Arhive lunare: noiembrie 2017

Comuniune frăţească şi rugăciune în Patriarhia Moscovei

Pr. Eugeniu Rogoti, 04 Decembrie 2017

Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române, condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a ajuns în cursul zilei de sâmbătă, 2 decembrie, la Moscova, pentru a participa la centenarul restabilirii instituţiei patriarhatului în Biserica Ortodoxă Rusă. Cu această ocazie, Patriarhul României a luat parte la sesiunea festivă de închidere a Sinodului tuturor arhiereilor Patriarhiei Moscovei în Catedrala „Hristos Mântuitorul” din Moscova, iar duminică a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie în mănăstirea moscovită ce adăposteşte cinstitele moaşte ale Sfintei Matrona.

DSC_5282_w747_h373_q100La aeroportul Şeremetievo din Moscova, delegaţia Patriarhiei Române, condusă de Preafericitul Părinte Daniel, a fost întâmpinată de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Veniamin de Orenburg, Preasfinţitul Părinte Irineu de Orsk şi de Excelenţa Sa, Domnul Vasile Soare, Ambasadorul României la Moscova. În această vizită la Moscova, Patriarhul României este însoţit de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, pr. Michael Tiţa, consilier patriarhal, pr. Ştefan Ababei, consilier patriarhal, arhid. Maxim Ţifui, consilier eparhial, diac. Ionuţ Mavrichi, consilier patriarhal, şi pr. Eugeniu Rogoti.

 

Întâistătătorii şi reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe prezenţi la această sesiune de închidere a Sinodului arhiereilor Bisericii Ruse au subliniat importanţa evenimentului de acum o sută de ani, care a reinstaurat demnitatea patriarhală în Biserica Rusă, dar şi necesitatea mărturisirii comune a credinţei de către toţi creştinii ortodocşi din lume. 
În cuvântul său, Preafericitul Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, a subliniat: „Iubiţi confraţi întru Hristos, vedem sosirea voastră aici ca pe o manifestare a iubirii frăţeşti şi a solidarităţii cu itinerariile îndelungi şi tragice ale Bisericii Ortodoxe Ruse din secolul XX. Vă primim cu deosebită dragoste şi respect, conştienţi fiind de faptul că şi Bisericile pe care le păstoriţi sau reprezentaţi au trecut prin momente grele în istorie. Unele Biserici DSC_5246_w2000_h1333_q100reprezentate aici de Întâistătătorii lor trec şi astăzi prin încercări foarte grele, având pierderi de vieţi omeneşti – membri ai Bisericii. Ne rugăm Domnului să păzească toate Bisericile noastre în unitate pentru ca, în pofida circumstanţelor complexe ale vieţii, plinătatea Bisericii să păstreze conştiinţa necesităţii menținerii acestei unităţi ca pe lumina ochilor. În unitate constă forţa noastră şi prin unitate noi ne manifestăm solidaritatea cu toţi cei care suferă în unicul Trup al Bisericii lui Hristos”. La final, Patriarhul Kiril le-a mulţumit tuturor „tătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale care au împărtăşit împreună cu arhiereii Patriarhiei Moscovei bucuria împlinirii a 100 de ani de la restabilirea patriarhatului în Rusia. Înainte de a declara închisă sesiunea sinodală, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse le-a mulţumit tuturor ierarhilor prezenţi la Sinodul arhiereilor Bisericii Ortodoxe Ruse.

Delegaţiile Bisericilor Ortodoxe surori, prezente la Moscova, au fost rugate, ieri, să slujească la bisericile şi mănăstirile din capitala Rusiei. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost îndrumată spre Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Moscova, care adăposteşte moaştele Sfintei Matrona, vieţuitoare în secolul XX, deosebit de cinstită de locuitorii capitalei ruseşti. Delegaţia a fost întâmpinată la mănăstire de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Veniamin de Orenburg, Preasfinţitul Părinte Irineu de Orsk, împreună cu maica stareţă, egumena Teofana Miskina. Liturghia a fost săvârşită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, înconjurat de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi din România şi Rusia. Cuvântul de după Evanghelie din Duminica a 26-a după Rusalii, conform calendarului bisericesc neîndreptat, despre pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina şi intitulat „Hambare pline, iar suflet gol”, a fost rostit de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, după Otpust, conform tradiţiei din Biserica Rusă. 
DSC_6056_w2000_h1333_q100
La finalul predicii, Patriarhul României a oferit maicii stareţe Teofana, ca semn de mulţumire pentru primirea călduroasă şi posibilitatea de se închina moaştelor Sfintei Matrona şi ca semn de binecuvântare, o cruce realizată la Atelierele Patriarhiei Române şi o cruce pectorală. De asemenea, la ieşirea din biserică, Patriarhul Daniel a împărţit credincioşilor iconiţe reprezentând Intrarea Macii Domnului în biserică, prăznuită în Rusia pe 4 decembrie.

Maica stareţă Teofana a mulţumit pentru daruri şi pentru bucuria de a primi în mănăstire, prima oară, un Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române şi i-a dăruit Preafericitului Părinte Daniel o icoană a Sfintei Matrona, pictată de maicile mănăstirii. După ieşirea din biserică, în timpul agapei, corul fetelor de la orfelinatul ce funcţionează în cadrul mănăstirii moscovite, îmbrăcate în costume populare, a oferit un concert de cântece religioase şi populare ruseşti.

După-amiaza aceleiași zile, 3 decembrie, delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost primită de Preafericitul Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, la reşedinţa din Mănăstirea Danilovski.

SFÂNTUL IERARH NICOLAE

,,Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor.” (din Tropar)

Viaţa celui intre sfinti Parintelui nostru Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei, facatorul de minuni (6 decembrie)

sfantul-nicolae-viata-2Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvîntată pereche, petrecînd cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfîntă – singuri ei fiind rădăcină sfîntă – şi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născînd pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tîlcuieşte ,,biruitor de popor”; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii.

După acea naştere, maica sa Nona a rămas stearpă, pînă la dezlegarea din legăturile cele trupeşti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă şi întîi şi pe urmă, care din pîntecele maicii sale s-a sfinţit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a vieţui decît cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge ţîţă, făcînd minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întîi a mînca, ci a posti. Căci după naşterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dînd prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întîi-stătător. Cînd se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi – pentru că numai din ţîţa cea dreaptă sugea lapte – avînd să dobîndească cu cei drept-credincioşi starea cea de-a dreapta. Apoi a început a fi şi postitor ales, căci miercurea şi vinerea numai o dată sugea lapte din ţîţă şi atunci seara, după săvîrşirea obişnuitei rugăciuni creştineşti, de care lucru părinţii lui se mirau foarte şi se minunau şi mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urmă. Acel obicei de a posti, deprinzîndu-l Fericitul din scutece şi l-a păzit în toată viaţa sa, pînă la fericitul său sfîrşit, petrecînd miercurea şi vinerea în post. Deci crescînd pruncul cu anii, creştea împreună şi cu înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa de la părinţii săi cei buni; fiind ca o holdă roditoare, care primeşte în sine sămînţa învăţăturii celei bune, care odrăsleşte şi aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.

Sosind vremea de şcoală, a fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minţii şi cu povăţuirea Sfîntului Duh, în puţin timp, a ajuns la multă înţelepciune. Apoi, atît de mult a sporit în învăţătura cărţii, pe cît era de trebuinţă bunului cîrmaci al corabiei lui Hristos şi păstorului celui iscusit al oilor celor cuvîntătoare. Deci, făcîndu-se desăvîrşit în cuvîntul învăţăturii, s-a arătat desăvîrşit şi în lucrul vieţii; de la prietenii deşarte şi de la vorbe nefolositoare cu totul se abătea şi a vorbi cu femeile sau a căuta cu ochii la faţa femeiască, foarte mult se ferea, căci fugind, se depărta de petrecerea împreună cu femeile.    Avînd adevărată înţelepciune şi minte curată, de-a pururea vedea pe Dumnezeu şi totdeauna zăbovea în sfintele biserici, după cum zice proorocul: Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu. De multe ori, cîte o zi întreagă şi cîte o noapte, petrecînd în rugăciunile cele gînditoare de Dumnezeu şi în citirea dumnezeiştilor cărţi, învăţa înţelegerea cea duhovnicească şi se îmbogăţea cu dumnezeieştile daruri ale Sfîntului Duh, cu care se pregătea pe sine locaş vrednic, precum este scris: Voi sînteţi biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu vieţuieşte în voi.

Sf-Nicolae-5Deci tînărul cel îmbunătăţit şi curat, avînd în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzînd cu duhul şi slujind Domnului cu frică, încît nu se vedea la dînsul nici un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrîn pentru care tuturor s-a făcut minunat şi slăvit. Căci precum omul cel bătrîn, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în rîs de toţi, tot aşa şi tînărul, dacă are năravul bărbatului celui bătrîn, se cinsteşte de toţi cu mirare; pentru că sînt nepotrivite tinereţile pentru bătrîneţe, dar cinstite şi frumoase sînt bătrîneţile în tinereţe.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelaşi nume ca şi dînsul. Unchiul său, văzînd pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinîndu-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a dărui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dînsul. Pentru că scrie în cărţile cele vechi pentru dînşii, cum că fiind neroditori şi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a dăruit pe dînsul.    Primind episcopul pe ,,tînărul bătrîn”, care avea înţelepciunea ca o cărunteţe şi viaţa cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar cînd s-a hirotonisit, episcopul întorcîndu-se către poporul care era în biserică şi umplîndu-se de Duhul Sfînt, a proorocit zicînd: ,,Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind marginilor pămîntului, arătîndu-se către cei întristaţi ca o milostivă mîngîiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea buneicredinţe îi va aduce pe dînşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sînt în nevoi”. Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în istorisirea ce o vom face.

Deci, primind Sfîntul Nicolae asupra sa treapta preoţiei, adăuga osteneală la osteneală, petrecînd în post şi în neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor sîrguindu-se a urma celor fără de trupuri. Astfel, vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cîrmuirea Bisericii.      În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrînd a se duce în Palestina ca să se închine acolo sfintelor locuri, a încredinţat toată cîrmuirea bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rînduiala bisericilor, ca şi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfîntul Nicolae, rămînînd moştenitorul averii lor, a împărţit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea ei; ci, lepădîndu-se de toate poftele lumeşti, se sîrguia cu toată osîrdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; către Tine sînt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu. Deci mîna lui era întinsă către săraci, ca un rîu cu apă multă ce curge cu îndestulare.

Pentru ca multele lui milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute, să arătăm una şi anume: Era un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviţi şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas sărac şi neslăvit, căci viaţa veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase şi acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinţă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte şi cugeta să-şi dea fetele sale spre desfrînare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos şi să cîştige pentru el şi fetele sale îmbrăcăminte şi hrană. Vai, în ce fel de gînduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare! Deci bătrînul acela fiind în astfel de cugete rele şi gîndul său cel rău vrînd acum a-l aduce cu ticăloşie în fapt, Dumnezeu Care nu voieşte a vedea în pierzare firea omenească, ci cu iubire de oameni, se pleacă spre nevoile noastre, a pus bunătate în inima plăcutului Său, Sfîntul Nicolae şi l-a trimis spre ajutor către bărbatul care era să piară cu sufletul, prin însuflare tainică, mîngîind pe cel ce era în sărăcie şi scăpîndu-l din căderea păcatului.    Deci, auzind Sfîntul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia şi prin dumnezeiască descoperire înştiinţîndu-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dînsul şi a cugetat ca astfel cu mîna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu fetele sale ca din foc de la sărăcie şi de la păcat. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre facerea sa de bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Şi aceasta vrea s-o facă pentru două pricini: întîi ca să scape de slava omenească, pentru că ţinea seama de ce zicea Evanghelia: Luaţi aminte, să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor; şi, al doilea, ca şi pe bărbatul acela, care odinioară era bogat iar acum ajunsese în mare sărăcie, să nu-l ruşineze, căci ştia că sînt grele unele ca acestea, celor ce din bogăţie şi din slavă cad în sărăcie, fiindcă se ruşinează sufletele acelora, aducîndu-le aminte de bogăţia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gîndit a face aşa, după cuvîntul lui Hristos: Să nu ştie stînga ta, ce face drepta ta. Căci atît de mult fugea de slava omenească, încît chiar de acela căruia îi făcea bine se sîrguia a se tăinui pe sine.

Aşadar, luînd o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi, aruncînd-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Dimineaţă, sculîndu-se bărbatul şi aflînd legătura, a dezlegat-o şi văzînd galbenii s-a înspăimîntat, căci socotea că este vreo nălucire, temîndu-se ca nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înşelăciune, de vreme ce nu aştepta de la nimeni şi de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcînd galbenii cu vîrful degetului, privea cu dinadinsul şi cunoscînd că este adevărat, se veselea şi se minuna, iar de bucurie, plîngea cu lacrimi fierbinţi şi, cugetînd mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi mulţumea neîncetat, dînd laudă Domnului Celui ce se îngrijeşte de toţi. Apoi îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat şi i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.

Despre aceasta înştiinţîndu-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui, bărbatul acela, i-a părut bine. Şi iarăşi se arăta gata a face aceeaşi milă cu a două fiică a bătrînului, sîrguindu-se a păzi şi pe fecioara aceasta prin nunta legiuită de păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti şi altă legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă şi, peste noapte, ferindu-se de toţi, a aruncat-o pe aceeaşi fereastră, în casa bătînului aceluia.     Dimineaţă, sculîndu-se acel om sărac, a găsit iarăşi aur, asemenea ca întîia oară. Apoi a început a se minuna şi de acela şi, căzînd cu faţa la pămînt, cu lacrimi fierbinţi mulţumea, zicînd: „Dumnezeule, voitorul milei şi chivernisitorul mîntuirii noastre, care mai întîi m-ai răscumpărat cu Sîngele Tău şi acum casa mea şi pe fiicele mele izbăvindu-ne prin aur din cursa celui rău, Însuţi arată-mi pe cel ce slujeşte voii Tale celei milostive şi bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pămîntesc, pe cel ce ne păzeşte pe noi de pierderea păcatului, ca să ştiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din sărăcia ce ne întristează şi care ne izbăveşte de gîndurile cele rele, că iată, după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea făcută în taină, cu mîna plăcutului al Tău, voi da şi pe a doua fiică a mea cu nuntă legiuită după bărbat şi aşa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin cîştig necurat să-mi aducă mare pierdere.

Apoi bărbatul acela, rugîndu-se Domnului şi mulţumind bunătăţii Lui, a făcut nuntă şi fiicei sale de a doua, avînd nădejde în Dumnezeu – căci neîndoită nădejde şi-a pus în El – cum că va purta grijă şi pentru a treia fiică a lui şi-i va da şi acesteia să aibă vieţuitor iubit, după lege, trimiţîndu-i iarăşi aur din destul, tot cu acea mînă făcătoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea străjuind, ca să poată simţi pe făcătorul de bine şi să se învrednicească a vedea de unde îi aduce aurul acela. Şi iată, nu după multă vreme, a sosit cel aşteptat. Căci a venit şi a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae şi, ajungînd la locul cel obişnuit, tot aşa a aruncat o legătură de galbeni pe aceeaşi fereastră şi îndată s-a întors la casa sa. Tatăl fecioarelor găsind aurul aruncat pe fereastră, a alergat îndată cît putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungîndu-l şi cunoscîndu-l cine este – căci sfîntul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bună şi pentru neamul lui cel luminat -, a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le şi numindu-l izbăvitor, ajutător şi mîntuitor sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea mai de pe urmă. Apoi zise: „De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milă, prin îndurările tale, de mult aş fi pierit eu, ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, vai mie! Şi iată, acum prin tine sîntem mîntuiţi din amara cădere în păcat”. Acestea şi mai multe grăia cu lacrimi către sfînt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare şi cu jurămînt a zis aceluia, că în toată viaţa lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut. Apoi sfîntul, spunînd multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.    Iată una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfîntului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să cunoască oricine cît era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una cîte una şi cîte îndurări a arătat către cei săraci, pe cîţi flămînzi a hrănit, pe cîţi goi a îmbrăcat şi pe cîţi a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

După aceasta Cuviosul Părinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri şi a se închina acolo, unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi neştiind ce avea să li se întîmple, Sfîntul Nicolae, care era împreună cu dînşii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor şi lovire de vînturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaş intrînd în corabie, vrînd să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste şi ridicîndu-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morţii şi rugau pe Sfîntul Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicînd: „Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adîncime şi vom pieri”. Iar el, zicîndu-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi fără îndoială să aştepte grabnică izbăvire, însuşi a început cu sîrguinţă a se ruga către Domnul. Şi îndată s-a liniştit marea şi toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecînd necazul, s-au bucurat mult şi au mulţumit lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntului Nicolae şi foarte mult se minunau de proorocirea furtunii şi de scăparea nevoii.

Tot atunci, unul din corăbieri s-a suit în vîrful catargului, precum este obiceiul celor ce îndreptează corabia, şi, cînd era să coboare de acolo, a alunecat de sus şi a căzut în mijlocul corăbiei, zăcînd fără suflet. Iar Sfîntul Nicolae, mai înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugăciunea pe acel om şi, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat şi l-a dat viu corăbierilor. Apoi, ridicînd toate pînzele şi fiind vînt cu bună sporire, au plutit în linişte şi au sosit la limanul Alexandriei, unde plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Nicolae, a tămăduit pe mulţi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni şi pe mulţi necăjiţi mîngîind, a pornit iarăşi pe cale spre Palestina şi ajungînd la Sfînta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mîntuirea neamului omenesc, întinzîndu-Şi pe Cruce prea curatele Sale mîini. Acolo a înălţat fierbinţi rugăciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dînd mulţumire Mîntuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri, făcînd multe închinăciuni pretudindeni. Iar cînd era să intre noaptea în sfînta biserică la rugăciune şi uşile erau închise, s-au deschis singure, dînd intrare aceluia, căruia, chiar porţile cereşti îi erau deschise. Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea a merge în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Pentru că Dumnezeu, Cel ce toate le rînduieşte spre folosul sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub obrocul pustiei acea făclie, pe care o pregătise să fie pusă în sfeşnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflînd o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa.

sfantul_ierarh_nicolae6Aceştia au gîndit însă să facă lucrul cu vicleşug, adică să îndrepteze corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a aşezat în corabie, plecînd de la mal, Sfîntul Nicolae a văzut că corabia nu pluteşte spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor şi-i ruga să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgîndu-l în seamă, mergeau în partea unde gîndeau ei, neştiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mîhnire. Deci, suflînd un vifor împotrivă, a întors corabia în altă parte şi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Aşa Sfîntul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaşi, nici s-a pornit spre mînie şi nici măcar vreun cuvînt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvîntare i-a liberat în părţile lor. Iar el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor şi o numise Sfîntul Sion. Acolo, Sfîntul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai ca a îngerilor şi urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său.  Aflînd Sfîntul Nicolae în această mănăstire viaţă liniştită şi loc mai lesnicios pentru gîndurile sale către Dumnezeu, ca un liman de linişte, nădăjduia ca şi cealaltă vreme a vieţii sale să o petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară bogată, a tuturor faptelor bune, cu care avea să se îmbogăţească toată lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o ţarină acoperită de pămînt, într-o mănăstire deosebită şi într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească, să se facă neguţătorie duhovnicească, care pe multe suflete le va afla.

Astfel sfîntul, stînd odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: ,,Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat”. Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimîntat şi cugeta întru sine: Ce voieşte glasul acela şi ce cere Domnul de la dînsul? Şi iarăşi auzi glas, spunîndu-i: ,,Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu”. Atunci Sfîntul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsînd liniştea, să meargă să slujească la mîntuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar, temîndu-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a gîndit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni.     În acea latură a Lichiei este o cetate slăvită, care se numeşte Mira, mitropolia Lichiei. Deci, într-acea cetate a venit Sfîntul Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încît nimeni nu-l ştia. Acolo trăia ca unul din săraci, neavînd unde să-şi plece capul. El nu se ducea decît în casa Domnului, avînd liman numai pe Dumnezeu.

În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întîi şezător pe scaun îtoată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaţi cinstiţi şi cu bună înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniţi dîn rîvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneşti, ci al rînduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia.   Toţi, ascultînd acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sîrguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcînd voia celor ce se tem de El şi ascultînd rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrîn, într-acest chip; stînd el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lîngă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decît toţi în biserică, acela – zicea el – este îndemnat de Duhul Meu şi, luîndu-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască avînd-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală.

Atunci episcopul care a văzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie şi aştepta venirea bărbatului dorit. Deci, cînd a fost vremea Utreniei, Sfîntul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decît toţi la biserică, pentru că avea obicei de se scula în miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cîntării Utreniei, mai întîi decît toţi la biserică. Intrînd în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii şi i-a zis: „Cum te cheamă, fiule?” Dar el tăcea. Acela îl întreabă iarăşi. Sfîntul i-a răspuns cu blîndeţe: ,,Nicolae mă cheamă pe mine, stăpîne, robul sfinţiei tale”. Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel glas blînd, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că se numeşte Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfîntul a răspuns cu blîndeţe. Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoieşte Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci ştia spre cine caută Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blînd şi tăcut şi spre cel ce se cutremură de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca şi cînd a descoperit o comoară ascunsă şi, îndată, luîndu-l de mînă i-a zis: „Urmeză-mă, fiule”. Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplîndu-se de mulţumire dumnezeiască şi de mîngîiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii.

Străbătînd vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decît păsările, mulţime de oameni fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare către toţi: „Primiţi, fraţilor, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul Sfînt şi căruia i-a încredinţat desăvîrşit povăţuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit şi căutat, l-am aflat şi l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povăţuiţi, nu vom cădea din nădejde, ca, astfel, să stăm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui şi a descoperirii.        Poporul dădea mulţumire lui Dumnezeu şi se bucura, dar Sfîntul Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Despre această vedenie Sfîntul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: ,,Într-o noapte, Sfîntul Nicolae a văzut pe Mîntuitorul nostru întru slavă, stînd aproape de dînsul şi dîndu-i Sfînta Evanghelie, care era împodobită cu aur şi cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, punînd pe umerii lui omofor arhieresc”. După vedenia aceea trecînd puţine zile şi răposînd Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăţi.

De acea vedenie aducîndu-şi aminte Sfîntul Nicolae şi văzînd bunăvoirea lui Dumnezeu, încă şi rugăciunile soborului netrecîndu-le cu vederea, a primit păstoria Lichiei. Iar sfinţita adunare a episcopilor, împreună cu clericii, săvîrşind toate cele ce se cuvin sfinţirii sale, a făcut praznic de bucurie, veselindu-se de păstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe făclia cea luminată, care n-a fost pusă la o parte, nici ascunsă sub obroc, ci stînd la locul cel cuviincios, în sfeşnicul arhieriei şi al păstoriei, unde strălucea luminos, drept îndreptînd cuvîntul adevărului şi toate poruncile cele dreptcredincioase, sănătos cugetîndu-le şi învăţîndu-le.        Chiar de la începutul păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: ,,O! Nicolae, pentru această dregătorie şi pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum să nu mai vieţuieşti ţie, ci altora”. Apoi, vrînd a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia viaţa, slujindu-I în taină. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată tuturor vieţuirea lui, nu pentru mărire deşartă, ci pentru folosul şi înmulţirea slavei lui Dumnezeu, încît s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.

Sfîntul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: ,,Cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia”. Apoi era blînd, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultînd nevoile celor ce veneau la dînsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine. Apoi, şi-a cîştigat spre ajutor în ostenelile sale cele păstoreşti şi pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune şi cu bună înţelegere, cinstiţi cu treapta preoţiei, adică pe Pavel de la Rodos şi pe Teodor Ascalonitul, bărbaţi cunoscuţi de toată Grecia.  Astfel, bine păştea turma cea încredinţată lui, a oilor lui Hristos cele cuvîntătoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd a vedea credinţa cea bună înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgînii împăraţi ai Romei, Diocliţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea, ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfîrşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi.

Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns şi pînă în cetatea Mira, dus fiind de doritorii păgînătăţii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor creştinilor, cu limbă slobodă propovăduia credinţa cea bună a lui Hristos şi se arăta gata a pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii păgîni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Petrecînd aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdînd foame, sete şi strîmtorarea temniţei. Pe cei împreună legaţi îi hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu şi-i adăpa cu apele cele dulci ale bunei credinţe, sporind într-înşii credinţa în Hristos Dumnezeu şi punînd picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osîrdie a pătimi pentru adevăr.

După aceea, iarăşi s-a dăruit pace creştinilor şi ca soarele după norii cei întunecaţi, aşa a strălucit dreapta credinţă sau ca o răcoreală ce vine după furtună. Căci, căutînd Hristos cu dragoste de oameni asupra moştenirii Sale, a pierdut stăpînirea păgînilor, izgonind de la împărăţie pe Diocliţian şi Maximian; iar cu dînşii a izgonit pe cei ce slujeau păgînătăţii elineşti şi a ridicat poporului său corn de mîntuire, prin arătarea Crucii marelui împărat Constantin, căruia i-a încredinţat stăpînirea Romei.        Constantin, cunoscînd pe Unul Dumnezeu şi punîndu-şi nădejdea în El, a biruit pe toţi potrivnicii săi cu puterea Sfintei Cruci şi a pierdut nădejdea cea deşartă, a celor ce împărăţiseră mai înainte, poruncind să risipească capiştile idolilor şi să zidească biserici creştine; iar pe cei ce erau închişi în temniţe pentru Hristos, i-a liberat şi cu mari laude i-a cinstit ca pe nişte eroi; şi toţi mărturisitorii lui Hristos s-au întors în patria lor.    Atunci şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia şi fără sînge încununat. Acesta, avînd darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca patimile şi neputinţele oamenilor, nu numai ale celor credincioşi, ci şi ale celor necredincioşi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a făcut slăvit, minunat şi foarte iubit; căci strălucea cu curăţia inimii şi era împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului său în cuvioşie şi dreptate.

Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgîn slujea cu dragoste diavolească şi nu puţin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzîndu-se cu rîvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti. Sfîntul Nicolae, luptîndu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită. Pornirea sfîntului era îndreptată mai mult asupra idolilor decît asupra necuratei capişti, pe care a dărîmat-o pînă la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o pînă la pămînt; atunci duhurile cele viclene, neputînd nicidecum răbda venirea sfîntului, scoteau glasuri de plîngere, strigînd foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos. După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrînd să întărească credinţa în Hristos Dumnezeu, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunîndu-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici.

Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverinţă.        Despre dînsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. De acest lucru, s-au întristat Sfinţii Părinţi şi, pentru aceea a luat de la dînsul semnele cele arhiereşti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos şi Preabinecuvîntata lui Maică, privind din înălţime la nevoinţele Sfîntului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală şi au lăudat rîvna lui cea dumnezeiască. Aceeaşi vedenie a avut şi oarecare din Sfinţii Părinţi cei mai vrednici, precum însuşi Sfîntul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stînd de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dînsul, cunoscînd din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfîntului. Deci, părinţii au tăcut şi ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit. Întorcîndu-se Sfîntul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducînd pace, binecuvîntare şi învăţătură sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorîtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină şi pe ereticii cei împietriţi şi nesimţitori, care îmbătrîniseră în răutate, mustrîndu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrător de pămînt înţelept, care curăţă toate cele ce sînt pe arie şi în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutură.

127444_sfantul-nicolae-viata-0Astfel preaînţeleptul lucrător al ariei lui Hristos, Sfîntul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava vicleşugului nălucitor şi ereticesc o vîntura şi o lepăda departe de grîul Domnului. Pentru această pricină Sfînta Biserică îl numeşte lopată care vîntura învăţăturile lui Arie ca pleava. El era cu adevărat lumina lumii şi sarea pămîntului, de vreme ce viaţa lui era luminată şi cuvîntul lui dres cu sarea înţelepciunii. Căci avea bunul păstor mare purtare de grijă pentru turma sa în nevoile ce i se întîmplau, nu numai cu păşunea cea duhovnicească hrănind-o pe dînsa, ci şi de hrana cea trupească purta grijă.    Altă dată, întîmplîndu-se în ţara Lichiei foamete mare şi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguţător din Italia, care umpluse o corabie cu grîu, vrînd să meargă cu ea în altă ţară şi dîndu-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira şi acolo să-şi vîndă grîul cu preţ. Deşteptîndu-se neguţătorul din somn şi aflînd în mîna sa trei galbeni, s-a înspăimîntat, minunîndu-se de un vis ca acela.

Pentru minunea aceea nu s-a arătat neguţătorul neascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorît în cetatea Mira şi a vîndut grîul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfîntului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflînd mîngîiere în acea foamete şi auzind cele istorisite, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.         În vremea aceea, s-a făcut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împăratul Constantin a trimis trei voievozi împreună cu ostaşii cei ce erau sub dînşii să liniştească acea tulburare. Iar numele voievozilor sînt acestea: Nepotian, Ursul şi Erpilion. Aceştia, cu multă sîrguinţă, plecînd din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeşte malul Andrian, unde era o cetate. Şi de vreme ce nu le da mîna să meargă, pentru că marea era învolburată, aşteptau la limanul acela liniştirea mării. Atunci, unul din ostaşi ieşind din corabie ca să cumpere cele de trebuinţă, lua cele străine cu sila, precum este obiceiul ostaşilor. Adeseori făcînd acestea, făceau pagubă celor ce vieţuiau acolo. Pentru această pricină s-a făcut gîlceavă şi tulburare, ba şi război era să se facă din amîndouă părţile, la locul ce se numea Placomata.

Înştiinţîndu-se de aceasta, Sfîntul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur către ţărmul acela şi în cetate, ca să potolească cearta dintre dînşii. Apoi, îndată, toată cetatea şi voievozii, auzind de venirea sfîntului, i-au ieşit în întîmpinare şi s-au închinat lui. Sfîntul a întrebat pe voievozi de unde sînt şi unde merg? Ei au zis că sînt trimişi de împărat în Frigia să potolească tulburarea ce s-a făcut acolo. Sfîntul i-a sfătuit să dea învăţătură ostaşilor lor ca să nu facă supărare poporului. Apoi, luînd pe voievozi în cetate, i-a ospătat cu dragoste. Iar ei, certînd pe ostaşi, au potolit tulburarea şi s-au învrednicit de binecuvîntarea sfîntului.

Făcîndu-se aceasta, au venit oarecari cetăţeni din Mira, care, plîngînd cu lacrimi şi căzînd la picioarele sfîntului, cereau ajutor pentru nişte oameni osîndiţi fără de vină. Ei spuneau cu mîhnire, că, nefiind sfîntul acolo, a venit Eustatie ighemonul şi, umplîndu-şi mîinile cu bani de la oarecari oameni răi, a osîndit la moarte pe trei bărbaţi din cetatea lor, care n-au greşit nimic, „de care lucru toată cetatea se mîhneşte şi plînge, aşteptînd întoarcerea ta, stăpîne; că de ai fi fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit ighemonul a face o judecată aşa nedreaptă”.

Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mîhnit cu sufletul şi, luînd împreună cu dînsul pe voievozi, îndată a plecat. Ajungînd la locul ce se numeşte Leu, au întîlnit pe nişte oameni venind şi i-au întrebat dacă ştiu ceva de acei trei bărbaţi care sînt osîndiţi la moarte. Ei au zis către dînsul: „I-am lăsat în cîmpul lui Castor şi al lui Polux, fiind aduşi acolo ca să-i taie”. Atunci sfîntul s-a îndreptat în grabă la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de uciderea cea nevinovată a acelora. Ajungînd la locul acela, a văzut popor mult stînd acolo şi pe cei trei bărbaţi osîndiţi, avînd mîinile legate şi feţele acoperite şi plecate la pămînt şi cu grumazii goi, aşteptînd desăvîrşita tăiere. Atunci a văzut pe gealat scoţînd sabia spre a-i ucide, arătîndu-se tulburat şi cu chip sălbatic, pentru care motiv acea privelişte era tuturor înfricoşată şi de plîngere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburîndu-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor şi, apucînd sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la pămînt, netemîndu-se de nimic, iar pe bărbaţi i-a dezlegat din legături.

Toate acestea le făcea sfîntul cu mare îndrăzneală şi nu era nimeni care să-l oprească; căci cuvîntul lui era cu stăpînire şi lucrul său cu putere dumnezeiască, fiind mare înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul. Acei trei bărbaţi, izbăviţi de moarte, văzîndu-se întorşi din ghearele morţii către viaţă, plîngeau de bucurie cu lacrimi fierbinţi şi strigau cu mulţumire toţi cei ce se adunaseră acolo. Apoi a venit şi ighemonul Eustatie, iar plăcutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea şi, cînd se apropia de el, îi întorcea faţa, iar cînd cădea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfîntul că-l va spune la împărat şi va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desăvîrşite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-şi ocîrmuieşte cu dreptate stăpînirea. Iar el, fiind mustrat de conştiinţă şi înfricoşat de îngrozirea sfîntului, cu lacrimi cerea milă şi se ruga din tot sufletul, căindu-se pentru nedreptatea sa, căutînd să se împace cu marele părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit şi a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetăţii, dar minciuna nu putea să se tăinuiască, pentru că sfîntul ştia cu dinadinsul că, fiind mituit cu aur, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi şi tot poporul dădea mare mulţumire Sfîntului părinte Nicolae. Abia fiind îmblînzit plăcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcă acum singur, cu smerenie şi cu multe lacrimi, mărturisea greşeala sa şi nu mai arunca pe altcineva.

Voievozii cei mai sus pomeniţi, împreună cu cei ce veniseră cu dînşii, văzînd toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de rîvna şi de bunătatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugăciuni şi, primind binecuvîntarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca să împlinească porunca împăratului. Deci, mergînd acolo, au alinat tulburarea ce era şi săvîrşind toate cele poruncite lor de împăratul, s-au întors cu bucurie în Vizantia şi au avut cinste şi multă laudă de la împărat şi de la toţi dregătorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au şi fost învredniciţi a fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei zavistnici şi vicleni ai oamenilor răi, neputînd a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au pornit spre răutate şi vrăjmăşie.

De aceea, împletind cei răi sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetăţii, urzind cumplite clevetiri asupra bărbaţilor acestora şi zicînd: „N-au sfătuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfîrşitul sfatului lor, că ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre şi meşteşugesc cele viclene asupra împăratului”. Astfel, clevetind asupra lor, mulţime de aur au dat eparhului şi au dus acea clevetire şi în urechile împăratului. Auzind, împăratul îndată a poruncit, ca, fără altă întrebare, să-i arunce în temniţă pe cei trei voievozi, ca să nu fugă pe ascuns şi să săvîrşească sfatul lor cel rău. Deci voievozii erau în legături şi în temniţă, neştiind pentru ce sînt aruncaţi acolo, că nu se ştiau a fi vinovaţi cu nimic.

Trecînd puţină vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva să se vădească clevetirea lor cea mincinoasă şi să iasă la iveală răutatea lor, încît să se întoarcă asupra lor toată nevoia. Pentru aceea, cu multe rugăciuni s-au apropiat de eparh, sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în viaţă pe acei bărbaţi, ci degrabă să facă judecată de moarte, după hotărîrea cea dintîi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfîrşit făgăduinţei. Deci, îndată s-a dus la împărat cu faţă mîhnită şi cu chip posomorît, ca un vestitor de rău, vrînd a se arăta că se îngrijeşte mult pentru viaţa împăratului şi cu credinţă se sîrguieşte pentru dînsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l înşela cu cuvinte viclene şi meşteşugite, pornindu-l spre mînie asupra celor nevinovaţi şi zicînd: „Nici unul din cei ce stau în temniţă nu vor a se pocăi, împărate, ci, petrecînd în cel dintîi gînd rău, nu încetează a cugeta vicleşug şi a gîndi asupra ta cu răutate. Deci, porunceşte mai iute să-i omoare, ca nu cumva apucînd ei înainte, să săvîrşească răutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrşit scopurile lor cele rele”.

Cu aceste cuvinte fiind tulburat împăratul, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi; dar fiind seară, s-a amînat uciderea lor pînă a doua zi dimineaţă. Înştiinţîndu-se despre aceasta, străjerul temniţei şi plîngînd mult pentru o năpastă ca aceea, pusă asupra acelor nevinovaţi, a venit la voievozi, zicînd: „Mai bine ar fi fost de mine să nu vă fi cunoscut pe voi, nici să mă fi îndulcit de dragoste şi cu vorbe la masă, căci mai cu înlesnire aş fi răbdat acum despărţirea de voi şi mai puţină jale mi-ar fi pricinuit năpasta ce a venit asupra voastră. Apoi n-ar fi venit o mîhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru că mîine dimineaţă, vai mie! ne vom despărţi unul de altul cu amar şi de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre feţe, nici vă voi mai auzi vorbind, căci s-a poruncit să vă omoare. Deci să rînduiţi dacă vreţi ceva, pentru averea voastră, că acum este vremea, ca să nu apuce moartea voinţa voastră”.

Zicînd acestea cu tînguire, iar ei ştiindu-se nevinovaţi faţă de împărat şi deci nevrednici de moarte, şi-au rupt hainele şi cumplit îşi smulgeau părul, zicînd: „Ce vrăjmaşi au pizmuit asupra vieţii noastre şi pentru ce să murim noi ca nişte tîlhari? Că n-am făcut nimic vrednic de moarte”. Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude şi pe cunoscuţi şi puneau martor pe Dumnezeu că nimic rău n-au făcut şi plîngeau amar.     Unul dintr-înşii, cu numele de Nepotian, şi-a adus aminte de Sfîntul Nicolae, care, stînd în Mira înaintea celor trei bărbaţi, li s-a făcut lor ajutător preaslăvit şi preabun apărător, izbăvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicînd, unul către altul se rugau: „Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbaţi de moartea cea nedreaptă, caută acum şi asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni; pentru că iată ne-a cuprins mare nevoie şi nu are cine să ne izbăvească din această năpastă. Iată şi glasul nostru a amorţit, mai înainte de ieşirea sufletului şi limba noastră se usucă, aprinzîndu-se de focul inimii, iar acum nici rugăciuni nu mai putem să-Ţi aducem. Degrabă să ne întîmpine îndurările Tale, Doamne, şi ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele noastre, că iată mîine de dimineaţă vor să ne omoare; sîrguieşte spre ajutorul nostru şi ne izbăveşte pe noi, cei nevinovaţi de moarte”.

Dumnezeu, auzind rugăciunile celor ce se temeau de El şi, ca un tată miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfîntul şi plăcutul Său, pe marele arhiereu Nicolae. Căci în acea noapte, dormind împăratul, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, zicînd aşa: „Scoală-te iute şi eliberează pe cei trei voievozi, care sînt ţinuţi în temniţă, pentru că fără de vină sînt clevetiţi şi cu nedreptate pătimesc”. Şi, spunînd tot adevărul, i-a zis: „De nu mă vei asculta şi de nu-i vei elibera pe dînşii, apoi voi ridica asupra ta război precum a fost în Frigia şi rău vei pătimi”. Mirîndu-se împăratul de îndrăzneala Sfîntului Nicolae, se gîndea cum a îndrăznit noaptea fără de vreme a intra înăuntrul palatului său şi i-a zis: „Cine eşti tu care îndrăzneşti a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stăpînirii noastre?”. El i-a răspuns: „Nicolae îmi este numele şi sînt arhiereul mitropoliei Mirelor”.

Împăratul s-a tulburat de acea vedenie şi, sculîndu-se, se gîndea ce este aceasta? Asemenea şi lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arătat în vis sfîntul şi tot acelaşi lucru i-a spus pentru acei bărbaţi. Deşteptîndu-se, Avlavie s-a temut şi se îngrozea în mintea sa de ceea ce văzuse. Apoi a venit oarecine de la împărat spunîndu-i ce a văzut şi acesta în vis. Iar el degrabă mergînd la împărat i-a spus vedenia şi ceea ce i s-a arătat lui şi se minunară amîndoi de acea vedenie preaslăvită, care deopotrivă li s-a făcut la amîndoi.  Îndată a poruncit împăratul să aducă înaintea sa pe voievozii din temniţă şi a zis către dînşii: „Ce vrăjitorii aţi făcut de aţi trimis asupra noastră asemenea vedenii? Căci arătîndu-se un bărbat ne-a îngrozit foarte rău, lăudîndu-se că degrabă va aduce război”, iar ei neştiind nimic se întrebau unul pe altul, de ştie vreunul ceva – că nici unul nu ştia nimic – şi cu ochii umiliţi au căutat unul spre altul.

Văzînd împăratul una ca aceasta, s-a schimbat în blîndeţe şi a zis către dînşii: „Netemîndu-vă de rău, spuneţi adevărul”. Iar ei cu ochii plini de lacrimi şi foarte mult tulburîndu-se, au zis: „Noi, împărate, vrăjitorii nu ştim, nici am plănuit ceva rău asupra stăpînirii tale, nici am gîndit ceva, martor ne este nouă ochiul cel a toate văzător al Domnului. Iar de nu va fi aşa şi vei afla vicleşug întru noi, apoi să nu faci cu noi nici o milă; şi nu numai cu noi aceşti trei, ci chiar pe neamul nostru să nu-l cruţi. Noi ne-am învăţat de la părinţii noştri a cinsti pe împărat şi, mai vîrtos decît toate, a avea credinţă către dînsul. Drept aceea, acum cu credinţă am păzit viaţa ta, iar cele încredinţate nouă, precum s-a căzut dregătoriei noastre, bine le-am cîrmuit, slujind cu osîrdie poruncii tale; căci tulburarea cea din Frigia am potolit-o şi războiul cel plănuit de vrăjmaşi l-am risipit, arătînd prin aceasta vitejia noastră cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce ştiu bine. Iar stăpînia ta mai înainte ne-ai dăruit cinste, iar acum cu asprime te-ai înarmat asupra noastră, fiind cumplit judecaţi şi cu groază aşteptăm a pătimi. Aşadar, precum ni se pare nouă, o, împărate, osîrdia noastră către tine a fost pricinuitoare nouă de mari munci, căci în loc de slavă şi de cinstea pe care am nădăjduit-o, frica morţii şi osîndirea ne-a cuprins pe noi”.

Umilindu-se împăratul de aceste cuvinte, se căia de batjocura adusă bărbaţilor acelora; fiindcă se cutremura de judecata lui Dumnezeu şi se ruşina de porfira cea împărătească; căci cel ce se nevoieşte a pune altora legi, vede însuşi că face judecăţi fără de lege. Deci, într-acel ceas a căutat mai cu milă asupra lor şi a început a vorbi către ei cu blîndeţe. Iar ei, uitîndu-se cu umilinţă către împărat, îndată au văzut chipul Sfîntului Nicolae şezînd împreună cu împăratul şi făcîndu-le milostivire şi iertare. Aceasta însă nimeni nu o vedea, fără numai cei trei voievozi. Atunci, luînd ei îndrăzneală au zis cu glas tare: „Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit odinioară pe cei trei bărbaţi în Mira de la moartea cea nedreaptă, scoate-ne şi pe noi, robii tăi, din această nevoie, ce ne stă asupra”. Iar împăratul, luînd cuvînt, a zis: „Cine este Nicolae şi pe care bărbaţi a izbăvit? Spuneţi-mi cu de-amănuntul aceasta”. Iar Nepotian i-a povestit toate.        Atunci împăratul, cunoscînd pe Sfîntul Nicolae că este mare plăcut al lui Dumnezeu şi minunîndu-se de îndrăzneala şi de rîvna lui pentru cei năpăstuiţi, a liberat pe voievozii aceia, zicîndu-le: „Nu eu vă dăruiesc viaţa, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-aţi chemat spre ajutor. Deci să mergeţi la dînsul şi să-i daţi mulţumire, apoi spuneţi-i lui din partea mea: „Iată am făcut cele poruncite de tine; deci nu te mînia asupra mea, plăcutule al lui Hristos!”. Acestea zicînd, le-a încredinţat o Evanghelie ferecată cu aur, o cădelniţă de aur, împodobită cu pietre scumpe şi două sfeşnice, poruncindu-le să le dea bisericii din Mira.            Astfel, cei trei voievozi dobîndind preaslăvita mîntuire, îndată au pornit pe cale şi cu bucurie au venit la sfînt, pe care cu veselie l-au văzut. Apoi mare mulţumire i-au dat, ca unuia care le-a făcut o bunătate ca aceea şi cîntau, zicînd: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie Cel ce izbăveşti pe săracul din mîna celor mai tari decît dînsul?” Apoi, nici pe cei săraci nu i-au lăsat nemiluiţi, ci şi pe aceia i-au îndestulat din averile lor, iar după aceea, cu bună sporire s-au întors la ale lor.        Acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu, care măresc pe plăcutul Său. De aceea, ca o pasăre ducîndu-se vestea despre dînsul pretutindeni, a străbătut luciul mărilor şi toată lumea, încît nici un loc nu rămăsese, unde să nu fi fost auzite minunile cele mari ale slăvitului arhiereu Nicolae, după darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.

Odată nişte corăbieri plutind de la Egipt spre părţile Liciei, li s-a întîmplat o furtună mare, încît şi pînzele au fost aruncate jos, iar corabia era să se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toţi se speriară de moarte. Iar cînd şi-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae – pe care niciodată nu-l văzuseră, decît numai auziseră de dînsul, că este grabnic ajutător celor ce-l cheamă întru nevoi  -, s-au îndreptat cu rugăciunile către dînsul şi l-au chemat în ajutor. Iar sfîntul, îndată s-a arătat lor şi a intrat în corabie, zicînd: „Iată, m-aţi chemat şi am venit ca să vă ajut; deci nu vă temeţi”. Apucînd cîrma, se vedea cum cîrmuieşte corabia. Apoi a certat vîntul şi marea, precum şi Domnul nostru odinioară Care a zis: Cel ce crede în Mine şi lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea mării şi vîntului şi acelea îi erau ascultătoare.

După aceea corăbierii, purtaţi de vînt lin, au sosit în cetatea Mira şi, ieşind din corabie, au mers în cetate, vrînd să-l vadă pe cel ce i-a izbăvit din nevoi. Văzîndu-l mergînd la biserică, au cunoscut pe făcătorul lor de bine şi, alergînd, au căzut la picioarele lui, dîndu-i mulţumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupească şi de moarte i-a izbăvit pe aceia, ci şi pentru mîntuirea sufletelor lor a avut purtare de grijă; căci, fiind mai înainte-văzător a văzut într-înşii cu ochii cei duhovniceşti gîndul păcatului, care depărtează pe om de Dumnezeu şi-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis către dînşii: „Cunoşteţi-vă pe voi, rogu-vă, o, fiilor, cunoaşteţi-vă inimile voastre şi gîndurile vi le îndreptaţi spre bună plăcere de Dumnezeu, pentru că, deşi ne tăinuim şi ne socotim a fi buni de către ceilalţi oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tăinui. De aceea sîrguiţi-vă cu toată osîrdia a păzi sfinţenia cea sufletească şi curăţenia cea trupească, căci sînteţi biserică a lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.

Astfel, mustrînd pe bărbaţii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, căci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tată iubitor de fii, iar faţa lui era ca a îngerului lui Dumnezeu, strălucind cu darul cel dumnezeiesc. Din faţa lui ieşea o rază preastrălucită, ca şi din a lui Moise şi vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dînsul; căci dacă cineva ar fi fost îngreuiat cu orice fel de patimă sau cu întristare sufletească, numai dacă ar fi privit spre sfîntul, îndată afla îndestulată mîngîiere întristării sale. Sau de vorbea cineva cu dînsul, mult sporea întru cele bune. Aşa că nu numai cei credincioşi, dacă se întîmpla a auzi ceva din limba cea dulce şi izvorîtoare de miere, ci şi cei necredincioşi se umileau şi se povăţuiau spre mîntuire, lepădînd răutatea necredinţei cea din tinereţe şi primind în inimă cuvîntul cel drept al adevărului.     Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: „Ca un luceafăr de dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lîngă izvoarele apelor şi ca nişte mir de mult preţ, bine mirosind tuturor”.         În adînci bătrîneţe, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin cu trupul, apoi şi-a săvîrşit bine viaţa sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrînită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întîmpinîndu-l cetele sfinţilor.           Lîngă cinstitul lui trup adunîndu-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii decembrie. Apoi se săvîrşiră multe minuni de către sfintele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă din moaştele lui, cu care, ungîndu-se cei bolnavi, dobîndeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pămîntului alerga lumea la mormîntul lui, căutînd tămăduirea bolilor şi nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputinţele se vindecau cu acel sfînt mir, nu numai cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa le biruia pe acelea, cum şi acum le biruieşte. Odată, nişte bărbaţi temători de Dumnezeu, de la gura rîului ce se numeşte Tanais, auzind de moaştele cele izvorîtoare de mir şi vindecătoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfătuit să meargă pe mare, acolo, pentru închinăciune. Umplînd corabia cu grîu, voiau să plutească. Dar vicleanul diavol, care era sălăşluit mai înainte în capiştea Artemidei şi pe care îl izgonise de acolo Sfîntul Nicolae, risipind capiştea, simţind că vrea să plece corabia către marele părinte, mîniindu-se pentru risipirea capiştei cum şi pentru izgonirea sa de acolo, se sîrguia cu toată puterea să se răzbune asupra sfîntului.

Astfel, diavolul s-a gîndit să facă împiedicare bărbaţilor acelora din calea pe care o plănuiseră şi să-i lipsească de sfinţenie, făcîndu-le piedici dorinţei lor. Deci s-a prefăcut în chip de femeie şi se făcea că poartă un vas plin cu untdelemn, apoi a zis către bărbaţii aceia: ,,Aş fi vrut să duc aceasta la mormîntul sfîntului, dar foarte mult mă tem pe mare, că nu este cu putinţă unei femei neputincioase ca mine şi bolnavă cu stomacul, a îndrăzni să călătorească pe atîta noian. Pentru aceea, rogu-vă pe voi ca, luînd vasul acesta, să-l duceţi la mormînt şi să turnaţi untdelemn în candela sfîntului”. Zicînd diavolul acestea, a dat vasul în mîinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se ştia însă cu ce fel de vrăji era amestecat acel untdelemn, ca să vatăme şi să prăpădească pe cei din corabie. Dar aceia, neştiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui şi au luat vasul cu untdelemn diavolesc şi, pornind de la mal, în ziua aceea au plutit bine. Însă a doua zi a început a sufla vîntul dinspre miazănoapte şi a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gîndeau să se întoarcă înapoi. Întorcînd corabia, li s-a arătat Sfîntul Nicolae, plutind într-o barcă mai mică şi le zise: „Unde mergeţi, bărbaţilor? Pentru ce aţi lăsat calea ce vă stă înainte şi vă întoarceţi? În mîna voastră este a potoli viforul şi a face corabiei calea uşoară, căci este diavolească acea rea măiestrie care vă împiedică în călătoria voastră. Că nu o femeie v-a dat vasul, ci însuşi diavolul; deci aruncaţi-l în mare şi îndată veţi avea calea cu bună sporire”.

Auzind acestea, bărbaţii aceia au luat vasul şi l-au aruncat în adîncul mării. Şi făcînd aceasta, îndată a ieşit de acolo fum negru şi pară de foc, care a umplut văzduhul de miros greu, iar marea se desfăcu şi fierbînd apa din adînc, clocotea. Iar picăturile apei erau ca nişte scîntei de foc, încît foarte mult s-au temut cei ce erau în corabie şi de frică ţipau. Dar ajutorul care se arătase lor, poruncind să îndrăznească şi să nu se teamă, a alinat marea; apoi pe călători, izbăvindu-i de frică, i-a făcut a pluti fără primejdie spre Licia. Atunci, îndată, venind o răcoreală cu bună mireasmă, a suflat asupra lor şi s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pînă la cetatea cea dorită. Acolo, închinîndu-se moaştelor celor izvorîtoare de mir ale grabnicului ajutător şi apărător, mulţumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înălţînd rugăciuni marelui părinte, s-au întors în ţara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se întîmplase pe cale.

Multe, mari şi preaslăvite minuni a făcut Sfîntul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat şi pe mare, ajutînd celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare şi scoţîndu-i din adîncul mării la uscat; răpindu-i din robie şi aducîndu-i la casele lor; izbăvind din legături şi din temniţe, apărînd de tăierea de sabie şi scăpînd de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; şchiopilor, umblare; surzilor, auz; muţilor, grai. Pe mulţi, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogăţit, iar celor flămînzi le-a dat hrană. Şi la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor şi sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă şi din primejdii îi izbăveşte. Ale cărui minuni precum este cu neputinţă a le număra, tot aşa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl ştie Răsăritul şi Apusul, şi toţi creştinii cunoasc nenumăratele lui minuni. Deci, să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Căruia se cuvine laudă în veci.

Silvia ANDREI

Sfântul Ierarh Nicolae de Mira

Sfântul Ierarh Nicolae din Mira (n. ca.280PataraLichia — d. ca.345Mira, astăzi Demre, în apropiere de KaleTurcia) a fost un episcop.

Biografie

Toate elementele biografice sunt târzii și îndoielnice. Sfântul Nicolae de Mira e menționat pentru prima dată în secolul al VI-lea, în Martirologiul roman; nu era vorba de vreo pomenire ca atare a sfântului, ci doar de vedenia când sfântul Nicolae Licianul i s-ar fi arătat în vis lui Constantin cel Mare, cerându-i să-i ierte pe trei ostași osândiți la moarte. De fapt, sărbătoarea de pe 6 decembriepomenește tocmai această vedenie.  Tot în secolul al VI-lea, Nicolae Sionitul, episcop de Pinara, ar fi zidit o biserică în cinstea sfântului Nicolae de Mira Liciei. Toate celelalte elemente biografice despre sfântul Nicolae ne vin din Legenda aurea a lui Iacob de Voragina, scrisă în 1264.

Un cult neînsemnat al sfântului Nicolae de Mira își face apariția în Occident, o dată cu Nicolae I († 867), papa Romei, care zidește, în bazilica Santa Maria Maggiore, un altar lateral dedicat patronului său.

În secolul al X-lea, cultul sfântului Nicolae începe să se răspândească în Occident: Othon al III-lea, în Germania, a zidit 230px-Chapkanov-Saint-Nicholaso biserică de rit bizantin la Burtscheid (lângă Aachen), căreia îi dă ca hram pe sfântul Nicolae.

Cultul popular al sfântului Nicolae datează din secolul al XI-lea. Cruciații aduceau moaște din Răsărit, și de obicei marile orașe occidentale care primeau moaștele vreunui sfânt răsăritean, își luau drept patron pe acel sfânt. Astfel, cruciații din Bari (în Italia) au adus cu ei moaștele sfântului Nicolae de Mira. Pe vremea aceea, arhiepiscopul Nicolae al Venețieia zidit două biserici, una în 1036, probabil la Bari, iar cealaltă în 1039 la Veneția, în care să așeze moaștele. Se păstrează două diplome ale acestui episcop, precum și numele celor șaizeci și doi de bărbați care aduseseră moaștele din Răsărit. Cele două biserici au fost târnosite pe 9 mai 1098. Cei doi arhiepiscopi, Ilie de Bari și Nicolae de Veneția au răspândit cultul sfântului Nicolae în Occident. Mai mult, papa Romei, Urban al II-lea, a cunoscut cultul sfântului Nicolae la Bari, unde s-ar fi făcut minuni, lucru pentru care papa l-a distins pe Ilie cu omoforul.

După încreștinarea slavilor, cultul sfântului Nicolae l-a înlocuit pe cel al zeului Mikula, zeul agriculturii. Dar de fapt, unii sunt de părere că rușii l-ar fi cunoscut pe sfântul Nicolae datorită diasporei rusești de la Bari. Aici, rușii au dedicat sfântului Nicolae biserica lor, apoi spitalul și ospiciul. Legenda aurea a fost tradusă în slavonă, de unde a intrat în sinaxarul rusesc.

În secolul al XII-lea, sfântul Nicolae intră în cărțile de slujbe de la mănăstirea Sint-Truiden (Belgia). De aici cultul său ajunge la Roskilde(Danemarca), la Vadstena (Suedia) și în vreo patruzeci de sate din Islanda. În secolul al XIII-lea, părticele din moaștele sfântului Nicolae ajung la catedrala din Canterbury, iar cultul sfântului începe să se răspândească, datorită influenței de pe continent.

Cunoscut sub numele de la Nikolaus în GermaniaSinterklaas în Belgia și Țările de Jos și Kleeschen în Luxemburg, este o sărbătoare legată de personajul istoric Nicolae din Mira. Santa Claus din lumea anglofonă (Moș Crăciun în România) a apărut prin deformarea cuvântului neerlandofon Sinterklaas. Sărbătoarea lui Moș Crăciun a înlocuit-o pe cea a Sfântului Nicolae în numeroase țări, devenind o oportunitate de a face cadouri, iar pentru comercianți una de a-și spori vânzările, și a apărut chiar și în țări care nu au o legătură culturală directă cu sfântului Nicolae, precum China.

Sfântul Nicolae este patronul spiritual al Țărilor de JosRusiei, al provinciei Lorena, precum și al mai multor orașe vest-europene, între care Bari etc. Sfântul Nicolae este cunoscut ca protector al celor acuzați pe nedrept, al comercianților, călătorilor, fetelor nemăritate, mireselor și, în special, al copiilor mici.

Legenda

Sfântul Nicolae, pictură de Tintoretto (1518-1594), Kunsthistorisches Museum, Viena    Legenda spune că trei surori, fetele unui nobil sărac, nu se puteau mărita datorită situației financiare precare. Se spune ca atunci când fata cea mare a ajuns la vremea măritișului, Nicolae, ajuns deja episcop, a lăsat noaptea, la ușa casei nobilului, un săculeț cu aur.

Povestea s-a repetat întocmai și când a venit vremea măritișului pentru cea de a doua fată. Când i-a venit vremea și celei de a treia fete, nobilul a stat de pază pentru a afla cine era cel care le-a făcut bine fetelor sale. În acea noapte l-a văzut pe episcop lăsând săculețul cu aur. Se spune că Sfântul Nicolae s-a urcat pe acoperiș și a dat drumul săculețului prin hornul casei, într-o șoseta pusă la uscat, motiv pentru care a apărut obiceiul agățării șosetelor de șemineu. După ce tatăl fetelor a văzut cele întâmplate, Nicolae l-a rugat să păstreze secretul, însă acesta nu a rezistat tentației de a povesti mai departe. De atunci, oricine primea un cadou neașteptat îi mulțumea lui Nicolae pentru el. Cei trei săculeți cu aur făcuți cadou fetelor de nobil au devenit simbolul Sfântului Nicolae sub forma a trei bile de aur (în iconografia apuseană).

 Tot potrivit legendei, Nicolae de Mira ar fi fost unul din cei 318 participanți ai Conciliului de la Niceea, astăzi İznik, Turcia.

Sărbători

în calendarul bizantin: 6 decembrie (sărbătorit de facto pe 19 decembrie de majoritatea bisericilor ortodoxe, din cauza decalajului dintre calendarul civil și cel bisericesc)

  • în calendarul latin: 6 decembrie
  • în calendarul luteran: 6 decembrie
  • în calendarul anglican: 6 decembrie

Moaștele

imagesMâna dreaptă a sfântului, primită de Mihai Viteazul ca răsplată pentru meritele sale în războiul împotriva musulmanilor, chiar de la cardinalul din Bari, a fost donată de acesta Bisericii Sfântul Gheorghe Nou din București, undeva în jurul anului 1600.

Imaginea lui Moș Nicolae în universul copiilor

În noaptea dintre 5 spre 6 decembrie, copiii obișnuiesc să își lase ghetele în fața ușii așteptând în speranța că vor primi cadouri constând, în general, în dulciuri. În unele zone, copii îi lasă moșului apă sau morcovi pentru calul său. În multe regiuni ale României copiii găsesc în dimineața zilei de 6 decembrie, pe lângă dulciuri și fructe, o nuielușă.[2]

Sfântul Nicolae este pomenit în Sinaxar în 9 mai. Tot în această zi, pomenirea mutării moaștelor sfântului Nicolae de la Mira la Bari, în anul 1087, când regiunea Mira Lichiei a căzut în mâinile turcilor.

 Dr. ec. Florin NAHORNIAC

Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, sărbătoare legală în care nu se lucrează

Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, este sărbătorit în Biserica Ortodoxă la 30 noiembrie.

11301026-134693593Ziua de 30 noiembrie, în care se face pomenirea Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României, a fost consacrată ca zi de sărbătoare legală în care nu se lucrează prin legea nr. 147 din 23 iulie 2012 adoptată de Senatul României în 23 noiembrie 2011 și de Camera Deputaților în 26 iunie 2012, iar apoi promulgată prin decretul nr. 517 pe 20 iulie 2012 al Președintelui României. Această zi a fost instituită ca zi de sărbătoare legală în care nu se lucrează în urma demersurilor repetate ale Bisericii Ortodoxe Române și ale patriarhului Daniel adresate Parlamentului, Președinției și Guvernului României.

Sfântul Apostol Andrei, frate al Sfântului Apostol Petru, era din Betsaida (aram. — casa pescarului, patria Sfinților Apostoli Petru, Andrei și Filip), o cetate mică aflată pe malul lacului Ghenizaret. 

Foto: (c) www.doxologia.ro

Înainte de a fi Apostol, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Dar, auzind pe dascălul său Ioan, arătând pe Iisus și zicând: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan, 1, 29), Sfântul Andrei l-a urmat pe Hristos. Pentru aceasta Sfântului Andrei i se mai spune și Apostolul cel dintâi chemat al Domnului.     Din zilele acelea Sfântul Andrei a urmat Mântuitorului, însoțindu-l pe drumurile Țării Sfinte, ca și ceilalți Apostoli.

  În ceea ce privește misiunea de creștinare a neamurilor pe care a avut-o Sfântul Apostol, Tradiția Bisericii arată că, după Înălțarea Domnului la cer și după Cincizecime, Sfinții Apostolii au tras la sorți și au mers în toată lumea, pentru propovăduire. Atunci, acestui întâi chemat, i-a căzut sortul să meargă în Bitinia, Bizantia, Tracia și Macedonia, cu ținuturile din jurul Mării Negre, până la Dunăre și Sciția (Dobrogea) și până în Crimeea.n    Sfântul Apostol Andrei a avut un sfârșit de mucenic, fiind răstignit, la Patras, lângă Corint, cu capul în jos, pe o cruce în forma de X, căreia i s-a spus mai pe urmă ,,Crucea Sfântului Andrei”.   La noi în țară, Sfântul Andrei se bucură de o cinstire deosebită, fiind considerat Apostolul românilor sau creștinătorul poporului român. Numeroase biserici și mănăstiri l-au luat ca ocrotitor, prăznuindu-l în fiecare an. 

Peștera Sfântului Andrei (Mănăstirea Peștera Sfântului Apostol Andrei — Arhiepiscopia Tomisului)  Foto:  Vlad STAVRICĂ / AGERPRES ARHIVĂ

Peștera Sfântului Andrei (Mănăstirea Peștera Sfântului Apostol Andrei — Arhiepiscopia Tomisului) 
Foto:  Vlad STAVRICĂ / AGERPRES ARHIVĂ

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Daniel, în cuvântul de învățătură rostit cu prilejul acestei sărbători din 2013, redat de agenția de știri Basilica, a evidențiat faptul că Sfântul Apostol Andrei este considerat părintele creștinismului românesc, Apostolul Românilor și începătorul încreștinării poporului nostru: „Avem nu o încreștinare la comandă poruncită de cneaz, de împărat sau de vreun voievod, ci o încreștinare care pornește de la bază, care pornește de la om la om, o încreștinare lentă; în timp ce se forma poporul român se și încreștina. (…) Noi, ca români, avem o mare bucurie și anume să constatăm că de fapt noi am primit credința de la Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat și, de aceea, credința noastră este o credință apostolică, primită de la cel dintâi chemat dintre Apostolii Domnului. Aceasta este o onoare și în același timp o datorie mare de a continua lucrarea misionară a Sfântului Apostol Andrei așa cum s-a desfășurat ea de-a lungul veacurilor. Sfântul Apostol Andrei are o legătură specială cu poporul român”.

    În ședința din mai 1995, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca ziua prăznuirii Sfântului Apostol Andrei să fie trecută în calendarul bisericesc cu cruce roșie, între sfinții mari ai Ortodoxiei.      Sfântul Apostol Andrei a fost proclamat Ocrotitorul României, în anul 1997. Ziua prăznuirii sale a devenit sărbătoare bisericească națională, ca urmare a Hotărârii Sfântului Sinod din 14 noiembrie 2001, datorită evlaviei poporului drept-credincios față de Sfântul Apostol Andrei. De asemenea, Sfântul Apostol Andrei a fost ales drept ocrotitorul viitoarei Catedrale a Mântuirii Neamului românesc.

Tradiția și folclorul românesc amintesc despre prezența Sfântului Apostol Andrei în părțile Dobrogei, mai exact despre popasul făcut de Sfântul Andrei pe teritoriul dregătorilor Cutusun și Dura, în satul Cuzgun, astăzi hotarul comunei Ion Corvin, județul Constanța. În apropierea acelei așezări se află o pădure ce adăpostește două peșteri, care au servit apostolului și însoțitorilor săi drept loc de odihnă. Aceste peșteri au devenit lăcașuri de cult pentru populația din zonă, iar Peștera Sfântului Andrei este socotită prima biserică de pe teritoriul țării noastre. În anul 1943, episcopul Chesarie Păunescu al Dunării de Jos a sfințit peștera. În anul 1990, pe acest loc a început ridicarea unei mănăstiri.    De asemenea, în tradiția românească s-a păstrat o serie de colinde ce îl au ca personaj pe ,,Sânt Andrei” sau „Moș Andrei”.

 Florin CREȘTINUL

Cum este posibilă unirea Basarabiei cu România

 Fostul președinte Traian Băsescu a proclamat duminică viitorul „proiect de țară“ al României: Unirea cu Moldova. În opinia sa, unirea se va realiza în următorii cinci sau șase ani, în momentul în care „cetățenii din stânga Prutului vor fi convinși în proporție de peste 50% că vor acest lucru“. Tot, duminică, liderul PSD, Liviu Dragnea, și-a declarat susținerea „cu toată tăria“ pentru Maia Sandu la alegerile prezidențiale și, desigur, pentru „parcursul european“ al maxresdefaultMoldovei. Ambele declarații sunt, în cel mai bun caz, ipocrite. Susținerea lui Dragnea pentru Maia Sandu și „parcursul european“ al Moldovei este tot atât de autentică precum susținerea lui Vlad Plahotniuc pentru Maia Sandu și parcursul european al Moldovei, pentru că principalul partener al PSD în Moldova este Plahotniuc, oligarhul care controlează guvernul și justiția de la Chișinău. Acest parteneriat PSD-Plahotniuc, precum și rolul Bucureștiului în susținerea acestui personaj sunt două dintre cele mai cunoscute și mai puțin discutate adevăruri politice din România. Dragnea a sugerat chiar că ar fi jucat un rol în convingerea lui Marian Lupu, candidatul Partidului Democrat și al lui Plahotniuc, să se retragă în favoarea Maiei Sandu Adevărat sau nu, acest lucru nu face nicio cinste lui Dragnea sau PSD, pentru că gestul lui Lupu a fost perceput de către susținătorii Maiei Sandu drept un dar otrăvit de compromitere a candidatei „proeuropene“ prin asociere cu Plahotniuc. Or, înainte de a fi proeuropeană, prooccidentală sau orice altceva, Maia Sandu este în primul rând candidatul anti-Plahotniuc, care, în cazul în care ar câștiga alegerile, ar reprezenta singurul pol de putere scăpat de sub controlul oligarhului, singura autoritate care i s-ar putea opune acestuia. Comentatorii români și occidentali nu mai contenesc să observe că președintele Moldovei are puține puteri conferite prin Constituție, dar adevărul este că are suficiente puteri să joace un rol major, dacă dorește să o facă.

Plahotniuc știe acest lucru și, din punctul său de vedere, este mai sigur să mizeze pe Igor Dodon, care, dincolo de atitudinea sa pro-rusă declarată, este, înainte de toate, un politician șantajabil și, prin urmare, ușor de controlat de către regimul oligarhic de la Chișinău. Dodon este mai degrabă candidatul regimului al cărui scop este să mențină statu quo-ul, prin acesta înțelegând corupția sistemică sub controlul lui Plahotniuc și păstrarea influenței ruse. Singura diferență va fi că un regim Dodon va fi declarat pro-rus, în locul situației actuale, în care este mimată orientarea proeuropeană, dar deciziile importante se iau tot la Moscova. Din această perspectivă, Dragnea minte când pretinde că o susține „cu toată tăria“ pe Maia Sandu. În realitate, PSD și liderul său susțin singura piesă grea pe care o vor putea păstra în jocul politic complicat de la Chișinău și această piesă este Vlad Plahotniuc. În actualul context poate fi considerată și singura opțiune „realistă“, pentru că Maia Sandu are șanse minime să câștige alegerile prezidențiale. Deși este un candidat onorabil care a mizat pe cartea anticorupției, Maia Sandu nu este nici Traian Băsescu, nici măcar Klaus Iohannis, ca să câștige împotriva formidabilei coaliții dintre oligarhi și ruși. 

  Politicienii de la București, inclusiv Dragnea și Băsescu, știu foarte bine aceste lucruri, după cum știu la fel de bine că numele jocului de la Chișnău s-a schimbat. Cum nu se mai poate vorbi în mod realist de „un parcurs european“, tot ceea ce se poate spera este menținerea Moldovei într-o zonă gri între Europa și Rusia, în speranța unor vremuri mai bune. Proba intrării definitive a Moldovei sub control rusesc direct este simplă: în momentul în care guvernul de la Chișinău va accepta orice plan de federalizare, atunci se va realiza „transnistrizarea“ Moldovei, de fapt, și orice pretenție de independență va trebui abandonată, iar statul vecin va trebui tratat nu ca o „țară soră“, ci ca un avanpost al Moscovei. Deocamdată însă, nu avem vreun motiv să credem că rușii vor muta atât de agresiv, mai ales că nu au nevoie să o facă. Prin opțiunile sale, Moldova rămâne în sfera de influență a Rusiei cu un rol românesc bine controlat.  

Din acest punct de vedere, orice discuție despre Unire într-un an, doi sau cinci este o iluzie vânturată de politicieni lipsiți de onestitate. România nu se va putea uni niciodată cu Republica Moldova în forma ei actuală, cu Transnistria, indiferent ce ar spune românii „din stânga Prutului“. Altfel spus, pentru a se putea uni cu România, Moldova trebuie să dispară ca stat, iar Basarabia să se separe în mod formal de Transnistria. Unul dintre adevărurile ocolite cu grijă în spațiul public este faptul că, fără Transnistria, Moldova și-ar pierde orice rațiune de a exista ca stat și, prin urmare, unirea ar deveni inevitabilă. De aceea, majoritatea politicienilor de la Chișinău vorbesc atât de mult despre „independență“ și „suveranitate“. Independența și suveranitatea constau în actuala ficțiune în care o parte a „țării“ este autonomă, rușii mențin un cap de pod la Tighina și o enclavă cu potențial secesionist în Găgăuzia, iar restul teritoriului este guvernat ca o întreprindere de crimă organizată de un grup oligarhic dominat de un singur om. Totul sub privirile îngăduitoare ale unui Occident care preferă această ficțiune de statalitate unei soluții tranșante a chestiunii moldovene. Or, până când la Chișinău nu se va conveni asupra acestei soluții, orice discuție despre unire este inutilă.

Florin  NAHORNIAC

Un adevărat episcop cu origini sănătoase și suflet de adevărat creștin ortodox: Episcopul Harghitei și Covasnei PS Andrei Moldovan

Este Sărbătoarea Națională Bisericească a SFÂNTULUI APOSTOL ANDREI.     

Cu figura sa de om sfânt parcă Bunul Dumnezeu l-a hărăzit ca să conducă aceasta Sfântă Eparhie.  

PS Episcop Andrei Moldovan s-a născut, la data de 22.11.1967, în localitatea  Cheţani, judeţul Mureş, primul copil al părinţilor Nicolae şi Maria. Deci este de al locului, fiu al plaiurilor transilvane   Şcoala primară şi gimnaziul le-a urmat în satul natal Cheţani, judeţul Mureş. A absolvit Liceul din Iernut, judeţul Mureş, promoţia 1986. În anul 1989 a intrat ca vieţuitor la Mânăstirea Topliţa, judeţul Harghita.

Andrei-FagarasanulLa 19 iulie 1990 este tuns în monahism cu numele de ANDREI, de către Î.P.S. Andrei al Alba-Iuliei.   La 20 iulie 1990 este hirotonit ierodiacon la Mânăstirea Topliţa de Î.P.S. Antonie Plămădeală al Ardealului.    La 21 noiembrie 1990 este hirotonit ieromonah la Mânăstirea Topliţa de Î.P.S. Andrei al Alba-Iuliei.   La 10 august 1995 este numit stareţ la Mânăstirea Făgeţel, judeţul Harghita de către P.S. Ioan al Covasnei şi Harghitei.     În anul 1995, împreună cu doi monahi de Mânăstirea Topliţa, a fost transferat de P.S. Ioan la Mânăstirea Făgeţel, mănăstire greu încercată în 1940. Aici a găsit doar biserica mânăstirii, restul fiind distrus.     La 29 august 1999 este hirotesit protosinghel la Mânăstirea Făgeţel, iar la 29 august 2006 este hirotesit arhimandrit la Mânăstirea Făgeţel de către P.S. Ioan al Covasnei şi Harghitei.
În anul 2000 a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian” din Bucureşti.       A urmat, în perioada 2002-2005, studii post-universitare la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Aristotel din Salonic, Grecia.

La 1 octombrie 2005 este numit Exarh al mânăstirilor din Episcopia Covasnei şi Harghitei, post pe care l-a ocupat până la hirotonirea sa întru arhiereu.   În această perioadă, 1995-2008, P.C. Andrei a condus lucrările de refacere a acestei mânăstiri: pictura bisericii, clopotniţa, corp-chilii, arhondaric, gospodărie anexă.     Tot în această perioadă a reuşit aici, într-o zonă unde românii sunt minoritari, să adune o obşte de vieţuitori, pe unii îndemnându-i spre şcolile teologice din ţară.     În cadrul lucrărilor Sfântului Sinod din data de 8-9 iulie 2008, desfăşurate la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, P.Cuv. Arhim. Andrei Moldovan a fost ales în postul de episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, post rămas liber odată cu alegerea Prea Sfinţitului Părinte Dr. Visarion Bălţat în demnitatea de episcop al nou înfiinţatei Episcopii a Tulcii.    La 15 august 2008, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, a fost hirotonit întru arhiereu la Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.   În martie 2015 a fost introbizat ca episcop al Covasnei şi Harghitei.

Ne oprim aici dar vom continua să-l prezentăm pe acest brav episcope  într-o altă ediție.

LA MULTI ȘI FERICIȚI  ANI SFINTE PĂRINTE PS EPISCOP ANDREI AZI LA ZIUA DE NUME, SFÂNTUL APOSTOL ANDREI!

 Gral-col(r) prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

De unde provine numele Bucovina. Explicaţia filierei slave în etimologia provinciei civilizate de austro-ungari

Odată cu anexarea la Imperiul Habsburgic a regiunii din nordul Moldovei, denumită până în 1774 Ţara de Sus a Moldovei, numele Bucovina a intrat oficial în uz.  

În anul 1774, partea de nord – vest a Moldovei, respectiv teritoriul Bucovinei, a devenit parte a Imperiului Habsburgic. Până în acest an, numele de Bucovina nu exista, această regiune fiind denumită Ţara de Sus a Ţării Moldovei. Abia după ce a ajuns sub administrare habsburgică, denumirea de Bucovina este adoptată oficial. La început, acest nume nu a fost rapid asimilat, fiind folosite în paralel denumiri precum Ţara de Sus, Plonina, Cordun, sau Arboroasa.     Numele Bucovina vine de la Buchenland, care în germană înseamnă Ţara fagilor. Mai exact, numele zonei Bucovinei, provine de la cuvântul de origine slavă „buk”, care înseamnă fag.„Denumirea de Bucovina a început să fie uzitată după anexarea acesteui regiuni la Imperiul Habsburgic. Până atunci, partea de nord a Moldovei era adesea denumită Ţara de Sus a Ţării Moldovei. Numele de Bucovina provine de la cuvântul german Buchenland care în traducere înseamnă Ţara sau Ţinutul Fagilor”, a explicat istoricul sucevean Ilie Gliga.  

Romania_Mare-1918-cu-Bucovina-si-Basarabia

Generalul Gabriel Spleny a fost primul guvernator al Bucovinei, teritoriul ce cuprindea oraşele Suceava, Siret şi Cernăuţi, ce se întindea pe o suprafaţă de circa 10.500 de kilometri pătraţi şi aproape 72.000 de locuitori. În anul 1779, generalul Carol Enzenberg devine noul guvernator al Bucovinei, care conform cronicarilor bucovineni a atribuit acestei regiuni noul nume, după vestiţii codri de fag din zonă, nume ce avea să fie păstrat până în zilele noastre pentru Ţara de Sus.  În vara anului 1848, Bucovina a cerut separarea de Galiţia. Astfel, la data de 4 martie 1849, austriecii au declarat Bucovina ca şi provincie autonomă a Casei de Austria cu titlul de Ducat.

  În anul 1875 a avut loc deschiderea Universităţii din Cernăuţi, instituţie de învăţământ la care studiau mai mulţi români ce au întreţinut vie conştiinţa naţională românească până la unirea Bucovinei cu România.      România a intrat în Primul Război Mondial şi din dorinţa de a-şi recupera unele teritorii locuite de români, însă aflate sub administrarea altor state. Împăratul austro – ungar Franz Iosef a oferit fiecărei naţiuni din imperiu să-şi proclame autonomia, astfel că la data de 28 noiembrie 1918, în urma unui congres organizat la Cernăuţi s-a proclamat unirea Bucovinei cu România.

 Gral-col(r) prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Cel mai vechi tricolor românesc – pe blazonul cneazului Cîndea din Ţara Haţegului (sec. XIII)

În luna Martie a anului 2013 am fost invitat de cîţiva preoţi din Ţara Haţegului să vorbesc cu credincioşii de la cîteva parohii ale acestui străvechi pămînt românesc. Într-una din zile am vizitat mai multe biserici de secol 13 (Strei, Sfînta Maria Orlea, Densuş, Colţi, etc.) cu care Ortodoxia românească din Haţeg se poate mîndri pe drept cuvînt. Cu această ocazie am remarcat cîteva aspecte care au mai fost menţionate prin lucrări de specialitate atît de către istorici, cît şi de către istorici ai artei, chiar dacă concluziile trase de unii dintre ei nu au fost duse pînă la capăt.

blazonul.cnejilor.Cîndea.sec_.13.Haţeg_DSC6086-700x357Pentru cei ce nu cunosc, românii au fost organizaţi din cele mai vechi timpuri în jurul unor conducători locali ce stăpîneau cîte un judeţ sau o ţară, precum Ţara Bîrsei, Ţara Haţegului, Ţara Crişurilor, Ţara Maramureşului, etc ce pot fi regăsite şi în vremurile antice şi chiar preistorice. Tezaurele de la Cucuteni, Coţofeneşti, Agighiol, Peretu şi Porţile de Fier corespund unor centre administrative (Cucuteniul este un astfel de exemplu) ce se pot regăsi mai apoi atît în cercetările arheologice, cît şi în însemnările istorice antice despre daci şi în cele medievale despre români. Documentele romano-catolice din secolul XIII (diplomele cavalerilor ioaniţi şi teutoni cu referire la români, în care sînt menţionaţi în veacul al XIII-lea cnejii Ioan, Litovoi, Seneslau, Farcaş, sau cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei care pomeneşte despre invazia maghiară din veacul al IX-lea a lui Arpad şi ciocnirile cu cnezii Gelu, Glad, Menumorut, Salanus, Ahtum, etc) confirmă acest tip de organizare statală.

  Voievodatele, cnezatele, banatele sau judeţele ca forme de organizare administrativă şi militară au funcţionat perfect cîtă vreme românii au fost învecinaţi sau invadaţi de populaţii migratoare: unui puhoi migrator nu avea sens să îi opui o mare armată, pentru că ar fi însemnat o serie de bătălii cu pierderi umane uriaşe şi de o parte, şi de cealaltă, cu probabilitatea nevoii de asimilare a învinşilor rămaşi în viaţă şi cu marea probabilitate a apariţiei unei a treia puteri care ar fi putut prelua teritoriul şi populaţia rămasă în viaţă; dacă juzii / cnezii locali pierdeau un război şi se declarau învinşi, creau posibilitatea puhoiului migrator să îşi continue drumul său spre alte pămînturi. Începînd cu apariţia regatelor (ungare, lituaniene, poloneze, etc) în imediata apropiere a vechilor cnezate, judeţele/banatele româneşti îşi pierd sensul istoric, nemaiputînd să facă faţă presiunii politice, militare (şi uneori chiar culturale) apărute în imediata lor apropiere.

Un astfel de cnezat românesc este Ţara Haţegului. Despre existenţa cnezilor Cîndea la conducerea Ţării Haţegului ştim din cîteva documente de secol XIV şi XV. În secolul XV Cîndeştii se supun autorităţii maghiare şi trec la romano-catolicism. Din acea vreme avem la Sfînta Maria Orlea fresca romano-catolică pictată de un zugrav sîrb după erminia ortodoxă dar cu veşminte latine. O dată cu convertirea la romano-catolicism a venit şi maghiarizarea numelui Cîndeştilor în Kendeffi. În secolul XVII baronii Kendeffi trec la protestantism, ca majoritatea baronilor unguri, iar Sfînta Maria Orlea este zugrăvită cu var peste vechea frescă. În secolul XX biserica, fostă biserică episcopală romano-catolică şi apoi protestantă, devine muzeu, care se poate vizita şi astăzi.

Ce nu se ştie încă este faptul că Sfînta Maria Orlea a fost biserică episcopală ortodoxă. Poate că nişte viitoare cercetări arheologice vor scoate la lumină un întreg complex episcopal construit în secolul XIII de cnezii Cîndea pentru ierarhii ortodocşi ale căror nume nu au mai ajuns pînă la noi, sau, cine ştie?, poate chiar ruinele unei întregi mănăstiri.    

Contextul istoric al secolului XIII este destul de tulbure. Avem, astfel, în Transilvania (şi nu numai) acelui veac o majoritate românească luptîndu-se din greu pentru a-şi păstra independenţa şi autonomia. Avem, iarăşi, cîteva ordine romano-catolice ale unor trupe de elită – cavalerii întorşi din cruciadele eşuate în Orientul Mijlociu (ospitalierii ioaniţi şi teutonii) care primesc din partea papalităţii misiunea de a-i converti pe români de la Ortodoxie la papistăşie şi de a asigura protecţia episcopatelor romano-catolice din Transilvania şi Moldova de azi. În această perioadă se aşează în Ţara Bîrsei strămoşii saşilor de azi. Tot în Transilvania, pe lîngă populaţia majoritar românească şi ortodoxă avem populaţii de slavi, unguri, secui, pecenegi şi cumani, unii dintre ei fiind ortodocşi, alţii romano-catolici, iar alţii (cumanii) abia treceau la creştinism. Ca lucrurile să fie mai complicate, după convertirea la romano-catolicism mulţi treceau la ortodoxie, după cum se plînge papa Grigorie al IX-lea într-o scrisoare din 12 Noiembrie 1234 (analizată în detaliu de mulţi istorici români, de la Mihail Kogălniceanu pînă la Victor Spinei). La 1241 are loc marea invazie tătară, care produce un imens dezastru în Transilvania şi în regatul maghiar, dar mai ales opreşte, pentru o vreme, presiunea papalităţii. La 7 Octombrie 1278 papa Nicolae al III-lea trimite o scrisoare în care deplînge dispariţia supuşilor papistaşi de pe teritoriul fostei episcopii a Cumanilor (cu sediul probabil la Focşani sau împrejurimi, intitulat în document ca “Milkovia”): cumanii trecuseră la Ortodoxie sau plecaseră în Ungaria, Serbia şi Bulgaria. Acest sfîrşit de secol XIII aduce cu sine şi presiuni uriaşe din partea papalităţii, care îi forţează pe unguri să distrugă orice urmă de autonomie românească în Transilvania. În cele din urmă, sub greutatea acelor presiuni s-a ajuns la încetarea existenţei cnezatelor româneşti din Transilvania, Moldova şi Muntenia şi apariţia statelor feudale româneşti.

Cnejii Cîndeştii şi-au făcut propriul blazon, de inspiraţie ortodoxă, cruciată şi românească totdeodată. Cu siguranţă nevoile administrative şi militare le-au impus crearea unui blazon (dacă nu cumva acesta exista deja de mai multă vreme) care să le facă recunoscută autoritatea statală. Blazonul cnezilor Cîndea conţine tricolorul care înconjoară crucea bizantină cu reminiscenţe cruciate. Am putea să concluzionăm că puterea administrativă a Cîndeştilor – ctitori de mănăstiri şi biserici în Ţara Haţegului, de la care au rămas ruinele a două castele (la Colţi şi la Rîu-de-mori) şi 13 biserici de piatră – se impunea ca o putere politică şi militară autentic românească, apărătoare şi sprijinitoare a Ortodoxiei.   Din păcate, la Sfînta Maria Orlea, biserica episcopală ortodoxă a Haţegului, după înfrîngerea cnezilor români şi convertirea forţată la romano-catolicism, însoţită de maghiarizarea forţată în sec. XV, peste fresca originală s-a zugrăvit o altă frescă, a pictorului sîrb mai sus menţionat. Dacă vreodată în viitor această frescă sîrbească va fi extrasă, aproape sigur vor ieşi la iveală frescele autentice, ortodoxe şi (cel mai probabil) româneşti, din secolul XIII. O astfel de mostră este accesibilă în pronaosul bisericii, sub balconul construit de protestanţi, care au dat cu var peste fresca ctitorului. Cu toate acestea, încă se mai pot zări culorile tricolorului românesc care înconjură fresca votivă a (deocamdată) anonimului cneaz Cîndea care a ridicat biserica episcopală de la Orlea. Încă se mai zăreşte de sub var vechiul blazon creştin şi românesc.

Monahul Filotheu Bălan

10 indicii care arată că unionismul este politică de stat

In anii de cand m-am implicat in promovarea unionismului am inteles un singur lucru: Nimic nu este intamplator. copy-of-rom-mol-cvs-wbDe la dezamagirea unei prea putine implicari la nivel de stat si societate civila am trecut la identificarea de elemente care arata clar ca Romania a dus in mod constant o politica unionista ce are ca termen de finalitate anul 2018.

Accentuarea discursului unionist in ultima perioada nu reprezinta doar o masura electorala, ci chiar ultima faza a unui proiect desfasurat de un sfert de secol. O politica bine gandita care a pus in centrul educatiei din Romania Marea Unire de la 1 decembrie 1918 si a urmarit formarea unei elite tinere pro-romanesti la Chisinau.

Dar vorbele nu sunt atat de importante, asa ca va arat direct cateva indicii:

  1. Acordarea de burse romanilor din Republica Moldova cu scopul de a crea o noua generatie unionista; tinta a fost clar generatia tanara din al doilea stat romanesc;
  2. Acordarea de cetatenii romanilor din Republica Moldova; unul din cinci cetateni ai Republicii Moldova are pasaport romanesc;
  3. Romania a investit constant in elita intelectuala de la Chisinau, in cea  culturala, academica, universitara si educationala. Au existat programe publice si clare ce au avut drept scop promovarea constanta a romanismului si a celor care sustin aceasta idee; toti cei care ii reprezinta pe moldoveni se declara unionisti si romani;
  4.  Romania a investit, ca sa nu spun preluat, sistemul educational din Republica Moldova; cele mai importante cursuri, cele de limba romana, geografie si istorie, au fost create cu sprijinul Bucurestiului, publicate pe banii Bucurestiului, intr-o gandire de Romania Mare si nu a unui stat independent Republica Moldova.           Strategii romani au implementat o ideologie unionista tinerii generatii, asa cum s-a implementat si in Romania; un stat fara o ideologie proprie nu poate exista, drept dovada Republica Moldova are grave disfunctiuni ca urmare a lipsei de incredere; s-a acordat o atentie deosebita profesorilor din Republica Moldova, ce au fost adusi la diverse programe desfasurate in tara noastra;
  5.  Romania a investit si a inceput dupa caderea regimului Voronin sa reinvesteasca masiv in Republica Moldova, fiind in momentul de fata cel mai mare investitor si statul cu granturile cele mai mari acordate; politica este una similara cu a Germaniei Federale ce a alocat fonduri in mod constant Germaniei Democrate cu scopul expres de a se crea dependenta economica;
  6. 6. Romania se afla intr-o faza finala de interconectare energetica si administrativa: se fac poduri, linii electrice, se trag conducte de gaz; toate pe banii Romaniei sau cu fonduri europene;
  7.    S-a intensificat propaganda unionista la televiziunea nationala din Romania; s-au intensificat emisiunile in care se repeta cuvaintele Unire, Unitate, Natiune, iar stirile dinspre Republica Moldova au devenit o constanta; Golgota Basarabiei sau Mostenirea Clandestina nu pot fi considerate intamplatoare; dincolo de Prut s-a reobtinut dreptul de a se emite TVR, desi doar partial, iar statul roman are Radio Chisinau cu emisiuni de buna calitate si care cenzureaza stirile negative ce ar putea veni dinspre Romania;
  8.  S-a trecut la discursul politic unionist. Exista o presiune dinspre societatea civila, dar nu cred ca este vorba doar despre acest lucru; este consecinta politicii de stat;
  9. De ceva ani la prezentarea meteo de la Bucuresti se prezenta harta Romaniei si a Republicii Moldova, furnizandu-se si datele de la Chisinau, imediat dupa Iasi, Timisoara, Cluj, Craiova si Bucuresti; acest lucru nu este intamplator si face parte dintr-o strategie bine gandita de a se introduce anumite informatii in constiinta publica;
  10.  Romania acorda asistenta Republicii Moldova pentru a se reduce decalajul administrativ, legislativ si institutional fata de Romania cu ajutorul fondurilor europene; de patru ani observ cum legile romanesti sunt pur si simplu copiate dincolo de Prut si apoi implementate.      Sunt cu mult mai multe semne, dar am sa ma limitez la acestea.    Nu cred ca e nevoie sa fim naivi si sa credem ca aceste lucruri sunt facute pur si simplu din dragoste fata de statul Republica Moldova si fara a ne gandi la proiectul de fundament al statului roman.

basarabia1Nimeni nu are interesul de a se consolida statul Republica Moldova, care practic este total disfunctional si dependent ba de Rusia, ba de Romania in functie de regimul de acolo.

Dar, dincolo de politica de stat, rolul societatii civile este foarte important. Un astfel de eveniment istoric nu poate avea loc decat prin legitimarea data de mase. Acest lucru s-a intamplat si in cazul Germaniei cand in mod constant inainte de reunire s-a iesit in strada. Dincolo de ce face statul roman, care poate creea premise favorabile, e nevoie ca poporul roman sa ceara ceea ce i se cuvine.

Pe 12 octombrie va avea loc la Bucuresti a treia editie a Marsului pentru Basarabia. Mii de romani sunt asteptati in strada pentru a sustine unirea celor doua state, aproximativ 1.000 de tineri din Republica Moldova anuntandu-si prezenta. Plecarea se va face din fata Muzeului Taranului Roman, pe Calea Victoriei, incepand cu ora 14.00.

autor: ing. Marius Dorin Lulea, Platforma Unionista ACTIUNEA 2012

Nota Foaie Naţională: unele cercuri promovează o hartă trunchiată care ciunţeşte istoria şi memoria, aşa că publicăm noi unica hartă posibilă a campaniei „Basarabia Pământ Românesc”!

ȘTEFAN CEL MARE şi arta de a guverna

I

Nu putem zice ca „natura produce ceva”, ci numai cã „în naturã se produce ceva”. Pentru stiintele naturale artistul e necunoscut; ele înlocuiesc artistul prin cauzalitatea mecanicã, prin „legi naturale” Problema dacã aceste legi sunt imanente sau sunt date de un creator al lumii, ies din domeniul stiintelor naturale, cari nu fac decît sã constate ca stefan-cel-marelumea se prezintã ca o ordine perfectã, ca un „cosmos”.
Arta presupune dimpotrivã cã ordinea naturalã nu este „perfectã”. Existã, de pildã, adãposturi naturale (pesteri), dar fãrã indoialã cã o colibã este un adãpost mai perfect decît o pesterã, un palat un adãpost mai perfect decît o colibã. Arta perfectioneazã deci natura cu ajutorul tehnicei. Produsele naturale apar cu necesitate in conditiuni date. Ele sînt previzibile, dacã se cunosc conditiunile. Arta produce efecte prin crearea conditiunilor. Aceste efecte sunt „scopurile” artei, iar tehnica creeazã conditiunile. Stiintele naturale ne fac sã cunoastem ce efecte se produc in anumite conditiuni. Cînd dorim si cunoastem din stiintã conditiunile in cari aceste efecte se produc cu necesitate, ne adresãm artistului, in mod „artificial”, prin mijloace tehnice.
Stiintele exacte moderne s’au straduit sã deslege si „problema tehnicã”, adicã problema creierii conditiunilor pentru producerea oricãrui efect ce ar putea fi dorit cîndva. Fãrã de aceastã nãzuintã si mãrginindu-se numai la constatarea faptelor, stiintele naturale ar fi rãmas sterpe, fãrã folos practic satisfãcînd numai curiozitatea naivã a omului. Dar, de la Leonardo da Vinci si Galileo Galilei încoace, strãduintele stiintelor exacte (naturale, fiziee) au fost îndreptate spre inventarea de instrumente cît mai perfecte, menite sã inlesneascã „experimentarea”, adicã creearea artificialã a conditiunilor in cari fenomenele observate in naturã se produc cu necesitate. Instrumentele si aparatele au sporit puterea de creatiune a omului într’o mãsurã nebãnuitã. Prin deslegarea problemei tehnice, omul deveni un ,,artist”, in stare sã constrîngã natura sã se transforme dupã dorintele lui. Asa fiind, omul modern, cînd doreste ceva, se adreseazã stiintei cerîndu-i mijloacele tehnice cu ajutorul cãrora sã se poatã produce lucrul dorit.  Dorintele omului, la început modeste si satisfãcute prin mijloace tehnice descoperite prin observatie întîmplãtoare, s’au înmultit insã neîntrerupt si au împins la cercetãri sistematice, la constituirea stiintei. Dar dorintele n’au devenit numai numeroase, ci si foarte variate, astfel ca si stiinta s’a ramificat, în stiinte speciale. Una din stiintele aceste speciale este sociologia. Oamenii, cînd doresc ca societatea sã fie organizatã mai bine decum este, cauta un artist care sã le satisfacã dorinta. Si s’au prezentat în toate timpurile, si mai ales în timpurile noastre, multime mare de artisti sociali. Ei aratã în colori cît se poate de atrãgãtoare cum ar trebui sã fie societatea ca sã fie buna si perfectã si fãgãduiesc cã vor reforma-o dupã gustul si dorinta tuturora. Multimea a ales si alege de obiceiu pe cel ce face promisiunile cele mai frumoase. Cîteodatã alegerea e bunã, foarte adeseori gresitã. Bunã este alegerea, cînd reformatornl este si tehnician social, rea, cînd mijloacele sale tehnice sunt insuficiente sau lipsesc cu totul. Reformatorii cari au condus omenirea spre ascensiune socialã au fost totodatã si inventatorii tehnicei sociale. Oamenii îi admirã însã mai mult pentru rezultatele ce au dobîndit, nedînd atentie laturii tehnice. Abia atunci cînd (si acolo unde) problemele de reformã socialã devenirã foarte complexe, s’a trezit reflexiunea asupra mijloacelor tehnice. Interesul s’a concentrat asupra cercetãrii felului cum reformatorii geniali au procedat pentru a înfãptui ideile lor. Dela constatarea si descrierea faptelor, de la istorie, s’a trecut la explicarea faptelor, la stiinta socialã si in acelas timp la încercãri de experimentare rationala, la tehnicism social.
Sociologia ca stiintã (care nãzueste sã rezolve si problema tehnicã) incepe cu Tucidide. „Politeia” si „Legile” lui Platon precum si „Politica” lui Aristotel, sunt primele manuale de sociologie, cari, pe lîngã teorie purã, dau si indicatiuni tehnice pentru cei ce se dedicã artei sociale. Abia dupã multe secole apare un nou autor genial, Machiavelli, care îmbogãteste stiinta socialã cu douã tratate clasice: „Discursurile asupra primei decade a lui Titu Liviu” si „Principele”. In „Principele” sãu, Machiavelli nu vrea sã dea o teorie generalã, un tratat de sociologie, ci încearcã sã dea regule precise pentru arta gu vernarii, pentru arta politica. Si întrucît, pe acele vremuri, o stiinta socialã generalã, o sociologie, încã nu exista, Machiavelli scoate regulele sale din studiul evenimentelor istorice. Observînd cum au procedat oamenii pentru a dobîndi o domnie si a o pãstra, noi putem desprinde regulele, prin a cãror aplicare într’un caz special putem dobîndi rezultatul dorit. Machiavelli cunoaste mai ales istoria Italiei, cunoaste oamenii politici si caracterul lor, cunoaste arta lor politicã. In temeiul acestor cunostinte, Machiavelli expune un plan de actiune cu un scop bine determinat: alungarea strãinilor din Italia si unirea tuturor Statelor italiene într’un Stat national, dupã pilda Spaniei si a Frantei. Machiavelli e in cãutarea omului in stare sã infãptuiascã aceasta idee. Dar numai dorinta, oricît de adîncã si sincerã ar fi, nu ajunge, cãci atunci dece n’ar fi încerat Machiavelli el însusi sã conducã actiunea? Acel artist politic trebuia cãutat între principii de atunci, între cei ce aveau sau îsi dobîndiserã rangul de conducãtori politici, de „principi”. Dar Machiavelli nu l-a gãsit, asa cum Platon nu-l gãsise pe regele-filosof sau filosoful-rege in stare sã înfãptuiascã Statul sãu ideal, si asa cum teoria politicã a lui Aristotel n’a gãsit lungã vreme „principi” dispusi sã se foloseascã de preceptele sale tehnice.
Dar Polibiu, scriind istoria Romanilor si cercetînd cauzele puterii lor, constatã cã ei au înfãptuit cea mai bunã constitutie. Politica Romanilor a confirmat astfel teoria aristotelicã. Problema ce ne intereseazã pe noi aci este, dacã regulele practice ale lui Machiavelli au fost confirmate de istorie, dacã exemplele date de dînsul au fost bine alese si prezintã într’adevãr toate cazurile posibile, permitînd a desprinde regule general-valabile. Teza lui Machiavelli este: „Dacã un principe ar urma regulele mele, ar reusi sã întemeieze o domnie puternicii in Italia; cã niciun principe n’a reusit pînã acuma, desi toti aveau aceastã dorintã, se explicã din faptul cã, toti au fãcut greseli tehnice, dupã cum se vede din cutare si cutare exemplu”. Pentru a intelege bine intentia lui Machiavelii si pentru a evita o interpretare gresitã a „Principelui”, trebuie sã tinem seama de faptul cã preceptele sale nu sunt aplicabile decît în conditiile particulare în cari se afla Italia de atunci. Ele derivã, ce-i drept, din principii generale de guvernare, dar trebuie sã serveascã unei actiuni directe într’o situatie concretã. Eroarea interpretilor sãi de mai tîrziu a fost cã au crezut, cum cã „Principele” cuprinde regule_aplicabile in orice situatie istorica. Dar chiar comparatia „Principelui” cu „Discursurile” sale ne aratã, cã „Principete” nu este un manual de artã politicã,, ci un manual de tehnicã politicã, menit sã-l fereascã pe un principe italian din aeea vreme de greseli de tacticã in urmãrirea scopului propus: de a uni Italia sub un singur sceptru. Tehnica „machiavelicã”, cuprinsã in ,,Principe”, ar fi deci aplicabilã numai in conditiunile particulare ale Italiei Renasterii – si în cazuri asemãnãtoare. Cum se face însã cã niciun principe italian, chiar dintre cei ce au cunnoscut tratatul lui Machiavelii, n’a înfãptuit scopul propus de autor?
Din douã una: sau nu existau între acesti principi caractere cari ar fi acceptat sfaturile lui Machiavelli, sau sfaturile sale, regulele fixate de el, erau, gresite. Prima ipotezã trebue eliminatã dela început.” Italia de atunci produsese doar un mare numãn de „principi” geniali, între cari pe un Cezare Borgia. Intr’adevãr, acesta mai ales atrãsese atentia autorului „Principelui” si pentru el era menit în primul rînd acest manual. Dar sã fi fost într’adevãr numai vina împrejurãrilor (boala lui Cezare intr’un moment critic) cã acest principe n’a putut realiza dorinta tuturor patriotilor italieni de atunci? Noi credem cã nici Cezare Borgia, nici un alt principe italian n’ar fi reusit, urmînd chiar cu sfintenie preceptele lui Machiavelii – deoarece aceste precepte sunt gresite.
Dovada pentru afirmatia noastrã ne-o dã tot istoria. In conditiuni asemãnãtoare: amestecul strainilor, lupte pentru ocuparea tronului etc. Stefan cel Mare a înfãptuit în Moldova, ceea ce dorea Machiavelli pentru Italia: întemeierea unei domnii puternice.

II

Cert este cã Stefan cel Mare n’a cunoscut teoria lui Machiavelli („Principele” e scris 1513), cum dealtminteri nici Machiavelli (care in anul mortii lui Stefan, 1504, era de 35 de ani), n’a cunoscut politica domnitorului Moldovei, n’a avut posibititatea sã studieze arta politicã a acestui principe genial. Ispititoare însã este ideea de a cerceta in ce mãsurã Stefan cel Mare corespunde imaginei „Principelui” lui Machiavelli, si mai ales in ce mãsurã se deosebeste de ea. In cadrul expunerilor de fatã nu putem decît sã schitãm problema,, care, pentru a fi analizatã în toatã întinderea ei, ar cere un tratat voluminos. Aci, cîteva însemnãri numai.
   Citind „Principele” lui Machiavelli si amintindu-ne de felul cum s’a comportat Stefan cel Mare in deslegarea practicã a problemelor, ne uimeste intuitia genialã a marelui Voevod prin care cunoaste importanta diferitelor probleme si cum, în urmã, stie sã le dea, printr’o tehnicã desãvîrsitã, o deslegare perfectã.

Inlaturarea lui Petru Aron, Stefan cel Mare o considerã cu drept cuvînt ca o conditie fundamentalã pentru consolidarea domniei sale. Existenta lui Petru Aron implica douã primejdii pentru noul domnitor: amestecul strãinilor (al Poloniei si apoi al Ungariei) precum si trãdarea din partea unor boieri ademeniti de fostul domnitor. Intrebarea e, dacã Stefan ar fi procedat in acelasi fel in cazul cînd Petru Aron ar fi fost numai un pretendent oarecare, iar nu si ucigasul lui Bogdan, tatãl lui Stefan. Care este in aceastã actiune partea calculului politic si care cea a setei de rãzbunare?
E greu sã presupunem cã setea de rãzbunare sã se fi mentinut cu aceeasi intensitate prin 12 ani, ci actiunea lui Stefan ni se pare izvorîtã in primul rînd din nãzuinta sa de a înlãtura orice posibilitate ca vecinii Moldovei, Polonii si Ungurii, sã-l ameninte cu un pretendent la tron dînd neîntrerupt prilej unor boieri nemultumiti de a unelti împotriva domnitorului.
Ca si in Italia lui Machiavelli, asa si in principatele române, partidele boieresti constituiau o statornicã primejdie pentru consolidarea unei domnii. Stefan a stiut sã înlãture aceastã primejdie, procedîad cu mult tact. El n’a cãutat sã guverneze numai cu boierii cari l-au ajutat la dobîndirea tronului, ci i-a primit si pe fostii colaboratori ai lui Petru Aron în rîndul consilierilor sãi si chiar pe cei ce fugiserã cu Petru Aron. Stefan îi primi cu iertare la întoarcerea lor. „Oamenii, cînd primesc binele dela acela dela care nu se asteaptâ decît la rãu, sunt mai îndatorati fatã de binefãcãtorul lor”, zice Machiavelli. Marea autoritate a lui Stefan fatã de boierii sãi a rezultat si din felul cum Stefan a stiut sã cîstige dragostea poporului. „Unui domnitor care stie sã poarte frînele guvernului si cãruia nu-i lipseste deloc curagiul in vremuri de grea cumpãnã si nici ceea ce îi trebuie pentru a întretine spiritul poporului, nu-i va pãrea rãu niciodatã cã a pus temeiu pe iubirea sa”. Stefan a venit la domnie cu ajutorul boierilor, dar el nu le-a dat voie sã asupreascã multimea pentru a se îmbogãti. Mijloacele de cari s’a folosit au fost: întreprinderi rãzboinice in afarã, activitate organizatoricã intensã înãuntru. Dar pentru a învinge asupra dusmanilor din afarã si a pãstra linistea si solidaritatea înãuntru, domnitorul trebuie sã dispunã de un instrument tehnic perfect. Acest instrument si l-a creat Stefan: armata nationalã, armata de tãrani. Din momentul ce boierii devenirã generali ai unei armate puternice supt comanda supremã a unui strateg genial cum era Stefan Vodã, Moldova se ridicã la rangul unui Stat puternic, temut de dusmani si respectat de prieteni. Iatã cum glãsuieste Machiavelli, par’cã ar vorbi de Stefan cel Mare: „Un domnitor nu trebue sã aibã altã preocupare, nici alt gînd si nici sã-si îndrepte studiile in altã parte decît numai cãtre rãzboiu, aceasta este îndeletnicirea cea mai potrivitã pentru acela care comandã si folosul unei asemenea stiinte este de asa fel încît nu numai cã pãstreazã Statele acelora cari sunt nãscuti pe tron, dar încã adesea ea aduce la tron pe aceia cari sunt nãscuti simpli particulari. Si din contrã, se dovedeste cã, atunci cînd domnitorii s’au gîndit mai mult la petreceri decît la arme, ei si-au pierdut Statul. Cea dintîiu cauzã care te face sã-l pierzi este nesocotirea acestei arte, tot asa dupã cum hãrnicia in arta rãzboiului este mijlocul de a cuceri un Stat”. Vorbind de armata nationalã, Machiavelli zice: „Fãrã armatã nationalã niciun domnitor nu poate fi in sigurantã… Trupele nationale sunt acelea cari se compun din supusii tãi si din credinciosii tãi; toate celelalte armate sunt mercenare sau auxiliare”. Mercenarii au prapadit, pe vremea lui Machiavelli, Italia, si imposibilitatea de a organiza o armatã nationalã a împiedicat la noi, mai tîrziu, desãvîrsirea operei lui Mihai Viteazul, si l-a pierdut pe Tudor Vladimirescu.
Dar pe lîngã aceste asemãnãri, ce se pot desprinde prea lesne, între Stefan Vodã si Principele ce-l dorea Machiavelli pentru Italia, personalitatea lui Stefan ne poate da prilejul sã explicãm erorile lui Machiavelli. Politica nefastã a Papilor, neputinciosi pedeoparte de a infãptui ei însisi unitatea Italiei, iar pe de altã parte atîtînd neîntrerupt rivalitãtile între Statele italiene pentru a-si pãstra Statul lor, i-a întunecat lui Machiavelli, ca si celor mai multi, oameni politici italieni din vremea sa, întelegerea importantei religiozitãtii, a adevãratei religiozitãti si a adevãratei moralitãti, pentru consolidarea unui Stat. Dacã Machiavelli l-ar fi cunoscut pe Stefan eel Mare, capitolul al XVII-lea al „Principelui” sãu (,,Cum trebuie sã-si tina domnitorii fãgãduielile”), capitol care i-a atras lui Machiavelli atîta hulã, ar fi primit alt continut. „Un domnitor”, zice Machiavelli „n’are trebuintã sã aibã însusirile ce am arãtat, dar trebuie sã parã cã le are pe toate. Voiu adãuga chiar cã a avea si a te sluji de toate aceste însusiri este primejdios si cã este folositor întotdeauna sa te prefaci cã le ai; asa cã domnitorul trebuie sã parã îndurãtor, credincios, omenos, religios si cinstit, dar trebuie sã fie stâpîn pe sine, pentru ca, la trebuintã, sã poatã si sã stie sã facã si cu totul dimpotrivã”. Pilda lui Stefan eel Mare dovedeste cã domnitorul trebuie sã aibã într’adevãr aceste însusiri pentru a fi respectat si iubit de poporul sãu.
Machiavelli trãeste într’o atmosferã care înãbusã orice avînt eroic, care usucã sufletele, de orice porniri nobile si desinteresate. Politica este pentru el un joc primejdios, o tesãturã de intrigi si curse. Numai cel inteligent, viclean peste mãsurã, si hotãrît sã îndrãzneascã totul, putea sã rãzbeascã si sã domineze. Patriotismul înflãcãrat al lui Machiavelli cãuta între cei rãi pe cel mai rãu ca sã poatã îndeplini misiunea de a uni Italia supt un singur sceptru.Dar întrebarea e: poate un astfel de om sã destepte însufletirea multimii, spiritul de jertfã, credinta într’un viitor mai bun? Putea lumea sã doreascã de a schimba pe micii tirani imperfecti, cu un singur tiran, diavol perfect?
Cum Italia de atunci nu putea produce decît un astfel de Principe, problema pusã de Machiavelli rãmase fãrã deslegare posibilã.
Cei ce l-au cuuoscut pe Stefan cel Mare, au vãzut si admirat in el pe Principele care a întrunit toate însusirile necesare unui domnitor ideal. 1. Ursu, in cartea sa „Stefan cel Mare”, citeazã rîndurile lui Miechovita, din cari personalitatea marelui Domn ni se înfãtiseazã in deplina ei strãlucire: „O! Bãrbat glorios si victorios, care ai biruit pe toti regii vecini. O! om fericit, cãruia soarta i-a hãrãzit cu multã dãrnicie toate darurile. Cãci pecînd natura a dat altora calitãti numai in parte si anurne unora prudentã împreunatã cu siretenie, altora virtuti eroice si spirit de dreptate, altora biruinta contra dusmanului, numai tie ti le-a hãrãzit la un loc pe toate. Tu esti drept, prevãzãtor, istet, biruitor, contra tuturor dusmanilor. Nu in zadar esti socotit printre eroii secolului nostru”.
Arta guvernãrii nu se poate întemeia, cum credea Machiavelli, numai pe calcul. ci ea cere o adîncã întelegere a sufletului omenesc, un acord perfect de simtire intre conducãtor si multime. Multimea nu e nici bunã nici rea; conducãtorul o poate face, dacã el însusi este într’adevãr bun. El o poate face capabilã de orice jertfâ pentru apãrarea patriei, a credintei, a moralei, pentru înfãptuirea unei culturi înalte, dacã el însusi e însufletit de acest spirit de jertfã.
Frederic al II-lea al Prusiei, si el numit de posteritate „cel Mare”, a scris înainte de urcarea pe tron un „Anti-Machiavelli”; Stefan eel Mare a dovedit prin guvernarea sa, cã teoria lui Machiavelli are nevoie de o nouã analizã si de o rectifiicare in unele puncte esentiale.

III

Utilitatea practicã a unor astfel de studii nu poate fi tãgãduita. In Statele moderne, problemele ce se pun conducãtorilor politici sunt atît de complicate si dificile, încît numai oameni politici geniali le-ar putea rezolva fãrã pregãtire teoreticã.
Cunoasterea teoriei, nu numai cã poate împiedica greseli, dar ea înlesneste actiuni cu efecte previzibile, adicã apliearea de mijloace tehnice rationale.
Politica empiristã degenereazã cu necesitate in politicianism deoarece nîci nu poate desprinde cu claritate scopul principal al actiunii politice, nici nu cunoaste toate posibilitãtile tehnice pentru a asigura rezultatul dorit. E adevãrat ca in anumite timpuri si imprejurãri, vrednicia oamenilor a fost suficientã in domeniul actiunii politice, dar lipsa unei pregãtiri teoretice si tehnice a conducãtorilor politici schimbã toatã istoria unui popor, cînd timpul si împrejurãrile iau altã înfãtisare. Intr’un Stat modern, clasa conducãtoare trebue sã primeascã o educatie politicã desãvîrsitã. Genii nu se pot creia prin educatie, dar oameni vrednici, cinstiti, harnici, împlinindu-si cu sfintenie datoriile cãtre patrie si neam – astfel de caractere se pot forma prin educatie, dîndu-li-se în acelas timp si o temeinicã pregãtire teoreticã si tehnicã in domeniul activitãtii politice.
Progresul sociologiei depinde de stabilirea unei legãturi strînse a teoriei sociale cu practica, cu experienta, prin elaborarea continuã a unei tehnice servind artei sociale. Auguste Comte a cerut separatiunea teoriei de practicã, ceea ce nu insemneazã însã înstrãinarea stiintei de artã. Afirmatia cã politica practicã se învatã prin istorie îsi dobîndeste adevãrata semnificatie si importantã, dacã între istorie si politicã se aseazã stiinta politicã, teoria întemeiatã pe experienta istoricã. Dealtminteri, se poate spune cu aceeas dreptate cã popoarele si oamenii politici nu învatã nimic din istorie.

Traian BRÃILEANU

(Sociologia si Arta Guvernãrii, Articole politice), 

Ed. „Cartea Româneascã,  ed. a II-a, Buc., 1940

Cum au diortosit Sfinții Părinți de la Sinodul II Ecumenic (381) Crezul Niceean de la Sinodul I Ecumenic (325)

Pr. Prof. Dr. Daniel Benga

În contextul unor posibile diortosiri de către un nou Sinod la unele texte adoptate de Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta (18-26 iunie 2016), propunem un scurt articol din care se poate vedea modul în care Sfinții Părinți de la Sinoadele Ecumenice au diortosit și reformulat decizii sinodale ecumenice mai vechi într-un nou context pastoral și misionar.

Vom exemplifica aceasta printr-o comparație a Simbolului Niceean din 325 cu cel Constantinopolitan din 381. În majoritatea lucrărilor de teologie ortodoxă se afirmă că actualul Simbol Niceo-Constantinopolitan, rostit în Biserica Ortodoxă în mod festiv la Botez și în cadrul Sfintei Liturghii, s-a născut prin adăugarea ultimelor cinci articole despre Sfântul Duh, Biserică, Botez și viața veșnică, la Crezul Niceean, care conținea primele șapte articole referitoare la Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, menționând doar simplu credința în Sfântul Duh. În textul de față vom arăta faptul că primele șapte articole ale Simbolului Niceo-Constantinopolitan (381) conțin 3 omisiuni și 10 adăugiri față de textul Simbolului Niceean (325), Sfinții Părinți de la Constantinopol operând omisiuni, precizări, completări și diortosiri ale vechiului Simbol fără ca prin aceasta să considere că schimbă cu ceva „credința Niceei”1.

  1. Textul Simbolului Niceean (325)

Pe baza izvoarelor și a mărturiilor patristice din secolele al IV-lea și al V-lea, cercetătorul italian Giuseppe Luigi Dossetti  a reușit să editeze în 1967 ediția critică a textului original grecesc al celor două variante ale Crezului (cea din 325 și cea din 381). Conform mărturiilor păstrate, Sfinții Părinți de la Niceea au realizat în 325 următorul crez:

„Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute. Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, singurul născut, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, Care pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră S-a coborât și S-a întrupat, S-a făcut om, a pătimit și a înviat a treia zi, S-a înălțat la ceruri, și va veni să judece viii și morții. Și întru Duhul Sfânt.” 

SINODUL_2_ECUMENIC_w747_h373_q100Părinții sinodali niceeni, aflați în dispută cu arienii, au dedicat așadar un spațiu generos precizării relației dintre Tatăl și Fiul în interiorul Preasfintei Treimi, dezvoltând articolul hristologic prin precizări și formule antiariene. Prima expresie fundamentală folosită direct în combaterea arianismului a fost „adică din ființa Tatălui (τουτέστινἐκτῆςοὐσίαςτοῦπατρός)“, adăugată imediat după „născut din Tatăl, singurul născut“. Aici avem evident o formulare împotriva tezei ariene care susținea că Logosul este o creatură fără legătură ontologică cu Tatăl. Expresia „din ființa“ nu era nouă în teologia creștină, ea fiind atestată deja la Tertulian3. Prin această formulare părinții sinodali de la Niceea reușeau să exprime faptul că Fiul nu S-a născut din nimic, așa cum au fost aduse în existență creaturile, ci direct din ființa Tatălui.

Expresiile „Dumnezeu din Dumnezeu“ sau „lumină din lumină“, aplicate relației dintre Tatăl și Fiul, erau acceptate și de arieni, dar aceștia au reacționat alergic atunci când părinții sinodali au propus precizarea „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat (θεὸνἀληθινὸνἐκθεοῦἀληθινοῦ)“. Teologii cu simpatii ariene au preluat din versetul ioanin – „Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat (μόνονἀληθινὸνθεὸν), și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis“ (Ioan 17, 3) – afirmația că Tatăl singur este numit „Dumnezeu adevărat“, în timp ce Fiul ar fi în viziunea acestora doar „Dumnezeu“. Arie însuși spune într-una din scrieri „Logosul nu este Dumnezeu adevărat …, ci Dumnezeu după har…“4. Prin această formulare, părinţii sinodali de la Niceea demontau o viziune greșită a arienilor, dar ea nu era suficientă, pentru că nu preciza exact identitatea ontologică a Tatălui și a Fiului. După ce s-a adăugat faptul că Fiul este „născut, nu făcut“, o sintagmă antiariană, de asemenea, părinții sinodali au ajuns „la punctul nevralgic al simbolului de la Niceea“ (I. Urtiz von Urbina), anume la expresia „deoființă cu Tatăl (ὁμοούσιοντῷπατρί)“.

Folosind un termen filozofic, Sfinții Părinți de la Niceea au reușit să afirme definitiv la nivel ontologic identitatea de fiinţă dintre Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, în fața arienilor. Această realizare teologică s-a datorat curajului și înțelepciunii celor 318 Părinți, fiind una paradoxală și neașteptată pentru mulți dintre părinţii sinodali, fapt formulat de un mare cercetător astfel: „Paradoxul niceean constă în faptul că elenizarea limbajului credinţei, operată de sinod, a fost pusă în slujba dez-elenizării conţinutului credinţei5“.

Cu alte cuvinte, părinții sinodali de la Niceea (325) au afirmat în limbajul filozofiei greceşti deofiinţimea Fiului cu Tatăl, salvând însă prin aceasta realitatea revelației lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și implicit realitatea mântuirii adusă de El. Termenul nebiblic omoousios este cel care a descris în modul cel mai adecvat consubstanțialitatea Tatălui cu Fiul, în pofida faptului că mulți dintre părinţii sinodali au arătat rețineri față de acesta. Chiar dacă nu era luat din Sfânta Scriptură, el rezuma perfect acele formule specifice Evangheliei după Ioan, în care Fiul spune: „Eu și Tatăl una suntem“ (Ioan 10, 30).

  1. Comparație între Crezul Niceean (325) și cel Constantinopolitan (381)

La Constantinopol, în 381, părinții sinodali au diortosit textul Simbolului în funcție de noul context teologic și pastoral al vremii, astfel că între cele două variante există multe diferențe, sub formă de omisiuni, diortosiri și adăugiri, prezente în primele șapte articole, iar ordinea multor cuvinte (prepoziții, adjective, substantive, verbe) și construcția frazei au fost, de asemenea, schimbate6. (A se vedea Tabelul comparativ de la pag. 5).

2.1 Omisiuni în primele 7 articole

În primul rând avem de-a face cu 3 eliminări (omisiuni) ale unor formule prezente în Crezul Niceean:

  1. a) „adică din ființa Tatălui“;
  2. b)„Dumnezeu din Dumnezeu“;
  3. c)„cele din cer și cele de pe pământ“.

De ce au fost operate aceste modificări? Punctul b) a fost eliminat din motive stilistice, deoarece după această formulă și după „lumină din lumină“ exista expresia mult mai clară din perspectivă antiariană „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“. Punctul c) a fost de fapt trecut din articolul dedicat Fiului, în primul articol al Crezului Constantinopolitan dedicat Tatălui. Este posibil ca această modificare să se fi făcut sub influența Crezului din Ierusalim comentat de Sfântul Chiril, care are primul articol identic cu cel Constantinopolitan. Formula a) – „adică din ființa Tatălui“ – a fost una din expresiile-cheie ale doctrinei niceene alături de cuvântul „deoființă“. Știm că una din principalele acuze aduse de arieni textului niceean în perioada de după 325 a fost aceea de sabelianism. Dacă părinții de la Constantinopol au considerat această eliminare a punctului a) ca o încercare de a estompa o posibilă interpretare modalistă rămâne azi doar o presupunere7.

2.2 Adăugiri în primele 7 articole

Tot în primele șapte articole, Crezul Constantinopolitan conține o serie de adăugiri, pe care le prezentăm mai jos în ordinea articolelor:

  1. a)„cerului şi al pământului“;
  2. b) „înaintea tuturor vecilor“;
  3. c) „din ceruri“;
  4. d) „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria“;
  5. e)„și a fost răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat“;
  6. f)„şi a fost îngropat“;
  7. g)„după Scripturi“;
  8. h)„şi şade dea dreapta Tatălui“;
  9. i)„iarăşi cu slavă“;
  10. j)„a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit“.

Există așadar zece adăugiri și modificări față de modul în care primele șapte articole arătau în Crezul de la Niceea. Dintre aceste formule, cele mai multe au fost utilizate pentru a da o descriere completă a tuturor etapelor iconomiei mântuirii realizate de Hristos, așa cum sunt atestate în Sfânta Scriptură, menționând pe lângă parcursul hristic elaborat la Niceea și că S-a coborât din ceruri, a fost răstignit, a fost îngropat, șade de-a dreapta Tatălui și va veni iarăși cu slavă – punctele c), e), f), g), h), i). Aici nu avem de-a face cu modificări de ordin doctrinar sau adăugiri ce vizau în acel moment vreo erezie. Introducerea lui Ponțiu Pilat în textul Crezului – cf. e) – era menită să situeze precis în timp și spațiu actele întrupării, morții și învierii lui Iisus Hristos pentru noi,  oamenii, și pentru a noastră mântuire.

Punctele a) și b) stau în strânsă legătură cu Crezul Niceean. Formula a) „Făcătorul cerului și al pământului“ este de fapt o preluare a cuvintelor „cerului și pământului“ din articolul dedicat Fiului în Crezul Niceean. Este foarte posibil ca în această mutație să fi jucat un rol și unele raționamente antignostice. Crezul Niceean atribuia Tatălui doar crearea „celor văzute și a celor nevăzute“. Părintele Dumitru Stăniloae consideră că „Simbolul Niceean lăsa prin aceasta ideea că Tatăl creează numai temeiurile creației în general, pe când Fiul, ca un subordonat, în sens platonic-filonic, le organizează în cer și pământ. Forma nouă le consideră pe toate create de Tatăl prin Fiul“8.

Această completare arată că prin „văzute“ se înțelege chiar pământul, materia, care nu este rea, după cum susținea dualismul gnostic-maniheic, ci creația unui Dumnezeu Bun. Astfel, Sfinții Părinți de la Constantinopol (381) au modificat acest fragment niceean, făcând o precizare fundamentală față de Sfinții Părinți de la Niceea, fără însă a se considera că modifică în vreun fel credința acelora.

Formula d) – „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria“ – este, de asemenea, nouă față de Crezul Niceean. Multă vreme s-a considerat că această formulă a fost introdusă în scop antiapolinarist. Diogene de Cyzic afirma acest lucru la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon. Însă doar o interpretare forțată a acestei formule poate combate apolinarismul, care susținea, pornind de la o viziune trihotomică asupra omului, că prin întrupare Iisus Hristos a luat doar trupul și sufletul animal al omului, nu și sufletul rațional, al cărui loc îl ținea Logosul. Această formulă îi combate cu adevărat pe docheți, care negau realitatea trupului lui Hristos, dar nu aduce precizările necesare pentru a respinge apolinarismul în forma enunțată mai sus. Doctrina apolinaristă este prezentată însă diferit de ereziologii vremii. După Sfântul Atanasie al Alexandriei și Sfântul Epifanie al Salaminei, Apolinarie ar fi negat chiar realitatea întrupării, susținând că trupul lui Hristos este de origine cerească. În acest caz, formula combate acest tip de apolinarism.

Punctul j) – „a Cărui împărăție nu va avea sfârșit“ – combate direct ereziile susținute de Marcel de Ancyra și Fotin de Sirmium, ucenicul lui Marcel. Acești ierarhi susțineau că după judecata finală unirea ipostatică dintre Logos și umanitatea Sa va fi dizolvată, iar Cuvântul va fi din nou imanent doar Tatălui, iar prin aceasta întregul mister al întrupării și al mântuirii era pus sub semnul întrebării9. Formula prezentă în Crez este preluată din mesajul Arhanghelului Gavriil către Fecioara Maria din Luca 1, 33: „Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit“. Această expresie apare deja în Crezul comentat de Sfântul Chiril al Ierusalimului10 la mijlocul secolului al IV-lea și este foarte probabil să fi fost preluată de acolo.

  1. Mărturisirea dumnezeirii Duhului Sfânt

Articolele 8-12 sunt cu totul noi în Crezul Constantinopolitan. Așa cum sunt formulate aici nu se găsesc în nici un alt crez baptismal sau sinodal cunoscut până atunci. Ele conțin atât o învățătură dezvoltată despre Sfântul Duh, precum și unele elemente prezente în acea vreme în crezurile baptismale răsăritene și apusene.

Țelul precis al Crezului Constantinopolitan era formularea învățăturii ortodoxe despre Sfântul Duh, mai precis definirea dumnezeirii Duhului în fața pnevmatomahilor, prezenți și ei la dezbateri în prima parte a lucrărilor Sinodului II Ecumenic. La fel ca și părinţii sinodali de la Niceea, părinţii sinodali constantinopolitani au remarcat că expresiile biblice nu erau suficiente pentru o formulare clară și definitivă a învățăturii despre Sfântul Duh, deoarece erau mai apoi interpretate diferit de opozanți. De aceea au apelat în final la următoarea formulă liturgică: „Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit“ (τὸσὺνπατρὶκαὶυἱῷσυμπροσκυνούμενονκαὶσυνδοξαζόμενον).

Această expresie dă unicitate Crezului Constantinopolitan, nefiind întâlnită în nici un alt crez vechi al Bisericii. Formula s-a cristalizat în urma unei controverse liturgice din anii 371-374, când adversarii Sfântului Vasile cel Mare i-au reproșat acestuia că a falsificat doxologia trinitară. Vechea formulă prin care Dumnezeu Tatăl era slăvit „prin Fiul în Duhul Sfânt“, ce putea fi suspectată de subordinațianism, a fost înlocuită de ierarhul capadocian printr-o altă formulă, probabil de proveniență antiohiană, în care Tatăl era slăvit „cu (meta) Fiul împreună (syn) cu Duhul Sfânt“11. Un întreg tratat – Despre Sfântul Duh – este închinat de Sfântul Vasile explicației rolului și semnificațiilor teologice profunde ale folosirii acestor prepoziții. Nu există nici o îndoială că această formulă din Crezul Niceo-Constantinopolitan este de origine vasiliană12.

Deși Sfântul Grigorie Teologul și-a dorit la începutul lucrărilor sinodului să introducă în Simbolul din 381 expresia că Sfântul Duh este „Dumnezeu” și „deoființă cu Tatăl”, așa cum au procedat părinţii sinodali niceeni în 325, după ce acesta a părăsit sinodul, ceilalți părinți sinodali au fost de părere să evite expresiile de mai sus, care au provocat multă dezbatere teologică în secolul al IV-lea, și să le înlocuiască prin formula vasiliană amintită, luată din Liturghia Bisericii.

Astfel, părinţii sinodali din 381 au ales o altă modalitate teologică de a exprima identitatea de dumnezeire a Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul, anume omotimia13. Dacă Duhul Sfânt este slăvit și închinat (adică I se cuvine închinare, n.n.) împreună cu Tatăl și cu Fiul, aceasta înseamnă că Se bucură de aceeași cinstire (omotimia) și demnitate ca aceștia. Cu alte cuvinte, identitatea de cinstire stă pe același plan cu identitatea de ființă14. John McGuckin a vorbit despre „omodoxie” în acest caz, adică slăvirea Duhului la același nivel cu a Tatălui și a Fiului15. Această formulă liturgică receptată într-un text doctrinar reflectă evident strânsa legătură dintre viața liturgică a Bisericii și experierea adevărurilor de credință în spațiul liturgic. În același timp, această împodobire liturgică a Crezului Constantinopolitan l-a făcut mult mai propriu pentru a fi introdus în cultul Bisericii, spațiul din care de fapt și-a luat adevărurile.

De asemenea, dorim să subliniem că atunci când părinţii sinodali din 381 vorbesc despre faptul că Sfântul Duh purcede din Tatăl ei folosesc o expresie diferită de cea a Noului Testament. În Ioan 15, 26 este vorba de purcederea Sfântului Duh de la Tatăl (ὅπαρὰτοῦπατρὸςἐκπορεὐεται), în timp ce părinții sinodali de la Constantinopol vorbesc despre purcederea din Tatăl (ἐκτοῦπατρὸςἐκπορευόμενον), pentru a sublinia relația de origine dintre cei doi (Tatăl fiind izvorul purcederii Duhului Sfânt) și astfel a accentua dumnezeirea Duhului. În multe variante românești se traduce prepoziția ἐκ(din) prin „de la“ și nu prin „din“. Traducerea corectă a expresiei este „Care din Tatăl purcede“, nu „Care de la Tatăl purcede“, deoarece prepoziţia din arată mai bine că Tatăl este izvorul unic al fiinţei divine şi originea purcederii Duhului Sfânt.

  1. Concluzii

Având în vedere că primele șapte articole ale Crezului Constantinopolitan din 381 prezintă 3 omisiuni și 10 adăugiri față de Crezul Niceean din 325, alături de diortosirea sau modificarea altor structuri gramaticale, afirmația potrivit căreia Crezul Constantinopolitan ar fi doar completarea cu încă cinci articole a Crezului Niceean nu corespunde realității. Simbolul Constantinopolitan nu este o simplă amplificare cu cinci articole a celui Niceean, ci şi o diortosire substanțială a acestuia.

Părinţii sinodali constantinopolitani au preluat formule și expresii din mai multe simboluri baptismale și din tradiția liturgică, reformulând, completând şi diortosind textul Crezului Niceean din 325 în sensul nevoilor Bisericii din epoca respectivă de-a apăra, mărturisi şi transmite credinţa adevărată pentru a păstra unitatea de credinţă a Bisericii. Adevărați păstori de suflete, ierarhii de la sinoadele ecumenice au redactat texte doctrinare bazându-se pe tradiția biblică şi liturgică a Bisericii și având în vedere claritatea exprimării corecte, reformulând și diortosind texte anterioare fără să considere că pierd unitatea de credință cu Părinții de dinaintea lor, conștienți fiind că adevărata Tradiție a Bisericii nu este doar o repetare a unor formule vechi, ci şi o aprofundare a adevărului viu cuprins în mod concentrat şi plenar în Persoana şi Evanghelia lui Hristos.

Tabel comparativ al celor două Simboluri de credinţă

Am subliniat acele articole sau expresii din Crezul Niceean care au fost eliminate din Crezul Constantinopolitan, iar în varianta din 381 am îngroșat acele articole sau expresii adăugate la varianta niceeană.

Crezul de la Niceea – 325

  1. Credem într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute.
  2. Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, singurul născut, adică din ființa TatăluiDumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ. Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât și S-a întrupat și S-a făcut om.
  3. Și a pătimit.
  4. Și a înviat a treia zi.
  5. Și S-a înălțat la ceruri.
  6. Și va veni să judece viii și morții.
  7. Și întru Duhul Sfânt.

Crezul de la Constantinopol – 381

  1. Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământuluiși al tuturor celor văzute şi nevăzute.
  2. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, singurul născut, Care din Tatăl S-a născut înaintea tuturor vecilor, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin Care toate S-au făcut.

Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om,

  1. și a fost răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilatși a pătimit şi a fost îngropat,
  2. şi a înviat a treia zi, după Scripturi,
  3. şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui,
  4. şi va veni iarăşi cu slavăsă judece viii şi morţii,
  5. a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
  6. Şi întru Duhul cel Sfânt, Domnul, de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin proroci.
  7. şȘiţ întru una, sfântă, catholică (universală, sobornicească) şi apostolică Biserică.
  8. Mărturisim un Botez spre iertarea păcatelor.
  9. Aşteptăm învierea morţilor
  10. și viaţa veacului ce va să vină. Amin

 

Note:

  1. Pentru o prezentare mai detaliată a acestei tematici a se vedea articolul nostru: „Crezul Constantinopolitan (381) – o augmentare cu 5 articole a celui Niceean (325)?” în: Ortodoxia, Seria a II-a, II (2010), nr. 4, pp. 50-80. Articolul de față este o prelucrare a studiului sus-menționat.
  2. Giuseppe Luigi Dossetti, Il Simbolo di Nicea e di Constantinopoli. Edizione critica, Herder, Roma, Freiburg, Basel, Barcelona, Wien, 1967, pp. 226-241.
  3. Cf. Lorenzo Perrone, „Von Nicaea (325) nach Chalkedon (451)“, în: Geschichte der Konzilien: Vom Nicaenum bis zum Vaticanum II, hrsg. von Giuseppe Alberigo, Patmos Verlag, Düsseldorf, 1993, p. 41.
  4. John N. D. Kelly, Altchristliche Glaubensbekenntnisse. Geschichte und Theologie, 2. Auflage, Göttingen, 1993, p. 235.
  5. Bernard Sesboüé, Hristologia patristică: repere principale, în: Hristos, traducere de Daniela Cârstea (Sfinţii Părinţi pe înţelesul tuturor, 2), Editura Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 19.
  6. Când vorbim de schimbarea ordinii cuvintelor ne referim la textul grec.
  7. I. Ortiz de Urbina consideră că eliminarea acestei expresii nu realizează dezideratul dorit deoarece conceptul „deoființă” are același înțeles. Cf. I. Ortiz de Urbina, S.J., Nicée et Constantinople, Éditions de lâOrante, Paris, 1963, p. 188.
  8. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Sinodul II Ecumenic și Simbolul Niceo-Constantinopolitan“, în: Ortodoxia, XXXIII (1981), nr. 3, p. 368.
  9. Cf. I. Ortiz de Urbina, Nicée et Constantinople, p. 189. Pr. prof. Ioan Rămureanu, „Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381). Învățătura despre Sfântul Duh și Biserică, Simbolul Constantinopolitan“, în: Studii Teologice, XXI (1969), nr. 5-6, p. 366.
  10. Cf. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, traducere de pr. dr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 246 ș.u.
  11. Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, (I), PSB, vol. 12, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 19.
  12. Lucrarea fundamentală cu privire la învățătura triadologică și pnevmatologică a Sfântului Vasile cel Mare rămâne cea a lui Hermann Dörries, De Spiritu Sancto. Der Beitrag des Basilius zum Abschluss des trinitarischen Dogmas, Göttingen, 1956.
  13. Cf. John N. D. Kelly, Altchristliche Glaubensbekenntnisse…, p. 337.
  14. Cf. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Sinodul II Ecumenic și Simbolul Niceo-Constantinopolitan“, p. 370.
  15. Cf. John McGuckin, Sf. Grigorie de Nazianz. O biografie intelectuală, traducere de Adrian Podaru, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, pp. 520-522.
  16. Giuseppe Luigi Dossetti, Il Simbolo di Nicea e di Constantinopoli, pp. 244-251

Din istoria noastră naţională. Între 1916-1917: partizanii din pădurile Olteniei luptau pentru apărarea României

Într-unul din carneţele de elev folosite de Ionel Popescu ca jurnal personal de război, acesta nota: „În ziua de 16 mai 1917, am fost la Bolboşi de unde am ridicat un spion ungur îmbrăcat în călugăr, pe care l-am luat în suflet la răscrucea drumurilor lângă o pădure.
În ziua de 23 mai 1917, am stat în aşteptarea a trei germani şi a lui Gică Schinteie la cotitura de la Larga. Astăzi avurăm un atac cu 13 germani pe cari însă nu i-am mai văzut, punându-i pe fugă. În fine, în cele cinci atacuri am făcut pe nemţii din Târgu-Jiu să plece la Severin, lăsând oraşul părăsit. La atacul de la 3 iunie, am tras cu puşca după primarul din Runcurel, care a descălecat (căci era călare) şi a început să se dea dracului, dacă o mai căuta prizonieri. Am aflat că germanii au dat ordin primarului din comuna Drăgoteşti – Trestioara ca să ne prindă, dacă nu, să plătească 30.000 lei. Cu alte cuvinte, preţul nostru a trei oameni cote de 30.000 de lei. Ziua, ca şi noaptea, drumul este păzit de voinicii noştri, iar ungurii ca şi germanii sunt găsiţi morţi”.
Carnetul-jurnal al tânărului a fost găsit de nemţi şi depus la dosarul celor zece martiri împuşcaţi de nemţi la Turnu Severin, conform informaţiilor din lucrarea lui Nicolae Bolocan „Cei zece martiri executaţi la Turnu Severin” (1924).
Elevul Ionel Popescu, în vârstă de 16 ani, se alătură, în anul 1917, unei grupări de partizani care acţiona în pădurile Olteniei. Grupare condusă de „haiducul Victor” – Victor Popescu, unchiul său din partea mamei.

Graphic1

Soldaţi români retrăgându-se după căderea
Bucureştiului, sfârşitul lui 1916

Tânăr şi inocent, Ionel câştigă uşor încrederea celor din jur şi reuşeşte să pătrundă frecvent în mijlocul trupelor germane staţionate în zonă, ca să obţină informaţii. După luni de zile de prigoană prin păduri în care face de toate, se deghizează şi-n femeie ca să transmită mai uşor misive, Ionel Popescu se înrolează în armată şi pleacă pe front. La 24 de ani avea deja trei decoraţii. Mult mai târziu, în anii ’40, refuzând să se înscrie în Partidul Comunist, e dat afară din serviciu. E deportat în Bărăgan şi-apoi trimis la închisoare. Şi-apoi moare. Şi-aşa dispare un erou. Necunoscut, nepomenit.     Publicaţia ŞTEFAN CEL MARE încearcă azi un exerciţiu de recuperare. Cine-a fost Ionel Popescu? Cum era să fii partizan în timpul Primului Război Mondial? Care i-a fost viaţa după anii de partizanat?

                                                         Războiul şi ocupaţia

Istoria oficială, de manual, consemnează că la 23 octombrie 1916 începe prima bătălie de la Tîrgu-Jiu, iar trupele româneşti conduse de generalul Ion Dragalina resping ofensiva trupelor germano-austro-ungare. La 11 noiembrie începe cea de-a doua bătălie de pe râul Jiu. Frontul românesc este rupt, armata germano-austro-ungară ocupă oraşul Târgu-Jiu şi pătrunde în Câmpia Olteniei.  Batalioanele româneşti sunt spulberate, dar ofiţerii, printre care şi un sublocotenent, Victor Popescu, aranjează cum pot retragerea spre Craiova şi organizează cu restul trupelor linii succesive de apărare. În aşteptarea rezervelor ruseşti şi româneşti, sublocotenentul Popescu şi camarazii săi rămaşi în viaţă se ascund în pădurile de stejar din împrejurimi.

Graphic1

Ionel Popescu (centru), în noiembrie 1919
în timpul campaniei din Ungaria.

Cercetaşii trimişi în recunoaştere raportează, după câteva zile, că germanii controlează întreaga regiune şi că dinspre Craiova spre Târgu-Jiu se scurg coloane de prizonieri români. Nici nu-i de mirare: la 21 noiembrie, germanii ocupaseră deja Craiova. Câteva săptămâni mai târziu, la 3 decembrie 1916, armata română pierde bătălia de pe râul Neajlov şi râul Argeş, denumită „Bătălia pentru Bucureşti”. Casa  Regală, Guvernul şi un milion şi jumătate de civili şi militari se refugiază în Moldova, iar restul ţării rămâne sub ocupaţie germană. Peste puţin timp, însă, în pădurile Olteniei avea să-nceapă să acţioneze un grup de partizani…

                                                        Cum se naşte gruparea

Sublocotenent în rezervă, Victor Popescu, simplu învăţător în civilie, a ajuns şef de partizani mai mult dintr-o întâmplare a sorţii, după ce s-a ascuns prin păduri mai multe săptămâni, pentru a nu fi luat prizonier. În noaptea de 6 spre 7 decembrie 1916, cea în care administraţia română se retrăgea în Moldova, Victor Popescu e surprins de o patrulă germană, la locuinţa părinţilor din comuna Valea-cu-Apă şi, pentru a scăpa, ucide doi soldaţi nemţi. Acesta este, de fapt, momentul în care hotărăşte efectiv să organizeze rezistenţa împotriva nemţilor. Primii care se alătură luptei de gherilă sunt cumnatul său Nicolae Popescu, învăţător în satul Covrigi, şi fiul acestuia, Ionel   Popescu. Nepotul său, adică, pe-atunci doar un adolescent.

                                                      „Aşa vor păţi toţi aceia…”

În gruparea de partizani a unchiului său din partea mamei, Ionel Popescu ajunge după ce părăseşte pensionul Stranolga din Craiova. Tânărul ştie foarte bine limba germană, aşa că e folosit de partizanii lui Victor Popescu pentru a se infiltra în taberele nemţeşti. Mic de statură, cu figură de copil, stabileşte repede relaţii cu plantoanele germane, observă cu atenţie ce trenuri staţionează în gară, când pleacă, ce transportă. Deghizat în femeie, e folosit adesea ca şi curier, pentru a duce informaţii comandamentului condus de generalul Eremia Grigorescu.      În martie 1917, tânărul Ionel Popescu e prins însă de nemţi. Capturarea lui de către poliţia militară de ocupaţie vine în urma unui şiretlic. Nemţii infiltrează ca spion pe Aftangel Toma, călugăr la Mănăstirea Tismana, pe care-l pun să slujească la biserica din Balboşi, comună situată în zona de acţiune a grupului de partizani. Înainte însă ca tânărul partizan să fie transferat la Turnu Severin, camarazii săi din pădure reuşesc să îl elibereze. Şi, ceva mai târziu, în noaptea de 30 spre 31 mai 1917, călugărul spion Aftangel Toma e asasinat de partizani. Care lasă pe trupul său şi un mesaj: „Aşa vor păţi toţi aceia care îşi trădează fraţii şi stau în slujba duşmanului”.

                                    Atac asupra garnizoanei germane din Târgu-Jiu

Cea mai răsunătoare lovitură e dată în luna iunie 1917, când partizanii atacă oraşul Târgu-Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea rezistă mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor. La un moment dat, recompensa pe capul „haiducului” ajunge şi la 30.000 de lei, iar nemţii fac totul ca să distrugă gruparea. Peste 700 de martori sunt anchetaţi cu sălbăticie de către trupele de ocupaţie pentru a afla ascunzătoarea partizanilor. După executarea a zece camarazi, Victor Popescu decide să plece în Moldova şi ajunge nevătămat în tranşeele Armatei Române alături de cinci tovarăşi, printre care şi nepotul Ionel Popescu. Şi cu asta se sfârşeşte povestea grupării de partizani din pădurile Olteniei.

                                                                     Arestare

Date fiind însă faptele de tânăr partizan, tânărul Ionel Popescu e decorat cu Virtutea Militară, în prezenţa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand. La 19 ani se înrolează elev-sergent în Regimentul 7 Roşiori şi continuă lupta pe front.      La 24 de ani, tânărul primise deja trei decoraţii pentru fapte de luptă. După război, se angajează ca poliţist, ajungând comisar cu funcţia de şef al Biroului Judiciar al Poliţiei Mehedinţi.

Graphic1

Ionel Popescu (centru jos), împreună
cu colegii din Poliţia Caracal, în 1930

Mult mai târziu, din cauza refuzului de a se înscrie în Partidul Comunist, în 1945, e dat afară din Poliţie. Iar în perioada 1 aprilie 1947 – 17 iunie 1951, cel mai tânăr partizan din Primul Război Mondial se află în arest la domiciliu, acuzat fiind de „activitate contra clasei muncitoare”.   Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, în iunie 1951, Ionel Popescu, împreună cu familia, e deportat în Bărăgan, în comuna Pelican din raionul Călăraşi. Rămâne aici până în ianuarie 1956. Urmează apoi anchete dure ale Securităţii. Potrivit unui document întocmit de Securitate la 28 februarie 1958, Ionel Popescu e acuzat că, „în timpul cât a fost şeful detaşamentului de Poliţie Găeşti, a urmărit activitatea elementelor comuniste După ce doi informatori, „Popescu Gheorghe” şi „Marin Vasile”, dau mărturii, ofiţerii de Securitate concluzionează: „trecându-se la verificarea materialului informativ, furnizat de agenţii de mai sus, s-a ajuns la concluzia că Popescu Ionel a desfăşurat activitatea de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva regimului democratic popular şi trăia cu speranţa într-o eventuală schimbare a regimului din RPR prin declanşarea unui nou război mondial de către imperialişti”.

                                                                 Moarte

E arestat de două ori: octombrie 1957 – ianuarie 1958 şi octombrie 1959 – aprilie 1964. E torturat zile în şir. Securiştii îi rup maxilarul şi îl ţin mai multe zile fără mâncare. Potrivit sentinţei, prin care a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru infracţiuni de uneltire împotriva ordinei sociale, Ionel Popescu a fost arestat „pentru că în perioada anilor 1956-1959, s-a manifestat duşmănos faţă de diferiţi cetăţeni, afirmând că regimul democrat popular se va schimba, desconsiderând realizările acestuia şi căutând să semene neîncredere în rândul cetăţenilor, declarându-se de acord cu activitatea foştilor legionari.     Executarea pedepsei a început la 2 octombrie 1959 şi a expirat la 28 septembrie 1969. Ionel Popescu este eliberat în baza unui decret de graţiere, foarte grav bolnav, şi moare în spital după şapte săptămâni. Apucase însă să-şi vadă familia – singura bucurie după ani întregi în care durerea i-a fost şi prieten şi duşman.

                                                                                                                                         Gral (r)dr ec Florin NAHORNIAC

A vorbi românește este o sărbătoare

Acum,  de ziua limbii  române,  se  cuvine să conștientizăm importanța păstrării curate a limbii neamului nostru, căci ea reprezintă unul din multele și neprețuitele daruri primite de la strămoșii noștri: cu ajutorul ei ne identificăm ca națiune, prin ea ne exprimăm gândirea, credința, ne rugăm lui Dumnezeu, ne exprimăm bucuriile, dorurile și năzuințele, așternem în scris toate trăirile, emoțiile și frământările sufletești.

Sfârșitul lui august este dedicat sărbătoririi limbii române, hotărâre luată de cârmuitorii noștri abia anul trecut, probabil observând la frații români de peste Prut cu câtă bucurie își cinstesc limba în care vorbesc, dedicându-i încă din 1990 această dată drept zi a limbii naționale. A trecut mult timp de atunci și cred că am uitat cu câtă dificultate românii basarabeni au reușit să-i determine pe ocârmuitorii lor să țină seamă de dorința arzătoare a majorității populației din Basarabia de a trece la scrisul cu grafie latină și de a se declara limba română drept limba oficială de stat. Țin minte că televiziunea de la Chișinău a transmis o manifestare uriașă, organizată la sfârșit de august 1989; la ea au participat peste 750000 de oameni, scandându-şi în cor dorința ca româna să devină limbă oficială. Nu înțelegeam atunci de ce un popor vorbitor de veacuri al limbii române ajunsese obligat să scrie și să folosească un alt grai, străin de simțirea sa. Ulterior am aflat de luptele crâncene duse de adevărații români din Moldova înstrăinată, spre a determina autoritățile oficiale să declare limba „vechilor cazanii” ca limbă oficială de stat; lucrul s-a întâmplat pe 31 august 1989, când Sovietul Suprem din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, în urma presiunilor uriașei manifestații populare, dar și ale parlamentarilor filoromâni, a proclamat limba română drept limbă oficială în Basarabia, adoptând alfabetul latin. La doar un an, ziua de 31 august a fost declarată sărbătoare națională a limbii române. Ba chiar în capitala țării, la Chișinău, o stradă a primit numele de 31 august 1989, amintind de acea dată istorică pentru românii, care, din pricina vitregiilor istorice, se văd obligați și astăzi să trăiască sentimentul înstrăinării în propria lor glie.

Graphic1La noi, se pare că nu s-a simțit o nevoie acută a celebrării unei astfel de zile, deși consider că, măcar din solidaritate cu frații români de dincolo de Prut, trebuia s-o fi adoptat odată cu ei. Însă o zicere din popor spune că: „mai bine mai târziu decât niciodată”. Așa se face că abia prin 2011 s-a inițiat un proiect de lege în acest sens, semnat de 166 de parlamentari aparținând întregului spectru politic românesc. La finele anului, Senatul României l-a aprobat, în timp ce Camerei Deputaților i-au mai trebuit încă doi ani ca să ratifice respectiva lege, lucru întâmplat în februarie 2013. Nici măcar în această problemă forul decizional al Parlamentului României nu a întrunit unanimitatea. Legea prevede ca Ziua Limbii Române să fie marcată de către autorități şi instituțiile publice, inclusiv de reprezentanțele diplomatice şi institutele culturale ale României, precum şi de instituțiile românești din străinătate, prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate limbii române. Toate școlile se află în vacanță de ziua națională a limbii ce o grăim. Ce frumos ar fi dacă celebrarea ar constitui un temeinic motiv ca și în școlile, liceele, facultățile – pe lângă celelalte instituții amintite – din țară să se organizeze multiple activități spre a se evidenţia importanţa limbii vorbite de un popor în istoria acestuia. Poate unii se vor întreba: de ce am avea nevoie de o astfel de zi? Avem trebuință de o astfel de sărbătoare a limbii românești, o adevărată comoară, după cum a numit-o preotul Alexie Mateevici, pentru a ne promova cu o sporită atenţie valorile care ne leagă: prin limbă ne păstrăm cultura, credința, tradiția şi istoria poporului. Spun că ne trebuie o deosebită grijă, deoarece, în ultimul timp, se pare că neglijăm tot mai mult „limba vechilor cazanii”. Pe zi ce trece, o schimonosim cu o sumedenie de vorbe de-mprumut. Ba s-ar părea că unii pot gândi mai bine în altă limbă decât în cea a mamei. O fi bine că ne arătăm așa deschiși în a ne împestrița limba strămoșilor? Unii vor zice că da, alții, probabil mai conservatori, vor spune un hotărât „nu”. Dacă e să identificăm sursa principală a împrumuturilor din limba noastră, fără îndoială că majoritatea noutăților se înscriu în sfera tehnicii, cu precădere în domeniul IT, dar și în zona unor activități cotidiene. Împrumutul de cuvinte străine are, în diverse perioade, motivații diferite, de aceea specialiștii le consideră necesare; există însă și adopții inutile – ele doar urâțesc limba, fac dificilă comunicarea şi conduc la împestrițarea graiului străbun, având consecințe grave pentru viitor. De aceea, îndeosebi acum, de ziua limbii române, se cuvine să conștientizăm importanţa păstrării curate a limbii neamului nostru, căci ea reprezintă unul din multele și neprețuitele daruri primite de la strămoșii noștri: cu ajutorul ei ne identificăm ca națiune, prin ea ne exprimăm gândirea, credința, ne rugăm lui Dumnezeu, ne exprimăm bucuriile, dorurile și năzuințele, așternem în scris toate trăirile, emoțiile și frământările sufleteşti.

De-a lungul timpului, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă a arătat prin fapte concrete prețuirea faţă de nepreţuitul tezaur românesc, limba poporului dreptcredincios, utilizând-o nu doar la exprimarea dreptei credințe, ci și în viața liturgică de mai bine de 300 de ani. Astfel, Ortodoxia românească a contribuit nemijlocit la păstrarea și promovarea limbii noastre strămoșești.

De aceea se cade a mulțumi lui Dumnezeu pentru această „comoară”, trudind fiecare dintre noi ca să ne păstrăm curată limba națională; numai aşa vom înțelege spusele poetului Eminescu: „limba română este sufletul neamului nostru românesc.” Un alt mare poet de-al nostru, Nichita Stănescu, afirma: „a vorbi despre limba în care gândești este ca o sărbătoare.”  Să ne bucurăm, așadar și să cinstim cum se cuvine ziua!

de arhim. Mihail Daniliuc  Doxologia

Intrigi şi uneltiri pentru dobândirea tronului Ţării Româneşti. Domnii favorabile boierilor Cantacuzini în secolul XVII

După alungarea de pe tronul Ţării Româneşti a lui Constantin Şerban Basarab (1654-1658), următoarea domnie stabilă va avea loc abia peste douăzeci de ani, în timpul lui Şerban Cantacuzino (1678-1688). În acest răstimp s-au perindat la conducerea ţării cinci domni şi doi caimacami, alternând favoriţii marilor familii boiereşti Cantacuzino şi Băleanu.

Graphic1După mazilirea lui Radu Leon (1664-1669), cel în timpul căruia s-a pictat ctitoria lui Constantin Şerban Basarab şi care a hotărât prin hrisov domnesc la 8 iunie 1668 ca aceasta să devină Catedrală mitropolitană, „Letopiseţul Cantacuzinesc“ consemnează că turcii „dat-au boiarilor voie să-şi aleagă domn pre carele vor pohti ei. Atunci ei cu toţii împreună făcură sfat şi aleseră pre un boier bătrân, anume Antonie dvornecul den sat den Popeşti, ot sud Prahova“. Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672) este cel care reabilitează memoria postelnicului Constantin Cantacuzino prin pedepsirea lui Stroe Leurdeanul, după ce boierii Cantacuzini au dovedit că acesta comandase uciderea tatălui lor.

Legătura de rudenie dintre Constantin Brâncoveanu şi Ianache Văcărescu

Antonie Vodă din Popeşti este bunicul Mariei (Marica), cea care avea să devină, în anul 1674, soţia marelui dregător Constantin Brâncoveanu, viitorul domn martir. Se cuvine să amintim aici că sfetnicul Ianache Văcărescu, devotat voievodului român până la moarte şi cinstit ca mucenic alături de Brâncoveni, era frate vitreg al doamnei Maria Brâncoveanu. Această informaţie o consemnează Nicolae Iorga în „Inscripţii din Bisericile României“ (fascicula I, nr. 1-764, editura Minerva, Bucureşti, 1905, p. 269): „Ienachi Văcărescu nâa fost cumnatul Doamnei Marica, ca unul ce ar fi fost căsătorit cu o soră a ei, altă fată a lui Neagoe-Vodă, fiul lui Antonie din Popeşti, ci, precum arată Genealogia Cantacuzinilor, frate vitreg al Maricăi, născut din aceeaşi mamă, dar cu alt tată. Văduva lui Neagoe-Vodă ar fi luat pe Negoiţă Văcărescu. Cel mai mare dintre fiii săi a fost numit Constantin, după Brâncoveanu, iar cea mai mare din fete, Maria, după Doamnă. În 1714, lui i se tăie capul înaintea fiilor Brâncoveanului“. Doamna Marica Brâncoveanu era, aşadar, soră vitregă cu Ianache Văcărescu sfetnicul, având aceeaşi mamă, dar taţi diferiţi: Maria pe postelnicul Neagoe (fiul lui Antonie Vodă), iar Ianache pe Negoiţă Văcărescu. Facem aceste precizări deoarece s-a împământenit ideea că Ianache sfetnicul ar fi fost ginere al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Această legendă poate fi demontată cu uşurinţă, urmărind căsătoriile celor şapte fiice ale voievodului român: Stanca a fost căsătorită cu Radu Ilieş; Maria a fost căsătorită cu Constantin Duca Vodă; Ilinca a fost căsătorită cu Scarlat Mavrocordat şi apoi cu Şerban Greceanu; Safta a fost căsătorită cu Iordache Creţulescu; Ancuţa a fost căsătorită cu Nicolae Ruset; Smaragda a fost căsătorită cu Constantin Băleanu; Bălaşa a fost căsătorită cu Manolache Lambrino.

„Letopiseţul Cantacuzinesc“ consemnează că, deşi „Antonie-vodă domniia foarte bine şi cu pace dăspre toate părţile şi avea liubov cătră toţi boirarii“, boierii Băleni „Hrizea vistierul, i Staico paharnicul, i Radul Ştirbei şi cu toată ceata lor cea dintâi, ca nişte răi hicleni, cu mari meşteşuguri, cu taină la turci au umblat de au stricat domniia lui Antonie-vodă şi cu mulţi bani au dres domnia lui Gligorie-vodă“. Anton Maria del Chiaro întăreşte buna mărturie despre domnia lui Antonie Vodă („domnitor blajin şi iubitor de pace. Ducea o viaţă foarte simplă şi departe de uneltirile boierimei sale, ceea ce într-adevăr e lucru rar în viaţa domnitorilor din aceste provincii“), arătând că mazilirea sa a fost rod exclusiv al intrigilor boiereşti: „Din nefericire, se învederară din nou cunoscutele tulburări, deoarece pe la anul 1672, Grigore Voevod, de origine grec (naţiune veşnic fatală Valahiei), prin puterea banilor şi a prieteniilor, obţinu tronul, nu atât din ambiţia de a domni, cât din dorinţa de a se răzbuna contra unor boieri, în special contra Cantacuzineştilor“. Boierii Cantacuzini intră, aşadar, într-un con de umbră, cedând supremaţia rivalilor Băleni.

Şerban Cantacuzino „introduse în ţară ordine şi linişte“

Cantacuzinii reuşesc să impună ca domn al Ţării Româneşti, în 1678, pe Şerban (1678-1688). Anton Maria del Chiaro îl descrie drept „foarte manierat şi de o statură frumoasă şi impozantă“ şi, în alt loc, „prinţ de o statură uriaşă, cu ochii mari şi vocea de tigru“. Secretarul domnesc italian afirmă că, după ispăşirea exilului din Heraklion, Şerban Cantacuzino „a ştiut să-şi câştige graţia unor însemnate paşale şi să ocupe mai târziu tronul Valahiei, spre liniştea familiei sale, care începuse a respira de când în locul persecutorului lor, Grigore Voevod, fu numit pe tronul ţărei Duca Vodă“.

În 1683, puterea suzerană îl obligă să participe la asediul Vienei, însă în timpul luptelor îşi dovedeşte devotamentul faţă de creştini. Cronicile vremii spun chiar că tunurile valahilor trăgeau cu ghiulele din paie, pentru a nu provoca distrugeri, iar „sub pretextul de a trimite spioni să cerceteze situaţia asediaţilor, el comunică creştinilor ştiri din lagărul turcesc. Toate aceste servicii au fost apreciate de împărat, care conferi lui şi urmaşilor săi titlul de Conte al Sfântului Imperiu Roman. Am văzut câteva tunuri şi un clopot, cumpărate de Prinţul Şerban de la tătarii întorşi de la asediul Vienei, şi aduse pe Dunăre în Valahia, pentru a-i încredinţa pe turci că şi ai săi s-au distins prin prădarea nemţilor“ (Anton Maria del Chiaro).

Secretar brâncovenesc, Anton Maria del Chiaro îl descrie pe Şerban Cantacuzino encomiastic, vădindu-se cucerit de informaţiile pe care le-a aflat de la contemporani: „Era un om vesel şi civilizat şi iubitor de străini, pentru cari era foarte generos. Întreţinea şi încuraja talentele şi artele frumoase. Ajuta pe dascăli de limba greacă, cu care fiii de boieri învăţau gramatica, retorica şi filozofia. Introduse la Curte un sistem de viaţă mai civilizat. A fost primul care întrebuinţa tacâmuri de argint la masă. Zidi în Bucureşti un han pentru tot felul de negustori, care poartă numele Hanul lui Şerban Vodă şi ale cărui venituri sunt destinate mănăstirii Cotroceni, zidită şi înzestrată cu mare cheltuială tot de dânsul. ş…ţ În general, faptele sale erau călăuzite de idei generoase. El introduse în ţară ordine şi linişte, dorite de multă vreme de locuitori. Întreţinea corespondenţă secretă cu diverşi prinţi creştini şi mai cu seamă cu împăratul Leopold al Austriei“. În schimb, Radu Popescu, cronicarul Bălenilor, notează că „mare şi întunecat nor şi plin dă fulgere şi de trăsnete au căzut pă Ţara Rumânească Şerban vodă“. „Dialogul“ dintre cronicarii „de casă“ ai celor două familii face străvezie apartenenţa fiecărui domn la una dintre partidele boiereşti.

Până la urcarea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu, boierii Cantacuzini şi Băleni şi-au împărţit perioadele de dominaţie la conducerea Ţării Româneşti. Într-o perioadă a intrigilor şi uneltirilor de curte, nu poate fi făcută o radiografie fermă a relaţiilor dintre boieri şi domnitori. Făcători şi alungători de domni, atât Cantacuzinii, cât şi Bălenii nu pregetau să mazilească un domn pus de ei, atunci când nu le mai servea interesele. S-a întâmplat acest lucru şi cu domnitorul Constantin Brâncoveanu, uns domn cu ajutorul boierilor Cantacuzini, dar intrat în dizgraţie şi martirizat cu largul lor concurs. Rămâne însă de netăgăduit aportul lor în educaţia şi formarea personalităţii marelui domnitor român, crescut la curtea Cantacuzinilor.

                                                                             Preluat după publicaţia LUMINA

Saşii şi rolul lor în istoria românilor

Aşezarea primilor colonişti germani în Transilvania se datorează regelui maghiar Geza al II-lea, care dorea o întărire a graniţei regatului. Un amalgam de populaţie provenită din diverse zone ale Germaniei, primul document care atestă colonizarea lor este Diploma andreană (Diploma Andreanum) din 1224, prin care regele Andrei al II-lea stabilea drepturile şi obligaţiile scaunelor săseşti.

Denumirea germană a Transilvaniei, Siebenbürger (Septem Castra) provine din ridicarea unor oraşe fortificate. Deşi specialiştii nu sunt unanimi în opinii, cele şapte asezări care au dat naştere denumirii au fost probabil Bistritz (Bistriţa), Hermannstadt (Sibiu), Klausenburg (Cluj), Kronstadt (Braşov), Mediasch (Mediaş), Mühlbach (Sebeş) şi Schässburg (Sighişoara). Invazia mongolă din 1241-1242, care a pârjolit regatul maghiar, a afectat multe aşezări săseşti. Din nevoia de apărare şi fortificare au apărut celebrele Kirchenburger – biserici fortificate, cu ziduri masive, una dintre marile atracţii ale Transilvaniei actuale. Saşii au sprijinit cauza românească în Transilvania încă din timpul revoluţiei de la 1848. La 30 septembrie 1848, Adunarea saşilor din Sibiu a adoptat rezoluţia Adunării de la Blaj. Pastorul Stephan Ludwig Roth, un susţinător al emancipării românilor, a fost executat în aprilie 1849 de tribunalul nobililor maghiari din Cluj.

Ausgleich-ul (compromisul) dintre Austria şi Ungaria din 1867 a avut efecte negative asupra drepturilor politice ale saşilor, îndeosebi sub presiunea politicii de maghiarizare declanşată în Transilvania. Astfel, hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia din 1918, care a adoptat rezoluţia de Unire cu România, a fost primită cu braţele deschise de saşi. La 8 ianuarie 1919, Comitetul Central Săsesc împreună cu Consiliul Naţional Săsesc s-au întrunit la Mediaş şi au adoptat o rezoluţie în care şi-au exprimat adeziunea: „Poporul săsesc din Transilvania se pronunţă, conform principiior de autodeterminare, pentru unirea Transilvaniei cu România. Salută poporul român şi îl felicită pentru îndeplinirea idealurilor sale naţionale. Poporul săsesc ia act nu numai de un proces istoric de importanţă mondială, ci şi de dreptul legitim al poporului român pentru unire şi formarea unui stat”.

În perioada interbelică, germanii din România au reprezentat 4,1% din populaţie. Trebuie precizat că, spre deosebire de maghiari, obişnuiţi de secole să fie o „naţiune dominantă” şi având o aristocraţie de sânge, saşii din Transilvania, şvabii din Banat, germanii din Basarabia şi Bucovina erau obişnuiţi cu situaţia de minoritate naţională. Toate mărturiile confirmă că, datorită libertăţilor de care se bucurau, incomparabil mai mari decât cele din perioada anterioară, minoritatea germană a fost extrem de loială statului român. La 6 ianuarie 1940, Otto Broneske, reprezentantul minorităţii germane din Basarabia, menţiona: „Cetăţeni loiali ai acestei Ţări, care este patria noastră, ne păstrăm limba, cultura şi tradiţiile şi înţelegem să ne îndeplinim cu hotărâre şi în orice împrejurare îndatoririle pe care le avem faţă de această Ţară. Ne vom sacrifica chiar şi viaţa”.

În timpul războiului, minoritatea germană a căzut sub influenţa Grupului Etnic German, Începând cu 1943, mulţi dintre saşi şi şvabi s-au înrolat în Waffen SS, peste 50 000. După 23 august 1944 a început calvarul populaţiei săseşti, deportată în Uniunea Sovietică. Conform statisticilor, circa 30 000 de saşi transilvăneni au fost deportaţi, reprezentând circa 15% din numărul total.

                                                                                                                                  Dr ec Florin NAHORNIAC 

Eroi ai neamului românesc ce nu trebuie uitaţi de poporul român şi biserica neamului. Alexandru Averescu – generalul harismatic

Primele alegeri de după constituirea României Mari, desfăşurate după sisteme diferite în Vechiul Regat şi în provinciile unite, au însemnat victoria coaliţiei „Blocului Democratic”, reunind, practic, cele mai importante formaţiuni politice, decise să-i conteste lui Brătianu controlul puterii: Partidul Naţional Român (din Transilvania), Partidul Ţărănesc, Partidul Naţionalist-Democrat condus de N. Iorga, al cărui prestigiu politic era, după stăruitoarea sa luptă pentru Unire, la apogeu. Victoria „Blocului Democratic” şi eşecul liberalilor putea să apară ca un semn de ingratitudine faţă de Ion I. C. Brătianu, artizanul Marii Uniri, cum îl prezenta propaganda liberală. Ca şi Clemenceau, după primul război mondial, şi Churchill, după cel de al doilea, Brătianu constata cu amărăciune că electoratul îşi întorcea faţa de la el: prea proaspete erau, în amintirea tuturor, răspunderile PNL pentru eşecurile României în război, şi prea mult atotputernicia Brătianului se exercitase în ţară, pentru ca acum, în condiţiile noului „inaugural”, opinia politică să nu dorească „la vremuri noi, oameni noi”.

Alianţă eterogenă, Blocul Democratic nu putea face faţă fluxului de greve şi demonstraţii de stânga, care ameninţau stabilitatea socială şi politică a ţării. Omul providenţial a fost atunci generalul Averescu. Capitalul său de popularitate a fost un adevărat stăvilar de care s-au spulberat talazurile revoluţionare. Devenit prim-ministru în martie 1920, el a rezistat grevei generale din octombrie 1920, punându-i capăt prin mijloace dure (la 21 octombrie, a doua zi după declanşarea ei, au fost arestaţi liderii sindicali şi cei ai Partidului Socialist), iar la 17 iulie 1921 a fost adoptată legea pentru definitivarea reformei agrare în Vechiul Regat, începutul fiind făcut, în prezenţa generalului, la Gurbăneşti-Ilfov. într-o ţară cu o populaţie rurală atât de numeroasă ca România, agitaţia de stânga nu mai avea nici o şansă de îndată ce setea de pământ a ţăranului era — fie şi temporar — astâmpărată. Omul tranşeelor, părintele soldaţilor se dovedea, o dată pacea revenită, şi părintele ţăranilor. România datorează generalului Averescu un Mărăşti social şi politic, în 1920-1921, mai important decât Mărăştiul militar din 1917, în înţelesul că prin persoana sa generalul Averescu a blocat curentele de stânga şi extrema-stângă.

„Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece”, a fost calculul lui Brătianu, care nu ar fi fost el, dacă nu ar fi fost decis să revină la putere, pentru a modela România Mare, privită de el ca o creaţie a ostenelilor sale. După o scurtă guvernare a lui Take Ionescu — acestei strălucite inteligenţe politice destinul ostil nu i-a îngăduit să fie prim-ministru, ceea ce îşi dorise o viaţă întreagă, decât o lună —, Brătianu şi liberalii au preluat cârma pentru patru ani.  Marea guvernare liberală (1922-1926) a fost încercarea sistematică a clasei burgheze de a-şi da puterea economică şi politică în noul stat românesc, născut din Marea Unire. Principiul de bază a fost „prin noi înşine”, adică făurirea economiei capitaliste prin puterile burgheziei naţionale concurate de capitalul străin. Artizanul modest, dar tenace al acestei politici a fost fratele primului-ministru, Vintilă Brătianu, a cărei discreţie a ascuns statura sa politică, nu mai puţin importantă decât a ilustrului său frate. Aşa cum a observat un analist contemporan, „Vintilă Brătianu a făcut pentru ţară mai mult decât toţi naţionaliştii la un loc. A fost aproape singurul om politic care a lucrat zi de zi şi în chip efectiv la propăşirea economiei naţionale”. Drama sa a fost că efortul lăudabil şi remarcabil pe care l-a întreprins nu s-a bucurat de sprijinul beneficiarilor, căci, aşa cum observă acelaşi analist, „Clasa burgheză, în loc să-l secondeze cu elan şi cu credinţa, a preferat sa rămână indiferentă. N-a avut nici instinctul, nici maturitatea să-şi dea seama că interesele sale îi dictau să-l susţină din răsputeri” (Sterie Diamandi). Cântecul de sirenă al capitalului străin a acoperit apelul lui Vintilă Brătianu de a edifica un capitalism naţional.

Politica de consolidare a statului român, astfel cum apărea după unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului, şi de asigurare a deţinerii pârghiilor economiei naţionale de către burghezie a făcut obiectul unei ample legislaţii înfăptuite de guvernul Brătianu. În fruntea ei s-a aflat noua constituţie, care o înlocuia pe cea din 1866.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 1 – România Felix?, p. 330-332, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

Corespondenţă inedită între părintele Nicolae Steinhardt şi Mitropolitul Antonie Plămădeală. O întâlnire „sub cerul minţii şi al inimii“

Ne aflăm în perioada Zilelor Culturale „Nicolae Steinhardt“, ajunse la cea de-a 16-a ediţie. Astăzi, când se împlinesc 102 ani de la naşterea celui care avea să devină monahul Nicolae Delarohia, prezentăm ultima corespondenţă dintre autorul „Jurnalului fericirii“ şi vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală. Se pregătea, în martie 1989, o întâlnire „sub cerul minţii şi al inimii“ care, din păcate, nu a mai avut loc.

Graphic1Personalităţi cu ope­ră vastă, cei doi re­pre­zentanţi de sea­mă ai culturii din Biserica Ortodoxă Română s-au descoperit reciproc prin scriitură. Fiecare trimitea celuilalt cele mai noi apariţii editoriale semnate, aşteptând reacţii. În anul 1987, Mitropolitul Antonie Plămădeală aşternea pe hârtia unei scrisori gândul unei viitoare întâlniri. Scrisoarea am descoperit-o în arhiva Mitro­po­li­tului Antonie Plămădeală în manuscris, dar exemplarul dactilografiat se păstrează într-un fond al Bibliotecii Centrale Uni­versitare „Carol I“ din Bucureşti şi a fost publicat în anul 2012 în revista „Verso“. Ierarhul român îi mulţumea monahului Nicolae, la 11 septembrie 1987, pentru volumul „Escale în timp şi spa­ţiu“ şi-i mărturisea: „Vă ur­mă­resc mereu în presă, şi mă mir tare de cât de multe ştiţi, şi cât de mult scrieţi. Aştept o vreme în care să stăm de vorbă pe îndelete. M-aş simţi ca şi când aş sta de vorbă cu Părintele Daniil – Agaton – Sandu Tudor, naşul meu de călugărie. Nu ştiu dacă l-aţi cunoscut. Eu l-am cunoscut când era altfel decât îl cu­nos­cu­seră alţii înainte. După convertirea de la Sandu Tudor la Agaton monahul şi la Daniil schimonahul. Şi câte n-am mai avea de vorbit!“

Tot în anul 1987, la 6 decembrie, Mitropolitul Antonie a să­vâr­­şit slujba de Prohodire a lui Constantin Noica, rostind un cuvânt de învăţătură apreciat de o pleiadă de intelectuali ve­niţi să-şi ia rămas-bun de la li­de­­rul ge­ne­raţiei lor. Rodul prie­te­niei din­tre Constantin Noica şi An­tonie Plămădeală este pre­zen­tat fidel în numai câteva fra­ze de Nicolae Steinhardt, în dialog cu Zaharia Sângeorzan. Aces­ta din urmă îl întreabă pe Stei­nhardt: „Trăieşte şi scrie la Sibiu un om de mare cultură: Antonie Plă­mă­deală. Eu îl consider un învă­ţat din familia lui Nicolae Iorga. Ce aduce el nou faţă de contribuţia istoricilor de profesie?“ Răs­punsul monahului de la Rohia este epic: „Tare mă bucur că l-aţi «zărit» pe An­tonie Plă­mă­deală. Da, e o fi­gu­ră formidabilă. Strălucit de in­te­ligent, harnic la culme, cărturar. Talentat, nobil. Păcat că nu l-aţi auzit la înmormântarea lui Noica. M-a năucit, m-au trecut fiorii. Ce-aduce în plus? Ceva fără preţ: căl­dura creştină, mărinimia creş­tină. Suflul moral. E un creş­tin adevărat: inteligent foc, deschis, neînchistat în mă­run­ţişuri. Cumetria Noica – Plă­mă­dea­lă le-a fost de mare priinţă amândurora. Au învăţat mult unul de la altul, s-au completat“. Aşadar, slujba de Înmormântare a lui Noica a reprezentat un nou moment de întâlnire şi de „redescoperire“, de data aceasta a ierarhului de către monah.    La 13 martie 1989, într-o scrisoare trimisă de la Păltiniş, Antonie Plămădeală reitera invitaţia adresată părintelui Ni­colae Steinhardt de la Rohia. Reproducem integral atât scri­soarea mitropolitului, cât şi răspunsul adresantului, ambele inedite, pentru a nu interveni în frumuseţea textului epistolar:

Păltiniş,
13 martie 1989,
Iubite Părinte Nicolae,

Am primit aici, sus, la Păltiniş, unde îmi împart singurătatea cu Noica, salutul PC Voastre. M-am tot întrebat ce anume l-a provocat. M-a bucurat ca semn de comunicare în duh şi în gând. Vă citesc pe unde vă găsesc publicat şi mă mir mereu de «multilateralitatea» domeniilor în care găsiţi întotdeauna ceva de spus, şi nu numai de dragul de a fi spus. Îmi veţi fi captat vreun gând!
M-aş bucura de câteva ore de stat de vorbă fără temă dinainte căutată, disponibili pentru orice cade sub cerul minţii şi al inimii. Mă gândesc mai ales la folosul pentru mine al unei asemenea întâlniri. Ne-am văzut de câteva ori dar, odată cu nişte interese, altădată la Noica tocmai când îl petreceam dincolo. Poate treceţi odată pe la Păltiniş, între o maşină de seară şi una de dimineaţă, sau oricum. Să fiu şi eu aici şi să ştiu dinainte.
Nu sunt mulţi în ţara asta, acum, cu care să poţi conversa aşa, de dragul bucuriei minţii şi a sufletului. Sau vor fi fiind, dar nu-i ştiu eu. Am aflat câţiva, la un moment dat, dar sunt prinşi de multe griji ale lumii şi după primul entuziasm, cad. Poate că n-am corespuns eu aşteptărilor şi nevoilor lor. Dar eu voiam să învăţ, nu să-i învăţ. Ei erau dintre aceia care trebuiau să ştie că de mă învăţau ei pe mine, se învăţau pe ei, şi de se întâmpla să-i învăţ eu pe ei, mă învăţam pe mine. Ei ar fi fost oricum în câştig. Şi eu.
V-am primit gândul cu bucurie şi vă întorc o binecuvântare din inimă,

Dr. Antonie Plămădeală,
Mitropolitul Ardealului.

Răspunsul avea să fie redactat la 22 martie 1989, într-o scrisoare manuscrisă trimisă de monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia:

Rohia,
22 martie 1989
Înalt Prea Sfinţite,

Calde, respectuoase şi entuziaste mulţumiri pentru atât de buna, mărinimoasa şi măgulitoarea poftire.
Trag nădejde să-i pot da, cu ajutorul lui Dumnezeu, urmare: sunt la cheremul unei angine pectorale care-mi stinghereşte samavolnic şi capricios depla­sările.
Alăturat, o tabletă pentru Tele­graful, dacă se va dovedi potrivită.
Îndrăznesc să vă aduc amin­te că am mai trimis: un text des­pre Noul Testament din 1648; o recenzie a Vieţii Maicii Dom­nului (de PS Iustinian Chira) şi o Predică la Duminica a 4-a din Post.
Vă mulţumesc mult pentru bunele cuvinte şi toată îngă­du­i­toa­rea atenţie ce binevoiţi a-mi acorda, vă cer iertare pentru ava­lanşa de texte ce-mi permit a vă trimite şi mă rog din toată ini­­ma Domnului să-mi dă­ru­ias­că suficientă sănătate spre a fi în stare să vin la Păltiniş să mă închin la mormântul lui Noica, să vă sărut dreapta şi să vă exprim cu viu grai recunoştinţa, dev­­otamentul şi respectul meu.
Vă rog să daţi crezare de­pli­nei sincerităţi a simţămintelor mele.

Sunt,
al Înalt Prea Sfinţiei Voastre,
cu dragoste întru Domnul,
smerit fiu duhovnicesc,
monahul Nicolae“.

Mitropolitul Antonie adnota, tot manuscris: „Ultima scrisoare de la N. Steinhardt. A murit săptămâna trecută! Dumnezeu să-l ierte. †Antonie. 4.IV.989“.     În drumul spre Bucureşti, unde urma să trateze acea angină pectorală, părintele Ni­colae Steinhardt a suferit un infarct, trecând la cele veşnice la 30 martie 1989. Întâlnirea nu a mai avut loc, decât, poate, în cea­ta drepţilor. Păcat. Ar fi fost prilejul unui dialog epic. Ambii şi-au câştigat un binemeritat loc în cultura şi spiritualitatea ro­mâ­nească. Şi puteau scoate, dintr-un dialog, tot ce era mai bun din celălalt.

Certej 1971, tragedia uitată a 89 de vieţi îngropate sub 300 de mii de metri cubi de nămol

Sinistrul ecologic provocat de noroiul roşu din Ungaria aduce în actualitate un precedent românesc de acum 40 de ani. Pentru prima dată, după patru decenii,  publicaţia ŞTEFAN CEL MARE vă prezintă, parţial, în exclusivitate filmul tragediei de la Certej aşa cum a fost văzut de supravieţuitori, de martori şi de ancheta Procuraturii Hunedoara în 1971.

Ruperea digului şi alunecarea muntelui de steril din iazul de decantare al exploatării miniere Certej, Hunedoara, a provocat în zorii zilei de 30 octombrie 1971 cea mai cumplită tragedie pe timp de pace din anii ’70.

Graphic1În dosarul anchetei făcute de Procuratura Judeţeană Hunedoara, se menţionează că valul acid de steril a înghiţit, într-un sfert de oră,  89 de oameni şi a ras de pe faţa pământului şase blocuri de locuinţe, un cămin cu 30 de camere şi patru locuinţe  individuale.    Amploarea dezastrului a fost ascunsă de autorităţile comuniste pentru a nu fi obligate să declare doliu naţional. După un an de cercetări şi  audieri, ancheta a decis că tragedia este urmarea unor împrejurări ce nu puteau fi prevăzute, nimeni nefiind vreodată condamnat pentru moartea celor 89 de  persoane.  Filmul tragediei de la Certej este povestit astăzi de supravieţuitorii şi martorii la teribilele evenimente din acea toamnă.

MARTOR: Preludiul morţii

Sâmbătă, 30 octombrie 1971 era o zi friguroasă. Ioan Chirla îşi aminteşte că la ora cinci fără cinci minute dimineaţa se îmbrăca pentru a merge la lucru, când a fost surprins de un zgomot puternic de crengi şi copaci rupţi. ,,Imediat s-au auzit trei explozii puternice şi s-a întrerupt curentul. Am ieşit repede din casă. Se auzeau pocniturile stranii pe care le făceau blocurile când se prăbuşeau sub forţa viiturii. Atunci au început să se audă în întuneric primele urlete şi strigăte după ajutor. Totul s-a petrecut în câteva minute, timp în care valul de steril a ras totul în cale”, îşi aminteşte Ioan Chirla, care în acea vreme lucra ca şofer la mina Certej

Graphic1

Ioan Chirla,  martor

DOSAR – 21 de cadavre recuperate în prima zi

În procesul-verbal din 30 octombrie 1972, procurorul de caz consemnează că valul de steril a surprins oamenii în somn, lucru care a cauzat numărul mare de victime. Pe o suprafaţă de rază cuprinsă între 4 şi 5 kilometri,  localitatea Certej era înecată în steril acid. Raportul menţionează că în prima zi au fost scoşi 21 de morţi de sub nămol şi din locuinţe. Cadavrele au fost depuse în sala căminului cultural din Certej unde au fost spălate de nămol. Procurorul menţionează că identificarea unor cadavre s-a făcut cu mare greutate, corpurile fiind deformate de târârea lor pe zeci de metri de avalanşa sterilului. Cu ajutorul militarilor, 85 de persoane rănite, copii, femei şi bărbaţi, au fost duse la spital. Stratul de nămol varia de la jumătate de metru în jurul sediului administrativ al minei, la 28-30 de centimetri pe şosea. Ancheta a fost preluată de o comisie guvernamentală formată din 16 experţi.

MARTOR:Toate cadavrele erau găsite goale

Erau şapte grade minus în acea dimineaţă la Certej şi ceaţă.  Ioan Chirla îşi aminteşte şi acum cu groază că toate cadavreleGraphic21 recuperate de militari din mâl erau goale. “Cianura folosită în procesul de extracţie se găsea în nămolul scurs şi a ars hainele de pe ei toţi. Toate cadavrele care au fost scoase din mâl erau goale, cu urme de lovituri şi arsuri pe corp” spune Ioan Chirla.  Râul de steril făcea extrem de grea munca de salvare făcută de militarii aduşi la faţa locului. “Am văzut numeroase cazuri în care oamenii căzuţi în mâl cereau de pomană ajutor pentru că era imposibil să ajungi la ei fără să ai aceeaşi soartă”, spune Ioan Ghirla.

MARTOR: Supravieţuitorul

Pe Sorin Chirla, nepotul lui Ioan Chirla,  l-au găsit în cadrul ferestrei, în casa din care jumătate fusese pusă la pâmânt de valul ucigaş. În casă zăceau
fără viaţă, mama, fratele şi unchiul lui Sorin. Casa familiei lui Sorin Chirla era cea mai apropiată de locul în care s-a rupt digul iazului.  “Pe vremea
aceea eram un băieţel de cinci ani şi jumătate. Fără să apuce să ştie vreodată,  mama m-a salvat.  Aveam obiceiul să dorm în pat lângă ea, iar lângă noi dormea într-un leagăn fratele meu de un an. În acea noapte, deşi nu mai făcuse niciodată asta,  mama m-a mutat după ce am adormit în patul din partea cealaltă a camerei. Aşa am scăpat. Nu ştiu cum am ajuns în cadrul ferestrei. Îmi aduc doar aminte de unchiul meu care a venit şi m-a luat. Întâmplarea asta m-a făcut după ani să-l găsesc pe Dumnezeu şi să-I mulţumesc în fiecare zi că m-a cruţat atunci. Mi s-a spus că mama şi fratele meu au murit striviţi de zidul casei care s-a prăbuşit peste ei”, spune Sorin Chirla.

Graphic1

Sorin Chirla, omul care a supravieţuit infernului de la Certej

MARTOR: Botez cu un singur supravieţuitor

Locul unde a fost casa familiei Chirla la 40 de ani de la catastrofă

Locul unde a fost casa familiei Chirla la 40 de ani de la catastrofă

,,Au fost în acel sfârşit de săptămână mulţi oameni veniţi la rude pentru un botez aici la Certej. Din toţi cei veniţi pentru slujbă a scăpat o singură persoană, un copil”, spune  Ioan Chirla. Maistrul  Ion Mîrza a fost şi el martor la evenimente. “Au pus morţii în sala căminului cultural şi ţin minte că au
spălat cadavrele cu furtunul sub presiune pentru a îndepărta de pe ele mâlul. Pe urmă ne-au chemat să ajutăm la identificare. Casa părinţilor mei a fost distrusă, dar din fericire pe ei i-am găsit în viaţă. Se salvaseră plutind pe o saltea pe râul de mâl”, îşi aminteşte Ion Mârza.

Despăgubiri

Graphic1

Ioan MÎrza , martor

Statul comunist i-a despăgubit pe cei care au avut de suferit în urma tragediei de la Certej. Supravieţuitorii de la blocuri distruse  au primit câte un
apartament, iar cei cărora li s-au dărâmat casele au putut să-şi ridice altele cu materiale de construcţii primite de la autorităţi.

DOSAR – Bilanţul catastrofei

48 de cadavre. Acest număr a fost anunţat oficial de autorităţi la radio şi televiziune pentru a nu fi nevoite să declare doliu naţional. Cifrele din dosarul
anchetei sunt însă cu totul altele.  În tragedia de la Certej din 1971 au murit 89 de oameni şi au fost rănite 76. Pe o lăţime de 80 de metri digul s-a rupt
şi din iaz au fost expulzate în câteva minute 300.000 de metri cubi de steril. Şase blocuri de locuinţe cu 25 de apartamente fiecare, un cămin cu 30 de
camere, şapte locuinţe individuale şi 24 de gospodării au fost distruse sau avariate.

DOSAR: Vinovat pentru tragedie – ceasul rău

Comisia de ceretare tehnică a tragediei a pornit de la opt posibile cauze ale producerii acesteia. De la cârtiţele care ar fi putut săpa vizuini în masa de
steril, la posibile mişcări tectonice toate au fost eliminate. S-a reţinut doar pierderea în timp a stabilităţii masivului de steril pe una din laturi datorită creşterii peste limita critică în înălţime.     De asemenea, conţinutul iazului a fost eterogen. În perioada de exploatare a iazului, între 1936 şi 1971, au fost depozitate în el elemente de depunere complet diferite ca şi granulaţie, tasare şi umiditate care au creat o falie de alunecare. În Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală din 20 mai 1972,  se arată că aceste deficienţe nu explică complet cauzele dezastrului şi prin urmare “nu se poate reţine vinovăţia vreunei persoane, lipsind răspunderea penală pentru această faptă”.

Deşi  urmărirea penală împotriva proiectantului iazului şi a încă cinci persoane a fost reluată în 20 iulie 1972, cazul s-a închis definitiv în 21 septembrie acelaşi an. Vinovat pentru tragedia petrecută acum 40 de ani la Certej  rămâne pentru eternitate CEASUL RĂU.

                                                                                                                                                        Florin NAHORNIAC

Transportul feroviar, între „linia” europeană şi „macazul” autohton

Informaţia de actualitate poate fi rezumată astfel: pentru perioada 2014-2020, prin resursele financiare interne, se alocă sectorului feroviar 3,5 miliarde de euro. E mult? E puţin? Un răspuns credibil nu poate fi dat decât după trecerea în revistă a unor fapte şi date care au confirmarea în documente oficiale româneşti şi ale Uniunii Europene.

PE POST DE „CENUŞĂREASĂ”. În momentul de faţă, există discrepanţe considerabile între principalele categorii de transport – rutier, feroviar, aerian. Perioada de tranziţie a determinat o creştere substanţială a ponderii transportului rutier atât pentru călători, cât şi pentru marfă. Aici, evident, avem de-a face cu un paradox. Sistematic, an de an, nu s-au îndeplinit obiectivele stabilite în domeniul construcţiei de şosele, drumuri expres, centuri ocolitoare şi, mai ales, autostrăzi. Cu toate acestea, transportul auto şi-a mărit şi diversificat substanţial potenţialul, mai ales în vederea efectuării unor operaţiuni pe distanţe mai mari de 120 km. Acest domeniu a beneficiat şi de o serie de facilităţi legale sau mai puţin legale, între care şi tolerarea existenţei unei evaziuni fiscale deloc neglijabile. Fapt este că în perioada de tranziţie (1990-2013), transportul feroviar de mărfuri s-a comprimat cu 60%, iar cel de călători cu 40%. Această diminuare, unică la scară europeană, a fost „stimulată” şi de aşa-zisa reformă a sistemului. În 1998, s-a trecut la fragmentarea unei entităţi de stat unitare prin obiect de activitate şi mijloace de acţiune, prin crearea societăţilor naţionale pentru marfă, călători, infrastructură, electrificare etc. În afară de faptul că au crescut, astfel, cheltuielile de regie, numărul de personal administrativ, deciziile divergente au dus, inevitabil, la degradarea dramatică a managementului. Acesta a fost şi un adevărat „pat germinativ” pentru acte de corupţie de o asemenea amploare, încât au ţinut vreme îndelungată capul de afiş în mass media.

Se pot spune multe despre ceea ce s-a întâmplat predominant negativ în transportul feroviar autohton în ultimele două decenii. Inclusiv modul în care a apărut şi s-a extins sectorul privat din sistemul feroviar (aici nu este vorba despre negarea necesităţii procesului de privatizare şi în acest domeniu) a provocat şi provoacă disfuncţionalităţi majore, resimţite acut de economie şi de populaţie.

                                                                                                                                                         Florin NAHORNIAC