Arhive lunare: martie 2018

Catolicii sărbătoresc duminică 1 APRILIE Învierea Domnului

Crestinii catolici sarbatoresc duminica Invierea Domnului – Pastele, cea mai mare sarbatoare a crestinilor. Doi ani la rand, 2010 si 2011, Pastele a fost sarbatorit in aceeasi zi de toti crestinii – ortodocsi, catolici, greco-catolici, de evanghelici si reformati, de cultele neoprotestante.

Urmatorul an in care Pastele va fi din nou sarbatorit in aceeasi zi va fi in 2014, cand Sfanta Sarbatoare a Pastelui va fi in 20 aprilie.

Pastele isi trage denumirea de la cuvantul ebraic „Pesah” al vechilor iudei, care inseamna „trecere”.

DSC_4553-620x400Mai intai, cuvantul a desemnat trecerea sau aducerea lumii de catre Dumnezeu dintru nefiinta intru fiinta iar mai apoi, trecerea poporului israelian din robia egipteana la libertatea deplina, scapat de la moarte prin sangele mielului pascal.

Daca mielul pascal a prefigurat inca de atunci sacrificiul si jertfa de pe cruce a Mantuitorului Isus Cristos, sarbatoarea de Paste a continuat sa reprezinte pentru fiecare om in parte si pentru intreaga omenire o trecere, atat de la moarte la viata, cat si de la robia pacatelor la starea de libertate a fiilor lui Dumnezeu.

Trecerea de la rau la bine, de la pacat la virtute se face printr-o staruinta continua din partea omului, ajutat de harul dumnezeiesc, pentru purificarea si transformarea sufletului, pentru abandonarea patimilor si dobandirea curatiei inimii.

Cum era sarbatorit Pastele in vechime

Modul sarbatoririi Pastelui a fost diferit de-a lungul timpului, desi in esenta s-a pastrat ca in primele veacuri. Pentru crestinii primelor secole, Invierea Domnului era cel mai mare eveniment din istoria mantuirii noastre, care sta la img (1)temelia Bisericii crestine.

Noaptea de Paste era petrecuta in biserici in priveghere si rugaciune. In cursul ei avea loc botezul catehumenilor (candidatii la botez) iar momentul Invierii era intampinat cu cantari de bucurie, cu savarsirea Sfintei Jertfe si cu lumini multe, semn al bucuriei si luminarii duhovnicesti.

Cei care primisera botezul chiar in acea noapte isi puneau acum haine albe si purtau faclii luminoase, penitentii (cei care fusesera exclusi un timp din comunitatea credinciosilor din cauza pacatelor) erau reprimiti in comunitate, imparatii eliberau prizonieri si se faceau fapte de milostenie. Sarbatorirea Pastelui se prelungea o saptamana intreaga, savarsindu-se in fiecare zi Sfanta Liturghie, la care toti credinciosii se impartaseau cu Sfintele Taine ale lui Cristos. Era interzisa participarea crestinilor la spectacolele, jocurile si petrecerile pagane.

Cum se calculeaza ziua cand pica Pastele

Data la care se sarbatoreste Pastele depinde de doua fenomene naturale (astronomice), dintre care unul cu data fixa, legat de miscarea aparenta a soarelui pe bolta cereasca (echinoctiul de primavara, care cade intotdeauna la 21 martie), iar altul cu data schimbatoare, legat de miscarea de rotatie a lunii in jurul pamantului (luna plina de dupa echinoctiul de primavara). Astfel, Pastele este sarbatorit intotdeauna in prima duminica dupa luna plina de dupa echinoctiu.

Crestinatatea ortodoxa s-a impartit, din anul 1924, in doua, in ceea ce priveste data sarbatoririi Pastelui: Bisericile ramase la calendarul vechi, neindreptat (iulian), au continuat sa il serbeze dupa Pascalia veche, pe cand Bisericile care au adoptat calendarul indreptat au sarbatorit cativa ani (intre 1924 si 1927) Pastele pe stilul nou.

Paste-Catolic-Satu-Mare-2Ca sa se inlature insa dezacordul acesta dintre diferitele Biserici ortodoxe si pentru a se stabili o uniformitate in intreaga Ortodoxie, Bisericile care au adoptat calendarul indreptat au stabilit (din 1927), prin consens general, ca Pastele sa fie serbat in toata crestinatatea ortodoxa dupa Pascalia stilului vechi, adica odata cu Bisericile ramase la calendarul neindreptat, iulian.

In duminica Pastelui, in fata a mii de credinciosi, Papa va celebra mesa de Inviere, in piata San Pietro. De la balconul bazilicii, Suveranul Pontif va rosti, in zeci de limbi, traditionalul mesaj de Paste si binecuvantarea ,,urbi et orbi”.

Liturghia zilei de Paste se celebreaza cu mare solemnitate duminica. In locul actului penitential, se face stropirea cu apa binecuvantata in noaptea precedenta, pentru a aminti de botez. Lumanarea pascala este pusa langa amvon sau langa altar si ramane acolo tot timpul pascal iar la celebrarile liturgice mai solemne ale acestui timp, adica la Liturghie, la Laude si la Vespere, va fi aprinsa, pana in duminica Rusaliilor.

  Florin CREȘTINUL

Paștele catolic. Cele mai importante tradiţii şi obiceiuri: De ce aşteaptă fetele să fie udate

În Duminica Floriilor de la ortodocşi, catolicii celebrează Paştele şi păstrează şi acum o serie de tradiţii şi obiceiuri.

vinerea-mare-la-catoliciStropitul de Paște îşi are originea în Germania, iar majoritatea românilor din Ardeal l-au adoptat cu mare drag. La început, stropitul se făcea cu apă, ulterior este folosit prafumul. Apa este simbolul purificării încă din precreştinism, şi pentru faptul că apa provine din fântâni a apărut împodobitul cu ouă a fântânilor din satele populate de nemţi. Stropitul este practicat de popoarele cu origine germanică în amintirea zeiţei fertilităţii şi a primăverii. Această zeiţă se numea “Ostera”, denumire din care provine şi “Ostern” – Paşte. Altă tradiție de Paște este încondeierea și dăruirea ouălor roșii, care simbolizează momentul în care Maica Domnului își plânge Fiul crucificat.

La fel ca și de Paștele Ortodox, Paștele Catolic are o serie de superstiții de care credincioșii țin cont.

În anumite zone din Transilvania, băieții împodobesc brazii cu panglici colorate în Sâmbătă Patimilor, iar seară, la lăsarea întunericului, ținerii merg în curțile fețelor cu crengi de brad înfășurate cu acele panglici.

În prima și a două zi de Paște, fețele îi așteaptă pe stropitori; stropitul sau udatul tinerelor nemăritate este un obicei catolic respectat mai ales în părțile Ardealului și Ungaria, precum și în anumite zone din Slovacia.

În trecut, fetele erau udate cu apa rece că gheață, însă, odată cu trecerea anilor, această „scaldare” a fost înlocuită cu parfumarea tinerelor. Acest obicei simbolizează beatitudinea și este privit că o binecuvântare, este o urare de noroc în tot ce își propun.

Florin CREȘTINUL

Intrarea Domnului în Ierusalim – fundamentare scripturistică a evenimentului

Icoana este descrisa de Sfintii Evanghelisti: „Iar cand S-a apropiat de Ierusalim si au venit la Betfaghe in Muntele Maslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, zicindu-le: Mergeti in satul care este inaintea voastra si indata veti 69642_icoana-floriigasi o asina legata si un manz cu ea; dezlegati-o si aduceti-o la Mine. Si daca va va zice cineva ceva, veti spune ca-I trebuie Domnului; si le va trimite indata. Iar acestea toate s-au facut ca sa se plineasca ceea ce s-a zis prin proorocul ce zice: „Spuneti fiicei Sionului: Iata Imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug. Mergand deci ucenicii si facand dupa cum le-a poruncit Iisus, au adus asina si manzul si deasupra lor si-au pus Vesmintele, iar El a sezut pe ele. Si cei mai multi din multime isi asterneau hainele pe cale, iar altii taiau ramuri din copaci si le asterneau inaintea Lui si care veneau dupa El strigau zicand: Osana, Fiul lui David! S-au maniat si I-au zis: Auzi ce zic acestia? Iar Iisus le-a zis: Au niciodata n-ati citit ca din gura copiilor si a celor ce sug Ti-ai pregatit lauda?” (Matei 21, 1-12, 15-16). Sfintii Evanghelisti Marcu si Luca vorbesc numai de manzul asinei nu si de asina: „Mergeti.. indata veti afla un manz legat, pe care n-a sezut pana acum nici un om. Dezlegati-l.” (Marcu 11, 2; Luca 19, 30). Strigatele de primire exclamate de multime au fost variate, asa cum se desprinde din Sfintele Evanghelii. Marcu: „Osana, bine este cuvantat cel ce vine intru numele Domnului! Binecuvantata este Imparatia ce vine a Parintelui nostru David! Osana intru cei de sus!” (11, 9-10); Luca: „Binecuvantat este imparatul care vine intru numele Domnului! Pace in cer si slava intru cei de sus!”; Ioan: „Osana! Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului, imparatul lui Israel!” (12, 13). Sfantul Evanghelist Luca arata ca si „multimea ucenicilor bucurandu-se a inceput sa laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le vazusera” (19, 37), dintre care cea mai mare invierea lui Lazar, cum mentioneaza Sfintul Evanghelist Ioan despre multimi : „De aceea L-a si intampinat multimea pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta – Invierea lui Lazar” (12, 17-18). Sfantul Evanghelist Luca mai da si amanuntul: „Dar unii farisei din multime au zis catre El: Invatatorule, cearta-Ti ucenicii! Si El, raspunzand, a zis: Zic voua: Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga” (19, 39-40).

Intrarea Domnului in Ierusalim (Floriile) – evolutia compozitiei icoanei de-a lungul secolelor

Intreaga aceasta maretie a faptului dumnezeiesc, starea de bucurie sincera a multimilor care au strigat pentru toate minunile pe care le vazusera ca si starea de invidie si rautate a fariseilor care reprosau Mantuitorului pentru strigatele ucenicilor si o data cu ele si cele ale multimilor sunt infatisate de vechii nostri iconari cu toata iscusinta ceruta de importanta faptului dumnezeiesc al Intrarii Domnului in Ierusalim, fapt prin care Mantuitorul se deseopera si este marturisit de multimi ca „Imparatul lui Israel”, ca „Dumnezeu” (Luca, 19, 37). Vechimea si evolutia compozitiei icoanei ne este prezentata succint si cuprinzator de unul din marii nostri istorici ai artei crestine: „Sculpturi pe sarcofage vechi ne arata compozitia orientala a scenei. In fata lui Hristos, doi tineri invesmantati in tunici scurte, unul isi intinde mantaua pe drumul pe care inainteaza acesta, iar celalalt se suie intr-un copac. Hristos sta pe asin, cu amandoua picioarele de aceeasi parte.” In secolul VI, in manuscrise ilustrate, compozitia se imbogateste: Doi apostoli urmeaza pe Hristos, copiii il intampina cu frunze de palmier; arhitecturi infatiseaza Ierusalimul. Aceasta este si dispozitia scenei murale din Capadocia. In secolele X si XI insa, apar unele amanunte modificate. Vedem astfel, in biserica El-Nazar, privitori zugraviti la ferestrele Ierusalimului, ori, in alte monumente, asezati intre crenelele zidului de inconjur al orasului. Pictorii Apusului, in Europa, s-au inspirat din aceeasi traditie. La San Marco din Venetia, copiii, tinerii sunt randuiti intr-un cortegiu ordonat. Iconografia bizantina se desparte de Capadocia si de Apus, punand, in primul plan, evrei cu barbi si cu capul invaluit. Se vad copii mai putini si, uneori, unul singur; exemplu: Dafni. Incepand din secolele XI sau XII ideea bizantina si-a facut loc in Orient si in Occident. Miniaturistii evangheliarelor ilustrate in secolele X si XI (care reproduc modele mai vechi) zugravesc, compozitia pe media-149113773985758300doua planuri, despartite printr-un drum marginit cu copaci. In departare, Hristos coboara dealul, calauzit de un ucenic; tineri si barbati in varsta, imbracati in tunici scurte, il asteapta in fata portilor Ierusalimului. Un copil isi intinde haina pe cale, in fata asinului, altii tin in maini ramuri de palmier. In fundul scenei, pe marginea drumului o femeie inalta creanga de palmier in mana dreapta. Aflam intr-o asemenea compozitie un peisaj pictat in perspectiva. Cu vremea, compozitia pitoreasca se imbogateste. Interesante in aceasta privinta sunt mozaicurile din Capela Palatina si din Basilica de la Betleem (sec. XI). In Serbia si Macedonia, si anume din secolul XIV pana in secolul XVI, pictorii s-au inspirat din exemplele bizantine. Pastreaza totusi, mai totdeauna, motivul oriental al celor doi copii care, unul langa altul, isi intind mantalele in calea lui Hristos. Pictura in mozaic din Capela Palatina la Palermo (sec. XII) sta la originea compozitiilor pitoresti din Serbia si pastreaza, la randul ei, note vechi din monumentele secolelor VI-XI. Scena este incadrata intr-un peisaj de dealuri, zugravite in stanga, un palmier apare langa zidul de incinta al Ierusalimului, pe dreapta, in pragul portilor orasului, vedem numerosi tineri si batrani, cu expresii deosebite. „Hristos vine din dreapta si coboara poteca, asezat pe asin alb. In stanga tine un volumen inchis iar cu dreapta face un gest de subliniere a cuvintelor pe care le spune Apostolului Petru, in picioare, in stanga Lui. Drumul e semanat cu verdeata. Copiii se dezbraca si astern mantiile in fata lui Hristos. Apostolii il urmeaza”. La Mistra, scena din biserica Peribleptos (prima jumatate a secolului XIV) prezinta note noi : „Nu se vede orasul; langa asinul lui Hristos este pictat si asinul cel mic, de care vorbeste Evanghelia”. La Pantanassa (prima jumatate a sec. XV) „reapare orasul”. Dionisie de Furna, sintetizand traditia iconografica ajunsa pana in vremea sa si calauzindu-se de textul Evangheliilor praznicului indruma: „O cetate si in afara ei un munte si Hristos sezand pe un magarus si binecuvantand, iar dinapoi apostolii si dinainte pe munte, un copac, iar in copac cativa copii ce taie ramuri cu securile si le arunca jos iar un alt copil ce se urca si priveste in jos spre Iisus; mai in jos de magarus iarasi copii, unii purtand crengute, altii inghesuindu-se, altii asternandu-si jos vesmintele, altii aruncand ramuri de palmieri sub picioarele apostolilor; iar in afara portii multime de iudei, femei si barbati, purtand in brate ori pe umeri copii ce tin la randul lor ramuri, iar altii il privesc pe Hristos de pe ziduri si de pe portile laturalnice ale cetatii.” Zugravii nostri au urmat indeaproape indrumarile Erminiei lui Dionisie din Furna urmarind si o simplificare a compozitiei prin reducerea numarului persoanelor participante la evenimentul dumnezeiesc, asa cum vedem in frescele bisericilor din secolele XV-XVI (Voronet, Dobrovat s. a.) si chiar in icoanele praznicale din catapetesmele vechilor noastre biserici sau in icoanele praznicale care se aseaza pe iconostasul obisnuit pentru inchinare in ziua praznicului.

Intrarea Domnului in Ierusalim (Floriile) – compozitia artistica si teologica a icoanei

Cateva observatii se impun pentru a sublinia din adancimea continutului teologic al icoanei Intrarii Domnului in Ierusalim.

Chipul Mantuitorului ocupa locul central al compozitiei; El sta pe asin – manzul asinei – nu calare obisnuit, cu un picior pe o parte si cu alt picior pe cealalta parte, ci cu amandoua picioarele de aceeasi parte. El este infatisat stand ca pe un tron; nu pe tronul slavei ci pe tronul smereniei, pe asin, animalul cel mai smerit socotit intotdeauna, fata de cal, simbolul stapanirii acestei lumi. La acest inteles al sederii Mintuitorului pe asin ne conduc atat cuvintele Evangheliei luate din prooroci (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9): „Bucura-te foarte fiica Sionului, iata imparatul tau vine la tine drept si biruitor, smerit si calare pe asin, pe manzul asinei.” (Zaharia 9, 9) , cat si textele liturgice ale slujbei praznicului. „Pe scaun in cer si pe manz pe pamant fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, lauda de la ingeri ai primit si cantare de la tinerii cei ce strigau: Binecuvantat esti Cel ce vii sa chemi pe Adam (Condacul praznicului). „Si in Sfanta Cetate ai intrat cu ucenicii Tai, Sezand pe manzul asinei, ca si cum Te-ai fi purtat pe heruvimi, plinind propovaduirea proorocilor.” (Stihira, glas 4, de la Laude din ziua praznicului). Aceasta o simteau si cei ce L-au intampinat: „Vrand Tu, Doamne, sa intri in Sfanta Cetate, stalpari de copaci multimile purtau, laudandu-Te pe Tine Stapanul tuturor si vazandu-Te pe manz, Te priveau ca si cum ai fi fost pe heruvimi. Pentru aceasta strigau: Osana.” Mantuitorul, purtat de manzul asinei, se indreapta catre multimi, cu mana dreapta binecuvantand, iar in mana stanga tine volumenul inchis, simbolul Evangheliei; desi privirea se indreapta catre multimi totusi mesterul iconar nu infatiseaza fata Mantuitorului din profil, fata de noi care il privim, ci, potrivit randuielii iconografice si datorita neintrecutului sau mestesug artistic el infatiseaza fata din trei parti incat cu privirea Sa ne cuprinde si pe noi cei care stam in fata icoanei. In unele icoane (Dobrovat) desi cu mana dreapta binecuvinteaza multimile, cu fata se indreapta inapoi, fie catre Apostoli, vrand a le spune ca din aceste multimi, care striga: „Osana”, se, vor ridica si glasuri, nu peste mult timp, care, in vremea patimilor vor striga: „Rastigneste-L, rastigneste-L!”, sau catre farisei, care cereau 69642_icoana-floriiMantuitorului sa opreasca strigatele, spunandu-le: „Daca vor tacea acestia pietrele vor striga.” In alte icoane (Voronet), Mantuitorul este infatisat stand pe asin catre noi si intors catre multimi numai cu fata, privindu-le cu sentimentul celor ce se vor intampla in timpul patimilor cand, asa cum s-a amintit mai sus, din randul multimilor vor striga: „Rastigneste-L!” „Sederea pe manz insemna, potrivit comentarului liturgic al praznicului, intoarcerea neamurilor neinfranate de la necredinta la credinta” (Idiomela, glas 8, de la Doamne strigat-am, Vecernia de Duminica seara din saptamina Patimilor) sau Rascumparatorul nostru cel drept a sezut pe manz ca sa piarda cutezanta cea dobitoeeasca a vrajmasilor, care nu striga: „Toate lucrurile laudati-L pe Domnul si-L preainaltati in toti vecii” (Cantarea 8 din canonul Utreniei praznicului). Mantuitorul a venit in lume sa nimiceasca pacatul, sub toate formele lui, nu numai sub cea a cutezantei, si sa aduca pe om la starea de integritate in care a fost creat, a carui menire este sa laude pe Facatorul sau, pe Dumnezeu. „Pe manz tanar, incalecand Imparatul Tau, Sioane, Hristos a venit sa strice inselaciunea idolilor cea necuvantatoare si sa opreasca pornirea cea neoprita a tuturor neamurilor, ca toti sa cante: „Toate lucrurile laudati-L pe Domnul” (Ibidem).Desi Mantuitorul intra in Ierusalim calare pe cel mai smerit animal, totusi multimile L-au primit ca pe un imparat, pe imparatul lui Israel; aceasta, pentru c-a insusi Duhul Sfant i-a luminat si indemnat sa inteleaga si sa marturiseasca pe imparatul lui Israel: „Prea Sfantul Duh, Cel ce a invatat pe Apostoli sa graiasca cu alte limbi straine, Acelasi a indemnat si pe tinerii evreiesti cei fara de rautate sa strige: Osana, Celui dintru inaltime; Bine este cuvantat Cel ce vine, imparatul lui Israel” (Stihirea, glas 1, de la Litia praznicului). Multimile au strigat, marturisindu-L pe Mantuitorul ca imparatul lui Israel, deci nu la indemnul Apostolilor ci la indemnul Duhului Sfant, indemn care a putut lucra in inimile cele fara rautate. De aceea Apostolii sunt infatisati in icoana mergand in urma Mantuitorului, nedumeriti de maretia faptului dumnezeiesc: „Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si ca acestea I le-au facut Lui” (Ioan 12, 16), ba au strigat si ei, o data cu multimile care veneau in urma cu ei: „Toata multimea ucenicilor bucurandu-se, a inceput sa laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le vazuse” (Luca 19, 37), „iar multimile care mergeau inaintea Lui si care veneau dupa El strigau zicand: Osana!” (Matei 21, 9). „Iconarii, cel mai adesea, infatiseaza mergand in urma Mantuitorului numai ceata ucenicilor, toata sau numai doi, cum vedem nu numai in icoanele vechi ale inceputului vietii crestine, ci si in cele de mai tarziu, in secolul al XVII-lea, cum vedem intr-unul din vechile noastre manuscrise miniate.” Intrarea Domnului in Ierusalim nu este numai un fapt de cunoastere si de marturisire a Sa ca Imparat-Dumnezeu ci si un fapt de innoire a omului si o data cu el a intregii creaturi sau cunoasterea si marturisirea lui Dumnezeu este un act de innoire, iar prin starea de innoire, sau numai in aceasta stare de innoire duhovniceasca, putem sa cunoastem si sa-L marturisim pe Dumnezeu, laudandu-L. Starea de innoire este biruinta virtutii asupra pacatului care inseamna moarte deci si reusita vietii asupra mortii, biruinta totala fiind invierea cea obsteasca. Starea de innoire fiind un lucru duhovnicesc ea se manifesta printr-o stare de bucurie care se marturiseste prin simboluri sau semne masteriale purtatoare de simboluri ale unei stari spirituale-duhovnioesti, in cazul de fata stalparile sau ramurile de finic pline de seva primaverii pe care multimile le purtau in maini si strigau cu glas de bucurie: „Osana!” Comentarul liturgic este limpede: „Pruncii semnele biruintei purtand, Tie, Biruitorului mortii, strigam: Osana!” (Troparul praznicului). Innoirea are ca treapta premergatoare inlaturarea patimilor cu rugaciuni luminatoare si tinand ramuri de virtuti sa ne sarguim a intampina pe Hristos, pe care-L asteptam sa incalece pe manz „si gatindu-Se spre patimi, ca sa ne mantuiasca pe noi” (Tropar de la Pesna 9 de la Utrenia de Marti in Saptamana Patimilor). „Curatindu-ne sufletele, sa laudam pe Hristos prin credinta, cu ramuri intelegatoare, ca si pruncii, strigand cu glas mare Stapanului: 21070006„Bine esti cuvantat!” (Sedelna, glas 4, dupa a doua stihologie de la slujba Utreniei praznicului). „Si muntii, adica neamurile cele potrivnice, cu inimile impietrite, de fata Ta s-au veselit, cantandu-Ti Tie cantare de biruinta” (Tropar Pesna 1, de la slujba Praznicului), iar El venind in Ierusalim, spre Patima cea de buna voie, poporul cel ce sedea intru intuneric si in umbra mortii, luand semnele biruintei, adica ramuri de copaci si stalpari de finic, mai inainte inchipuind invierea, L-au intampinat.” (Rugaciunea binecuvantarii salciilor). Innoirea duhovniceasca este parga invierii noastre cea de obste, simbolizata prin ramurile de copaci si stalparile de finic si aratata mai inainte prin invierea lui Lazar: „Invierea cea de obste mai inainte de Patima Ta incredintand-o, Hristoase Dumnezeule, pe Lazar din morti l-ai sculat. Pentru aceasta si noi ca pruncii semnele biruintei purtand, Tie, Biruitorul mortii, strigam: Osana!” (Troparul praznicului). Starea noastra de innoire adusa prin intruparea Fiului lui Dumnezeu si impartasita si in faptul Intrarii in Ierusalim se pastreaza si creste prin faptele cele bune, prin virtuti, vorbind in general, care sunt ca si stalparile cu care multimile au intampinat pe Domnul. „Sa ne veselim aducand lui Hristos si noi acum, ca pruncii aceia, stalpari de virtuti; sa-I intindem haine de fapte dumnezeiesti si cu taina sa-L primim in suflete”; „Stalpari de fapte bune, sa aducem fratilor, lui Hristos Dumnezeu.” (Stihiri, glas 6, de la Doamne strigat-am, de la Vecernia mica a praznicului). „Sa aducem stalpari de intelepciune.”; „Sa pregatim virtutile ca niste ramuri si ca niste stalpari, spre intampinarea imparatului.” (Tropar, Pesna 8, de la Tricantarea din Joia Saptamanii Floriilor) Pentru a sublinia starea de innoire duhovniceasca impartasita de Mantuitorul prin dumnezeiescul fapt al Intrarii in Ierusalim, iconarul teolog infatiseaza hainele asternute in calea Mantuitorului peste care El trebuia sa treaca in culoarea alba, simbolul curatiei sufletului („Spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi”, Psalmul 50), chiar si asinul este infatisat in alb, aratand prin aceasta ca si firea nerationala s-a impartasit de o stare de innoire, ca o parga, o data cu cea a omului (Romani 8, 21). Prezenta copiilor este permanenta in icoana praznicului, unul sau doi suiti in copac, finic, pentru a taia ramurile necesare iar unul inaintea asinului aranjand hainele si stalparile puse pe cale pentru a calca pe ele Mantuitorul, Care sta pe asin. Copiii sunt simbolul nevinovatiei si al curatiei sufletesti care desi datorita varstei lor nu pot sa faca prea multe dar aduc lauda lui Dumnezeu, mai mult decat cei inaintati cu varsta anilor dar garboviti de povara pacatelor, a impietririi inimilor. Prezenta si fapta lor au fost spuse mai dinainte de prooroci cu privire la Intrarea Domnului in Ierusalim (Psalmul 8, 3). Acestia au intampinat cu strigate pe Mantuitorul la intrarea in Cetate, desi Evangheliile nu mentioneaza; se intelege de la sine ca de la o asemenea adunare ei nu puteau lipsi si, mai ales ei, copiii, prezenti ca in toate imprejurarile de acest fel, ei au strigat si dupa ce Mantuitorul a intrat in Ierusalim si apoi in templu; strigatele lor nevinovate, sincere au facut insa pe arhierei si carturari sa se manie si sa 88561_florii_1reproseze Mantuitorului (Matei 21, 15). Asinul care poarta pe Mantuitorul paseste mancand din ramurile de copaci asternute de multimi. Zugravul-teolog a infatisat in acest fel asinul pentru a arata ca intrarea Mantuitorului in Ierusalim, triumfala, se face nu ca a oamenilor veacului vrednici de o asemenea intrare, calari pe cai; Mantuitorul foloseste asinul, cel mai umil animal, si acesta, pasind in toata voia lui, biruit de fragezimea ramurilor de copaci si nu este nici macar condus de cineva pentru a da faptului un aspect de intrare triumfala, solemna; nu era nevoie de aceasta pentru ca cei care au iesit in intampinarea imparatului lui Israel nu erau manati de maretia din afara a faptului, care lipsea cu totul, ci multimile erau manate, sa intampine cu bucurie, de Duhul Sfant, Care stapanea in acel moment inimile lor, ale celor fara rautate: „Multimea cea fara rautate, firea care inca era prunceasca, cu dumnezeiasca cuviinta Te-a laudat pe Tine Imparate al lui Israel si al ingerilor. Cu stalpari de finic si cu ramuri, Hristoase Te-a laudat multimea si a strigat: „Bine esti cuvantat!” (Pesna 7 slujba praznicului). Compozitia icoanei, cortegiul faptului, se desfasoara nu cum ne-am fi asteptat, realist, pe orizontala ci pe verticala; chiar si acolo unde orizontala este mai intinsa, nu cu mult decat verticala, se desfasoara tot intr-un cadru pe un plan adunat, cu o tendinta de inaltare; aceasta pentru a sugera ideea si invatatura teologica a faptului dumnezeiesc de coborare a lui Dumnezeu la om, la oameni, „ca toti sa fie una” si sa-i ridice din adancul pacatului la inaltimea imparatiei celei ceresti. „Sioane, munte Sfant al lui Dumnezeu si Ierusalime, ridica-ti ochii tai imprejur si vezi pe fiii tai adunati intru tine; ca iata au venit de departe sa se inchine imparatului Tau. Pace spre Israel si mantuire neamurilor” (Pesna 5, Utrenia praznicului). „Multimea cea de Dumnezeu aleasa a sfintilor sihastri, impreuna cu poporul, adunati-va sa intampinati cu stalpari pe Hristos, strigand: „Bine esti cuvantat!” (Stihira, glas 4, la Doamne strigat-am de la Vecernia de joi seara pentru Vinerea Saptamanii Floriilor). „Doi sfinti apostoli, care Te stiau pe Tine, Hristoase, ca esti Unul din Treime, au fost trimisi acum de Tine ca sa aduca manzul, fiul asinei, precum scrie; pe care smerindu-Te ai sezut. Indura-Te ca sa gasesti cu voia Ta sederea intru inaltime a tuturor celor ce Te iubesc pe Tine.” (Ibidem) Arhitectura cladirilor Cetatii Ierusalimului ca si muntele, se desfasoara pe verticala; muntele este infatisat cu piscuri abrupte, foarte inalt pentru a sugera ideea de inaltare spre cele inalte, de innoire si bucurie a intregii lumi: „Sa vesteasca veselie mare pentru mila; dealuri si toti muntii si lemnele dumbravii sa salte.” (Pesna 4 de la slujba Praznicului) Numarul multimilor care au intampinat pe Mantuitorul este redus la minimum cuprinzand totusi toate starile sociale si varstele: copii si varstnici, femei si barbati, fariseii si carturarii, infatisand pe fiecare cu starea sa sufleteasca cu care a participat la dumnezeiescul fapt al intrarii Domnului in Ierusalim; este geniul artei icoanei si invatatura Bisericii Ortodoxe privind teologia sa vizuala cu aceeasi sobrietate pe care o vedem si in Sfinita Scriptura, mai ales in Sfanta Evanghelie.

                                Intrarea Domnului in Ierusalim – Duminica Floriilor

Intrarea Domnului in Ierusalim, petrecandu-se a doua zi, dupa Sambata, in ziua cea dintai a saptamanii, Duminica, aceasta Duminica este numita in cartile de slujba Duminica Stalparilor, pentru ca Mantuitorul a fost intampinat cu stalpari, ramuri de finic si alti copaci existenti in Tara Sfanta. Poporul nostru dreptcredincios numeste de obicei aceasta Duminica, si este mentionata inca din vechime si in cartile de slujba, Duminica Floriilor sau Floriile. Niciodata in vorbirea obisnuita poporul nostru nu zice Duminica Stalparilor Potrivit rainduielii liturgice, in aceasta zi suint aduse la biserica ramuri de salcie care la timpul sau suint binecuvaintate printr-o rugaciune speciala si apoi impartite credinciosilor pe care le tin in mana in timpul slujbei si apoi le iau cu ei acasa, ca cele care sunt impartasite de binecuvantarea praznicului si le pastreaza, folosindu-le pentru nevoile duhovnicesti ale familiei si cuprinsului gospodariei (Simeon Florea Marian).Smicelele, ramurile de salcie aduse in Duminica Floriilor, sunt in stare de vegetatie inaintata, cu acei „mitisori” care sunt, din punct de vedere botanic, florile lor deci salcia este inflorita, semn sigur al venirii primaverii, cand intreaga fire amortita in timpul iernii incepe sa revina la viata, sa invie. Deci aducand in Duminica Stalparilor ramuri de salcie inflorita zicem ca de aici poporul nostru a dat Duminicii Stalparilor denumirea de Duminica Floriilor. Mai este si o alta explicatie, potrivit careia denumirea de sarbatoarea Floriilor, data Duminicii Stalparilor, intrarii Domnului in Ierusalim, vine de la o sarbatoare a romanilor, Floralia, adica sarbatoarea inchinata florilor sau zeitei florilor, sarbatoare care avea loc, cum era si firesc, la inceput de primavara cand incepeau sa infloreasca pomii si iarba campului. Imbisericirea unei asemenea sarbatori era un lucru obisnuit in viata stramosilor nostri care au imbratisat crestinismul nu numai in timpul apostolic, cel mai devreme, dar si cu cea mai mare usurinta de asimilare ca cei care aveau o credinta aproape monoteista, adica henoteista, cum bine se stie. Crestinismul nostru a increstinat „colindele” si mai ales sarbatorile pagane inchinate soarelui, ingloband aceasta sarbatoare celei a „Soarelui dreptatii”, lui Hristos Dumnezeu, indeosebi Nasterii Domnului; aceasta sarbatoare pagana nu era in religia nerevelata altceva decit o, instrainare a inchinarii primilor oameni Facatorului cerului si al pamantului, Celui care a facut luminatori pe taria cerului in ziua a patra, inchinare prin care, ca urmare a pacatului, omul a cinstit faptura in locul Facatorului ei (Romani 2, 25). Desi florile salciei nu sunt atat de atragatoare sau prea parfumate fata de multe altele, totusi poporul nostru care foloseste ramurile de salcie inflorita in Duminica floriile_2018_47001400Stalparilor a numit sarbatoarea, Duminica Floriilor sau simplu Floriile, aceasta pentru a exprima bucuria mare a sarbatorii pe oare o traieste si mai ales mesajul teologic-biserioesc al sarbatorii: innoirea, invierea pe care nu poate sa o simbolizeze si exprima in chipul cel mai plenar decat floarea. Firea omului pamantului nostru stramosesc, firea florei tarii noastre clocoteste in chip tainic si izbucneste in chip vadit de bucuria primaverii, atat a celei a firii nerationale cat si mai ales a firii rationale, a omului, fiul credincios al Bisericii mosilor si stramosilor nostri. In aceasta zi de Florii numarul mare de credinciosi, si in zilele care urmeaza, se innoieste si se umple de nemarginita bucurie prin Sfanta Taina a Spovedaniei si apoi a Cuminecaturii, precum bucuria Intampinarii Domnului cand a intrat in Ierusalim a fost prelungita si dupa intrarea Sa in Sfanta Cetate, in Templu, prin glasul copiilor care strigau: „Osana”, asa si bucuria Floriilor, a Intrarii Domnului in Ierusalim este prelungita deci in zilele urmatoare primind pe Domnul Euharistie in trupurile si sufletele lor curatite prin Sfanta Taina a Spovedaniei. Daca icoana Intrarii Domnului in Ierusalim plasticizeaza, infatiseaza, in linii si culori, faptul dumnezeiesc descris de cuvintele Evangheliei, intiparind deci mai limpede chipul si mesajul praznicului, denumirea de Florii vine sa imbogateasca si sa sublinieze intelesul adanc duhovnicesc al faptului dumnezeiesc si la care facem partasa si firea lumii florale, a florei pamantului nostru stramosesc. Suntem singurii care facem partasa sarbatorii flora sub chipul ei plenar: in starea de inflorire. In toate Bisericile crestine sarbatoarea Intrarii Domnului in Ierusalim se numeste simplu Duminica Stalparilor. Intelegem si de aici mesajul icoanei, acela de a infatisa chipul lumii innoite; orice sarbatoare imparateasca – praznic imparatesc – este un fapt duhovnicesc de innoire, de restaurare, de intoarcere a chipului lumii la „frumusetea cea dintai”, prin harul lui Dumnezeu adus de intruparea Sa. Starea noastra de innoire cu care vom fi imbracati la invierea obsteasca este infatisata de textul liturgic din Saptamana Floriilor si sub chipul infloririi: „Ca in locul acestor rani trupesti de acum, striga sfintii mucenici, imbracaminte luminata va inflori noua la inviere” (Stihira, glas 5, de la Stihoavna Utreniei de Joi din Saptamana Floriilor), inflorirea fiind starea plenara a frumusetii si a bucuriei lumii. Termenul este foarte des folosit de imnografii Bisericii, termen fata de care poporul nostru a fost foarte receptiv folosindu-l, cum vedem, cu dreapta socoteala si cu adanc simt teologic si in denumirea praznicului Intrarii Domnului in Ierusalim – Floriile.

 PIMEN – Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților

 adaptare/ general-col(r)prof univ dr ec Florin NAHORNIAC

Floriile. Tradiții de Florii. Ce trebuie să faci în Duminica Floriilor pentru a avea noroc

FLORIILE. Unde se pune salcia sfiinţită în casă pentru a aduce noroc? Puţini ştiu acest lucru

Floriile. Duminica Floriilor (sau Floriile) este o sărbătoare creștină fără dată exactă, comemorată întotdeauna în ultima duminică dinaintea Paștelui. Sărbătoarea comemorează un eveniment menționat de către toate cele patru evanghelii (Marcu 11:1–11, Matei 21:1–11, Luca 19:28–44, Ioan 12:12–19): intrarea lui Iisus în Ierusalim în zilele dinaintea patimilor. Floriile 2016. Floriile sunt denumite, de asemenea, Duminica Patimilor sau Duminica Floriilor a Patimilor Domnului.

floriile_2018_47001400Floriile. În toate bisericile ortodoxe, credincioşii poartă în mâini ramuri de salcie sau mâţişori care au fost sfinţite la slujba de dimineaţă, simbolizându-i pe locuitorii Ierusalimului care l-au primit cu bucurie pe Mântuitor. Începând din seara Duminicii de Florii, intrăm în săptămâna Sfânta a Patimilor care va culmina cu Sfânta zi de Joi, când a avut loc Cina cea de taină, şi cu Vinerea Mare, când a fost răstignit Iisus.

Floriile. „Floriile“ reprezintă termenul popular al sărbătorii, amintind de o veche serbare romană de la începutul primăverii – „Floralia“. După slujba de dimineaţă de la biserică, ramurile sfinţite şi binecuvântate de salcie sunt aduse acasă şi se ating cu ele copiii, ca să crească mari şi frumoşi. Sunt păstrate la icoane, la porţi, la grinda casei, pe morminte sau puse într-un loc curat, fiind folosite în decursul anului în gospodărie. Alteori, crenguţele de salcie sfinţite se plantează undeva în grădină. Se spune că ele vindecă animalele bolnave sau aduc o recoltă mai bogată. Cele puse la icoană se păstrează tot anul şi se folosesc ca leac împotriva relelor care ar putea lovi casa şi familia.

Floriile. Târg de Florii la Muzeul Țăranului

Floriile. Ca în fiecare primăvară, în preajma Floriilor, Muzeul Țăranului își așteaptă vizitatorii la un târg cu meșteri chemați din toate colțurile țării. Veți avea prilejul să-i întâlniți de vineri, 22 aprilie, până duminică, 24 aprilie 2016, de la orele 10 dimineața până la 6 seara.

Floriile. Pe lângă multele și măruntele lucruri meșteșugite cu sârg și încărcate cu semne și înțelesuri, pe care le veți putea neguțători, veți avea prilejul ca timp de trei zile, să-i cunoașteți și să stați la taifas cu cei care le-au făurit: olari, cioplitori, lingurari, pielari, rudari, iconari, dar și încondeietoare, țesătoare, cusătorese, împletitoare.

Floriile. Ouă încondeiate, icoane, obiecte din lemn, ceramică, țesături, jucării, instrumente muzicale, podoabe, mobilier pictat și alte obiecte frumoase vor putea fi tocmite și târguite la Muzeul de la Șosea.

Iar pentru a vă pune stomacul la cale găsiți: cozonaci, cofeturi din Teleorman, turtă dulce de Harghita, miere de albine, polen și propolis, ierburi de leac, pălincă și dulceață.

Floriile. Obiceiuri din bătrâni:

Floriile. Se zice că în vremea de demult o femeie avea un băiat, și băiatul acela se numea Lazăr, și era slab și dorea să mănânce plăcinte.

Floriile. Însă mama lui n-avu când să facă și să îi dea plăcinte de mâncat, și Lazăr muri de dorul plăcintelor. Și ziua, în care a murit el, era o zi e sâmbătă.

Floriile. Mama lui, văzând aceasta, se întristă și începu a plânge și a zice:

— Să nu fie iertată de Dumnezeu femeia aceea, care nu face în Sâmbăta lui Lazăr plăcinte.

media-149113773985758300Floriile. Și de atunci fac femeile întotdeauna în Sâmbăta lui Lazăr plăcinte.

În ziua de Florii se face dezlegare la pește. Deși se află în post, în această zi mănâncă pește chiar și oamenii săraci, că e slobozenie.

Floriile. Ca să se ferească roadele de piatră, podgorenii leagă primăvara viță de vie cu salcie de la Florii sau îngroapă un ou roșu din Vinerea Mare.

De Florii se umple ciubărul cu fiertură de pădureț și sovârf care servesc la încondeierea ouălor de Paști.

Floriile. Ouăle se vopsesc în roșu, galben, verde, albastru și negru. Cele negre înseamnă chinul și durerea lui Hristos.

Ouăle încondeiate se mai numesc: împistrite, picate, scrise sau muncite.

Floriile. Diavolul întreabă mereu două lucruri: de se mai scriu ouă pe pământ și de mai sunt colinde-n sat. Când nu se vor mai scrie ouă și nu vor mai fi colinde, atunci și el va apărea.

Floriile. De Florii işi sărbătoresc ziua onomastică toti cei care la botez, au primit nume de flori.

Floriile. Sâmbăta dinaintea Floriilor este dedicată comemorării morţilor. Ziua aceasta este numită şi Moşii de Florii sau Lazărul, obişnuindu-se ca femeile să facă „plăcinte lui Lazăr“ şi să le dea de pomană. La sate, femeile nu torc deloc, pentru ca nu cumva morţii, care aşteaptă la poarta Raiului, să revină pe pământ, să se îmbăieze. Despre Lazăr circulă mai multe legende, fiecare regiune având specificul ei. În una dintre acestea, Lazăr moare după ce a poftit la nişte plăcinte pe care mama lui nu a putut să le facă, pentru că torcea.

Floriile. La sate, pe vremuri, se practicau de Florii câteva obiceiuri păgâne. La miezul nopţii dinspre Florii, fetele fierbeau apa cu busuioc şi cu fire de la ciucurii unei năframe furate de la înmormântarea unei fete mari. În Duminica de Florii, ele se spălau cu această apă pe cap, aruncând-o apoi la rădăcina unui pom fructifer, sperând că în acest fel să le crească părul frumos şi bogat. În alte locuri, oamenii nu se spală pe cap în această zi tocmai ca să nu încărunţească la fel ca pomii în floare. Se crede că cel care înghite trei mâţişori întregi in ziua de Florii nu va suferi tot anul de dureri de gât. Tot la sate exista credinţa potrivit căreia dacă aprinzi mâţişori şi afumi casa cu ei când este furtună, căminul va fi ferit de fulgere. În ziua de Florii nu se lucrează, iar în toate casele de la sate se coc pâini din făină de grâu împletite şi ornate cu cruci, care se dau de pomană la săraci.

Floriile. Se spune că aşa cum va fi vremea de Florii, aşa va fi şi de Pasti.

36864-xlFloriile. În unele sate din Ialomiţa se mai păstrează încă obiceiul de a colinda de Florii. În Sâmbăta Floriilor copiii colindă cu crenguţe de salcie sfinţite la biserică de preotul satului, apoi merg la fiecare casă, cântă şi urează de bine şi sănătate. Glasuri curate de copii povestesc peste vremuri despre Iisus. Cel primit cu slavă şi ramuri de măslin şi finic în Ierusalim de aceleaşi mulţimi care peste o săptămână aveau să-l răstignească. Ca de fiecare dată când vin colindătorii gazdele primesc copii cu drag. Îi ascultă şi îşi împodobesc împreună casa cu salcie sfinţită, se bucură şi speră. Speră şi spun cu credinţă: „Vă aşteptăm şi la anul!“. Aşa cum îşi amintesc bătrânii satului, plata pentru colindători erau ouăle albe, nefierte. Tocmai bune pentru pregătitul Sfintelor Paşti, scrie traditieialomita.ro.

Floriile. Conform profetiilor prezente in Vechiul Testament, Iisus isi pregateste singur intrarea ca sa fie recunoscut ca fiind Mesia, dupa cum insusi Legea spunea. Mantuitorul este aclamat de o sumedenie de credinciosi care aveau in maini ramuri de maslin si de finic. Acestia, vazandu-L, au inceput sa strige: „Osana! Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului.” Credinciosii rosteau aceste cuvinte deoarece simteau ca Dumnezeu s-a pogorat din Ceruri si a venit pe pamant pentru a-i mantui.

Floriile. Toate aceste aspecte au fost mentionate pentru prima oara in secolul al IV-lea de catre Sfantui Epifanie, caruia i-au fost atribuite doua predici la aceasta sarbatoare, si pelerina apuseana Egeria, care descrie aceasta sarbatoare in insemnarile ei de calatorie. Aceasta descrie modul in care era celebrata aceasta sarbatoare. In acea perioada, Duminica Floriilor era cunoscuta sub numele de Duminica aspirantilor sau candidatilor la botez. I-a fost atribuita acest nume datorita faptului ca, cei care urmau sa mearga cu mare solemnitate la episcop sa ii ceara binecuvantarea de a lua parte la botez, trebuiau sa invete Simbolul credintei (Crezul). De asemenea, Duminica Floriilor a mai fost cunoscuta si sub numele de duminica gratierilor deoarece, imparatii ofereau gratieri ca un mod de a cinsti aceasta sarbatoare importanta.

Floriile. In zilele noastre, oamenii obisnuiesc sa mearga la biserica cu prilejul acestei sarbatori pentru a sfinti crengi de salcie care urmeaza sa fie puse la usi, geamuri sau chiar la porti. Motivul pentru care credinciosii fac acest lucru are de-a face cu credinta lor ca astfel sunt aparati de boli si apara casele credinciosilor de evenimente rele. Din seara de duminica, bisericile incep sa savarseasca slujbe numite denii. In aceste slujbe putem regasi toate momentele remarcabile din viata Mantuitorului nostu de la intrarea Acestuia in Ierusalim si pana la Invierea Sa din morti.

Floriile. Nu in ultimul rand, ziua de Florii reprezinta si ultima saptamana a Postului Pastilor sau Saptamana Patimilor, timp in care crestinii fac pregatiri pentru intampinarea marii sarbatori a Invierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Floriile. Duminica Floriilor marcheaza inceputul Saptamanii Patimilor, dar traditia precrestina atribuie acestei zile semnificatia renasterii naturii.

Floriile. De Florii este dezlegare la peste.

Floriile. Prima atestare documentara a sarbatorii de Florii dateaza din secolul al 4-lea, cand sf. Epifanie scrie doua predici pentru aceasta ocazie. Tot referitor la sec. IV, pelerina Etheriei relateaza modul in care Floriile erau sarbatorite la Ierusalim si face prima mentiune a sfintirii ramurilor de salcie in biserici, in evocarea bucuriei intampinarii Mantuitorului.

Floriile. In Evul Mediu, Floriile mai erau denumite duminica aspirantilor sau a candidatilor (persoanele nebotezate se duceau la episcop si cereau botezul) ori duminica gratierilor, pentru ca diriguitorii acordau gratieri pentru condamnati.

floriileFloriile. Imparatii Bizantului si domnitorii ortodocsi din rasarit celebrau Floriile cu fast. La sarbatoare participa intreaga curte.

Floriile. In Romania, Floriile imbina semnificatia evenimentului biblic cu traditii populare care isi trag radacinile din antichitatea traco-pontica.

Floriile. Conform acestor traditii, ramura de salcie simbolizeaza innoirea, primavara, renasterea naturii. Se planteaza rasaduri, iar manunchiul de matisori infipt in pamant este menit sa aduca ocrotirea plantelor. In unele regiuni din sudul tarii, femeile colinda aproape ca la sarbatorile de iarna.

Floriile. Ramurile de salcie sfintita se pun la tocurile usilor si ferestrelor, la streasina, la intrarea in grajd, la icoane, ori chiar pe morminte. Se crede ca, dupa sfintire, salcia aduce liniste si prosperitate in camine.

Floriile. Apicultorii bucovineni isi „binecuvanteaza” stupii cu ramuri de salcie. In alte zone, salcia are rolul de a imprastia norii de grindina sau de a tamadui boli precum durerea de spate.

Floriile. In seara de Florii incep slujbele deniilor, care vor continua in saptamana Patimilor. Deniile sunt slujbe de dimineata tinute seara. Aducand lumina diminetii in intunericul serii, ele au rolul de a-l pregati pe crestin sa treaca de la intunericul pacatului la lumina credintei.

Floriile. Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor (ramurile de palmier sau finic, cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, n.r.) este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc. Menţionată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregăteşte pe credincioşii ortodocşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.

Floriile. Totodată Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti, cunoscută sub numele de „Săptămâna Mare”, după cele 40 de zile de post. Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi începe Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioşii îl „petrec” pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere, a explicat pentru Mediafax părintele Constantin Stoica.

Floriile 2016. De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.

Floriile. Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.

Floriile. Sâmbăta din ajunul sărbătorii este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru sufletele celor decedaţi, încheindu-se acum Sărindarele, adică pomenirea morţilor făcută în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

Floriile. Sărbătoarea Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creştinătate, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii.

Floriile. În fiecare an de Florii se fac procesiuni, acestea rememorând intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim, după ce cu o zi înainte îl înviase pe Lazăr din morţi. Mulţimea era atât de uimită de minune, încât era convinsă că a venit vremea regelui prevestit de profeţi. „Osana!”, îi strigau pruncii, iar oamenii toţi adunaţi pe drum aşterneau în faţa Domnului hainele lor şi veneau să-L întâmpine cu ramuri de finic. Blând şi smerit, Iisus a intrat în cetate pe mânzul asinei. Acum, peste veacuri, pelerinii refac, pe jos, drumul triumfal, cu tristeţea care premerge Patimile Domnului, dar şi cu bucuria care prevesteşte Învierea Sa, mai spune părintele Stoica.

Floriile. În prescripţiile iudaice se arăta că fiecare evreu trebuie să meargă măcar o dată pe an la Templul din Ierusalim, pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu. Venirea lui Iisus cu o săptămână înainte de patimile sale şi de Învierea sa din morţi au fost profeţite cu mai bine de patru sute de ani înainte de sfântul proroc Zaharia, prin cuvintele „Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”.

Floriile. La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în „Constituţiile Apostolice” – document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (407), de Sfântul Epifanie de Salamina (403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.

Floriile. Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea era celebrată deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim. Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât şi de măslin şi de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care se desfăşura pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul. Obiceiul ca însuşi conducătorul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române.

Floriile. În timpul secolelor al VI-lea şi al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (636). Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.

Floriile. Intrarea în Ierusalim

Ce-sarbatorim-in-Duminica-FloriilorFloriile. Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toţi cei patru evanghelişti, Ioan, Luca Matei şi Marcu. Noul Testament relatează faptul că apostolii au întins hainele lor pe asin, pe ele şezând Mântuitorul în timpul acestei procesiuni. Acest gest a fost interpretat de Sfinţii Părinţi ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va aduce la ascultare toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez.

Floriile. După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi. Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.

Floriile. Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrând în oraş călare pe un măgar fiind întâlnite frecvent în pictură.

Floriile. Sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim a fost suprapusă peste cea a zeiţei romane a florilor, Flora, de unde şi denumirea populară pe care a primit-o. Astfel, pe lângă sărbătoarea creştină a intrării Mântuitorului în Ierusalim au apărut şi nenumărate obiceiuri şi tradiţii, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe de sorginte păgână.

Floriile. De exemplu, de Florii se obişnuieşte să se facă „de ursită”, astfel că fetele aflau, prin diverse procedee, dacă se vor căsători sau nu în acel an. Tot de Florii, mărţişorul purtat până în această zi se pune pe ramurile unui pom înflorit sau pe un măceş, iar zestrea se scoate din casă pentru aerisire.

Floriile. Înaintea sărbătorii, fetele nemăritate din Banat şi Transilvania obişnuiesc să pună o oglindă şi o cămaşă curată sub un păr altoit. După răsăritul soarelui, aceste obiecte sunt folosite în farmece pentru noroc în dragoste şi sănătate.

Floriile. De asemenea, la miezul nopţii se fierbe busuioc în apă, iar dimineaţa fetele se spală pe cap cu această fiertură, ca să le crească părul frumos şi strălucitor. Ce rămâne se toarna la rădăcina unui păr, în speranţa că băieţii se vor uita după ele, ca după un copac înflorit.

Floriile. În popor se mai spune că cine îndrăzneşte să se spele pe cap în ziua de Florii fără apă descântată şi sfinţită riscă să albească.

Floriile. La toate popoarele creştine pot fi întâlnite diferite obiceiuri, unele chiar similare celor de la noi, majoritatea având în prim-plan palmierul sau salcia. Aceste tradiţii nu au nimic în comun cu spiritul creştinesc al praznicului Intrării Mântuitorului în Ierusalim.

Floriile. Creştinii prăznuiesc Intrarea Mântuitorului în Ierusalim participând la Sfânta Liturghie, împodobind cu ramuri de salcie sfinţită icoanele, uşile şi ferestrele gospodăriilor lor şi păstrând rânduiala postului. Aceste ramuri sfinţite se păstrează peste an, fiind folosite cu credinţă la tămăduirea diferitelor boli. Oamenii obişnuiesc şi să înfigă aceste ramuri în straturile proaspăt semănate, să le pună în hrana animalelor sau să le aşeze pe morminte. Ramurile verzi simbolizează castitatea, dar şi renaşterea vegetaţiei, amintind totodată de ramurile cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, în această zi.

Floriile. În sâmbăta dinaintea Floriilor, femeile din unele zone ale ţării aduc ofrandă de pomenire a morţilor împărţind plăcinte de post. Tot în sâmbăta Floriilor se mai făcea un ceremonial complex numit Lazăriţa, după modelul colindelor, la care participau doar fetele. Una dintre fete, numită „Lazăriţa”, se îmbraca în mireasă şi colinda, împreună cu celelalte, în faţa ferestrelor caselor unde erau primite. Lazăriţa se plimba cu paşi domoli, înainte şi înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazar sau „Lazărica”: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunză, moartea neaşteptată prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului neînsufleţit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc şi aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.

Floriile. În trecut, ramura de salcie sfinţită era folosită şi în scopuri terapeutice. Oamenii înghiţeau mâţişori de pe ramura de salcie pentru a fi feriţi de diferite boli, iar bătrânele se încingeau cu salcia ca să nu le mai doară şalele.

Floriile. De asemenea, exista şi obiceiul ca părinţii îi lovească pe copii cu nuieluşa de salcie când veneau de la biserică, pentru a creşte sănătoşi şi înţelepţi.

Floriile. De Florii, arabii aprind candele, împodobite cu flori, pe care le pun printre frunze de palmier, iar grecii împletesc cruci din tulpini. La popoarele slave este obiceiul ca cei apropiaţi să îşi dăruiască ramuri de salcie în această zi.

Floriile. Uumblatul cu „Lăzărelul“ este un obicei răspândit în Muntenia şi în partea sudică a ţării. Unul din colindele cântate de fetele care umblau cu Lăzărelul era „Vin Floriile cu soare şi soarele cu Florii. Ce păcat de cel ce moare, fericiţi sunt cei ce-s vii!“. Acest obicei, întâlnit în ţara noastră în Muntenia şi Dobrogea este întâlnit într-o zonă mai vastă a sud-estului Europei.

Floriile. Salcia sfinţită apără gospodăria

Floriile. Salcia este nelipsită la sărbătoarea Floriilor, din satul tradiţional. Salcia este sfinţită la biserică, apoi este utilizată în gospodărie. „Se punea salcie la ferestrele caselor, apoi se punea la icoane, în nici un caz nu se arunca. De asemenea, mâţişorii care sunt la salcie în această perioadă erau foarte preţuiţi“, a precizat Victor Munteanu, şef de secţie la Muzeul Etnografic al Moldovei, potrivit evz.ro.

Floriile. Aşa cum arată muzeograful, „salcia este folosită în special în două mari obiceiuri de primăvară, de Blagoveştenie sau Buna Vestire şi de Florii. Este o plantă care se află în splendoarea ei tocmai în această perioadă şi care substituie palmierii care nu se găsesc în spaţiul nostru geografic“, a arătat Victor Munteanu care a adăugat că astfel de substituiri se regăsesc şi în alte zone geografice.

Floriile. De asemenea, „un obicei care ce s-a păstrat şi este des întâlnit este împodobirea gospodăriei cu crenguţe de salcie care se agaţă la poartă sau în alte locuri, iar după ce trec sărbătorile pascale ele se pun la icoană, unde se pătrează pe tot parcursul anului“, a arătat Victor Munteanu.

Floriile. După ce ramurile de salcie erau sfinţite la biserică, mâţişorii erau împărţiţi la oameni. Salcia era nelipsită din pomana care se face la Moşii de Florii: „Erau duse la biserică şi ramuri de salcie dar şi de răchită care erau duse apoi în cimitir“, după cum a menţionat muzeograful, care a adăugat că „în Moldova, din crenguţele de Salcie sfânţită se făceau coroniţe care se agăţau după Paşte în pomii fructiferi, pentru belşug“.

Floriile. Un obicei întâlnit de Florii este ca persoanele sau copiii care nu au participat la slujba de la biserică să fie lovite, acasă, cu ramurile de salcie, de către cei care au fost la slujbă în timp ce se spune „Nu te pălesc eu, ci te pălesc mâţişorii ca să nu uiţi că de azi într-o săptămână e Paştele“.

Floriile. Ajutor pentru Maica Domnului

Sunt mai multe legende privind salcia şi utilizarea acesteia în procesiunea de Florii. Una dintre legende povesteşte cum Maica Domnului, grăbindu-se spre locul unde era Fiul ei răstignit, a ajuns la malul unei ape curgătoare vijelioase. Acolo, ea s-a rugat la toate plantele din jur să o ajute să treacă apa, însă nici una dintre ele nu s-a îndurat de lacrimile ei, cu excepţia salciei care şi-a aplecat o creangă şi a ajutat-o să treacă pe malul celălalt. În semn de mulţumire, Maica Domnului a hotărât ca ramurile de salcie să fie duse la biserică, în ziua de Florii.

Floriile. Ramurile de salcie erau utilizate şi de apicultorii care înconjurau cu ele stupii, în timp ce ţăranii îngropau mâţişorii în brazdă, pentru a asigura o recoltă bogată. Mâţişorii erau folosiţi şi pentru a împodobi icoanele, uşile, ferestrele, intrările în grajduri sau în orice altă anexă gospodărească. De asemenea, se puneau la fântâni, pentru a asigura prospeţimea apei.

Floriile. Plăcinte sau pâine, pomana din Sâmbăta Floriilor

Floriile. Tot în sâmbăta Floriilor se fac multe copturi, Sâmbăta lui Lazăr fiind o zi de comemorare a morţilor, de pomenire, în care se merge la cimitir. „Se fac copturi, fie plăcinte, fie azimă, pe care femeile le dau de pomană în Sâmbăta Floriilor. În unele zone se face câte o pâine specială pentru fiecare membru al familiei“, a spus Victor Munteanu, care a adăugat că înainte, familiile erau formate din mai mulţi membri, şapte, opt persoane, astfel că era o treabă migăloasă pentru stăpâna casei să pregătească pentru fiecare câte o astfel de pâine: „Acestea se făceau diferit pentru fiecare membru al familiei, în funcţie de statutul pe care îl avea. Într-un fel arăta pâinea pentru tată, capul familiei, într-un fel pentru mamă, sau pentru mezinul familiei. De asemenea, într-un fel arăta pâinea pentru flăcăi şi într-un fel arăta pentru fiice“.

Floriile. La Moşii de Florii, femeile fac şi plăcinte pe care le împart mai ales săracilor, fiind pomenit astfel şi Lazăr. De asemenea, plăcintele mai erau date mamelor cu copii mici. În unele zone, se face, în Sâmbăta Floriilor, şi parastasul lui Lazar, aici fiind inclus şi colindul fetelor care primesc ouă şi pe care apoi le

Floriile. În Bucovina este obiceiul ca ramurile de salcie să fie făcute coroniţă şi să se aşeze pe straturile din grădină, «ca să rodească mai bine şi să nu le mănânce gândacii». Nici stupii nu sunt ocoliţi, mlădiţele fiind capabile «să sfinţească stupii» şi albinele «să strângă mai multă miere». În Muntenia, coroniţele de salcie se pun în livezi, pe pomii fructiferi, pentru un rod mai bogat. Tot pentru prolificitate, la «Sângiorgi» (Sf. Gheorghe) coroniţele de salcie sunt aşezate pe gura găleţilor în care se mulg vacile. Mlădiţele de salcie sfinţite de Florii capătă virtuţi protectoare şi tămăduitoare.

Floriile. O altă categorie de practici arhaice aduc în atenţie proprietăţile terapeutice ale salciei. Înghiţitul «mâţişorilor» de îndată ce se ieşea din biserică după slujba de Florii reprezintă o profilaxie eficientă pentru a nu mai suferi de «gâlci» (amigdalită) şi a «fi sănătos tot anul, ca florile». Vitele erau şi ele lecuite de diverse afecţiuni, tot cu ajutorul ramurilor de salcie sfinţite. Fie că animalele erau stropite cu agheasmă, fie că erau afumate cu «mâţişori» arşi, fie că ramurile se tocau şi li se dadeau împreună cu tărâţele ca hrană, credinţa era că ele astfel se vor lecui…

Floriile. Virtuţile apotropaice (protectoare) ale ramurilor de salcie sunt cel mai bine conservate în memoria oamenilor. Fiecare creştin ştie că aceste ramuri sfinţite, aduse acasă, trebuiesc puse la icoane (Muntenia, Oltenia, Transilvania) şi păstrate astfel peste an. În Moldova este credinţa că «mâţişoarele» nu trebuie însă duse în casă, «că atunci moare cineva din acea casă» (credinţă izvorâtă dintr-o contaminare slavă cu simbolismul negativ al salciei). Pentru acest motiv, bucovinenii aşază ramurile afară, la streaşina casei, sau într-un alt loc ferit, ca să le aibă la îndemână atunci când vor avea nevoie.”

Floriile. Practicile cu funcţie de purificare a spaţiului vital şi de alungare a forţelor malefice cu ajutorul ramurilor de salcie determină diverse comportamente rituale, diferenţiate zonal. „În Transilvania, Banat şi Muntenia casele se afumă cu ramuri de salcie arse, pentru a feri gospodăria de foc «şi alte rele». Când tună şi fulgeră sau este vijelie, moldovenii aprind aceste mlădiţe şi se roagă, pentru a opri stihiile dezlănţuite ale naturii. Când grindina ameninţă semănăturile, oamenii ard «mâţişori» de salcie fie în gospodărie, fie chiar pe hotar, pentru a împiedica înaintarea norilor aducători de piatră.

Floriile. Multe ar mai fi credinţele şi obiceiurile românilor legate de cinstirea ramurilor de salcie. Martori vizuali de spiritualitate străveche, aceste mlădiţe înverzite şi sfinţite în Duminica Floriilor aduc peste veacuri dovada bivalenţei sacre a acestui arbore. Pe de o parte descoperim că ramurile de salcie, «mâţişoarele», continuă să fie şi astăzi emblema sărbătorii creştine a miracolului Învierii lui Lazăr, iar pe de altă parte prin simbolismul legat de practicile terapeutice aprotopaice (purificatoare/protectoare) şi de fertilitate, ramurile fac trimitere la arhaice ritualuri dendrologice”.

Silvia ANDREI

Sărbătoarea Floriilor, sărbătoarea bucuriei tuturor creștinilor ortodocși

INTRAREA DOMNULUI ISUS IN IERUSALIM

Luca 19:29-44

Ce-sarbatorim-in-Duminica-FloriilorDrumul florilor presărat cu lacrimile Mântuitorului – Mt.21:8 / Lc.19:41

Bucuria mulţimii este umbrită de impietrirea fariseilor – Lc.19:38-39

Lc.19:37-18:31/Ioan 12:3,7

  1. ÎMPLINEŞTE PROFEŢIILE VECHIULUI TESTAMENT

   Zaharia 9:9

  1. Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mînz, pe mînzul unei măgăriţe.

    Isaia 62:10-12

  1. „Treceţi, treceţi pe porţi! Pregătiţi o cale poporului! Croiţi, croiţi drum, daţi pietrele la o parte! Ridicaţi un steag peste popoare! 11. Iată ce vesteşte Domnul pînă la marginile pămîntului: «Spuneţi fiicei Sionului: «Iată, Mîntuitorul tău vine; iată, plata este cu El, şi răsplătirile merg înaintea Lui. 12. Ei vor fi numiţi «Popor sfînt, Răscumpăraţi ai Domnului.» Iar pe tine, te vor numi «Cetate căutată şi nepărăsită.
  2.   ARE UN SCOP – Luca 18:10-12
  3. Isus a luat cu Sine pe cei doisprezece, şi le-a zis: „Iată că ne suim la Ierusalim, şi tot ce a fost scris prin prooroci despre Fiul omului, se va împlini. 32. Căci va fi dat în mîna Neamurilor; Îl vor batjocori, Îl vor ocărî, Îl vor scuipa; 33. şi, după ce-L vor bate cu nuiele, Îl vor omorî, dar a treia zi va învia. 34. Ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri: căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei, şi nu pricepeau ce le spunea Isus.
  1. VORBEŞTE DESPRE DROGOSTEA LUI DUMNEZEU FAŢA DE NOI

Deşi poporul nu a arătat dragoste pentru Domnul Isus …

Luca 19:41-42

  1. Cînd S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plîns pentru ea, 42. şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, cari puteau să-ţi dea pacea.

Florin CREȘTINUL

Sărbătoarea Floriilor

Acum praznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viata pamanteasca a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sarbatoreasca in Ierusalim. In zilele acelea, cetatea era plina cu oameni veniti de pretutindeni la marea sarbatoare a Pastilor. Ea rasuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc si Facator de minuni din Nazaret, Ce tocmai savarsise cea mai mare dintre nenumaratele Sale minuni – invierea lui Lazar, care zacuse patru zile in mormant, si astepta sosirea Lui, si se pregatea sa il intampine sarbatoreste.

florii_images_0Hristos Se ferise intotdeauna de cinstiri, poruncindu-le dracilor pe care ii scotea sa nu dea de stire ca El ,este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecati sa nu povesteasca despre minunea vindecarii lor. Acum insa venise vremea, sa descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia, si intrarea in Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul acesta: sa vesteasca tuturor ca a venit Mesia.

Totusi, El n-a venit ca sa Se faca imparat pamantesc ori sa aseze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, desi tocmai aceasta era asteptarea iudeilor, imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si slava Lui nu putea sa aiba nimic in comun cu stralucirea de parada a imparatilor pamantesti.

El Se arata in Ierusalim cu o infatisare saracacioasa si smerita: fara cai si care marete, fara nici o stralucire exterioara. Dar orice slava pamanteasca este nimicnica si se risipeste ca fumul. Este, totusi, o alta slava, nemasurat mai inalta: slava vitejestii smerenii, a blandetii, a virtutii – fiindca aceste mari calitati duhovnicesti sunt nemasurat mai inalte decat toate atributele exterioare ale puterii si stapanirii.

Imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume si slava Lui trebuia sa fie de alt fel – mai presus de lume, dumnezeiasca. Si El a dobandit aceasta slava prin smerita Sa intrare in Ierusalim. Sedea pe asin tinandu-si capul nu ridicat cu semetie, ci adanc plecat, si inrourand sfintii Sai obraji cu rauri de lacrimi. El S-a descoperit poporului israelit ca Mesia smerit si patimitor, linistit si bland, Care trestia franta nu o va zdrobi si festila ce fumega nu o va stinge (Is. 42, 3).

Pentru ce plangea? Aflam din propriile Lui cuvinte: Ierusalime, Ierusalime! Daca ai fi cunoscut si tu in ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tai (Lc. 19, 41-42). O, daca ai fi priceput ca Eu sunt Mesia, Care a venit sa te mantuiasca, ca Eu sunt imparatul tau – nu pamantesc, ci ceresc!

Domnul stia ce va trebui sa indure poporul, care avea sa se lepede de El. Stia ca vor veni ostile romane si vor impresura Ierusalimul, ca il vor supune grozaviilor de nedescris ale asediului, ca cetatea va fi nimicita, incat nu va mai ramane din el piatra peste piatra, si ca templul va suferi aceeasi soarta. O, daca Ierusalimul ar fi stiut ca slujeste mantuirii lui!

Se intampla ca omul sa mearga pe o cale gresita, iar milostivirea lui Dumnezeu sa il opreasca printr-un cutremur adus de nenorocire sau boala, prin care ii spune: Daca ai fi cunoscut si tu in ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta ! Cu fiecare dintre noi se intampla ca Domnul sta la usa inimii noastre si bate incetisor, asteptand sa I se deschida si sa I se dea drumul inauntru, bate ca un sarac la usa noastra.

Asadar, poporul salta tinand in maini ramuri de finic, strigand: Osana intru cei de sus! Bine este cuvantat Cel Ce vine intru numele Domnului!, asternandu-si hainele sub copitele asinului. Copii strigau, inaltand lauda lui Dumnezeu. Este limpede ca fiecare, vazand cele ce se petreceau, trebuia sa-si aminteasca de spusele prorocului Zaharia: Bucura-te foarte, fiica Sionului, veseleste-te, fiica Ierusalimului, caci iata, imparatul tau vine la tine drept si biruitor, smerit si calare pe asin, pe fiul celei de sub jug (Zah. 9, 9). Si totusi, carturarii,fariseii si arhiereii, care stiau aceasta prorocie, sufereau si carteau, iar in cele din urma, nemaiputand rabda, I-au zis Domnului: „Cearta-i, Tu nu auzi ce zic?” Iisus le-a raspuns: Au niciodata n-ati citit ca „din gura pruncilor si a celor ce sug ti-ai pregatit lauda”? Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga (Mt. 21, 16; Lc. 19, 39-40).

De ce-L urau pe Domnul Iisus? De ce L-au rastignit? Am spus deja: fiindca il socoteau calcator al legii lui Moise, sau, mai bine zis, al literei legii. Legea lui Moise era pentru ei adevarul indiscutabil, absolut si sfant, insa pur exterior, fiindca erau straini de duhul ei, inchinandu-se literei, si oricine incalca litera era in ochii lor cel mai mare nelegiuit.

Ei erau nemultumiti de faptul ca Domnul Iisus Hristos vindeca bolnavi in zi de sambata. Ce pervertire a inimii florii-2017-ce-nu-stiai-despre-duminica-floriilor-376944omenesti! In loc sa-L proslaveasca plini de cutremur pe Dumnezeu, Care face asemenea minuni, ei se umpleau de rautate crunta!

Ei nu intelegeau ca Domnul n-a venit ca sa o strice, ci ca s-o implineasca, adica sa o desavarseasca, nu intelegeau ca El este Domnul sambetei. Ei nu intelegeau ca invatatura Lui nu numai ca nu calca legea lui Moise, ci o inalta nemasurat. Nu i-a miscat nici minunea cu totul neobisnuita a invierii lui Lazar cel mort de patru zile. Despre ei a prezis marele proroc Isaia: S-a ingrosat inima poporului acestuia, si cu urechile sale greu au auzit si ochii sai i-a inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii si cu urechile sa auda si cu inima sa inteleaga, si sa se intoarca, si sa-i vindec pe ei (Is. 6, 10).

Asupra lor s-au implinit cuvintele apostolului Pavel: Litera ucide, iar duhul face viu (2 Cor. 3, 6). Vrajmasii lui Hristos au pierit, fiindca au fost slujitori ai literei care ucide, in timp ce pe noi ne-a invrednicit sa fim slujitori ai Legamantului celui Nou, nu ai literei, ci ai Duhului. Deci, sa luam aminte cu sarguinta la acest lucru.

Florin CREȘTINUL

Floriile sau Duminica Stâlpărilor, sărbătoarea ce vesteşte Paştele

Creștinii Ortodocşii și Greco-catolici în ziua de 9 aprilie prăznuiesc Floriile sau Duminica Stâlpărilor, cea mai importantă sărbătoare care vesteşte Paştele, rememorând intrarea lui Iisus în Ierusalim, şi sărbătoarea celor cu nume de floare.

Ce-sarbatorim-in-Duminica-FloriilorDuminica Floriilor sau a Stâlpărilor (după denumirea ramurilor de palmier sau finic cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, n.r.) este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc. Menţionată, pentru prima dată în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregăteşte pe credincioşii pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Iisus Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.

Totodată Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti, cunoscută sub numele de Săptămâna Mare. Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi începe Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioşii îl ,,petrec” pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere. 

 De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.  Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim. Sâmbăta din ajunul sărbătorii este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru sufletele celor decedaţi, încheindu-se acum Sărindarele, adică pomenirea morţilor făcută în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

Sărbătoarea Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creştinătate, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii.                                    

În fiecare an de Florii se fac procesiuni, acestea rememorând intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim, după ce cu o zi înainte îl înviase pe Lazăr din morţi. Mulţimea era atât de uimită de minune, încât era convinsă că a venit vremea regelui prevestit de profeţi. ,,Osana!”, Îi strigau copiii, iar oamenii toţi adunaţi pe drum aşterneau în faţa Domnului hainele lor şi veneau să-L întâmpine cu ramuri de finic. Blând şi smerit, Iisus a intrat în cetate pe mânzul asinei. Acum, peste veacuri, pelerinii refac, pe jos, drumul triumfal, cu tristeţea care premerge Patimile Domnului, dar şi cu bucuria care prevesteşte Învierea Sa. Venirea lui Iisus cu o săptămână înainte de patimile Sale şi de Învierea Sa din morţi au fost profeţite cu mai bine de  fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”.  La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în Constituţiile Apostolice – document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (407), de Sfântul Epifanie de Salamina (403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.

Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea era celebrată deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim. Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât şi de măslin şi de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care se desfăşura pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul. Obiceiul ca însuşi conducătorul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române.  

În timpul secolelor al VI-lea şi al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (636). Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la florii_images_0biserică, iar procesiunea se mută  dimineaţa.   Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toţi cei patru evanghelişti, Ioan, Luca Matei şi Marcu. Noul Testament relatează faptul că apostolii au întins hainele lor pe asin, pe ele şezând Mântuitorul în timpul acestei procesiuni. Acest gest a fost interpretat de Sfinţii Părinţi ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va aduce la ascultare toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez.

După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi. Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.   Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrând în oraş călare pe un măgar fiind întâlnite frecvent în pictură.  Sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim a fost suprapusă peste cea a zeiţei romane a florilor, Flora, de unde şi denumirea populară pe care a primit-o. Astfel, pe lângă sărbătoarea creştină a intrării Mântuitorului în Ierusalim au apărut şi nenumărate obiceiuri şi tradiţii, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe de sorginte păgână.  De exemplu, de Florii se obişnuieşte să se facă „de ursită”, astfel că fetele aflau, prin diverse procedee, dacă se vor căsători sau nu în acel an. Tot de Florii, mărţişorul purtat până în această zi se pune pe ramurile unui pom înflorit sau pe un măceş, iar zestrea se scoate din casă pentru aerisire.

Înaintea sărbătorii, fetele nemăritate din Banat şi Transilvania obişnuiesc să pună o oglindă şi o cămaşă curată sub un păr altoit. După răsăritul soarelui, aceste obiecte sunt folosite în farmece pentru noroc în dragoste şi sănătate.  De asemenea, la miezul nopţii se fierbe busuioc în apă, iar dimineaţa fetele se spală pe cap cu această fiertură, ca să le crească părul frumos şi strălucitor. Ce rămâne se toarna la rădăcina unui păr, în speranţa că băieţii se vor uita după ele, ca după un copac înflorit.   În popor se mai spune că cine îndrăzneşte să se spele pe cap în ziua de Florii fără apă descântată şi sfinţită riscă să albească.    

La toate popoarele creştine pot fi întâlnite diferite obiceiuri, unele chiar similare celor de la noi, majoritatea având în prim-plan palmierul sau salcia.      Creştinii prăznuiesc Intrarea Mântuitorului în Ierusalim participând la Sfânta Liturghie, împodobind cu ramuri de salcie sfinţită icoanele, uşile şi ferestrele gospodăriilor lor şi păstrând rânduiala postului. Aceste ramuri sfinţite se păstrează peste an, fiind folosite cu credinţă la tămăduirea diferitelor boli. Oamenii obişnuiesc şi să înfigă aceste ramuri în straturile proaspăt semănate, să le pună în hrana animalelor sau să le aşeze pe morminte. Ramurile verzi simbolizează castitatea, dar şi renaşterea vegetaţiei, amintind totodată de ramurile cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, în această zi.  

  În sâmbăta dinaintea Floriilor, femeile din unele zone ale ţării aduc ofrandă de pomenire a morţilor împărţind plăcinte de post.    Tot în sâmbăta Floriilor se mai făcea un ceremonial complex numit Lazăriţa, după    modelul colindelor, la care participau doar fetele. Una dintre fete, numită „Lazăriţa”, se îmbraca în mireasă şi colinda, împreună cu celelalte, în faţa ferestrelor caselor unde erau primite. Lazăriţa se plimba cu paşi domoli, înainte şi înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazar sau „Lazărica”: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunză, moartea neaşteptată prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului neînsufleţit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc şi aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.

  În trecut, ramura de salcie sfinţită era folosită şi în scopuri terapeutice. Oamenii înghiţeau mâţişori de pe ramura de salcie pentru a fi feriţi de diferite boli, iar bătrânele se încingeau cu salcia ca să nu le mai doară şalele.    De asemenea, exista şi obiceiul ca părinţii îi lovească pe copii cu nuieluşa de salcie când veneau de la biserică, pentru a creşte sănătoşi şi înţelepţi.  

De Florii, arabii aprind candele, împodobite cu flori, pe care le pun printre frunze de palmier, iar grecii împletesc cruci din tulpini. La popoarele slave este obiceiul ca cei apropiaţi să îşi dăruiască ramuri de salcie în această zi.

 Prof univ dr ec Florin NAHORNIAC

La Mulţi Ani, de Florii, pentru cei care poartă nume de flori. Cea mai frumoasa poezie a sărbătorii: ,,Floriile”, de V.Alecsandri

Astăzi sunt Floriile. Duminica Floriilor  se sărbătorește în ultima duminică dinaintea Paștelui. Ea serbează sfârșitul postului dar și reînvierea naturii. Din punct de vedere religios, Floriile marchează Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului. Floriile deschid săptămâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşte, aşa-numita Săptămână Mare, de după cele 40 de zile de post.
De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.   O credința specifică Duminicii Floriilor, spune că așa cum este vremea în ziua de Florii, așa va fi și în ziua de Paște. În această zi, sunt sărbătoriți cei cu nume de floare, iar legenda spune că salcia, ajutând-o pe Maica Sfântă să îi facă lui Iisus o coroană din ramurile ei, și-a câștigat statutul de a fi mereu menționată în această zi sfântă.
La mulți ani tuturor celor ce își serbează ziua numelui!!

Cea mai frumoasa poezie a acestei sarbatori este FLORIILE,, „, scrisa de Vasile Alecsandri.

Floriile, de Vasile Alecsandri

Păcat, zău, de cine moare,
Și ferice de cei vii!
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.

 Iată zile-ncalzitoare
După aspre vijelii!
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.

 Primăvara-ncantatoare
Scoate iarba pe câmpii
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.

 Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocârlii.
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.

 Copiliță, nu vrei oare,
Nu vrei cu mine să vii,
Când Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii?

 Să culegem la răcoare
Viorele albăstrii?
Hai! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.

 Eu ți-oi da de orice floare
Mii de sărutări și mii.
Hai! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.

 Iar tu dulce, zâmbitoare,
Te-i face că te mânii …
Hai! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.

Floriile – Praznicul Împărătesc al Intrării Domnului în Ierusalim

Sărbătoarea Intrării Domnului Nostru Iisus Hristos în Ierusalim este unul dintre cele mai importante Praznice Împărăteşti din cursul anului bisericesc. Este cunoscută în popor sub denumirea de Florii.

floriile_2018_47001400Se pare că termenul de „Florii” ar veni de la latinescul „floralia” sau „florilia”, sărbătoarea florilor, avându-şi originea în antichitatea păgână, mai exact de la sărbătoarea închinată în cinstea zeiţei Flora, care avea loc primăvara. Creştinismul extinzându‑se cu repeziciune, este bine cunoscut faptul că anumite reminiscenţe ale religiilor păgâne au rămas în tradiţia popoarelor convertite.

În Bucovina, această sărbătoare se mai numeşte „Duminica Stâlpărilor”, în amintirea faptului că Mântuitorul Hristos a fost întâmpinat cu stâlpări, ramuri de finic şi măslin („stâlpare” înseamnă ramuri înverzite).

Părintele profesor Ene Branişte aminteşte faptul că această sărbătoare se mai numea şi „Duminica Aspiranţilor” la Taina Botezului, deoarece, în această zi, catehumenii (candidaţii la botez), care fuseseră admişi la botez, mergeau la episcop pentru a primi Crezul spre învăţătură. Această duminică a purtat şi denumirea de „Duminica Graţierii”, pentru că în cinstea ei împăraţii acordau graţieri.

Biserica vede în această sărbătoare biruinţa vieţii asupra morţii, prin învierea lui Lazăr cu o zi înainte, dar şi prin propria Înviere, precum şi biruinţa Împărăţiei Lui Dumnezeu şi acceptarea de către oameni a singurului lor rege – Iisus Hristos – Mesia. Intrarea solemnă în oraşul sfânt a fost, în timpul vieţii Lui Iisus, singurul triumf vizibil; până atunci El a refuzat în mod voluntar orice tentativă de a fi slăvit şi doar cu şase zile înainte de Paşte acceptă nu doar de bună voie, ci provocând El însuşi evenimentul. Împlinind cuvântul profetului Zaharia: „iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”. El a arătat clar că a vrut să fie recunoscut ca Mesia, Regele şi Salvatorul lui Israel. Istorisirea din Evanghelie subliniază într-adevăr trăsăturile mesianice ale evenimentului: ramuri de palmier şi de măslin, cântarea Osana, aclamarea Sa ca Fiu al lui David şi Rege al lui Israel, arată primirea unui Împărat: Împăratul Cerului şi al Pământului. Este păcat că evreii nu L-au primit ca pe Cel ce are stăpânire asupra vieţii şi a morţii, ci L-au văzut ca pe un eliberator din robia romană şi din cea a propriilor cârmuitori corupţi, iar când au constatat lucrul acesta L-au „ucis pe nedrept”. Dar El avea să Învieze.

                          Floriile – eveniment biblic

Sărbătoarea pe care o prăznuim de Florii se bazează pe evenimentul biblic relatat de toţi cei patru evanghelişti. Iată textul din Evanghelia după Matei, care este şi textul pericopei evanghelice citite în Duminica Floriilor: „Iar când s-au apropiat de Ierusalim şi au venit la Betfaghe, la Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, zicându-le: Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi îndată veţi găsi o asină legată şi un mânz cu ea; dezlegaţi-o şi aduceţi-o la Mine. Şi dacă vă va zice cineva ceva, veţi spune că-I trebuie Domnului; şi le va trimite îndată. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice: «Spuneţi fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug». Mergând deci ucenicii şi făcând după cum le-a poruncit Iisus, au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut peste ele. Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale, iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana Fiul lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!”(Matei 21,1-9).

La toţi cei patru evanghelişti textul este aproape identic.

Acest text este punctul de plecare a sărbătoririi acestui praznic împărătesc, deoarece, după modelul biblic, ulterior vor fi puse bazele unui cult religios în cinstea şi în amintirea acestui eveniment, care pe perioada primelor secole creştine se va derula la fel ca în istorisirea biblică; doar Iisus este substituit de episcopul cetăţii sfinte, de împărat sau de domnitor.

         Sărbătoarea Intrării în Ierusalim în primele veacuri creştine

69642_icoana-floriiSărbătoarea Floriilor îşi are originea în Ierusalim şi este menţionată pentru prima dată în veacul al IV-lea, dar în scurt timp se răspândeşte în întreaga lume creştină, fiind celebrată cu mare fast.

Cu toate că nu există menţiuni în acest sens, cu siguranţă evenimentul Intrării Domnului în Ierusalim a fost prăznuit din zorii Bisericii creştine. La început ţinută numai în comunitatea din Ierusalim, având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte comunităţi creştine, sărbătoarea nu figurează în rândul celor enumerate în „Constituţiile Apostolice” – document elaborat la sfârşitul secolului al IV‑lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (+407), de Sfântul Epifanie de Salamina (+403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (+444), care au scris omilii la această sărbătoare.

Un document deosebit de important în atestarea vechimii praznicului ne este oferit de jurnalul pelerinei apusene Egeria, care în anul 392 călătoreşte la Ierusalim şi aşterne pe hârtie întâmplările petrecute în oraşul sfânt de Florii. Aceste însemnări se găsesc în Tipiconul grecesc din secolul al IX-lea.

Despre vechimea sărbătorii ne vorbeşte şi Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor într-un articol despre icoana  praznicului, arătând faptul că icoana a început să fie pictată încă din veacul al VI-lea, poate chiar mai devreme, ceea ce arată că sărbătoarea era preţuită şi răspândită în comunităţile creştine ale primelor veacuri.

                           Răspândirea sărbătorii

Serbarea Duminicii Stâlpărilor a trecut din Ierusalim mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea se celebra deja în capitala imperiului, Constantinopol – Noua Romă, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc cu ocazia praznicului. La acest pelerinaj mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic şi de măslin, cât şi ramuri de liliac. Pe parcursul procesiunii credincioşii intonau frumoase imne compuse de sfinţi părinţi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif  Studitul.

În secolele al VI-lea şi al VII-lea sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionate procesiuni în Spania de către Isidor de Sevillia (+636), precum şi în Franţa epocii carolingiene (sec. IX-X), ca dovadă stă imnul „Gloria laus et honor”, precum şi mărturiile lui Amalaire de Metz. De la sfârşitul secolului al V-lea, începutul secolului al VI-lea, ceremonii ale sărbătorii avem şi în Biserica Persană şi cam în aceeaşi perioadă a fost acceptată şi la Edessa. În Biserica Siro-Iacobită a devenit cu adevărat populară, aşa cum o prezintă un document din 834, ca fiind una dintre cele mai mari ceremonii ale anului.

Dacă în lumea apuseană o găsim atestată în Franţa şi Spania, în centrul politic şi religios al Occidentului, în Roma, nu există nicio mărturie despre această sărbătoare în primul mileniu.

În Ţările Române această sărbătoare intră pe filieră bizantină, fără a putea fi datată cu exactitate. La curţile domneşti sărbătoarea Floriilor se prăznuia cu mare fast, la ea participând domnitorii împreună cu demnitarii curţii.

În această zi, după îndemnul sfinţilor părinţi, cât şi după vechea tradiţie expusă de pelerina Egeria şi generalizată apoi în întreaga Biserică creştină, în biserici se aduc ramuri de salcie, care sunt binecuvântate de preot sau episcop la sfârşitul Sfintei Liturghii şi împărţite apoi credincioşilor prezenţi. Acestea sunt purtate în mâini ca semn al biruinţei asupra morţii, apoi aceste ramuri de salcie sunt duse acasă şi se pun la icoane, la geamuri, la uşi sau la porţi, pentru ca astfel credincioşii să-L primească pe Hristos în curţile lor, în casele lor, dar mai ales în sufletele şi în inimile lor, aşa cum odinioară a făcut-o şi poporul din oraşul sfânt. În Biserica Ierusalimului sfinţirea ramurilor de finic se săvârşeşte la vecernia praznicului, adică sâmbătă spre seara, urmând o frumoasă procesiune de pe Muntele Măslinilor spre poarta Sfântului Ştefan şi până la Biserica Sfântului Mormânt. Bucuria acestei sărbători este arătată de Biserică şi prin faptul că, aflându-ne într-o perioadă de post, avem dezlegare la peşte, vin şi undelemn.

Bucuria praznicului nu trebuie să se limiteze la bunătăţile trupeşti, deoarece omul este trup dar şi suflet, iar această sărbătoare ar trebui să fie şi una a duhului.

Întâi Stătătorul Bisericii din Bucovina, Înalt Prea Sfinţitul Pimen, avea să spună că suntem singurii care facem părtaşa sărbătorii sub chipul ei plenar: în stare de înflorire, dar şi într-o stare de înnoire. De aceea ar fi de folos ca fiecare dintre noi să luăm exemplul naturii şi să ne înnoim, să ne întoarcem de la chipul lumii la „frumuseţea cea dintâi” prin harul lui Dumnezeu pentru Înviere.

Pr. Bogdan  STRATON

Preluat după publicaţia CRAI NOU Suceava, cel mai bun ziar al judeţului

Pe 27 martie 1918 Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România

Pe 27 martie 1918 Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România, Basarabia fiind astfel prima dintre provinciile istorice care s-a unit cu România. Au urmat celelalte provincii românești – Ardealul, Crișana, Banatul, Maramureșul și Bucovina – spre sfârșitul anului 1918, fiind creată România Mare.

Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov. 

Evenimentele premergătoare unirii

p1-3Prin Tratatul de la București din 1812, partea situată la răsărit de Prut a principatului Moldovei a intrat în componența imperiului Rusiei. Din acel moment, au intrat în concurență, pentru locuitorii acestui ținut formând gubernia Basarabiei, două concepții identitare potrivnice : « românismul » care promova unirea politică și culturală a tuturor vorbitorilor graiurilor est-romanice indiferent de împărățiile ale căror supuși erau (Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus sau Imperiul Otoman), și «moldovenismul» susținut de autoritățile rusești, care promova deosebirea și despărțirea culturală și politică a vorbitorilor graiurilor est-romanice supuși ai «Țarului tuturor Rusiilor», de ceilalți. Unirea Basarabiei cu România votată la data de 27 martie (9 aprilie) 1918 de către Sfatul Țării, (parlamentul Republicii Democratice Moldovenești) reprezintă concretizarea și biruința mișcării « româniste » din acest ținut.

În contextul prăbușirii Imperiului Rus, anarhia și violența trupelor rusești debandate a determinat Sfatul Țării să cheme, în 13 ianuarie 1918 armata română în Basarabia, pentru a pune capăt jafului. Sovietul bolșevic din Chișinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune Sfatului Țării și a anunțat o primă pentru capetele conducătorilor guvernului Republicii. Până la urmă însă bolșevicii au fost nevoiți să părăsească Basarabia.

Unirea

Până la ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Țării, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României. Pe 27 martie, Sfatul Țării a votat în favoarea Unirii cu România cu următoarele condiții:

  1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
    2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
    3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
    4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
  1. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
    6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
    7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
    8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
    9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
    10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
    11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.
    12. Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți ( lista și opțiunile la votare).

Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.

Urmări

actul-unirii-cu-basarabiaTimp de 22 da ani, Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, ale Holodomorului, ale « terorii roșii » dezlănțuită de Ceka-GPU-NKVD și ale deportărilor către Gulag. Aceasta era întocmai scopul Sfatului Țării, inclusiv al delegaților ruși sau ucraineni care au votat Unirea.

În acest răstimp Basarabia a primit, conform datelor « Oficiului internațional pentru refugiați al Societății Națiunilor » întemeiat de Fridtjof Nansen, zeci de mii de refugiați din Rusia și Ucraina, majoritatea simpli civili (printre care meșteșugari sau mici prăvălieri evrei, credincioși pravoslavnici, simpli țărani ucraineni) care-și riscau viața trecând Nistrul înot sau pe ghiață sub gloanțele grănicerilor ruși (uneori și români). Dintre acești refugiați, socotiți indiferențiat « reacționari » sau « contra-revoluționari » de autoritățile sovietice, toți cei care se mai aflau în Basarabia în vara anului 1940, când Armata Roșie a ocupat țara, au fost deportați în Siberia.

Florin BUCOVINEANUL

27 martie 1918, Basarabia acasă

În calendarul evenimentelor istorice ale nației noastre, data de 27 martie reprezintă un moment de referință în lupta pentru unitatea poporului român. După o dureroasă înstrăinare prin ocupația țaristă (1812-1918), Moldova de dincolo de Prut s-a unit cu România. Se împlinesc, așadar, 98 de ani, de la acest eveniment istoric de care, cade-se a ne aminti cu recunoștință, dar și cu dorința de a învăța din patriotismul și dragostea de unitate a înaintașilor noștri.

harta-romania-mare-36Românii basarabeni nu și-au pierdut niciodată nădejdea că se vor uni cu țara. După multe răstigniri, iată că veni și ziua Învierii! La 27 martie 1918, în ședința Sfatului Țării de la Chișinău, s-a proclamat unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România. Din cei 135 de deputați ai organului legislativ moldovean, 86 au votat pentru, doar 3 împotrivă –de origine rusă și bulgară –, iar 36 s-au abținut. Dacă privim lista celor din urmă, constatăm că mulți dintre ei nu erau români. La fel, dintre absenți – 13 la număr – majoritatea erau de alte naționalități. După numărarea voturilor și pronunțarea rezultatului, au urmat îndelungi aplauze și ovații: „Trăiască Unirea cu România!”. La două săptămâni de la răsunătorul eveniment, Regele Ferdinand I al României, prin decretul regal din 9 aprilie 1918, a promulgat unirea Basarabiei cu țara. Mărețul moment l-a făcut pe suveran să declare că prin aceasta s-a împlinit un vis istoric.

Drumul până actul unirii nu s-a arătat nici scurt, nici lesnicios. Într-un cadru nu tocmai prielnic, creat de prima conflagrație mondială, dar și de izbucnirea revoluției Rusești din 1917, așa-numită regiune românească Basarabia a cunoscut mai multe etape până să facă parte din trupul României: a trecut întâi de la gubernie la autonomie, luptând pentru independență, și numai după aceea și-a regăsit locul în componența teritorială a României, de unde fusese smulsă în 1812. După anexare, autoritățile rusești au administrat noul teritoriu prin organele locale de conducere, adoptând un fel de autonomie locală, fapt care a mulțumit într-un fel populația românească din zonă. Hotărârea luată ulterior a demonstrat că autoritățile ocupante aveau un plan bine definit. La câțiva ani, rușii au desființat autoguvernarea, transformând Basarabia într-o gubernie rusească, declanșând cea mai dură formă de obidă şi rusificare. Deznaționalizarea românilor era mult mai înverșunată decât aceeași politică dusă împotriva fraților lor din Transilvania. Nu după mult timp, învățământul, slujbele religioase, administrația, foloseau doar limba rusă. Românii care protestau față de măsurile luate erau deportați în îndepărtata Siberie, în locul lor fiind aduși coloniști ruși; se urmărea astfel epurarea elementului românesc pentru a se evita ulterioarele mișcări naționaliste. Durerea fraților români înstrăinați a fost prea mare să poată fi redată prin cuvinte. Fărâme din ea a surprins mai târziu Eminescu, în versurile tulburătoarei sale Doine. Au urmat lupte și dureri înăbușite. Românii voiau cu orice preț să-și păstreze identitatea națională și credința strămoșească. Pentru a se împotrivi ocupației rusești, care se întinsese pe mai bine de un secol și care voia să le distrugă limba, obiceiurile, tradițiile și cultura, românii asupriți nu aveau decât o singură armă: credința. Într-adevăr, dacă teritoriul fizic a fost ocupat prin forța armelor și a șantajului politic, cel sufletesc s-a lăsat cu greu îngrădit. În cei 106 ani de înstrăinare, lupta crâncenă s-a dat pentru acapararea sufletului românului credincios, care trebuia schilodit şi desfigurat, pentru ca locuitorii să-și uite neamul, limba, să se transforme într-un alt popor, un popor fără origini, fără trecut și fără valori, iar astfel să poată fi manipulat, oropsit și răstignit. Biserica a constituit temelia și sprijinul românilor urgisiți. Puținele bucurii ale acestora se trăiau și se cântau între zidurile locaşurilor de cult, devenite veritabile fortărețe ale conștiinței românești. Biserica strămoșească a păstrat unitatea și dorința de unire cu țara. Un mare istoric basarabean, Mircea Rusnac, spunea: „Necucerind Biserica românească, se poate spune că rușii nu au avut niciodată Basarabia”.

În aprilie 1917, s-au organizat mai multe adunări obștești, cu participarea masivă a populației românești, în frunte cu preoții satelor și ai orașelor, a intelectualilor, ba chiar a cadrelor militare, cerându-se cârmuirii rusești autonomia politică a regiunii, înființarea unui corp legislativ și a unui guvern local. Atmosfera era entuziastă, se țineau discursuri impresionante, tricolorul românesc flutura pretutindeni, iar soldații moldoveni, defilând pe străzi, îl purtau în mâini. Întorsătura favorabilă unirii cu România nu a fost privită cu ochi buni de elemente militare rusești, ele opunându-se prin acțiuni reprobabile, de pe urma cărora au avut de suferit foarte mulți patrioți. Dar lupta a continuat. La 22 iunie 1917, delegații ostașilor moldoveni de pe toate fronturile şi unitățile de rezervă au constituit un comitet central, cu sediul la Chişinău, iar la 16 iulie reprezentanţii soldaţilor moldoveni de pe frontul rusesc s-au întrunit la Iaşi, cerând convocarea la Chişinău a unei comisii de juriști, care să elaboreze un proiect de declarație a autonomiei naţionale şi teritoriale a Basarabiei. După doar patru zile, toate organizațiile politice naţionale, precum şi comitetele soldaţilor moldoveni de la Chișinău şi Odessa au respins cu indignare pretenţiile Ucrainei de a îngloba Basarabia între graniţele sale, trimiţând protestele atât la Kiev, cât şi la Petrograd, cerând acestuia din urmă ca populaţia românească din Basarabia să fie separată de Rusia, aprobându-i-se autonomia în hotarele ei istorice şi etnografice. Cu o lună mai târziu, Comitetul Ostășesc Moldovenesc a cerut armatei rusești să se retragă din Basarabia, timp în care la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, soldaţii români alături de cei basarabeni duceau lupte crâncene pentru apărarea pământului românesc. La 21 octombrie Congresul Ostășesc a proclamat Basarabia, Republică autonomă, urmând apoi înființarea parlamentului sub preşedinţia lui Ion Inculeţ, vicepreşedinte fiind Pantelimon Halippa. La 2 decembrie, noul for legiuitor a declarat Basarabia Republică Democratică Federativă, care, după mai bine de o lună de zile, în 24 ianuarie 1918, şi-a proclamat independenţa. Anarhia pricinuită de revoluția rusă a împiedicat autoritățile politice și militare rusești să riposteze.

În aceste condiții, cârmuitorii republicii democratice au cerut sprijin armatei române pentru restabilirea ordinii tulburate de formațiunile paramilitare rusești. Ca urmare a acestei solicitări, în ianuarie 1918, armata română a intrat în Basarabia, cu toată opoziția sovietului bolșevic din capitala provinciei, care s-a văzut nevoit să părăsească teritoriul Basarabiei, după pătrunderea armatei române în Chișinău la 13 ianuarie. Pe 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a votat în unanimitate proclamarea independenței Republicii Moldoveneşti, avându-l președinte pe Ion Inculeț, șeful guvernului fiind Daniel Ciugureanu. În 27 martie 1918, Sfatul Ţării, a votat unirea Republicii Democratice Moldoveneşti cu România. Cine bănuia atunci că visul românilor pribegi se va spulbera după doar 22 de ani? Începând cu fatidica zi de 28 iunie 1940, Moldova lui Ștefan a fost iarăși sfârtecată. Zeci de mii de destine ale unor oameni nevinovaţi s-au frânt, schingiuite şi obidite. Prin cel de-al doilea ultimatum al ministrului sovietic de externe, în patru zile, Basarabia trebuia evacuată. Pe 29 iunie 1940, în zori, tancurile Armatei Roşii au intrat în Basarabia. Trupele sovietice au trecut Prutul, punând stăpânire pe orașul Herţa şi chiar pe o parte a judeţului Dorohoi. În 48 de ore, teritorii importante se aflau sub controlul ocupației bolșevice. Au fost clipe de calvar, au adus oceane de lacrimi, au semănat moarte, durere și nemilostive despărţiri.

Câți dintre noi mai vedem această ruptură ca pe o dramă a românismului? Dacă nu mai putem s-o privim așa este pentru că am uitat să fim patrioți. Ca și cum ar fi păcat să-ți iubești neamul și pământul din care ai răsărit. De aceea, vă propun astăzi să ne gândim cu dragoste fraternă la români de dincolo de Prut și cu dor la înstrăinata Basarabie.

de Arhim. Mihail Daniiliuc Doxologia

Mitropolitul Banatului, ÎPS Ioan, pledoarie în lacrimi pentru încetarea avorturilor

Mitropolitul Banatului, ÎPS Ioan, a fost invitat să predice în Catedrala Mitropolitană din Cluj Napoca cu ocazia praznicului Bunei Vestiri, informează Basilica.

În cuvântul său, ierarhul a abordat și dureroasa temă a avorturilor, un flagel care – deși este în scădere în ultimii ani -, rămâne prezent în societatea românească.

IPS-Ioan-SelejanÎPS Ioan a vorbit, în lacrimi despre faptul că în fiecare zi, 300 de copilași sunt avortați de mamele lor, astfel că aproape 100.000 de ființe nevinovate nu mai apucă să vadă lumina zilei. Acesta a făcut un apel pentru ca mamele să dea naștere la pruncii pe care-i primesc și ca fiii să-și iubească părinții.

„Să ascultăm ce se întâmplă în spațiul nostru românesc atunci când o tânără primește vestea nașterii unui fiu. Ce fac tinerele noastre azi când primesc că vor naște un fiu?

Cum răspund, tinerele noastre, astăzi? Știți că 100.000 de tinere răspund negativ la această veste în fiecare an?

Mâine, de la răsăritul soarelui și până la apus, 300 de fii ai neamului nostru românesc vor fi înjunghiați. În fiecare zi, în spațiul nostru românesc, sunt uciși 300 de copilași, sfinți, oameni de nădejde ai țării, medici, profesori, lucrători ai pământului. Iată cum răspund unele tinere astăzi acestei vești bune pe care le-o aduce îngerul lui Dumnezeu.
Iubite tinere și mame luați exemplul Maicii Domnului. Răspundeți așa cum a răspuns ea, și lăsați să zboare de pe brațele dumneavoastră români în Împărăția lui Dumnezeu. Legănați pe brațele dvs sfinți, căci Dumnezeu vă poruncește să nașteți prunci sfinți, nu monștri. Cât de binecuvântate sunt brațele mamei care a legănat sfinți pe brațele ei, așa cum Maica Domnului l-a legănat pe Fiul lui Dumnezeu. Niciodată n-am auzit aici, în spațiul nostru, spunându-se „sărut fruntea mama mea” sau „sărut obrazul mama mea”, ci noi românii am spus…„sărut mâna maica mea”.
Sărutați mâinile maicilor cât mai sunt în viață și apoi, când n-or mai fi, sărutați-le crucea de la mormânt”,  a spus printre lacrimi, ÎPS Ioan Selejan.
Florin CREȘTINUL

27 Martie 1918 – Ziua Unirii Basarabiei cu România

Ziua de 27 martie reprezintă un moment de referinţă în istoria românilor.Este ziua Unirii Basarabiei cu ţara mamă România– finalul desăvârşirii statului naţional unitar român -în acel memorabil şi fast an 1918.

1dec1918_Alba_IuliaDenumirea de Basarabia este de dată recentă, raportată la dimensiunea spațio-temporală a devenirii istorice a poporului român, desemnând o entitate delimitată geografic și politico-administrativ. Ea a fost inventată din considerente politico-strategice de către aceia care prin abuz și forță au sfârtecat trupul Moldovei , ocupându-i teritoriile dintotdeauna românești, dintre Prut și Nistru, cu scopul de a masca apartenența istorică la Principatele române.

Chiar dacă denumirea a rămas acceptată și astăzi pentru teritoriul românesc cuprins între Prut, Dunărea de Jos, Marea Neagră și Nistru, ea are la bază un fals săvârșit de răpitorii ei, care impunându-i noul nume, fără să-și dea seama, au recunoscut esența ei exclusiv românească, Basarabii fiind timp de secole domni şi voievozi ai românilor.

Basarabia n-a fost a tătarilor,turcilor și a rușilor. Ea este pământ românesc, cât va dăinui acest neam. Năvalitorii au venit in hoarde, l-au cucerit și stăpânit vremelnic, dar niciodată definitiv.

Ca parte integrantă a spațiului geografic românesc,teritoriul dintre Prut și Nistru a parcurs aceleași etape istorice pe care le-a cunoscut întreaga istorie a românilor,din cele mai îndepărtate timpuri și până la începutul secolului al XIX-lea când a fost cotropită de Rusia.

Apariția Rusiei la granițele răsăritene ale Moldovei, în urma prevederilor tratatului ruso-turc încheiat la Iași, la 9 ianuarie 1792 care stabilea granița Rusiei pe Nistru ,avea să schimbe în mod radical poziția europeană a acesteia, cu atât mai mult, cu cât viața politică a Europei dobândise o nouă motivație majoră prin așa- zisa ”problemă orientală”, de la rezolvarea căreia Rusia devenită mare putere nu putea fi exclusă.

Un eveniment grav a umbrit puternic lupta românilor pentru eliberarea națională. Este vorba de războiul ruso-turc dintre 1806-1812, război ale cărui acțiuni au afectat direct situația și teritoriul Principatelor române, acestea fiind ocupate succesiv când de către turci, când de către ruși. Acest război încheiat prin pacea de la București (16/28 mai 1812) s-a finalizat cu un dezastru pentru Principatele române, al căror teritoriu nu numai că a fost pârjolit și pustiit timp de 6 ani de către forțele beligerante, dar la sfârșitul războiului Moldova lui Ștefan cel Mare a plătit și cel mai greu tribut, fiind obligată să suporte o nouă ciuntire teritorială (după raptul Bucovinei de către Imperiul Habsburgic la 1775). Rusia i-a răpit teritoriul dintre Prut și Nistru, încorporându-l în imperiul său sub numele de Basarabia. Articolul 4 al Tratatului de la București prevedea ca hotarul dintre cele două imperii să fie fixat ” pe râul Prut,de la pătrunderea acestuia în Moldova și până la vărsarea sa în Dunăre,apoi pe acest fluviu,până la Chilia și până la vărsarea lui în Marea Neagră”. Un recensământ rusesc din 1817 menționează și unele detalii: suprafața de 45630 km2,o populație de 482630 locuitori din care 86 % erau români, 5 cetăți, 17 orașe și 685 de sate.

Deși nu a dobândit întregul spațiu extracarpatic așa cum și-a propus, Rusia era totuși satisfăcută cu teritoriul dintre Prut și Nistru, căci aceasta însemna un pas sigur spre Peninsula Balcanică; totodată îi oferea posibilitatea să-și înfigă solid mâna în Dunărea maritimă, să emită pretenții de țară europeană riverană la Dunăre ce-i prelungeau pozițiile spre Strâmtori, spre Balcanii locuiți de slavi și chiar spre centrul Europei.

Ocuparea Moldovei de către trupele țariste în 1806 și apoi, încorporarea la Rusia a teritoriului românesc dintre Prut și Nistru în anul 1812, precum și regimul oarecum lejer ce i-a fost rezervat populației românești în primii ani după război, au fost făcute cu abilitate și perfidie, astfel încât, românii nu au avut posibilitatea să-și dea seama ce-i așteaptă în noua situație în care ajunseseră. Treptat însă, situația s-a limpezit, autoritățile ruse instalate în Basarabia au început să exprime tot mai ferm și mai clar atitudinea de stăpâni și nu de eliberatori. Regimul politic rezervat provinciei a generat treptat în sânul populației și al conducătorilor ei locali atitudini de nemulțumire și de opoziție față de asprimea și duritatea noilor reguli impuse de stăpânitorii ruși.

Sub pretextul încălcări prevederilor tratatelor ruso-turce și a faptului că ortodocșii din Imperiul Otoman sunt persecutați (așa-zisa ”problemă orientală” în rezolvarea căreia Rusia era direct interesată), țarul a rupt relațiile diplomatice cu Turcia și a ocupat Principatele române în iunie 1853. Așa a început războiul Crimeii. Conferința de pace de la Paris desfășurată în februarie 1856, după încheierea acestui război a hotărât că gurile Dunării, care trecuseră sub controlul direct al Rusiei prin tratatul de la Adrianopol(1829) reveneau sub jurisdicție otomană, iar navigația pe Dunăre devenea complet liberă, nesupusă la nicio piedică și la nicio taxă. Cu scopul de a îndepărta Rusia de gurile Dunării și a îndrepta o nedreptate care se făcuse Moldovei în 1812, au revenit acesteia cele trei județe sudice (Ismail,Cahul și Bolgrad). Teritoriul retrocedat Moldovei avea o suprafață de 10288 km2,cu o populație de 127330 de suflete, care se compunea din români, bulgari, lipoveni, găgăuți (ultimele etnii fiind aduse prin colonizare înainte de pacea de la București 1812).

În mod cert, urmările războiului Crimeii au schimbat raportul de forțe în Europa. Înfrângerea Rusiei a impulsionat mișcarea națională din Basarabia. Returnarea celor trei județe în 1856,și campania pentru unirea Principatelor române(1856-1859), ca și răscoala poloneză din 1863 dădeau speranțe românilor basarabeni.

1280x720-4sJDupă războiul de independență(1877-1878) la care România a participat activ alături de Rusia împotriva Turciei, delegația română – ca de altfel și cea sârbă și muntenegreană nu au fost admise la tratativele de pace de la San Stefano. În plus,României i s-a luat din nou sudul Basarabiei, motivându-se că a primit în compensație Dobrogea, prevedere care a primit și ‘binecuvântarea” oficială a factorilor de decizie europeană întruniți în Congresul de la Berlin (1878). Astfel, areopagul european legifera o nedreptate, în sensul că Basarabia străvechi pământ românesc, cu populație majoritar moldovenească în ciuda numeroaselor colonizări de străini, rămânea ruptă de Țara mamă.

România, devenită independentă și cu larg acces la mare prin unirea Dobrogei, devenea o Mecca pentru românii aflați sub stăpânire străină. Basarabenii priveau cu și mai multă speranță spre București.

În ciuda colonizărilor masive de ne-români și a stabilirii de ruși și ucrainieni în calitate de funcționari, negustori, militari, moșieri etc. ,Basarabia simțea românește. Și aceasta se datora mentalității claselor sociale, adică a culturii, limbii și vieții spirituale ortodoxe românești.

La declanșarea primului război mondial, românii din Basarabia au fost puși în situația tragică de a se găsi în tabere vrăjmașe, cel puțin cu o parte a fraților lor – românii din ținuturile românești încorporate Imperiului austro-ungar.

În perioada 1914-1916 atâta timp cât România a rămas în neutralitate, ceea ce de altfel convenea foarte mult Rusiei, rușii au luat toate măsurile pentru a compromite România cât mai mult în fața basarabenilor și a-i face pe aceștia să se teamă de o eventuală intervenție românească în Basarabia. Printre alte măsuri, autoritățile rusești au încorporat în armata țaristă majoritatea tineretului și cea mai mare parte a intelectualității basarabene. Dintr-o statistică rusească, reiese ca 12 % din populația Basarabiei a fost mobilizată pentru război.

Desfășurarea primei conflagrații mondiale,intrarea României în război la 14/27 august 1916 de partea Antantei din care făcea parte și Rusia, au determinat mutații importante în modul de gândire și acțiune pentru emanciparea națională a românilor basarabeni. De asemenea, desfășurarea revoluției ruse în anul 1917 a marcat profund lupta pentru eliberarea națională a românilor basarabeni.

Pe măsură ce evenimentele evoluau, arăta Stefan Ciobanu, istoric de renume, specialist în problemele basarabene mișcarea națională din Basarabia apare ca o frământare adâncă a întregului popor,ca o suflare formidabilă a maselor mari,ca o acțiune colectivă a poporului”. Către sfârșitul lunii martie 1917 a luat ființă la Chișinău o societate națională care a stat la baza constituirii Partidului Național Moldovenesc. Programele politice elaborate de către acesta ilustrează adevărul incontestabil că românii din Basarabia s-au ridicat la luptă, în primul rând pentru dobândirea celor mai sfinte drepturi ale unui neam – dreptul la limbă națională, la cultură națională, la biserică națională, la justiție națională-  drepturi de care au fost deposedați în mod brutal și perfid de o stăpânire ce se pretinsese și se pretindea eliberatoare. O deosebită importanță au avut și acțiunile militarilor moldoveni din fosta armată rusească. În vara anului 1917 s-au constituit primele elemente ale oștirii naționale, care au fost denumite cohorte(cete).

La 21 noiembrie/4 decembrie 1917 și-a deschis lucrările Sfatul Țării,organ politic reprezentativ al populației din Basarabia.Acesta cuprindea 150 de deputați din care 105 moldoveni și 45 minoritari. Președinte al Sfatului Țării a fost ales Ion Inculeț. Concomitent cu acest act politic de mare importanță,la 2/17 decembrie1917 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească care avea statut autonom în cadrul Republicii Federative Democratice Ruse. Ulterior,la 15 decembrie, președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț a fost ales și președinte al tinerei republici. La 7 decembrie, Sfatul Țării a constituit guvernul, primul care emana din voința suverană a republicii. Președinte al guvernului(Consiliul Directorilor)a fost numit P.V. Erhan.

Aspirațiile naționale ale românilor dintre Prut și Nistru erau însă grav periclitate de pretențiile și acțiunile Ucrainei și ale recentei instalate puteri sovietice de la Petrograd, care doreau și în noile condiții perpetuarea dominației asupra acestui teritoriu românesc. Proclamarea republicii și a autonomiei sale a coincis cu semnarea armistițiului pe frontul român, fapt ce a determinat dezagregarea totală a armatei ruse din Moldova, dintre Prut și Carpații Orientali. Mișcările ample ale trupelor ruse scăpate de sub control, acțiunile organizațiilor bolșevice în Basarabia și în special al ”Frontotdelului”(Secția Front)- urmăreau să înlăture organele legal și democratic constituite ale Basarabiei.

Prin retragerea lor din România, forțele ruse bolșevizate s-au concentrat în spațiul dintre Prut și Nistru. Prezența și acțiunile lor generau un dublu pericol – impunerea prin forță a unui sistem politic contrar voinței populației de aici și distrugerea sistemului logistic al armatei române, care era dispus în cea mai mare parte în aceasta regiune.

Pericolul pe care trupele ruse îl constituiau pentru conducerea politică de la Chișinău, starea anarhică creată în acest teritoriu românesc au impus autorităților centrale și locale din Basarabia să ceară protecție statului și armatei române, singurul în măsură să stabilească ordinea și să facă siguranță în acest spațiu. În cursul lunii decembrie 1917 pe adresa guvernului și a conducerii militare de la Iași au sosit cereri pentru intervenția trupelor noastre în Basarabia. În asemenea condiții grave, guvernul român de la Iași a hotărât să pună la dispoziția Sfatului Țării un detașament de voluntari ardeleni care sosea de la Kiev, dar la intrarea în gara Chișinău 24 decembrie1917/6 ianuarie 1918 acest detașament este surprins și dezarmat de trupele bolșevice.

Cu toate că însuși situația țării era gravă, guvernul român a hotărât la 17 ianuarie 1918 să acorde ajutorul militar solicitat ceea ce a determinat conducerea bolșevică de la Petrograd să ia o serie de măsuri aspre asupra personalului diplomatic, consular și al misiunii militare române care a fost arestat și închis. Numai protestul energic și unanim al șefilor misiunilor diplomatice acreditate la Petrograd l-a determinat pe Lenin să ordone punerea în libertate a personalului român.

Pentru punerea în aplicare a hotărârii adoptate de guvern, Marele Cartier General român a încredințat Corpului 6 armată misiunea ”să respingă peste Nistru bandele ruse care ar încerca să treacă în Basarabia fără ordinul comandantului rus al frontului și deci cu intenția de a jefui sau ataca trupele noastre; să asigure ordinea și regulata circulație pe calea ferată; să se facă ordine în tot ținutul Basarabiei, punându-se viața și avutul locuitorilor la adăpostul jafurilor și crimelor”.

În seara zilei de 13/26 ianuarie 1918, brigăzile 21 și 22 din Divizia 11 infanterie comandată de generalul Ernest Broșteanu au intrat, prin puncte diferite în Chișinău fiind primite entuziast de populație. Vestea apropierii și intrării trupelor române în Chișinău a produs mari nemulțumiri la Petrograd. În aceeași zi Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât ruperea relațiilor diplomatice cu România, expulzarea reprezentanților guvernului român și mai mult,” fondul de aur(tezaurul României care se găsea la Moscova) este declarat intangibil pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își asuma răspunderea pentru a conserva acest fond și de a-l remite în mâinile poporului român”.

Prin acțiunile sale militare conjugate, armata română a reușit să restabilească ordinea în zona dintre Prut și Nistru, iar autoritățile locale și centrale ale Republicii Democratice Moldovenești au putut organiza și conduce reluarea activităților politice și culturale, a spiritului național în rândul populației.

La 26 februarie/10 martie 1918 ,o delegație compusă din Ion Inculeț, președintele republicii și dr.Daniel Ciugureanu, șeful guvernului au venit la Iași pentru a mulțumi regelui și guvernului român pentru sprijinul acordat și pentru a discuta problema unirii Basarabiei cu România. Primul-ministru, Alexandru Averescu, și el basarabean de origine, a cerut amânarea acestui moment pentru clipe mai favorabile deoarece situația țării era deosebit de grea, Puterile Centrale cerând ultimativ încheierea păcii.

În aceste condiții activitatea populației în favoarea unirii s-a amplificat considerabil, la acesta raliindu-se în integralitate și activitatea intelectualilor de pe ambele maluri ale Prutului, Constantin Stere remarcându-se în mod deosebit alături de Pan Halippa, Anton Crihan, Ion Pelivan, Onisfor Ghibu etc. Împlinirea acestui act nu mai putea fi oprită de nicio forță.

 

La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării organismul politic legitim, reprezentativ și democratic ales al Basarabiei hotărăște unirea cu România. Hotărârea a fost adoptată cu 86 voturi pentru,3 împotrivă și 36 de abțineri,13 deputați fiind absenți. Unirea s-a facut cu anumite condiții, ele asigurând autonomia provincială a Basarabiei. De altfel faptul că în Sfatul Țării au existat voturi împotrivă, iar unirea a fost votată cu unele condiții demonstrează caracterul liber al deciziei populației din Basarabia.

După operațiunea de votare a fost invitată în sală delegația condusă de Alexandru Marghiloman, primul ministru român. Luând cunoștință de condițiile puse de Sfatul Țării, șeful guvernului a declarat :”În numele poporului român… cu mândrie iau act de declarația domniilor voastre pentru unire și declar că Basarabia este de acum unită cu România unită și nedespărțită.. Am luat act de declarația d-voastră și în numele guvernului român declar că o primesc.” Mari cuvinte încărcate de adâncă semnificație rostite pentru eternitate de un mare om politic român hulit pe nedrept! Ulterior o delegație basarabeană s-a deplasat la Iași unde a prezentat regelui și guvernului român Actul Unirii.

La9/27 aprilie1918, regele Ferdinand Întregitorul a semnat Decretul regal nr.842 de promulgare a actului unirii Basarabiei cu România. Trebuie menționat că Sfatul Țării a fost ales în perfectă libertate și într-o perioadă în care nu era vorba în niciun fel de unirea Basarabiei cu România. Toate naționalitățile din Basarabia erau reprezentate în Sfatul Țării în raport cu numărul lor, minoritățile trebuind să se supună ca în orice adunare consultativă.

Unirea Basarabiei cu România a generat o imensă satisfacție în rândul opiniei publice românești. I-au dat glas acesteia manifestațiile, întrunirile, serbările, slujbele religioase, declarațiile oamenilor politici, articole de presă.

Un moment de cea mai mare importanță l-a reprezentat hotărârea Sfatului Țării din 27 noiembrie/10 decembrie1918 de a renunța la condiții de unire stipulate în actul de la 27 martie/9 aprilie 1918. Cu această ocazie, Sfatul Țării declara:”Unirea necondiționată cu România mamă”, el fiind ulterior desființat, iar toate problemele economice, politice, culturale și militare ale Basarabiei trecând sub jurisdicția autorităților statului român reîntregit.

Armata română nu s-a implicat în acțiuni politice, dar evident prezența acesteia a stânjenit vizibil libertatea de acțiune a trupelor și forțelor bolșevice, ostile îndeplinirii idealurilor românilor din acest spațiu geografic. Locul si rolul armatei române în Basarabia, în perioada ianuarie-martie 1918 a fost sintetizat în raportul comandantului Corpului 6 armată, generalul Istrati,prezentat la 29 aprilie 1918, Marelui Cartier General din care cităm: „…preluarea armamentului de la populația urbană și rurală; asigurarea celei mai complete ordini; împingerea peste Nistru a ultimelor coloane ruse din Basarabia și care veneau din Moldova; asigurarea condițiilor pentru ca activitatea agricolă,economică și comercială să reînceapă; adunarea și inventarierea armamentului lăsat de armatele ruse; o purtare corectă și demnă și desfășurarea unei propagande active prin care să se apropie populația de toate naționalitățile, iar moldovenii în special să fie deșteptați la viața națională, combătându-se agitațiile străinilor contra noastră.”

De asemenea, rolul armatei române în realizarea Actului unirii Basarabiei cu patria mamă a fost elocvent sintetizat in vara anului 1918 de către Ion Inculeț care în jurnalul său nota: „Pentru noi moldovenii,pentru mișcarea noastră națională,intrarea armatei române în Chișinău a fost un eveniment de primă importanță,decisiv. Elementele românești au câștigat mai mult curaj și mai multe speranțe pentru viitor.”

Unirea Basarabiei cu România a fost hotărâtă la Chișinău, prin voința liber exprimată de românii din acest spațiu geografic. Actul de unire este rezultatul împletirii tuturor forțelor poporului român – clasa politică, țărănimea, intelectualitatea, propaganda națională, biserica etc. În rândul forțelor care au pregătit și realizat unirea un rol important l-a avut armata. Ea a fost brațul înarmat al națiunii căreia i-a conferit încredere și a netezit procesul de unire. Fără îndoială contextul internațional în care a avut loc evenimentul a fost favorabil. Dar adversitățile n-au lipsit. Foștii opresori, atât sub steagul republicanismului burghez cât și cel roșu, al comunismului, au luptat din răsputeri, inclusiv cu forța armelor,pentru a-și perpetua dominația.

 

Cu multă pătrundere sesiza acest adevăr Nicolae Iorga. Marele istoric aprecia că dacă ‘’armata nu ar fi realizat un cordon de baionete în jurul reprezentanților nației, dușmanii nu le-ar fi îngăduit să se pronunțe asupra unității naționale.”

Florin NAHORNIAC

Act simbolic la Mănăstirea Putna: A fost semnată o Declarație de Unire cu Basarabia

Pentru a marca Centenarul Marii Uniri, dar și Unirea Basarabiei cu România din 27 martie 1918, reprezentanții comunei Putna au semnat joi o Declarație simbolică de Unire cu Basarabia. Evenimentul a avut loc în Sala Tronului a Casei Domnești de la Mănăstirea Putna.

Act-simbolic-la-Mănăstirea-Putna-A-fost-semnată-o-Declarație-de-Unire-cu-Basarabia-FOTO-VIDEO-5Înainte de Ședința extraordinară a Consiliului Local, Arhim. Melchisedec Velnic, starețul așezământului monahal, a oficiat o slujbă de Te Deum în Biserica Mănăstirii. Apoi, membrii Consiliului Local s-au închinat la Mormântul Sfântului Ștefan cel Mare.

Manifestarea a continuat în Sala Tronului. În deschidere, artista Alexandra Dan a intonat Imnul de stat al României, după care Gheorghe Coroană, Primarul Comunei Putna a citit textul „Declarației de Unire” a Basarabiei cu România.

Declarația a fost aprobată în unanimitate, iar membrii Consiliului Local, reprezentanții mănăstirii și ai altor instituții din comună au semnat-o, în trei exemplare. Un exemplar va rămâne la Primăria comunei, unul la școala din localitate, iar al treilea exemplar la Mănăstirea Putna. Declarația va fi trimisă Prim-ministrului României, Președintelui Camerei Deputaților, Președintelui Senatului, Președintelui României.

„Este un act simbolic. El nu produce efect în sine, dar sunt convins că toți avem dorința și încă speranța că într-o zi cineva își va pune semnătura și pe un act oficial al Unirii. Că voința continuă a noastră de unire va culmina cu înfăptuirea din nou a Marii Uniri a românilor”, a declarat Gheorghe Coroană.

sÎn continuare a luat cuvântul Arhim. Melchisedec. Părintele stareț a evocat legăturile așezământului monahal și pe care îl păstorește cu „frații de peste Prut” și a apreciat inițiativa:

„Dumneavoastră simțiți una dintre cele mai mari răni de astăzi ale poporului nostru și înțelegeți una dintre cele mai mari dorințe ale poporului: re-Unirea Basarabiei cu Țara. Rănile adânci și vechi nu se vindecă ușor. Dar această rană trebuie vindecată!”

Totodată, părintele stareț a subliniat importanța momentului simbolic:

„Fie ca această zi să rămână înscrisă pentru totdeauna în istoria noastră, iar frații să fie împreună, că «Ce este bun și ce este frumos decât numai a locui frații împreună», pentru că unde este unire, acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața până în veac”.

În cadrul manifestării, grupul coral de copii „Fiii Putnei” au interpretat cântece patriotice.

Textul Declarației de Unire adoptate:


Declarație de Unire

Noi, membrii Consiliului Local al Comunei Putna, întrunit în Ședință extraordinară în Sala tronului din Casa Domnească a Mănăstirii Putna, astăzi, 22 martie 2018, în Anul Centenar, împreună cu alți reprezentanți ai obștii sătești,

Fii de peste veacuri ai Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, Părinte al neamului românesc,

Adunați acolo unde a avut loc prima Serbare a românilor de pretutindeni, în 15 august 1871,

Având în vedere că în 1812 românii din stânga și din dreapta Prutului au fost despărțiți împotriva voinței lor, prin Tratatul dintre Imperiul Rus și Imperiul Turc, iar în 1940 și 1944 au fost din nou despărțiți împotriva voinței lor, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov dintre Uniunea Sovietică și Germania nazistă, respectiv a instaurării comunismului în Europa de Est,

Act-simbolic-la-Mănăstirea-Putna-A-fost-semnată-o-Declarație-de-Unire-cu-Basarabia-FOTO-VIDEO-4Deplin încredințați că suntem datori să continuăm efortul generațiilor de români care s-au jertfit pentru unitatea națională,

Conștienți că Patria mamă are o datorie morală față de fiii dintre Prut și Nistru, pe care nu a fost capabilă să îi ocrotească în trecut,

Rugându-ne Sfântului Voievod Ștefan cel Mare să insufle „duhul sfintei uniri în inimile noastre”, așa cum s-a rugat Regele Ferdinand Întregitorul când a venit pentru prima dată la Putna, în România Mare,

HOTĂRÂM

de aici, de la mormântul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, altar al conștiinței naționale, să depunem toate eforturile pentru realizarea unirii Basarabiei cu Patria mamă

ȘI CEREM FERM

tuturor românilor, Guvernului, Parlamentului și Președintelui României să facă tot ce este necesar pentru unirea Basarabiei cu Țara.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Florin BUCOVINEANUL

„O, pământ înstrăinat și urgisit…”

O, pământ înstrăinat și urgisit, unde ai umblat atâta amar de vreme? Prin ce gubernii și cotloane ale istoriei te-ai ascuns sau ai fost dosit? De ce a trebuit să suferi atâta amar de timp? Soră Basarabie, care pricină a cauzat noua ta răpire, după ce, în 1918, ai împlinit trupul României Mari? După alți 78 de ani de amară înstrăinare, nu ți-e dor de Acasă?” Cu astfel de cugetări se cade să întâmpinăm ziua de 27 martie, amintindu-ne că, acum un secol, Moldova de dincolo de Prut revenea acasă, contribuind la ceea ce la finele anului se va fi împlinit: România Mare.

66_basarabia1În istoria zbuciumată a României dintre Prut și Nistru, numită și Basarabia, se observă același constant „pretendent”, ce, prin politica sa de expansiune, a strivit sub tăvălugul indiferenței și al imperialismului un petic de pământ românesc, care nici în zilele noastre nu și-a regăsit drumul croit de vrednicii înaintași și voievozi. S-o fi gândit oare măritul Vodă Ștefan în 1479, când și-a măritat pe una din fiice, domnița Ileana, cu Ivan Ivanovici cel Tânăr, fiul Cneazului Ivan al III-lea al Moscovei, că urmașii ginerelui său îi vor sfârteca țara? Nici Vasile Lupu Vodă, domnitor din secolul al XVII-lea, nu avea să cunoască această dramă istorică, de vreme ce și-a căsătorit două fiice cu principi din est, după cum ne spune însuși Dimitrie Cantemir, domnul cărturar al Moldovei de la început de secol XVIII, în cartea Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor. Sau poate că ambii domnitori moldoveni au încercat, prin măsuri luate in extremis, să protejeze pământul ţării cu jertfa propriilor copii, știut fiind că astfel de alianțe maritale constituiau, la acea vreme, girul unei coabitări pașnice între două popoare.

Nu a întrezărit pericolul nici măcar Cantemir, convins de faptul că vecinii de la Răsărit, mărturisind aceeași credință cu poporul său, îi vor rămâne aliați de nădejde și apărători împotriva pericolului otoman ce se vădea tot mai amenințător. De aceea a și încheiat împreună cu țarul Petru cel Mare tratatul de la Luţk – Polonia (azi în Ucraina) din 1711, care avea ca obiect alianţa Moldovei cu Rusia împotriva Imperiului Otoman. Însă, în urma înfrângerii armatelor rusă şi moldovenească la Stănileşti, în vara aceluiaşi an, Dimitrie Cantemir a luat drumul pribegiei, împreună cu familia sa, în Rusia. Intrând sub protecţia lui Petru cel Mare, i-a devenit consilier, primind din partea lui titlul de „prea luminat principe al Rusiei”, precum şi un domeniu în ţinutul Harkovului, unde a temeluit moșia Dimitrievka. Să fi fost acest moment începutul lungului șir de suferințe agonisite de bătrâna Moldovă din partea „binefăcătorilor” de la Est, care, după căderea Constantinopolului, 1453, și-au asumat rolul fostului Bizanț de protecție a popoarelor ortodoxe din regiune? Zbuciumatele evenimente ale secolului al XVIII-lea creionează o perioadă dramatică pentru teritoriile dintre Prut și Nistru, ajunse, din nefericire, sub stăpânire rusească în 1812.

Deși prin convenția de la Luțk rușii recunoșteau că frontiera principatului Moldovei era determinată, după drepturile sale din vechime, de către Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot Bugeacul, Dunărea, Muntenia, Marele Ducat al Transilvaniei şi Polonia (articolul al XI-lea), evenimentele politico-militare petrecute la scurt timp după 1711 au produs o amnezie generală liderilor imperialiști, încât la nici jumătate de veac cereau anexarea nu doar a unor regiuni din Moldova, ci a întregii țări. De exemplu,la 25 septembrie 1768, sultanul Mustafa al III-lea a declarat război Rusiei. În zilele de 17 şi 18 septembrie ale anului 1769, armata otomană suferă o grea înfrângere, Moldova fiind ocupată de către ruşi. Țarina Ecaterina a II-a cerea anexarea nu doar a Moldovei, ci și a Munteniei, sub același pretext de protecție a celor două state creștine de pericolul otoman. Marile puteri europene, îngrijorate de pretențiile hegemoniste și expansioniste ale Rusiei, s-au opus cu vehemență planurilor atotputernicei țarine, prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi. Articolul al XVI-lea, referindu-se la situația Țărilor Române, prevedea ca Imperiul Rus să înapoieze Sublimei Porţi toată Basarabia, cetatea Benderului, precum și cele două principate ale Munteniei şi Moldovei.

Pericolul recidivează, căci în anul 1787, în urma unui alt război dintre Imperiul Rus și Poarta Otomană, ruşii trec din nou Nistrul. După mai multe lupte dintre cele două puteri, rușii s-au dovedit biruitori, avându-i de partea lor și pe austrieci. În aceste condiții, turcii se văd obligați să accepte încheierea Tratatului de pace de la Iași, din 1792. Documentul prevedea, printre altele, obligativitatea ca Poarta Otomană să cedeze Rusiei ţinutul dintre Bug şi Nistru, cunoscut sub numele de Transnistria. De acum rușii, ajunși vecini pe Nistru cu moldovenii, vor urmări prilejul de a-și împlini „pohta” demult vădită. O nouă tentativă de anexare a teritoriului românesc s-a petrecut prin 1806, eșuată, de altfel, prin intervenția hegemonistă a austriecilor. Însă drama se petrecu la scurt timp, în anul 1812, când s-a desfășurat o nouă confruntare ruso-turcă, terminată cu înfrângerea Imperiului Otoman, căruia i se cerea cedarea Moldovei până la Siret. Doar planul lui Napoleon de a ataca Rusia îi obligă pe aceştia să accepte parafarea păcii cu Înalta Poartă, prin tratatul de la București din 28 mai 1812. Țarul Alexandru I „primește” doar teritoriul dintre Prut și Nistru, numit și Basarabia. Pământul românesc devenise o monedă de schimb sau un zar în mâinile marilor puteri ce îl înconjurau.

După 106 ani de înstrăinare și răstignire, la 27 martie 1918, prin voința poporului român dintre Prut și Nistru, Basarabia se reîntorcea Acasă!

Florin NAHORNIAC

Mitropolitul Banatului: „Aud astăzi tot mai mulți părinți care spun că cheltuiesc foarte mulți bani cu copiii lor pentru școală, și eu le-aș spune, contabilicește, cât a cheltuit tata cu mine: 5 lei”

Ȋntr-un interviu acordat jurnaliștilor de la sursadevest.ro, Mitropolitul Banatului povestește, cu lacrimi în ochi, despre copilăria sa plină de lipsuri și despre dragostea pentru cele sfinte. Despre cum a asistat la „lămurirea” țăranilor, în timpul colectivizării, dar și despre scânteia ce i-a sporit dragostea pentru carte.
ioan-selejan-banatÎnaltpreasfinția Sa Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, s-a născut la 14 noiembrie 1951, în localitatea Pietrani, județul Bihor, fiind al patrulea copil al părinților săi, Ioan și Ilca. Școala primară a urmat-o în satul natal Pietrani.
„N-am avut o copilărie prea fericită pentru că am prins epoca în care, în țara noastră, tricolorul era în umbra steagului roșu”, spune ÎPS Ioan Selejan „M-am născut într-o casă în cadrul căreia câteva grinzi proveneau din biserica arsă de lemn, de la 1762. Din familia noastră erau, în urmă cu 300 de ani, dieci, deci știau să citească și să cânte la strană, și-au salvat câteva grinzi, le-au pus în tavanul casei. Pe ele se mai păstrau câteva fragmente de pictură, și de aceea eu am spus mereu că înainte de a-mi vedea pe mama și pe tata, mai întâi L-am văzut pe Dumnezeu și pe Maica Domnului în icoana din grinda din casă. Și celor care mă mai întreabă cum de am ales drumul acesta, al bisericii, le spun, într-un fel metaforic, că m-am născut într-o biserică.
Ȋncă de la început, în timpul școlii generale, tata era plecat de acasă, muncea deja în sistemul petrolier, mama, cu bunicul și cu mine eram acasă, și am prins momentul februarie – martie 1962, când asupra țăranilor se făcea o presiune extraordinară, pentru a se înscrie în colectiv. Și mi-aduc aminte cum în fiecare seară mama era chemată la un birou amenjat acolo, undeva, la căminul cultural din sat, unde erau chemați țăranii, pentru așa-zisa lămurire. Așa circula atunci vorba prin sat: «l-a chemat pe cutare la lămurire». Deci, lămurirea era deja o instituție, în vremea aceea. Și, întrucât se lăsa cu injurii, cu bruscări, cu bătăi, biata mama mă lua cu ea în fața acestei instanțe comuniste și când încercau să o bruscheze, să o lovească, eu plângeam. O îmbrățișam pe mama și plângeam. Și-atunci, ei se retrăgeau.”
„Copilăria mea n-a fost fericită… A venit apoi colectivul în ’62, în 15 martie, și tata m-a luat apoi cu el la oraș, la Târgu Mureș, în zona unde lucra. Deja lucra în gaze acum, și acolo am pășit și eu în lume. Eram un sat mic, în jur de 120 – 130 de familii și, după ce în viață am mai avut contact cu mai multe limbi străine, mi-am dat seama că eu, când am plecat din sat, nu cred că știam mai mult de 300 de cuvinte în limba română, mărturisind că satul nostru nu era o altă etnie, ca să zic așa, o altă limbă… Dar acesta era nivelul de la care am plecat eu, după patru clase primare din sat.
Cu un an înainte de terminarea colectivizării, tata reușise să cumpere o pereche de cai. Pentru că nu aveam decât o vacă, și pământ am avut puțin: 86 de arii, asta a fost averea cu care am intrat în colectiv. Și l-am auzit pe tatăl meu spunându-i bunicului: «învață pruncul să umble cu caii, că mai are un an de școală». Ei, a dat Dumnezeu că lucrurile s-au întâmplat într-o altă formă, și după aceea am mers la oraș, unde tatăl meu a investit în mine o sumă importantă de bani.
Aud astăzi tot mai mulți părinți care spun că cheltuiesc foarte mulți bani cu copiii lor, pentru școală și așa mai departe, și eu le-aș spune, contabilicește, cât a cheltuit tata cu mine: 5 lei. Eram în clasa a V-a, a văzut că făceam Geografia politică și economică a Europei și a văzut din carte câteva hărți, ș-atunci m-a dus la o librărie și a văzut acolo o hartă a Europei, format mai mare, care a costat 5 lei. A cumpărat-o, mi-a dat-o și-am mers cu ea acasă, am pus-o pe un perete deasupra patului, și de-acolo tata mereu mă întreba: cu cine se învecinează noastră. Și nu prea era de acord tata, îmi spunea «vezi că n-ai spus toți vecinii țării noastre», bineînțeles, cum învățase el, înainte de război, alții erau vecinii noștri…
Și de la dragostea aceasta de hartă, de Geografie, am luat primul 10 la Geografie, și de aici apoi au început să sporească și celelalte note, celelalte deschideri spre celelalte materii. Aceasta a fost scânteia.”
Florin NAHORNIAC

SĂPTĂMÂNA MARE — LUNI (DESPRE POST)

Prima săptămână din Postul Mare mai este numităşi Săptămâna Mare datorită intensităţii ei în rugăciune.În perioada primară, durata Postului Mare variade la o zi (Vinerea Patimilor), la două zile (Vinerea şi Sâmbăta din Săptămâna Sfintelor Patimi), după care s-a trecut la trei, la şapte zile, ajungându-se până la şase săptămâni.

La Ierusalim, în secolul al IV-lea, se postea opt săptămâni. Iar în Apus, după mărturiile pelerinei Egeria (382-384), se postea patruzeci de zile. Deci, practica postului de 40 de zile înaintea SfintelorPaşti a fost un proces de creştere graduală. La Sinodul I Ecumenic (Niceea 325), postul de 40 de zile era deja cunoscut.

În secolul al V-lea, Fericitul Augustin atribuie lungimea de 40 de zile a Postului Mare perioadelorde persecuţie (306-323). Alţii explică aceasta prin analogie cu postul lui Hristos din Pustia Carantaniei(Matei 4, 2). Sau, de multe ori, se face o paralelă cu postul pe care l-a ţinut Moise (Ieşirea 34, 28) şi Ilie(III Regi 19, 8). Probabil că perioada de 40 de zilede post a început să fie ţinută de creştini în timpul persecuţiilor, deoarece aceştia se refugiau în mănăstiri,urmând regulei de postire a călugărilor, care era foarte strictă. De asemenea, pustnicii şi creştinii evlavioşi ţineau, încă din timpul secolului al III-lea, tradiţia celor 40 de zile de post.

tnr_800x800_29659_calinicAstăzi Postul Sfintelor Paşti durează 7 săptămâni — 6 săptămâni (40 zile), de la Lăsatul secului de brânză până la sâmbăta Floriilor, iar din sâmbăta Floriilor până în sâmbăta Paştilor este postul Patimilor Domnului. La început, postul era deosebit de aspru. Sfântul Epifanie, în 403, spune că se mânca o singură dată în zi, spre seară, după apusul soarelui,şi atunci numai puţină pâine cu sare şi puţină apă.

Însă, dincolo de această latură istorică, postul are omotivaţie scripturistică. Lucrurile mari s-au făcut întotdeauna, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, cu post şi cu rugăciune. În Vechiul Testament, Moise, după patruzeci de zile de post, a primit teofania – arătarea lui Dumnezeu – pe Sinai şi Legea cea scrisă de degetul lui Dumnezeu; Ilie L-avăzut pe Dumnezeu în adiere de vânt subţire, iar Enoh s-a înălţat la cer.

Iată cum ţinea profetul Daniel postul: „în vremea aceea, eu, Daniel, am petrecut trei  săptămâni în jale. Pâine bună n-am mâncat, carne şi vin n-am pus îngura mea şi cu miresme nu m-am uns, până nu s-au împlinit trei săptămâni de zile” (Daniel 10, 2-3).

Profetul Iezechiel povesteşte motivul pentru care Dumnezeu a pedepsit pământul Sodomei şi Gomorei:„Iată care au fost fărădelegile Sodomei, sora ta, şiale fiicelor ei: mândria, îmbuibarea şi trândăvia; iarmâinile săracului şi ale celui nevoiaş nu le-au sprijinit”(Iezechiel 16, 49).

În Noul Testament, temeiul postului este însuşi postul Mântuitorului Hristos. De aici şi dimensiuneahristologică a postului. Nu putem exclude nici celelalte dimensiuni ale postului, pnevmatologică şi ecleziologică, îndreptăţiţi fiind şi de faptul că Hristos,în timpul postului, a fost asistat de Duhul Sfânt, CareL-a şi însoţit în pustie. Cât priveşte dimensiunea ecleziologică, noi ţinem post pentru căîmpreună cunoi ţine post Biserica, dar şi din ascultare faţă de Biserică.

Acest lucru se vede mai bine în cazul postului rânduit de episcopul Bisericii locale pentru unele calamităţi sau epidemii. Deci, în asceza noastră materială şi spirituală nu suntem singuri. Noi nu parcurgem drumul postului ca indivizi izolaţi, ci ca membri ai Trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica.

Prin post, spune Sfântul Serafim de Sarov, trupul încheieun armistiţiu cu sufletul, ajutându-l pe acesta la împlinirea virtuţilor. Mărturie stau asceţii şi oamenii sfinţi care şi-au început drumul crucii cu rugăciuneşi post.Postul este un prilej de eliberare a noastră derobia cărnii şi a materiei care tinde să se manifeste asupra sufletului, fiind astfel un act de creştere spirituală, spune părintele Dumitru Stăniloae. În acestsens, el curăţă trupul şi sufletul şi, veştejindu-le poftele, le apropie de Dumnezeu. Sigur, nu poţi săîţi sfinţeşti viaţa fiind sclavul materiei, adică pierzând examenul înfrânării. Iată cum, cultivarea virtuţi lor depinde şi de atenţia pe care o acordăm trupului.

Sfântul Apostol Pavel spunea corintenilor: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Careeste în voi, pe care-L  aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ!”(I Corinteni 6, 19-20). Prin post, cu mai mare înlesnire putem să ne descoperim identitatea spirituală, preţul nostru; să ne descoperim ca fii ai lui Dumnezeu, ca temple ale Duhului Sfânt. De aceea, postul artrebui să nu ocolească pe niciunul dintre fiii Bisericii, decât pe cei care nu-l pot ţine din motive obiective.

Când Biserica recomandă postul nu este absurdă,ci îl vrea pe om sub control duhovnicesc în viaţa de zi cuzi. În Biserică nu există reguli absurde sau rigide. Canoanele care vizează postul au fost făcute de Biserică,în Biserică şi pentru Biserică, însă pe un fundament scripturistic. De aici şi flexibilitatea Bisericii de a dezlega posturile în anumite cazuri: pentru copii, pentru femeile însărcinate, pentru bolnavi, pentrucei săraci şi, uneori, pentru situaţii mai aparte, cumar fi cazul în care o ţară sau un ţinut trece prin secetă,război sau alte calamităţi. Dar de la principiul scripturistical postului nu are dreptul nimeni să se abată.

Când Scriptura spune: „Nu ceea ce intrăîn gură spurcă pe om” (Matei 15, 11), nu îndreptăţeşte nepostirea şi nu se referă — spun Sfinţii Părinţi — la rodul unui pom care a adus căderea strămoşilor, ci la ceeace a însoţit rodul, adică pofta nestăpânită, care fără îndoială l-a spurcat pe om, îndepărtându-l de Dumnezeu.

Consecinţa lăcomiei lui Adam i-a adus izgonireşi moarte, care au necesitat intervenţia lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Aşadar, refuzul postului naşte căderea.Sfântul Apostol Pavel face o afirmaţie cu un înţeles pe muchie de cuţit: „Nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Căci nici dacă vom mânca nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca nu ne lipseşte. Dar vedeţi – Atenţie! – ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi” (I Corinteni 8, 8-9), adică această libertate săne arate împotrivitori voii lui Dumnezeu – Care este sfinţirea noastră.

Sunt două condiţii inseparabile postului: iertarea şi rugăciunea. Nu poţi să te angajezi într-o luptă având, deodată, mai mulţi duşmani. Într-o astfel de luptă trebuie să fii un foarte bun strateg; a ierta înseamnă a aşeza între tine şi adversarul tău iertarea ca pe o rază a Împărăţiei cerurilor: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc” (Matei 6, 14). Un post fărăo iertare prealabilă a semenului este un post al demonilor.

De aceea strigă profetul către noi: „Postiţi post sfânt…” (Ioil 1, 14). Sfânta Scriptură spune: „Când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală” (Matei 6, 17),adică încearcă să-ţi curăţeşti viaţa (faţa) ta de toată pata păcatului, iar mintea (capul) unge-o ca să o faci să strălucească de cunoaşterea lui Dumnezeu, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Eficienţa postului presupune evlavie şi discreţie:„Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti” (Matei 6, 18).Dacă postul se ţine căutând slava cuiva, asemenea fariseilor, el face scârbă lui Dumnezeu: „Voi postiţica să vă certaţi … nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care Îmi place?…” (Isaia 58, 4-5). Pentru capostul să-şi atingă scopul scontat, trebuie să fieînsoţit de smerenie, de rugăciune şi iertare. Un post însoţit de mândrie şi slavă deşartă este un post păgubos sufletului.

Aşadar, stăruind în rugăciune, post şi smerenie,Dumnezeu ne va împlini nenumăratele promisiuni făcute nouă! Numai un astfel de post ne mai poate întoarceîn Rai!

PS Calinic Botoșăneanul  Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

SĂPTĂMÂNA MARE — MARŢI (DESPRE POCĂINŢĂ)

În limba greacă, actului de pocăinţă i se spune metanoia. De aici şi cuvântul „metanie”, care simbolizează ciclul moarte-înviere. Desigur, este vorba de învierea omului din moartea păcatului. Prin pocăinţă, omul, indiferent în ce etapă a vieţii s-ar afla, îşi poate recâştiga strălucirea sa spirituală de la Botez.

Sfântul Efrem Sirul spune că pocăinţa ne urcă acolo de unde am căzut. Sfântul Isaac Sirul consideră pocăinţa un har peste har, o a doua naştere din harul lui Dumnezeu, care s-a dat oamenilor după Botez.

1 EPISCOP CALINIC IS 1Hotărârea de a nu mai păcătui, chiar dacă uneori nu este respectată în totalitate, este cea care accesează milostivirea lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi spune prin gura şi, respectiv, pana profetului: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (Isaia 1, 18).

Greşit-am, spus din adâncul inimii, este strigătul omului care vrea o înnoire prin îndreptare. Sfântul Nil Sinaitul spune: „Recunoaşte că ai greşit şi Dumnezeu îţi va şterge păcatele”. Da, numai că o astfel de îndreptare nu poate fi posibilă fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără dezlegarea duhovnicului. Hristos le-a spus Apostolilor şi printr-înşii preoţilor: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi” (Ioan 20, 22-23). Iată de ce ne spovedim la preoţii duhovnici, pentru că lor le-a dat Dumnezeu puterea dezlegării şi iertării păcatelor.

Acum să nu se creadă că preotul se substituie lui Hristos. Nicidecum! Ci iertarea este dată în virtutea succesiunii apostolice şi poruncii lui Hristos. Or, preoţii sunt „slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1). Aşadar, orice pocăinţă presupune spovedanie: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9). Omul este supus căderii, indiferent pe ce treaptă socială s-ar afla.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spune: „Dacă spunem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8). Or, spovedania presupune iertarea păcatelor. „Fiule, iertate îţi sunt păcatele!”, i-a zis Hristos slăbănogului (Marcu 2, 5).

Pocăinţa este un fel de negociere a omului cu Dumnezeu pentru viaţa de veci. Căderea şi ridicarea lui David a presupus o dublă pocăinţă. Numai că David nu s-a rezumat la o pocăinţă de moment, ci a stăruit în ea. Mărturie în acest sens stă Psalmul 50, psalm ce cuprinde mărturisirea sinceră a păcatelor sale şi care, de-a lungul timpului, a devenit un adevărat îndreptar de pocăinţă.

Un alt exemplu de pocăinţă îl constituie cel al regelui Manase, care „a făcut urâciuni, mai rele decât tot ce au făcut amoreii, care au fost înainte de el, şi a vârât pe Iuda în păcat cu idolii lui” (IV Regi 21, 11). Însă, mărturisindu-se şi smerindu-se, a fost reprimit în rândul celor plăcuţi lui Dumnezeu. Iată ce spune cartea Paralipomena: „Iar dacă s-a rugat, Dumnezeu l-a auzit şi i-a ascultat rugăciunea lui şi l-a adus înapoi la Ierusalim, în regatul său. Şi a cunoscut Manase că Domnul este Dumnezeul cel adevărat” (II Paralipomena 33, 13). De asemenea, şi locuitorii cetăţii Ninive, devenită centru al nelegiuirilor, locuitori care — avertizaţi fiind de proorocul Iona despre iminenta lor pedeapsă — au părăsit toate obiceiurile cele rele. Ba mai mult, auzind de urgia lui Dumnezeu care îi aştepta, au adăugat pocăinţei îmbrăcarea în sac şi şi-au pus pe capete cenuşă.

Şi Noul Testament este bogat în modele de pocăinţă pe care Sfântul Andrei Criteanul, în finalul Canonului Mare, le sintetizează astfel: „Ca tâlharul strig Ţie: pomeneşte-mă! Ca Petru plâng cu amar: iartă-mă, Mântuitorule! Strig ca vameşul, lăcrimez ca păcătoasa. Primeşte-mi tânguirea, ca oarecând pe a cananeencei. Cananeencei şi eu urmând, strig: miluieşte-mă, Fiul lui David! Mă ating de poală ca (femeia) ceea căreia-i curgea sânge; plâng ca Marta şi ca Maria pentru Lazăr. Alabastru cu lacrimi turnând pe capul Tău, Mântuitorule, ca nişte mir, strig ca păcătoasa care cerea milă; rugăciune aduc şi cer să iau iertare”.

Pocăinţa presupune o înnoire permanentă a vieţii. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul recomandă ca în fiecare ceas din cele douăzeci şi patru să „cerem iertare pentru păcatele săvârşite”. Da, prin pocăinţă, spune Sfântul Isaia Pustnicul, ne putem transfigura cu Lumina lui Hristos. Reţineţi, pocăinţa luminează persoana.

Roadele pocăinţei îşi află expresia cea mai concludentă în chipul Sfintelor Maria Magdalena, Pelaghia, Paisia, Taisia şi Maria Egipteanca. Eforturile ascetice ce au însoţit pocăinţa Mariei Egipteanca au făcut-o părtaşă, încă de pe pământ, vieţii îngereşti, după cum glăsuieşte Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Da, într-adevăr, Cuvioasa Maria Egipteanca este astfel încredinţarea pentru creştinii din toate timpurile că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu; că Dumnezeu nu a aşezat icoana slavei Sale pe chipul omului ca acesta să o întineze, ci să-l facă părtaş luminii Sale necreate.

Îndemnul lui Hristos dat femeii păcătoase: „Mergi şi de acum să nu mai greşeşti” (Ioan 8, 11) trebuie să fie îndemnul fiecărui preot duhovnic dat penitenţilor. La fel se înţelege şi din cuvintele profetului: „Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, şi Eu voi vindeca neascultarea voastră” (Ieremia 3, 22). Da, spovedania, pocăinţa şi rugăciunea sunt remediile vindecării. De aceea, rugăciunea, pocăinţa, postul, privegherea, meditaţia trebuie să fie constantele vieţii fiecărui credincios.

De PS CALINIC BOTOŞĂNEANUL, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

 

SĂPTĂMÂNA MARE — MIERCURI (DESPRE RUGĂCIUNE)

Sfântul Grigorie Sinaitul defineşte rugăciuneaca fiind „unirea omului cu Dumnezeu”. Omul se roagăpentru căÎnsuşi Hristos, ca Om, s-a rugat.Rugăciunea arhierească, consemnatăîn capitolulal XVII-lea de Sfântul Apostol şi EvanghelistIoan, stă mărturie în acest sens. Textul cuprinde celetrei forme de rugăciuni ale Bisericii: de laudă, de mulţumire şi de cerere. Întreg capitolul redă rugăciunealui Hristos pentru Sine, pentru Apostoli şi pentrutoţi cei ce cred, dar şi pentru cei care vor crede în El.Sigur, nu a fost singura dată când Mântuitorul s-arugat. El s-a rugat şi cu multe alte prilejuri.

APR 1 cu 1 SPECIAL calinic_botosaneanulRugăciunii din Grădina Ghetsimani, Iisus îi adaugă privegherea,căreia ucenicii Săi s-au arătat neputincioşi.Mulţi spun că nu trebuie să ne rugăm pentrucă Dumnezeu ştie de ce avem nevoie. Da, deşi Dumnezeuştie de ce avem nevoie, totuşi El aşteaptăşidin partea noastră un gest, o expunere smerită,raţionalăşi — de ce nu — chiar stăruitoare a dorinţelor noastre. Şi atunci, întocmai unui prieten bun,spune evanghelistul că Hristos „îţi va da cât îţi vatrebui” (Luca 11, 5-8). Hristos Însuşi ne îndeamnă:„Cereţi şi vi se va da” (Matei 7, 7), adică, rugaţi-văşivi se va da.

Acum să nu se creadă că ori de câte oricerem şi primim. Nicidecum! Sunt nenumărate momenteîn viaţă când ni se pare că Dumnezeu nu neascultă, nu ne împlineşte rugăciunea. Nici femeii cananeencenu i-a împlinit cererea imediat. De ce? Manieralui Dumnezeu de a nu-ţi răspunde imediat cereriitale face parte din pedagogia Lui.

Dumnezeu, de multe ori, doar se preface că nune aude, pentru a ne întări în stăruinţă. Sau, pur şisimplu, uneori nu ne ascultă rugăciunea pentru căde multe ori felul în care Îi adresăm rugăciunea nu arecapacitatea de a-L sensibiliza. De multe ori, Dumnezeune refuză ceva care ar putea fi în dauna noastră.Da, niciodată Dumnezeu nu va asculta o rugăciunecare vizează răul cuiva.

Cât despre felul în care trebuiesă ne rugăm, Mântuitorul Însuşi ne-a învăţatrugăciunea Tatăl nostru. O rugăciune care vizeazăexistenţa noastră de Aici şi de Dincolo.Adesea, ne războim, întrebându-ne: „Dar cât trebuiesă ne rugăm?”. Răspunsul îl primim de la SfântulApostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni5, 17). Focul rugăciunii trebuie să ardă permanentpe altarul sufletului. De ce? Pentru că rugăciunileneîncetate fac mintea mai puternicăîn lucrareaei.

Desigur, aici este vorba de rugăciunea însoţităde credinţă. Mântuitorul Însuşi a spus: „Toate câtecereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi leveţi avea” (Marcu 11, 24). Sau, mai explicit: „Toatecâte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi”(Matei 21, 22; 7, 7-12). De aici reiese că o rugăciunefăcută fără credinţă nu foloseşte la nimic. Nu ajută lanimic. Numai rugăciunea rostită pe fondul credinţeiface minuni. Sfântul Ioan Scărarul numeşte o astfelde rugăciune „scaunul de judecată al lui Hristos”.Dacă veţi citi minunile săvârşite de Iisus, consemnateîn Sfintele Scripturi, mai ales cele legatede vindecarea unor persoane, veţi vedea că cele maimulte dintre ele au fost săvârşite pe fondul credinţei sau al voinţei persoanelor în discuţie.

Rugăciunea, ca să fie ascultată de Dumnezeu,trebuie să fie sinceră, curatăşi nepătimaşă. SfântulTeognost spune că numai dintr-o astfel de rugăciuneizvorăsc virtuţile enumerate de Sfântul Apostol Pavelîn Epistola către Galateni (5, 22-26): dragostea, bucuria,pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facereade bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia. Dacărugăciunea nu este însoţităîn mod exclusiv de smerenie,de dragoste şi de bunătate, ea este o rugăciunefăcutăîn van. O astfel de rugăciune este asemenearugăciunii fecioarelor neînţelepte, care, pentru că nuau avut în inimile lor untdelemnul credinţei – careeste lucrarea virtuţilor prin Duhul Sfânt – au fostlăsate afară, neprimind nici o recompensă pentruosteneala lor.

Rugăciunea ce se săvârşeşte înlăuntrul inimii,însoţită de trezvie, accesibilizează tainele Împărăţieilui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune celordin Corint că omul lăuntric primeşte prin rugăciune„cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului săle grăiască” (II Corinteni 12, 4). Desigur, orice lucraretrebuie săvârşită cu nădejdea dobândirii roadelor.

Rugăciunea este barometrul cu care se măsoarăintensitatea trăirii noastre duhovniceşti. Dacă citimSfânta Scriptură, constatăm că revelaţiile, atât învremurile vechi-testamentare, cât şi în cele nou-testamentare,au avut loc în vremea rugăciunii. De ce?Pentru că numai prin rugăciune — expresie a trăiriinoastre în Duhul Sfânt — aducem în suflet bunăvoinţa luminoasă a lui Dumnezeu şi sălăşluirea Lui.

Întrebarea este: Ce minune poate face rugăciunea în sufletul nostru? Sufletul, prin rugăciune,devine o adevărată Biserică; Biserica lui Dumnezeucel adevărat. Da, într-adevăr, se oglindeşte în el Bisericacea una sfântă, care prin sobornicitatea saucomuniunea ei dă putere rugăciunii fiecărui credincios.Iar cel ce se roagă sporeşte în sine când ştie cărugăciunea lui este însoţită de rugăciunea altora,mai mult, de rugăciunea întregii Biserici, adică acetelor de sfinţi şi îngeri, care laudă neîncetat peDumnezeu.

Numai prin rugăciune, în care sunt ascunsetoate visteriile dragostei, ni se împărtăşescputerea mai presus de fire, învăţătura mai presusde lume şi darurile negrăite şi minunate ale SfântuluiDuh. Or, dobândind o astfel de bogăţie a darurilornegrăite şi minunate ale Sfântului Duh vomputea să fim, întocmai sfinţilor, împreună cu Hristos,în Împărăţia Sa.

PS Calinic Botoșăneanul  Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

SĂPTĂMÂNA MARE — JOI (DESPRE RUGĂCIUNEA SFÂNTULUI EFREM SIRUL)

Rugăciunea Sfântului Efrem (306-373) reprezintă o invocare, bine structurată, a programului vieţii duhovniceşti propuse de Triod. Ea marchează perioada Postului Mare, când întreaga fiinţă umană, suflet şi trup, face pocăinţă. Trupul participă, prin metanii şi închinăciuni, la rugăciunea sufletului, iar sufletul se roagă prin şi în trup.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul recapitulează, într-un mod unic, toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei. Autorul se roagă lui Dumnezeu ca să fie protejat de duhul a patru dintre cele opt patimi trupeşti (mândria, slava MAR 2 cu 1 ps_calinic_bdeşartă, iubirea de arginţi, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia, lenea) şi să i se trimită în schimb duhul a patru virtuţi sufleteşti (curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea). Ştiut este faptul că duhul virtuţii este mai luminat decât virtutea în sine, în cazul virtuţilor, iar duhul păcatului este mai întunecat decât patima sau păcatul în sine.

Primele cuvinte ale rugăciunii: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele” sunt o sinteză a versetelor 1 şi 4 din Isus Sirah, cap. 23. Ele surprind misterul inaccesibil al lui Dumnezeu, Care devine prin Întrupare „Stăpânul vieţii mele”, izvorul ei.

Prima parte a rugăciunii redă obstacolele ce trebuie îndepărtate din drumul spre desăvârşire; sigur, cu ajutorul lui Dumnezeu. El este singurul care poate îndepărta de la noi: „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert”. Aceste patimi arată relaţia degradată a omului cu Dumnezeu, cu sine şi cu aproapele, precum şi cu cele ale lumii.

Trândăvia este moartea şi surparea sufletului şi a minţii; este defăimarea lui Dumnezeu, spune Sfântul Simeon Noul Teolog, iar Sfântul Ioan Casian consideră trândăvia moartea tuturor virtuţilor. Sfântul Simeon Noul Teolog face o afirmaţie demnă de toată atenţia, spunând: „Dacă Dumnezeu i-ar îngădui trândăviei să lucreze împotriva noastră după puterea ei, niciunul nu ne-am mântui”.

Există o trândăvie a trupului şi alta a sufletului. Trândăvia trupului — lenea — vizează nelucrarea celor necesare traiului, pe când trândăvia sufletului, la care face referire rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, vizează nelucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Şi într-un caz şi în altul, trândăvia te înstrăinează de Dumnezeu. Biruirea trândăviei stă în puterea lui Dumnezeu, însoţită de credinţa şi voinţa noastră.

Grija de multe este o dominantă a omului lacom, a omului nebun (Luca 21, 34). Deşi Hristos a spus: „(…) iar cine-i va zice fratelui său: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22), în acest caz, o astfel de constatare nici măcar nu cade sub incidenţa cuvintelor Mântuitorului. Grija de multe este semnul împătimirii de cele materiale: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji d ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34; Luca 10, 41-42). Ea conduce la negarea existenţei lui Dumnezeu, căci „(…) grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei şcei împătimiţiţ, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor” (Marcu 4, 19), dar şi la risipirea de sine şi îngreunarea inimii (Luca 21, 34). Cu alte cuvinte, „lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Petru 5, 7).

Iubirea de stăpânire este fondatoarea Infernului (Isaia 14, 13-14; II Petru 2, 3-4). Ea este o prerogativă a stăpânitorului lumii acesteia (Ioan 12, 31) şi a pricinuitorului căderii oamenilor (II Corinteni 11, 3). Momentul Carantaniei stă mărturie în acest sens (Luca 4, 1-13). Idolatrizarea iubirii de stăpânire duce la pierderea comuniunii cu Dumnezeu: „(…) Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4).

Omul nu poate sluji la doi domni (Matei 6, 24). Grăirea în deşert este profanarea Chipului lui Dumnezeu în om, pentru că Dumnezeu Însuşi se descoperă omului ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Cuvântul rostit aduce cu el ceva din fiinţa celui care îl rosteşte. Or, Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuşi, iar cuvântul omului ar trebui să fie omul însuşi.

Grăirea în deşert este expresia unui lăuntru stricat, care se vatămă pe sine, pe cei care ascultă, şi nu în ultimul rând, pe cel clevetit. Este fiica urii, spune Sfântul Ioan Scărarul. Relaţionând cu unul ca acesta, nu ai decât pagubă – îţi ucizi sufletul. După enumerarea patimilor stricătoare de suflet, Sfântul Efrem Sirul ne aduce în atenţie icoana a patru duhuri ale virtuţilor care-l urcă pe omul duhovnicesc la Dumnezeu: duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei.

Curăţia stă la începutul tuturor virtuţilor şi se referă la curăţia sufletului, în Duhul Sfânt, de patimi şi păcate. Dumnezeu pe cei curaţi cu inima îi fericeşte, oferindu-le şansa de a-L vedea (Matei 5, 8). Sigur, o astfel de curăţie, omul o are exclusiv cu ajutorul lui Dumnezeu, singurul care poate curăţi inima omului cu focul iubirii aprins de El în inimă. Doar într-o astfel de inimă Dumnezeu Îşi înscrie Legile Sale, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Smerenia este poarta Împărăţiei lui Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Scărarul. A fi smerit înseamnă a nu mai avea voie proprie, ci a te lăsa în seama lui Dumnezeu. Smerenia este semnul supremei iubiri a lui Dumnezeu, spune acelaşi sfânt. Este o rezultantă a cunoaşterii de sine. Sfântul Simeon Noul Teolog o consideră darul lui Dumnezeu. Ca exemplu pozitiv de smerenie este smerenia lui Iisus Hristos şi a sfinţilor.

Smerenia îţi creează dependenţă de Dumnezeu. Te ţine permanent conectat la Dumnezeu. Smerita cugetare, vorbirea smerită, purtarea smerită şi zdrobirea inimii sunt doar câteva dintre mijloacele care călăuzesc la adevărata smerenie, spune Sfântul Grigorie Sinaitul. Nu poţi dobândi slava lui Dumnezeu în tine fără o prealabilă smerenie.

Răbdarea este o constantă a mântuirii; potrivnica iubirii de stăpânire. Ştiut este faptul că, fără răbdare în suferinţe, necazuri şi încercări, nu se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Răbdarea înnoieşte sufletul. Isus Sirah spune: „Până la o vreme va suferi cel îndelung-răbdător, după aceea îi va răsări veselie” (1, 22). Da, este vorba de veselia din Împărăţia cerurilor. Întreaga viaţă a Mântuitorului, cu precădere Săptămâna Patimilor, surprinde punctul maxim al acestei virtuţi.

Dragostea este plinătatea a toată virtutea, care începe Aici şi culminează Dincolo. Începutul dragostei este renunţarea la lucrurile temporare; mijlocul ei este curăţirea minţii şi a inimii, iar sfârşitul ei este iubirea mai presus de fire a lui Dumnezeu, precum şi dorinţa unirii cu El, spune Sfântul Nichita Stithatul.

Sfântul Calist Patriarhul o creionează astfel: iubirea după calitate este asemănarea cu Dumnezeu, după lucrare este o beţie a sufletului, iar după însuşire, este izvorul credinţei, adâncul fără fund al îndelungii răbdări şi marea smerenie.

Dacă credinţa este legată de nădejde, iar nădejdea este urmată de dragoste, atunci cel ce nu are dragoste nu poate dobândi nădejdea, ori cel lipsit de nădejde este lipsit implicit de credinţă. Şi, dacă nu există cauzele iubirii, nu poate exista nici iubirea, spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Dacă vrei să Îl ai pe Dumnezeu Treime în sufletul tău, iubeşte necondiţionat: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Iubirea de Dumnezeu atrage după sine iubirea de aproapele: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35).

Sigur că, virtuţile pe care le enumeră rugăciunea îşi au punctul de plecare în credinţa fiecăruia. În fiecare cerere ne recunoaştem drept creaturi recreate printr-o suflare care vine din profunzimile sufletului nostru, ca sediu al Împărăţiei lui Dumnezeu.

Ultima cerere a rugăciunii recapitulează într-o formă mai concisă cele cerute în partea a doua a rugăciunii, aducându-ne în atenţie unul dintre cele mai perfide păcate – „osândirea aproapelui”. Iată ce spune: „Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi

văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor!” Da, judecata aproapelui, chiar şi în cazul în care ţi-a greşit, trebuie lăsată pe seama lui Dumnezeu. Numai El, Cel Care cunoaşte tainele omului, este în măsură să se pronunţe obiectiv. Neosândirea aproapelui este semnul credinţei în Dumnezeu.

Rugăciunea este însoţită de metanii şi închinăciuni, semnul manifest al pocăinţei, secondate de patru stihuri scripturistice rostite, fiecare în parte, de trei ori: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13).

„Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul” (Luca 5, 12).

Cel Ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă (cf. Psalmi 118, 73).

Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă (cf. Psalmi 40, 4).

Primele două stihuri surprind zbuciumul conştiinţei vameşului şi, respectiv, a leprosului, încărcate de păcate; următoarele două redau strigătul de nădejde al psalmistului. Teama din primele două stihuri este convertită de nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu.

Rugăciunea în sine, ca de altfel toată perioada postului, vrea să ne ofere adevărata bucurie a vieţii trăite în Hristos. Este o perioadă imbold pentru trezirea şi revitalizarea duhovnicească a sufletului, care vrea să încheie cu trupul un armistiţiu, prin rugăciune, post şi pocăinţă.

De PS CALINIC BOTOŞĂNEANUL, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor