Arhive lunare: februarie 2018

Mănăstirea PUTNA este necropola Marelui Domnitor al Moldovei, ŞTEFAN CEL MARE şi SFÂNT

Mănăstirea PUTNA necropola Marelui Domnitor a Moldovei, ŞTEFAN CEL MARE şi SFÂNT, a salvat prin mormântul său întreaga Moldovă de stăpânirea sovietică. Dacă acest mormânt nu se afla la Putna întreaga Moldova ar fi fost ocupată de hoardele sovietice!

aassGraphic1

,,…….această matcă a neamului care este Pstefan-cel-mare-350x315utna, mănăstirea unde-şi doarme somnul de veci Ştefan cel Mare şi Sfânt în care ,,poporul românesc îşi găsise cea mai curată icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite, şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al bucuriilor fru­moase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr-însul de aiurea şi de mai sus. Şi cu cât se vede această icoană mai limpede, cu cât se înţelege mai desăvârşit şi se iubeşte mai mult, cu atâta şi viitorul se vesteşte mai bun, căci atunci neamul merge pe drumul strămoşului cuminte” (lorga).

 

HAIDEŢI ROMÂNI, DIN MOARTE ÎNVIAŢI! PATRIA SĂ NE-O APĂRĂM!

Fraţi români, panta pe care alunecă neamul românesc este o realitate crudă, care ar trebui să ne inspăimante, să ne pună serioase probleme, să ne preocupe la modul cel mai serios. Cred că fiecare român in parte ar trebui sa aibe pe ordinea de zi, pe primul loc in aceasta ordine de zi aceasta problema deosebit de gravă a neamului românesc. De ce? Fiindcă ne pierdem pe zi ce trece identitatea de orice natură ar fi ea, culturală şi spirituală în primul rând.

Graphic1

Să nu uităm, dragii mei dragi, că pe aceste meleaguri a trăit un popor ortodox, dreptcredincios adică, iar tot ce au clădit de-a lungul veacurilor înaintaşii noştri, a avut strânsă legatură cu Ortodoxia, cu credinţa curată in Dumnezeu. Aşa cum zice Scriptura, prin  Mântuitorul nostru Iisus Hristos:” Cel ce nu adună cu mine, risipeşte”. Pământul acesta a dat omenirii oameni de înaltă ţinută morală şi de sfinţenie, de mare valoare, a umplut cerul de sfinţi.Să privim calendarul nostru ortodox şi să ne cutremurăm de mulţimea sfinţilor de-a lungul veacurilor de istorie. Şi să enumerăm numai câteva: Paisie de la Neamţ, Nicodim de la Tismana, Ghelasie de la Ramet, Calinic de la Cernica, Cuvioasa Paraschieva de la Iaşi, Teodora de la Sihla, Vasile de la Poiana Mărului, etc. Ar fi trebuit să incepem cu perioada daco-romană, amintind sfinţiii Epictet şi Astion, Kamasis, Filipos, Zoticos, Attalos de la Niculitel şi toţi episcopii martiri sub prigonitorii romani din această perioadă. Apoi perioada contemporană în care amintim sfinţi ca Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Teofil Pârâianu şi miile de martiri din temniţele comuniste, amintind aici cu precădere Aiudul. Mari români care s-au jertfit pentru tot ce este românesc au fost poetul Grigore Vieru, Ion Aldea Teodorovici şi soţia lui Doina  Teodorovici şi mulţi alţii pe care nu-I ştim. Deci exemple avem numai că fiecare din noi avem o datorie sfântă faţă de ţară şi faţă de Dumnezeu: să ducem mai departe ceea ce ne-au lăsat înaintaşii noştri, astfel împlinindu-ne datoria sfântă faţă de Dumnezeu şi faţă de neam.  Chemarea acestui neam este una înaltă, providenţială şi nu una a uitării rădăcinilor, a aşternerii prafului peste laurii istoriei şi peste sângele vărsat al miilor de martiri români de-a lungul timpului. Martirii s-au jertfit pentru noi, ca noi să fim liberi , iar noi ce facem? Intrăm din ce în ce mai mult în duhul secular al acestei lumi subjugate numai de valori materiale, ne lăsăm copleşiti de mediocritate şi de lipsa de cultură şi spiritualitate. Am uitat să ne cinstim eroii, bătrânii, am uitat de sfânta Biserică, am uitat să fim cuviosi şi jertfelnici, am uitat să trăim româneşte.Am uitat, într-un cuvânt, să ne facem datoria.Să nu uităm că omul este chemat spre cele cereşti şi nu spre cele pământesti. Omului I s-a acordat cinstea de a fi regele creaţiei şi totodată de a fi întocmai ca îngerii lui Dumnezeu. Deci trebuie să trăim îngereşte şi nu să ne încurcam în grijile acestei lumi deşarte, precum spune Scriptura: “Căutati mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă.” Care “celelalte”? Adică cele materiale, de care nu trebuie să îngrijim, căci are Dumnezeu grijă să le adauge. Dar noi avem puţina credinţă. Să punem deci pe primul rând sufletul şi cele spiritual şi să ne amintim de pildă Mântuitorului cu păsările cerului care nu ară şi nu seceră.

Disparem ca neam nu numai prin moartea noastra spirituala si culturala ci si la modul propriu-zis:prin pacatul avortului care s-a inmultit infiorator de mult, scazind natalitatea si deci viitorul biologic al acestui neam. Nu se mai nasc copii, tot din necredinta noastra si din grija materiala care ne sufoca.Bunicii nostrii aveau cite 10-12 chiar si 15 copii si toti erau sanatosi si ajungeau oameni mari si pe care societatea se poate baza.Azi cabinetele medicale savarsesc avorturi pe banda rulanta si mii de copii dispar anual. Mamelor opriti-va! Acest pacat este infiorator de grav in fata lui Dumnezeu. Opriti-va si pocaiti-va pana nu este prea tarziu. Faceti copii si spovediti aceste pacate ca sa se ierte si sa-l imbunati pe bunul Dumnezeu, altfel osanda va fi vesnica.Renuntati la contraceptive si la blestematia ferelii, asa cum o numeste Parintele Arsenie Boca. Caci asta este menirea femeii, una inalta, aceea de a se mantui prin nastere si crestere de prunci, de a se sfinti prin aceasta menire de mama si nu aceea de a se complace in egoismul contemporan si in necredinta. Apoi ne pierdem  valorile culturale. Cultura nu mai conteaza. Cine mai pune pret pe cultura? Romanul nu mai citeste o carte, nu mai merge la opera, nu mai studiaza nimic, nu mai admira o pictura. A uitat de toate acestea. A uitat de Ciprian Porumbescu, de George Enescu, de Stefan Luchian, de Nicolae Grigorescu, de marii poeti si scriitori care au creat o zestre estetica poporului roman, o zestre culturala nepretuita, s-au jertfit pentru a da nastere la opere ca ale lor, viata lor a fost o jertfa. Nimic deci nu se face fara jertfa, fara sacrificiu. Cladiri de patrimoniu se degradeaza pe zi ce trece, la fel biserici vechi pictate in cel mai pur stil romanesc. Nu mai investim in astfel de lucruri, in schimb , zi de zi se inalta cladiri moderne, cu zeci de etaje, sedii de firme, toate intepand cerul cu inaltimea lor. Nu suntem impotriva acestora, dar se pierde tot ceea ce este romanesc. De asemenea romanul a uitat sa vorbeasca romaneste. Am “englezit” atit de mult limba romana, incat nu mai putem sa respiram de atitia termeni englezesti ca asistent manager, trendy, fancy, trend, etc, etc, etc.De asemenea, cum spunea regretatul domn Pruteanu, acest popor in ultimul veac, a ciuntit si a deformat aceasta limba atat de frumoasa si de melodioasa. Folclorul l-am adaptat pe ritmuri etno, maneaua este un adevarat sport national. Nu este bine deloc, fiindca toate acestea nu au nimic in comun cu autenticul. Si toate acestea din faptul ca ne-am pierdut credinta si ca inotam in grijile acestei lumi, grija noastra primordial fiind alta, aceea a mantuirii, a infrumusetarii sufletului nostru, care  este vesnic, a implinirii legii divine si a desavarsirii noastre launtrice.

Este cutremurator, infiorator apoi,  ce se intimpla cu limba noastra astazi.Nimeni , aproape nimeni nu mai lupta pentru a pastra limba romana curata ci dimpotriva o vulgarizam pe zi ce trece, o transformam intr-o limba a trivialitatii, a americanismelor ieftine si a prostului gust dus la cote tenebroase. Este o crima a permite asa ceva asupra darului lui Dumnezeu facut acestui neam. Romanul de astazi are alte preocupari, strict materiale si materialiste , altele decat patriotismul curat, dragostea de Dumnezeu, de neam si de tara; romanul de astazi inoata in grija agoniselii desarte si in grija zilei de mine, pe care nu garanteaza ca o mai apuca. Omul contemporan, spunea un parinte, construieste ca si cum ar trai vesnic si mananca, ca si cum ar trai numai pentru asta. Romanul a uitat sa fie roman, a uitat sa-si apere valorile fara de pret ale ortodoxiei, darurile cele nepretuite, cum ar fi dreapta credinta, limba, neamul, tara aceasta frumoasa si bogata. Ce este limba romana adevarata? Este limba cartilor bisericesti, este limba intelepciunii lui Dumnezeu din Psaltire si Ceaslov. Este limba in care Dosoftei Mitropolitul a scris Psaltirea in versuri, este limba lui Cantemir din Descriptio Moldaviae, este limba cronicarilor, a Pravilelor Bisericesti, mai dulci ca mierea, este limba lui Blaga, a lui Cosbuc, a lui Eminescu si a lui Vieru. Este limba vorbita de mosii si stramosii nostri, a tuturor voievozilor si martirilor, a eroilor si taranilor care permanent au  imbogatit-o, au pretuit-o ca pe un dar de mare pret, au  pastrat-o cu sfintenie ca pe un sfant odor, ceea ce si este. M-as apleca asupra afirmatiei, permanent au imbogatit-o, nu cu cuvintele triviale ale altor limbi si cu injurii si trivialitati ci cu noi intelesuri ale intelepciunii, cu noi sclipiri de har dumnezeiesc , ridicand-o la dulceata de taina a limbii vorbite de Adam cu Dumnezeu in Rai, inainte de caderea in pacat.Limba cea adevarata este limba adevaratei credinte, a adevaratei culturi, este limba lui Nicolae Steinhardt,  a lui Daniil Sandu Tudor, a parintelui Adrian Fageteanu  si a tuturor oamenilor de cultura si valoare, care au stralucit in temnitele comuniste si au devenit sfinti. Este limba tuturor carturarilor si eruditilor acestui  neam, este limba omeniei, a buneicuviinte, a dragostei, a iubirii de straini, a ospitalitatii, a credintei si a curatiei. Asta este adevarata limba si inaintasii nostri au stiut cu prisosinta sa o pretuiasca si sa o imbogateasca. Pentru cine s-a jertfit Stefan Luchian, apoi? Sau Grigorescu? Oare pentru cine?Sau Constantin Noica, sau Nae Ionescu, sau Mircea Eliade?Pentru cine a luptat marele George Pruteanu, oare nu pentru puritatea si acuratetea limbii noastre, comoara cea de mult pret a noastra? Si noi ce am facut? Am lasat limba romaneasca sa o spurce cei rai si haini cu tot felul de injurii, tot felul de mascari si frivolitati, cu tot felul de mahalagisme si imprumuturi la moda. Am lasat limba lui Eminescu, a lui Alecsandri, a lui Blaga , prada talharilor, jefuitorilor, care au furat-o, au strambat-o si au stalcit-o. Am manelizat si am caricaturizat limba noastra cea dulce, poetica si dumnezeiasca, mostenirea noastra de la Traian si Decebal. Am “afonizat-o” si am sfasiat-o pe mireasa imaculata si melodioasa, in care s-au nascut atatea doine si balade, in care s-au scris atatea acte istorice, in care ne-am nascut, am crescut si am devenit oameni. Este limba lui Decebal, a lui Stefan, a lui Mircea si a lui Mihai, limba pe care noi am transformat-o in limba a hulei, a mediocritatii, a injuriilor si a decadentei.Limba in care este scrisa in Biblie Cintarea Cintarilor este hacuita si murdarita permanent de tot ce este ieftin, trivial, josnic si obscur. Copiii nostri invata de mici o limba straina, a trivialului si a violentei,o limba si o istorie pe care noi le-o oferim spre mostenire.Ii facem sa le fie rusine de tara si limba lor, ii dezradacinam cu totul prin faptele si exemplul nostru.Cum ii vom putea privi in ochi?

Dragi frati si surori intru Hristos, sa ne trezim la realitate si sa veghem cu trezvie adevarata la binele dreptei credintei si al neamului.Sa ne pazim tara cu valorile sale, cu bogatiile ei , cu frumusetile ei si asa, frumoasa si bogata, cu o limba ingereasca sa o predam mostenire urmasilor nostri. Caci suntem responsabili pentru mostenirea pe care o pregatim urmasilor nostri. Suntem legati de trecut si de viitor si vom da socoteala in fata Dreptului Judecator pentru tara aceasta minunata pe care am primit-o in dar, insa de care n-am fost vrednici. Caci Romania, spune un parinte, este dupa modelul Sf. Treimi; asa cum Dumnezeu este Unul singur intreit in persoane Tatal Fiul si Sf. Duh, asa si Romania este una singura rezultata prin unirea celor trei principate surori: Tara Romaneasca, Ardealul si Moldova. Ce glas proorocesc, ce minunata descoperire dumnezeiasca … Apoi , o alta problema si meteahna contemporana este frica si lasitatea noastra in lucrarea mantuirii si in indeplinirea datoriei noastre fata de Dumnezeu si fata de neam.Singura frica acceptata in crestinismul dreptmaritor-ortodox este frica de Dumnezeu si de pacat. In restul cazurilor, frica este o stare de paralizie a sufletului , pe care diavolul incearca sa ne-o insufle si prin care doreste sa anihileze orice lucrare dumnezeiasca in noi si prin noi. Crestinul trebuie sa fie curajos precum inaintasii nostri, precum sfintii si mucenicii nostri care mergeau la moarte ca la nunta ce frica au cunoscut Voievozii si Martirii Neamului in atatea razboaie si atatea prigoane? Sa ne amintim de neinfricatul Stefan, de Mihai , de Horea si de alti mari oameni si crestini, care prin martiriul lor au sfintit pamantul tarii. Sa ne amintim apoi de toti sfintii din sinaxare, de toti marturisitorii si mucenicii de la Hristos si pana azi. Caci fara teama au marturisit dreapta credinta impotriva ereziilor de tot felul, sfinti ca Sf. Maxim Marturisitorul sau Sf. Atanasie cel Mare. Pentru dreapta credinta a fost prigonit Sf. Ioan Gura de Aur si toti sfintii. Iar in veacul 20 sfintii inchisorilor comuniste, fara frica, l-au marturisit pe Hristos, in iadul reeducarii si groaznicelor chinuri din temnitele comuniste, nelepadandu-se nici o clipa de dreapta credinta in Dumnezeu.

Asa cum am spus, frica vine de la diavol , care incearca sa ne scoata din lupta cea duhovniceasca, si, prin intermediul ei si sa ne anuleze lucrarea duhovniceasca si de marturisire in lume. Insa un parinte contemporan spune ca fricosii nu se mantuiesc si bunul Dumnezeu se manie din pricina fricii si lasitatii noastre in marturisirea adevarului.Prin lasitatea noastra de a marturisi se pagubesc o multime de suflete slabe in credinta, paguba pentru care nu vom avea raspuns la INFRICOSATA JUDECATA. Nu slujim oare Celui Atotputernic si Preainalt ?Nu slujim cu totii Atottiitorului? De ce sa ne fie frica?De moarte? Oare este ingaduit crestinului sa se teama de moarte? Nu pentru asta a venit Hristos in lume,  ca sa desfiinteze moartea si sa ne dea sansa mantuirii si a vietii vesnice? Nu pentru noi a patimit si s-a Jertfit pe Cruce? Si daca El ne-a scos de sub imperiul mortii, noi de ce trebuie sa ne temem de moarte? Avem o istorie atat de bogata, atat de ziditoare pentru noi, prin bogatia de exemple de moralitate si de sfintenie a acelora care cu sange au scris-o. Avem eroii trecutului care nu au murit, ci s-au mutat de la noi in Imparatia lui Dumnezeu si care de acolo ne privesc si iau aminte. La marea Judecata a lui Hristos vom sta cu ei fata catre fata si ne vom rusina multi dintre noi de faptele noastre. Ne vom rusina pentru lipsa noastra de patriotism, pentru lipsa de dragoste pentru Sfanta Biserica, pentru ignoranta noastra in care ne complacem ca neam in momentul de fata si nu vrem sa recladim ceea ce a fost odinioara, prin exemplul vietii noastre personale. Ce vor spune oare atunci Stefan cel Mare si Sfant  si Martirii Brancoveni? Ce vor spune atunci cuviosii si dreptii acestui pamant, voievozii care s-au jertfit pentru credinta cea dreapta si pentru neam? Ce vor spune mucenicii si mucenitele?

In orice caz, un lucru este sigur. Noi nu vom avea raspuns inaintea lui Dumnezeu si inaintea lor.Suntem urmasii unor oameni care au luptat ca noi sa fim astazi liberi, sa ne putem duce si ruga fara nici o opreliste in sfintele lui Dumnezeu biserici.Suntem urmasii unor oameni care au murit, varsandu-si sangele pentru acest pamant, inrosindu-l , suntem urmasii unor oameni pentru care biserica si tara le-a fost si casa si masa si tata si mama si sotie si frate.

Iar noi ca popor ce facem? Ne lepadam zi de zi de tot ce avem mai sfant pe acest pamant, adica de dreapta credinta si de Dumnezeu. Nu ne mai cunoastem istoria si obarsia, nu mai vrem de fapt sa le cunoastem. Ne pierdem individualitatea si identitatea, asemanandu-ne tot mai mult cu societatea consumista, pur materialista din zilele noastre, participand tot mai mult la actele de egoism ale omului contemporan. Ne lasam inghititi de o societate despiritualizata, care tinde spre un tel final opus celui la care omul trebuie sa ajunga si anume indumnezeirea. Suntem angrenati intr-o goana absurda dupa cele materiale, uitand lucrurile esentiale pentru care cu adevarat merita sa traiesti si sa te jertfesti. Ne complacem ca popor intr-o stare extrem de periculoasa , intr-o ignoranta care ne va duce la o finalitate infricosatoare. Ne complacem ca popor intr-o lasitate de a spune adevarul, intr-o mocirla a lipsei de responsabilitate si a mediocritatii. Am uitat sa fim cuviosi, am uitat sa daruim si sa ne daruim.

Asadar, dragii mei compatrioţi, din dragoste si din durere v-am spus toate acestea. Sa nu considerati ca v-am certat. Am tras un semnal de alarma, fiindca lucrurile au mers prea departe. Ne pierdem neamul, ne pierdem tara. Ne pierdem individualitatea noastra si demnitatea noastra ca neam. Noi preotii avem datoria sa va spunem aceste lucruri. Dar ce este de  facut? Sa ne intoarcem la adevaratele valori, la cele spirituale, sa ne intoarcem la pildele inaintasilor nostri si vom sti cum sa traim si ce vom face in viitor. Sa ne intoarcem la valorile crestine si la Dumnezeu. Sa traim in Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa participam la propasirea valorilor acestui neam si sa-i invatam pe copii nostri adevaratele valori si cum sa traiasca frumos, asa cum o faceau bunicii nostri. Sa facem cinste numelui de roman atat aici in tara, cat si peste hotare. Sa nu uitam ca este o datorie sfanta a ne iubi tara , neamul si pe Dumnezeu, o datorie de implinit, prin chemarea noastra inalta la mantuire. Sa nu ne uitam radacinile si sa purcedem fara intarziere la aceasta inalta si sfanta lucrare. Sa luam ce este bun  din lume si nu ce este rau si pagubitor. Sa facem cunoscuta si altora dreapta credinta, ortodoxia, atat de adanca si de frumoasa, nepretuita. Sa fim exemple atat in tara cat si peste hotare de munca, cuviosie, cumintenie, smerenie, inteligenta, seriozitate si demnitate, de patriotism, de dragoste, de rabdare si de rugaciune. Sa fim plini de virtuti , asa cum a fost romanul dintotdeauna.Numai asa vom atinge telul nostru, chemarea noastra providentiala la mantuire si nu punand pret pe valorile materiale atat de desarte si de vremelnice. Caci intai virtutile ne sunt averea noastra si dupa aceea cele materiale.

Sfânt Popor Roman  trezeşte-te până nu este prea târziu! Redevino ceea ce ai fost odinioară! Intoarce-te la origini, la ceea ce cu adevărat este esenţial, la lucrurile care cu adevărat conteaza! Redevino erou, martir, pentru că merită să trăieşti şi să mori pentru bine, frumos şi Dumnezeu! “Hai români din moarte înviaţi!” cum spunea Grigore Vieru.  Să ne facem vrednici de aceeaşi cinstire cu înaintaşii noştri. Să arătăm şi altora valorile noastre adevărate, să arătăm şi altora pe adevăratul român, fiinţa cerească. Să arătăm şi altora Omul Frumos [..], omul îndumnezeit. Să arătăm şi altora o ţară binecuvântată de Dumnezeu. Să arătăm şi altora că singura noastră avuţie este Dumnezeu şi dreapta credinţă şi limba stramoşească, mare comoară şi oglindă a spiritualităţii acestui popor. Să ne îndeplinim rolul nostru providenţial, de exemplu de trăire şi simţire duhovnicească pentru celelalte popoare, chemarea noastră înaltă spre patria cerească şi nu spre cele stricăcioase şi de nimic. Să ne ocupăm , prin faptă şi cuvânt, locul în istoria mântuirii neamurilor. Să dovedim lumii ceea ce cu adevărat suntem şi ceea ce contează cu adevărat, să fim continuatori ai jertfei înaintaşilor noştri. Căci acest pământ a fost binecuvântat de Dumnezeu şi sfinţit cu sângele moşilor şi stramoşilor noştri. Aceasta este adevărata chemare a noastră, la care suntem chemaţi de bunul şi mult iubitorul de oameni Dumnezeu. Aceasta este chemarea noastră spre Înviere, spre mântuire. “Doamne dă-I tărie,/ unei mâini să scrie/ Biblia latinului Ardeal!!!!”Şi pe finalul finalului aş reda câteva dumnezeieşti slove ale lui  Vieru, poetul divin ce a plecat dintre noi: Pentru Ea la Putna clopot bate/Pentru Ea mi-e teamă de păcate/…Pentru Ea mai văruim pereţii/Pentru ea mai sunt răniti poeţii/Dumnezeu prima oară/Când a plâns printre aştri/El a plâns peste ţară/ Cu lacrima limbii noastre! Şi încheiem cu marele Al. Mateevici care ne ceartă aspru pentru indolenţa şi nepăsarea noastră:

……………………………

,,Limba noastră-i limbă sfântă

Limba vechilor cazanii

Care-o plâng şi care-o cântă

Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul

Ruginit de multă vreme

Ştergeti slinul, mucegaiul

Al uitării-n care geme.”

Cu toată dragostea pentru toţi oamenii,

                                                                                           Pr.Andrei

                                                                                                                             şi  Gral(r)dr ec Florin NAHORNIAC

IPS Ioan Selejan – o conștiință a neamului românesc, un „dur” al Bisericii, un fruntaș al generației

Traieste,vietuieste langa noi,aproape de noi,  o mare personalitate care este si inalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Romane.

IPS Ioan Salajan, episcopul Harghitei si Covasnei,arhiepiscop onorific, are 62 de ani si pastoreste( de la infiintarea episcopiei-1994)  credinciosii care traiesc in zonele delimitate de cele doua judete.

sinteza-zilei-ce-spune-mitropolitul-banatului-ips-ioan-selejan-despre-gratiere-430669IPS Ioan Salajan, ardelean din zona Bihorului este unul dintre oamenii care au lucrat in tacere   dar cu  eficienta la revigorarea unei parti a acestei natii,reintorcand catre credinta romanii uitati de prin zonele celor doua judete amintite.A desfasurat o munca de constructie de lacase cat si  a increderii oamenilor in Biserica. Poate fi intalnit  prin satele covasnene sau din Harghita oricand gata sa asculte si sa ofere ajutor. Se bucura un respect in aceasta zona cum rar mi-a fost sa intalnesc  fata de oamenii Bisericii.

In aceasi timp IPS Ioan Salajan este socotit  de multi drept un dur al BOR. Daca ne referim  numai la mult discutatul ecumenism despre care  episcopul Hraghitei si Covasnei afirma clar si fara  urma de retinere ca  poatre fi practicat  dar pana la frontiera ortodoxiei…,de aici incolo sau  dincolo de aceasta frontiera nu este cale de  mijloc. Asta inseamna o buna convietuire cu cei ce ne sunt alaturi,respectul pentru religia fiecaruia dar nu  apropieri  ciudate de dragul politicii corecte si a globalizarii catre   „unitate” cum am vazut la unii inalti prelati ai BOR.

IPS Ioan Salajan a candidat la scaunul patriarhal si  a pierdut in favoarea actualului Patriarh….Probabil ca nu venea din  postul de Mitropolit al Moldovei cum este,  sa-i spunem, cutuma…..

IPS Ioan Salajan a refuzat  scaunul de mitropolit al Olteniei cum si pe cel de mitropolit al Dobrogei… Intrebat a  raspuns simplu, dur, dar si  lasand loc de multe: pentru ca nu am gasit sau nu mi-a fost propus un inlocuitor in stare  sa continue ceea ce am facut eu in Harghita si Covasna…

IPS Ioan Salajan are darul scrisului cum putini dintre inaltii nostrii ierahi il au.

Cititi memorabila   pastorala  scrisa de Domnia Sa in intampinarea Sarbatorilor de Paste 2013(http://www.cotidianul.ro/noi-plangem-si-azi-in-aceeasi-limba-romaneasca-212802/).

Din care reiau cateva fragmnte absolut deosebite:

 

Hristos a înviat!

Aceasta este vestea cea bună pe care ne-au adus-o doi îngeri care străjuiau mormântul gol şi giulgiurile zăcând.

…………… 

Oare Se ascunde Hristos de noi ca să nu-L găsim?! A părăsit oare Hristos lumea?!

Nu!

Dar unde L-a găsit totuşi mironosiţa?

Printre lacrimi!

Iată unde Se ascunde şi azi Hristos de noi!

Lacrima este primul rod al omului. Adam, când a fost izgonit din Rai, a plâns, a lăcrimat.

Dumnezeu este izvorul vieţii, iar de atunci, omul, prin har, devine izvorul lacrimilor.

O stâncă, decât să lăcrimeze, mai bine crapă.

Omului, însă, Dumnezeu i-a dat darul lacrimilor, aşa cum i-a dat trandafirului, pe lângă frumuseţe, şi spinii durerii.

Omul, din starea lui paradisiacă, ajunsese un trandafir trist.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

M-am întâlnit şi eu cu Hristos, într-o zi, pe cărările pământeşti şi m-a întrebat: fiule, de ce nu plângi şi de ce nu Mă cauţi?

Şi I-am zis: Doamne, oare pe mine m-ai plămădit din stâncă şi nu pot lăcrima?!

Doamne, mai frământă-mă o dată, dar Te rog, pune într-a mea ţărână şi o picătură din scumpul Tău Sânge ce l-ai vărsat pe Crucea Golgotei, ca să pot plânge şi eu şi ca să Te pot căuta!

Doamne, caută-ne Tu şi dă-ne darul lacrimilor pe care l-ai dat mironosiţei!

Pământul este paradisul unde a venit Hristos să Se răstignească pentru mine.

…………..

Golgota se află la o margine de lume unde se mai poate auzi şi azi suspinul Crucii.

……………..

Până unde merge iubirea Sa faţă de noi?!

Până la Răstignire!

………

După cum patria începe pe braţele mamei, tot aşa şi Împărăţia lui Dumnezeu începe pe braţele lui Hristos răstignite pe Crucea de pe Golgota.

Omul nu mai moare, căci Hristos a biruit moartea, iar omul cade din timp în veşnicie.

………..

Pe Cruce, Hristos scrie ecuaţia celei mai mari iubiri: „Eu” sunt „tu” – adică Eu, azi, Mă jertfesc până la moarte pentru tine.

Când voi fi şi eu „tu”?! Când vom trece de la egocentrism la altruism?!

Când vom trece de la heliocentrism la hristocentrism, de la egoism la iubire?!

………

Crucea este altarul iubirii lui Dumnezeu.

Prin Cruce, noi evadăm din viaţă în iubire.

Dumnezeu a urzit lumea din iubire.

Adesea, trandafirul îşi scrie memoria nu cu frumuseţea, ci cu spinii săi.

Hristos i-a lăsat Crucii o poruncă: să nu-şi scrie memoria cu piroanele, ci cu iertare.

Să nu ne căutăm părinţii în morminte, ci în Împărăţia lui Dumnezeu.

Sărută, iubite frate creştine, crucea maicii tale în cimitir, dar n-o mai căuta acolo, căci ea este în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pe crucea ei tu ai scris ziua când a trecut la Domnul. Atunci au fost paştile maicii tale.

Azi prăznuim Paştile Domnului nostru Iisus Hristos, mâine paştile părinţilor noştri. Şi apoi ne apropiem fiecare de paştile noastre.

…………

Iubiţilor, v-am scris aceste cuvinte de mângâiere, la acest Sfânt Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. De azi, voi scrie fără cuvinte, căci, abia atunci când scrii fără cuvinte, începi să-I scrii lui Dumnezeu.

 IPS Ioan Salajan, spun oamenii simpli ai Bisericii, este in permanenta supravegheat…. Nu cred ca cineva  poate sa-l urmareasca pe Episcopul Ioan Salajan decat din ura, invidie si prostie… Intre atatia manageri(de la cel din frunte pana la cei marunti) de azi ai Bisericii Ortodoxe Romane, Ioan Salajan este   constiinta care stie sa  cladeasca,  omul care  imbina constructia alaturi de credinta intr-un fel firesc, dand amandorura ceea ce se cuvine.Ioan Salajan este ierarhul de langa noi si alaturi de noi. Nu managerul Bisericii sau Episcopiei  Covasnei si Harghitei… desi  sunt convins ca are harul conducerii, dar o face intr-un fel firesc si neostentativ si nu foarte materialist  cum sunt altii….Uitati-va la modul modest  cum se imbraca.Uitati-va la cele doua extraordinare ctitorii   care s-au cladit sau au ajuns la ceea ce sunt azi :Manastirea de la Izvorul Muresului si cea de la Marcus…Acolose  face  ceva cu adevarat pentru aproapele nostru, acolo nu exista numai viata monahala inchisa…..

Sunt sigur ca Domnia Sa are puterea sa  lupte  si sa mearga pana la capat… Pana la Pastele Lui.Si ca  nu se teme ca este urmarit…. Nu o sa dezvolt acest subiect…

Nu-l cunosc personal pe acest om.

El este unul dintre cei ce, intr-un efort extraordinar  al lucrului la propria-i persoana,   a izbutit sa fie unul din liderii generatiei care are azi 60 de ani. Generatia noastra care cuprinde  oameni ramasi curati si atatia oameni care au muscat adanc din  puroiul  galben al  compromisului.   

 Ioan Salajan care   este si inginer,care a dorit sa se faca regizor de film si care a ajuns cu voia intamplarii  dar mai ales a chemarii,preot,teolog si peste toate un pastor(cratima pe  litera a ) care incearca sa indrepte  catre un tarm naufragiata  societate romaneasca sau macar parte a ei….

Ioan Salajan este unul dintre  fruntasii generatiei noastre si eu mandresc sa fiu coleg de generatie  cu un astfel de om! Am fost la fel( tineri fiind):  am urmat o facultate tehnica  de varf (stiind ca tehnica nu face compromisuri comuniste)  ne-a placut filmul si am vazut mii de filme intr-un mod  devenit cu timpul  profesionist,am scris  si am citit  enorm si la un moment dat in fata valtorii ceausiste ne-am scufundat in tacere… Unii nu au mai revenit niciodata.Altii, precum parintele Ioan Salajan, au revenit  pe alte trepte  si   preluand din cate ceva din  visurile tineretii…

Cel care a realizat Pacea de la Cozia este  de fapt  Patriahul neincoronat al constiintei si al  neamului romanesc de la acest moment……..

Gral-col(r)prof univ dr ec Florin NAHORNIAC

Editorialul ediției. Ultimul rege

Bine v-am găsit la acest nou editorial. Am intrat în  Postul Mare al Sfintelor Paști. A venit într-un moment neprielnic pentru că de la bun început trebuie să știți că totul s-a scumpit iar românul de rând nu v-a avea acces la alimentele care vor sta la baza sărbătorilor pascale. Totuși să avem răbdare poate Bunul Dumnezeu ne va ajuta ca Sărbătoarea Învierii Domnului să le dea politicienilor mintea cea de pe urmă și să asigure poporului român cel dreptmăritor creștin condiții bune a sărbătorii în condiții optime.

Regele şi noi

Mihai_I_of_RomaniaDincolo de imaginea „bunului rege“, mesajul morții în exil se îndreaptă acuzator împotriva noastră, cei care îl vom însoți pe ultimul drum cerșind o iertare istorică, dar pe fond nerecunoscând nici vina, nici definitiva înfrângere.

Încetarea din viață a MS Regele Mihai I e acea terapie de șoc emoțională care ne obligă să ieșim din obsedantul prezent și să privim realitatea în dimensiunea ei istorică. Dincolo de tristețe, dincolo de necesare sentimente de culpabilitate colectivă, simțim că în asemenea momente avem acces la evidențe care în rest ne scapă. Iar zilele acestea lecția istoriei e poate mai aspră ca niciodată: ceva iremediabil se produsese undeva în trecut, dar abia acum conștientizăm trauma și dimensiunea ei ireparabilă.

Ironia istoriei ne spune că principele Mihai de România și Partidul Comunist din România s-au născut în același an, 1921. Două destine care reprezentau două principii de legitimitate, două universuri de valori, două sensuri ale istoriei. Rivalitatea lor a marcat un secol de istorie a României.     

Unul trebuia să asigure continuitatea unei dinastii importate din Occident pentru a contribui la incredibil de ambițiosul proiect al occidentalizării României. Celălalt urmărea programatic sovietizarea României. După 1947, realitățile geopolitice au tranșat această rivalitate în favoarea impunerii modelului sovietic și a vectorului său instituțional: partidul-stat comunist. După 1989, căderea regimului totalitar, dispariția juridică a PCR și a URSS au redeschis problema reînnodării firului istoriei.

 Acum știm că acea șansă s-a pierdut definitiv. Regii nu mor, corpul lor fizic se stinge, dar celui politic îi este asigurată continuitatea prin instituții. Corpul politic al regelui poate muri numai dacă se renunță definitiv la un principiu de legitimitate. Abolirea monarhiei s-a produs în România în contextul unei ocupații sovietice, ceea ce a făcut ca regele exilat să rămână nu numai titularul unei forme de legitimitate de ordin dinastic, ci și în termenii continuității constituționale   

ion-antonescu-regele-mihai-pe-malul-prutului-1940 Corpul politic al regelui a supraviețuit nu numai perioadei inițiale a exilului, care putea fi provizoriu, deși s-a dovedit definitiv, ci și în deceniile ulterioare, pentru că regimul comunist totalitar nu a ieșit niciodată din paradigma stalinistă și nu și-a creat premisele unei legitimități politice autonome față de spectrul aparatului represiv (intern și potențial extern). Dovada acestei dependențe a fost dată în 1989, când smulgerea stemei de pe steag a simbolizat nu numai căderea unui președinte-secretar general al PCR, ci a unei întregi ordini politico-statale. 

 Momentul 1989 este un moment al redeschiderii problemei principiului de legitimitate. Atunci, Regele Mihai avea 68 de ani abia împliniţi. Ca De Gaulle în 1958. Adenauer e ales cancelar la 73 de ani, Coposu avea 75 când refonda PNȚcd-ul. Priviți imaginile din aprilie 1992: ele nu sunt spectaculoase grație prezenței mulțimii, ci grație unei întâlniri care e de fapt o reîntâlnire. Frumosul tânăr rege de ieri și poporul său se transformaseră semnificativ în 45 de ani, dar ceva cvasi-organic părea încă să-i lege. Regele era orfan de țară, poporul postcomunist era orfan de sens. Nu, nu era orfan de rege. Pur și simplu nu știuse să-și construiască o altă sursă a autorității legitime. Majoritatea celor care în 1992 au ieșit să-l întâmpine pe rege nu știau asta la începutul duminicii pascale, dar în fața spectacolului miraculos al mitului devenit tangibil au revenit acasă încărcați de o responsabilitate la înălțimea căreia nu au știut să rămână. 

 În astfel de momente, în jurul unor simboluri care încarnează valori profunde, valori care nu sunt (numai) naționale, ci general umane, dar care sunt celebrate la nivelul unei comunități de sensibilitate, o populație devine popor. Românii, în câteva momente de grație, au trăit o astfel de stare. O stare care pe fond e una a existenței unei comunități de speranță. De fiecare dată, însă, vâlvătaia s-a stins, iar memoria acestor momente a ținut loc de flacără de veghe. Moartea corpului fizic al regelui ne obligă să contemplăm nu numai imposibilitatea înnodări firului istoriei, dar și riscul stingerii acestei flăcări.   

61920364-1513153872Sigur că există românii ca populație pe un teritoriu pe fond prosper, un stat român și o elită (politică și nu numai) românească care îi gestionează resursele. Dar suntem siguri că o Patrie mai există? Moartea Regelui-corp politic convoacă posibilitatea morții Patriei, în măsura în care nicio altă autoritate legitimă nu a putut în același timp să fie recunoscută și să asigure o nouă normalitate. Avem după 1989 o nouă tradiție constituțională care permite un regim hibrid, cu un stat confiscat etc., iar condiția normalității nu e îndeplinită. Poate că nu ieșim din „provizoratul istoric“ tocmai pentru că temelia noilor instituții e impregnată de o impostură pe alocuri criminală. Dincolo de corupția oamenilor, corupția instituțiilor pare un orizont de nedepășit.

Regele-corp politic nu depinde de corpul fizic, dar poate fi omorât. După 1989 a avut loc o lentă ucidere a Regelui. Numai aparent Regele a avut o perioadă, după 1996, de exil voluntar. Acest exil aparent voluntar și tragedia morții în exil reprezintă un mesaj pentru noi toți.      Nu o populație hrănită cu propaganda național-comunistă trebuie să simtă un sentiment de vinovăție, ci numai cei care au perceput corpul politic al Regelui ca sursă de legitimitate. Adică, atât cei care au asigurat continuitatea statului în 1989 și care se simțeau amenințați, cât și noi, cei care am făcut prea puțin, deși înțelegeam miza. Și există o cauză profundă comună ambelor atitudini: frica. Regele-corp politic nu a fost ucis în numele unui ideal, ci din lipsa dorinței de a asuma orice idealuri. Dincolo de imaginea „bunului rege“, mesajul morții în exil se îndreaptă acuzator împotriva noastră, cei care îl vom însoți pe ultimul drum cerșind o iertare istorică, dar pe fond nerecunoscând nici vina, nici definitiva înfrângere.

Ultimul Rege

Deși n-a fost o surpriză, moartea Regelui Mihai a fost un șoc. Părea că nu se va întâmpla niciodată – pentru că Regele Mihai avea în sine o parte de nemurire: e vorba de partea sa de istorie, partea sa de eternitate. Ultimul Rege al României și ultimul ei personaj istoric a fost un personaj tragic (îți amintea de Regele Lear) până la sfârșit, când, încă o dată, nu și-a mai aparținut.

 78613-xlCând n-a aparținut istoriei, Regele Mihai a aparținut ambițiilor altora. În toate împrejurările și-a păstrat deopotrivă măreția și modestia, zâmbind cu ochii și înghețând cu privirea, părând mereu din altă sferă decât cei din jur. Impunea. Monarhiștii vechi, dar și cei noi (dobândiți prin mezalianța Casei Regale cu PSD) s-au întrecut în omagii. L-a omagiat și Ion Iliescu, cel care îl gonea din țară în anii ‘90, l-a omagiat și Adrian Năstase, evocând momentul când a primit din mâinile Regelui un premiu acordat de revista VIP. Mai bine nu ne amintea! Dar Năstase n-a rezistat să nu pomenească acest episod jenant, aproape dureros din ultima perioadă, când Casa Regală a plătit redobândirea proprietăților cu pierderea acurateței. Mulți oameni, de toate vârstele, l-au plâns pe Rege.   

Exact ca în atentatele din Europa, unde se intră cu mașinile în mulțime. Involuțiile PSD au culminat cu Șerban Nicolae, care și-a încheiat disputa cu o deputată spunându-i că are poze cu ea „făcând sex anal“. Cam așa funcționează gândirea anală a lui Ș. Nicolae. Și nu doar a lui. PSD voia mitinguri (cu sloganul „Ajunge!“) împotriva regele-mihai-aeroportul-otopeni-vlad-chirea-4-1-1-810x456protestatarilor (cei cu „Rezist“), deși au existat unele împotriviri: „Și pe Ceaușescu l-au sfătuit unii să facă miting“ – a observat Adrian Solomon, care a simțit ceva plutind în aer. Era elicopterul pentru Dragnea. Până și Pandele (căs. Firea) s-a săturat de Dragnea. Fiindcă a rămas fără bani la primărie, pe Pandele l-au apucat pandaliile și a chemat primarii PSD la proteste în Piața Victoriei. Aici au ieșit însă masiv apărătorii justiției (10.000). PSD Dolj (Manda și Lia Olguța) a ieșit în stradă la Craiova cu flori și lumânări pentru Regele Mihai. De când aștepta PSD momentul ăsta! De când PSD era FSN, Lia Olguța era în PRM, iar Manda era la grădi. O, Doamne, Regele a murit și nici țara nu se simte prea bine. 

 MAR-3-cu-1-ULTIMUL-MONARH-Regele-Mihai Am ținut să scriu acest editorial ca să scot în evidență că regalitatea trebuie să aibă continuitate în România si totodată să aducem un omagiu celui care a fost Regele Mihai I al României.

Dar subiectul despre acest ultim Rege – deocamdată – nu s-a epuizat. Voi mai realiza astfel de articole.

Să auzim numai de bine și pe curând.

Gral-col(r)prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

12 versete biblice la început de post

Matei 7:1 Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.


Matei 6:16 Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.


Matei 5:16 Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.


Luca 6:36 Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.


Romani 12:12 Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi.


Efeseni 4:32 Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos.


Matei 26:41 Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios.


Marcu 11:25 Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre.


Luca 6:28 Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri.


1 Tesaloniceni 5:17  Rugaţi-vă neîncetat.


Luca 4:4 Şi a răspuns Iisus către el: Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu.


Pilde 3:5 Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta.

Florin CREŞTINUL

Patriarhul Daniel | 40 de cuvinte despre post

  1. Nu postim pentru a fi văzuţi sau lăudaţi de oameni, ci postim ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu.

  2. Postul este o dăruire a noastră faţă de Dumnezeu, o ofrandă de sine adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă şi ca dorinţă de sfinţire a vieţii (cf. Romani 12, 1).

  3. Postim pentru că Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât darurile Lui materiale pe care le consumăm.

  4. Postul este ofrandă a iubirii omului față de Dumnezeu.

  5. Cine postește, dar nu se roagă, nu adună lumină spirituală în suflet, ci realizează doar un exercițiu biologic și psihologic, motivat igienic sau estetic.

  6. Postul adevărat nu este numai abținere de la bucate de origine animală, ci și înfrânare de la orice lăcomie materială și poftă de stăpânire egoistă asupra altora, înfrânare de la orice gând, cuvânt sau fapte care diminuează iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele.

  7. Postul adevărat trebuie să fie unit cu smerenia și cu bucuria, spre a fi o lucrare interioară, intimă, sufletească, de comuniune personală a omului cu Dumnezeu Care vede tainic și tăcut sufletul și faptele omului credincios și jertfelnic, rugător și postitor.

  8. Prin post participăm tainic la postul de patruzeci de zile al Mântuitorului în pustie. Nimeni nu se poate lupta cu duhurile rele și cu patimile întunecate, egoiste, dacă nu a dobândit mai întâi lumina harului divin prin post și rugăciune.

  9. Mai ales în perioada Postului suntem chemați să îndreptăm comportamentul sau atitudinea lui Adam cel vechi din noi, nu dând vina pe alții pentru păcatele noastre, ci recunoscând și plângând propriiile păcate, judecându-ne pe noi înșine în  Taina Pocăinței sau a Spovedaniei, pentru a primi iertarea păcatelor și a ne împărtăși de iubirea sfântă a lui Hristos, dăruită nouă în Sfânta Euharistie.

  10. Dacă este însoţit de fapte plăcute lui Dumnezeu, postul face din omul postitor lumină între oameni şi vas ales al slavei lui Dumnezeu.

  11. Postul reprezintă izvor de râvnă sfântă după Dumnezeu.

  12. Postim pentru că Îl iubim pe Domnul Hristos și dorim să ne hrănim mai mult din cuvântul Evangheliei, din cuvântul Scripturii, din cuvintele pe care le auzim în sfintele slujbe și să întărim rugăciunea noastră, ca să creștem spiritual.

  13. Postul este și semnul dorinței omului credincios de a se elibera de lăcomia după lucruri materiale limitate și trecătoare spre a se uni prin rugăciune mai intensă cu Dumnezeu Cel nelimitat și netrecător.

  14. Postul adevărat are ca scop ridicarea omului deasupra bunurilor materiale sau pământeşti, pentru a primi bunuri spirituale cereşti, pentru a se uni, prin rugăciune şi împărtăşire euharistică mai deasă cu Dumnezeu Cel din ceruri, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice din Împărăţia cerurilor.

  15. Postul este nu numai material, ci și spiritual, adică postul ochilor, al gurii, al inimii.

  16. Postul susţine rugăciunea omului credincios care consideră legătura sa cu Dumnezeu ca fiind centrul, lumina şi hrana sufletului său.

  17. Postul adevărat produce o schimbare a modului de a fi al omului, o trecere de la lăcomia sau iubirea pătimaşă de cele materiale la iubirea de cele spirituale, pentru a cultiva mai intens rugăciunea sau comuniunea de iubire cu Dumnezeu Cel nematerial, nelimitat şi netrecător.

  18. Inima sau sufletul omului postitor dobândeşte libertatea de-a se îmbogăţi permanent din iubirea infinită şi eternă a lui Dumnezeu.

  19. Omul duhovnicesc, rugător şi postitor, luminat de harul lui Hristos, dobândeşte gândire şi privire duhovnicească, foloseşte cuvinte duhovniceşti şi săvârşeşte fapte duhovniceşti, prin care se aseamănă cu sfinţii lui Dumnezeu.

  20. Postul este o stare spirituală de jertfă sau ofrandă a celui care postește, stare cultivată în mod liber și după puterea fiecăruia.

  21. Postul este o lucrare spirituală bineplăcută lui Dumnezeu, când se practică din iubire pentru El.

  22. Dorim să ne hrănim cu iubirea Lui Dumnezeu mai mult decât cu darurile Lui materiale, limitate și trecătoare. De aceea, în timpul postului se diminuează cantitatea hranei materiale și sporește hrana spirituală. Citim mai des și mai mult Sfânta Scriptură, ne rugăm mai mult, ne spovedim mai des, eliberându-ne de un trecut apăsător, și ne împărtășim mai des.

  23. Postul pacifică patimile egoiste, luminează mintea, sfinţeşte simţirile, schimbă atitudinea şi comportamentul faţă de oameni şi faţă de natură, înţelegându-le pe toate în lumina prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu.

  24. Postul nu trebuie redus la o activitate exterioară, pentru a fi remarcat sau lăudat de oameni, ci trebuie practicat ca pe o faptă plăcută lui Dumnezeu, ca pe o dăruire de sine lui Dumnezeu şi ca detaşare de cele materiale pentru a se îmbogăţi spiritual.

  25. Mai ales în acest post al Paştilor, credincioşii, prin înfrânare de la bucate şi de la păcate, prin rugăciune şi milostenie, răstignesc în ei patimile egoiste şi adună în suflet lumină de Înviere.

  26. Sinceritatea în iubire, smerenie în relaţiile cu semenii, sârguinţă multă pentru bine, duh fierbinte în credinţă, slujire lui Dumnezeu, nu idolilor sau duhurilor rele, nădejde cu bucurie, răbdare în suferinţă, rugăciune stăruitoare, ospitalitate faţă de străini, toate aceste virtuţi sunt roade şi lumini ale înnoirii vieţii din şcoala postului adevărat unit cu rugăciunea şi fapta bună.

  27. Postul, smerenia, rugăciunea şi iertarea pregătesc reconcilierea cu Dumnezeu şi cu oamenii şi sfinţirea vieţii.

  28. Postul este armă de luptă împotriva ispitelor venite de la demoni.

  29. Postul face rugăciunea mai smerită, iar rugăciunea smerită devine cea dintâi hrană a postitorului.

  30. Prin postire noi dobândim prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu în noi ca iubire smerită, apoi o arătăm în jurul nostru prin cuvinte şi fapte, prin atitudine şi stări duhovniceşti, prin toată fiinţa noastră, prin sufletul şi trupul nostru.

  31. Postul este o perioadă de luminare a sufletului şi de împodobire a lui cu prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu.

  32. Acesta este rostul perioadei de post: lepădarea de cele ale întunericului, curăţirea de păcat care aduce întuneric în viaţa noastră şi luminarea sufletului cu acele arme care ne ajută să respingem ispitele păcatului.

  33. Postul este un discernământ al valorilor spirituale.

  34. Postul se săvârşeşte cu bucurie, nu cu întristare.

  35. Postirea ca dezlipire de lucrurile limitate şi trecătoare şi unire sau alipire a noastră de Dumnezeu cel nelimitat şi netrecător înseamnă începutul libertăţii noastre interioare.

  36. Numai când avem smerenie, pocăinţa, rugăciunea şi postul sunt folositoare.

  37. Postul este o şcoală a libertăţii de a folosi binele.

  38. Postim ca să putem iubi mai mult pe Dumnezeu şi pe semeni.

  39. Postul este timpul nevoinţelor duhovniceşti mai intense pentru a spori comorile din suflet.

  40. Vremea postului unit cu rugăciunea şi fapta bună este o perioadă de răstignire a patimilor egoiste prin asceză sau nevoinţă.