Arhive lunare: decembrie 2017

Boboteaza sau Botezul Domnului este pe 6 ianuarie. Tradiții și superstiții de Bobotează

BOBOTEAZA, sărbătorită, în ziua de 6 ianuarie, încheie ciclul sărbătorilor de iarnă şi are, pe lângă înţelesurile creştine – momentul naşterii spirituale a Mântuitorului – trăsături de mare sărbătoare populară. 6 ianuarie este ziua în care a fost botezat Iisus Hristos de către Ioan Botezătorul. Cu acest prilej, Iisus s-a făcut cunoscut oamenilor, la 30 de ani, vârstă pe care evreii o consideră a maturităţii.

Ce trebuie să faci de pe 2 ianuarie până de Bobotează ca să îți meargă bine tot anul

Se spune că Iisus nu a fost botezat pentru iertarea păcatelor lui, fiindcă El era fără de păcat, ci pentru sfinţirea creaţiei. Din punct de vedere calendaristic, Boboteaza reprezintă încheierea ciclului celor 12 zile ale Sărbătorilor de Iarnă, care încep pe 25 decembrie, cu Naşterea Domnului sau Crăciunul.

Legenda de la care a pornit obiceiul sfinţirii apelor se referă la faptul că atunci când Ioan Botezătorul a început procesiunea botezării, diavolii au venit pe râul Iordanului pentru a o împiedica. În acel moment, Dumnezeu le-a poruncit preoţilor să sfinţească toate apele. Ca urmare, toţi diavolii au căzut sub gheţuri şi s-au înecat.

Boboteaza – sfinițirea apei

sfintire Boboteaza-sau-Botezul-Domnului.-Traditii-si-superstitiiÎn ziua de Bobotează are loc sfinţirea apei, în timpul slujbei de Iordan. Pregătirea acestui moment se face, şi astăzi, cu multă atenţie, în fiecare comunitate. Locul de desfăşurare a slujbei se alege împreună cu preotul satului, de obicei într-un spaţiu mai larg – unde să fie cel puţin o fântână -, în imediată vecinătate a unei ape curgătoare, în gospodăria unui om sau în curtea bisericii. Pentru acest moment se aduce apă, care se punea în vase mari de lemn şi, tot acum, se taie, la rău, o cruce mare de gheaţă. În jurul acestei cruci sau în jurul crucii care se află în mod normal în curtea bisericii, se desfăşoară întreg ceremonialul religios, la care participa toată suflarea comunităţii.

După slujba de sfinţire a apei, transformată în agheasmă, fiecare sătean îşi ia apă sfinţită în vasele de lemn sau de sticlă cu care a venit de acasă. Pe drumul de întoarcere ei strigă „Chiraleisa”- pentru belşugul holdelor viitoare, pentru purificarea aerului şi pentru creşterea cât mai mare a cânepii – şi toarnă câte puţină agheasmă în toate fântânile întâlnite în cale. Odată ajunşi acasă, oamenii sfinţesc cu agheasmă sură, grajdul, animalele din grajd, pomii din livada, casă şi interiorul casei.

Anul acesta, Arhiepiscopia Tomisului a anunțat că va sfinți 130.000 de sticle de apă de Bobotează.

Bobotează – practici populare de purificare a spaţiului şi de alungare a spiritelor malefice

Bobotează cumulează elemente specifice de reînnoire a timpului calendaristic, la riturile creştine adăugându-se practici populare de purificare a spaţiului şi de alungare a spiritelor malefice. În Bucovina, purificarea aerului se făcea, cândva, prin focuri şi fumegatii, în cadrul unui obicei numit Ardeasca. Această manifestare avea loc imediat după sfinţirea apei când tinerii se retrăgeau pe locuri mai înalte, având asupra lor cărbuni aprinşi ce fuseseră folosiţi anterior la aprinderea secaluselor, şi aprindeau focurile de Bobotează. Rugul era făcut din vreascuri şi frunze uscate strânse de feciori cu o zi înainte. Tinerii cântau şi dansau în jurul focului şi săreau peste foc, atunci când acesta se mai potolea, în credinţă că vor fi feriţi, astfel, de boli şi de păcate. La plecare, fiecare lua cărbuni aprinşi cu care, odată ajunşi acasă, afumau pomii din livada în scop fertilizator. De asemenea, înconjurau casă cu pulberea folosită că încărcătură pentru secaluse crezând că, în acest fel, casă va fi ferită de primejdii, mai ales de trăsnete.

În cele trei zile, cât ţine Bobotează în Bucovina, există sate în care vecinii, prietenii şi rudele obişnuiesc a se colindă reciproc, după cum există comunităţi în care, în aceste zile, reapar mascaţii. Tinerii, mascaţi în babe şi moşnegi, colindă mai ales pe la casele unde se găsesc fete de măritat, obiceiul fiind o reminiscenţă a cultului moşilor şi strămoşilor precum şi a unor vechi practici fertilizatoare.

Tradiții și superstiții de Bobotează

Preotul sfinţeşte apa unui râu, aruncând în ea o cruce, care trebuie adusă înapoi. Bărbatul care reuşeşte să scoată crucea din apă va avea noroc tot anul.

În unele zone din ţară există obiceiul numit Iordanela: oamenii merg la fântâni şi îşi toarnă apă pe cap, ca să fie sănătoşi tot anul.

Există şi credinţa că în noaptea de Bobotează fetele îşi pot vedea ursitul. Se spune că dacă îşi leagă pe inelar un fir roşu de mătase şi îşi pun sub pernă o crenguţă de busuioc, îşi vor visa alesul.

Se mai spune că fetele care alunecă pe gheaţă şi cad în această zi se vor mărita sigur până la sfârşitul anului. Se pare că este valabil şi pentru băieţi.

În această zi nu se spală rufe, fiindcă toate apele sunt sfinţite, şi nu se dă nimic cu împrumut. În anumite zone se spune că nu e bine să speli nici în următoarele opt zile.

Se spune că apa sfinţită, numită agheasma mare, adusă în această zi de la biserică, e miraculoasă. Cu doar câteva picături poţi vindeca deochiul, alcoolismul, sterilitatea sau crizele de nervi. De asemenea, se poate curăţa casa de duhurile rele. Agheasma mare se ia dimineaţa, pe stomacul gol, timp de 8 zile, până la 14 ianuarie.

Tradiții și superstiții în Ajunul Bobotezei

Ajunul Bobotezei era, în egală măsură, şi un moment favorabil farmecelor, descântecelor şi altor practici magice.

Dimineaţă, înainte de aprinderea focului, se strângeau cenuşa din sobă şi gunoiul din casă pentru a fi păstrate până în primăvară, când se presărau pe straturile cu legume „pentru a le face rodnice şi a le proteja de gujulii”. Fânul de sub faţă de masă şi bulgării de sare se adăugau în hrana animalelor „pentru a le feri de farmece, de boli şi de duhurile rele”. În acelaşi scop era folosită şi agheasma luată de la preotul care venea cu Iordanul.

În ajunul Bobotezei se ţine post – chiar post negru, cine poate. Apoi, de Bobotează, după ce au băut agheasmă, cei care au ţinut post se pot delecta cu bucate – de care însă nu se atinge nimeni până nu sunt sfinţite de preot! Acesta soseşte cu Iordanul sau Chiralesa, adică “Doamne, miluieşte!”, în neogreacă. Strigând Chiralesa, se spune că oamenii capătă putere şi toate relele fug, iar anul va fi curat până la Sfântul Andrei (30 noiembrie).

În ajunul Bobotezei se pregăteşte o masă asemănătoare cu masă din ajunul Crăciunului, scrie Creștin Ortodox.

Pe masa din „camera de curat” se aşterne o faţă de masă, aleasă special pentru acest moment, sub faţă de masă se pune fân sau otavă, iar pe fiecare colţ se pune câte un bulgare de sare. Deasupra se aşează douăsprezece feluri de mâncare: colivă, fiertură de prune sau perje afumate, borş de fasole albă în care se fierb colţunaşi mici, umpluţi cu ciuperci, borş de pește, pește prăjit, „vărzare” – plăcinte de post umplute cu tocătură de varză acră -, plăcinte cu mac etc. Până la sosirea preotului cu Iordanul sau Chiraleisa, nimeni nu se atinge de mâncare iar, imediat după sfinţirea mesei, parte din bucate sunt adăugate în hrana animalelor pentru „a fi protejate de boli şi pentru a fi bune de praşilă”.

Se credea că dacă, în dimineaţă Ajunului de Bobotează, pomii erau încărcaţi cu promoroacă, aceştia vor avea rod bogat. De asemenea, se credea că animalele din grajd vorbesc la miezul nopţii dinspre ziua de Bobotează despre locurile unde sunt ascunse comorile.

În această zi erau interzise certurile în casă şi nu se dădea nimic că împrumut, nici măcar jăratec din focul din vatra.

În seară de Ajun se săvârşeau practici de aflare a duratei vieţii. Înainte de culcare, se luau cărbuni din vatra şi se denumeau cu numele tuturor membrilor familiei. Se credea că primul care va muri, va fi cel al cărui cărbune se va stinge mai repede.

Iosif VARGA

Boboteaza – tradiţii şi obiceiuri. Ce este Agheasma Mare?

Sărbătoarea Botezului Domnului cuprinde, pe lângă sfinţirea apei, o serie de obiceiuri populare, printre care spectaculoasa întrecere înot a bărbaţilor pentru a scoate din apă o cruce aruncată de preot şi cel practicat de fete, care pun busuioc sub pernă pentru a-şi visa alesul.

Tradiţii şi credinţe populare de Bobotează

Botezul Domnului sau Boboteaza din 6 ianuarie, alături de ziua Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, prăznuită în 7 ianuarie, marchează sfârşitul sărbătorilor de iarnă şi, totodată, al celor dedicate naşterii lui Iisus Hristos.

Boboteaza este una dintre cele mai importante sărbători, atât pentru creştinii ortodocşi, cât şi pentru cei catolici. La români, ziua de Bobotează cuprinde motive specifice sărbătorilor de Crăciun. Astfel, în unele zone se colindă, se fac şi se prind farmecele şi descântecele, se află ursitul, se fac prorociri despre noul an.

agheasma-mare-boboteazaLa Bobotează se sfinţesc toate apele, iar preotul se duce la o apă unde va arunca o cruce. Mai mulţi bărbaţi se aruncă în apă ca să o aducă înapoi, iar cel care reuşeşte să ajungă primul la ea primeşte binecuvântarea preotului şi se consideră că va avea noroc tot anul. În vechime, cel care găsea primul crucea şi o aducea la mal primea şi daruri de la domnitorul ţării şi era ţinut la mare cinste de către ceilalţi.

Iordănitul femeilor este un alt obicei. În trecut, în satele din nordul ţării, femeile se adunau în grupuri mari acasă la cineva şi duceau alimente şi băutură. După ce serveau masa, ele cântau şi jucau toată noaptea. Dimineaţa ieşeau pe stradă şi luau pe sus bărbaţii care apăreau întâmplator pe drum, îi luau cu forţa la râu, ameninţându-i cu aruncatul în apă. În unele regiuni avea loc integrarea tinerelor neveste în comunitatea femeilor căsătorite prin udarea cu apă din fântână sau dintr-un râu.

Se spune că, în noaptea de Bobotează, tinerele fete îşi visează ursitul. Ele îşi leagă pe inelar un fir roşu de mătase şi o rămurică de busuioc şi pun busuioc sub pernă. Fetele care cad pe gheaţă în ziua de Bobotează pot fi sigure că se vor mărita în acel an, spune tradiţia populară.

                                                                                                                                                                                                                                                            De asemenea, potrivit tradiţiei, în ajunul Bobotezei, în casele românilor se pregăteşte o masă asemănătoare cu cea din Ajunul Crăciunului. Astfel, sub faţa de masă se pune fân sau otavă, iar pe fiecare colţ al acesteia se pune câte un bulgăre de sare. Apoi, pe masă se aşază 12 feluri de mâncare: colivă, bob fiert, fiertură de prune sau perje afumate, sarmale umplute cu crupe, borş de ,,burechiuşe” sau ,,urechiuşele babei” (fasole albă cu colţunaşi umpluţi cu ciuperci), borş de peşte, peşte prăjit, plăcinte de post umplute cu tocătură de varză acră, plăcinte cu mac.

Nimeni nu se atinge de bucate până nu soseşte preotul cu Iordanul sau Chiralesa, pentru a sfinţi masa. ,,Chiralesa” provine din neo-greacă şi înseamnă ,,Doamne, miluieşte!”. Exista credinţa că, strigând ,,Chiralesa”, oamenii capătă putere, toate relele fug şi anul va fi curat până la Sfântul Andrei (30 noiembrie). După sfinţirea alimentelor, o parte din mâncare se dă animalelor din gospodărie, pentru a fi fertile şi protejate de boli.

Se crede că, dacă în dimineaţa Ajunului de Bobotează, pomii sunt încărcaţi cu promoroacă, aceştia vor avea rod bogat. De asemenea, se crede că animalele din grajd vorbesc la miezul nopţii dinspre ziua de Boboteazădespre locurile unde sunt ascunse comorile.

Tradiţia mai spune că la Bobotează nu se spală rufe. În această zi sunt interzise certurile în casă şi nu se dă nimic cu împrumut.

De Sfântul Ioan Botezatorul (7 ianuarie) există un alt obicei, numit ,,Udatul Ionilor“, întâlnit mai ales în Transilvania şi Bucovina. În Bucovina, la porţile tuturor care au acest nume se pune un brad împodobit, iar aceştia dau o petrecere cu lăutari. Mai mult, în Transilvania cei care au acest nume sunt purtaţi cu mare alai prin sat până la râu, unde sunt botezaţi sau purificaţi.

Catolicii celebrează pe 6 ianuarie Epifania, care simbolizează anunţarea naşterii lui Hristos regilor magi, care au venit să-l vadă pe pruncul abia născut, aducându-i daruri, aur, smirnă şi tămâie. În Franţa, cu această ocazie se serveşte un fel de plăcintă numită “la galette des rois”, care pe vremuri era împărţită în tot atâtea felii câţi comeseni erau, plus una. Felia suplimentară, denumită “a Bunului Dumnezeu” sau “a Fecioarei”, era oferită primului sărac care apărea în faţa familiei.

Un obicei actual constă în ascunderea unei figurine, reprezentând un rege mag, în interiorul plăcintei, iar cel dintre meseni care va descoperi figurina în porţia sa va fi regele zilei. În Belgia şi în Olanda există, de asemenea, tradiţia preparării unui desert cu cremă de migdale, similar celui pregătit în Franţa. Cel mai tânăr dintre membrii familiei se ascunde sub masă pentru a alege feliile pentru fiecare, iar cel desemnat regele zilei îşi alege o regină. În timpul acestei zile, copiii străbat străzile intonând cântecul stelei şi intră în case pentru a primi mandarine şi bomboane, tradiţie pe cale de dispariţie în Belgia, dar păstrată încă în regiunile de provincie flamande. În Spania sau în unele regiuni din Italia, copiii aşteaptă cadouri de la regii magi pe 6 ianuarie, zi dedicată petrecerii.

Ce este Agheasma Mare?

Agheasma mare – Bboboteaza

Cuvântul „agheasma în limba greacă înseamnă „apă sfinţită”. Ca element fundamental al Creaţiei, apa se foloseşte la spălarea şi curăţirea fizică, dar este asociată şi lucrării de curăţire spirituală, de îndepărtare a urmelor păcatului, informează TRINITAS TV.

„În Biserică săvârșim două feluri de Agheasmă, Agheasma mare și  Agheasma micăAgheasma mică este cea curentă pe care o săvârșim ori de câte ori nu avem apă sfințită. Agheasma mare o săvârșim în ziua deBobotează și după cum arată rânduielile liturgice din cărțile de cult o săvârșim și în ajunul Bobotezei. Slujba este mare și mică și datorită mărimii slujbei, dar și efectele sunt diferite”, a spus Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

Agheasma mare se ia dimineaţa, pe nemâncate, înaintea anafurei iar atunci când credinciosul se împărtăşeşte, după aceasta. Timpul când se consumă este din Ajunul Bobotezei, până la Odovania praznicului. Se poate lua Agheasmă Mare și în situaţii speciale, la recomandarea duhovnicului.

Potrivit tradiţiei, Agheasma mare este păstrată la loc de cinste în fiecare locuinţă.

Florin CREȘTINUL

Sărbătoarea de BOBOTEAZĂ, 6 IANUARIE 2018. Ziua în care se sfinţeşte Agheasma Mare

Sărbătoarea de BOBOTEAZĂ, 6 IANUARIE 2017. Ziua în care se sfinţeşte Agheasma Mare.Botezul Domnului sau Boboteaza din 6 ianuarie, alături de ziua Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, prăznuită în 7 ianuarie, marchează sfârşitul sărbătorilor de iarnă şi, totodată, al celor dedicate naşterii lui Iisus Hristos.

boboteaza_10776300Sărbătoarea de BOBOTEAZĂ, 6 IANUARIE 2017. Ziua în care se sfinţeşte Agheasma Mare.  In ziua de Boboteaza are loc sfintirea apei, in timpul slujbei de Iordan. Pregatirea acestui moment se face si astazi, cu multa atentie, in fiecare comunitate. Locul de desfasurare a slujbei se alege impreuna cu preotul satului, de obicei intr-un spatiu mai larg – unde sa fie cel putin o fantana -, in imediata vecinatate a unei ape curgatoare, in gospodaria unui om sau in curtea bisericii. Pentru acest moment se aduce apa, care se punea in vase mari de lemn si, tot acum, se taie, la rau, o cruce mare de gheata. In jurul acestei cruci sau in jurul crucii care se afla in mod normal in curtea bisericii, se desfasoara intreg ceremonialul religios, la care participa toata suflarea comunitatii.

Florin CREȘTINUL

Sfântul Ion. Soborul Sfântului Ioan Botezătorul. Tradiții și superstiții

Pe 7 ianuarie, creştinii ortodocşi sărbătoresc Soborul Sfântului Ioan Botezatorul sau Sfântul Ion. Este ziua în care îl cinstim pe cel care l-a botezat pe Hristos în râul Iordan. Află mai multe lucuri despre Sfântul Ion şi ce tradiţii şi obiceiuri se respectă azi.

După cum aflăm din Vechiul Testament, Sfântul Ioan Botezatorul (Sfântul Ion) s-a născut în familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era rudă cu Fecioara Maria, mama lui Iisus. Prorocul Ioan a început să predice înaintea lui Iisus, având rolul de a pregăti poporul pentru primirea Mântuitorului şi a-l face cunoscut.

Prin botezarea oamenilor în Iordan, el, de fapt, îi pregătea pentru adevăratul botez, cel în duh, pe care l-a adus Iisus Hristos. Sfântul Ioan avea mulţi ucenici care îl urmau. El nu era un orator desăvârşit, dar avea darul de atrage oamenii spre el.

Viaţa şi moartea

Ioan Botezătorul era smerit şi umbla îmbrăcat într-o haină aspră din păr de cămilă, încins cu o curea din piele. Hrana lui erau locustele (un soi de arbore care nu mai există), deşi mulţi au tradus lăcuste, şi miere sălbatică. El a trăit într-o peşteră, în pustie, până a fost prins de Irod, întemniţat şi în cele din urmă ucis prin tăierea capului.

Evanghelia ne spune că Irod a ordonat tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, la cererea Irodiadei. Ioan îl mustra mereu pe Irod pentru traiul său nelegiuit cu Irodiada, care era soţia fratelui său. Aceasta a sfătuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase şi plăcuse lui Irod, să ceară capul Botezatorului ca răsplată.

Tradiţii şi obiceiuri

  • ziua de Sfântul Ion, cunoscută în popor sub numele de “Sânt- Ion”, reprezintă încheierea Sărbătorilor de Iarnă deschise la Sfântul Nicolae.
  • sărbătoarea mai este cunoscută şi sub numele de “Înaintemergătorul Domnului” sau “Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul”.

Silvia ANDREI

„Eu n-am venit să stau pe tron…” – afirmă Mitropolitul Ioan, cel cu cartea de muncă la Dumnezeu, în lecţia despre iubire

Dedic acest amplu articol unui adevărat om aflat în slujba lui DUMNEZEU TATĂL CERESC, un ierarh adevărat care se dăruiește SFÂNTULUI MIREAN, care este OMUL ROMÂN. Este vorba de Înaltpreasfințitul Arhiepiscop și Mitropolit IOAN SELEJEAN Mitropolitul Banatului și Arhiepiscopul Timișoarei care merită pe deplin toate laudele, cu toate că pe acesta a pus stăpânire MODESTIA și SIMPLITATEA DE CĂLUGĂR.

mitropolitul-ioan-690x460Acest amplu articol nu mi se datorează mie ci colegilor de la publicația timoșoreană RENAȘTEREA BĂNĂTEANĂ. Am preluat acest articol deoaece frumoasele rânduri care vor urma mai jos sunt scrise într-un gand cu gândurile mele. Acest BRAV ȘI IUBITOR DE OAMENI MERITĂ MAI MULT DECÂT I SE OFERĂ DE MOMENT. Eu trăiesc datorita mitropolitului și arhiepiscopul IOAN. Când eram grav bolnav și eram să-mi dau duhul am fost transportat cu mașina Mitropoliei la Spitalul Militar din Sibiu iar acum, cu ajutorul Bunului Dumnezeu trăiesc.

Acesta este Înaltpreasfințitul Arhiepiscop și Mitropolit IOAN SELEJEAN al BANATULUI. Doamne îl păzește ÎNTRU MULȚI ANI!

General-colonel(r)prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Pe măsură ce te apropii de statura-i patriarhală, aleea şi holurile, care, nedesluşit, îi anunţă apropierea, se cufundă într-o tăcere tainică. Într-un colţ scăldat de lumina fragedă a zilei, arhiepiscopul se aseamănă unui sihastru, pentru care preţiosul palat mitropolitan din Timişoara nu e decât o haltă a pelerinajului vieţii, cum şi mărturiseşte: ,,Eu am fost mutat de mai multe ori în viaţa mea, am fost un fel de pelerin…”.  

Dl General Mihai NAHORNIAC acordând IPS IOAN Medalia jubiliară ȘTEFAN CEL MARE - 500 de ani

Dl General Mihai NAHORNIAC acordând IPS IOAN Medalia jubiliară ȘTEFAN CEL MARE – 500 de ani

  Cu „sabia călugărească” (metania) la stânga, iar foaia şi instrumentul de scris, o altă ”sabie… administrativă”, la dreapta, Înalt Preasfinţitul Ioan, cândva al Munţilor, astăzi, al… Banatului, te primeşte, fără tăgadă, în regresia timpului său interior Deşi cumva cronologic ghidat, urmând axul vieţii întru desăvârşire, parcursul întâlnirilor noastre s-a detaşat dintru început de formule prea protocolare, limitative ca şi cunoaştere ori de un timp… imperativ. Sarcinile curente au fost gestionate, în acele ceasuri, de intervenţii prompte, semn de hotărâre şi eficienţă al unui altfel de manager, mitropolitul abandonându-se unei… şezători, cum sugera.

Darul, transformat după atâţia ani de trudă în via lui Hristos, în har, a înlesnit îndată calea spre descoperirea unei fiinţe calde, iubitoare, având smerita cugetare şi metania chiar pe post de cârjă arhierească: „Şi azi, când iau anumite decizii, mă raportez mai mult la codul etic al ţăranului român, cu bunul său simţ, nu la cel al unei aspre şi tăioase legi. Tot vorbim de valori europene, dar, oare, valorile noastre creştine româneşti nu sunt europene, de consistenţă universală?! Cum să le abandonăm pe cele ce vin din ancestral şi să ne îmbrăcăm într-o haină care nu poartă amprenta unei profunde vieţi morale? ”.

,,L-am văzut pe Dumnezeu… în grindă”

mitropolitul-ioan1-250x250Născut în Bihor, aproape de firul Crişului Negru, arhipăstorul evocă o copilărie uimitoare: complicată datorită contextului social, însă fermecătoare ca mod de raportare mistic. „Încă din secolul al XVIII-lea, în familia noastră erau dieci, mai exact cântăreţi de biserică. În acea vreme, să ştii să citeşti şi să cânţi poate era mai mult decât o licenţă astăzi.    Pe un deal, deasupra casei noastre, era o biserică de lemn, unde cântau aceşti strămoşi ai mei. În timpul ravagiilor generalului Bucov, când peste 150 de biserici şi mănăstiri din Transilvania au fost distruse, nici acest sfânt lăcaş nu a scăpat. Străbunii mei au recuperat o parte din grinzile bisericii şi, ca ele să nu fie profanate, le-au pus în tavanul casei noastre. Pe-alocuri se mai păstrau şi urme de pictură. Aşa că am spus că m-am născut într-o biserică şi, mai înainte de a-mi vedea mama, L-am văzut pe Dumnezeu… în grindă”.

Copil, în strana episcopală

  Figura maternă este puternic evidenţiată de blândul arhipăstor, fiind o împletire a dragostei duioase cu rigurozitatea şi smerenia: „Aveam din partea bunicii materne un preot în familie. Era frate al ei. Însă, vremurile fiind aşa, nimeni nu se gândea să fac teologie. Poate şi datorită unei sfieli a mamei, că n-aş fi în stare de o asemenea demnitate sfântă. M-a văzut şi episcop înainte să plece din această lume”. 

Tot mama a fost fiinţa care, pentru prima dată, i-a arătat cărarea către Dumnezeu, ducându-l cu regularitate la biserică: ”Mama m-a învăţat despre Dumnezeu. Încă e o chestiune neelucidată că, de mic, eu stăteam în biserică în strana episcopului. Era singurul scaun liber, în care mă ajuta un om să urc. Pe vremea aceea, femeile aduceau mereu ceva în sân (un măr, o pară), în speranţa că îşi vor întâlni pe cei din familie, pe nepoţi… 

 Veneau şi la mine rude cu câte un fruct sau o bomboană, lucru pe care l-am asemănat mai târziu cu primirea unui pomelnic. În munţi (la Episcopia Harghitei şi Covasnei – n.r.), am stat foarte puţin în această strană, deoarece cântam. Poate de câteva ori în 20 de ani. Chiar m-a întrebat cineva de ce nu ocup acel loc, iar eu am răspuns că mi-am făcut stagiul pe când eram mic. Când am mers la şcoală, am făcut un pas înapoi, trecând în strana diecilor”.

,,Bucate, un rând de haine, opinci şi căciulă…”

Pierdut în acest timp ancestral, ÎPS Ioan reţine şi o altă sentinţă pe care doar asprimea istoriei a întors-o: „Eu am fost sortit să urmez doar patru clase. Când eram în a treia, tata a cumpărat doi cai, mânji, şi i-a spus bunicului să mă înveţe cum să umblu cu ei, că mai am doar un de şcoală. Dar a venit colectivizarea şi ne-a fost luat pământul”. 

Fără antiteze, făcând însă necontenit pledoarie pentru învăţătură, deşi datele sociale nu îi erau favorabile, arhiepiscopul Ioan este împăcat că şi-a răzbunat părinţii cu numeroşii ani de şcoală: „M-au întrebat unii oameni ce mi-au fost părinţii (fiind convinşi că parcursul lung de studii a avut o bază şi un model acasă – n.r.), iar eu le-am spus că profesori universitari: mama, de limba şi literatura română, iar tata, de fizică-matematică. Au răspuns că se vede şi, după ce erau convinşi de aceasta, le explicam că părinţii mei au avut şapte clase: mama – patru, iar tata – trei, deoarece pe el l-au dat bunicii, aici, în Banat, să muncească. Veneau la noi, în zona Beiuşului, bănăţeni, la târguri de copii. Se petreceau în jur de Bunavestire (25 martie) şi de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie). Se tocmeau pentru lucrători până la Sfântul Dumitru (26 octombrie). Copiii primeau bucate, un rând de haine, opinci şi căciulă”.

,,Am cântat la strană cu Achim Nica”

mitropolitul-ioan2-1-250x250Pe la vârsta când părinţii moderni de azi se informează despre pubertate, încercând să-şi ajute odraslele să înţeleagă transformările fizico-emoţionale, Înaltul Ioan afla calea înstrăinării, iar drumul său n-a mai găsit nicicând adăpostul unui cămin familial, ci chiar braţul puternic al Celui pe care L-a slujit. Iar configuraţia unei modestii, privite azi poate ca o umilinţă i-a fost, fără îndoială, spre întărire: „Şi eu am umblat în opinci.

Până în clasa a patra doar asta am purtat, iar când am plecat la oraş mi-au cumpărat o pereche de tenişi. În 1962, tata m-a luat la Târgu Mureş. Ne-am mutat cu familia. Atunci, când a venit iarna, mi-au luat prima pereche de bocanci şi, spre surprinderea lor, nu ştiam să umblu cu ei. Până am reuşit, mă ţineau fiecare de câte o mână. De pe la 11-12 ani am stat mai mult printre străini. (…) Mi-am petrecut o parte din pruncie şi aici, în Banat. 

 Am lucrat pe la Băuţari, Zăvoi, Ruşchiţa Montană. Am cântat la strană cu Achim Nica şi reţin din anii când veneam în zonă, la liceu fiind, două versuri de la el <>. Mi-am urmat cursul vieţii oarecum fără ca părinţii să mă dirijeze”.

După cântatul cocoşilor, răsăritul lunii ori al luceafărului

„Când am absolvit opt clase, i-am spus mamei că mi-ajunge, iar ea, profesor universitar cu patru clase, aflând despre posibilităţile mele intelectuale, m-a luat într-o dimineaţă, după ce au cântat cocoşii, pe la 3-4, să mă pregătesc pentru admiterea la liceu. Eram modeşti, nu aveam nici măcar ceas. Totul era după cântatul cocoşilor, după răsăritul lunii ori al luceafărului de dimineaţă. Am trecut Crişul Negru, prin satul vecin situat la vreo doi-trei kilometri. M-am descălţat, mi-am ridicat pantalonii şi am traversat printr-un vad… Şi acum ţin minte cum pufăia trenul. Când am ajuns la liceu, unde m-am concentrat mai mult pe matematică, eram deja în contact şi cu lumea vizualului…”

Cinematografia, prima dragoste           

Acesta a fost primul context în care tânărul de-atunci şi-a dat seama că va cocheta cu cinematografia, prima pasiune: „Îmi cumpăram revista Cinema şi ajunsesem la performanţa ca înainte să apară numărul de stele cu care era cotat un film eu le spuneam asta colegilor.   Ei nici nu mai plecau la cinematograf fără mine, deoarece eu demontam toată pelicula. Le mai şopteam şi în sală, dar, la internat discutam pe îndelete. Mă interesau şi filmele mai profunde, psihologice, de la care lumea ieşea după primele minute de obicei. Colegii rămâneau, oarecum nedumeriţi că îi ţin pe loc, iar apoi povesteam toate scenele. Îmi amintesc de o secvenţă de câteva minute, plictisitoare poate pentru ceilalţi, în care Clint Eastwood doar îşi mutase trabucul dintr-o parte în cealaltă a gurii, scena fiind profundă, iar eu le explicam tot procesul gândirii camarazilor mei”.

Clopotarul mănăstirii de aur…

Anii liceului, frumoşi pentru plinătatea trăirilor acelor vârste, veneau pentru viitorul părinte cu privaţiunile lor: ”Aveam o rânduială că duminica dimineaţa trebuia să facem meditaţii la internat şi, totuşi, dacă sâmbăta seara puteam merge la film sau la teatru, duminica seara făceam tot posibilul să ajung la vecernie. Frecventam Biserica cu lună din Oradea, catedrala din vremea aceea. Acesta era mediul… meu şi, de aceea, îndemn copiii să studieze şi să iubească matematica.   

 E bârna dintr-o sală de gimnastică, cea care dezvoltă fundamental pentru viaţă”. Lucrând la atâtea aparate ale minţii, „bârna” fiindu-i cea mai apropiată, tânărul Ioan a ajuns să absolve Politehnica, fiind repartizat să lucreze în producţia economiei socialiste, într-o ramură foarte grea, energia.     Şi, deşi părea realizat, traseul Înaltului de-abia îşi pregătea iţele pentru ţeserea unei pânze către veşnicie. Însă pecetea harului avea să vină, el având mici licăriri… mistice: „Mă tot gândeam să mă înscriu la medicină şi, dacă aş ajunge doctor, să îi cer directorului spitalului o cămăruţă undeva la ultimul etaj, ca eu să pot rămâne mereu între bolnavi. Şi a doua imagine, ca un vis: ce-ar fi dacă, undeva în munţi, aş găsi o mănăstire de aur şi eu să fiu clopotarul… ?” N-a ajuns să trateze trupul oamenilor, devenind doctor de suflete, vieţuind între fraţii şi surorile din mănăstiri, din parohii ori din acele locuri neştiuite decât de ochiul Celui Preaînalt. Iar predicile sale, ştiute ca fiind deosebit de pătrunzătoare, răsună în conştiinţa credincioşilor asemeni clopotelor unei mănăstiri de aur…

Tismana sau drumul crucii

Plecat să respire după ani de travaliu în şcoală şi la serviciu, conştiinciosul inginer avea să înţeleagă că timpul şi chemarea la ascultare au sosit, iar controlul asupra propriului drum trecea în mâna Atotputernicului: „Deşi lucram şi predam în acelaşi timp, nu ştiu de ce în fiecare seară mă cuprindea o stare de nemulţumire. 

Timp de trei ani nu mi-am permis să îmi iau concediu. Am făcut apoi cerere şi am plecat să o vizitez pe sora mea, care trăia pe Valea Cernei. Ajuns acolo, am aflat că în fiecare zi trece o maşină spre Tismana. Imediat am reacţionat la acest nume. Am ajuns acolo în 7 septembrie, seara, şi am găsit… mănăstirea din munţi. Numai că nu era de aur, ci într-o stare avansată de degradare. 

 Am rămas peste noapte acolo, iar la liturghie am început să cânt împreună cu maicile. M-au lăsat să mai stau şi a doua zi şi m-au întrebat dacă ştiu să crap lemne. Şi, mergând spre lemnărie, în faţa bisericii am fost întrebat ce mai ştiu să fac şi am spus că mă pricep să repar ceva la curent. Mi-au spus că nu mai crap lemne şi am primit un coş de reşouri şi fiare de călcat să le repar. Între timp a venit şi stareţa şi a auzit ce făcusem. A doua zi m-a dus la Schitul Crasna, care era în renovare, să fac instalaţia de curent. Sâmbăta avea deja lumină acolo. Se apropia însă sfârşitul concediului şi m-am întors la Tismana, să revin la sora mea. Atunci, au zis maicile să rămân încă o zi, că vine mitropolitul Olteniei, Nestor, care mi-a şi propus să nu plec, urmând să mă ocup de restaurarea mănăstirilor. I-am spus de dorinţa mea de a urma teologia, eu fiind respins la Sibiu, pe motiv că aveam prea multă şcoală. M-a luat la mitropolie, la serviciul tehnic, apoi, încet, m-a lăsat să merg la seminar. În trei ani am reuşit să comprim acolo şi, ulterior, am început şi Facultatea de Teologie de la Sibiu. Ca şi în alte situaţii când am dat examen, şi aici am avut parte de concurenţă, deoarece eram 90 de candidaţi pe cinci locuri. După absolvire, mitropolitul m-a hirotonit şi m-a călugărit. La Lainici.

ioan-selejeanPeste două zile m-a pus să fac biserica, fără planuri atunci. Eu visam să fiu cel mult diacon celib, să pot predica şi să umblu de la o mănăstire la alta… La un moment dat eram pe punctul de a primi o bursă la Institutul Teologic Sf. Vladimir din SUA. Mitropolitul Nestor a insistat să primesc şi stăreţia de la Lainici, chiar dacă aş fi stat egumen doar trei zile. Nu am mai plecat atunci din ţară, ci mai târziu, în Israel”.

Mecanic la trenul pentru veşnicie

Mai târziu a ajuns şi la Ierusalim, la un pas de Mormântul Mântuitorului, de Drumul Crucii şi la o… pâine de cel despre care se spune că i-ar fi la inimă, Sfântul Ioan Iacob din pustia Hozevei. Acolo, unde pietrele depun mărturie, Înaltul Ioan Selejan a făcut acea parte de studii pentru sine: „Am zis să fac politehnica pentru tata, teologia pentru mama, iar şcoala doctorală pentru mine. Studiul meu era pe epoca primară a creştinismului, coborând chiar mai jos, spre zona păgână”. Poate şi datorită acestei aplecări ştiinţifice a ierarhului, majoritatea monahilor călugăriţi în Harghita şi Covasna de ÎPS Ioan poartă nume de sfinţi din acea perioadă, fiind oarecum unice: Teona, Esia, Sositea, Loida, Damaris… „Nimeni nu mai pomeneşte aceşti sfinţi”, spune mitropolitul pus acum în faţa unei alte încercări, aceea de a unge roţile oarecum ruginite ale unei locomotive responsabile de trenul pentru veşnicie al Banatului.

Lumea e însetată de iubire

Întrebat cum înţelege chemarea credincioşilor acestor locuri, ierarhul, cu sfială, se gândeşte la Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, care, cercetat de credincioşii din Banat acasă la el, adică în Sfântul Munte Athos, a fost chemat, la 80 de ani, să păstorească turma de aici. 

 „Eu n-am mai fost în această zonă de 40 de ani, când, în timpul stagiului militar, am stat trei săptămâni la Timişoara (în Fratelia) şi restul la Lugoj. Am rămas, apoi, 20 de ani, oarecum ascuns în Carpaţi, nefiind o persoană de ieşire publică. Însă faptele şi viaţa mea de acolo au fost duse în ţară de cele două râuri care izvorăsc de acolo: Mureşul şi Oltul. Cred că lumea avea nevoie de un om care să iubească… Uneori, predica mea durează 70 de minute, iar ieşirea 50 de minute. Cu mine se pot obţine poze compromiţătoare şi în catedrală, când am la piept oameni care plâng.                                                                                                                                                                                                                            S-au întrebat unii de unde ştiam că aveau cancer sau că un altul era puşcăriaş… Păi nu ştiam, dar am simţit că aveau nevoie de mine. Într-o biserică, lumea se îmbulzea la binecuvântări, dar un om a rămas retras. După ce s-a dus mulţimea, m-am dus la el. I-a spus ulterior stareţului acelei mănăstiri că va da toată cărămida necesară lucrărilor. Era mirat şi impresionat că mitropolitul s-a dus tocmai la el, care avea suferinţă acasă. După o asemenea întâlnire, un alt om i-a făgăduit preotului că va renunţa la fumat”.

Paracliser pentru preoţii pe care-i păstoreşte

Pilda slujirii ierarhului acestui loc trece spre fraţii săi de la altarele din Banat, deoarece ÎPS Ioan îi vizitează duminicile, făcând slujiri mai mici decât cele ale preotului: „Când merg duminica la parohii, neanunţat, stau cu preotul în altar, fac cădelniţa, mai zic câte o ectenie ca el să îşi termine rugăciunea pe care o spune în taină…      Unii nu înţeleg ce fac, dar pe majoritatea i-a mişcat un astfel de comportament. Şi simt cum încearcă să revină şi ei… Pe unii dintre preoţi îi vizitez seara, le spun doar când pornesc. Vreau să le cunosc familiile, problemele şi biserica. Eu nu pensionez acte, ci preoţi şi, înainte de a o face, doresc să ştiu dacă are unde să locuiască, dacă nu e bolnav…”.

„Învăluirea în iubire poate să transforme orice om”

„Iubirea e cea mai complexă armă de a cuceri lumea aceasta. Nu omul, nu averea, ci inima semenilor noştri. Eu n-am văzut nici un păstor care să-şi bată oile, ci doar care merg şi după mioara cea rătăcită sau rănită. Acesta este Dumnezeu care a venit din strălucirea dumnezeirii în ţinutul păcatului. Păcatele nu rămân printre firele de iarbă, ci se ridică către cer şi se aud vaiete datorită aroganţei… Oamenii strigă că le e sete de iubire! Iar Hristos a mers pe cărarea iubirii, inclusiv când i se băteau cuie în mâini, pe Golgota”.   

 Cu ştiinţă pedagogică sau ca şi cum ar fi urmat vreun training de comunicare, mitropolitul foloseşte retorica sau chiar dialogul pentru a coborî scena Evangheliei în mijlocul celor cărora le vorbeşte, iar duhul său îi însoţeşte pe cei nevrednici: pe leproşi, care erau zece plus unul, el însuşi, care, fiind atât de cuprins de lepra păcatului, nu s-a putut arăta preoţilor, iar lui Hristos i-a fost atât de milă încât i-a spus să rămână la marginea drumului şi, când a coborât de pe cruce, l-a uns cu sângele său, vindecându-l. Sau între cei risipitori de talanţi, care a primit cei mai mulţi, iar Hristos i-a spus că nu îi mai dă niciunul, ci doar cinci stropi de sânge pe Golgota, în schimbul a cinci lacrimi de pocăinţă. „Încerc să mă pun la umbra Bibliei… Când, la Harghita, i-am convins că pe mâinile mele e lepră, m-am gândit că n-o să-mi mai sărute nimeni, niciodată, mâinile, dar nu pot să vă spun ce a urmat. M-au luat în braţe şi mi-au sărutat obrajii, mi i-au mângâiat… Învăluirea în iubire poate să transforme orice om”.

„Copiii” mitropolitului…

Iar ochii i se umezesc, căci pledoaria sa pentru umilinţa întâiului stătător al bisericii din Banat şi de oriunde e sinceră… Iar vocea i se gâtuie când îşi aduce aminte de fiul pe care l-a botezat, cu apă şi lacrimi, la Ierusalim: „Când eram la Ierusalim, a venit la mine o femeie, româncă, să-mi spună că soţul îi cere să oprească sarcina. Prima dată am sfătuit-o să procedeze într-un fel, spre a-şi convinge bărbatul, a doua oară altceva, iar când a venit a treia oară eram disperat şi m-am rugat şi-am spus să îl mai ţină ea şase luni, până la naştere, apoi să mi-l dea mie să îl cresc. Iar soţul n-a vrut să-l dea. Şi, fiind plecat în ţară, n-au vrut să îl boteze până nu m-am întors, iar la biserică era plin de români şi evrei, iar eu am plâns tot timpul slujbei…

62Peste două săptămâni, au venit femei să le spovedesc şi au întrebat de ce am plâns atunci. Eu le-am răspuns că e o taină a sufletului meu. Şi au insistat că lumea vorbeşte că ar fi copilul meu. Şi eu am plâns din nou, lucru care părea să fie un fel de recunoaştere, iar ele au început să îmi reproşeze că mi-au pus sufletele în mâinile mele etc… Şi când le-am spus adevărul, cum a ajuns să se nască, au amuţit”. „Acum doi ani am primit o scrisoare de la o tânără din Spania, pe care, în urmă cu vreo 20 de ani, mama ei voia să o avorteze. Îi ştiam părinţii de la Ierusalim, iar soţul spera că o voi convinge. Şi a adus fetiţa pe lume, iar când avea 16 ani mi-au prezentat-o: „Părinte, aceasta e fata dumneavoastră! Şi a zis să ne fotografiem şi m-a mângâiat, aici, pe obraz. Tatăl nu mai trăieşte, ea fiind cu mama în Spania”. „Mame, nu mai ridicaţi săbiile! E aşa de greu acest cuvânt”, şi gâtlejul i se strânge, din nou.

Crucea şi mărgăritarele, strălucirea şi taina călugărului

Cuprins cu privirea, mitropolitul se trădează numai prin crucea uşor strălucitoare, prinsă de culionul catifelat. Doar ea licăreşte. Crucea care, pentru noi, e semnul patimilor Hristosului răstignit, al biruinţei Sale asupra morţii eterne. Şi ochii săi, mereu învăluiţi de două mărgăritare…

Care sunt lacrimile iubirii acestui călugăr cu părul şi barba ninse de atâtea taine, cu statura semeaţă şi cugetarea adâncă: „Eu n-am zis la nimeni că sunt mitropolit, ci mă simt unul dintre cei mulţi şi mă rog să-mi dea Dumnezeu această conştiinţă să fiu dintre ei, nu deasupra lor. Şi n-am predicat niciodată din amvon. Cartea mea de muncă se află sus, la Dumnezeu, cât mă ţine Domnul la lucru în via Lui, nu la mitropolie!”.

Şi, totuşi, ierarhul…

Incorect ar fi însă pentru aceia care se raportează administrativ la Înalt Preasfinţitul Ioan să nu spunem că ierarhul se străduieşte, cu mintea, sufletul şi picioarele sale să cunoască fiecare parohie, fiecare slujitor, dar şi „copiii” abandonaţi în eparhie, fie spitalul de pe Torontalului, care a fost „botezat” de mitropolit şi încredinţat unor doici spre fi crescut să trateze şi să mângâie bolnavii de cancer.                                                                                                                                                                                                                      Sau faptul că la catedrala noastră s-a strigat, înaintea papei sau a patriarhului Rusiei, că familia e bărbat şi femeie, nu un cuplu de homosexuali sau că tinerii arşi în Colectiv au fost pomeniţi la Timişoara chiar în a treia zi de doliu. Iar pentru cei care îl confundă cu predecesorul său, vrednicul de pomenire Nicolae Corneanu, a cărui sănătate nu îi mai permitea să descindă şi să afle adevărul… la el acasă, ÎPS Ioan avertizează că a desfiinţat instituţia „audienţă”: „Eu n-am venit să stau pe tron şi să vină lumea…!”.

Ajunul Anului Nou

Ajunul Anului Nou sau Revelionul este la 31 decembrie, ultima zi a anului din calendarul gregorian. În societățile moderne, Ajunul Anului Nou este sărbătorit în adunări sociale, în timpul cărora participanții dansează, mănâncă, consumă băuturi alcoolice și urmăresc focuri de artificii care marchează începutul noului an.

În România

uratoriPe 31 decembrie, în România, sătenii merg cu plugușorul din casă în casă pentru a ura lumea de Anul Nou, dorindu-le un „prosper nou an” (La mulți ani!).

În această zi se pregătesc bucate alese, băuturi pe măsura evenimentului care urmează, adică Revelionul, și se pun la punct detaliile prin care se trimit felicitări și urări. În diferite zone ale României se practică jocuri cu măști (dansul mascaților) sau se cântă Sorcova de unde vine și sorcovitul (agitarea unei baghete pentru urări), unde se urează ca anul ce vine să fie mai bogat și mai norocos. Sorcovitul poate fi și prilej de blestem.

Iosif VARGA

Anul Nou – tradiții și obiceiuri

Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic la cumpăna dintre ani, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, este numit „Îngropatul Anului” sau, mai recent, Revelion. Personificare a Soarelui, Anul este numit An Vechi înainte de miezul nopții de Revelion și An Nou după miezul nopții. Divinitatea Anului se naște, crește, îmbătrânește și moare împreună cu timpul calendaristic pentru a renaște după 365 de zile, respectiv 366 de zile în anii bisecți

143199_1501756_615789245123629_154691239_nSfinții calendarului popular, metamorfoze ale Anului, sunt mai tineri sau mai bătrâni, după șansa avută de aceștia la împărțirea sărbătorilor: Sânvăsâi, celebrat în prima zi a Anului, este un tânăr chefliu care stă călare pe butoi, iubește și petrece; Dragobete (24 februarie), fiul Dochiei, reprezintă zeul dragostei pe plaiurile carpatice; Sângiorzul (23 aprilie), Sântoaderul sunt tineri călări pe cai; Sântilie (20 iulie) și Sâmedru (26 octombrie) sunt maturi. După ei urmează generația sfinților-moși: Moș Andrei (30 noiembrie), Moș Nicolae (6 decembrie), Moș Ajun (24 decembrie) și Moș Crăciun (25 decembrie). Întoarcerea simbolică a timpului în această noapte este asimilată cu moartea divinității adorate, iar reluarea numărării zilelor, cu renașterea acesteia.

În satele românești, cete de flăcăi se pregătesc pentru „urat”, respectând datinile și obiceiurile din timpul sărbătorilor de iarnă.

În ajunul Noului An, pe înserat, își fac apariția „mascații”. 

În satele bucovinene se obișnuiește ca mascații să umble în ceată, care reunește personaje mascate: ursul, capra, căiuții, cerbii, urâții, frumoșii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii etc. După lăsarea serii, ceata cea mare se fărâmițează, iar grupurile rezultate încep să meargă din casă în casă, până la răsăritul soarelui, atunci când Anul Nou își intră în drepturi. 

Umblatul cu Capra ține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măștile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau țurcă în Moldova și Ardeal, boriță (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia și Oltenia, capra este denumită „Brezaia” (din cauza înfățișării pestrițe a măștii) și obiceiul se practică mai ales de Anul Nou. 

Capra se alcătuiește dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se învelește cu hârtie roșie, peste care se pune o altă hârtie, neagră, mărunt tăiată și încrețită, sau se lipește o piele subțire cu păr pe ea.

roturism_traditii_plugusorul_foto4Un alt obicei, cel al umblatului cu Ursul este întâlnit doar în Moldova, de Anul Nou. Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap și umeri blana unui animal, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roșii. Masca este condusă de un „Ursar”, însoțită de muzicanți și urmată, adesea, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul puiului de urs). În răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului și ajutată de un ciomag, masca mormăie și imită pașii legănați și sacadați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile. Semnificația este purificarea și fertilizarea solului în noul an. S-a avansat ipoteza că la originea acestui obicei e un cult traco-getic. 

De Anul Nou, un loc aparte îl ocupă colindatul și cetele de colindători care, după ce fac urări de sănătate, belșug, bucurie etc., primesc în dar colaci, vin, cârnați și uneori bani.

Strigatul peste sat este ceremonialul nocturn al cetelor de feciori pentru judecarea publică a celor care au încălcat regulile comunității. Cocoțați pe dealuri, movile, copaci sau acoperișuri, ei „biciuiesc” prin versuri fetele bătrâne, flăcăii tomnatici, femeile care fac farmece și descântece, leneșii, hoții sau bețivii. Acest dialog este așteptat de întreaga comunitate, încheindu-se cu formula „Cele rele să se spele, cele bune să se adune!”. Pentru curățarea relelor și alungarea spiritelor rele, obiceiul este însoțit de aprinderea focurilor.

În prima zi a noului an, de Sfântul Vasile, se crede că cerurile se deschid, că rugăciunile sunt ascultate și că animalele vorbesc cu glas omenesc. Tot atunci se merge cu Plugușorul și cu Sorcova, obiceiuri ce invocă prosperitatea și belșugul pentru gospodăria celui care primește colindătorii. Se spune că aceia care nu primesc cetele de colindători vor avea necazuri și sărăcie în anul ce vine.

În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi și de bărbați de curând însurați merg cu Plugul. Străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, Plugușorul a ajuns o urare obișnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Textul este în excelență o narație privind muncile agricole, recurgând la elemente fabuloase. Începe cu aratul, fiind urmat de semănat, îngrijirea plantelor, recoltat și adusul boabelor în hambare.

Plugușorul este întotdeauna însoțit de strigături, pocnete de bici și sunete de clopoței, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai ușor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. La sate, Plugușorul este însă extrem de complex, iar alaiurile care merg din casă în casă duc cu ele chiar un plug.

Semănatul este un obicei agrar, structurat după modelul colindelor și practicat de copii în dimineața zilei de Anul Nou, după încheierea Plugușorului. Colindătorii purtând traiste de gât încărcate cu semințe de grâu, secară, orz, ovăz, mai rar cu porumb, intră în case, aruncă boabe cu mâna, imitând semănatul pe ogor, și urează gazdelor sănătate și roade bogate. Ei sunt răsplătiți cu mere, colaci sau bani. După plecarea lor, gospodinele adună semințele și le duc în grajdul vitelor, pentru a fi sănătoase peste an.

Un alt obicei de Anul Nou, umblatul cu Sorcova reprezintă bucuria copiilor, care poartă o crenguță înmugurită de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar „surov” (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Înclinată de mai multe ori în direcția unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrată cu capacitatea de a transmite vigoare și tinerețe celui vizat. Textul urării, care amintește de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mișcării sorcovei.

 Elena TURCULEANU

Superstiții și Tradiții de Anul Nou

In orice colt al lumii ne-am afla in noaptea care face trecerea dintre ani, trebuie sa fim constienti ca fiecare tare in parte are anumite superstitii si traditii legate de Anul Nou.

La romani, conform traditiei, in noaptea de Anul Nou romanii trebuie sa faca cat mai mult zgomot pentru a alunga toate spiritele rele.    Unii romani merg chiar mai departe si obisnuiesc sa tina in buzunar o capatana de ustoroi, care are menirea de a-i feri de spiritele rele.    O alta superstitie de Revelion este aceea ca atat in ultima zi din an, cat si in prima zi a celui nou este bine sa nu facem cheltuieli si sa nu aruncam nimic din casa (inclusiv gunoiul) deoarece, o data cu el, aruncam afara din casa si norocul.  

uratura-de-anul-nou Si ca tot vine vorba de bani, exista si superstitia conform careia oamenii nu trebuie sa aiba nicio datorie pe cand incepe noul an. In caz contrar, acestia vor ramane datori intreg anul.  De asemenea, o bine cunoscuta superstitie spune ca prima persoana care va trece pragul casei in prima zi din an ne va influenta tot anul. Conform traditiei, persoanele cu parul blond sau roscat aduc ghinion in timp ce cele brunete aduc noroc. De asemenea, daca prima persoana care intra in casa este barbat, anul va fi plin de noroc, in timp ce daca femeile intra primele, acesta va fi plin de ghinion.    

Conform traditiei populare, fetele nemaritate pun in Ajunul Anului Nou un fir de busuioc intr-un vas cu apa, o ramura de mar si un ban. Dimineata, fetele isi vor visa alesul cu care urmeaza sa se casatoreasca.     De asemenea, la miezul noptii, usa casei trebuie sa fie deschisa, permitand astfel anului vechi sa iasa, in timp ce cel nou sa intre.       Preluat mai nou si de romani, obiceiul cu sarutatul sub vasc este practicat in noaptea dintre ani de catre indragostiti. Acestia cred ca astfel vor fi insotiti de dragoste intreg anul.         Batranii spun ca la trecerea dintre ani este bine ca fiecare persoana sa poarte o haina noua dar si ceva rosu, ori o alta culoare vesela pentru a atrage toate energiile pozitive.

 Toate obiceiurile si superstitiile de anul nou variaza in functie de regiune si de tara. Unele dintre ele au fost modernizate in timp ce altele au fost uitate sau ignorate de cei tineri.     Mai mult, in noaptea de Anul Nou persoanele nu au voie sa doarma, iar cine nu rezista va fi somnoros tot anul. O alta datina spune ca in Ajunul Anului Nou trebuie sa ai mereu in buzunar cateva boabe de grau, pentru a fi ferit de foamete tot anul. De asemenea, trebuie sa ai si bani in buzunar pentru ca noul an sa nu te prinda sarac.

  Romanii obisnuiesc sa consume peste in noaptea dintre ani, pentru a le asigura o trecere lina si usoara in anul ce urmeaza. Pe de alta parte, carnea de pasare este aducatore de ghinion. Acest lucru se datoreaza faptului ca pasarile de scurte scormonesc pamantul si il imprastie, fapt corelat cu imprastierea prosperitatii si a binelui din casa.      

In noaptea dintre ani dar si pe 1 ianuarie nu se plange. Conform traditiei, persoanele care plang in prima zi a anului vor avea un an plin cu evenimente triste.    Printre cele mai frumoase obiceiuri pe care romanii le au in noaptea de Anul Nou dar si in prima zi a noului an, colindele joaca un rol extrem de important. Printre acestea trebuie neaparat sa amintim Sorcova si Plugusorul.    

 Totusi, in noaptea dintre ani este important sa ne punem mereu o dorinta si sa intampinam anul ce vine cu sperante mari.

Col(r)dr farm Silvia ANDREI

Superstiții și tradiții de Anul Nou. Aflați ce trebuie să faceți pentru a avea un 2018 excelent

Tradiții de ANUL NOU. Oriunde ne-am afla in noaptea ce face trecerea dintre ani, trebuie sa stim ca fiecare tara are propriile traditii si superstitii legate de Revelion.

Superstitii de ANUL NOU – La romani, traditia de Anul Nou spune ca e bine sa fie mult zgomot in noaptea dintre ani pentru a alunga spiritele rele.

Unii merg mai departe si tin in buzunar o capatana de usturoi, pentru ca spiritele rele sa-i ocoleasca.

 

REVELION 2018. Cum se sărbătoreşte ANUL NOU în jurul lumii. Obiceiuri şi tradiţii pentru alungarea ghinionului şi belşug

Anul Nou este sărbătorit prin obiceiuri diverse şi inedite de diferitele popoare, însă peste tot se manifestă credinţa unui nou început şi speranţa unui viitor mai bun, prin aruncarea lucrurilor vechi din casă, aprinderea de artificii sau exprimarea unor dorinţe.

ANUL NOU ÎN JURUL LUMII: Moment al unui nou început, marcat prin obiceiuri inedite (Imagine: Mediafax Foto/AFP)

ROMÂNIA. Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic în noaptea de 31 decembrie – 1 ianuarie este numit la români ,,Îngropatul Anului”, denumirea de „Revelion” aparţinând timpurilor moderne. 

Potrivit lui Ion Ghinoiu, autorul cărţii ,,Zile şi mituri”, asemănător divinităţii, timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare, pentru a renaşte după alte 365 de zile. Ciclul sărbătorilor de Anul Nou este unul ritualic, împărţit simetric de Revelion în două segmente: perioada dintre Crăciun şi miezul nopţii de 31 decembrie şi apoi până la Bobotează. 

120603_EXP_HistoryFireworks.jpg.CROP.promo-xlarge2În prima parte a ciclului, timpul se degradează: se măreşte noaptea, sporeşte frigul şi întunericul şi, odată cu acestea, spaima oamenilor că lumea merge spre pierzanie, că va veni momentul când Soarele va dispărea definitiv de pe cer. Se face apoi simţit fenomenul solstiţiului de iarnă, când Soarele începe să urce pe bolta cerului şi ziua să crească puţin câte puţin, „cu cât sare cocoşul pe pragul casei” sau ,,cu cât se mişcă puiul în găoacea oului”. Prin multe obiceiuri şi credinţe care exprimă iniţial teama, dezordinea şi haosul, iar, după miezul nopţii de Revelion, optimismul, veselia, ordinea şi echilibrul, oamenii acordă diverse semnificaţii fenomenelor naturale.

UNGARIA. Oamenii fac din hârtie şi paie o sperietoare de ciori cunoscută ca Jack Straw, simbol al ghinionului din anul care se încheie. Sperietoarea este purtat prin sate şi arsă la miez de noapte.

RUSIA. Ruşii obişnuiesc să bea şampanie la miezul nopţii şi, după ora 12.00, să deschidă uşile şi ferestrele pentru ca noul an să intre în casă.

BELARUS. Femeile nemăritate participă la jocuri de forţă pentru a se afla care dintre ele se va mărita prima în anul ce urmează.

FRANŢA. De la francezi provine termenul „revelion”.  În noaptea dintre ani se organizează ospeţe numite Reveillon de Saint Sylvestre. Cu această ocazie, tinerii merg la petreceri somptuoase şi beau multă şampanie.

SPANIA. Un obicei spaniol de Anul Nou este să mănânci câte o boabă de strugure la fiecare dintre cele 12 bătăi ale ceasului care vestesc trecerea în noul an, acestea reprezentând dorinţe pentru fiecare lună a anului următor. De asemenea, pentru mirese, noaptea de Anul Nou reprezintă ocazia de a-şi strecura verigheta în cupa de şampanie şi de a ciocni.

PORTUGALIA Un obicei similar există şi în Portugalia, cu diferenţa că aici sunt preferate smochinele. Astfel, în noaptea dintre ani, trebuie înghiţite 12 smochine, care simbolizează 12 dorinţe pentru anul ce vine.

ITALIA. La Napoli, în Italia, Anul Nou este întâmpinat printr-un obicei special, care constă în a arunca pe fereastră obiecte vechi, simboluri ale anului care a trecut. Astfel, obiecte de mobilier, vase şi haine ajung în stradă, spre nefericirea gunoierilor, care trebuie să treacă în timpul nopţii pentru a face curăţenie. Tradiţia, însă, tinde să dispară, deoarece prezintă reale riscuri pentru trecători. În noaptea de Anul Nou, numită „Capodanno”, italienii obişnuiesc să pună pe masă mâncăruri speciale, despre care se spune că aduc bogăţie şi abundenţă.

636489542581079205-GettyImages-872214388-1-GRECIA. Ziua de Anul Nou este dedicată Sfântului Vasile, celebru pentru bunătatea sa. Copiii îşi lasă încălţările lângă şemineu în noaptea de Anul Nou, pentru a primi daruri de la sfântul cel bun. O mâncare tradiţională pentru această sărbătoare este „vassilopitta”, o prăjitură în care este pusă o monedă din argint sau din aur. Cel ce găseşte moneda va avea noroc în anul respectiv.

SCOŢIA.  Anul Nou este numit „Hogmanay”, iar în unele sate sunt aprinse suluri de smoală, care sunt lăsate apoi să se rostogolească pe străzi. Astfel, anul vechi este ars şi celui nou îi este permis să vină. Scoţienii cred că prima persoană care va intra în casă de Anul Nou va aduce fie noroc, fie ghinion. Anul cel nou va fi norocos dacă această persoană este un bărbat brunet, care aduce un dar.

IRLANDA. Oamenii bat cu un colţ de pâine în pereţi şi pe la uşi pentru a alunga ghinionul şi a chema spiritele bune în casă, iar la masa de Revelion se aşază la masă scaune în plus, pentru membrii familiei care au decedat. 

GERMANIA. Plumbul este considerat norocos la germani. În noaptea de Anul Nou există obiceiul se turna metalul topit într-un vas cu apă. Formele ciudate care se formează pot prezice viitorul. De exemplu, o minge înseamnă noroc în anul care vine, inima simbolizează căsnicie, o ancoră indică nevoia de ajutor, iar o cruce reprezintă moartea cuiva drag.

Un obicei pe cale de dispariţie, este legat de şira peştelui mâncat la masa de Revelion. Mesenii invitaţi o iau acasă ca să aibă noroc de bani în noul an. Porcul, simbol al bunăstării şi abundenţei, ia formă de desert, porcuşorii de marţipan fiind la mare căutare. În regiunea Westfalia, la 12 noaptea toată familia bea, pe rând, din acelaşi pahar de şampanie, iar ultimul aruncă paharul peste umăr, pentru a sparge ghinionul, iar fierarii alungă anul vechi lovind cu putere ciocanul de nicovală. 

BELGIA. La Liège, în Belgia, pe 1 ianuarie, există obiceiul de a mânca choucroute (un fel de varză murată cu cârnaţi) în familie, având sub farfurie, în mână sau în buzunar o monedă, pentru a avea bani tot anul.

ELVEŢIA. În unele părţi din Elveţia şi Austria localnicii se costumează pentru a sărbători ajunul zilei de Sfântul Silvestru. În anul 314, oamenii au crezut că suveranul pontif al acelei perioade, care se numea Silvestru, a capturat un monstru de mare ce va scăpa şi va distruge lumea în anul 1000. În amintirea acelei spaime, oamenii se îmbracă în costume neobişnuite.

OLANDA. Oudejaarsdag sau „ziua anului trecut” (31 decembrie) este sărbătorită prin multe focuri de artificii, care încep în zori şi ţin până târziu în noapte.  Tot de Revelion, olandezii fac focuri de tabara din brazii de Crăciun pe stradă şi mănâncă gogoşi ori deserturi foarte dulci.

DANEMARCA. În noaptea de Anul Nou, oamenii au obiceiul de a sparge farfurii de uşile prietenilor. Mai multe farfurii sparte de uşă, mai mulţi prieteni. Şi tot danezii intră în noul an sărind de pe scaun la miezul nopţii pentru a alunga spiritele rele şi de a aduce noroc.

SUEDIA. Se ascund răvaşe şi mici surprize în desertul servit în noaptea de Revelion care se spune că aduc noroc. Astfel, o budincă de orez poate avea în ea o alună, iar cel care o găseşte va avea noroc tot anul următor.

AMERICA LATINĂ. În Ecuador şi Peru, cu puţin timp înainte de Anul Nou, oamenii fac păpuşi de cârpă sau din hârtie creponată (muñecos), care reprezintă anul ce s-a terminat. Păpuşile sunt expuse apoi în faţa caselor până pe 31 decembrie, la miezul nopţii, când sunt arse în stradă. Există, de asemenea, credinţa conform căreia dacă porţi o anumită culoare la 12 noaptea, aceasta ar putea aduce noroc în anumite domenii. Astfel, se spune că galbenul este semn de bani, iar roşul poate aduce noroc în dragoste. De asemenea, cel care doreşte să călătorească tot anul trebuie să alerge prin cartier cu o valiză în mână, la ora 12 noaptea fix.

În Ecuador, în noaptea dintre ani se aruncă fotografii în foc. În acest fel, oamenii scapă de trecut şi sunt gata să îmbrăţişeze începutul noului an.

În Puerto Rico, de Revelion e bine să nu stai pe lângă ferestre. Portoricanii au obiceiul să „spele” vechiul an şi să arunce apă pe geam.

ISRAEL. În ebraică, Anul Nou se traduce prin „Rosh Hashanah”. Este un moment sacru, când oamenii se gândesc la ceea ce au făcut rău în trecut şi promit că vor fi mai buni în viitor. Ceremonii speciale au loc în sinagogi, unde se cântă la shofar, un instrument special. Copiii primesc haine noi, iar masa cuprinde obligatoriu fructe şi produse din făină, pentru a aminti de vremea recoltei.

IRAN. În calendarul islamic, care se bazează pe mişcările Lunii, data noului an este devansată cu 11 zile în fiecare an. În Iran, Anul Nou se sărbătoreşte pe 21 martie. Cu câteva săptămâni înainte de această dată, oamenii pun seminţe de grâu la încolţit, în vase speciale. Până la sosirea anului nou, grâul creşte şi simbolizează primăvara şi viaţa nouă care începe.

INDIA. Nu toţi hinduşii sărbătoresc noul an în acelaşi timp sau în acelaşi fel. În Bengalul de Vest, oamenii se împodobesc cu flori, pe care le colorează în roşu, roz, violet sau alb. Femeile poartă haine galbene, culoarea primăverii. În schimb, în sudul Indiei, mamele pun mâncare, flori şi daruri într-o cutie specială, pentru copii. În dimineaţa Anului Nou, copiii trebuie să ţină ochii închişi, până când sunt conduşi de mână la cutia cu daruri. În India Centrală, steagurile portocalii împodobesc toate clădirile în ziua de Anul Nou. În provincia Gujarat, în vestul Indiei, Anul Nou este celebrat la sfârşitul lunii octombrie, în acelaşi timp cu festivalul Diwali, când pe acoperişuri se pun mici lămpi cu ulei aprinse. În aprilie, când Soarele se mişcă din Casa Peştilor în Casa Berbecului, locuitorii din Sri Lanka încep să sărbătorească Anul Nou. Acesta cade, de obicei, pe 13 sau 14 aprilie. Hinduşii obişnuiesc să facă desene din pudră colorată în faţa casei, la începutul noului an, pentru a întâmpina rudele sau prietenii.

VIETNAM. Anul Nou este numit „Tet Nguyen Dan” sau mai simplu „Tet”. El începe pe 21 ianuarie sau 19 februarie, în funcţie de an. Vietnamezii cred că un zeu stă în fiecare casă, iar în ziua de Anul Nou se duce la cer. Acolo, el spune cât de bun sau rău a fost fiecare membru al familiei în anul care a trecut. Zeul călătoreşte pe spatele unui crap, de aceea vietnamezii obişnuiesc ca de Anul Nou să cumpere un crap viu, căruia îi dau drumul în râu.

F   ILIPINE. În această ţară majoritar catolică, ceremoniile trecerii în noul an îşi găsesc rădăcinile în vechile superstiţii şi tradiţii chineze, potrivit cărora zgomotul pocnitorilor va alunga spiritele rele şi va aduce noroc.

CHINA. Anul Noul chinezesc este celebrat cândva între 17 ianuarie şi 19 februarie, când este Lună Nouă – „Yuan Tan”. El este sărbătorit de chinezii din întreaga lume prin procesiuni pe stradă, unde sunt aprinse mii de lanterne. Chinezii cred că spiritele rele sunt peste tot în acea perioadă, aşa că aprind artificii pentru a le îndepărta. Uneori, ei îşi sigilează ferestrele şi uşile cu hârtie, pentru a nu lăsa spiritele malefice să pătrundă în casă.

JAPONIA. Pentru japonezi, Anul Nou, numit „Oshogatsu”, este una dintre cele mai importante sărbători şi un simbol al înnoirii. În decembrie, sunt organizate „petreceri de uitat anul” sau „Bonenkai”, prin care oamenii lasă în urmă problemele şi grijile anului pe cale să se încheie şi se pregătesc pentru un nou început. Neînţelegerile şi animozităţile sunt uitate. Pe 31 decembrie, la miezul nopţii, familiile merg la cel mai apropiat templu pentru a împărţi saké (băutură tradiţională, n.r.) şi pentru a asista la cele 108 lovituri de gong care anunţă trecerea în noul an (această cifră reprezintă numărul păcatelor acumulate într-un suflet de-a lungul anului, iar loviturile de gong simbolizează alungarea păcatelor unul câte unul şi purificarea sufletelor). Pe 1 ianuarie, copiii primesc otoshidamas – mici cadouri cu bani înăuntru.

Elena TURCULEANU

Vine ANUL NOU 2018 pe tot globul pământesc

Sărbătorirea începutului unui an nou prin focuri de artificii în Taipei

Anul Nou este ziua care marchează începerea următorului an calendaristic.     Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca început de an a avut loc pentru prima dată în 1691, de către Papa Inocențiu al XII-lea. Înainte de această dată, Crăciunul avea rolul începutului de an nou2015 în timp ce la multe popoare din emisfera nordică, anul începea la 1 martie.

fireworks-2223570_960_720În liturghia romano-catolică 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun; astfel, această zi este dedicată Fecioarei Maria. În același timp, în a opta zi de la naștere sunt amintite în  Evan ghe- lie (Luca 2,21) tăierea împrejur și botezul, potrivit religiei iudaice, a pruncului Iisus — la fel și în bisericile evanghelice.

În biserica ortodoxă, la 1 ianuarie este și ziua Sfântului Vasile, episcop de Cezareea Cappadociei.

În epoca contemporană, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie — noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „trezire”, aici cu sensul de ospăț la miezul nopții) — cu petarde și artificii; rudelor, prietenilor și cunoștințelor li se fac urări de noroc și sănătate și se urează „LA MULŢI ANI!”.

Obiceiuri și tradiții

Grecii fac o prăjitură tradițională în care pun bani. Persoana care găsește banii va avea parte de bucurie tot timpul anului. Acest obicei a fost transmis și în anumite regiuni ale României.   Evreii din Israel mănâncă mere unse cu miere, pentru ca noul an să fie foarte dulce.    Italienii încep cina mâncând o farfurie de linte, iar după toastul pentru noul an se obișnuiește să se arunce cupa pe fereastră.       Spaniolii mănâncă 12 boabe de struguri, însemnând ultimele secunde ale anului, ca ritual pentru atragerea norocului. Obiceiul a fost preluat de numeroase țări latino-americane.

În România, în mod tradițional nu se aruncă nimic din casă în prima zi a Anului Nou pentru că, procedând astfel, o persoană își aruncă norocul. Tot în prima zi din an nu se iese din casă până ce o persoană brunetă nu intră în casa respectivă (potrivit tradițiilor, persoanele brunete aduc noroc și fericire, iar cele roșcate și blonde ghinion). În noaptea dintre ani, oamenii își pun o dorință, pentru că aceasta are toate șansele să se îndeplinească. Noaptea de Revelion este întâmpinată cu mult zgomot (ca în Conu Leonida față cu reacțiunea, de I.L.Caragiale) pentru că zgomotele puternice alungă spiritele rele. Tot de Anul Nou se merge cu capra. Unii oameni desfac șampanie la cumpăna dintre ani, ca să aibă un an mai prosper. Pușcarea petardelor de Anul Nou este practicată de regulă de către cei tineri.Și desigur pe 31 decembrie se colindă cu plugușorul iar pe 1 ianuarie cu sorcova.

 Florin NAHORNIAC