Arhive zilnice: 10 februarie 2018

IPS Ioan şi-a sărbătorit ocrotitorul spiritual

Înaltpreasfințitul Părinte Ioan, Mitropolitul Banatului, îşi sărbătoreşte duminică ocrotitorul spiritual. Cu acest prilej, Patriarhul României a adresat Înaltpreasfinţiei Sale un mesaj de felicitare. 

IPS-Ioan Mitropolitul Ioan s-a născut în 14 noiembrie 1951, în localitatea Pietrani, jud. Bihor, la botez primind numele Ionel; a urmat Liceul „Constantin Brâncuşi” din Oradea (cu bacalaureat în 1971) şi apoi cursurile Facultăţii de Instalaţii şi Automatizări a Institutului Politehnic din Bucureşti (1971- 1976); Seminarul Teologic din Craiova (promoţia 1986); un deceniu mai târziu, a studiat la Institutul Teologic Universitar din Sibiu (1986-1990); cursuri de specializare la Institutul Biblic din Ierusalim şi, în paralel, studii de doctorat (tot acolo) în Studii Biblice, Egiptologie şi Orientalistică (1991-1994). 

 Încă din perioada studiilor în ţară a fost frate de mănăstire, dar şi inginer la Arhiepiscopia Craiovei (din anul 1979); în timpul slujirii ca inginer au fost restaurate câteva mănăstiri importante: Tismana, Lainici, Polovragi, Bucovăţ, Crasna; a fost călugărit cu numele Ioan şi hirotonit ierodiacon şi ieromonah (1990); între anii 1990 şi 1991 a fost stareţ al Mănăstirii Lainici, iar apoi superior al Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim, până în vara anului 1994 (tot acum este hirotesit şi arhimandrit); la 9 iulie 1994 a fost ales episcop pentru noua eparhie a Covasnei şi Harghitei, hirotonit în data de 20 iulie şi intronizat la Miercurea Ciuc în 25 septembrie 1994;

În timpul păstoririi Eparhiei Covasnei şi Harghitei: a coordonat înălţarea unor lăcaşuri de cult, s-a preocupat în egală măsură şi de restaurarea monumentelor istorice şi bisericeşti, a iniţiat întemeierea multor asociaţii, societăţi şi fundaţii româneşti în zonă; a înfiinţat foaia bisericească eparhială Grai românesc, a publicat articole în presa bisericească; a coordonat monumentala lucrare: Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură (Miercurea Ciuc, 2003).

În urma hotărârii Sfântul Sinod (16 decembrie 2014), în data de 28 decembrie 2014 a fost instalat ca Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, în Catedrala din Timişoara.

IPS Ioan este unul dintre vrednicii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din vremea noastră care a păstrat viu spiritul naţional românesc într-o zonă greu încercată de nedreptăţile istoriei.

Florin CREȘTINUL

Moșii de iarnă – Tradiții și obiceiuri

In fiecare an, in ziua de sambata dinaintea duminicii Infricosatoarei Judecati, crestinii ortodocsi din Romania ii pomenesc pe cei trecuti la domnul. Conform traditiei populare, aceasta sarbatoare este numita si „Mosii de iarna” sau „Sambata mortilor”. In aceasta zi in biserica sunt pomeniti oamenii care nu au avut parte de slujbe randuite la inmormantare.

moșiiConform datinilor stravechi, in unele zone ale tarii batranii povestesc cum sufletele mortilor vin in aceasta zi pe pamant, in timp ce credinciosii dau de pomana mancare gatita pentru ca spiritele sa ii ocoleasca.

Sufletele trecute in nefiinta vin astazi sa se hraneasca cu mireasma si aburii bucatelor pe care credinciosii in gatesc, astfel incat sa le ajunga intreg anul.

In aceasta zi obiceiul cere sa se dea de pomana sarmale, placinta, vin, coliva, colaci, fructe sau chiar si lumanari aprinse. La mormintele rudelor oamenii trebuie neaparat sa aprinda cel putin doua lumanari, care au rolul de a incalzi sufletele mortilor.

Cei batrani isi aduc aminte ca Mosilor de iarna li se mai spunea si Mosii de piftii si sambata piftiilor. Mai mult, aceasta este singura zi in care se mananca racituri sau piftii. Daca acestea nu erau mancate in totalitate in aceeasta zi, a doua zi erau aruncate. Altfel, frigurile si-ar fi facut aparitia in timpul verii.

De asemenea, se obisnuieste ca in aceasta zi sa nu se lucreze. Toate femeile care nu tin cont de acest avertisment sunt pedepsite sa tremure precum piftia si sa li se intoarca pomana data. Mai mult, aceasta zi trebuie respectata cu sfintenie pentru a te feri de nebunie.

Florin CREȘTINUL

Rugăciunile pentru cei adormiți pot scoate un om din iad

Sfânta Scriptură spune că prin sfintele rugăciuni, Sfintele Liturghii şi parastase poţi scoate un om din iad. De aceea nu trebuie să deznădăjduim, să socotim înaintea lui Dumnezeu lucru neînţelept că a murit.

acatist-adormitiO femeie din ţară care nu ştie ce să facă pentru bărbatul ei, care a plecat nepregătit la Domnul, ar vrea să afle dacă mai poate să-l ajute cumva. Să lăsăm toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, că nimic nu se face fără Dumnezeu. I-a luat Dumnezeu bărbatul, Dumnezeu să-l ierte. Acuma ea, fiindcă a rămas în urma lui, îl poate ajuta cu sfintele rugăciuni, cu Sfintele Liturghii, cu parastase, ca să-i scoată sufletul din iad, dacă o fi acolo.

Sfânta Scriptură spune că prin sfintele rugăciuni, Sfintele Liturghii şi parastase poţi scoate un om din iad. De aceea, nu trebuie să deznădăjduim, să socotim înaintea lui Dumnezeu lucru neînţelept că a murit. A murit! Slavă Domnului c-a murit, s-a dus acolo unde ne ducem cu toţii. Nu există om să nu moară. El s-a dus acolo astăzi, eu am să mă duc, la sigur, mâine.

Nu există aşa ceva, că „poate eu n-oi muri”. Se poate ca omul să nu moară? Tot moare. De aceea, să lăsăm toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi să-L rugăm ca să ne miluiască şi pe noi, şi pe aceia care s-au dus dincolo nepregătiţi.

(Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 50)

Florin CREȘTINUL

Când începe Postul Paștelui 2018. Ce nu ai voie să faci în cel mai aspru post

 Considerat cei mai lung și mai aspru dintre toate cele patru posturi importante de peste an, Postul Paștelui sau Postul Mare începe în acest an pe 19 februarie. Timp de 40 de zile, credincioșii trebuie să postească până în ziua Învierii Mântuitorului.

Postul Paștelui 2018 are loc în perioada 19 februarie – 7 aprilie. În acest an, Paștele ortodox pică pe 8 aprilie.

pasteDuminică, 11 februarie, se lasă sec de carne, iar, duminică, 18 februarie, este lăsatul secului pentru Postul Sfintelor Paști, potrivit crestinortodox.ro.

Există persoane care țin post doar miercurea și vinerea, sau doar în prima și ultima săptămână, mai ales când vine vorba despre Postul Paștelui. Aceasta este considerată cea mai grea perioadă de post din an, pentru că durează 40 de zile.

Postul Mare amintește despre postul celor 40 de zile ținute de Mântuitor, înainte de începerea activității Sale mesianice, fiind numit și Paresimi. În primele secole, creștinii obișnuiau să postească numai în Vinerea Patimilor sau doar două zile înainte de Paște.

Ce nu ai voie să faci în timpul postului Paștelui 2018

În timpul Postului Mare, creștinii trebuie să renunțe la alimentele de proveniență animală și trebuie să se înalțe sufletește prin rugăciune și fapte bune. Pe lângă reținerea totală de la anumite alimente și băuturi, credincioșii nu trebuie să aibă gânduri necurate, pofte sau patimi.

Cum este stabilită data la care are loc Paștele

Calcularea datei la care creștinii sărbătoresc Paștele ține două fenomene naturale. Unul dintre acestea este echinocțiul de primăvară, iar un altul cu dată schimbătoare – lună plină. Asta face ca data Paștelui să difere în fiecare an, conform ziarulunirea.ro

În plus, folosirea a două calendare diferite explică decalajul acestei sărbători la catolici și ortodocși. Biserica Catolică se raportează la echinocțiul de primăvară după calendarul gregorian, în timp ce Biserica Ortodoxă calculează același eveniment astronomic după calendarul iulian, pe stil vechi.

Florin CREȘTINUL

Postul și dragostea de aproapele

Indiferent dacă trăiești în lume, în mari aglo­me­rații urbane sau în adâncul deșertului, ­­ mereu sunt valabile două principii în jurul cărora gravitează întreaga viață: ascultarea de Dumnezeu și atenția la aproapele. Evanghelia este limpede, cât se poate de limpede aici. Când a fost întrebat de un învățător de lege care este cea mai mare poruncă, imgDomnul i-a răspuns: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt. 22, 37-39). Aceste două porunci sintetizează Legea și învățătura profeților. Domnul Hristos merge mai departe și dă apăsat o singură poruncă: „Aceas­ta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (In. 15, 12). Iar porunca aceasta este întărită prin viața Sa: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13).

Rar de tot suntem în situația extremă de a fi nevoiți să facem alegeri de viață și de moarte în raport cu cei de lângă noi. Cel mai adesea suntem nevoiți să purtăm un război de uzură, cu decizii mici pe care trebuie să le luăm în fiecare zi. Nici o victorie nu este definitivă și nici o înfrângere nu este totală. Părinții pustiei își trăiesc viața cu multă intensitate și își supraveghează mișcările sufletului. Ceea ce pot ei să ofere este un ghid, valabil în orice context, pentru că este construit conștient de dubla poruncă a dragostei față de Dumnezeu și față de oameni.

Pentru asceții din deșert nevoința era un lucru cât se poate de serios, capital. Viața lor, mai ales în anii de început, era punctată de post și rugăciune. Uneori se putea întâmpla să fie dificil de găsit un echilibru între asceză și porunca dragostei, mai ales atunci când cele două păreau că merg una împotriva celeilalte. Avva Matoes a fost întrebat de un frate: „Mă frământă un lucru: ce să fac dacă un frate vine în vizită sau în zi de post, sau dimineața?” Răspunsul avvei a fost clar: „În loc să te frămânți, mai bine mănânci împreună cu fratele. Așa faci bine! Dar, dacă mănânci singur, fără să aștepți pe nimeni, atunci faci voia ta”.

Frământările sunt adesea sterile și este preferabilă acțiunea în detrimentul ruminației constante ale acelorași gânduri. Fratele încearcă să găsească o soluție pentru o situație ipotetică, iar avva Matoes înțelege că dragostea pentru aproapele concret este superioară unor principii abstracte. Acțiunile noastre sunt modulate în funcție de întâlnirile de fiecare zi. Dar faptul că este posibil să renunți la post pentru o întâlnire, pentru a împlini porunca dragostei și a ospitalității nu înseamnă că se poate renunța cu totul la post sau la asceză.

Putem vedea la Părinții pustiei un relativism bun, în sensul în care legea căreia i se supun este la rândul ei supusă poruncii universale a dragostei. La toți marii asceți găsim aceeași libertate față de lege, ca un semn al maturității duhovnicești. Relativismul acesta ascunde însă un pericol, cu privire la care avertizează avva Matoes. Libertatea față de lege poate să devină prilej pentru exercitarea voii proprii, ceea ce pe tărâm duhovnicesc este ucigător.

Florin CREȘTINUL

Pe 19 Februarie începe Postul Mare. Însemnătatea slujbelor din prima săptămână a postului Paştilor

Postul Mare este cel mai important şi totodată cel mai lung dintre posturile Bisericii Ortodoxe. Anul acesta, creştinii sărbătoresc Învierea Mântuitorului Iisus Hristos în duminica, 8 aprilie

 Luni, 19 februarie, în Biserica Ortodoxă începe Postul Mare. Teologii spun că Postul Mare a fost rânduit de Biserică atât pentru pregătirea celor ce primeau Botezul creştin de Paşti, cât şi ca mijloc de sporire duhovnicească a credincioşilor pentru întâmpinarea Patimilor şi a Învierii Domnului.   Totodată, Postul Mare aminteşte de postul de patruzeci de zile ţinut de Mântuitorul înainte de începerea activităţii Sale mesianice, de unde denumirea de Păresimi sau Patruzecime.

Postul Mare este cel mai lung şi important dintre posturile Bisericii Ortodoxe. Sfinţii Părinţi consideră că are origine apostolică; de la sfârşitul secolului al III-lea postul a fost împărţit în două perioade distincte: cel al Păresimilor sau prepascal – până la Duminica Floriilor – şi Postul Paştilor sau pascal – din Duminica Floriilor până la Înviere – Săptămâna Patimilor -.

43518602 Din acest motiv, durata totală de postire este de 48 de zile.   În prima săptămână, în biserici va fi oficiat Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, iar de miercuri se săvârşeşte Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite. În zilele de luni, marţi, miercuri şi joi, începând cu ora 17.00, Ierarhii și restul preoților  vor oficia Canonul cel Mare în Catedrale și biserici.

Sfântul Andrei Criteanul, autorul canonului care-i poartă numele, s-a născut la Damasc în jurul anului 660, într-o familie creştină, de la care a primit o educaţie aleasă. Mai târziu a devenit monah în Ordinul „Frăţia Sfântului Mormânt” de la Ierusalim, fapt pentru care a fost supranumit şi „Ierusalimiteanul”. Este considerat cel dintâi autor de canoane liturgice, renumit fiind Canonul cel Mare, una din slujbele importante din perioada Postului Sfintelor Paşti; este un canon de pocăinţă, un lung imn liturgic (250 de tropare) alcătuit din cântări prin care cerem milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu. Sfântul Andrei Criteanul a murit în anul 740, când se întorcea de la Constantinopol spre Creta. Mormântul său se află în localitatea Eresos din insula Mitilina (Lesbos).  Miercuri, 1 martie, de la ora 8.00, ierarhii și preoții vor oficia Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite la Catedrala Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. „Liturghia darurilor mai înainte sfinţite,“ redactată de către Sfântul Grigorie Dialogul (540-604 d.Hr.), este oficiată doar în perioada Postului Mare, de luni până vineri (în afara zilelor notate în calendar drept aliturgice). Această Liturghie este o Vecernie combinată cu rugăciuni de pregătire a Darurilor şi primirea Sfintei Împărtăşanii de către credincioşi. Poartă acest nume deoarece Sfântul Agneţ (Sfântul Trup) este sfinţit în duminica anterioară oficierii Liturghiei. În timpul acestei slujbe nu se face pomenirea morţilor, de aceea rugăciunile pentru cei răposaţi sunt făcute în fiecare sâmbătă a Postului Mare“, arată în comunicatele patriarhiei și a eparhiilor.

 Florin CREȘTINUL

77 de ani de la masacrul românilor din Lunca Prutului. Începutul exterminării românilor nord-bucovineni de teroarea stalinistă

77 de ani s-au scurs de la Masacrul din noaptea de 6 spre 7 februarie 1941 în Lunca Prutului, ținutul Herța, regiunea Cernăuți, considerat una dintre cele mai cumplite atrocități comise de soldații ruși împotriva românilor care doreau să evadeze din ”paradisul proletarilor”.
Array-3600bDupă o jumătate de an petrecută în ceea ce marxiștii numeau „paradisul proletarilor”, foarte mulți români din Bucovina ocupată au decis să încerce să treacă noua frontieră dintre Uniunea Sovietică și Regatul României, pentru a se refugia în țara rămasă liberă.
În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, un grup compact de 400 de români din nordul Bucovinei, din satele Coteni, Buda, Boian, Ostrița Herței, Horecea Mănăstirii, Horecea Urbană, Plaiul Cosminului, Ceahor, Corovia, Mahala au încercat să treacă granița pe râul Prut înghețat. Când s-au apropiat de graniță majoritatea au fost uciși de mitralierele grănicerilor sovietici și aruncați în gropi comune în albia râului Prut. Doar 57 au reușit să scape și să treacă granița în România.
La topirea zăpezilor, Prutul s-a revărsat și a inundat zona în care erau îngropați martirii de la Lunca, astfel că, în vara anului 1941, când trupele române au reocupat zona, nu s-a mai putut găsi decât o singură groapă, în care s-au descoperit cadavrele a 107 victime ce au fost scoase și înhumate în cimitirul din satul Mahala.

Cei 57 de români au reușit să se refugieze în Regatul României și au relatat tragedia. Alți 44 de fugari au fost prinși de trupele sovietice. 12 dintre ei au fost condamnați la moarte. Ceilalți au fost condamnați la diferite pedepse cu închisoarea și trimiși în Siberia.

Nu a fost însă decât un episod, poate mai puțin cunoscut, din drama românilor bucovineni. Mii dintre ei au fost uciși, câteva luni mai târziu, în masacrul de la Fântâna Albă, iar 150.000 de români basarabeni și bucovineni au fost deportați în Siberia până în anul 1941, când România a declarat război URSS pentru a-și recupera teritoriile cotropite de rusul sovietic pentru a se refugia în Regatul României.
Anul acesta, slujba de pomenire va avea loc pe 11 februarie.
Iosif VARGA

100 de ani de la confiscarea tezaurului de către bolșevici

Problema tezaurului României de la începutul secolului trecut există în mentalul nostru colectiv. Toți i-am auzit pe bunici povestind celor cu vârste fragede că „rușii ne-au luat tezaurul”. În urmă cu 100 de ani, ministrul plenipotențiar al României de la Petrograd (Sankt Petersburg), Constantin Diamandi, era arestat, iar relațiile româno-sovietice rupte. La 26 ianuarie 1918, liderul rus Lev Davidovici Troțki vestea lumea oficial de acest lucru, anunțând că tezaurul României nu va putea fi obținut de „oligarhia română”. Iată, așadar, coșmarul devenit realitate: tezaur_de_la_pietroasele_w1024_h768_q100confiscarea tezaurului
românesc de către bolșevici. Prin confiscarea lui, rușii săvârșeau un delict calificat de Codul penal: abuzul de încredere.

În luna decembrie a anului 1916, familia regală, guvernul, parlamentul, autoritățile și cea mai mare parte din instituțiile particulare au luat odată cu Banca Națională drumul pribegiei, spre cea de-a doua capitală a țării. Tezaurul băncii a fost pus în siguranță la Iași, deși o parte din  conducătorii neamului în acele vremuri de restriște, întemeiați pe prevederile Convenției de la Haga care asigurau protecția averilor particulare, erau de părere ca întregul stoc metalic al Institutului nostru de Emisiune să rămână la București. Întreaga situație a fost cauzată de ocuparea Bucureștiului de către trupele Puterilor Centrale (Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria).

La scurt timp de la confiscarea tezaurului țării noastre de către sovietici, istoricul Mihail Gr. Romașcanu a explicat situația tezaurului în lucrarea Tezaurul român de la Moscova, sursa articolului nostru.

Avertismentul lui Mauriciu Blank nu e luat în seamă

În timp ce se duceau tratativele cu guvernul rus pentru punerea în siguranță a tezaurului român, președintele Consiliului de Miniștri, I.I.C. Brătianu, a cerut în această privință și părerea lui Mauriciu Blank (diplomat în științe economice și comerciale, co-fondator al Băncii Marmorosch-Blank). „Cunosc Rusia, a răspuns bătrânul financiar, cunosc mobilitatea spiritelor de acolo și nesiguranța terenului pe care se calcă în acest vast imperiu. Un asemenea depozit în mâna Moscovei nu e sigur în clipele actuale și vom avea deziluzii amarnice. Mult mai indicat ar fi să trimitem tezaurul la Londra.”

I s-a replicat lui Mauriciu Blank că „rușii s-ar simți jigniți prin faptul că preferăm puternica Anglie țării lor. Și apoi călătoria tezaurului până la coasta Norvegiei și de acolo cu vaporul spre Londra ar costa ca primă de asigurare vreo zece milioane”.

Replica nu l-a descurajat. „Consider, spunea el, că într-o vreme când se prăpădesc miliarde prin război, o primă de asigurare chiar de zece milioane pentru tezaurul țării noastre nu e exagerată. Dar mai este și o altă cale. Ce ar fi dacă am încredința tezaurul țării noastre băncilor din Cristiania (numele mai vechi al capitalei Norvegiei, Oslo, n.n.)? Am lua eventual cu chirie la acele bănci atâtea safeuri (seifuri, n.n.) câte trebuie și vom avea toată liniștea.”

Valoarea totală depusă la Kremlin se ridica la suma de 9.416.417.177,93 lei aur

Obiecția că Rusia s-ar simți ofensată în cazul în care România ar depozita tezaurul în altă țară a fost din nou ridicată față de soluția dată problemei de bancherul Mauriciu Blank, care nu s-a lăsat învins. „Bine, a continuat el, în acest caz am putea recurge la următoarea combinație, care să scoată România din joc. Vom spune guvernului rus că România încheie la Londra un împrumut important și că în acest scop ni se cere ca gaj tezaurul. Vom interveni pe lângă guvernul englez ca să confirme aceasta, înlesnindu-ne astfel asigurarea tezaurului nostru într-o țară neutră. Dar, pentru Dumnezeu, nu-l trimiteți în Rusia.”

În ziua de 12/25 decembrie 1916, în prezența reprezentantului guvernului rus, generalul A. Mossoloff, s-a început încărcarea tezaurului în gara Iași. Primul transport a fost de șapte vagoane, fiecare vagon cuprinzând 100 de casete. A doua zi, 13/26 decembrie 1916, s-au mai încărcat 7 vagoane care conțineau câte 100 de casete, mai puțin penultimul, care cuprindea 140 de casete. În cea de-a treia zi, 14/27 decembrie 1916, s-au mai încărcat trei vagoane, primele având câte 100 de casete, iar cel de-al treilea 98. Valoarea totală a tezaurului în aur efectiv compus din monede diferite și lingouri era de 314.580.456,84 lei aur. În afară de tezaurul Băncii Naționale se mai încărcaseră în a treia zi, în vagonul numărul trei, încă două casete, conținând bijuteriile M.S. Regina Maria, a căror valoare era de 7.000.000 lei aur. Cel de-al doilea transport a fost efectuat în zilele de 23, 24, 25 și 27 iulie 1917. Valoarea declarată era de 7 miliarde și jumătate de lei.

Astfel, valoarea totală transportată la Kremlin a ajuns la suma de 9.416.417.177,93 lei aur. Din acest cuantum, în primul transport a fost trimis stocul metalic de aur al Băncii Naționale a României, precum și bijuteriile M.S. Regina Maria. Cel de-al doilea transport conținea aur efectiv, arhiva Băncii Naționale, titluri, efecte, depozite și alte valori, proprietatea Băncii Naționale. Totodată, erau tablouri, numerar și alte depuneri făcute Casei de Depuneri de particulari. Observăm astfel că România a continuat să trimită al doilea transport în Rusia, după instaurarea guvernului sovietic.

În urma cuceririi puterii politice de către bolșevici, Comitetul Revoluționar a declarat că „nu poate răspunde personal de siguranța tezaurului nostru decât în cazul când dânsul ar fi singur stăpân pe putere, dar că nu-și ia nici o răspundere atâta timp cât anarhiștii și bandele organizate i-o vor disputa”. Consulul nostru de la Moscova, P. Guerin, comunicând acest lucru guvernului prin telegrama din 15 noiembrie 1917, îl sfătuia „să ia măsuri grabnice pentru strămutarea valorilor noastre în America, căutând în același timp să obțină din partea reprezentanților Aliaților o mijlocire colectivă pe lângă Comitetul Revoluționar, făcându-l răspunzător de integritatea tezaurului nostru”.

Într-adevăr, tratativele începute pentru transportarea tezaurului român de la Moscova în America prin Siberia au fost duse cu americanii până spre sfârșitul anului 1917. Colonelul canadian Boyle, căruia mulți dintre români îi datorează o vie recunoștință pentru că i-a salvat de la o moarte sigură (a contribuit la eliberarea a 92 de ostatici români din Odessa), a făcut unele propuneri destul de serioase în această privință. Se pare că într-o vreme guvernul român a fost pe deplin câștigat de proiectul lui Boyle, dar, după cum rezultă din cuprinsul telegramei din 2 decembrie 1917, trimisă de Nicolae Titulescu consulului Guerin, guvernatorul Băncii Naționale refuza să consimtă această operațiune fără garanția Aliaților (Anglia și Franța).

Pe măsură ce propaganda bolșevică cucerea masele, raporturile dintre România și Rusia se înăspreau. Pentru extremiștii ruși, România, care constituia un puternic obstacol în calea realizării aspirațiilor lor, trebuia desființată. Mii de agenți diplomatici cutreierau Moldova de la un capăt la altul, semănând ideile anarhice în rândurile populației și printre ostași. Însă pretextul care a declanșat ura sovieticilor a fost reprezentat de acțiunea generalului Șt. Ștefănescu, care, pe 22 decembrie 1917, a ocupat cu ușurință gara Socola, dezarmându-i pe ruși. Drept răspuns, în noaptea de 1/13 ianuarie 1918, ministrul României de la Petrograd (Sankt Petersburg), Diamandi, a fost arestat și încarcerat la Petroplavovsk (Bastilia rusească), de unde a fost eliberat după trei zile. În acel moment, relațiile româno-sovietice au fost rupte, iar la 26 ianuarie, Troțki a vestit lumea oficial de acest lucru. În același context, liderul sovietic a anunțat că tezaurul României nu va putea fi obținut de „oligarhia română”. Iată, așadar, coșmarul devenit realitate: confiscarea tezaurului românesc de către bolșevici. Prin confiscarea lui, rușii săvârșeau un delict calificat de Codul penal: abuzul de încredere.

Restituirea” din 1956

În timp, singura revenire asupra deciziei lui Lenin din 13 ianuarie 1918 de confiscare a tezaurului României a avut loc în 1956, când România i-a sprijinit pe ruși în momentul Revoluției din Ungaria. Drept recompensă, sovieticii au restituit Cloșca cu puii de aur, precum și câteva manuscrise, colecția numismatică a Academiei Române, dar și unele picturi. În actele oficiale, era consemnat faptul că întregul tezaur fusese restituit, România acreditând această idee. Pentru o și mai mare întărire a falsului, a fost trimisă la Moscova o delegație română compusă din academicienii Mihail Ralea și Tudor Arghezi.

Odată cu venirea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea statului român, în urma unei întâlniri bilaterale româno-sovietice a fost ridicată și chestiunea tezaurului. Răspunsul rușilor a fost hilar: „Tezaur?… Ce tezaur?… Noi nu știm nimic despre acest tezaur!”

Cert este că istoria ține cu cei puternici, însă laudativ la adresa noastră în „povestea tezaurului” este tocmai această renaștere și putere a noastră de reconstrucție, după ce ni s-a luat tot. În interbelic, România a ocupat locuri fruntașe la producția de petrol și grâne, având o economie înfloritoare. În timp, țara noastră a reușit să refacă cantitatea de aur necesară pentru a avea un „tezaur”, lucru important pentru că, datorită lui, se pot contracta împrumuturi și țara are credibilitate.

Florin NAHORNIAC

Gabriel Predoiu neagă toate acuzațiile de implicare într-un dosar de prostituție și trafic de minori

Gabriel Predoiu, fratele lui Silviu Predoiu- șeful Serviciului de Informații Externe, a făcut primele declarații referitoare la implicarea lui într-un dosar de prostituție și trafic de minori. Acesta a negat toate acuzațiile.

Gabriel Predoiu, fratele lui Silviu Predoiu- șeful Serviciului de Informații Externe, a făcut primele declarații referitoare la implicarea lui într-un dosar de prostituție și trafic de minori. Acesta a negat toate acuzațiile.     

 Am luat notă de acuzațiile aduse de tolo.ro și preluate de întreaga mass-media privind așa-zisa mea implicare într-un dosar de trafic de minori și doresc, în virtutea dreptului la replică, să fac următoarele precizări. Nu am avut cunoștință niciodată despre faptul că aș fi vizat, implicat în orice fel de calitate într-un dosar penal și nu am fost chemat la audieri, nu am fost solicitat să dau vreo declarație în dosarul instrumentat de DIICOT. Nu am avut niciun fel de tangență cu rețeaua de prostituție sau trafic de minori. Nu am fost niciodată la salonul de masaj, în schimb am fost client relatic constant al restaurantului din acea locație pe care îl frecventam în compania familiei, adică soția și copilul meu. Mi-am construit cariera prin muncă. Am prețuit întotdeauna statutul meu de ofițer și precizez că mi-am onorat prin rezultate acest statut. Din acest motiv și pentru că sunt tatăl unei fete, care la acel moment era adolescentă, refuz chiar și să mă gândesc că mi-aș fi putut preta la faptele de care sunt acuzat”, a spus Gabriel Predoiu. 

 Georgeta AMBERT

Deși are mai mulți deputați ca ALDE, PMP a fost exclus abuziv din Biroul Permanent

Camera Deputaţilor a ales joi, cu 218 voturi ‘pentru’ şi 34 ‘împotrivă’, noua componenţă a Biroului Permanent, pentru prima sesiune parlamentară a anului 2018.   

PSD va fi reprezentat de: preşedinte – Liviu Dragnea, vicepreşedinţi – Florin Iordache, Carmen Mihălcescu, Gabriel Vlase, secretari – Mircea Drăghici şi Georgian Pop, chestor – Marcel Ciolacu. Din BP al Camerei vor mai face parte: vicepreşedinte – Ben Oni Ardelean (PNL), secretar – Cristan Buican (PNL), Cristian Seidler (USR) – secretar, Seres Denes (UDMR) – chestor şi Andrei Gerea (ALDE) – chestor. Din partea grupului minorităţilor naţionale va fi chestor Dragoş Zisopol.   

Liderul grupului parlamentar al PMP de la Camera Deputaţilor, Eugen Tomac, a protestat afirmând că acest lucru este „abuziv”. „PMP a fost lipsit abuziv de un reprezentant în Biroul permanent, deşi avem mai mulţi deputaţi decât ALDE. Este un abuz şi un fapt grav pentru funcţionarea acestei instituţii”, a afirmat Tomac.

Silvia ANDREI

Drama fărădelegii şi bucuria iertării şi a regăsiri

Evanghelia Duminicii Fiului risipitor are o legătură deosebită cu însăși Taina mărturisirii și iertării păcatelor sau Taina Spovedaniei, care este, de fapt, Taina împăcării omului cu Dumnezeu”, a subliniat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în cuvântul de învăţătură rostit în Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor). Patriarhul României a precizat ieri, 4 februarie 2018, în predica rostită în Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul” din Reşedinţa Patriarhală, că Evanghelia Duminicii a doua din perioada Triodului îne învață cum să ne pocăim și, mai ales, cât de mari sunt darul și bucuria iertării”.

PF-Daniel-la-Paraclis_w747_h373_q100Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a evidenţiat faptul că Pilda fiului risipitor ne descoperă, în același timp, puterea pocăinței omului păcătos, iubirea milostivă a lui Dumnezeu-Tatăl și bucuria iertării celui care se pocăiește. „Cei doi fii reprezintă două atitudini ale omului față de Dumnezeu: una de fidelitate sau de ascultare față de Dumnezeu, adică de împlinire a voii Lui și de statornicie în a rămâne locuitor al Casei Lui, iar alta, de înstrăinare de Dumnezeu. Fiul cel mare reprezintă pe omul fidel sau credincios, care în toată viața sa încearcă să fie un împlinitor al cuvintelor sau al poruncilor lui Dumnezeu și stă aproape de Casa lui Dumnezeu, care este Biserica. Fiul cel tânăr reprezintă libertatea dezordonată a omului pătimaș, ca manifestare a vieții sale păcătoase. Cei doi fii din Evanghelie pot reprezenta categorii de oameni diferiți, dar și două stări sufletești pe care le poate avea aceeași persoană în momente diferite ale vieții sale, adică libertatea de-a fi statornic în comuniune cu Dumnezeu și libertatea de-a se înstrăina sau îndepărta de Dumnezeu”, a spus Preafericirea Sa.

Libertatea omului în relație cu libertatea lui Dumnezeu

Părintele Patriarh Daniel a explicat semnificaţiile „ţării depărtate” în care a plecat fiul risipitor. „«Țara depărtată» (Luca 15, 13) în care s-a dus fiul cel tânăr reprezintă îndepărtarea omului de Dumnezeu și de starea libertății sănătoase. «Țara depărtată» este spațiul nedefinit al uitării și înstrăinării omului de Dumnezeu și al vieții individuale fără repere spirituale, iar omul ajuns în această stare crede că libertatea de a deveni pătimaș definește persoana sa ca fiind matură și autonomă”, a arătat Patriarhul României. De asemenea, Întâistătătorul Bisericii noastre a evidenţiat faptul că foametea mare din îțara depărtată” reprezintă adesea încercările îngăduite de Dumnezeu asupra oamenilor, „nu ca o pedeapsă, ci ca o terapie spirituală, pentru ca omul să înțeleagă că tot ce posedă material este totuși limitat şi trecător, inclusiv viața sa trăită pe pământ. Se poate ajunge în pragul morții când omul lacom de averi și de plăceri se îndepărtează de Dumnezeu, Izvorul vieții. În acest sens, libertatea omului este o libertate în relație cu libertatea lui Dumnezeu”.

Referindu-se la gestul surprinzător al tatălui de a alerga cu bucurie în întâmpinarea fiului revenit acasă, Patriarhul României a explicat că atunci când un păcătos se îndreaptă spre Dumnezeu şi face primii paşi ai pocăinţei, Dumnezeu, „alergând”, îi iese în întâmpinare. „Sfânta Evanghelie ne spune că după ce tatăl fiului risipitor a primit cu bucurie pocăința acestuia, a poruncit slugilor sale să-l îmbrace în haina lui cea dintâi, să-i dea inel în mâna lui și încălțăminte nouă în picioarele lui. Haina cea dintâi sau haina cea nouă a iertării părintești înseamnă luminarea sau curățirea sufletului de stările lui întunecoase imprimate de păcate. Această haină exprimă legătura între Sfânta Taină a Botezului «din apă și din Duh» și Sfânta Taină a Pocăinței, numită și «Botezul lacrimilor».Inelul de aur pus în mână înseamnă reînfierea prin har a omului înstrăinat de Dumnezeu prin păcat. Mai precis, inelul de aur este semnul reprimirii omului care se pocăiește în iubirea deplină, neîntreruptă, nediminuată și neschimbătoare a lui Dumnezeu, iubire prezentă în lucrarea sfântă şi sfinţitoare a Bisericii lui Hristos. Încălțămintea nouă, pe care o primește fiul risipitor după ce s-a pocăit, înseamnă harul sau ajutorul primit de la Dumnezeu pentru a călca peste spinii ispitelor păcătoase și de a merge pe calea mântuirii, adică pe calea iubirii smerite față de Dumnezeu și de semeni. Vițelul cel îngrășat simbolizează aici Taina Sfintei Euharistii. De aceea, toți păcătoşii care s-au pocăit şi au primit iertarea păcatelor, prin Sfânta Taină a Spovedaniei, sunt chemați la Sfânta și Dumnezeiasca Împărtășanie sau Euharistie, prin care ni se dăruiește încă din lumea aceasta arvuna învierii şi a vieții veșnice, a bucuriei din Împărăția cerurilor”, a spus Părintele Patriarh Daniel.

Evanghelia iertării păcătosului pocăit și a îmblânzirii evlaviosului neiertător”

La final, Patriarhul României a subliniat că fiul cel mare din Pilda fiului risipitor „reprezintă pe unii credincioși iubitori de Dumnezeu și de Biserică, harnici și cinstiți, având viață curată și evlavie multă, dar care sunt adesea nemilostivi și neiertători față de păcătoșii din comunitate, pe care mai mult îi judecă moral, decât îi ajută să se îndrepte spiritual (…). Sfânta Evanghelie de astăzi este, în același timp, Evanghelie a iertării păcătosului pocăit și a îmblânzirii evlaviosului neiertător”, a arătat Preafericirea Sa.

Georgeta AMBERT

Cel dintâi ţăran împroprietărit în România Mare

Pe mine m-a bătut la Mărășești armata română, care a înviat ca o pasăre Phoenix și care a speriat armata germană! N-au nici o haină pe ei! Sunt și în pielea goală sau în cămăși! Și la baionetă nu putem să rezistăm”, recunoștea cu onestitate victoria românilor feldmareșalul Mackensen, comandantul armatelor germane din România în Primul Război Mondial. Printre cei care au luptat la Mărășești s-a numărat și Ilie Stan Chimingeru, din Gurbănești-Călărași. În 1920, el a fost primul țăran împroprietărit din România Mare.

improprietarire1_deschidere_w2000_h1500_q100Bătălia de la Mărășești a fost pentru români un fel de luptă de la Termopile. «Pe aici nu se trece» nu a fost o figură de stil, ci un jurământ de care soldații români s-au ținut”, scrie într-un editorial istoricul Ionuț Ţene.

Personajul principal al acestei bătălii a fost țăranul român sărac, dar însuflețit de promisiunea regelui Ferdinand I că va fi împroprietărit. Acest deziderat și cel al făuririi României Mari, semnate cu sânge, au transformat versul eminescian „iubirea de moșie” într-o realitate palpabilă.

Infernul Turtucaia

Printre cei care și-au adus contribuția la împlinirea acestor idealuri s-a numărat și țăranul Ilie Stan Chimingeru, din satul Gurbănești, județul Ilfov, la vremea aceea, care la data bătăliei de la Mărășești avea 35 de ani. Despre el și despre mulți alții ca el istoria nu vorbește. Numele lor sunt topite în rodul jertfelnic al marilor bătălii și în izbânda comună a armatei române. Duminică, 19 septembrie 1920, Ilie Stan Chimingeru însă „a înfipt” în istorie, ca o cruce, numele său și al satului în care s-a născut, pentru că el a devenit primul țăran împroprietărit în România Mare. Momentul marchează începutul celei mai mari reforme din istoria modernă a României și una din cele mai radicale din Europa. Act cu urmări benefice pentru țărănime, care a contribuit la dezvoltarea generală a țării, la consolidarea Marii Uniri, a statului unitar român, la modernizarea agriculturii, și care a produs schimbări profunde în viața social-politică românească.

Numele acestui om l-am auzit rostit prima oară de tatăl meu, gurbăneștean și el, ca întreaga mea familie de altfel, cu mulți ani în urmă. Lumina învăluit într-o aură de legendă. Generalul Alexandru Averescu venise demult în Gurbănești să-i dea pământ. Evenimentul a rămas fixat în memoria comunității ca un veritabil act fondator.

Recent, sprijinit și de părintele Adrian Lucian Scărlătescu, de la catedrala din Urziceni, am descoperit lucruri inedite despre acest țăran și despre ziua istorică de 19 septembrie 1920. Dintre urmașii săi în linie directă, în sat mai trăiește doar Ana Dobre, nepoată din partea fiicei sale, Maria. Dar aceasta nu l-a cunoscut personal pe bunicul său, căruia i se mai spunea și Ilie „Bârsan”, pentru că este născută în 1947, după decesul bătrânului.

îTot ce știu despre el am aflat de la mama mea, Maria, penultima lui fată, care a trăit 82 de ani și a decedat în 2004. Ea mi-a spus că a luptat la Turtucaia și că din tot regimentul cu care a trecut Dunărea nu au rămas în viață decât nouă inși. Ceilalți scăpați din încercuire s-au înecat în fluviu. Era apa îngroșată de cadavre. Bunicul a făcut o săptămână de la Oltenița, unde ajunsese înot, până acasă. A mers numai noaptea pe câmpuri, mâncând doar frunze și boabe de porumb. Când a ajuns în sat, și-a găsit unul dintre copii mort. Bunică-mea l-a urcat în pod de frică și i-a spus să plece imediat la unitatea lui militară, să nu fie dat dezertor. L-a primenit, pentru că era plin de păduchi, apoi au îngropat băiatul, după care a plecat. El a avut 12 copii. Trei au murit în perioada aceea, unul după altul, primul, care avea vreo șapte ani, de meningită, iar ceilalți doi, căsătoriți, de plămâni”, ne-a declarat nepoata bărbatului.

La începutul războiului, soldatul Ilie Stan Chimingeru avea 34 de ani, fiind născut în 1882. Prima bătălie la care a participat a fost cea de la Turtucaia, cu trupele germano-bulgare, între 1 și 6 septembrie 1916, încheiată cu înfrângerea armatei române. Dezastrul a fost considerat o catastrofă națională. Generalul Alexandru Averescu declanșează însă celebra „Manevră de la Flămânda”, o scânteie care a generat speranțe, refacerea moralului și preluarea inițiativei strategice după umilitoarea înfrângere. Cu prilejul acestei manevre este posibil să-l fi cunoscut Ilie Stan Chimingeru pe general.

Luptător la Mărășești

A ajuns apoi pe frontul de la Mărășești. Pe 6 august 1917, într-un moment de acalmie a luptelor, oștenii au ieșit din tranșee să-și spele uniformele într-un pârâu apropiat, moment în care nemții au declanșat atacul. Luați prin surprindere, soldații țărani, care „își purtau originile cu ei”, cum spune Mircea Bălică, custodele Muzeului Mărășești, îmbrăcați în izmene și cămăși albe din pânză de in, apărându-se „ca niște nebuni”, cu armele, cu baionetele, cu bolovani, mușcându-i pe dușmani, au obținut o răsunătoare victorie pe care cronicile istorice o numesc „bătălia izmenelor” sau „bătălia fantomelor albe”.

Această luptă l-a marcat profund pe ostașul nostru. La Gurbănești, în casa în care s-a născut, nepoata sa Ana păstrează două litografii color care i-au aparținut, una care redă încleștarea de la Mărășești, iar cealaltă intrarea în Alba Iulia a Voievodului unificator de neam, Mihai Viteazul.

Victoria s-a datorat atât sentimentului patriotic care anima oștirea română, cât și promisiunilor de împroprietărire a țăranilor care au luptat pe front, făcute în ziua de 23 martie 1917 de către regele Ferdinand, mesaj auzit desigur și de oșteanul din Gurbănești.

Dar, după obținerea victoriei și întregirea neamului la 1 Decembrie 1918, reformele promise nu s-au putut pune în practică imediat. De aceea, țăranii care luptaseră pe front devin neîncrezători și cer urgentarea procedurilor, producând chiar tulburări sociale.

Generalul Averescu a demisionat din armată și a înființat Partidul Poporului, cu care a câștigat alegerile din 1920. Invocând pericolul unui nou 1907, el susținea urgentarea reformei. După ce ajunge prim-ministru, la 19 septembrie 1920, trece la împărțirea pământului, la Gurbănești, înainte de votarea Legii reformei agrare.

De la mama știu că bunicul a fost împroprietărit cu pământ de către Averescu. Mama a ținut actul de împroprietărire al acestuia într-o ramă, dar s-a rătăcit pe undeva. De la tataia ne-a rămas doar o poză”, ne-a mai spus Ana Dobre.

Marele eveniment

La 18 septembrie 1920, ziarul „Îndreptarea”, organ politic al Partidului Poporului, anunța:

Duminică 19 sept. va avea loc în comuna Gurbănești-Preasna jud. Ilfov primul act de împroprietărire individuală a țăranilor din acea comună… La această solemnitate vor asista dl prim ministru general Averescu…”

Numărul de a doua zi anunța și el pe prima pagină că „Cea dintâi dintre moșiile expropriate și parcelate din județul Ilfov trece… în posesiunea țăranilor. Și ceea ce se va petrece Duminică, 19 septembrie, în comuna Gurbănești-Preasna, se va repeta în curând în celelalte comune din țara întreagă…”.

Numărul de marți, 21 septembrie 1920, al aceluiași ziar se deschide cu reportajul„Împroprietărirea a început”, în care se descrie pe larg evenimentul din 19 septembrie de la Gurbănești:

Intrarea în satul Gurbăneștii-Preasna este împodobită printr-un splendid arc de flori și verdeață. Un gornist în marginea satului anunță… sosirea automobilelor… De după muchia unui dâmb apare în praful șoselii automobilul generalului Averescu… care se oprește în fața primăriei… Urale nesfârșite cutremură văzduhul și într-o singură clipă Președintele Consiliului este acoperit de flori și verdeață…, se ridică mii de căciuli și urale se aud din mii de pepturi. Câțiva invalizi ies înaintea d-lui general”…

Primul-ministru rostește un cuvânt, după care preotul satului, părintele Pavel Velescu, oficiază un serviciu religios, implorând „misericordia divină, cerând ca actul de împroprietărire ce se săvârșește astăzi să aducă liniștea și îmbelșugarea poporului român”.

După binecuvântarea actului de împroprietărire, vorbește generalul Averescu, apoi secretarul general al Comitetului agrar citește decretul de împroprietărire, iar ministrul agriculturii, Constantin Garoflid, spune:

Suntem adunați aci pentru a realiza promisiunea făcută de M.S. Regele ostașilor săi pe câmpul de luptă. Astăzi începe împroprietărirea și va continua până când toți sătenii vor primi pământul ce li se cuvine…” Vicepreședintele Camerei, D. R. Ioanițescu, enumeră cele trei fapte mari produse „în vremea din urmă… care vor rămâne în istorie, Războiul, unitatea națională și împroprietărirea”, la care au luat parte „generalul Averescu și țărănimea română” ambele forțe contribuind la „înfăptuirea României Mari”. La final, a vorbit primarul comunei Gurbănești, Costache Oprea, care a spus:

…Astăzi, visul nostru de atâta vreme se preface în realitate și fiecare din noi vom avea înainte brazda noastră de pământ”…

Copiii” generalului

După ce s-a citit decizia prin care se împroprietăreau 602 locuitori pe o suprafață totală de 2.486 ha, Al. Ivănescu, consilier agricol al județului Ilfov, a anunțat ordinea parcelelor, generalul a semnat documentele, după care s-a plecat la loturi.

La ora 12:30, automobilele oficialităților și două camioane cu țărani care urmau a primi pământ au pornit „spre țarina moșiei expropriate”. Apoi este descrisă o scenă cu Averescu care studiază o hartă:

„- Ca în timp de război, șoptește unul dintre săteni.

E același lucru flăcăule, răspunde dl. general Averescu, bătându-l cu mâna pe umăr. Atunci ne-am mărit în afară și acum ne mărim înăuntru.

Să trăiți dumneavoastră și să vă trăiască și copiii, că sunteți singurul nostru sprijin, intonează țăranii în cor.

Cineva observă că dl. general Averescu nu are copii.

Dar noi, replică țăranii, care am luptat sub ordinile lui și pe cari ne face astăzi stăpâni pe pământ nu suntem copiii lui?”

Primul,Ilie Stan Chimingeru

Ordinea în care sunt împroprietăriți țăranii este trasă la sorți. „Primul împroprietărit este locuitorul Ilie Stan Chimingeru din comuna Gurbănești” , se spune în reportaj. „Emoționat, țăranul primește din mâna primului ministru diploma de împroprietărire.

Să trăiești flăcăule, îi spune dl. general Averescu strângându-i prietenește mâna. Să îl stăpânești sănătos.

Să trăiți dumneavoastră care ne dați pământ, replică noul împroprietărit…

Ai să ajungi un om celebru Ilie, îi spune dl. ministru Garoflid. Și n-au să te mai cunoască cei de-acasă, glumesc câțiva dintre țărani, în timp ce Ilie își strânge cu grijă diploma pe care i-o dăduse dl. general Averescu”, se spune în articol.

Apoi Ilie Stan Chimingeru răspunde celor care îl chestionează:

„- Câți ani ai?

38.

Ai copii?

Da, patru băieți.

Dă-i înainte cu băieți, plugarule, zise D.R. Ioanițescu, simpaticul vicepreședinte al Camerei.

În războiu ai fost?

Am luptat la Mărășești cu Regimentul 40 Călugăreni, Compania 7.

Ai fost decorat?

M-a decorat astăzi dl. general Averescu cu cinci hectare de pământ și nu-mi mai trebuie altă decorație, răspunde plin de fericire cel întrebat.”

După momentul din câmp, la ora 15:00, cortegiul s-a întors în sat pentru masa festivă, unde Averescu a toastat.

Pentru că aici se desfășura nunta tinerilor Ștefan Niță Răducanu și Aneta Andrei, generalul s-a oferit să le fie naș, iar slujba de cununie a săvârșit-o protoiereul Cuciușmea, deputat basarabean. Oficialitățile au donat 1.240 de lei, cu care tânăra familie și-a cumpărat o pereche de boi.

La final, generalul a expediat două telegrame cu referire la importanța actului istoric de la Gurbănești, una către regele Ferdinand și alta către fostul prim-ministru liberal Ion Brătianu, după care s-a întors la București.

Ecourile evenimentului

În numărul de miercuri, 22 septembrie 1920, același cotidian continua să relateze despre evenimentul de la Gurbănești, subliniind că faptele petrecute „sunt… o etapă istorică în dezvoltarea vieții de stat a poporului român, iar importanța lor depășește cu mult cadrul epocei actuale… Cu 19 septembrie 1920, națiunea română intră în rândul popoarelor sigure de destinele lor. Ziua aceasta de sfântă sărbătoare a conștiinței noastre sociale, ca și marele război de întregire a neamului, poartă într-însa simbolul sublim al solidarităței naționale…”.

Ziarul publica și discursul ținut de Averescu la Gurbănești în care, printre altele, spune: „Ziua de azi este zi de sărbătoare nu numai pentru locuitorii acestei comune, ci pentru țărănimea din întreaga țară… România, așa cum a ieșit ea mărită din războiu, adică cu hotarele întinzându-se de la Nistru pân la Tisa... Schimbarea care se face este foarte mare, poate nici nu suntem în stare a ne da seama de nețărmurita ei însemnătate în cartea neamului…” Iar următoarele trei numere ale aceluiași ziar publicau fotografii făcute la Gurbănești în timpul împroprietăririi.

În 1923, clopotul vechii biserici din sat este returnat și mărit de Partidul Poporului, după cum ne spune părintele paroh Iulian Dobre și cum reiese din inscripția pe care o poartă.

Pe Ilie Stan Chimingeru îl mai găsim menționat și într-un articol din Foaia pentru popor a preotului Iosif Trifa, „Lumina satelor”, apărută la Sibiu pe 10 noiembrie 1929, în care se relata despre un miting al simpatizanților averescani desfășurat în fața Ateneului Român, la care au participat 60.000 de oameni „din toate părțile țării”:

…Când treceau pe lângă dl. general Averescu, îi strigau să trăiască. Când au trecut Ardelenii… au strigat «Trăiască Vechiul Regat!» și atunci au strigat toți privitorii «Trăiască Ardealul!»… Când a defilat județul Ilfov, iacă în fața dl. Averescu un țăran care spune: «Să trăiți, dl general! Sunt cel dintâi țăran împroprietărit din România Mare. Când d-voastră mi-ați dat pământul în sat la Gurbănești, mi-ați spus, d-le general, să nu vă uit. Azi răspund: prezent, domnule General!»

Și Generalul i-a strâns mâna, iar țăranul s-a pus în rând și a mers mai departe”, se spune în articol.

Întâiul țăran împroprietărit după Marea Unire s-a mutat la Domnul de mult. Satul său a îmbătrânit și s-a împuținat. Uitarea s-a așternut peste amintirile generațiilor care i-au urmat. Proprietățile de odinioară și-au schimbat stăpânii de nu se mai știe cui au aparținut. Pământul lui Ilie „Bârsan” a rămas însă pe loc, ca o santinelă în tranșeea uitării.

La Gurbănești, de câte ori bate clopotul bisericii, de undeva, de dincolo de gardul cimitirului, vocea soldatului Ilie raportează: „Să trăiți, dl general! Sunt cel dintâi țăran împroprietărit din România Mare. Când d-voastră mi-ați dat pământul în sat la Gurbănești mi-ați spus, d-le general, să nu vă uit. Azi răspund: prezent, domnule General!”

Iosif VARGA

DNA, bucuria proștilor

Ce mielușel, ce drăguț și prevenitor cu președintele Iohannis a devenit dintr-o dată Dragnea! Nu e ieșire televizată să nu-și arate gratitudinea pentru numirea rapidă a Guvernului Dăncilă, să nu-i mulțumească pentru că s-a păstrat în limitele Constituției.

Ce mielușel, ce drăguț și prevenitor cu președintele Iohannis a devenit dintr-o dată Dragnea! Nu e ieșire televizată să nu-și arate gratitudinea pentru numirea rapidă a Guvernului Dăncilă, să nu-i mulțumească pentru că s-a păstrat în dna-liviu-dragnea-slimitele Constituției. Mai nou, îl căinează că nu e lăsat să transmită el mesajele despre situația din țară și legile justiției la Bruxelles, că e pus, vezi doamne, în situații neplăcute de tot felul de „cetățeni cu diverse poziții care spun lucruri nereale“, cum ar fi șefa reprezentanței Comisiei la București. Te crucești când îl auzi cum își arată „deschiderea“ pentru întâlniri, telefoane și schimb de idei și informații cu președintele. Ce metamorfoză față de momentele când anunța că nu mai calcă în viața lui pe la Cotroceni pentru că s-a săturat să „stea cu mâna întinsă“ sau îl acuza pe Iohannis că este „șeful și beneficiarul statului paralel“. Ce să se fi întâmplat cu Dragnea?  â

Nimic altceva decât specularea politică a unui moment complicat pentru președinte. Revolta, valul de critici cu care a fost întâmpinat gestul lui Iohannis de a numi Cabinetul Dăncilă fără nici cea mai firavă opoziție (fie ea și la nivel discursiv), imobilismul acestuia față de derapajele și abuzurile puterii pesediste au fost taxate de cei care îl susțin – protestatari, ONG-uri, în special – drept „trădare“, abdicare, pe scurt, blat cu PSD. Laudele, mulțumirile, grijile, disponibilitățile arătate de Dragnea nu fac decât să dea consistență, să certifice buna colaborare cu șeful statului. Cu cât Dragnea îl laudă mai mult, cu atât Iohannis devine mai dubios în ochii propriului electorat și pierde mai mult. Dragnea nu inventează roata, doar o pune în mișcare.   

Strategia e însă mai complexă și merge și pe altă alte direcție: asaltul propagandistic care testează viitoarele acțiuni. Ține, îi dăm înainte, nu, o dăm la întors. Rolul băiatului rău și posedat de statul paralel îl joacă mereu și mereu, la cerere, probabil, neostoitul Călin Popescu Tăriceanu, care nu ratează nicio ocazie să amenințe și să lovească în președinte și în Comisia Europeană cu insulte și elucubrații. E secondat de Liviu Pleșoianu, camaradul în neghiobii, obrăznicii și, mai nou, coleg în România 3.0, emanația penalului fost sereist Daniel Dragomir. Numitul Pleșoianu, deputat în Parlamentul României, și nu director la Mărcuța, a lansat unul dintre cele mai joase atacuri la președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker: „Eu nu am de gând să pup pe nimeni pe chelie şi nici să tac atunci când IMPOSTURA ar trebui evidenţiată cu glas tare. Tocmai de aceea, o spun fără rezerve: Jean-Claude Juncker e un impostor! Nu are ce să caute în funcţia pe care o deţine şi este o #RUŞINE pentru Uniunea Europeană faptul că un astfel de personaj se află la vârful ierarhiei comunitare!“. Ce frumos, așa arată mândria de a fi român cu coaja groasă și verde! Evident că de la Bruxelles nu a sosit nicio replică, cine stă să se pună la mintea unor astfel de ipochimene, dar, de înregistrat, să fim siguri că s-a înregistrat. Cum nici șefii PSD nu au luat vreo poziție, se înțelege că opinia lui Pleșoianu a primit binecuvântarea și e împărtășită. Probabil că așa arată „proasta comunicare“ pe care o tot zăngăne PSD după ce se îngroașă gluma tembelismelor.

Un alt domn cu antecedente golănești și de luptă pentru eliberarea infractorului de lux de sub jugul legii penale, Șerban Nicolae, a dat glas filozofiei partidului în ce privește justiția: doar pentru căței! „Dacă ai o persoană coruptă, un demnitar cu funcţie înaltă, nu trebuie să arestezi [preventiv] acea persoană.“ Linie clară și fără surprize, întrebarea e de ce Nicolae o expune publicului și Parlamentului European fără nicio reticență. Declarația a fost făcută la Euronews, a fost preluată de toată presa occidentală și nu face decât să confirme justețea avertismentelor transmise coaliției majoritare și guvernului PSD de Comisie. Mai aruncă la coșul de gunoi scrisoarea lui Dragnea și Tăriceanu în care acuzau Comisia Europeană de proastă informare și reprezentanța de la București de minciună. Mai bună informare decât declarația lui Nicolae, direct de la sursă, nici că era nevoie! Cum nici de aceste aserțiuni nu s-a delimitat nimeni de la vârful PSD-ALDE, înțelegem că nu le mai pasă ce crede sau ce măsuri vrea să ia Bruxellesul și că sunt determinați să meargă până la capăt cu schingiuirea justiției. De altfel, Dragnea și Tăriceanu au anunțat că legile justiției vor trece în galop prin parlament, după care urmează să se ocupe de codurile penale și de serviciile secrete.   

În acest context, eșecul dosarului Microsoft II, cel în care au scăpat de judecată șase miniștri pentru că s-au prescris faptele, le-a picat mănușă. Deocamdată, vina pare că-i aparține procuroarei Mihaela Iorga-Moraru, cea care nu a declanșat urmărirea penală împotriva respectivilor miniștri decât după ce intervenise prescrierea faptelor, asta deși se ceruse și se obținuse în timp util avizul parlamentului sau al președintelui, după caz. Justificarea acesteia – modalitatea diferită de calcul a termenului de prescriere – nu stă în picioare pentru că în același an, 2014, Înalta Curte explicase clar cum se face socoteala. Dar și justificările oferite de șefa DNA, Laura Codruța Kövesi, par cusute tot cu ață albă, pentru că dosare de calibrul acestuia trebuie urmărite pas cu pas, șefii neputându-se exonera de responsabilitate. Faptul că „eroarea“ a fost descoperită de abia în 2017 (deși dosarul trecuse la alt procuror încă din 2016), fix în contextul scandalului cu interceptările scurse în presă în care a fost implicată Iorga-Moraru, motiv pentru care a și fost dată afară din DNA, cam tot atunci fiind sesizată și Inspecția Judiciară, sunt bile negre pentru DNA. Penalii și televiziunile lor s-au mobilizat exemplar, iar perfidul Tudorel Toader n-a ratat ocazia să-i dea o lovitură lui Kövesi. Nimic nou sub soare.

Dar într-o țară în care toate merg anapoda, așa cum arată cifrele seci ale ultimelor rapoarte, doar DNA trebuie să fie, nu-i așa, fără de greșeală și fără de pată. Altfel decât sunt țara, societatea și conducătorii ei. De exemplu, Indexul European al Consumatorului de Sănătate, dat publicității săptămâna trecută, arată că România se plasează pe ultimul loc, 34, în urma Bulgariei și Albaniei, la mai toți indicatorii, iar rata mortalității infantile este dublă față de media europeană. Eurostatul (2017): 38,8% din populație este expusă riscului de sărăcie și excluziune socială, față de 23,5%, cât e media Uniunii Europene. Același studiu ne arată că 30% dintre români nu au grup sanitar (WC, cadă, duș), media europeană fiind de 1,9%. Mai rău, în Indexul Democrației 2017, realizat de The Economist Intelligence Unit, România este pe ultimul loc la democrație în toată Uniunea Europeană, cea mai mică notă, 4,38, fiind la „cultura politică“. 

 Cele de mai sus nu sunt o scuză, DNA a dat un rateu de zile mari cu dosarul Microsoft (și nu e singurul), a dat apă la moară detractorilor anticorupției și grupării care împinge la deal „statul paralel“. Dar, atunci când societatea care te susține, ți-a acordat atât de multă încredere și ți-a pus stacheta pe vârful Everest, trebuie să te ridici până acolo. Chiar dacă ești singura instituție care o face. Sau cu atât mai mult.

Silvia ANDREI

Israel: Avion F-16 doborât în Siria

Avionul israelian F-16 s-a prăbușit lângă un sat din nordul Israelului, 10 feb. 2018

Un avion de luptă F-16 israelian a fost lovit în cursul unei ofensive împotriva țintelor iraniene din Siria, a declarat armata israeliană.

Doi piloți care se aflau în avion s-au catapultat în siguranță înainte ca avionul să se prăbușească în nordul Israelului.

Este prima dată când Israelul a pierdut un avion în conflictul sirian.

Israel a a lansat un atac după zborul unei drone iraniene în Israel. Drona a fost interceptată.

Siria a acuzat Israelul de “agresiune”, după ce Israelul a lansat mai multe lovituri aeriene.

f-16_spice_6“Forțele de apărare ale Israelului (IDF) au scris pe Twitter:” Acum câteva clipe, avioanele IAF au vizat sistemul sirian de apărare și țintele iraniene din Siria, a căror intervenție au declanșat sirenele din nordul Israelului”.

Loviturile israeliene în Siria nu sunt neobișnuite, dar pierderea unui avion de luptă israelian marchează o escaladare serioasă a conflictului .

Cum s-au desfășurat evenimentele sâmbătă dimineața?

Într-o declarație, armata israeliană a declarat că “un elicopter de luptă a interceptat cu succes un UAV iranian [vehicul aerian fără pilot] lansat din Siria și infiltrat în Israel”.

Acesta a spus că drona a fost identificată rapid și a fost “pusă sub supraveghere până la interceptare”. Drona a coborât pe teritoriul israelian și a intrat “în posesia noastră”, a declarat purtătorul de cuvânt al IDF, generalul de brigadă Ronen Manelis.

IDF a declarat că armata “a vizat ținte iraniene în Siria”.

După ce a intrat sub focul unui sistem antiaerian din Siria, cei doi membri ai echipajului s-au catapultat și au fost apoi duși la spital. Unul dintre aceștia a fost “grav rănit ca rezultat al unei evacuări de urgență”, a spus IDF.

Nu a fost clar dacă avionul F-16 a fost lovit de o rachetă antiaeriană sau a căzut din alte motive.

Este pentru prima dată când Israelul a pierdut o aeronavă în luptă. În 2006 un elicopter israelian a fost doborât deasupra Libanului de o rachetă lansată de Hezbollah, a relatat Jerusalem Post.

FToți cei cinci membri ai echipajului,  inclusiv un mecanicul feminin, au fost uciși în acel incident.

Sirenele de avertizare au fost pornite în zonele din nordul Israelului și în Înălțimile Golan ocupate de israelieni, datorită atacurilor din Siria.

Rezidenții au relatat că au auzit o serie de explozii și activitate aeriană intensă în zona de lângă granița Israelului cu Iordania și Siria

 Florin NAHORNIAC

Victor Ponta îl provoacă pe Dragnea

Victor Ponta își continuă disputa cu actualul lider, Liviu Dragnea. El l-a acuzat pe acesta de minciună, după ce Dragnea l-ar fi acuzat la rândul său că l-ar fi ”turnat” în dosarul TelDrum.

Astfel, Victor Ponta a scris pe Facebook că așteaptă scuze de la ”Dragnea Mincinosul” și l-a provocat să aducă o dovadă a pretinsului denunț.

61871196Fostul premier a promis că dacă Dragnea va dovedi că Ponta a scris un denunț în dosarul Tel Drum, atunci el va demisiona din Parlament și nu va mai face politică niciodată.

Și eu aștept scuze de la Dragnea Mincinosul care a zis că am făcut denunț contra lui și , după ce a citit dosarul, a uitat să mai spună că nici vorba de așa ceva! ( bănuiesc că lui Eugen Teodorovici sau lui Sorin Grindeanu le-a cerut deja scuze / că și pe ei îi acuzase că au dat declarațîi în Dosarul “Teldrum”)!

Dragnea Mincinosul Național tocmai a spus din nou la televizor că eu l-am denunțat!

Din respect pentru membrii și alegătorii PSD îi propun public următorul lucru – dacă aduce o copie după denunțul (pretins) al meu în aceeași zi îmi dau demisia din Parlament și nu voi mai face politică / dacă însă aduc eu un document oficial care să ateste încă o dată că sunt un simplu martor ( că și Teodorovici, Grindeanu, etc) și nu am depus niciodată vreun denunț penal contra lui atunci își da el demisia din Parlament și din PSD!! Simplu și clar – hai măi Dragnea Mincinosule, ai curaj?” – a scris pe Facebook Victor Ponta.

Silvia ANDREI

Nonsensul Declaraţiei 600

Cabinetul Dăncilă a aprobat, în prima şedinţă de după instalare, o ordonanţă de urgenţă de prorogare a termenului de depunere a Declaraţiei 600 până la 15 aprilie, însă a uitat să umble şi la data limită privind efectuarea primei plăţi. Astfel, s-a ajuns la situaţia aberantă în care putem depune formularul până la 15 aprilie, dar vom fi amendaţi pentru că nu am efectuat prima plată până la 25 martie, potrivit digi24.

declaratia-600Ordonanţa de Urgenţă nr. 2/2018, publicată deja în Monitorul Oficial, are un singur articol: „Pentru anul 2018, termenele prevăzute la art. 148 alin. (3), precum şi la art. 170 alin. (4) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se prorogă până la 15 aprilie 2018”.

Cu alte cuvinte, atât pentru CAS, cât şi pentru CASS, românii cu venituri din activităţi independente, chirii, dividende, etc. au obligaţia să plătească pe 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie şi 25 decembrie.

Cel mai probabil acum Guvernul va fi nevoit să dea o nouă ordonanţă în care să amâne sau să elimine şi primul termen pentru efectuarea plăţilor.

Silvia ANDREI

Rusia: Avionul spion al SUA nu prezintă pericol

Interceptarea unui avion american de supraveghere deasupra Mării Negre, de către un avion de luptă rusesc  Su-27, în această săptămână,  nu a reprezentat niciun pericol, a declarat un oficial rus de la Ministerul rus al Apărării, citat de agenția de știri TASS.   

  Ministerul rus al Apărării a propus ca Washingtonul să oprească zborurile avioanelor de spionaj ale SUA de-a lungul granițelor Rusiei, a informat agenția Interfax, citând ministerul apărării.

Silvia ANDREI

Colonelul Norton-Griffiths. Omul care a dat foc României în 1916

În istoria unei națiuni există anumite momente în care totul pare pierdut, iar în prăbușirea ireversibilă nu se întrezăresc de nicăieri nicio lumină, nicio speranță. De-a lungul timpului, țara noastră a cunoscut câteva astfel de momente. Unul dintre ele s-a consumat în noiembrie-decembrie 1916. 

România a intrat în Marele Război în luna august 1916 cu o populație și o armată entuziaste și încrezătoare în realizarea idealului național al Unirii Transilvaniei cu patria mamă. O întreagă propagandă a presei, puternic susținută de discursurile clasei politice și ale generalilor armatei, a contribuit la ascunderea unei realități care avea să se dovedească de-a dreptul înspăimântătoare: lipsa unei industrii naționale de apărare a condus la situația în care armata română nu era înzestrată cu armament, muniția era pe sponci, iar angajamentul și optimismul soldaților nu au putut compensa lipsa experienței în a duce bătăliile. În plus, promisiunile de ajutor militar din partea aliaților nu s-au putut concretiza în timp util, contribuind astfel la agravarea problemelor românești. Așa au ajuns liderii politici și militari români în situația de a-și asuma decizii dureroase și mai ales demotivante pentru societate: distrugerea unor capacități industriale ridicate cu mari eforturi, retragerea în Moldova, abandonarea Capitalei în fața inamicului sau neinspirata expediere a tezaurului Băncii Naționale a României la Moscova.  

sdsdsTextul de față se dorește a fi o contribuție la cunoașterea unui eveniment care a fost descris de istoricii occidentali drept „unul dintre cele mai semnificative acte economice ale Primului Război Mondial” , întrucât a lipsit Germania timp de cinci luni de accesul la o resursă strategică esenţială. E vorba, pe scurt, despre incendierea rafinăriilor și a capacităților petroliere românești din Ploiești și județele Prahova, Dâmbovița și Buzău. Am putea caracteriza evenimentul şi drept primul și, posibil, cel mai mare dezastru ecologic al secolului XX din spațiul românesc.

În general, în spațiul nostru, atunci când se vorbește despre incendierea rafinăriilor românești din noiembrie-decembrie 1916, este evocat faptul că de acest proces s-a ocupat colonelul britanic Christopher Thomson (1875-1930), aflat la București ca atașat al Legației britanice – notorietatea acestuia în epocă se datora şi relaţiei speciale pe care o avea cu Martha Bibescu.

A rămas cumva în umbră celălalt personaj, în fond cu mai important: colonelul John Norton-Griffiths (1871-1930), mult mai citat în lucrările istoriografiei occidentale care tratează această temă, personaj despre care vom vorbi în continuare.

„Empire Jack”.

John Norton-Griffiths a fost o figură aparte în epocă, rămânând în conștiința contemporanilor săi datorită excentricității care îl făcea remarcat: atașamentul exagerat, am putea spune, față de imperiul britanic, ce i-a adus porecla de „Empire Jack” sau faptul că, aflat pe linia frontului occidental, nu prea a ținut cont de regulile militare, remarcându-se prin vizitarea zonelor tranșeelor într-un Rolls-Royce prăfuit și încărcat cu lăzi de vin de Porto, scotch și șampanie pentru oamenii din subordine. 

Dar latura cea mai spectaculoasă a activității sale a fost cea care i-a făcut pe unii dintre istoricii militari britanici (Peter Barton, de exemplu) să considere că Primul Război Mondial a fost unul al inginerilor. Norton-Griffiths a fost un inginer de excepție, specializat în domeniul construcției tunelurilor și a galeriilor de mină, a căilor ferate, a clădirilor civile și industriale. Așa și-a câștigat un alt supranume, de „Înger al Distrugerii”, recunoscându-i-se astfel contribuția substanțială la înfrângerea Puterilor Centrale prin distrugerea unor capacități industriale și a unor puncte militare situate în România și pe Frontul de Vest.

Repere biografice.

John Norton-Griffiths s-a născut în 1871, în Somerset (în zona de sud-vest a Angliei), într-o familie modestă, fiind fiul funcționarului John Griffiths. Fire răzvrătită, la vârsta de 17 ani părăsește casa părintească în căutarea aventurii. Așa se face că ajunge în Africa de Sud, atras de mirajul aurului. Odată sosit la Johannesburg, constată că străzile nu sunt pavate cu aur și că, pentru a-l găsi, trebuie să muncească din greu într-o mină. Aici învață cum se folosește dinamita și cum sunt săpate galeriile, iar la vârsta de 24 de ani este numit subdirector al minei. 

Ultimii trei ani ai secolului al XIX-lea îl găsesc pe tânărul Griffiths luptând în războiul burilor, unde îl cunoaşte pe Herbert Kitchener, viitor ministru de Război al Angliei între anii 1914 și 1916. Tot în această perioadă avea să o întâlnească pe Gwladys Wood, care îi va deveni soție și cu care va avea patru copii. Apoi, va primi o slujbă foarte bine plătită, oferită de Herbert Stoneham, un afacerist bogat care l-a angajat în vederea utilizării experienței sale de inginer pentru întreprinderile pe care le deținea pe Coasta de Fildeș. Ulterior, Griffiths și-a creat propria companie, Griffiths & Co., bucurându-se de șansa de a primi o mulțime de contracte care au contribuit la prosperitatea sa. Firma lui Griffiths a construit căi ferate în Angola, între 1903 și 1906, prezentate în presa vremii drept realizări de excepție ale ingineriei engleze . Acest succes i-a adus noi contracte în Chile, care i-au deschis ușa spre lumea bună a finanțelor. Lucrările sale inginerești i-au creat un mare prestigiu la Londra, iar compania sa și-a extins activitatea până în Canada, la Vancouver.

În 1910, Norton-Griffiths a intrat în politică, de partea conservatorilor, devenind parlamentar și membru al Parlamentului până în 1924. Este şi perioada în care primește porecla „Empire Jack”, întrucât, în timpul campaniei electorale, s-a remarcat drept un fervent apărător al imperiului și al intereselor comerciale britanice. De cealaltă parte, liberalii, adversarii săi politici, i-au dat porecla de „Monkey Man”, după ce a admis că, în Africa, de foame, a fost nevoit să mănânce maimuțe .

„În 10 ani, dintr-un soldat necunoscut, lipsit de bani, din colonii, Jack a devenit membru al Parlamentului, filantrop și afacerist internațional. Avea 40 de ani…” Afacerile sale au cunoscut o continuă ascensiune până la începutul Primului Război Mondial, fiind nevoit să călătorească în Rusia și în Australia. Primăvara anului 1914 l-a găsit în Egipt, onorând o invitație adresată de o mai veche cunoștință de-a sa, consulul general la Cairo, Lordul Kitchener. Prietenia cu acesta avea să joace un rol decisiv în următorii ani din viața lui Norton-Griffiths.

Izbucnirea războiului în vara anului 1914 a bulversat societatea europeană și nu numai. Griffiths a publicat în „The Pall Mall Gazette” din Londra un anunț cum că recrutează soldați coloniști din Africa, Australia și Canada care au luptat în războiul burilor. Rezultatul acestei aparente extravaganțe a fost acela că a creat și a echipat un întreg regiment, cheltuind 40.000 de lire, iar acesta a fost pus la dispoziția luptei pentru imperiu. Lordul Kitchener, care a devenit ministru de Război, a acceptat inițiativa, iar regimentul a fost numit Regimentul 2 Cavalerie Regele Edward și a fost pus sub conducerea unui colonel. Norton-Griffiths s-a înrolat cu gradul de maior, iar regimentul său avea să plece în curând pe frontul din Franța.

„Cârtițele din Manchester”.

Inițial, toată lumea a crezut că războiul va fi unul de scurtă durată. Însă cele două uriașe forțe care se înfruntau au început un lung război de uzură, construind tranșee care au devenit casă ori cimitir pentru combatanți. Construirea tranșeelor a pus din nou în valoare abilitățile inginerești ale maiorului Griffiths. Având o lungă experiență în săparea tunelurilor, a galeriilor de mină, a construcțiilor de căi ferate și studiind conformația argiloasă a solului din Franța și din Belgia, el a propus utilizarea unui grup de mineri care să sape tuneluri în vederea constituirii unui avantaj tactic pentru armatele aliate. În acest scop, i-a prezentat Lordului Kitchener, ministrul de Război, proiectul construcției unor tuneluri prin utilizarea unei ingenioase tehnici de săpare a solurilor argiloase, brevetată de compania sa în timp de pace. Inițial, propunerea a fost respinsă, fiind văzută ca o nouă excentricitate a lui „Empire Jack”. 

reg martiLa data de 20 decembrie 1914, pe Frontul de Vest, în zona Givenchy-lès-la-Bassée, germanii au săpat un tunel și au detonat câteva mine, apoi au declanșat un atac surpriză asupra trupelor britanice, năucite de explozie. Aproape 1.000 de soldați, majoritatea indieni, au fost omorâți. Incidentul i-a oferit lui Griffiths posibilitatea de a-și pune în valoare tehnica de săpare a tunelurilor, întrucât planul propus Ministerului de Război a fost, în sfârșit, acceptat. El a adus 18 oameni din compania sa care lucraseră în zona Manchester, unde solul prezenta proprietăți identice cu cel de pe frontul francez și se folosise tehnica lui specială de săpare. Echipa adusă de Griffiths avea să fie numită „Cârtițele din Manchester”.

În ce consta tehnica englezului și ce avantaje avea ea față de cele clasice, folosite de germani, dar și de aliați? Tunelul era săpat utilizându-se șine pe care circulau vagonete improvizate, utilizate la evacuarea pământului, iar de pe un astfel de vagonet trei oameni săpau galeriile. Unul își folosea forța picioarelor pentru a acționa o cazma, sprijinindu-se cu spatele de un suport, lângă el, un altul colecta într-un săculeț pământul excavat, în timp ce, în spatele lor, al treilea om prelua și evacua săculețele. Avantajele acestei tehnici erau rapiditatea executării lucrării și mai ales silențiozitatea, care s-a dovedit esențială pentru surprinderea inamicului. Având aprobarea ministrului de Război, maiorul a început să recruteze oameni din regimentele de infanterie, încălcând regulamentele militare și utilizând din plin „puterea de convingere” a sticlelor din lăzile Rolls-Royce-ului său față de ofițerii care se dovedeau reticenți în privința aprobării transferării soldaților în corpul de mineri.

Crestele Messines, Dealul 60 – cel mai mare seism provocat de oameni până în acel moment.

În 1915, lângă Ypres (Belgia), în zona Dealului 60, o poziție strategică ocupată de germani, au avut loc lupte grele. Griffiths s-a remarcat prin faptul că i-a comandat inițial pe soldații care au săpat o serie de galerii care au făcut ca, doi ani mai târziu, în data de 7 iunie 1917, să fie detonată o cantitate uriașă de explozibil (450 de tone), provocând un mic seism și un zgomot impresionant, care s-a auzit la Londra și Dublin.  

Detonarea a produs un crater uriaș, cu un diametru de 80 de metri, și moartea a aproximativ 10.000 de soldați inamici. La vremea respectivă, germanii nu au recunoscut aceste cifre, dar au raportat același număr de dispăruți, la care s-au adăugat și 7.354 de prizonieri care au căzut în mâinile englezilor. Deși nu s-a aflat în zonă la acea dată, Griffiths avea să primească felicitări, dar și recunoașterea meritelor sale, fiind numit într-o scrisoare de către un ofițer britanic „părintele tuneliștilor” . Ulterior, în 1927, Griffiths a declarat la o recepție că acea explozie „prodigioasă” a salvat viața a 50.000 de soldați englezi.

„Îngerul Distrugerii” vine în România.

Intrarea României în război și deteriorarea rapidă a situației au îngrijorat profund Anglia. Imensele resurse de petrol, dar și însemnatele rezerve de cereale românești au devenit, astfel, o preocupare importantă pentru Londra: nu era de dorit ca acestea să fie lăsate în mâna germanilor, pentru că ar fi putut să încline semnificativ balanța războiului; însă, cum era şi firesc, autoritățile române ezitau să ia măsurile radicale solicitate de aliați. Cum să-ți distrugi rafinării dotate cu o tehnologie de ultimă oră și construite cu doi-trei ani înainte de începerea războiului, precum și alte elemente de infrastructură ridicate de statul român cu uriașe costuri? 

Pe 31 octombrie 1916, guvernul de la Londra a discutat despre necesitatea distrugerii petrolului și a grânelor românești. În aceste condiții, șeful secțiunii MI7b din cadrul Intelligence-ului militar britanic, generalul George Macdonogh, a luat inițiativa de a-l trimite pe locotenent-colonelul Norton-Griffiths în România pentru a conduce operațiunile de distrugere a rafinăriilor și a rezervelor de petrol și de grâu. Întâlnirea cu Griffiths a avut loc pe 4 noiembrie 1916. „Ești un inginer priceput”, i-a spus generalul. „Dar ce regimente să iau, domnule?” „Te vei duce singur…”, „Și ce le voi spune proprietarilor câmpurilor petroliere?”, „Poți să le spui că Guvernul britanic se angajează să plătească toate costurile refacerii la sfârșitul războiului. Ai primit puteri speciale în acest sens de la ministrul de Finanțe… La revedere, colonele, și noroc…”

Nu se știe nici până astăzi cine l-a recomandat pe Norton-Griffiths pentru această misiune, afirmă Ann Morgan, în lucrarea biografică dedicată bunicului său. Imediat după ce a primit această însărcinare, colonelul a plecat pe mare în Norvegia, iar de aici, prin Suedia și Finlanda, a ajuns la Sankt Petersburg, de unde a luat trenul spre București, sosind în capitala României în data de 18 noiembrie 1916. Două zile mai târziu, Sir George Barclay, ministrul Angliei la București, a cerut guvernului României să autorizeze distrugerea rafinăriilor, a sondelor și a rezervelor de petrol, confirmând că Aliații vor acorda compensații la sfârșitul războiului.

Raport desecretizat.

În anul 2010 a fost desecretizat și digitalizat, fiind oferit spre consultare gratuită online, un document intitulat „Raport privind distrugerea câmpurilor petroliere românești”, realizat de locotenent-colonelul John Norton-Griffiths pe data de 22 ianuarie 1917 la Iași . Raportul descrie pe larg, în cele 16 pagini ale sale, procesul de distrugere a rafinăriilor de la Târgoviște, Răzvad, Moreni, Filipești, Ploiești, Băicoi, Câmpina, Buștenari, Arbănași, Berca, Buzău, Gura Ocniței, Țintea și Monteoru. Alături de acesta, o serie de documente de familie ne-au ajutat să reconstituim activitatea „Îngerului Distrugerii” în țara noastră. 

În prima săptămână de la sosirea în România, Norton-Griffiths și-a petrecut timpul culegând informații de la autorități și vizitând zonele petroliere. Nu i s-a făcut o primire prea bună, dată fiind misiunea pe care o avea de executat. Prin amabilitatea prințului Valentin Bibescu, care l-a însoțit pe tot parcursul misiunii sale și i-a pus la dispoziție propria mașină, englezul și-a putut începe activitatea de observare a situației de la fața locului. Simultan, a fost creată o comisie mixtă franco-română, în care a fost și el cooptat, scopul acesteia fiind de a supraveghea distrugerea capacităților petroliere. Englezul a realizat însă că, de fapt, comisia era o încercare de a trage de timp, în așteptarea unei fantomatice îmbunătățiri a situației de pe front. După cum declară în raport, principalul său adversar a fost optimismul exagerat care circula în rândul politicienilor și al generalilor armatei române . Aceștia sperau că vor reuși să stabilizeze frontul și să oprească înaintarea germană.

Fără să aștepte victorii ipotetice, Griffiths și-a început activitatea, negociind cu directorul E.J. Sadler de la Standard Oil pentru eficientizarea procesului pe care avea să-l înceapă în zilele următoare. Pe 25 noiembrie s-a deplasat la Ploiești, centrul industriei petroliere românești, și a contactat inginerii britanici care aveau să se alăture misiunii sale. Nu cunoaștem numărul exact al persoanelor care au participat la acest proces, dar, foarte probabil, pe lângă inginerii britanici, au participat și muncitori din rafinării și de la sonde, care au executat operațiunile de distrugere. Ieșind din această zonă a speculațiilor privind persoanele care au fost implicate, este cert faptul că Griffiths și-a împărțit echipa în două: un grup condus de el s-a ocupat de distrugerea rafinăriilor și a câmpurilor petroliere, iar alt grup, condus de căpitanul J. Pitt, s-a ocupat de distrugerea depozitelor de cereale și a unor mașini și utilaje care ar fi putut să le fie utile germanilor. În misiunea sa, Griffiths a fost asistat de colonelul Thomson, cel care i-a facilitat contactele cu autoritățile române, de șapte ofițeri britanici, de un ofițer francez, unul român, de prințul Valentin George Bibescu, frații Chrissoveloni şi de o serie de ingineri români .

gfgfgfA doua zi, pe 26 noiembrie, s-a dus la Târgoviște, unde, printre altele, s-a întâlnit cu reprezentanții comisiei guvernamentale care era însărcinată să decidă asupra modului în care vor fi distruse capacitățile petroliere. Comisia dorea să distrugă doar depozitele de petrol, nu și rafinăriile, mizând pe faptul că, la un moment dat, armata română va recuceri zona. Griffiths a insistat că e o greșeală și i-a trimis o telegramă generalului Dumitru Iliescu, în care a subliniat faptul că este necesară distrugerea totală a rafinăriilor de la Târgoviște, dar nu a primit niciun răspuns clar. Atât Griffiths, cât și colonelul Thomson au purtat discuții cu partea franceză pentru a interveni pe lângă autoritățile române să fie de acord cu procesul de distrugere. O astfel de convorbire cu Thomson este relatată de generalul Berthelot în memoriile sale.

În lipsa unui ordin asumat de români prin care să se autorizeze incendierea rafinăriilor, Griffiths a început pregătirea distrugerii, ordonând săparea unor șanțuri pentru deversarea rezervelor de petrol, demontarea instalațiilor petroliere și turnarea betonului în instalații. De asemenea, au fost găurite conductele care transportau petrolul, iar întreaga acțiune s-a petrecut într-o atmosferă de evidentă ostilitate din partea localnicilor, dar și cu instigarea și opoziția unor filogermani cu interese economice în zonă.

Apocalipsa Ploieștiului: momentul când ziua a devenit noapte și noaptea a devenit zi.

În ceea ce privește data exactă a începerii procesului de distrugere a rafinăriilor, Maurice Pearton afirmă că, la Târgoviște, incendierea a avut loc pe 26 și 27 noiembrie, la Moreni pe 28 noiembrie, iar la Ploiești pe 5 și 6 decembrie. Au fost incendiate patru rafinării la Târgoviște, apoi au urmat cele de la Răzvad, Moreni, pe Valea Prahovei. La Câmpina, vecinătatea rafinăriei Steaua Română cu orașul a îngreunat procesul de distrugere a acesteia. Operațiunile au început aici pe data de 5 decembrie, desfășurându-se aproape concomitent cu pătrunderea germanilor în oraș. 

În Ploiești, operațiunea de pregătire a distrugerii capacităților petroliere a fost declanșată începând cu data de 3 decembrie 1916, acceptul fiind dat de generalul Averescu. Pe 5 și 6 decembrie s-a inițiat incendierea și distrugerea celor 13 rafinării din zonă. Griffiths a menționat în raportul său numele rafinăriilor și cantitatea de petrol distrusă: Aquila Franco-Română (12.000 de tone), Astra Română (90.000 de tone), Orion (50.000 de tone), Lumina (4.000 de tone), Norris (3.000 de tone), Predinger (10.000 de tone), Standard (15.000 de tone), Mitrany (2.500 de tone), Romanian Consolidated Oilfields (5.000 de tone), Anglo-Continental (6.000 de tone), Vega (75.000 de tone), Româno-Americana (120.000 de tone), Frăția (6.000 de tone) .

Cifrele avansate de Norton-Griffiths ne arată că aproape o jumătate din totalul cantității de petrol distruse s-a înregistrat la Ploiești: 398.500 de tone. Aici (și nu doar aici) impactul ecologic al acțiunii distructive a fost unul foarte serios, greu de cuantificat astăzi, mai ales în absența unor măsurători făcute cu tehnica din zilele noastre. Putem doar să ni-l imaginăm cu ajutorul unor fotografii și al mărturiilor din literatura memorialistică și din lucrările de istorie. „Un groaznic tablou de Sodoma și Gomora”, afirmă Constantin Kirițescu în volumul I al lucrării sale dedicate Marelui Război. Gara Ploieștiului avea aspectul unui cuptor încins de la flăcările incendiilor din vecinătatea sa. Ziarul ploieștean „Virtutea” din 30 decembrie 1919 menționează că valurile de fum și foc luminau orașul ca ziua. „O viziune din infernul lui Dante”, completează în memoriile sale I.G. Duca, iar preotul Constantin Hodoroabă, martor ocular al evenimentului, nota în jurnalul său: „Pornim spre Ploiești… vedem arzând cu flăcări uriașe marile depozite de petrol. Cu cât ne apropiem de Ploiești, cu atât spectacolul e mai îngrozitor. Stoluri de corbi speriați se depărtează de oraș în zbor grăbit. Nori uriași de fum negri se sucesc, se încolăcesc ca niște balauri nervoși, ca niște monștri din povești și întunecă tot orizontul. Ca niște fulgere cerești, ca niște limbi mari de foc, flăcările se ridică la înălțimi de sute de metri… orașul înconjurat de acest brâu de foc pare un vulcan uriaș în erupțiune ce aruncă cu furie lava în limbi de foc spre cer. Te izbește un miros greu, înecăcios, de gaz și de smoală… Spectacolul e atât de groaznic și de fioros, încât nu se poate descrie. Așa ceva nu mi-am putut închipui niciodată. Parcă ard orașele biblice Sodoma și Gomora, asupra cărora Dumnezeu a pogorât foc din cer… Ai impresia că se sfârșește lumea, că se prăpădește pământul. E o vedere curat apocaliptică. Din când în când, se aud explozii care întrec pe aceea a celui mai mare obuz pe care l-am auzit până acum explodând, parcă trăznește în cer așa de puternic, că se cutremură pământul de sub picioare…”

Norton-Griffiths și echipa sa au astupat peste 1.500 de sonde și au incendiat alte 1.000. Au fost distruse 70 de rafinării în județele Prahova, Dâmbovița și Buzău, iar cantitatea de petrol și derivate petroliere a fost estimată la 830.000 de tone . În ianuarie 1917, într-o scrisoare adresată soției, Griffiths nota că au muncit zi și noapte în iadul terifiant al exploziilor, fumului și gazului. Incendierea, pe lângă uriașele pagube materiale, a condus și la victime umane, însuși englezul fiind pe punctul de-și pierde viața la Moreni, unde a fost salvat de prezența de spirit a prințului Bibescu.

Pe 10 decembrie, Griffiths se afla la Brăila, unde a distrus silozurile de cereale pentru a nu cădea în mâna germanilor, apoi, în luna ianuarie, se afla la Iași, unde a fost primit de Familia Regală. Mărturii ale acestei întâlniri sunt o fotografie cu el în mijlocul Familiei Regale, un autograf de la Regina Maria și o scrisoare a acesteia către el, precum și o decorație („Steaua României”) primită la plecare din partea Regelui Ferdinand. La sfârșitul lunii februarie, colonelul englez ajunge la Petrograd, unde este decorat de țarul Rusiei, Nicolae al II-lea, care îi înmânează o scrisoare către regele Angliei, însă conținutul acesteia nu a fost făcut public niciodată . Norton-Griffiths s-a întors în Anglia în luna martie 1917, unde, drept răsplată pentru serviciile sale, a fost înnobilat.

Impactul distrugerilor.

S-a estimat că, timp de cinci luni, Germania nu a avut acces la resursele noastre petroliere. În noiembrie 1918, germanii au reușit să pună în exploatare 437 de puțuri, care produceau 85% din capacitatea totalului de 962 . De altfel, unul dintre oficialii Foreign Office avea să-și manifeste neîncrederea în rezultatul acțiunii lui Griffiths, spunând că, după șase luni, grâul și petrolul românesc au intrat pe mâna germanilor. La sfârșitul lui ianuarie 1917, aceștia capturaseră 65.000 de tone de petrol de la Constanța, iar în februarie, rafinăria Steaua Română de la Câmpina era deja funcțională . Pe parcursul anului 1917, cantitatea de petrol utilizată de germani s-a ridicat la 461.491 de tone. La finalul războiului, generalul Ludendorff a recunoscut însă importanţa acțiunilor lui Griffiths și a admis că eforturile acestuia au creat mari probleme contribuind la reducerea resurselor armatei și populației germane . 

Ultimii ani ai „Îngerului Distrugerii”: nesfârșite procese și o moarte misterioasă.

După război, Griffiths a fost chemat ca martor în numeroase procese în care persoane fizice sau firme din România cereau plata despăgubirilor promise de el în numele statului britanic. În 1922 a fost creată o comisie mixtă anglo-română care a evaluat pagubele produse de incendierea rafinăriilor în jurul sumei de 10 milioane de lire sterline. Mulți oameni ruinați, afaceri distruse, populația înfometată ca urmare a distrugerilor cerealelor l-au apăsat pe conștiință pe englez. Griffiths a spus că doar timpul poate să-i dea sau nu dreptate pentru actele de distrugere pe care le-a organizat. În cadrul proceselor, s-a recunoscut că România trebuia să primească despăgubiri de 10 milioane de lire, dar trebuia să plătească la rândul ei 40 de milioane de lire pentru armamentul și muniția primite în timpul războiului . Mare parte dintre procese s-au stins în jurul anului 1927. Anglia nu a plătit nicio liră despăgubire , iar mulți români își doreau să se răzbune pe cel care le promisese în urmă cu un deceniu că guvernul său va plăti pentru tot ce a distrus el. 

Moartea sa, survenită brusc la Cairo, în 27 septembrie 1930, ușor învăluită în mister, a alimentat speculațiile. Griffiths a plecat de la hotel ca să se plimbe cu barca și a fost găsit, aparent inexplicabil, plutind în apă, împușcat în tâmplă. Ziarele au afirmat că ar fi fost victima unei răzbunări a românilor, deși verdictul oficial a fost sinuciderea. Se pare că presiunea psihologică generată de faptul că a fost blamat și târât prin tribunale și-a pus amprenta asupra sa, determinându-l să ia această decizie radicală.

Iosif VARGA

 

Marea Britanie vrea să salveze Acordul cu Iranul

Marea Britanie a declarat că lucrează împreuna cu partenerii europeni pentru a aborda preocupările Statelor Unite privind Acordul nuclear cu Iranul, semnat în anul 2015. 

 Secretatul britanic de stat pentru Orientul Mijlociu, Alistair Burt, a declarat la conferința Euromoney Iran din Paris că Iranul trebuie să evite acțiunile care amenință securitatea regională.  ,,,,,,Noi și partenerii noștri europeni suntem absolut clari: vrem ca înțelegerea să reușească “, a spus Alistair Burt. 

 ,,Nu vrem să vedem că JCPOA (acordul cu Iranul) merge în jos și colaborăm cu partenerii noștri europeni pentru a atenua preocupările pe care Statele Unite le-ar putea avea”, a adăugat Burt.

Elena TURCULEANU

Amiralul Canaris, spânzurat de două ori

In numarul din 16 octombrie 1950 al cotidianului International Herald Tribune s-au publicat rezultatele anchetei tribunalului care judeca pe unul dintre ofiterii SS insarcinati la inchisoarea Flossenburg cu executarea sentintei de condamnare la moarte a celor implicati in atentatul contra lui Hitler dela 20 iulie 1944.

S-a descoperit astfel ca pe şeful serviciului de spionaj militar german, Abwehr,  amiralul Wilhelm Franz Canaris, SS-ul l-a tinut in celula sa pana la executia tuturor celorlalti condamnati la moarte. N-a fost o favoare cum apare la 32731-xlprima vedere. Hitler l-a desemnat pe Kaltenbrunner sa-i suprime imediat pe cei identificati in complot. Dar Kaltenbrunner actiona energic sa-si salveze propria sa viata in ultimele zile ale razboiului, incercand sa obtina de la Canaris suportul logistic necesar trecerii sale in serviciul britanicilor. Din jurnalul secret al lui Canaris, confiscat de Gestapo din seiful de la Zossen, Kaltenbrunner aflase ca Wilhelm Canaris era in contact permanent cu englezii inca din anul 1938 si ca britanicii facuse ramari eforturi de a-l salva pe Canaris din ghearele nazistilor cu mult inainte de arestarea sa. Kaltenbrunner l-a scos pe Canaris din celula sa de la Flossenburg si l-a dus in curtea inchisorii pentru a discuta nestingherit cu el, toate modalitatile exfiltrarii lui Kaltenbrunner din Germania. Canaris avea oroare de Kaltenbrunner pe care-l numise in cercul sau drept ucigas si nu-i de mirare ca a refuzat sa participe in vreun fel la actiunile cerute de Kaltenbrunner. Consecintele au fost sinistre pentru Canaris. A fost torturat inainte de a fi spanzurat ignorandu-se flagrant codul de procedura militara prevazut pentru ofiterii de grad inalt.
Editura Cassell din Londra a publicat in anul 2005 biografia lui Canaris, scrisa de Richard Bassett si intitulata:,,Hitler’s Spy Chief – The Wilhelm Canaris mistery”. La pagina 289 este descrisa astfel executia lui Canaris:”in zorii zilei urmatoare, Canaris, Oster, Karl Bonhoeffer si altii au fost condusi afara si spanzurati. Canaris a fost lasat la urma si apoi l-au spanzurat ,,de doua ori”, prima oara numai atat cat ,,sa-i dea gustul mortii”. În ghilimele sunt scrise cuvintele citate ad-literam din marturia depusala tribunal de unul din ofiterii SS care au efectuat executia lui Canaris.

Iosif VARGA