi din fabrici pentru a defila pe străzile oraşelor, având asupra lor pancarte cu mesaje de pace şi de preamărire a partidului şi conducătorilor comunişti. După programul oficial, manifestanţii profitau de ziua însorită de vară pentru a participa la serbări cu mici şi bere. În ultimii ani ai ,,epocii Ceauşescu” însă, s-a renunţat la parade militare. Acestea au fost înlocuite cu spectacole omagiale pe Stadionul 23 August şi adunări festive ale oamenilor muncii, impuse în toate fabricile, uzinele şi instituţiile culturale din România.

Georgeta AMBERT

Ce spun istoricii despre ziua de 1 Decembrie

Numeroşi istorici români au vorbit  despre semnificaţia  zilei de 1 Decembrie şi despre modul în care acest moment este văzut în prezent de români.

Georgeta Filitti: La 1 Decembrie, dacă nu putem să arborăm un steguleţ, măcar să-l purtăm în suflet

,,1 Decembrie 1918 este încheierea unui proces istoric pe care şi-l doreau românii din întreg teritoriul locuit de ei şi faptul rămâne absolut simbolic. A şi explicat de ce 1 Decembrie a devenit foarte curând Ziua Naţională a ţării. Trebuie să spunem în acelaşi timp că a existat şi un context internaţional favorabil. În urma războiului, marile imperii care rupseseră părţi din teritoriul românesc s-au destrămat, dar au suferit transformări sociale extraordinare, în speţă e vorba de Rusia. Austro-Ungaria se destramă şi acest lucru a înlesnit foarte mult constituirea statelor succesorale, iar România şi-a putut întregi teritoriul. Sigur că a fost un proces pe care starea de spirit a românilor de pe întreg teritoriul locuit de ei l-a favorizat foarte mult. În acelaşi timp însă cu armatele noastre în Basarabia am reuşit să facem ordine, cu armatele noastre am reuşit după 1918 să stăvilim acest proces de comunizare, vai, a Ungariei lui Béla Kun, încât 1 Decembrie, când Adunarea de la Alba Iulia a decis ca Transilvania să fie realipită la Regatul României, încheia un proces istoric care în teorie a fost un lucru extraordinar, dar greul venea abia în anii următori. De ce? Pentru că era vorba de omogenizarea unei vieţi sociale, economice, politice. Pentru că aceste provincii, Transilvania, Bucovina, Basarabia, trăiseră sub alte legiuiri, sub alte conduceri oficiale, ceea ce complica lucrurile destul de mult. Şi a fost înţelepciunea oamenilor politici postbelici de a găsi acele elemente de coeziune ca să facă posibilă funcţionarea în bune condiţiuni a statului România Mare”, a declarat Georgeta Filitti. 

 Pentru Georgeta Filitti, 1 Decembrie reprezintă ,,un simbol al unităţii românilor”. „Şi folosesc acest prilej ca să mă raliez celor care, iubind istoria, iubind tradiţia, iubind lucrul bine făcut, să insist pentru menţinerea zilei de 1 decembrie ca Zi Naţională şi să înlăturăm acele încercări de-a dreptul ridicole, care vin să susţină că e o zi friguroasă şi atunci ar trebui să fie, eu ştiu, în plină vară Ziua Naţională a României, dând o mulţime de alte date. Dacă noi am avut Ziua Naţională pe 10 mai până la abolirea Monarhiei şi dacă lucrul acesta nu este cu putinţă astăzi, când suntem Republică, sau la o prezumptivă întrebare generală, un referendum făcut la nivel naţional, nu s-ar face întoarcerea la 10 mai, în orice caz să rămână această zi (1 Decembrie, n.r.), ca simbol al încheierii unui proces istoric, care a însemnat unitatea naţională, chiar dacă în momentul de faţă teritoriul pe care România l-a constituit după 1 Decembrie 1918 nu este egal cu cel actual”, a spus Georgeta Filitti.        Istoricul consideră că în prezent Ziua Naţională a României este percepută de către români „cu indiferenţă”.                                                                                                                                                                                                                           ,,Este o anume indiferenţă, care nu e proprie numai românilor. E proprie foarte multor europeni, care sunt foarte grăbiţi şi care îşi uită prea lesne istoria. Şi de faptul acesta cred că suntem vinovaţi cu toţii. Mi se întâmplă să circul destul de mult în ţară, să ţin conferinţe pe teme istorice şi eu am găsit o formulă care vrea să se abată puţin de la rigoarea de pe catedră şi atunci toată lumea spune: ‘Vai, dacă nouă ne-ar fi fost predată istoria aşa cum ne-o înfăţişaţi dumneavoastră, am fi fost fani ai istoriei, am fi învăţat cu drag ş.a.m.d.’. Istoria este lucrul cel mai minunat pe care îl avem. Este o zestre spirituală a fiecăruia dintre noi şi dacă ne-am pleca nu neapărat să aflăm câţi au participat la război, câte decoraţii s-au dat, câţi prizonieri am luat sau mai ştiu eu ce, dar să avem o idee cât de cât de ce s-a întâmplat atunci, ne-am iubi istoria şi la 1 Decembrie, dacă n-am putea să arborăm fiecare un steguleţ în geamul casei, măcar să-l purtăm în suflet”, a mai spus Georgeta Filitti.

Filip-Lucian Iorga: 1 Decembrie este un miracol istoric, dar şi o construcţie comună a strămoşilor

Filip-Lucian Iorga a declarat, pentru MEDIAFAX, că 1 Decembrie este un moment foarte important în istoria românilor, reprezentând finalizarea procesului de unificare naţională de după Primul Război Mondial.

 ,,Acum, sigur că au mai fost câteva date importante: Unirea Basarabiei întâi, apoi Unirea Bucovinei şi în cele din urmă Unirea Transilvaniei – 1 Decembrie. Deci, 1 Decembrie e mai degrabă unirea Transilvaniei cu ţara decât o zi generică a Marii Uniri. Am putea spune, deci, că avantajăm puţin Transilvania în ecuaţia asta. Nu serbăm zilele în care s-au unit cu ţara Basarabia sau Bucovina”, a spus Filip-Lucian Iorga.

 Pe de altă parte, istoricul consideră că este firesc să fie aşa, „fiindcă România, Vechiul Regat, a intrat în Primul Război Mondial tocmai pentru a recupera Transilvania”.        ,,Ăsta era visul istoric al României: să-i elibereze pe fraţii din Transilvania de sub dominaţia austro-ungară. Această Unire cu Transilvania are o greutate simbolică foarte importantă şi e normal ca 1 Decembrie să fie o dată cu simbolistică mai bogată decât datele celorlalte uniri. E o dată care vine în urma – aşa cum se spune – a unui miracol istoric”, a spus Filip-Lucian Iorga.

 Acesta a explicat că, deşi în Primul Război Mondial ţara noastră a întâmpinat şi probleme şi a făcut şi destule greşeli – ,armata n-a fost foarte bine înzestrată, defecţiunea aliaţilor ruşi din cauza Revoluţiei a fragilizat şi mai mult poziţia României, pe urmă am semnat acea pace separată cu Puterile Centrale care i-a supărat destul de mult pe aliaţii din Antanta, (…) familia regală, autorităţile, armata şi mare parte din populaţie se retrăsese în Moldova”- , „ecuaţia istorică, militară, conjuctura, a făcut ca România să poată, la acel moment, recupera toate provinciile istorice”.       ,,E şi rezultatul unor acţiuni politice şi militare, dar e şi un miracol acolo. Asta înseamnă 1 Decembrie”, a mai spus istoricul.

Totodată, Filip-Lucian Iorga a spus că se poate face o legătură şi cu Unirea lui Mihai Viteazul, care avea totuşi un alt caracter. „Pe vremea lui Mihai Viteazul nu putem vorbi de stat naţional, asta nu înseamnă că nu existau români şi pe vremea aceea. Nu trebuie să exagerăm nici în direcţia asta a deconstruirii. Sigur că moldovenii, şi muntenii, şi ardelenii se simţeau de acelaşi neam, dar Unirea lui Mihai Viteazul e mai mult o unire de tip feudal, o încercare de a acumula mai multe teritorii, de a avea mai multă forţă pentru a lupta contra otomanilor decât ce se întâmplă secole mai târziu, în 1918, cu această Mare Unire în cadrul unui stat naţional”, a declarat istoricul. Cât despre semnificaţia zilei de 1 Decembrie din punct de vedere personal, istoricul a menţionat că este mult mai uşor să te apropii de istorie prin poveştile de familie, de aceea ar fi bine ca toţi românii să-şi cunoască strămoşii.

  ,,Eu cred foarte mult în ţesutul ăsta familial şi personal al istoriei. Cred că ne putem apropia mai uşor de anumite evenimente dacă ne simţim legaţi de ele decât aşa doar dacă le citim dintr-un manual sau vedem documentare despre ele. De obicei, un eveniment ca Marea Unire devine sărbătoare în momentul în care ştii că cei apropiaţi ţie au făcut nişte sacrificii, că au contribuit şi ei. Este o construcţie comună. 1 Decembrie este o construcţie la care au participat strămoşii noştri şi e bine să ştim asta, să ne amintim şi să-i omagiem”, a declarat istoricul.

 În acest sens, Filip-Lucian Iorga a prezentat  câteva dintre istoriile familiei sale. Astfel, acesta a amintit de străbunicul din partea bunicii materne, Nicolae Costache, care era ploieştean şi a luptat la Turtucaia, „acolo unde a fost dezastrul armatei române, care a şi condus la ocuparea Bucureştiului de către trupele germane şi bulgare”. Străbunicul istoricului a fost luat prizonier la bulgari, familia a crezut că murise, iar acesta a reapărut târziu, atunci când nimeni nu mai credea că este în viaţă. O altă poveste spusă de Filip-Lucian Iorga este cea a străbunicului Nicolae Stănescu, din partea bunicului matern, care a făcut parte din una dintre primele unităţi de artilerie antiaeriană din Primul Război Mondial şi a luptat pe frontul din Moldova împreună cu mai mulţi fraţi de-ai lui şi cu nişte veri, istoricul menţionând că, în copilărie, a văzut fotografii din acea perioadă.        

  În ceea ce priveşte ramura paternă, Filip-Lucian Iorga îi aminteşte pe stră-străbunicul Ion Iorga şi pe străbunicul Iordache Iorga, care au luptat pe frontul din Moldova, iar străbunicul Iordache Iorga a luptat chiar la Mărăşeşti.    

Dincolo de istoriile de familie, Filip-Lucian Iorga a precizat că 1 Decembrie este sărbătoarea naţională pe care a cunoscut-o după 1989 şi, încă din timpul şcolii primare, îi plăcea să se uite la filme istorice şi să asculte cântece patriotice.        Istoricul a mai spus însă că gustul pentru rememorări istorice nu e foarte dezvoltat la generaţiile tinere. ,,În primul rând, ne-am îndepărat de sentimentul naţional, până la urmă. Atât timp cât lucrurile sunt destul de bine aşezate şi nu mai există mari pericole în momentul acesta la adresa României – poate şi lipsa acestui sentiment contribuie la o slăbire a sentimentului naţional. Asta nu e neapărat ceva rău, e un fenomen firesc şi, în contexul integrării europene, sunt alte valori care încearcă să prindă formă şi la noi – sentimentul apartenenţei la Europa, care nu e neapărat în contradicţie cu sentimentul naţional, dar sigur că începe să-i facă concurenţă. Pe urmă, e şi o oarecare slăbiciune la nivel simbolic, poate nu ştim să recuperăm suficient de bine istoria, s-o păstrăm.    

 În acest sent, istoricul aminteşte de centenarul Primului Război Mondial, „care ne conduce la 1 Decembrie”, şi care, în România, nu a fost atât de intens abordat, ca în alte state europene.  ,,Dacă urmăriţi densitatea de evenimente din Franţa, felul în care îşi omagiază soldaţii căzuţi, câte cărţi despre momentul respectiv apar, câte memorii de combatanţi sunt publicate, la noi nu prea se întâmplă asta. Aici cred că e o problemă mai generală şi mai adâncă cu noi, ca societate. Nu prea ştim să ne valorizăm trecutul şi capitalul ăsta simbolic reprezentat de ce au făcut strămoşii noştri, nu prea ştim să le legăm, ne despărţim foarte repede de generaţiile de dinainte şi asta poate duce şi la o lipsă de interes pentru sărbătorile naţionale”, a completat istoricul.    

Cât despre interesul oamenilor de a marca, într-un fel sau altul, ziua de 1 Decembrie, Filip-Lucian Iorga a declarat că mulţi dintre români nu ies să participe la paradele militare din cauza vremii. „E o perioadă în care e frig, ninge, plouă, nu prea îţi vine să stai pe stradă la parade”, a spus acesta.      De asemenea, Filip-Lucian Iorga a menţionat că ar trebui sărbătorită şi ziua de 10 mai.    ,,Eu, care am şi opţiunea regalistă foarte hotărâtă, sunt adeptul monarhiei constituţionale, dar dincolo de asta, cred că şi 10 mai ar trebui cât mai curând serbat. Nu ştiu câte ţări din Europa nu-şi serbează la nivel oficial ziua independenţei. Mi se pare o ruşine. Şi ştiu că au fost în Parlament propuneri, dar au picat la vot. Probabil din cauza fricii ca nu cumva sărbătorirea oficială a zilei de 10 mai să aducă şi monarhia înapoi. În fine, asta vor decide românii, dacă va fi cazul cândva, dar, cred că, ziua de 10 mai trebuie şi ea sărbătorită şi atunci poate că am recupera puţin şi din sentimentul ăsta de sărbătoare colectivă, de bucurie de a sărbători”, a mai declarat Filip-Lucian Iorga.  

În privinţa evenimentelor care ar trebui organizate pentru a marca ziua de 1 Decembrie, istoricul a spus că ar trebuie să existe în continuare parade militare, evocări istorice, dar, dincolo de evenimentele acestea mari, ,,e nevoie şi de o recuperare la firul ierbii”.     ,,De exemplu, în şcoli. Eu nu ştiu dacă există un proiect şi cred că nu există ceva foarte structurat cu ocazia centenarului Primului Război Mondial. De exemplu, eu aş face un proiect naţional, în care să le cer elevilor, prin profesorii lor de istorie sau de cultură civică, să încerce să recupereze amintirile propriilor lor familii despre aceste evenimente. Cred că de la asta ar putea să înceapă inclusiv pasiunea pentru o sărbătoare. (…) Aş face şi lucruri din acestea mai puţin fastuoase, mai puţin evidente, dar cu bătaie lungă”, a mai declarat istoricul.  

Cât despre locul de desfăşurare a evenimentelor din acest an, care vor avea loc lângă Palatul Parlamentului şi nu la Arcul de Triumf, aşa cum se întâmpla în mod obişnuit, Filip-Lucian Iorga a spus că nu crede că va avea vreun impact asupra populaţiei această schimbare. ,,Eu nu sunt un mare fan al Palatului Parlamentului. (…) E mai degrabă un simbol al dictaturii, al opresiunii, al prostului gust. Acum, din păcate, nu mai putem scăpa de el, n-o să-l mai dărâme nimeni, poate nici nu e bine să-l dărâme, e bine să ne amintim unde am fost la un moment dat. Să nu uităm aşa uşor. (…) Eu nu cred că o să aibă vreun impact schimbarea asta de loc de desfăşurare a ceremoniilor”, a spus istoricul.

 1 Decembrie este ziua străbunilor noştri, care au luptat să aibă această ţară

Istoricul Adrian Majuru a precizat că 1 Decembrie este „o poveste mai veche”, chiar dacă pentru români reprezintă Ziua Naţională de doar 24 de ani.       ,,De aproape o sută de ani, a fost o festivitate care, în fiecare an, a însemnat foarte mult pentru România Mare de după 1918, deşi Ziua Naţională era atunci, cu totul alta. Ziua de 1 Decembrie şi-a păstrat semnificaţia împlinirii unui ideal naţional, pe care l-au visat şi pentru care au luptat, patru generaţii în toată epoca modernă. Este sărbătoarea unui ideal împlinit”, a declarat istoricul Adrian Majuru pentru MEDIAFAX, explicând semnificaţia istorică a zilei de 1 Decembrie.  

De asemenea, Adrian Majuru a precizat că ziua de 1 Decembrie este a „străbunilor noştri, care au luptat să aibă aceasă ţară”. „Noi avem ţara pe care au visat-o ei. Aceasta este ziua în care nu trebuie să uităm că ceea ce privim pe hartă este visul împlinit al celor trecuţi pe aici, cu fiecare generaţie în urmă”, a completat Adrian Majuru.     Istoricul a mai spus că 1 Decembrie este o „zi a responsabilităţii” şi trebuie ca românii să lupte pentru a păstra acest „vis împlinit”.       ,,Este necesar să avem responsabilitatea unui vis împlinit, iar pentru acest lucru trebuie să devenim conştienţi că este în continuare o luptă pentru a-l păstra şi nu intru în detalii. Dincolo de viaţa de zi cu zi, 1 Decembrie este o zi a responsabilităţii”, a spus Adrian Majuru.  

Întrebat despre percepţia pe care o au românii despre Ziua Naţionala şi care mai este importanţa acesteia, Adrian Majuru a declarat: „Fiecare generaţie îşi trăieşte timpul ei şi are proiectele ei de viitor, însă întotdeauna proiectele de viitor ale fiecărei generaţii, indiferent de timpul istoric trăit, depind foarte mult de cadrul social, de oportunităţile care îi sunt oferite sau nu. Ce oportunităţi şi orizonturi de aşteptare pot fi însă într-un stat care se dizolvă? Care se dizolvă instituţional, cu riscul de a se rupe în bucăţi de la sine. Această trădare din interior poate fi oprită foarte uşor dacă în proiectul său de viitor, fiecare generaţie se leagă cumva, măcar în parte, de această ţară, chiar dacă mulţi dintre noi îşi fac studiile în străinătate, chiar dacă pentru o parte a vieţii lor vor să ajungă şi să-şi împlinească cariera într-o altă zonă culturală”.      

Totodată, răspunzând la o întrebare legată de felul în care ar trebui marcată ziua de 1 Decembrie şi despre impactul pe care îl va avea desfăşurarea evenimentelor din acest an lângă Palatul Parlamentului şi nu la Arcul de Triumf, aşa cum se întâmpla în mod obişnuit, Adrian Majuru a declarat: „Ceea ce se întâmplă, şi este un lucru mai grav, nu sărbătorile cunosc diminuarea, ci forţa instituţională a statului se diminuează. Trebuie început de aici: un proiect de viaţă pentru fiecare dintre noi, pentru că ceea ce s-a dorit a fost destructurarea tuturor proiectelor individuale de viaţă prin oferirea unor surogate, unor produse superficiale, de la emisiuni TV până la produse culturale. Acesta este bombardamentul, de fapt. Trebuie să rezistăm, să fim oneşti cu noi şi, indiferent de vârstă, să fim conştienţi că noi trebuie să decidem ceea ce trebuie să facem (…). Alegerea trebuie să ne aparţină şi nu aventurierilor care ne cheamă, la fiecare patru ani să votăm”.    ,,Noi avem ţara pe care au visat-o bunicii noştri. Iar noi trebuie să avem responsabilitatea acestui vis împlinit! Aici este problema!”, a completat Adrian Majuru.

    Pentru Dinu C. Giurescu, 1 Decembrie înseamnă „împlinirea unui program întreg de luptă politică, socială”. Însă acesta consideră că în prezent ziua de 1 Decembrie este percepută de către români ,,foarte prost”.

  ,,De 25 de ani nu facem decât să destrămăm ideea naţională, ideea de stat. Facem tot ce putem ca să desfacem unitatea naţională, nu să o întărim”, a declarat Dinu C. Giurescu.    Acesta consideră că organizarea evenimentelor dedicate sărbătoririi Zilei Naţionale a României, anul acesta, lângă Palatul Parlamentului trimite cu gândul la „un regim democratic care face totul să destrame această unitate”.  „Important este cum percepe populaţia, opinia publică ziua de 1 Decembrie. Că o facem lângă Palatul Parlamentului sau la Arcul de Triumf, tot aia este. Atât doar că Arcul de Triumf simboliza chiar unitatea naţională, pe când Palatul Parlamentului simbolizează un regim democratic care face totul să destrame această unitate”, a spus istoricul.     El a precizat însă că ar putea fi făcute mai multe lucruri, astfel încât percepţia românilor cu privire la ziua de 1 Decembrie să se îmbunătăţească.        

 „Să se înceapă întâi cu manualele şcolare, cu manualele de istorie, care sunt alcătuite după şabloane venite din alte ţări. Manualele de istorie nu-ţi redau istoria României, ele redau nişte generalităţi, societate, dezvoltarea oraşelor. Sunt nişte şabloane stabilite în Vest pe teme generale şi care au fost reluate de ai noştri, nu ştiu de ce. Nu ştiu care au fost capetele grozave care au imaginat că aşa se învaţă istoria României. Deci primul lucru să începem cu învăţământul, care să dea o altă imagine istoriei proprii. Şi după aceea presa să dea atenţie suficientă marilor sărbători, nu în sensul patriotard, cum s-a dat înainte de ’89, ci în adevăratul lor înţeles. 1 Decembrie este unitatea naţională, este ziua când s-a împlinit un program întreg stabilit încă de la 1848 de revoluţionari, care au visat la o Românie aşa cum s-a creat ea în 1918, peste hotarele atunci existente”, a mai spus Dinu C. Giurescu.  

Andrei Muraru: Lipsa de viziune a elitelor politice a dus la golirea de conţinut a Zilei Naţionale.  

 ,,În istorie, interpretarea momentului 1 Decembrie 1918 ia diverse nuanţe în funcţie de context, de modul în care se raportează un anumit regim politic la Unire, de curentele de opinie dominante din societate, de modul în care este reflectat de către factorii de opinie etc. La momentul respectiv, valul de euforie este greu de măsurat. Probabil, nu a lipsit, dar nici nu a fost atât de mare pe cât se crede, nici măcar în rândul etnicilor români din provinciile alipite. Evenimentele s-au desfăşurat într-un ritm extrem de alert, iar cursul evenimentelor Marelui Război nu a lăsat de multe ori să se întrevadă un asemenea ‘happy-end’. Totodată, astăzi trăim cu iluzia că năzuinţele locuitorilor erau aceleaşi sau că Regatul din 1918 era deosebit de tentant pentru transilvăneni, de exemplu. În rest, evident că numărul substanţial de minoritari înregistraţi în interiorul graniţelor noului stat român nu avea cum să privească bucuros această nouă configuraţie etno-geografică. În România anului 2014, sunt puţin peste 10% minorităţi etnice. Imaginaţi-vă cum arăta România în 1920 cu 30% populaţie minoritară (mai ales maghiari şi evrei), cu uriaşe probleme sociale, cu asperităţi politice care au fost deseori imposibil de atenuat, cu pierderi materiale şi umane foarte serioase în urma războiului (România a fost una dintre ţările implicate în conflict cu un mare număr de victime umane), cu probleme administrative de neconceput astăzi”, a declarat Andrei Muraru.

Citându-i pe Ferdinand Lot şi Gheorghe Brătianu, istoricul Andrei Muraru a precizat că, în prezent, „povestea de succes a Unirii pare mai degrabă un miracol şi o enigmă”. „Spun miracol pentru că proiectul a fost realizat în urma unei înfrângeri usturătoare. Oricum ar fi, Unirea rămâne – prin forţa împrejurărilor – o Românie victorioasă, pe care ne face plăcere să ne-o imaginăm frecvent, în care proiectăm toate speranţele şi iluziile noastre de astăzi. Ea este fără îndoială – cu toate neajunsurile – o victorie istorică a României de atunci (societate, clasă politică, organizare administrativă, şcoală, diplomaţie etc.) Cu toate acestea, dacă vom încerca să ‘disecăm’ fenomenul vom sesiza un detaliu uluitor: proiectul ‘României Mari’ (în forma lui 1918) a rezistat doar 22 de ani (până în 1940, când visul s-a destrămat la fel de brusc cum s-a ţesut), deci mai puţin cât s-a scurs de la Revoluţie până azi. Aş întreba atunci doar de dragul ipotezelor şi a istoriei lui ‘dacă': dacă prin 2013 să spunem, ar fi revenit comunismul într-o anumită formă, cum ar fi judecat oare românii din 2085 ‘victoria’ lui Decembrie 1989?”, a declarat Andrei Muraru.     Istoricul precizează însă că România modernă are rădăcina principală în momentul 1 Decembrie 1918.

 ,,Ca istoric, la 96 de ani de la eveniment, este evident că – raportându-mă la ceea ce a rămas astăzi din Unirea de la 1918 – România modernă are rădăcina principală în acest moment. Din acel teritoriu unele provincii nu mai aparţin statului român, dar a rămas în schimb o foarte mare aură mitologică ce înconjoară acel moment, viziune care este rodul unei interpretări oficiale date atât în perioada interbelică, cât şi în perioada comunistă. Din acest punct de vedere, şcoala românească de după 1989 a integrat elemente ale ambelor viziuni, iar rezultatul e în continuare o reflecţie mitică asupra evenimentului din 1918″, a spus Andrei Muraru.

   Acesta consideră că românilor „le lipseşte mult liantul cu Ziua Naţională, atât din raţiuni practice (e o sărbătoare de iarnă care nu te îndeamnă la prea multe acţiuni ‘în aer liber’, tradiţia sărbătoririi acestui moment este foarte recentă şi anemică, lipsa de imaginaţie a autorităţilor, care ar trebui să fie promotoarele unor acţiuni mult mai consistente în societate etc.), cât şi din considerente de ataşament civic”.

 ,,E clar că nu avem o cultură a ceremoniei, a împărtăşirii bucuriei şi emoţiei acestui moment în societate. De vină sunt şcoala, mediul social pauper abrutizat de conflicte sociale şi extravaganţă mediatică, mediul politic respingător ş.a.m.d”, spune Andrei Muraru.       Istoricul mai spune că „lipsa de viziune a elitelor politice româneşti a condus în ultimii 25 de ani la golirea de conţinut a Zilei Naţionale”.

,,Nimic din ce ar fi putut fi un ceremonial decent şi preţios nu a fost: mesele date de ‘baronii’ locali, la care se înghesuie persoanele defavorizate, şi paradele militare, prea puţin îndrăgite de români, reprezintă singurele evenimente care aduc culoare acestei zile. Nu cred că românul interiorizează această sărbătoare aşa cum s-ar cuveni, pentru că nu se simte reprezentat în niciun fel în ea: nu prea ştie ce sărbătoreşte, de ce şi mai ales nu ştie cum să facă. Ziua liberă e probabil o sărbătoare importantă, nu şi discursurile oamenilor politici. Pustietatea zonei din jurul Parlamentului (unde va fi marcată ziua de 1 Decembrie în acest an, n.r.) face parte din acest ‘peisaj’ al Zilei Naţionale pe care l-am descris”, a mai afirmat Andrei Muraru.

 ,,Din punct de vedere istoric, aşa cum se repetă an de an, la 1 Decembrie, data aceasta a fost încununarea unui efort naţional de mare importanţă şi continuitate, care a dus la refacerea unităţii românilor în interiorul graniţelor. A fost cea mai mare realizare istorică a Ţărilor Române de la un obiectiv al Revoluţiei din 1848, care s-a încheiat în Marea Adunare de la Alba Iulia”, a declarat istoricul.     Zoe Petre a precizat că se simte reprezentată ca persoană de această Mare Unire, ea fiind „o combinaţie de ardeleni, moldoveni, munteni şi dobrogeni”.      Întrebată cum este înţeleasă Ziua Naţională de actuala societate, Zoe Petre consideră că „românii o percep cu multă seriozitate”. „Nu are rost să comparăm cu 4 iulie la americani, o sărbătoare de barbecue familial şi o ocazie de a flutura steagul american. Românii au o conştiinţă naţională foarte puternică şi este de ajuns să-i vedeţi cum reacţionează faţă de tentaţiile unora în direcţia unei mai mari autonomii, îndată ce simt că integritatea teritorială ar putea fi, măcar imaginar, pusă în pericol, pentru că nu este în realitate. Dar e cumva o derobare a unei părţi din cetăţenii României de la sentimentele standard faţă de statul român. Imediat devin destul de critici şi chiar şi agresivi. Nu sunt indiferenţi, dar nu se manifestă la fel ca alte neamuri, şi din cauza faptului că 1 Decembrie este în plină iarnă”, a spus Zoe Petre, precizând că, dacă Ziua Naţională ar fi fost primăvara, cu siguranţă ar fi fost mai multe serbări câmpeneşti.  

În privinţa organizării paradei de 1 Decembrie în Piaţa Constituţiei, în apropierea Palatului Parlamentului, Zoe Petre a precizat că sărbătoarea naţională a mai fost marcată în acest loc în 1998. „Nu e obligatoriu să fie în acelaşi loc. România, în principiu, nu ar trebui să aibă tentaţia de a se expune ca forţă militară, numai că, în împrejurările actuale, poate că nu este rău să arate niţel mai mult ce poate şi care îi sunt direcţiile de dezvoltare”, a mai spus Zoe Petre.De asemenea, ea a precizat că Palatul Parlamentului, o clădire cunoscută şi sub denumirea de Casa Poporului, este „de 25 de ani naţionalizată de popor”. „Noi, atunci, în 1996, l-am rugat pe preşedintele Camerei Deputaţilor, domnul (Adrian, n.r.) Năstase, l-a rugat domnul (Ion, n.r.) Diaconescu, domnul (Emil, n.r.) Constantinescu, să nu mute Parlamentul. În momentul în care s-a instaurat noul Parlament a fost imposibil să se instaleze în vechea clădire, şi prizele erau scoase din perete. Dar, între timp, clădirea a fost exorcizată în multe feluri, nu are rost să ne întoarcem iar la Ceauşescu, care nu a pus piciorul acolo niciodată”, a conchis Zoe Petre.

  Gral-col(r) prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Regele Ferdinand I si Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

asta-e-fraiere

 In 1922, la Alba Iulia, in Catedrala Reintregirii Neamului, Regele Ferdinand I si Regina Maria sunt incoronati ca suverani ai Romaniei Mari. Era locul cel mai potrivit pentru o asemenea ceremonie, pentru ca aici, in acest oras din Transilvania, in 1599, voievodul Mihai Viteazul realizase prima Unire a celor trei tari romane, Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova. Pe coroana regelui (coroana care fusese a predecesorului sau, Regele Carol I) au fost adaugate insemnele provinciilor romanesti unite, iar coroana reginei a fost comandata la Paris, la o celebra Casa de bijuterii, o coroana din aur masiv, in stilul bizantin al coroanelor voievodale. Evenimentul s-a bucurat de un fast deosebit. Regele Ferdinand I a invitat delegatii din peste douazeci de tari, inclusiv Japonia si Statele Unite ale Americii, Romania castigand enorm in privinta prestigiului sau international.

Dupa aceasta data, pentru tara a inceput o perioada de reconstructie si de prosperitate, pe care Regele Ferdinand I a sprijinit-o din rasputeri, incurajand initiativele partidelor politice, mai ales pe cele liberale, infaptuindu-se Reforma agrara din 1921, ca un gest de multumire pentru sacrificiul taranilor romani participanti, pe front, la razboi, s-a adoptat noua Constitutie a tarii, in 1923, si, in general, au fost ani de prosperitate si de dezvoltare fara precedent a cropped-1-decembrie-2011economiei si a culturii. Totusi, autoritatea regelui s-a diminuat treptat, in parte din pricina marii increderi pe care regele i-o acorda, in continuare, lui I.C. Bratianu (spre exasperarea dusmanilor politici ai acestuia), dar si pentru ca sanatatea Regelui Ferdinand I devenise tot mai subreda. S-a stins din viata in 1927, in iulie, la Sinaia. Este inmormantat la Biserica Episcopala din Curtea de Arges, alaturi de alti membri ai familiei regale. I-a urmat la tron Mihai, nepotul sau, care, la vremea aceea avea numai cinci ani, de aceea tara urma sa fie condusa de o Regenta.

Chiar daca unii contemporani l-au considerat pe Ferdinand I, omul, prea timid uneori si prea influentabil, nimeni nu a contestat meritele regelui in realizarea statului national unitar roman, toti l-au recunoscut ca pe un adevarat patriot, bun, generos si devotat tarii, numindu-l, pe buna dreptate, Ferdinand ,,Intregitorul de tara” sau ,,Regele Marii Uniri”.

  Col(r) prof univ dr ec Silvia ANDREI

1 Decembrie: Totul despre ziua naţională a României

1 decembrie este ziua naţională a României şi are o însemnătate specială în societatea noastră. Totodată, această zi marchează un eveniment istoric foarte important: unirea Transilvaniei cu România, în anul 1918. În această zi, românii de pretutindeni sărbătoresc pe stradă, la paradele militare din Alba-Iulie sau Bucureşti, ori acasă alături de cei dragi.

APTOPIX Romania National Day

1 decembrie a fost adoptată ca ziua naţională a României în anul 1990, fiind promulgată de fostul preşedinte Ion Iliescu şi publicată ulterior în Monitorul Oficial. Această dată marchează Unirea Transilvaniei cu România şi va rămâne una dintre cele mai importante pagini ale istoriei şi unităţii naţionale româneşti.

1 decembrie, ziua naţională a României. Scurt istoric

1 decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal din istoria României, datã la care Marea Adunare de la Alba-Iulia voteaza unirea Transilvaniei cu România, totodată cerându-se un singur stat naţional. Cu toate acestea, primul pas a fost făcut, de fapt, între 21 noiembrie-4 decembrie 1918. Când Sfatul Ţării din Basarabia a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Apoi, la 24 ianuarie se adoptă declaraţia de Independenţă.

  Adunarea Naţională de la Alba Iulie a adoptat o rezoluţie în care este atestată unirea tuturor românilor din Transilvania şi Banat cu România. La 1 decembrie 1918, politicianul Vasile Godiş a citit rezoluţia Unirii: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre.”

 Legea Unirii a fost ratificată prin decret de lege, la 11 decembrie 1918 de cãtre regele Ferdinand, fiind votatã de Adunarea Deputaţilor în şedinta din 29 decembrie 1919.

 1 decembrie nu este prima zi naţională a României 

 1 decembrie nu a fost singura zi naţională. România a mai schimbat două astfel de sărbători în trecut. Între anii 1866-1947, 10 mai a fost considerată sărbătoarea şi ziuna naţională a României, deoarece Prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus în ziua de 10 mai 1866 jurământul în faţa adunării reprezentative a Principatelor Române Unite. În amintirea acestui eveniment, la 10 mai 1877, Carol a proclamat în faţa parlamentului independenţa  României.     După abdicarea regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, a fost proclamată Republica Populară Română. Astfel, ziua de 24 august a fost adoptată drept ziuna naţională, sub numele oficial de ziua insurecţiei armate antifasciste şi începutul revoluţiei populare în România, cu referire la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.

  Cum este sărbătorită 1 decembrie în acest an. Parade militare de Ziua Naţională a României

Parada de 1 decembrie din Capitală va avea loc în Piaţa Constituţiei

Parada de 1 decembrie din Capitală va avea loc în Piaţa Constituţiei

Cei care vor alege să sărbătorească 1 decembrie la Alba Iulie vor avea parte o paradă militară, o masă populară, un concert Voltaj, spectacole stradale de lasere şi muzică populară. În Cealaltă Capitală, aşa cum mai este numită Alba-Iulia, va lipsi din program faimosul show de artificii, în semn de solidaritate cu victimele incendiului din clubul bucureştean.    Parada militară din Bucureşti cu ocazia zilei de 1 decembrie va avea loc şi în acest an în Piaţa Constituţiei şi nu la Arcul de Triumf, aşa cum s-au obişnuit bucureştenii în anii trecuţi, în condiţiile în care nu au fost terminate lucrările de renovare ale monumentului.

Gral-col(r) prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC