Arhive lunare: decembrie 2017

GFR vs CFR Marfă: Sorin Chinde, directorul GFR, despre rețeta SUCCESULUI

Sorin Chinde, directorul Grup Feroviar Român spune că în acest moment țara noastră plătește factura ignoranței care a avut loc de-a lungul timpului la CFR. El a povestit  cum reușește GFR să aibă un profit care să-i permită să se extindă și pe alte piețe europene, în timp ce compania de stat nu se descurcă prea grozav. 

sorin_chinde_27799100Întrebat despre măsura tăierii vagoanelor de către CFR Marfă, Sorin Chinde spune că ar fi fost bine dacă banii obținuți astfel s-ar reinvesti în material rulant. 

,,Dacă banii folosiți din tăierea acestor vagoane s-ar duce în material rulant nou, ar fi ok. Din ce am înțeles, de fapt banii ăștia se folosesc la reducerea pierderilor pe care această companie le acumulează de ani de zile,” a spus Sorin Chinde.

El spune că experiența arată că experimentul CFR nu a fost unul de succes, deși s-au încercat diverse metode de eficientizare a companiei chiar și prin spargerea în mai multe ramuri. El a dezvăluit și rețeta de succes a companiei pe care o conduce. 

,,Pierderile acumulate de sistemul feroviar au condus la decizia restructurării acestui sistem, a acestui mastodont, în spargerea în companii să spunem, dedicate pe obiecte de activitate: CFR Marfă pentru transport de marfă, CFR Călători pentru transport de călători și CFR Infrastructură. Din punct de vedere financiar, dacă ne uităm astăzi, putem să spunem că nu a fost un experiment de foarte mare succes. Cauzele sunt multiple: atât CFR Infrastructură, cât și CFR Călători nu au primit în decursul anilor sumele de subvenții necesare și peste tot se întâmplă treaba asta, nu numai în România, deci o normalitate care la noi a fost ignorată și acum plătim prețul. Cel puțin în domeniul transportului feroviar, piața a devenit extrem de competitivă. Sunt peste 30 de companii care au licență, care operează în România, deci există atractivitate și există potențial de business în acest sector. GFR are 2700 de angajați în România. Nu este nici un secret. Urmărim costurile foarte îndeaproape. Investițiile sunt făcute acolo unde este nevoie,” a încheiat Sorin Chinde.

Dr ec transp ferov Florin NAHORNIAC

Corina Crețu, formată de Ion Iliescu, ar putea ajunge președinte al PSD

corina_cretu_0-e1449822014930Corina Crețu a fost consilieră și purtătoare de cuvânt a lui Ion Iliescu în perioada în care acesta a fost președinte al României.

În prezent, Corina Crețu este europarlamentar ales pe listele PSD și deține funcția de comisar european pentru Politică Regională..

,,Este un an greu pentru Corina Crețu. Ea trebuie să aibă grijă. Astrele o anunță că va avea piedici. Se pare că cineva nu o iubește. Are un an greu”, a spus prezicătorul Mihai Voropchievici.

,,Adică ce vreți să spuneți, că a deranjat pe cineva? Va veni în România și va prelua PSD-ul”, a susținut Dana Grecu.

Ea nu a precizat de unde are această informație, dar despre Corina Crețu se știe că a fost în vizită în România acum o săptămână.

Silvia ANDREI

Familia Regală – la Săvârșin de Crăciun și Anul Nou 2018

Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei, si ASR Principele Radu se vor afla, de Craciun si Anul Nou, la Savarsin, alaturi de toate cele patru surori ale Majestatii Sale, informeaza biroul de presa al Casei Regale intr-un comunicat

Familia Regala a participat, in dimineata zilei de 26 decembrie, la ora 11.00, la slujba din a doua zi de Craciun, la biserica ortodoxa din comuna, mentioneaza sursa citata.

familia,,Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei si ASR Principele Radu se vor afla la Savarsin de Craciun si Anul Nou. Toate cele patru surori ale Majestatii Sale au dorit sa fie la castel, alaturi de Custodele Coroanei, in acest final de an marcat de marea suferinta a pierderii tatalui lor, Regele Mihai”, precizeaza Casa Regala.
Familia Regala nu va putea primi colindatori la Castelul Regal, fiind perioada de doliu, exceptie facand Dubasii din Savarsin.

,,Cu mare parere de rau, fiind in perioada de mare doliu, Familia Regala nu va putea primi, ca in anii precedenti, colindatorii la Castelul Regal. Singura exceptie vor fi Dubasii din Savarsin, care vor fi asteptati, ca in fiecare an, la ora 12.00, in ziua de Ajun (24 decembrie 2017), in piata cu fantana din incinta Satului Regal. Dubasii nu vor canta urarile stramosesti, ci vor pastra un moment de reculegere in memoria Majestatii Sale Defuncte Regele Mihai I, in prezenta Familiei Regale”, mentioneaza Casa Regala.
La intrarea pe Domeniul Regal Savarsin, cartea de condoleante ramane in continuare deschisa, chiar si in zilele de Craciun, alaturi de portretul Regelui Mihai I si de o candela aprinsa, pana la implinirea celor 40 de zile de mare doliu, mai arata sursa citata.

Silvia ANDREI

Regele Mihai NU a dat mâna cu Ion Iliescu

În primul deceniu după ‘89, Regele Mihai a fost privit de mulți ca o figură mesianică, capabilă să salveze România după mai bine de patru decenii de comunism. Fostul monarh a început să fie contestat în ultimii ani, nu numai de adversari, ci și de pretinși foști susținători.

Ce i se reproșează?

Adversarii monarhiei îl acuză pe Rege fie că a fugit din România cu un tren plin cu aur și obiecte de valoare, reciclând astfel minciunile propagandei comuniste, fie că ”a dat țara pe mâna rușilor”. Aceste acuzații, demontate în mod repetat de istorici reputați, nu fac obiectul acestui articol. În schimb am ales să ne oprim asupra celei mai importante acuzații care îi este adusă Regelui Mihai de cei care pretind că au fost susținători ai monarhiei, iar acum se declară dezamăgiți: faptul că ”a acceptat să se împace cu Ion Iliescu”.

Ce s-a întâmplat?

78192-xlIstoria pe scurt: Pe 30 decembrie 1947, comuniștii l-au forțat pe Regele Mihai să abdice, iar în primele zile ale anului 1948 l-au silit să părăsească țara. Fostului monarh i-a fost interzisă întoarcerea în țară pe tot parcursul regimului comunist. După Revoluția din 1989, noul regim de la București, condus de Ion Iliescu, nu i-a permis Regelui să revină în România până în primăvara anului 1992. În 1996, pe parcursul campaniei electorale, Emil Constantinescu susținea că, în cazul în care va fi ales președinte al României, va susține revenirea monarhiei și întoarcerea Regelui Mihai pe tron. După ce a câștigat scrutinul prezidențial, Constantinescu a uitat promisiunile din campanie, iar Regele Mihai s-a ales numai cu pașaport românesc. Fostul suveran putea să se întoarcă în țară fără obstacole și s-a implicat în reprezentarea intereselor României în efortul de aderare la NATO.

În 2001, lovitură de teatru: Reales în funcția de președinte al României în anul precedent, Ion Iliescu face un gest istoric și inițiază reconcilierea cu Regele pe care l-a ținut departe de țară în primii doi ani după Revoluție. Poate și mai surprinzător, cel puțin pentru susținătorii săi, Regele Mihai a acceptat reconcilierea. În același an, fostul monarh a primit Palatul Elisabeta din București ca reședință, iar Casa Regală a obținut restituirea domeniului de la Săvârșin.

Semnificația reconcilierii istorice din 2001

Cum interpretăm gestul din 2001? Regele Mihai a bătut palma cu Ion Iliescu pentru bani, așa cum au acuzat mulți foști simpatizanți ai monarhiei, în prezent dezamăgiți? Problema e că acești foști monarhiști dezamăgiți nu fac o diferență esențială între o persoană fizică și o instituție reprezentată vremelnic de un individ.

În 2001, nu am asistat la o șuetă ”pe persoană fizică” între Ion Iliescu și Regele Mihai. Statul român, prin reprezentantul său ales, președintele Ion Iliescu, i-a întins o mână fostului suveran, într-un gest de reconciliere istorică. Regele Mihai, în calitate de fost suveran și reprezentant al Casei Regale a României, era obligat să accepte mâna întinsă de statul român! Regele Mihai nu a dat mâna cu Ion Iliescu, ci a acceptat reconcilierea cu statul român, indiferent de părerea sa personală despre de Ion Iliescu, omul pe care poate că îl detesta în acel moment, pe bună dreptate.

De asemenea, chestiunea retrocedărilor era irelevantă în contextul reconcilierii istorice. Regele Mihai nu putea să condiționeze reconcilierea cu statul român de restituirea bunurilor confiscate de regimul comunist și nici nu a făcut asta. În timpul ultimului mandat prezidențial al lui Ion Iliescu (2000 – 2004), Familiei Regale i-au fost retrocedate numai o parte a proprietăților confiscate de regimul comunist. Cea mai importată proprietate, Domeniul Peleș din Sinaia, respectiv castelele Peleș și Pelișor, împreună cu terenurile aferente, a fost restituită Regelui Mihai pe 1 martie 2007, la mai bine de doi ani după încheierea mandatului lui Ion Iliescu.

La fel de bine, această reconciliere istorică între statul român și Regele Mihai putea avea loc între 1997 și 2000, când la putere se aflau numeroși simpatizanți ai monarhiei, cel puțin la nivel declarativ. Însă acești monarhiști au fost prea ocupați să se mănânce între ei, ca o haită incapabilă să împartă un ciolan prea mic, și au uitat de idealurile înalte. Reconcilierea între statul român și Regele Mihai trebuia să se producă mult mai devreme. Așa cum președintele Ion Iliescu și guvernele care au condus România între 1990 și 1996 poartă vina pentru că această reconciliere nu s-a produs în perioada respectivă, președintele Emil Constantinescu și pretinșii monarhiști care au guvernat România între 1997 și 2000 poartă vina pentru că această reparație istorică și morală nu s-a produs atunci.

După reconcilierea între statul român și fostul suveran, mulți pretinși monarhiști au preferat să arunce arunce cu noroi în Regele Mihai, în loc să recunoască meritul președintelui Ion Iliescu în acest caz. Monarhiștii dezamăgiți nu au fost capabili (sau nu au vrut) să înțeleagă semnificația reparației istorice și morale din 2001. Ura lor față de un adversar politic, care a făcut un gest pe care ei erau obligați să-l facă, dar nu au fost capabili, a copleșit pretinsa admirație pentru Regele Mihai și valorile monarhiei.

   Florin NAHORNIAC

Dragnea, nemulțumit că Manda nu-l invită și pe el la Comisia SRI: i-am tot dat semnale

Preşedintele PSD Liviu Dragnea a afirmat că vrea să meargă la comisia parlamentară de control a activităţii SRI şi i-a dat semnale preşedintelui comisiei Claudiu Manda în acest sens, menţionând că s-ar putea să deţină informaţii de care nici el să nu fie conştient că sunt importante.

■ Ioan Stanomir: Majoritatea PSD-ALDE transformă România într-o oligarhie parlamentară

 ,,Şi eu vreau să merg la comisia SRI şi tot aştept de la domnul Manda să mă invite. Tot i-am dat manda-dragneasemnale. Poate nu-mi dau seama că sunt importante (informaţiile pe care le deţine – n.r.), dar, dacă mă întreabă, s-ar putea să deţin informaţii de care nici eu să nu fiu conştient că sunt importante. Nu glumiţe, nu apropouri”, a declarat Liviu Dragnea, într-un interviu difuzat miercuri la Antena 3, transmite Agerpres.

 El a făcut această precizare în contextul în care a fost întrebat în legătură cu dosarele sale şi relaţia sa cu Laura Codruţa Kovesi.

 Dragnea a menţionat că Victor Ponta poate să meargă la Parchet şi chiar la comisia SRI să vorbească despre acest subiect, referindu-se la acuzaţiile fostului premier la adresa sa potrivit cărora s-ar fi întâlnit cu Kovesi la o locaţie SRI, cu ocazia tăierii porcului.

 ,,Crăciunul s-a dus, eu nu am tăiat porcul la SRI, eu am tot participat la chestiunea aceasta civilă, fac aşa în fiecare an. La niciun porc tăiat de mine nu a fost doamna Kovesi”, a spus Dragnea.

 Întrebat dacă a participat la tăierea porcului de către Kovesi şi Coldea, Dragnea a răspuns: „Sunteţi comisia SRI?”  El a adăugat că numai la comisia SRI va vorbi prima dată despre aceste lucruri.

 Legat de acuzaţiile procurorilor DNA în dosarelor sale, Dragnea a spus că procurorii nu au cum să descopere ceva deoarece nu a primit bunuri, bani sau avantaje de la societatea implicată.

 ,,Unde nu e nimic, nu poate să iasă nimic. Nu au cum să descopere pentru că nu este. Nu am primit bani, bunuri, alte avantaje materiale de la această societate”, a mai spus Dragnea, menţionând, între altele, că nu reuşeşte să aibă acces la dosar

 Georgeta AMBERT

Principele Nicolae. O regenţă nedorită şi o iubire nepermisă

Principele Nicolae a rămas în memorie ca un copil năzdrăvan şi neastâmpărat, ca un tânăr a cărui educaţie lăsa de dorit, deşi a studiat la unul dintre cele mai prestigioase colegii din Anglia, dar şi ca un tânăr pasionat de maşini, aviaţie, precum şi de practicarea unor sporturi, mai ales de iarnă: schi, patinaj sau bob. În calitate de ofiţer în marina regală britanică, Nicolae a navigat foarte mult, fiind nevoit să revină în ţară pentru a deveni Regent. Plecat apoi din țară pentru o femeie, s-a remarcat, în anii comunismului, ca figură marcantă a exilului românesc.

78752-xlPrincipele Nicolae s-a născut la 3 august 1903, la Castelul Foişor, şi a fost cel de-al patrulea copil al cuplului princiar Ferdinand şi Maria. Fiind al doilea bărbat născut în familia regală, principele Nicolae era exclus de la succesiunea la tron. A primit totuşi o educaţie deosebită, însă nu una ca cea destinată viitorului rege, iar preocupările sale au fost direcţionate spre cariera militară şi sport (cu precădere automobilism), neinteresându-l problemele politice. 

 Regina Maria îl caracteriza pe Nicolae ca fiind „un băieţel frumos, deşi avea nasul cam prea lung pentru un copil; ochii erau de un albastru intens, cu o privire impunătoare, cât se poate de nostim şi de neascultător, parcă ar fi avut argint viu în vine, era totdeauna şi mereu în mişcare“ .

 Principele Nicolae l-a avut ca naş pe ţarul Nicolae al II-lea, iar naşterea lui a fost „primită cu bucurie de întreaga ţară şi popor. (…) Cu toate că nu era nici cuminte, nici supus, avea un fel al lui prin care făcea pe toţi să-i împlinească voia“ , nota Regina Maria în Povestea vieţii mele.

Carol I, înduplecat de strănepotul său 

 Regina Maria îşi amintea că până şi severul Carol I fusese cucerit de micul Nicolae: „Unchiul însuşi nu rezista acestei mici fiinţe impulsive, a cărei ştrengărie şi veselie spontană îl amuzau şi îl destindeau mai mult decât orice altceva. Nicky era bucuria sa. El nu mai putea să se separe de Nicky şi un surâs deosebit era rezervat acestui drăcuşor care cucerise inima austeră a regelui“ .

 Firea năzdrăvană a principelui era greu de strunit şi tot Regina consemna faptul că „atunci când cineva îşi punea în minte să-l domolească se pomenea deodată făcându-i toate poftele, împlinindu-i dorinţele cele mai nesocotite şi uitând cu totul că pornise cu gândul de a-l cuminţi“ . Referitor la încercarea marii ducese Maria Alexandrovna de a-şi educa nepotul, atunci când acesta se afla în vizită la castelul de la Tegernesee, Regina Maria scria că: „Mama încearcă să facă educaţia lui Nicky, dar îl găseşte greu de strunit; «fetele sunt cu adevărat mult mai drăguţe decât băieţii» spuse mama, şi renunţă la orice sforţare de a domoli pe acest nepot nesupus, care fuge dintre noi, ca să se ducă să caroltulbure şoferii de la treburile lor. Ba chiar găseşte mijlocul să toarne apă în benzină, ceea ce e pricină de dezastru, însă vinovatul nu se lasă înspăimântat, îţi lunecă din mâini ca peştele în apă“ .

 Despre educaţia principelui Nicolae, care lăsa de dorit, îşi amintea şi Sabina Cantacuzino, sora lui Ionel Brătianu: „Copilăria i-a fost puţin îngrijită, ca a tuturor copiilor regali. Crescut în mijlocul şoferilor Curţii, de mic înjura ca şi ei, petrecea ziua mai mult în garaj decât în clasă, astfel că era aproape analfabet, până la vârsta de [lipsă în text], când Regele Ferdinand, după aventura principelui Carol şi anularea căsătoriei acestuia, se hotărî să-l trimită la un colegiu în Anglia. Acolo făcu mai multe sporturi decât teze, dar învăţă să aibă o ţinută elegantă când se afla în lume“ .

Rezultate mediocre la învăţătură 

Principele Nicolae a urmat faimosul colegiu britanic Eton, unde, spunea el, „am reuşit să învăţ într-un an şi jumătate cât alţii în 12; după un timp atât de scurt am trecut un examen pentru marină cu 88%, ca apoi, tot după o scurtă vreme în marină, să trec cu 90% examenele la artilerie, cu 90% la navigaţie şi cu 70% în rest. S-a afirmat că erau examene uşoare, dar dacă aş fi fost cât de cât încurajat, poate că luam toate examenele cu peste 95%“ .

 Tot el nota că: „Despre mine mama a scris că eram copilul ei preferat (ştiam că tata mă considera aşa şi că Ileana era copilul ei favorit). Mă socotea un băiat neastâmpărat şi nu greşea. Ochii şi firea le moştenesc de la mama, iar meticulozitatea şi aspectul fizic de la tata. Ea afirmă că în 1918, când am plecat la Eton, şi-au dat seama că nu o să fiu un intelectual. Totuşi, în ţară mi-am trecut cu brio examenele, chiar doi ani într-un an; la Eton am câştigat un premiu la matematică, dar datorită firii mele meditative, înclinam spre filosofie, căci nu sunt un om de acţiune şi n-am nici spirit întreprinzător“ .

 Din perioada când se afla la Eton, există o serie de rapoarte privind situaţia la învăţătură a principelui Nicolae. Astfel, în martie 1919, punctajul obţinut la principalele materii (gramatică, religie, istorie şi geografie, latină, matematică, franceză, ştiinţă şi desen) a fost de 241 de puncte . La examenele din iulie 1919, principele Nicolae a obţinut următoarele puncte:

– la religie, din 100 puncte a obţinut doar 5 puncte, cu observaţia că a acordat prea puţin timp subiectului;

– la engleză, tot din 100 puncte a obţinut 22 puncte, cu observaţia că este foarte inteligent, dar fără cunoştinţe;

– la istorie şi geografie, din 150 puncte a obţinut 60 puncte, cu observaţia că promite;

– la franceză, din 120 puncte a oţinut 76 puncte cu observaţia că traduce bine, dar este foarte slab la gramatică;

– la aritmetică, din 50 puncte a obţinut doar 15 puncte, iar la geometrie din 100 puncte a obţinut 16 puncte, cu observaţia că tânărul cunoaşte foarte puţină teorie. La algebră, din 50 puncte a obţinut 11 puncte, iar la ştiinţe din 130 a obţinut 80 puncte, cu observaţia promiţător. În total principele a obţinut 490 de puncte (mult mai bine decât în martie), iar raportul era semnat de Eduard Luce, directorul Colegiului Eton .

Principele devine ofiţer în marina britanică 

taCât timp s-a aflat în Marea Britanie, la colegiu şi apoi în cadrul marinei regale, principele Nicolae a corespondat cu familia sa, în special cu Regina Maria. De exemplu, la 20 mai 1919, îi scria mamei sale că a stat trei săptămâni la spital pentru oreionul pe care l-a avut şi pentru care a trebuit să fie izolat. Despre şcoală îi spunea că o duce bine, mai ales că fusese repartizat la clasa unde se învăţau matematica şi ştiinţa .

 În decembrie 1919, principele Nicolae şi-a petrecut vacanţa de iarnă la Zürich, împreună cu sora sa Elisabeta, bunica (mama Reginei) şi mătuşa sa, Infanta Beatrice. În scrisoarea către Regina Maria, îi mulţumea pentru darul trimis cu ocazia Crăciunului şi îi spunea că a primit un ceas de la bunica, iar de la mătuşa o cutie de ţigarete emailată. Îi făcea cunoscut că se va duce şi la St. Moritz să-şi petreacă restul vacanţei de iarnă .

Într-o scrisoare datată 3 octombrie 1920, îi relata Reginei că a ajuns cu bine în Anglia, rugând-o să-i răspundă dacă, împreună cu tatăl său, sunt de acord să mai stea doi ani la Eton şi apoi să se facă ofiţer cadet, fără a mai fi nevoie să se ducă în Franţa .

 Aşa cum şi-a dorit, începând din 1923, principele Nicolae a devenit ofiţer cadet în marina britanică, motiv pentru care o lungă perioadă de vreme a stat departe de ţară şi de familie. În tot acest timp a călătorit foarte mult, scriindu-i Reginei de pe vapor din locuri precum Malta, Smirna sau Constantinopol .

 La 4 decembrie 1924 scria mamei sale, acum în calitate de ofiţer al flotei engleze în Mediterana, că se află în Egipt „pentru a apăra interesele imperiului britanic“, rugând-o să-i trimită un covor românesc pentru cabina sa. De asemenea, îi cerea încuviinţarea de a-şi desăvârşi studiile în marina engleză încă doi ani, fiind aprobat şi de fratele său Carol .

 La 25 mai 1925 îi scria Reginei de pe vasul „Benbow“, referindu-se la pregătirea pentru examenele de specialitate. Era preocupat de examenul de admitere la Şcoala Navală de Război, şi de aceea solicita Mariei să intervină la Regele George al Angliei pentru a-l sprijini să intre .

O regenţă nedorită şi o iubire nepermisă 

 Din ianuarie 1926, după cea de-a doua renunţare a lui Carol la tron s-a instituit o Regenţă. La moartea tatălui său Ferdinand, în 1927, principele Nicolae a devenit regent la 24 de ani, apropiindu-se din nou de tron, de data aceasta ca tutore al nepotului său Mihai, încă minor. Principele nu a vrut să-şi depăşească condiţia de membru al Regenței, nefiind vanitos şi neavând ambiţii politice. Tot în memoriile sale spunea: „Mama s-a plâns că am dezamăgit-o cu nepriceperea mea în politică, dar oare ea era mai capabilă la 24 de ani?“ . Aşadar, principele se simţea stânjenit de funcţia oficială pe care o îndeplinea.

Ca urmare, preocuparea esenţială a lui Nicolae a fost găsirea unei modalităţi de a ieşi din prim-planul vieţii publice pentru a se căsători cu Ioana Dolette, pe care o cunoscuse la Automobil Club. Născută în 1902, Ioana Dumitrescu Dolette era fiica unui proprietar de terenuri din localitatea buzoiană Tohani și soţia fiului lui Nicuşor Săveanu, fost ministru şi viitor preşedinte al Camerei Deputaţilor. Iată cum povesteşte Constantin Argetoianu, în însemnările sale zilnice, momentul în care principele, îndrăgostit nebuneşte, a dat naştere unui scandal ce a dus la divorţul iubitei sale: „Scandalul a izbucnit la poarta Automobil-Clubului: prinţul dejunase cu iubita şi cu soţul ei, şi la plecare când să se despartă, doamna Săveanu în loc să se urce în maşina conjugală, s-a urcat în a principelui, şi şterge-o fără nici o explicaţie. Săveanu a sărit şi el în a lui şi după ei! Au luat-o la goană spre Şosea. Prinţul înainte şi Săveanu după el. În dreptul palatului principesei Elena, prinţul a oprit maşina şi nu s-a jenat să ordone arestarea supăratului soţ. În faţa scandalului, căci toată lumea a aflat cele întâmplate, tânărul Săveanu a cerut divorţul. Drept compensaţie a fost numit consul şi detaşat la Bruxelles“ .

 Pentru Nicolae, soluţia cea mai convenabilă era revenirea lui Carol în ţară pentru a ocupa tronul. Prin urmare, la 17 ianuarie 1929, Nicoale îi scria fratelui său mai mare că „regenţa este o porcărie fără autoritate şi cu trei capete, greu de dus şi proastă conducătoare. Mare prostie ai făcut să te cari“ . De asemenea, tot principele spunea că: „Eu nu sunt făcut să domnesc. Nu mă interesează. Pe Carol chemaţi-l“ . Cu toate acestea, se pare că Nicolae avea şi unele calităţi, ceea ce l-a făcut pe Vintilă Brătianu să spună despre el că: „E incult, nepreparat, nedisciplinat, dar are bun simţ şi o dreaptă judecată care îmi reaminteşte de regele Ferdinand“ .

„Şi tu, ca şi Carol, v-aţi sortit decăderii din cauza unor femei care vă sug sângele” 

sot După revenirea lui Carol în România, la 6 iunie 1930, Nicolae l-a întâmpinat cu multă bucurie. În acea noapte a asistat la discuţiile pe care fratele său le-a avut cu liderii politici în urma cărora i-a convins că trebuie să devină regele României. Eliberat de povara Regenţei, principele Nicolae a avut astfel mai mult timp liber la dispoziţie, pe care şi-l petrecea împreună cu Ioana Dolette.

Pentru a se căsători cu ea, prinţul avea nevoie de acordul fratelui său, Regele Carol al II-lea, acestuia revenindu-i – în calitate de şef al Casei Regale – obligaţia de a-i da, ori de a-i refuza consimţământul. Ezitarea lui Carol de a accepta căsătoria fratelui său pare ipocrită, însă Regina Maria exercita mereu presiuni asupra lui. Într-o scrisoare adresată lui Nicolae, Regina Maria vorbea despre „nefericirea ei de necrezut” la ideea că amândoi fiii săi „din aceleaşi motive întreţineau relaţii cu femei inacceptabile. «Şi tu, ca şi Carol, v-aţi sortit decăderii din cauza unor femei care vă sug sângele şi vă năruie idealurile de puritate. Distrugeţi amândoi munca a două generaţii şi nu vă daţi seama nici unul, nici altul că dansaţi pe marginea unei prăpăstii»“ . Făcând aluzie la Ioana Dolette, Regina Maria îi declara fiului său că „nu te iubeşte, cum nici Lupeasca nu-l iubeşte pe Carol“, şi-l prevenea că avea să se lege de „o femeie care vrea bani, bani şi numai bani“ .

 În ciuda tuturor împotrivirilor, Nicolae s-a căsătorit în secret cu Ioana Dolette, la 28 octombrie 1931, în localitatea Tohani (judeţul Buzău), fapt care i-a provocat, din partea lui Carol al II-lea, trimiterea în străinătate în mai multe rânduri, iar în 1937 excluderea definitivă din rândul familiei regale.

  În privinţa reacţiei Reginei Maria, principele Nicolae scria în memorii că „mama nu mi-a iertat faptul că am luat-o de soţie pe Ioana Dolette şi nu am putut să o fac să priceapă că pasul l-am făcut din dragoste pentru Ioana; în cele din urmă m-a înţeles, dar era deja prea târziu, boala era într-un stadiu avansat. Când i-am făcut o vizită împreună cu Ioana mi-a spus «Ce păcat că nu ne-am cunoscut mai demult, lucrurile ar fi stat cu totul altfel»“ .

„L-am urât pe fratele meu mai mult decât orice pe lume” 

 Aflat în străinătate, principele Nicolae a corespondat cu Regina Maria pe tema relaţiei sale cu Ioana Dolette, dar şi a comportamentului fratelui său Carol faţă de el şi faţă de familie. Astfel, în scrisoarea din 28 noiembrie 1931, îi reproşa Reginei Maria faptul că în momente importante, în loc să-i vorbească, prefera să-i scrie, ceea ce agrava situaţia. Se simţeau jigniţi, el şi soţia lui, de unele afirmaţii făcute de regină într-o scrisoare, şi o asigura că soţia lui a contribuit la transformarea sa în bine şi nu era interesată , în timp ce la 8 mai 1932 îi scria în legătură cu comportamentul fratelui său (pe care îl numea „monstru“) faţă de el, de regină şi faţă de ţară .

 La 31 martie 1935, principele îi scria Reginei analizând şi criticând atitudinea regelui Carol al II-lea faţă de familie, şi-l numea pe acesta un „trădător şi un dictator, care ar merita să fie la ghilotină şi nu pe tron“ .

 La începutul anului 1938, Nicolae îi scria din nou mamei sale referitor la relaţia lui cu Carol: regele interzisese să i se mai trimită suma aprobată de guvern, pentru a-şi cumpăra o casă în Italia, pe motiv că Nicolae ducea o campanie defăimătoare împotriva lui. În scrisoarea către regină, principele a negat acest lucru, menţionând că-şi păstrează cuvântul dat prin scrisoarea pe care a semnat-o în acest sens la plecarea din România . Se plângea, de asemenea, şi de chinurile morale prin care treceau el şi soţia sa în exil, şi că ar fi dorit să poată veni s-o vadă, dar că i s-a interzis .

 Deşi din punct de vedere al situaţiei lor matrimoniale exista, după cum s-a văzut, o similitudine între cei doi fraţi, din punct de vedere al personalităţii lor, între Nicolae şi Carol existau mari deosebiri. Deşi era la rându-i o fire impulsivă, cu reacţii spontane, principele Nicolae nu agrea linguşeala şi nici spiritul de camarilă. „Niciodată nu a reuşit nimeni să mă domine, exceptând desigur simţul dreptăţii şi al justiţiei“ , scria acesta în amintirile sale.

 În relaţiile cu părinţii săi, principele Nicolae nu a avut mari probleme (până la începutul legăturii sale cu Ioana Dolette), i-a respectat pe aceştia şi a dezaprobat comportamentul lui Carol faţă de Regina Maria. I-a reproşat însă mamei sale faptul că nu l-a sprijinit destul în perioada Regenţei, neînţelegând că singurul ei ajutor era el.

În 1938, deşi se afla în exil, Regele Carol al II-lea i-a permis lui Nicolae să participe la funeraliile Reginei Maria. De altfel, Nicolae a fost şi singurul din familie care a participat la înmormântarea lui Carol în 1953: „Am venit la înmormântarea lui Carol, pentru că am simţit că era de datoria mea, deşi l-am urât pe fratele meu mai mult decât orice pe lume. Carol a fost însă fratele şi regele meu“ .

Relaţiile dintre fraţi  

 În ceea ce priveşte relaţiile dintre fraţi, încă de când erau mici, principele Carol s-a înţeles relativ bine cu surorile şi cu fratele său Nicolae, până în momentul în care acesta a ales să se căsătorească cu Ioana Dolette împotriva voinţei regelui şi a regulamentelor Casei Regale.

 Ca dovadă a faptului că după revenirea în ţară a regelui relaţiile dintre cei doi fraţi erau încă armonioase stă aşa-zisul „complot de la Balcic“, din toamna anului 1931, pus la cale de Regina Maria. Constantin Argetoianu povestea că: „Regina Maria a chemat la Balcic pe principele Nicolae şi pe mareşalul Alexandru Averescu, şi le-a propus să o ajute să-l detroneze pe regele Carol al II-lea şi să o proclame pe dânsa regentă. Indignat, principele Nicolae a refuzat net şi a venit la Bucureşti să raporteze tot regelui, lăudându-se că prin atitudinea lui a salvat coroana“ . Se pare că regele nu a dat o atenţie deosebită acestui aşa-zis complot, singura urmare fiind o tensiune şi mai mare în raporturile dintre mamă şi fiu. Totuşi, Constantin Argetoianu a constatat că regele a fost mai impresionat de cele întâmplate decât a arătat, şi că a căutat să nu ia prea mult în seamă incidentul, tocmai pentru a se elibera de orice sentiment de recunoştinţă faţă de fratele său Nicolae.

 În ceea ce priveşte căsătoria lui Nicolae, în primul elan de entuziasm frăţesc, se pare că Regele Carol al II-lea îi promisese că atunci când va deveni rege va soluţiona şi această problemă.

 Constantin Argetoianu, de cealaltă parte, era de părere că regele nu-i făgăduise nimic lui Nicolae în legătură cu cccccacceptarea căsătoriei sale şi că: „Este sigur că Nicolae s-a făcut carlist şi a lucrat pentru readucerea principelui Carol, ca să scape de Regenţă, fiindcă în gândul lui, Regenţa era singurul obstacol la căsătoria pe care o urmărea“ . De asemenea, tot Argetoianu scria că: „Regele îi vorbise de mai multe ori de încăpăţânarea lui Nicolae într-un proiect, pe care el, ca rege, nu-l putea încuviinţa. «Pricep orice; pricep să fii hipnotizat de o femeie şi să trăieşti cu ea, dar sunt limite peste care nu se trece. Este inadmisibil să introduci în familie o persoană de un rang care nu se potriveşte cu dânsa»“ .

Nicolae se luptă pentru recunoaşterea căsătoriei sale 

 Aflând că Nicolae s-a însurat, regele i-a cerut lui Constantin Argetoianu, în calitate de ministru de Interne, să găsească o soluţie pentru anularea căsătoriei. Acesta l-a chemat pe prefectul judeţului Buzău, cu registrul Stării Civile al comunei Tohani, şi a pus să fie copiate toate paginile într-un alt registru, mai puţin cea care certifica actul de căsătorie a principelui Nicolae cu Ioana Dolette. Noul registru a fost depus la primăria din Tohani, iar pentru ca primarul care oficiase căsătoria să nu-şi dea seama de modificarea operată, acesta a fost destituit de ministrul de Interne, iar registrul vechi a fost predat Regelui Carol al II-lea. Totuşi, principele Nicolae – care îşi scosese din timp o copie de pe registrul iniţial – a cerut recunoaşterea căsătoriei sale. În faţa acestei situaţii, regele i-a convocat la Sinaia pe primul ministru Nicolae Iorga, pe Constantin Argetoianu, pe mareşalul Constantin Prezan şi pe generalul Ernest Baliff, care au luat cuvântul şi l-au convins pe rege să-i mai dea principelui o şansă .

 Potrivit însemnărilor lui Constantin Argetoianu, regele a asigurat că: „Nu poate fi vorba decât de o amânare, de un timp de gândire, dar că asupra căsătoriei rămâne intransigent şi că acum sau mai târziu, prinţul va trebui să se plece sau să plece“ .

 Regele Carol al II-lea a mai spus că Nicolae trebuia să îndeplinească unele condiţii, şi anume: să plece singur, să nu locuiască împreună cu Ioana Dolette şi cu atât mai puţin să lase să se creadă că există vreo legătură legală între ei, să stea şase luni departe de ţară şi în niciun caz să nu se înapoieze decât cu voia regelui, care îi va asigura existenţa în străinătate. După şase luni de reflecţie şi de „experienţă“, să aleagă între cele două soluţii propuse, adică să se plece sau să plece definitiv.

 Principele Nicolae a acceptat propunerea şi suma oferită, în valoare de 50.000 de franci pe lună şi 500.000 lei la plecare, şi-a luat soţia şi a plecat în străinătate. La începutul lunii decembrie 1931 a plecat în Franţa şi de aici în Elveţia, unde în toate împrejurările şi-a prezentat soţia cu titlul de „principesă a României“, încălcând astfel condiţiile impuse de Carol.

Arestat la ordinul lui Carol al II-lea 

 După ce a petrecut patru luni în străinătate, la 9 aprilie 1932, principele Nicolae s-a înapoiat în ţară pentru a cere socoteală regelui. Nicolae a sosit la ora 15:00 pe aerodromul militar de la Băneasa, unde a fost întâmpinat de mareşalul Prezan, cu misiunea de a-l urca în automobil, de a-l duce la Cotroceni şi de a-l aresta din Înalt Ordin. Iată cum prezintă principele Nicolae în memorii acest episod:

„La aeroportul Băneasa am fost întâmpinat de mareşalul Prezan, care mi-a adus la cunoştinţă că, de îndată ce pun piciorul pe pământ românesc, voi fi dus la Scrovişte, sub arest. L-am întrebat dacă nu cumva glumea şi i-am declarat că nu merg decât la Cotroceni. Când am ajuns la şosea i-am ordonat şoferului să vireze spre stânga şi nu la dreapta, iar, cum el a ezitat i-am pus revolverul în ceafă – nu cred să fi mers vreodată la Cotroceni cu asemenea viteză. Odată ajuns la Cotroceni, am mers direct la regină să-i spun tot ce s-a întâmplat. Când m-am întors în aripa în care locuiam, la uşă erau postate două santinele din Regimentul 2 Cavalerie Regina Elisabeta. Înăuntru se afla colonelul Orăşeanu, chiar persoana din cauza căreia am avut primul conflict mai serios cu Carol. Am cinat acasă în seara aceea şi am întocmit o cerere, care trebuia înaintată în cel mult 24 de ore după efectuarea unei arestări şi pe care am adresat-o ofiţerului imediat superior în grad, în cazul meu, regelui Carol. A doua zi dimineaţa, când am ieşit să iau masa cu mama, santinelele şi-au încrucişat braţele în faţa mea, în dreptul uşii. Dar nu eram eu genul de om care să-şi piardă firea şi am strigat neîntârziat: «Prezentaţi arma când trece un membru al familiei regale!». Ticălosul de Orăşeanu a încercat să-mi împiedice ieşirea, dar am rostit mai tărişor nişte cuvinte bine simţite referitoare la arborele lui genealogic; i-am spus de la obraz ce părere am eu despre caracterul lui. Când m-am întors, după masă, dispăruseră şi santinelele şi colonelul“ .

 Aşadar, firea vulcanică a principelui Nicolae s-a manifestat şi cu acest prilej, el nesupunându-se ordinelor fratelui său. În aceste condiţii, regele a convocat un nou consiliu, unde s-a luat hotărârea ca Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu să plece la Cotroceni pentru a sta de vorbă cu principele. Aceştia au convins pe Nicolae că este bine ca raporturile dintre el şi rege să se destindă, pentru a permite convorbiri şi negocieri, iar odată liniştea restabilită în raporturile familiale, că nu era exclus ca regele să-i mai acorde un timp de gândire, în anumite condiţii impuse atât de neştirbirea autorităţii regale şi a prestigiului dinastiei, cât şi de cerinţele opiniei publice. Principele Nicolae a acceptat soluţia propusă de cei doi şi, la rândul său, Regele Carol al II-lea a consimţit să-i mai acorde un timp de gândire de un an, sub următoarele condiţii: „Prinţul să primească pedeapsa disciplinară (arest la domiciliu) ce-i fusese dată, pedeapsă ce va fi ridicată după 2-3 zile; să plece în străinătate pentru căutarea sănătăţii, un concediu de un an acordându-i-se în acest scop; să nu se prezinte nicăieri drept căsătorit cu Ioana Dolette, care nu va putea purta titlul de «Principesă Nicolae a României», precum abuziv o făcuse în trecut; să fie însoţit în timpul concediului său în străinătate de un ofiţer general desemnat de rege (proiect rămas fără urmare)“ , condiţii acceptate în cele din urmă de principele Nicolae.

Problemele dintre fraţi continuă 

La 24 septembrie 1933, principele Nicolae a revenit în România, unde a participat la festivităţile prilejuite de semicentenarul Castelului Peleş.

 După patru luni, la 24 ianuarie 1934, Nicolae a plecat din nou în străinătate, fără nicio motivaţie oficială, până la 17 aprilie acelaşi an. În octombrie 1934 a participat alături de Carol al II-lea la funeraliile Regelui Alexandru al Iugoslaviei, soţul surorii lor Marioara, asasinat la Marsilia.

 Despre participarea la funeraliile Regelui Alexandru, principele Nicolae aminteşte în memoriile sale, consemnând faptul că Regele Carol al II-lea nu s-a purtat foarte protocolar: „…una peste alta era furios că n-a fost găzduit la sora mea Mignon, ci la Palat, unde era depus corpul regelui Alexandru; a refuzat să stea acolo, spunând că nu poate dormi într-o clădire unde se află şi un cadavru. Nu mi-a îngăduit să locuiesc la sora mea şi nu mi-a spus de ce. Se temea probabil de vreun atentat la viaţa lui şi socotea că prezenţa mea îi garanta securitatea. În pofida faptului că i se acordase Ordinul Mihai Viteazul era laş din fire, atât fizic, cât şi moral. De ce l-a decorat regele Ferdinand cu acel ordin nici eu şi nici altcineva n-a putut înţelege vreodată: pe front, în faţa duşmanului, n-avusese un post de comandă efectivă, şi nici n-am auzit să fi făcut cumva un act de bărbăţie pe câmpul de luptă. O fi fost bărbăţie doar dezertarea lui la inamic, la Odessa…“ .

 După participarea la funeralii, principele Nicolae a rămas din nou a rămas în străinătate, până la 26 aprilie 1935. Principele se afla într-o situaţie dificilă, ceea ce determina acest comportament contradictoriu: pe de o parte, depindea din punct de vedere material de rege şi de guvern, iar pe de altă parte, i se refuza recunoaşterea căsătoriei sale cu Ioana. În timp ce se afişa în văzul lumii cu Elena Lupescu, fără să-şi oficializeze această legătură, Carol dădea lecţii de morală principelui Nicolae, a cărui căsătorie legală fusese anulată pe baza unui statut pe care, în practică, însuşi suveranul îl încălca. Astfel, Nicolae îşi reproşa tot mai mult faptul că acceptase venirea lui Carol în ţară şi nu ezita să o spună public, ceea ce l-a apropiat de adversarii politici ai regelui, în primul rând de legionari, pe care se pare că i-a sprijinit financiar.

 O întâmplare legată de răcirea accentuată a relaţiilor dintre cei doi fraţi este povestită în jurnalul său de principele Nicolae, şi este legată de Crăciunul anului 1936. Iată ce nota acesta: „Odată cu apropierea Crăciunului – o mare sărbătoare la Palat – mi s-a părut că a sosit timpul să ne angajăm în pregătiri. Dar nu mi s-a spus nimic şi am început să pregătim tot ce trebuia pentru pomul de Crăciun la Snagov. I-am invitat acolo pe adjutanţi, foşti şi actuali, pe ofiţerii din escadronul meu, eram cu toţii vreo douăzeci de persoane. La 22 decembrie 1936, spre seară, primesc un telefon prin care sunt anunţat că urmează a mă prezenta la palat, în ajun de Crăciun. Am răspuns fără echivoc, în sensul că nu pot să vin, întrucât am organizat eu însumi un pom de Crăciun şi, apoi, dacă prezenţa mea era dorită acolo, ar fi fost corect să fiu anunţat cu cel puţin o săptămână înainte şi, oricum, nu pot merge nicăieri fără soţie. Telefonul a sunat necontenit, chiar sora mea Elisabeta a insistat, dar, din fericire, nu şi maică-mea. Am vrut să arăt că nu admit să fiu tratat ca un nimeni şi că, dacă Carol, Lupeasca şi Urdăreanu erau în suferinţă în ceea ce priveşte demnitatea, eu nu eram. Şi, astfel, s-a rupt, fără putinţă de reparaţie, ultima punte între Carol şi mine“ .

O alegere grea: Casa Regală sau soţia 

Principele Nicolae s-a aflat în această situaţie timp de şase ani, până când Carol a cerut guvernului să iniţieze demersuri pentru clarificarea poziţiei sale. În ziua de 2 martie 1937, Gheorghe Tătărescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, l-a rugat printr-o scrisoare pe principele Nicolae să lămurească „o stare de lucruri care nu mai poate dăinui, fără serioase prejudicii pentru autoritatea şi prestigiul dinastic“ şi mai preciza că guvernul nu putea consimţi ca „titlul de principesă a României să fie purtat împotriva formelor prescrise de statutul Casei Regale“.

 Nicolae era astfel pus în faţa unei alternative: „Sau Alteţa Voastră Regală va hotărî să renunţe la legalizarea acestui act pe care Majestatea Sa Regală şi toate guvernele au refuzat să-l considere valabil şi atunci se vor înlătura toate neajunsurile unor raporturi neclare, sau Alteţa Voastră vroieşte să persevereze în echivocul în care trăieşte azi, iar atunci renunţă la toate drepturile şi prerogativele pe care i le conferă calitatea de membru al Familiei Domnitoare“ .

 După multe stăruinţe din partea guvernului, care acţiona în numele Regelui Carol, principele Nicolae a răspuns la 9 aprilie 1937 prin două scrisori identice, adresate suveranului şi preşedintelui Consiliului de Miniştri. Iată ce scria în acea zi, referitor la această problemă, Regele Carol al II-lea: „Astăzi a fost ziua hotărâtoare pentru bietul Nicky. În fundul sufletului meu îmi pare rău de el, merită o soartă mai bună, bietul băiat. Dar s-a purtat aşa de descreierat în timpul din urmă, încât, chiar dacă ar fi dat o renunţare faţă de Jeana, tot nu l-aş fi putut crede“.

 Răspunsul principelui Nicolae a venit totuşi sub forma unei scrisori care suna astfel: „Sire, următor convorbirii avute ieri, 8 curent, cu Majestatea Voastră şi urmare a somaţiunii primite de a da în 24 de ore un răspuns privitor la intenţiunile mele de refacere a căsătoriei anulate în 1931, declar: ţinând seama de sfaturile primite şi de greutăţile prin care a trecut Ţara în intervalul de la 1931 şi până astăzi, nu am înţeles să revin cu cererea de refacere a căsătoriei decât la un moment prielnic, care să nu stingherească nici prestigiul dinastiei, nici interesele Ţării şi, de aceea, am amânat luarea unei hotărâri definitive. Somat însă de cererea categorică a Majestăţii Voastre de a lua o hotărâre, declar: nu înţeleg a mă abate nici de la legile moralei, care-mi impun ţinerea cuvântului dat, şi nici de la îndemnul sufletului meu: deci anunţ categoric Majestăţii Voastre că intenţiunea mea este de a reface căsătoria anulată. Sunt al Majestăţii Voastre cu cel mai profund respect – Nicolae Principe al României“.

 În aceste condiţii, Regele Carol al II-lea a convocat un Consiliu de Coroană pentru a discuta problema lui Nicolae, scriind în jurnal: „Sunt foarte emoţionat şi adânc mâhnit în sufletul meu. N-aş fi voit să fiu eu acela care să iau aceste măsuri împotriva fratelui meu, căci niciodată nu voi uita atitudinea lui cu ocazia lui 6 iunie, cu toate că unii declară că el n-ar fi făcut acest gest decât ca să scape de grijă şi să se poată căsători cu Jeana; o fi aşa, nu ştiu. În tot cazul, el a intrat în istorie cu gestul de a mă fi ajutat la acea dată şi aşa trebuie să rămâie“ .

 În urma discuţiilor aprinse din cadrul Consiliului de Coroană s-a dat publicităţii un comunicat prin care se anunţa că „Alteţa Sa Regală principele Nicolae încetează de drept a mai face parte din familia domnitoare şi pierde toate drepturile şi prerogativele legate de această calitate“ .

 A doua zi, 10 aprilie 1937, Regele Carol al II-lea nota în jurnal că: „Nu mă simt fericit, întreaga afacere a lui Nicolae mă tulbură rău de tot. Păcat de el, şi mai ales păcat că a căzut pe o femeie ambiţioasă, interesată şi fără cap. Gândesc ce noroc am avut eu cu Duduia, cu toate suferinţele ei, nu m-ar fi împins niciodată cum a fost împins el de Jeana. Şi totuşi în ea se loveşte“ .

 Aşadar, regele vedea asemănarea de situaţie dintre el şi fratele său, dar se considera norocos pentru că Elena Lupescu nu a emis pretenţia de a o lua de soţie (poate dacă ar fi făcut-o mai devreme, ar fi procedat şi el ca şi Nicolae). Oricum, măsura luată împotriva fratelui său (devenit un simplu cetăţean cu numele de Nicolae Brana) a fost foarte dură şi imorală, din moment ce regele însuşi trăia cu o femeie – cu care în cele din urmă s-a şi căsătorit – ce nu merita, la rându-i, să poarte titlul de Principesă a României.

Nicolae devine o figură marcantă a exilului românesc 

 După abdicarea lui Carol, la 6 septembrie 1940, principele Nicolae s-a adresat generalului Antonescu, exprimându-şi dorinţa de a reveni în România. În condiţiile războiului, mareşalul Antonescu a decis să-şi stabilească reşedinţa în palatul de la Snagov ce aparţinea principelui. Iniţial, acesta s-a opus, dar şi-a dat apoi consimţământul. La rândul său, printr-o decizie din 7 iulie 1942, mareşalul Antonescu l-a autorizat pe Nicolae să poarte numele de Nicolae de Hohenzollern începând cu data de 10 iulie 1942.

 În anii războiului, Nicolae şi-a oferit opoziţiei, respectiv lui Iuliu Maniu, fără succes, oficiile pentru tratative privind scoaterea României din războiul alături de Axă. Aflat în exil, a asistat la întregul proces al instaurării regimului comunist în România, denunţând în fel şi chip „sovie-tizarea“ ţării. S-a bucurat de preţuire şi chiar simpatie în cercurile emigraţiei româneşti, de la opoziţia democratică până la legionari. A participat la mai multe tentative de unire a exilului românesc şi a transmis frecvent mesa¬je pentru poporul român, difuzate la „Euro¬pa Liberă“, „Vocea Americii“, „Ra¬dio Londra“.

 La Paris, principele a fondat un aşezământ cultural de prim rang, „Centrul Român de Cercetări“, aflat sub tutela Academiei din Paris, care făcea astfel o excepţie, acordând patronajul unui institut de cultură străin. Tot datorită principelui Nicolae au apărut la Madrid revistele „Libertatea românească“ şi „Fapta“, prin care s-a încercat să se definească noua poziţie românească. El a înfiinţat şi o editură numită „Factum“, la care au cola¬bo¬rat printre alţii Grigore Gafencu, Vintilă Horia şi Alexandru Busuioceanu .

 Aflat în exil, în anii ’50, principele Nicolae s-a întâlnit cu românii exilaţi din Germania şi Italia, a avut intervenţii la Radiodifuziunea italiană, de unde s-a adresat poporului român, fiind convins că adevărul şi libertatea popoarelor vor triumfa.

 Prezenţa principelui Nicolae în Italia printre exilaţi a fost semnalată şi în cunoscutul hebdomadar de la Roma, „Ovest“, în care se comenta faptul că „Legaţia Republicii Populare Române trebuia să pregătească o notă pentru presa comunistă italiană, în care să calomnieze fără cruţare oaspetele şi, cu el, întreaga dinastie de Hohenzollern, care, peste 80 de ani, de la 1866 la 1947, a domnit în România. Pentru regimul comunist, acţiunea întreprinsă de principe, care de câţiva ani se menţine în strânsă legătură cu elementele cele mai active ale emigraţiei, se prezintă cât se poate de primejdioasă“ .

 Principele Nicolae a fost considerat unul dintre liderii emigraţiei românești. El a fost cel care a finan¬ţat mulţi ani Biblioteca română din Freiburg şi publicaţia acesteia; a sprijinit cauza românească a democraţiei şi libertăţii; a participat la congrese şi conferinţe; a contribuit la activitatea unor fundaţii şi aşezăminte; a finanţat proiecte şi a ajutat oameni care reuşeau să fugă din România în Occident .

Înmormântat lângă femeia pentru care a părăsit România

 În 1963, soţia sa Ioana, pe care principele a iubit-o foarte mult, a murit, fapt care l-a afectat profund. În acelaşi an, Nicolae a înfiinţat „Fundaţia de Cultură Românească Principesa Ioana“, după numele defunctei soţii, fundaţie ce a constituit un succes şi pentru care a cumpărat casa spaţioasă din Lorettoberg în care se afla „Biblioteca Română“ .

 În 1967, principele Nicolae s-a căsătorit cu Thereza Figueira de Mello, originară din Brazilia. Ajuns la vârsta senectuţii, a decis să-şi scrie memoriile. A alcătuit un proiect vast, accentul fiind pus însă pe activitatea fratelui sau Carol, căruia i-a rezervat capitole speciale: „Tinereţea lui Carol“, „Fuga la Odessa“, „Căsnicia cu Zizi Lambrino şi copilul născut din aceasta căsătorie“, „Legătura cu Mira Marcovici“, „Logodna cu Elena a Greciei“, „Naşterea lui Mihai la 7 luni“, „Fuga îndrăgostiţilor în străinatate“. Unele capitole erau dedicate Regenţei, venirii lui Carol, exilului său, dar şi domniei Regelui Mihai, actului de la 23 August 1944, abdicării regelui etc. Din păcate, principele Nicolae nu a apucat să realizeze decât o mică parte din cele propuse, între care capitolele privind perioada 1918-1936, publicate în 1991 sub titlul Prinţul Nicolae de Hohenzollern, În umbra coroanei României.

 Principele Nicolae s-a stins din viaţă în iulie 1977 la vârsta de 74 de ani, în Elveţia. Ultima sa dorinţă a fost ca osemintele să-i fie aduse în ţară, când se va putea. A fost înmormântat, din generozitatea soţiei sale, principesa Tereza, în cimitirul de la Lausanne, lângă Ioana Dolette, prima sa dragoste. „Destinul – nota Mihai Fotin Enescu, cel care i-a fost alături prinţului Nicolae în timpul exilului – se arată câteodată ostentativ în văzul tuturora. Dar, mai bine gândite, ce însemnează prima sau ultima dragoste? Unul dintre oamenii cei mai inteligenţi din acest secol asemăna dragostea cu testamentul: ultima le anulează pe celelalte“ .   

Georgeta AMBERT

UE este complice la tortura migranților din Libia

Guvernele UE sunt complice cu bună știință la tortura și abuzul refugiaților și migranților din Libia, a afirmat Amnesty Europe.

libia-e1513091312651-320x220În efortul de a stopa migrația, UE susține în mod activ un “sistem de abuz și exploatare” pe țărmurile Libiei, se afirmă în Raportul Amnesty International.

Potrivit Raportului, fondurile Uniunii Europene sunt alocate pentru autoritățile care lucrează cu militari și contrabandiști.

Uniunea Europeană nu a răspuns, încă, solicitărilor adresate de jurnaliști cu privire la acest subiect.

Uniunea Europeană a furnizat instruire și finanțare navelor de coastă aflate sub pavilionul libian.

Libia este principala arteră pentru migranții care încearcă să ajungă în Europa. Sosirile în Italia,  principala destinație a migranților care traversează Marea Mediterană cu bărci, au scăzut drastic în urma furnizării de fonduri UE către paza de Coastă a Libiei.

Amnesty International spune că Garda de Coastă libiană lucrează cu bande criminale și contrabandiști care sunt vinovați de o serie de abuzuri, iar oficialii UE cunosc acest lucru.

Raportul Amnesty International susține că efortul de a stopa migrația a dus la “detenția în masă, arbitrară și nedeterminată” a refugiaților și a migranților.

Refugiații și migranții interceptați de Garda de Coastă din Libia sunt trimiși în Centrele de Detenție conduse de Direcția generală pentru combaterea migrației ilegale (DCIM) din Libia.

În Raportul Amnesy International se afirmă că aproximativ 20.000 de persoane sunt deținute, în prezent, în aceste centre și are mărturii că deținuții au fost supuși “torturii, muncii forțate, extorcării și uciderii” din partea autorităților, a traficanților și a militarilor.

,,Zeci de mii de oameni sunt ținuți pe termen nelimitat în Centrele de Detenție supraaglomerate, unde sunt supuși abuzurilor sistematice”, a declarat John Dalhuisen, directorul Amnesty Europe.

,,Guvernele europene nu au fost doar pe deplin conștiente de aceste abuzuri, dar prin sprijinirea activă a autorităților libiene în oprirea trecerilor maritime, ele sunt complice în aceste abuzuri”.

Când un corespondent al BBC a vizitat un centru de detenție la începutul acestui an, deținuții au descris violența, abuzurile și condițiile ,,ca fiind iadul pe Pământ” și “chiar mai rău decât închisoarea”.

Vorbind cu Amnesty, un bărbat din Gambia, care a fost reținut timp de trei luni, a spus că a fost înfometat și bătut. ,,Mi-au bătut cu un furtun de cauciuc, pentru că au vrut să le dau bani pentru a accepta să mă elibereze. Ei solicită bani familie pentru a te elibera”, a spus el.

Amnesty International a declarat că dispune de suficiente dovezi pentru a acționa în instanță guvernele UE pentru nerespectarea drepturilor omului.

După răsturnarea de la putere a colonelului Muammar Gaddafi, cu sprijinul forțelor susținute de NATO, în octombrie 2011, Libia a devenit un stat neguvernabil,  cu o multitudine de miliții armate care se luptă pentru control, iar nelegiurile sunt la ordinea zilei.

 Elena TURCULEANU

Eroul de pe frontul de Est decorat de mareşalul Ion Antonescu. „De trei ori am pus pistolul la tâmplă şi am vrut să mă împuşc“

Gheorghe Constantin (95 de ani), general-locotenent de aviaţie cu trei stele, simte şi acum mirosul prafului de puşcă, zgomotul mitralierei, teama că va cădea în mâinile inamicului, dar parcă vede şi lacrimile mareşalului Ion Antonescu atunci când l-a decorat cu Steaua României în august 1941.

Pe Gheorghe Constantin (95 de ani) cerul l-a chemat întotdeauna. Copil fiind, în timp ce se juca în colbul uliţei din Seimenii Mici, un sat din Dobrogea, cuprindea imensitatea albastră atât cât puteau ochii lui. Şi noaptea, povesteşte el, când auzea un avion, sărea din somn şi ieşea din casă pentru a-i urmări zborul. „Aşa de dragă mi-a fost aviaţia…“ După ce a terminat liceul din Cernavodă, s-a dus la Şcoala civilă de pilotaj ARPA (Asociaţia Română pentru Propaganda Aviaţiei) Bucureşti, iar un an mai târziu, avea în mână brevetul internaţional de pilot de avioane de turism. 

Dar norii negri pluteau deasupra Europei. Polonia fusese invadată de Germania şi România se pregătea, la rândul ei, de intrarea în cel de-Al Doilea Război Mondial. „Ţara noastră avea un deficit de 1.000 de piloţi. Şi atunci, cei de la Ministerul Apărării Naţionale au luat hotărârea ca piloţii de la aviaţia civilă să fie pregătiţi ca piloţi de război. Aşa se face că în anul 1939 ne-a recrutat pe toţi cei 101 piloţi din promoţia mea. Toţi foştii mei colegi au murit, doar eu mai sunt în viaţă“, povesteşte cu tristeţe veteranul de război.

La 20 de ani, pilot în Flotila de Aviaţie Buzău  

Constantin Gheorghe a urmat şcoala militară de pilotaj, pe care a absolvit-o după doi ani, la 10 mai 1941. „Erau diferenţe mari între avioanele civile şi cele militare. Dar eu am mers bine şi, după 70 de ture duble cu instructorul, mi s-a dat voie să pilotez singur. Mi s-a dat brevet de pilot militar de aviaţie, iar în 1941 am fost încadrat ca pilot de aviaţie la Flotila de Aviaţie Buzău.“ Avea 20 de ani. A plecat pe front la 21 iulie şi primele misiuni de luptă au fost la Ismail, Cahul şi Bolgrad. În august 1941 se găseau cu aviaţia în Basarabia, aproape de Chişinău. De acolo executau misiuni de bombardament şi asalturi pentru ocuparea Odessei. În timpul luptelor au ajuns însă şi până la Stalingrad.

Şiruri compacte de cartuşe incendiare 

 O întâmplare deosebită de pe câmpul de luptă a avut loc la 24 august 1941. În toiul nopţii, Gheorghe Constantin a decolat pentru a executa trei misiuni de bombardament la Tatarca, acolo unde era linia frontului. „M-am luptat cu nouă avioane de luptă sovietice. Ruşii erau foarte bine ascunşi în pământ, foarte bine apăraţi. Eu eram cap de formaţie, cap de regiment şi după mine se ţineau două regimente de aviaţie, adică 46 de avioane. După ce am terminat bombardamentul, eu am făcut viraj către stânga ca să mă întorc la bază şi am intrat mai mult la inamic. După mine era o formaţie condusă de un locotenent pe care îl chema Sidor şi care era din Tulcea. El a făcut la dreapta către Cetatea Albă şi a ieşit din front mai repede şi restul formaţiilor s-au luat după el şi pe mine m-au lăsat izolat“, povesteşte pilotul.

Ce a urmat? Vremea era ceţoasă, însă nu a împiedicat duşmanul să-l repereze şi atunci a fost atacat de două avioane de vânătoare ruseşti. „În luptă, mitraliorul mi-a fost rănit foarte grav şi jumătate din avion era plin de sânge. Dar şi căpitanul Ionescu a fost rănit şi a început să ţipe şi îmi băga mâna pe lângă blindaj şi mă strângea de gât ca să aterizez. Mi se făcuseră ochii negri de cât mă strângea. Dar nu puteam să aterizez, pentru că mă atacau sigur. Pe lângă mine treceau şiruri compacte de cartuşe incendiare. În luptă am venit aproape de pământ şi ruşii m-au încolţit. Trei erau deasupra mea şi doi dedesubt, căutau să mă ridice de la pământ ca să poată să tragă în mine. La pământ nu mă puteau ataca“, continuă el să povestească cele întâmplate în urmă cu 75 de ani.

„Într-un final, şi eu am fost lovit“ 

 A căzut avionul din stânga sa. În timpul luptei a reuşit totuşi să cheme prin radio formaţia pentru a putea continua lupta. „A venit un avion rusesc şi mitraliorul nostru l-a incendiat. A venit al doilea avion, care a fost lovit în rezervorul de benzină, a făcut explozie şi a căzut în flăcări în faţa mea. În timpul luptei am doborât patru avioane de-ale lor şi au rămas cinci din nouă“, continuă el.    A reuşit să mai scape de sub presiunea inamicului şi datorită unui armurier care ieşea cu capul afară, la jumătate de turelă, şi trăgea în duşman. Resturile şi încărcătorul le arunca. Inamicul credea că încărcătoarele sunt  explozibile şi degaja. „Aşa au trecut pe lângă mine. Dar într-un final şi eu am fost lovit la un motor şi a trebuit să aterizez“, povesteşte bravul pilot.  

Gheorghe Constantin a aterizat forţat într-o vale lungă şi foarte adâncă. „Am intrat pe fundul văii şi ruşii, care cunoşteau terenul, voiau să mă aştepte la capul văii, dar eu i-am văzut prin oglinda retrovizoare şi am aterizat forţat. Când să sar din avion, mitraliorul m-a întrebat: «Domnu’ pilot, pe noi cui ne lăsaţi?». Observatorul sărise înainte ca avionul să ia contact cu pământul. L-am luat pe mitralior şi l-am dus cam la 50 de metri distanţă de avion. Mi-a zis că îl doare de la genunchi în jos. Cum era luna august, eram îmbrăcat doar în combinezon şi slip şi aveam paraşuta pe mine. Am rupt din hainele mele şi am făcut feşe şi l-am legat. Dar era grav rănit. Avea patru proiectile în burtă şi îi zburaseră ambele rotule de la genunchi. După ce l-am bandajat, am tras iarbă peste el, ca să nu-l găsească ruşii.“ Era ora 5.30.

„De trei ori am pus pistolul la cap vrând să-mi iau zilele“ 

 Tânărul pilot s-a adăpostit într-un şanţ. A scos pistolul şi l-a pus la frunte vrând să se împuşte. Auzise că piloţilor prinşi de ruşi li se taie urechile, limba şi nasul şi li se scot ochii. A zis că mai bine moare demn. „De trei ori am pus pistolul la cap vrând să-mi iau zilele.“ Dar s-a răzgândit. Văzând că ruşii nu l-au depistat, s-a dus la avion să vadă cât de tare a fost avariat. Proiectilele rupseseră firele electrice care mergeau la bujiile de la motor şi le-a legat. 

 Înainte de a pleca, în valea în care aterizase forţat, a auzit cum vine o motocicletă. A crezut că sunt ruşii. Motocicleta cu ataş s-a oprit lângă avion, iar militarii l-au descoperit pe mitraliorul grav rănit. „Măi, ăsta-i mort“, au zis ei în română. „Auzind că vorbesc româneşte, m-am luminat dintr-o dată şi am ieşit să-i întâmpin. Erau dintr-un post înaintat. Au văzut avionul nostru românesc cum a aterizat forţat şi plecaseră să caute supravieţuitorii.  Am plâns, ne-am îmbrăţişat şi apoi m-au ajutat să mişc avionul, pentru că atunci când am aterizat forţat, cauciucul s-a desprins de pe jante şi ei au scos pământul cu baionetele“, povesteşte eroul acelei zile.

Dar nu a vrut să plece şi să-şi lase mitraliorul mort pe câmp. Până la avion l-a cărat în spate, dar nu putea să-l urce. „Pentru că era moale, când îl urcam în avion, el cădea. Şi atunci, am scos cordonul de la combinezon, i l-am băgat pe după mâneci şi pe după gât, am luat în gură un capăt de cordon şi aşa am reuşit să-l duc la turelele de mitraliere. L-am tras şi a rămas atârnat. Într-un final, am reuşit să-l urc pe mort în avion. A fost groaznic.“  În jurul orei 14.00, s-a ridicat de la sol şi s-a întors la bază. În timp ce a trecut peste linia frontului, a fost atacat din toate părţile. Când a aterizat, a numărat loviturile de proiectil: erau 165. 

Lacrimile unui mareşal  

Era ora 15.00 când pilotul militar Gheorghe Constantin a ajuns la baza Ialoveni de lângă Chişinău. A primit îngrijiri medicale de la colonelul bazei, care a decis să-l oprească de la zbor o perioadă, întrucât i se orizontalizase inima.  

 În acea zi, la baza de la Chişinău a ajuns şi mareşalul Ion Antonescu, care a cerut să stea de vorbă cu piloţii. În curte se strânseseră doar 26-27 de tineri, pentru că restul dormeau după ce toată noaptea fuseseră în misiuni de bombardament. „Ne-a strâns acolo şi mareşalul se uita la mine şi îl întreabă pe general de ce sunt aşa galben. Şi generalul i-a povestit că am căzut în luptă eu şi echipajul meu, că am fost daţi dispăruţi şi că ne-am întors, dar că am adus cu mine şi mitraliorul mort. Şi atunci, mareşalul a venit la mine şi m-a luat cu mâna dreaptă de după ceafă. În mâna stângă avea o cravaşă roşie şi o bătea de cizme, că el era cavalerist.   M-a întrebat de unde sunt şi, după ce i-am răspuns la întrebări, m-a decorat cu Steaua României pe care mi-a pus-o în piept. Şi mi-a spus apoi: «Dacă ne vom întoarce în ţară, să vii la mine că eu mai am treabă cu tine».“ Pilotul îşi aminteşte că mareşalul Antonescu i-a părăsit plângând. „Ne-a sărutat  pe toţi. Îi simt lacrimile fierbinţi şi acum pe obrazul stâng. M-a strâns la piept şi ne-a spus: «E greu, copiii mei, va fi şi mai greu. Dar, cu orice sacrificiu, trebuie să ne readucem ţara în graniţele ei»“, povesteşte fostul pilot.

Trei ani, şapte luni şi zece zile 

 După 23 August 1944, când regele Mihai a citit la postul public de radio Proclamaţia către ţară prin care anunţa ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi încetarea imediată a războiului cu Naţiunile Unite, piloţii români de la baza de lângă Chişinău s-au retras în ţară şi, de data asta, au luptat alături de sovietici. „Am ajuns la Bla, unde am stat o lună şi apoi s-a format Grupul 1 aerian. În timpul luptelor, am trecut prin Ungaria, Cehia, Slovacia şi am intrat până la graniţele Berlinului, de data asta alături de ruşi“.   Gheorghe Constantin recunoaşte că a atacat şi oraşe în timpul războiului, când armata înainta spre Berlin. Spune că, în timpul luptei, situaţia este de neînchipuit. „Dacă nu trag eu în ei, trag ei în mine. Şi, în această situaţie, cum se poate lua o hotărâre?“, întreabă el. „Atacam unde erau trupe masate, unde se găsea inamicul. Ne interesa să vedem terenul unde este situat inamicul, pentru că terenul este foarte important: dacă este munte, dacă sunt văi, să văd ce forţă militară este, ce armament are, ce fel de artilerie, dacă este grea, dacă are tancuri, dacă are avioane, unde sunt aerodromurile. Noi trebuia să depistăm linia frontului, înainte de ora H, aşa cum era denumită operaţiunea de atac“, povesteşte pilotul.

Pe unde a paraşutat spioni 

 Gheorghe Constantin a fost implicat şi în misiuni de plasare a spionilor în zone strategice. „La un moment dat, am avut trei oameni în avion cu paraşute pe ei. Nu mi se spunea ce sunt sau ce misiune aveau. Mi se zicea doar: «Dumneata, domnule Constantin, trebuie să ajungi cu avionul în zona cutare». Şi făceam calcule şi, când ajungeam acolo, mă trezeam că ei deja lipseau din avion. Pe sub trapa avionului îşi dădeau drumul. Asta se întâmpla doar noaptea. Am lăsat spioni la Novorossiisk, dar şi în alte zone“, îşi aminteşte el.

Iosif VARGA

Busuiocul Bobotezei și curiozitatea aflării viitorului

Ghicitul viitorului nu este o practică demnă de un creștin care rostește, cu toată credința, „Facă-se voia Ta”. Dacă credința noastră este sinceră și totală, nu avem nevoie să cunoaștem viitorul, nu avem nevoie să ne visăm soarta, partenerul de viață sau alte evenimente ce vor urma.

Indiferent de cultura în care a trăit, omul a dorit dintotdeauna să afle măcar o frântură din viitor. Istoria popoarelor antice ne demonstrează că principala preocupare din punct de vedere religios a unei comunități, a unui popor, a fost aceea de a afla viitorul. Dacă deschidem un manual de Istoria Religiilor, în fiecare cultură vom găsi măcar o practică de divinație. De la celebrul Oracol din Delphi, la practicile divinatorii din Roma Antică și până la ghicirea în măruntaiele animalelor sacrificate în India și Iran, toate acestea pretindeau că descoperă evenimente ce se vor întâmpla – putând astfel să fie evitate și lumea să continue fericită pe firul vieții.

hram_2014_neamt_foto_oana_nechifor_2Timpul și praful s-au așezat peste ele, cele mai multe dintre practicile antichității fiind date uitării. Câteva au supraviețuit, însă, într-o formă mascată. Omului modern, mereu aflat în goana zilei de mâine, nu îi este greu să „ghicească” viitorul. Printr-un singur click, el își poate consulta câteva zeci de horoscoape chinezești, coreene, aztece, mayașe etc. Sau poate ghici pe fundul ceștii de cafea, ori într-o mână de grăunțe… Colțunașii de ghicitoare, apa măsurată, boabe de grâu, usturoi în pâinea dospită, turta de visat, picurii de ceară dintr-un castron cu apă – acestea sunt doar câteva dintre obiceiurile „nevinovate” pe care le întâlnim astăzi, în viața de zi cu zi.

Cunoscută și crezută este și „rețeta” de a-ți afla viitorul partener de viață, cu ajutorul unui fir de busuioc din sfeștocul cu care stropește preotul casele credincioșilor, în ajunul marii sărbători a Botezului Domnului. O practică foarte răspândită și încurajată, parcă, de dragul hazului. Din păcate, am întâlnit femei credincioase care merg constant la biserică și care ajung să ceară „busuioc pentru nepoate, ca să-și ghicească ursitul”! Cum a apărut această practică și care sunt implicațiile actuale ale busuiocului de la Bobotează?

Mai întâi, se cuvine se facem câteva precizări privind folosirea busuiocului în cultul liturgic creștin. Originară din India, această plantă aromată a fost adus în Orientul Mijlociu și apoi în Europa, prin intermediul Drumului Mirodeniilor. Deja în secolul I î.Hr. era cunoscută în tot bazinul Mării Mediterane. Grecii, dar și romanii, considerau busuiocul „iarba dragostei și a fertilității”,  o plantă sacră, înflorirea fiindu-i celebrată prin serbări și adevărate ritualuri. Chiar și originea cuvântului păstrat de limba română – basilikon/ basileus are semnificația de „rege” sau „regal”. Popularitatea plantei în arealul cultural al Mării Mediterane, acolo unde s-a plămădit și religia creștină, a făcut ca aceasta să pătrundă în practica noastră.

În acest sens, tradiția populară creștină a dat busuiocului un anumit simbolism. Există unele povestiri legate de faptul că, pe locul în care Sfânta Elena a descoperit Sfânta Cruce, creștea o plantă frumos mirositoare, care a indicat locul unde era ascuns dumnezeiescul odor. O altă povestire populară pretinde că pe tipsia Irodiadei erau presărate frunze de busuioc, pe ele fiind așezat capul Sfântului Ioan Botezătorul. În realitate, nici Sfânta Scriptură, nici o altă scriere istorică nu conțin informații despre folosirea busuiocului în creștinism, ca plantă sacră.

Din necesități practice, unele Biserici Ortodoxe naționale precum Biserica Greciei, Georgiei și a Ciprului folosesc crenguțe de busuioc verzi sau uscate la sfințirea Aghesmei celei Mari, dar și la Agheasma Mică. O precizare este foarte importantă de făcut. În rânduiala celor două slujbe amintite, busuiocul nu este un element indispensabil. Sfințirea apei se face prin venirea harului Duhului Sfânt, invocat de rugăciunea episcopului sau a preotului. Folosirea busuiocului este legată de o necesitate practică – stropirea bisericii și a credincioșilor cu agheasmă. Datorită cupelor pe care le are floarea de busuioc, această plantă este ideală pentru stropirea cu agheasmă, la care se adaugă mirosul frumos. Legat de acest aspect, mai există o întrebuințare liturgică a busuiocului – în Duminica a treia din Postul cel Mare și la Înălțarea Sfintei Cruci. Sfânta Cruce, împodobită cu flori și busuioc, este scoasă în procesiune din Sfântul Altar, în mijlocul bisericii și apoi rămâne spre închinarea credincioșilor. Nici în acest caz nu există o interpretare teologică, ci doar una pur practică.

Dacă în practica liturgică busuiocul nu are o încărcătură sacră, în tradițiile populare nu lipsește din niciun ritual. De la prima băiță a pruncului, la nuntă și în ritualurile de înmormântare, busuiocul are un loc bine stabilit, aproape cu valențe magice. Întâlnirea dintre cele două cadre – liturgic și popular – în privința busuiocului, se întâlnește cu precădere în ajunul Botezului Domnului. Fetele nemăritate, încurajate de femeile mai în vârstă, care „așa au prins”, aproape că jumulesc sfeștocul de busuioc al preotului.

Deși pare o practică aducătoare de voie bună, în realitate reprezintă supraviețuirea cosmetizată a divinației păgâne. Tradiția populară obliga pe fetele care luau busuioc de la preot să îl pună sub pernă în noaptea de Bobotează, cu speranța de a-și visa viitorul soț – nimic altceva decât o practică de a dezvălui un eveniment din viitor. Deși camuflat sub semnul nevinovăției, acest obicei este condamnat de canoanele Bisericii Ortodoxe sub numele de „ghicit” sau „ghicitură”.

De ce este păcat? Simplu. Învățătura Sfintei Biserici, bazată pe Sfânta Scriptură, demonstrează că practica aflării viitorului nu este conformă cu voința lui Dumnezeu: „Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă, nimeni care să întrebe pe morţi”  (Deutoronom 18, 10-11).

Ghicitul viitorului nu este o practică demnă de un creștin care rostește, cu toată credința, „Facă-se voia Ta”. Dacă credința noastră este sinceră și totală, nu avem nevoie să cunoaștem viitorul, nu avem nevoie să ne visăm soarta, partenerul de viață sau alte evenimente ce vor urma.

O întâmplare pe care am întâlnit-o de curând poate constitui concluzia acestor rânduri. Este vorba despre un bărbat care a fost depistat cu o formă gravă de cancer. Doctorii i-au zis pe față cât mai are de trăit. După aflarea veștii, când toți se așteptau ca el să fie distrus, viața lui continuat firesc. Nu s-a abătut de la nicio activitate zilnică, iar majoritatea colegilor l-au condamnat: „Mai ai un an de trăit și tu vii la muncă? Du-te, omule și trăiește cât mai ai, fii fericit, stai cu familia”! Zâmbind, omul a răspuns: „Eu știu că voi muri într-un an, voi însă nu aveți garanția că veți trăi nici până mâine și tot veniți la serviciu!”.

 Florin CREȘTINUL

Arsenie Boca, omul care a dus o lumânare aprinsă prin furtună

Este considerat de mulţi credincioşi drept „ultimul sfânt al românilor“. Duhovnicul Arsenie Boca şi-a dus viaţa printre fapte considerate miracole de cei care le-au văzut şi vorbe cu tâlc, balansându-se între renumele profetic şi durerile simţite în temniţele comuniste.

Florin CREȘTINUL

Eroii neamului

Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie, indiferent de consecinţe. Kathy Kane Hansen

Decebal (55?-106)

Decebal (inițial purta numele Diurpaneus), a fost un rege dac care a domnit între anii 87106.

decebal-pe-columnaStatul centralizat dac s-a aflat în apogeul puterii sale sub regele Decebal. Deși mai restrâns ca arie geografică decât teritoriul stăpânit de regele Burebista (82-44 î.Hr) – cuprinzând Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul și sudul Moldovei, noul stat era mai puternic și mai bine organizat. Limitele statului dac in timpul lui Burebista (82-44 i.Hr.) au fost: în Nord: Carpații Păduroși, în Est: Pontul Euxin, în Sud: munții Haemus(Balcani), în Vest: Dunărea Mijlocie. Progresele înregistrate în acest timp de societatea dacică erau multiple și importante: o populație numeroasă și grupată în jurul multor „dave” în care pulsa o vie activitate economică, legături comerciale cu lumea greco-romană, o cultură înfloritoare cu puternice elemente originale.

Personalitate

Regele Decebal a avut mai multe războaie cu romanii, care îi vor recunoaște deosebitele însușiri militare și politice. La începutul secolului III, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul roman Dio Cassius îi făcea următorul portret elogios: „Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a intinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibacie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”.
Pe un vas funerar descoperit la Sarmizegetusa Regia se poate citi textul: „DECEBALUSPERSCORILO”. Unele interpretări îl consideră în limba dacă, posibilul sens fiind de Decebal fiul lui Scoryllo altele în latină ceea ce ar conduce la traducerea Decebal prin Scoryllo..

Începutul domniei

Încă din primul an de domnie, din anul 87, este confruntat cu o situație dificilă. Roma organizează prima campanie în inima Daciei. Împăratul Domițian, pentru a-l pedepsi pe Decebal, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus, să traverseze Dunărea. Într-un defileu Decebal surprinde într-o capcană forțele romane. Comandantul roman cade în luptă iar Decebal duce în Munții Orăștiei prada de război: prizonieri, trofee și stindardul legiunii a V-a. Marea batalie are loc la Tapae.
La un an de la această victorie, în anul 88, o armată romană condusă de Tettius Iulianus atacă din nou pătrunzând în Dacia prin Banat. Decebal așteaptă în defilelul de la Tapae. Confruntarea se încheie cu victoria romană. Deși înfrânt de către romani, datorită dificultăților întâmpinate de armatele imperiale în Pannonia în lupta cu quazii și marcomanii, care-l sprijiniseră pe regele dac, Decebal încheie o pace avantajoasă cu împăratul Domițian în anul 89. Decebal era numit client al Romei iar regatul sau regat clienteral, primea mesteri faurari, instructori militari, etc.

Ani de pace

În schimbul unor subsidii în bani și ingineri, Decebal se recunoaște rege clientelar al Romei și continuă, în următorii 12 ani de pace să-și consolideze puterea și statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipată și instruită. Se inițiază un vast program de construcții civile și militare, îndeosebi în regiunea Munților Orăștie. Încearcă să stabilească relații cu popoare și state inamice Romei.

Primul război dacic

Confruntările dintre daci și romani au reînceput în timpul împăratului Traian. La începutul anului 101, armata romană, condusă chiar de împărat, după ambele pregătiri de aproape 3 ani, a atacat Dacia cu 13-14 legiuni și alte unități auxiliare (în total c. 150.000 de soldați). La 25 martie 101 împăratul părăsește Roma, traversează Dunărea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) și Dierna (Orșova) pătrunzând în Dacia prin Banat. Dio Cassius menționează episodul în care burii germanici cu aliații lor îi trimit lui Traian o ciupercă uriașă pe care era scris un mesaj prin care romanii sunt sfătuiți pentru binele lor să se întoarcă la Roma. Are loc bătălia de la Tapae, în vara anului 101 iar Decebal încearcă să oprească înaintarea romană. Bătălia se încheie însă cu victoria romană.
În iarna și primăvara anului 102, Decebal este înfrânt la Nicopolis ad Istrum și în Dobrogea la Adamclisi. În toamna anului 102, Decebal este silit să încheie o pace zdrobitoare pentru Dacia: regele dac trebuia să dărâme zidurile cetăților, să cedeze o serie de teritorii și să renunțe la orice independență în politica externă.

Al doilea război dacic

Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, înalță, între Drobeta și Pontes, în anii 103105, un pod peste Dunăre, pe care legiunile romane îl trec în vara anului 105, inițiind cel de-al doilea război dacic.
Abandonat de aliați, atacat prin Banat, Valea Oltului și Moldova, constrâns continuu la defensivă, Decebal se retrage în citadela din Munții Orăștiei. După cucerirea puternicelor cetăți care păzeau accesul spre capitală: Blidaru, Costești, Piatra Roșie, Bănița, Căpâlna, Tilișca, legiunile romane încep asediul Sarmizegetusei.
În ciuda rezistenței dace, cetatea este cucerită și distrusă din temelii. Decebal, împreună cu câteva căpetenii, reușește să părăsească cetatea încercând să continue rezistența împotriva romanilor în interiorul țării. Este urmărit de cavaleria romană și pentru a nu cădea viu în mâinile dușmanului, Decebal s-a sinucis cu propria arma, conform cu stela funerară de la Grammeni a lui Claudius Maximus, exploratorul care a adus împăratului Traian capul și mâna dreaptă a lui Decebal, la Ranisstorum.

Gral(r) prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Cu două zile înaintea execuției sale, Adolf Eichmann a cerut să fie grațiat

În Israel a fost făcută publică o scrisoare semnată de criminalul de război Adolf Eichmann cu două zile înaintea execuției sale, prin care cerea să fie grațiat.

Eichmann, condamnat și executat în 1962 pentru rolul său în crimele Holocaustului, s-a adresat președintelui israelian și a cerut grațierea. 

f100517fff01Scrisoarea a fost făcută publică, cu ocazia Zilei Internaționale pentru Comemorarea Victimelor Holocaustului.

Chiar și în ultimele clipe, Eichmann a refuzat să-și admită vina pentru rolul jucat în Holocaust. „În evaluarea lor asupra personalității mele, judecătorii au făcut o greșeală semnificativă, căci nu se pot pune în locul meu – în vremurile și situația în care mă aflam în timpul războiului”, a scris el. „Nu am avut niciodată un rang atât de înalt încât să fi avut astfel de puteri independente și decisive. Nu am dat niciodată ordine în nume personal, ci am acționat după ordine”, susținea Eichmann în scrisoarea adresată președintelui israelian. 

Mai mult, Eichmann susținea că nu a fost un „lider cu responsabilitate”, ci că a fost „forțat să servească drept un simplu instrument în mâinile liderilor”.

 Sursa: Discovery News

Dosarele deportărilor: cazul Dumitru Crețu

Provin dintr-un neam și familie de bucovineani care au locuit de-a lungul secolelor pe teritoriul Bucovinei, respectiv din Storojineț, Carapciu pe Siret, Carapciu pe Ceremuș, Cernăuți etc  înnobișați la 1475 de Marele Domnitor ȘTEFAN VODĂ al Moldovei și mă doare sufletul când văd în ce hal a ajuns Moldova Marelui ȘTEFAN CEL MARE. Voi căuta ca prin această publicație să aduc în atenția opiniei prin această publicație despre feportările la care a fost populația din zonele Bucovinei, Basarabiei și a ținutul Herța.

Acum vreau să vă relatez despre Stela Deportaților de la Nemțeni, un sat cu memorie lungă și cu oameni care au dorit prin acest gest să aducă un omagiu consătenilor deportați în anii 1941-1949.

Lumea prezentă acolo, într-un număr destul de mare pentru proporțiile satului, era alcătuită în mare parte din cei care aveau legătură directă sau indirectă cu deportările, unii fiind propriu-zis victime, alții fiind victime colaterale, ca membri ai familiilor sau rude a celor 51 de persoane înscrise pe piatra monumentului. Pe parcursul ceremoniei de deschidere s-a apropiat de mine un omulean și s-a prezentat drept Ion Moraru, nepotul de pe mamă a lui Dumitru Crețu, deportat în anul 1941 și despre a cărui soartă nu s-a mai știut nimic după aceea. Nu s-a lăsat influențat de circumstanțele timpului și a ținut neapărat după 1991 să afle soarta bunicului său, oferindu-se să-mi prezinte dosarul acestuia, extras din arhivele KGB/NKVD.

deportariAm scris și în alte editoriale despre cazuri de deportați și despre deportări. De fiecare dată însă mă conving că această tematică nu este nici pe departe consumată, iar cazul acestui om din satul Nemțeni ne arată o altă față a deportărilor, diferită de cele pe care o acceptăm în istoriografie, unde vorbim despre existența a trei valuri mari – din 1941, 1949 și 1951. De fapt cazul lui Dumitru Crețu ne arată că deportările și represiile contra populației din Basarabia au fost un proces continuu între anii 1940-1953, adică atât cât a durat stalinismul în acest teritoriu.

Iar motivațiile acestor represii și deportări au fost diferite, uneori absurde și lipsite de orice fel de legitimitate sau legalitate. 
Am deschis dosarul acestui țăran din satul Nemțeni, născut în anul 1898. Capetele de acuzare contra sa, care se desprind din decizia de condamnare, sunt legate de calitatea sa de membru al Partidului Țărănist între 1929-1930 și apoi membru al Frontului Renașterii Naționale între 1938-1940, considerate „contrarevoluționare”. Ambele false, pentru că potrivit fiicei sale Domnica Crețu/Moraru n-a făcut parte nici în unul din aceste partide. Era un țăran din țărani, a cărui existență cotidiană era ancorată într-o tradiție seculară legată de pământ și care-i ocupa toată viața. S-a căsătorit cu o fată din Cotul Morii, un sat vecin, care a avut o zestre mare, de vreo zece desetine de pământ, la care ulterior s-au mai adăugat vreo șase desetine. Din spusele fiicei, era atât de harnic și preocupat de ogor încât mânca din genunchi, nici n-avea timp să se așeze. Și așa de dimineață până seara, zi de zi, din primăvară până în iarnă. A avut trei copii, un băiat Constantin, și două fete, Ecaterina și Domnica. Pe băiat a vrut să-l ridice din condiția de țăran și l-a trimis să învețe la liceul pedagogic din Huși, dar după ce acesta a fost mutat la Iași nu l-a mai lăsat să se ducă acolo. În anul 1937 Costel s-a dus voluntar în marina română, servind la Constanța pe vasul „Regina Maria”, acolo unde și l-a prins războiul.   

Din spusele Domnicăi Crețu, războiul i-a găsit pe ea și pe tata cu rândul la oi, undeva pe locurile unde acum este „monumentul cu tanc” de lângă Leușeni. Acolo a fost trezită într-o dimineață de discuția dintre tatăl ei și unul din ciobani, Dumitru Crețu privind spre cer și zicând că a început războiul. Au fugit împreună spre sat, dar la drum au fost opriți de o patrulă de grăniceri sovietici, care au cerut pașaportul. Omul a zis că este din Nemțeni și că n-are pașaport cu el. A fost reținut, iar fiica a fugit în sat după pașaport. La întoarcere a nimerit în toiul luptei de la Obileni, un sat vecin, unde se împușca din ambele părți. N-a mai ajuns cu pașaportul la tata, dar nici nu era nevoie, pentru că acesta revenise acasă noaptea, așa cum a făcut și fata după ce a dormit o noapte în Bujor, satul vecin. Când a revenit acasă n-a găsit pe nimeni în ogradă și s-a dus la mătușa Mărioara, unde tata săpase o tranșee și locuiau acolo. La fel ca mulți alți locuitori au dorit să se „evacueze”, dar n-au reușit și doreau s-o facă după ce se potoleau luptele.                   Când s-au pornit spre Cățeleni au fost opriți la marginea satului de președintele Sovietului Sătesc, șeful bazei de producție și „doi evrei”, după cum relatează Domnica, atunci în vârstă de paisprezece ani. După un scurt schimb de replici, cu acuze de ce nu s-au evacuat la timp, Dumitru Crețu va fi arestat și dus la Cățeleni. Acolo a stat o săptămână, dar fără pază. A fost vizitat de familie și de Domnica, care-i ducea mâncare. Într-o zi când au venit să-l viziteze, l-au văzut îmbarcat într-o căruță cu boi, împreună cu alți oameni, și aceasta este ultima amintire despre el. Ulterior, familia n-a mai știut nimic de Dumitru Crețu, așa cum nu știe nici până astăzi.                                                                                            

 Claritatea intervine însă din dosarul său de condamnare, care se află în două mape: dosarul nr. 2110 al KGB din RSS Moldovenească și dosarul nr. 5570 al NKVD din regiunea Irkutsk. Potrivit acestuia din urmă, procesul împotriva condamnatului Dumitru Crețu începe la 26 iulie 1941 și se încheie la 9 iunie 1942. Din dosar reiese, că omul, fără nicio explicație va fi îmbarcat la 26 iulie 1941 în tren și trimis direct în regiunea Irkutsk din Federația Rusă. Acolo deja NKVD-ul local a început ancheta în privința sa, căutând capete de acuzare împotrivă. Cu alte cuvinte, dacă tot a fost adus aici, trebuiau să-i inventeze o încriminare în baza căreia să-l condamne. NKVD-iștilor sovietici nu le-a trebuit prea multă imaginație, deoarece tiparele acestor acuzații erau deja stabilite și probabil au funcționat în cazul a mii de basarabeni deportați în acea perioadă.  

 Potrivit anchetei desfășurate pe parcursul anului 1942, care la trei iunie emitea un verdict de condamnare, Crețu ar fi fost membru al Partidului Țărănist din România în 1929-1930, apoi membru al Frontului Renașterii Naționale între 1938-1940, a luat parte la ședințele și alegerile în „parlamentul burghez al României”. În aceste ipostaze chipurile „inculpatul a susținut și întărit orânduirea burgheză în lupta contra mișcării revoluționare”. Fără probe, fără dovezi, care sunt lipse în dosar, doar în baza depoziției inculpatului, care a fost în ultimă instanță constrâns „benevol” să-și recunoască vina. Cum făceau organele de represie sovietică acest lucru deja îl știm.

Colegiul judiciar penal al instanței de judecată din regiunea Irkutsk, Federația Rusă, prin decizia din 20 noiembrie 1942 îl condamna pe Dumitru Crețu în baza articolului 54-4 al Codului Penal din RSS Ucraineană (RSSM nici măcar nu avea propriile legi, cetățenii săi fiind judecați după legislația ucraineană sovietică) la opt ani privațiune de libertate pentru crimă politică. Care a fost acea crimă politică așa și nu putem desprinde din dosar, dar mai departe despre soarta lui Dumitru nu mai știm nimic.

Tragedia familiei sale însă nu se oprește aici, deoarece fiul său Constantin, reîntors în satul Nemțeni în contextul războiului, va fi la rândul său arestat în anul 1945 și după un an și jumătate de detenție la închisoarea nr.1 din Chișinău, va fi condamnat la cinci ani de GULAG, sub acuzația că ar fi vrut să treacă frontiera cu URSS spre România. A lucrat la ocnă, unde va mai primi încă zece ani pentru faptul că l-a numit pe Stalin „măgar” și se va întoarce acasă abia după moartea lui Stalin.  

După anul 1991, Constantin Crețu, împreună cu sora sa Domnica și nepotul său Ion Moraru, vor întreprinde mai multe demersuri pentru a afla soarta lui Dumitru Crețu și pentru obținerea reabilitării sale post-mortem. În cele din urmă, vor obține o decizie a Curții Supreme de Justiție din R. Moldova, care merită a fi prezentată și apreciată. Potrivit acestei hotărâri din 14 mai 1998, semnată de vicepreședintele Curții Valeriu Șterbeț și de judecătorii Mircea Iuga și Mihai Plămădeală, se lua în considerare ancheta Procuraturii Generale, care la 29 aprilie 1998 făcea un recurs în anulare în cazul lui Dumitru Crețu și decidea reabilitarea sa. Potrivit acestei hotărâri se constata că după 1918 D. Crețu n-a făcut parte din niciun partid și nu putea fi tras la răspundere conform articolului 54-4 al CP al RSSU, deoarece la acel moment nu locuia pe teritoriul URSS și nu era obligat să respecte legile sale. Mai mult decât atât, erau constatate încălcări flagrante ale legislației sovietice, care cerea prezența unui reprezentant al apărși prezența unor dovezi de inculpare.  

 Cazul lui Dumitru Crețu ne duce cu gândul la două concluzii privitoare la problematica deportărilor și prezintă o pistă suplimentară pentru investigarea sa. În primul rând, constatăm că deși acesta și familia sa n-au fost afectați de valul deportărilor din 12-13 iunie 1941, mașina deportărilor nu s-a oprit în acea noapte fatidică, dar a continuat ridicările basarabenilor și după, inclusiv pe parcursul războiului, Dumitru Crețu fiind arestat la 3 iulie 1941. Motivul arestului său nu este clar, dar ce putem desprinde inedit este deportarea sa fără „motiv”, pentru ca apoi aceste capete de acuzare să fie inventate la locul deportării, în regiunea Irkutsk, unde procedura de condamnare a fost una sumară. Prin urmare, putem conchide că procesul deportărilor și represiilor a fost constant pe parcursul anilor 1940-1953, așa cum ne arată cazul mai multor deportați sau executați în perioada respectivă. Spre exemplu, Ion Rusu din Baccealia, Căușeni, cel mai vârstnic român din Kazahstan, pe care l-am găsit cu Expedițiile Memoriei în Jezkazgan, a fost arestat, judecat și condamnat chiar în timpul foametei din 1946-1947. Aceste cazuri ne fac să privim mai atent la diversitatea practicilor sovietice de exterminare a populației din Basarabia, teroarea fiind instrumentul cel mai adecvat şi mai eficient pentru formarea „poporului moldovenesc”. Regimul sovietic enunţa că „până la lichidarea elementelor străine de clasă, naţiunea moldovenească nu era consolidată din interior”, iar oameni ca Dumitru sau Constantin Crețu, la fel ca miile de basarabeni supuși represiilor, nu se încadrau în tiparele acestei națiuni.                   

Gral-col(r) prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

„Un îndemn de a ne reîntoarce la rădăcini”

  „Mălina”, un roman al Graţielei Ţurţu

 O nouă lansare de carte desfăşurată sub egida Clubului de Iniţiativă Literară (CIL) s-a consumat sâmbătă, 3 decembrie a.c., la Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera”, protagonista evenimentului fiind Graţiela Ţurţu, autoarea romanului „Mălina”, apărut anul acesta la Editura „Cygnus”. „Am citit cartea pe diagonală. Sunt secvenţe de viaţă în care coexistă şi arhetipul autobiografic. Sunt redate fapte care ar putea stârni interesul cititorului, mai ales cel de după 1989, care nu prea este obişnuit cu un roman restrâns ca dimensiune, dar care abundă în dialoguri. Citind cartea, mi-am adus aminte de colega mea Mălina Aniţoaei de la Rădăuţi, deşi, evident, romanul nu se referă la ea. Există în carte o încercare de conturare a unui portret de femeie din mediul rural, perturbată de urbanitate” a spus Tiberiu Cosovanu, de la Centrul pentru Promovarea Tradiţiilor Bucovinene Suceava. Tot domnia sa a recomandat membrilor CIL să se promoveze pe piaţă şi cu un stand de carte, dat fiind faptul că mişcarea în sine are deja câteva realizări remarcabile. Secretarul CIL, George Sauciuc, a dat apoi cuvântul graficianului cărţii, Rareş Şandru: „Fiind pasionat de artă şi grafică, pentru mine a fost o adevărată provocare să realizez coperta cărţii, având acces la conţinutul acesteia spre a fi în concordanţă cu subiectul”. Constantin Horbovanu, unul dintre mentorii CIL, a spus: „Îmi place să-mi invit prietenii la acţiunile culturale. Asta este viaţa noastră în fapt. Trăirile fiecăruia pot fi referinţe în viaţă, ca şi acţiunea romanului «Mălina». Apoi a luat cuvântul prof. Mircea Nanu Muntean, prefaţatorul şi postfaţatorul romanului: „Este un roman cu accente autobiografice, iar Graţiela nu se dezminte. Are un parcurs literar blând, molcom, plăcut la citit”.

Despre drama Mălinei din romanul omonim, le-a vorbit celor prezenţi chiar autoarea. Ea a relatat în carte drama unei femei ale cărei odrasle talentate au pornit departe peste hotare. „Acei copii care ne pleacă nasc alţi copii, apoi nepoţi, strănepoţi care se înstrăinează, care uită obiceiurile şi tradiţiile. Romanul este un îndemn de a ne reîntoarce la rădăcini” a spus Graţiela Turţu. În spiritul apropiatelor sărbători ale Naşterii Domnului, prof. Ciprian Gagiu de la Colegiul Naţional „Ciprian Porumbescu”, pe ritm de jazz, la pian, a interpretat câteva piese, dintre care una cu siguranţă cunoscută de mulţi iubitori ai jazzului, „Misty”. El a afirmat: „Omul este cel care inspiră spre a prinde contur arta”. Au mai participat la eveniment Gabriela Teişanu, consultant cultural al Centrului pentru Promovarea Tradiţiilor Bucovinene, şi Călin Dănilă, de la Academia „Pământul Viu” din Fălticeni.

 După publicația CRAI NOU Suceava

Bucuria nu se împărtăşeşte numai celor buni

Crăciunul

de Ludovic Dauş

Copii frumoşi, copii iubiţi,

Cântaţi mai vesel şi zâmbiţi,

Crăciunul vine,

 

Şi-aduce mândre jucării,

Şi nuci, şi mere aurii

Pentru copii.

 

Copii cuminţi, copii frumoşi,

Primiţi pe Moş Crăciun voioşi,

Crăciunul vine,

 

Şi-aduce mândre jucării,

Şi nuci, şi mere aurii

Pentru copii.

 

Moş Crăciun este Babuşca

Se spune că în vremea în care magii au plecat spre Ţara Sfântă să ducă daruri Pruncului Iisus, ei au trecut şi prin Rusia. Dar rătăcind ei drumul, au tras la prima casă la care au văzut lumină. Când au bătut la uşă, le-a deschis o bătrână rotofeie cu obrajii roşii şi cu privire vicleană. Întrebându-i ce poftesc, Magii i-au spus că au plecat să se închine şi să ducă daruri Fiului lui Dumnezeu dar au rătăcit drumul, şi au rugat-o să îi îndrume dacă va putea. Babuşca îi pofti pe cei trei să rămână să se odihnească peste noapte şi apoi să plece la drum a doua zi. Magii rămaseră, dar pe când ei se odihneau, Babuşca fură darurile lor pentru Prunc şi aşeză lucrurile lor aşa încât să nu-şi dea seama că s-a umblat în ele. A doua zi le arătă Magilor un drum greşit ca să rătăcească mai departe şi să nu cumva să găsească drumul înapoi spre casa ei atunci când îşi vor da seama că au fost jefuiţi. După un timp Babuşcăi îi păru rău pentru ce a făcut şi plecă după Magi. Dar nu-i mai ajunse decât atunci când ei găsiseră deja ieslea şi Pruncul Sfânt născut în ea. Ea se aruncă plângând la picioarele Maicii Domnului şi îşi mărturisi vina. Ca Babuşca să-şi poată ispăşi vina, Maica Preacurată îi spuse să ducă în fiecare an daruri copiilor. De atunci Babuşca este cea care duce de Naşterea Domnului daruri copiilor din Rusia.

Silvia ANDREI

Dacă se duce o fată la mănăstire, face mama ca trenul! Dar dacă se duce și umblă cu vreo zece hăndrălăi, nu-i nici un păcat…

Dacă se duce o fată la mănăstire, face mama ca trenul! Dar dacă se duce și umblă cu vreo zece hăndrălăi, nu-i nici un păcat, lasă că e tânără.. să se distreze, că asta-i viața! Dar dacă stă în iad, veșnic, n-o mai interesează pe mamă, căci ea nefiind credincioasă… la cruce, nu se aud gemetele de deasupra, mormântul e astupat și stă liniștită!  

„Cine știe ce este dincolo? Da ce, a venit cineva de acolo să spună? Toată lumea face ce-o da Dumnezeu!” Da.. Dumnezeu dă celor ce-au făcut bine, dreapta și celor ce-au făcut rău, stânga! Fiecare după ale lor fapte, ori bine, ori rău! Ăsta e raspunsul lui Dumnezeu

   Silvia ANDREI

EDITORIALUL SĂRBĂTORESC, AL SFÂNTULUI CRĂCIUN 2017

Cine crede, trăieşte mai mult!

 LA MULŢI ANI SFÂNT POPOR ROMÂN! HRISTOS SE NAŞTE, MĂRIŢI-L!

 

Bine v-am găsit iubiţi cititori. Dumnezeu SĂ VĂ BINECUVINTEZE pe toţi cei care ne citiţi. Acum în pragul Sfintelor Sărbători ale CRĂCIUNULUI, ANULUI NOU 2018 ne exprimăm bucuria şi satisfacţia muncii noastre la această sfântă publicaţie ŞTEFAN CEL MARE care în aceste zile a ScreenHunter_7500 Dec. 24 14.15 (1)realizat frumoasle cifre de peste 23.000.000 accesari pe site – ul @centrale(319) iar pe Bucureşti am realizat cifra de peste 20.000.000 cititori. Fără aportul dumneavoastră nu am fi putut ajunge aici. Fără dumneavoastră noi nu am putea exista. Nu este uşor să-ţi atragi atăţia cititori – peste 6.000.000 de accesari. Asta reflectă că munca noastră este apreciată. Şi reţineţi, asta în condiţiile în care avem în redacţie doar 6 redactori nesalarizaţi şi un colaborator în persoana minunatului  tehnoredactor, bucovineanul ALEXANDRU SFICHI. Cu toate că avem peste 43.000.000 de cititori dar avem şi duşmani, în special în Biserica Ortodoxă Română. Şi ştiţi cine ne duşmăneşte? Patriarhul, securistul şi afaceristul DANIEL CIOBOTEA, ex-,,măritatul’’mitropolit LAURENŢIU STREZA al Ardealului – despre care în ediţia din 11 ianuarie 2018 vom face dezvăluiri care în mod sigur îi vor aduce o pereche de cătuşe de la DNA, arhiepiscopul Tomisului, un fel de şobolan al Bisericii Ortodoxe Române. Cum de nu este încă arestat pentru toate  şpăgile pe care le-a luat de la studenţii pe care îi ScreenHunter_7393 Dec. 22 22.17,,învăţiceşte’’? Şi mai avem un duşman: pe numitul CRISTIAN BURCI, unul din patronii unui ziar central, dar care înainte, prin anii’90 a devalizat BANCOREX- ul – APROPOS, ce faceţi cei din DNA pentru că acest CRISTIAN BURCI a de valizat şi CFR cu sute de vagoane şi locomotive? Deci, cu toate că avem foarte mulţi cititori dar iată că avem şi duşmani. Am uitat să menţionez că avem în cadrul Bisericii Ortodoxe Române un mare ierarh care ne apreciază ENORM: este vorba de Marele Ierarh, ÎNALTPREASFINŢITUL Arhiepiscop şi Mitropolit IOAN al Banatului care ne apreciază foarte mult. Dar şi noi îl iubim şi-l apreciem foarte mult. Este un Ierarh de mare valoare duhovnicească, morală şi un mare patriot. Este acel ierarh care timp de 20 de ani a ţinut sus steagul fiinţei noastre naţionale româneşti în cele mai periculoase judeţe pentru români – Harghita şi Covasna – unde tricolorul românesc a ajuns în inimile creştinilor ortodocşi români lucru pentru care să-i cântăm VREDNIC ESTE şi ÎNTRU MULŢI ANI ÎNALTPREASFINŢITE PĂRINTE IOAN şi să trăiţi mai mult decât ÎNALTPREASFINŢITUL  NICOLAE.      

ScreenHunter_7503 Dec. 24 23.25A mai trecut un an din viaţa noastră. Cu ce neam ales? Cu o viaţă duhovnicească plină de evlavie şi dragoste pentru Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi Mărita noastră de Dumnezeu Fecioara Maria. În aceste zile când în peştera din Beetlem, în ieslea cea sărăcăcioasă va veni în lume micul prunc ca să ne mântuiască de toate greşelile noastre cele de voie şi fără de voie, să ne închinăm Lui şi să-i strigăm din suflet, din toată inima noastră: HRISTOS  SE NAŞTE, MĂRIŢI-L. Faţă de această situaţie voi face în rândurile ce urmează o analiză despre creştinism, despre credinţă şi ortodoxie fiindcă numai prin credinţa adevărată putem trăi mult dar putem fi şi sănătoşi.

General-colonel(r)prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Dosarul Revoluției: Trei tentative de lichidare a cuplului Ceaușescu. Ordin, de la vârful Armatei

Procurorul militar Marian Lazăr a anunțat, luni, că s-a avansat substanțial în dosarul Revoluției. Anchetatorii au identificat sursa zgomotului din timpul ultimului discurs al dictatorului Nicolae Ceaușescu, dar și faptul că s-au distrus probe în legătură cu organizarea Revoluției.

 cuplu-ceausescu-balconProcurorii au decis audierea sau reaudierea a numeroși martori, dar colaborarea cu istorici, scriitori și jurnaliști care au documentat subiectul evenimentelor din decembrie 1989 și folosirea eficientă a datelor și informațiilor relevante apărute în vasta literatură care a avut ca obiect Revoluția din Decembrie 1989. În plus, s-a mai decis verificarea și exploatarea arhivelor militare și civile, precum și fișarea, scanarea, analizarea și valorificarea vastei arhive a Senatului României care a stat la baza elaborării Raportului Comisiei Senatoriale privind Revoluția Română din Decembrie 1989, informează Ministerul Public, într-un comunicat remis presei luni. 

 De asemenea, au fost obținute, studiate și valorificate materiale audio-video referitoare la Revoluție (Arhiva TVR, Arhiva Sahia Film, Arhiva Radiodifuziunii Române, filmări private), dar și realizarea unei colaborări permanente și eficiente cu diverse instituții ale statului (Parlamentul României, Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității, Ministerul Apărării Naționale, Serviciul Român de Informații, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Externe, Facultățile de drept din București, Iași și Cluj-Napoca, Biblioteca Națională, Arhivele Naționale, etc.).

 Comunicatul Ministerului Public:

 „Ca urmare a administrării probatoriului enumerat anterior, procurorii au avansat substanțial în ceea ce privește cunoașterea și stabilirea unor stări de fapt relevante pentru contextul existent în decembrie 1989, după cum urmează:

 S-a stabilit situația internațională deosebit de complexă existentă la finalul anului 1989, cu precădere pentru țările din Europa de Est.

 S-a realizat o clarificare cu privire la situația internă a României din perioada premergătoare declanșării evenimentelor de la Timișoara și în timpul desfășurării acestora.

 Este cunoscută conjunctura convocării de către fostul președinte Nicolae Ceaușescu a mitingului popular desfășurat la data de 21 decembrie 1989.

 A fost identificată, inclusiv prin probe testimoniale, sursa sunetului cu efect de panică (emis la data de 21 decembrie 1989, în timpul discursului lui Nicolae Ceaușescu) care a contribuit, alături de alte elemente, la dezorganizarea mitingului din Piața Palatului și declanșarea protestelor în București.

 A fost realizată o succesiune clară a evenimentelor politico-militare existente în după-amiaza și seara zilei de 21 decembrie 1989.

 A fost conturată succesiunea evenimentelor deosebit de importante din noaptea de 21/22 decembrie 1989.

 Au fost clarificate împrejurările legate de fuga cuplului prezidențial de pe sediul CC al PCR, traseul urmat și comportamentul forțelor militare înainte, în timpul și după pătrunderea revoluționarilor în sediul Comitetului Central.

  1. H) A fost stabilită componența comandamentului politico-militar care a preluat, în timp foarte scurt, după fuga președintelui în exercițiu, puterea totală în România. Referitor la acest aspect a existat o eficientă colaborare cu principalele facultăți de drept din țară (București, Cluj-Napoca și Iași), concluzionându-se, fără echivoc, faptul că în decembrie 1989 nu a existat vid de putere. În această etapă a anchetei, este posibilă o mai bună stabilire a conduitei membrilor noii puteri politico-militare și acțiunile de legitimare a acesteia pe plan intern și international.
  2. I) S-a realizat edificarea parțială referitoare la declanșarea și executarea diversiunii militare începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989. Este cert faptul că diversiunea a existat, s-a manifestat complex pe mai multe planuri, fiind cauza principală a numeroaselor decese, vătămări corporale și distrugeri survenite.

 Probatoriul administrat a reliefat mecanismele dezinformărilor constante, având consecințe deosebit de grave, lansate prin intermediul TVR, Radiodifuziunii și mijloacelor militare de comunicații, astfel fiind instaurată la nivel național binecunoscuta psihoză teroristă.

 De asemenea, se conturează modalitatea prin care au fost transmise o serie de ordine militare diversioniste, cu consecințe deosebit de graveÎn legătură cu aceeași diversiune au fost obținute date care demonstrează că în anul 1987 forțele armate ale României au importat două tipuri de imitatoare de foc militare, respectiv imitatoare pentru armamentul de infanterie, cu foc la gura țevii și imitatoare privind desantul de parașutare.

 Totodată, urmare a probatoriului administrat există o mai bună înțelegere a diversiunii radio-electronice.

 Au fost realizate progrese notabile pentru înțelegerea fenomenului diversionist (unic în istoria României prin complexitate și anvergură) atât sub aspectul mecanismelor concrete de acțiune cât și din perspectiva persoanelor ce au dirijat acest fenomen. Este de așteptat ca viitoarele cercetări să aducă lămuriri privind autorii diversiunii și eventualele complicități în realizarea acesteia.

  1. J) Probele administrate au permis o bună edificare cu privire la solicitarea de ajutor militar străin (sovietic) și consecințele grave ale unei astfel de solicitări pentru structurile militare interne și populația civilă. Această realitate este necesar a fi coroborată cu situația militară alarmantă care a existat de-a lungul întregii frontiere de stat a României în luna decembrie 1989.
  2. K) Totodată, a fost clarificată succesiunea evenimentelor petrecute la UM 01417 Târgoviște, locația unde s-a aflat cuplul Ceaușescu începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Probele au evidențiat existența unei constante diversiuni exercitate asupra cadrelor de comandă ale acestei unități militare, precum şi existenţa unor ordine venite de la vârful ierarhiei militare privind eliminarea fizică a cuplului Ceaușescu.

 Astfel, până la execuția celor doi, survenită la data de 25 decembrie 1989, au fost identificate trei tentative de lichidare fizică a acestora.

  1. L) Au fost administrate în mod eficient probe pentru stabilirea împrejurărilor și acțiunilor concrete care au avut drept rezultat distrugerea unor bunuri de patrimoniu situate în perimetrul Pieței Palatului (Biblioteca Centrală Universitară, Palatul Regal). S-au depus diligențe pentru edificarea privind conduita impusă de regulamentele militare pentru forțele de blindate aflate în mediul urban, fiind avute în vedere pentru comparație situații similare petrecute în alte țări, soldate de asemenea cu distrugerea unor bunuri de patrimoniu.
  2. M) Au fost stabilite, prin probe, evenimentele care au avut drept consecință moartea și rănirea unor persoane în diverse localități aflate pe întregul teritoriu al țării.
  3. N) Au fost clarificate circumstanțele și împrejurările privind pregătirea judecării în regim de urgență a fostului președinte și a soției acestuia, judecarea propriu-zisă, motivațiile reale care au stat la baza acestei acțiuni și, mai apoi, executarea soților Ceaușescu.
  4. O) Nu în ultimul rând, este important de precizat faptul că, după anul 1989, probe importante, de natură să stabilească adevărul privind Revoluția, au fost distruse sau alterate, ceea ce face dificilă stabilirea, cu claritate, a unui raport de cauzalitate între anumite conduite, acțiuni sau inacțiuni și consecințele deosebit de grave ale evenimentelor din decembrie 1989.

În cauză, urmărirea penală va continua cu celeritate și eficiență, urmând a fi administrate toate probele necesare privind edificarea completă asupra împrejurărilor și cauzelor care au dus la moartea unui număr foarte mare de persoane, rănirea altora și distrugerea unor bunuri de patrimoniu. De asemenea, în vederea îndeplinirii tuturor cerințelor actualului Cod de procedură penală, urmează a fi reaudiate persoanele vătămate.

 Pe măsura derulării cercetărilor, vom face publice rezultatele anchetei.”

 Gral(r)prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

VEŞTI PROASTE PENTRU ILIESCU. Parchetul Militar afirmă că nu a existat vid de putere în 1989. Ancheta intră în linie dreaptă

„O veste proastă pentru Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Cazimir Ionescu, Teodor Brateș etc.: criminalii din decembrie 1989 au motive să se teamă! În fața istoriei, nici cei morți (Silviu Brucan, Nicolae Militaru, Sergiu Nicolaescu, Dan Iosif etc.) nu stau mai bine”, anunţă Grigore Cartianu pe contul său Facebook.

„După 25 de ani de orbecăit pe piste false, fără voința de a finaliza cercetarea penală, procurorii militari sunt – în sfârșit – pe drumul cel bun. Parchetul Militar a prezentat astăzi, prin vocea magistratului Marian Lazăr, stadiul cercetărilor în „Dosarul Revoluţiei”. Prinicipalele concluzii sunt încurajatoare.

* În decembrie 1989 nu a existat vid de putere.

* A fost stabilită componenţa comandamentului politico-militar care a preluat, în timp foarte scurt, după fuga preşedintelui în exerciţiu (Nicolae Ceaușescu), puterea totală în România.

* Pentru păstrarea puterii, prin acţiunile desfăşurate şi măsurile dispuse, conducerea politică şi militară instaurată după decembrie 1989 a determinat uciderea, rănirea prin împuşcare, vătămarea integrităţii fizice şi psihice, respectiv lipsirea de libertate a unui număr mare de persoane, „fapte care se circumscriu condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii contra umanităţii”.

* S-a realizat o clarificare cu privire la situaţia internă a României din perioada premergătoare declanşării evenimentelor de la Timişoara şi în timpul desfăşurării acestora.

* Este cunoscută conjunctura convocării de către fostul preşedinte Nicolae Ceauşescu a mitingului popular desfăşurat la data de 21 decembrie 1989.

* A fost identificată, inclusiv prin probe testimoniale, sursa sunetului cu efect de panică (emis la data de 21 decembrie 1989, în timpul discursului lui Nicolae Ceauşescu) care a contribuit, alături de alte elemente, la dezorganizarea mitingului din Piaţa Palatului şi declanşarea protestelor în Bucureşti.

* A fost realizată o succesiune clară a evenimentelor politico-militare existente în după-amiaza şi seara zilei de 21 decembrie 1989.

* A fost conturată succesiunea evenimentelor deosebit de importante din noaptea de 21/22 decembrie 1989.

* Au fost clarificate împrejurările legate de fuga cuplului prezidenţial de pe sediul CC al PCR, traseul urmat şi comportamentul forţelor militare înainte, în timpul şi după pătrunderea revoluţionarilor în sediul Comitetului Central.

* A fost stabilită componenţa comandamentului politico-militar care a preluat, în timp foarte scurt, după fuga preşedintelui în exerciţiu, puterea totală în România.

* S-a realizat edificarea parţială referitoare la declanşarea şi executarea diversiunii militare începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989. Este cert faptul că diversiunea a existat, s-a manifestat complex pe mai multe planuri, fiind cauza principală a numeroaselor decese, vătămări corporale şi distrugeri survenite.

* Probatoriul administrat a reliefat mecanismele dezinformărilor constante, având consecinţe deosebit de grave, lansate prin intermediul TVR, Radiodifuziunii şi mijloacelor militare de comunicaţii, astfel fiind instaurată la nivel naţional binecunoscuta psihoză teroristă.

* Se conturează modalitatea prin care au fost transmise o serie de ordine militare diversioniste, cu consecinţe deosebit de grave.

* În anul 1987, forţele armate ale României au importat două tipuri de imitatoare de foc militare, respectiv imitatoare pentru armamentul de infanterie, cu foc la gura ţevii şi imitatoare privind desantul de paraşutare.

* Există o mai bună înţelegere a diversiunii radio-electronice.

* Au fost realizate progrese notabile pentru înţelegerea fenomenului diversionist (unic în istoria României prin complexitate şi anvergură) atât sub aspectul mecanismelor concrete de acţiune, cât şi din perspectiva persoanelor ce au dirijat acest fenomen.

* Probele administrate au permis o bună edificare cu privire la solicitarea de ajutor militar străin (sovietic) şi consecinţele grave ale unei astfel de solicitări pentru structurile militare interne şi populaţia civilă.

* A fost clarificată succesiunea evenimentelor petrecute la UM 01417 Târgovişte, locaţia unde s-a aflat cuplul Ceauşescu începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Probele au evidenţiat existenţa unei constante diversiuni exercitate asupra cadrelor de comandă ale acestei unităţi militare, precum şi existenţa unor ordine venite de la vârful ierarhiei militare privind eliminarea fizică a cuplului Ceauşescu. Au fost identificate trei tentative de lichidare fizică a acestora.

* Au fost stabilite, prin probe, evenimentele care au avut drept consecinţă moartea şi rănirea unor persoane în diverse localităţi aflate pe întregul teritoriu al ţării.

* Au fost clarificate circumstanţele şi împrejurările privind pregătirea judecării în regim de urgenţă a fostului preşedinte şi a soţiei acestuia, judecarea propriu-zisă, motivaţiile reale care au stat la baza acestei acţiuni şi, mai apoi, executarea soţilor Ceauşescu.

* După anul 1989, probe importante, de natură să stabilească adevărul privind Revoluţia, au fost distruse sau alterate.

* Urmărirea penală va continua cu celeritate şi eficienţă, urmând a fi administrate toate probele necesare privind edificarea completă asupra împrejurărilor şi cauzelor care au dus la moartea unui număr foarte mare de persoane, rănirea altora şi distrugerea unor bunuri de patrimoniu.

* Vor fi reaudiate persoanele vătămate.

                                                                                                                                                                                                            Florin NAHORNIAC

Avertisment fără precedent la adresa lui Liviu Dragnea

A dat foc PSD care va fi decapitat’. Avertisment uluitor la adresa liderului PSD, Liviu Dragnea

că Liviu Dragnea este pe punctul de a fi „decapitat”. Acesta a precizat că sunt parlamentari care susțin că șeful PSD nu mai vrea dezincriminarea abuzului în serviciu, scrie Stiripesurse.ro.

PSD vrea modificarea Legii pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. 15 deputaţi ai PSD au depus, la Senat, o iniţiativă legislativă prin care vor schimbarea Legii pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţi.

Silvia ANDREI