Arhive zilnice: 10 martie 2018

Iată un exemplu de ierarh al adevărului și care luptă pentru aflarea adevărului: IPS Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, s-a pus cu crucea pe DNA

Mitropolitul Banatului, Ioan Selejan, a făcut apel la oamenii de afaceri să i se destăinuie lui cu problemele pe care le au, garantându-le că nu o să fie denunţaţi la DNA. 

 Iată cum a intervenit înaltul ierarh printr-un mesajul transmis către reprezentanţii mediului de afaceri prezenţi la evenimentul de la Camera de Comerţ Timiş atacă in direct acţiunile DNA din ultima perioadă. Pe aceeaşi scenă a fost prezent şi Titu Bojin, cercetat penal pentru corupţie.  

 mitropolitul-banatului  Mitropolitul Banatului, Înaltpreasfinţitul Ioan Selejanj, este la curent cu toate arestările din domeniul politico-economic. Prin intermediul „telejustiţiei”, mitropolitul a luat act de problemele cu care se confruntă politicienii şi oameni de afaceri, iar la o întâlnire, la care auicipat atât oameni de afaceri, cât şi politicieni, mitropolitul a făcut un apel surprinzător la oamenii de afaceri. Cu ocazia aniversării a 165 de ani de la înfiinţarea Camerei de Comerţ Industrie şi Agricultură Timiş (CCIAT), 25 de ani de la reluarea activităţii şi 10 ani de la deschiderea Centrul Regional de Afaceri Timişoara (CRAFT), mitropolitul Ioan Selejan, care a participat în calitate de invitat, le-a transmis oamenilor de afaceri să discute cu domnia sa probleme de business, fără teama că o să fie deunţaţi la DNA. „Fără o predictibilitate minimă internă, mediul de afaceri fără o predictibilitate minimă internă, mediul de afaceri nu se poate mişca. Predictibilitatea externă este o altă componentă pe care dumneavoastră trebuie să o prindeţi în ecuaţia dezvoltării afacerilor dumneavoastră. Mai există un fenomen care macină mediul afacerilor româneşti, este acel cuvânt care începe cu „ş” şi se termină cu „ă”. Eu nu pot să spun acum că deja, de câteva săptămâni, trăim în mediul denunţurilor la DNA. Poarta mea este deschisă şi pentru cei ce vă mişcaţi în mediul de afaceri şi dacă îmi spuneţi mie necazurile voastre, nu am să vă denunţ la DNA, dar o să îi denunţ pe cei care încearcă să vă pună piedică în cale. Am să îl pun pe clopotar să tragă clopotele la biserică, să audă lumea dacă cineva vă împiedică să vă desfăşuraţi activitatea de producător”, a fost discursul ÎPS Selejan.

Oamenii de afaceri fascinaţi de discurs din mediul de afaceri s-au declarat surprinse de uşurinţa cu care ÎPS Selejan foloseşte termenul „DNA”, cu atât mai mult cu cât pe scena de pe care mitropolitul a rostit discursul se afla fostul preşedintele Consiliului Judeţean Timiş, Titu Bojin, cercetat de DNA într-un dosar de corupţie, iar evenimentul a 375-mitropolit-oraregiunii-tvr-timisoara_30338600fost organizat de instituţia al cărui preşedinte este omul de afaceri Georgică Cornu, cercetat şi el într-un dosar DIICOT de evaziune fiscală. Mesajul Mitropolitului Ioan Selejan a fost atât de bine primit, că asistenţa l-a aplaudat minute în şir. Surse din mediul de afaceri au declarat că mesajul a fost şi pe gustul la toți cei prezenți. Pentru oamenii de afaceri prezenţi la CRAFT, discursul mitropolitului a fost de departe cel mai bun, înaltul prelat întrecându-i la acest capitol pe „greii” administraţiei locale. Unde dai şi unde crapă Reprezentanţii Mitropoliei Banatului nu au putut fi contactaţi pentru a „descifra” mesajul ÎPS Ioan Selejan, dar, potrivit directoarei CCIAT, Florica Chiriţă, oamenii de afaceri au înţeles din apelul mitropolitului Ioan Selejan că trăim într-o vreme în care sunt multe denunţuri nefondate la DNA, iar cei care sunt denunţaţi pe nedrept găsesc în mitropolit un confident la care pot merge fără teama că o să fie „turnaţi”. „Din discuţiile avute cu mai mulţi oameni de afaceri după eveniment, mi-am dat seama că ei au înţeles că ÎPS a sesizat că multe denunţuri se fac unul după altul fără a fi verificate. Mesajul a fost că pot să discute (n.r. oamenii de afaceri) dacă au probleme şi problemele nu sunt reale. Dacă scrie în ziar că firma a furat nu ştiu cât şi nu este real, pot să discute cu dumnealui. Minciuna trebuie să dispară. Ce nu este adevărat şi se duce înspre DNA va trebui să dispară. Cam aşa au înţeles ei”, a declarat directoarea CCIAT, care a mai spus că toţi cei prezenţi au fost impresionaţi de cunoştinţele pe care mitropolitul le are în domeniul economic.„Secretul spovedaniei este sfânt” Marele absent al evenimentului, din cauza unor probleme de sănătate, a fost chiar preşedintele CCIAT, omul de afaceri Georgică Cornu.

Ioan-Selejan-noul-Mitropolit-al-BanatuluiÎntrebat ce ar trebui să facă un preot căruia un om de afaceri îi mărturiseşte un act de corupţie în cadrul spovedaniei, omul de afaceri a declarat că el nu a fost niciodată la spovedanie, cu toate că a ajutat prin finanţarea unor lăcaşe de cult în perioada în care afacerile îi mergeau mai bine, dar un preot ar trebui să păstreze pentru el taina spovedaniei. „Dacă este omul lui Dumnezeu probabil că nu ar trebui să denunţe. Dacă e agent, se duce şi spune. Nu am studii aprofundate, dar atâta timp cât spovedania este un act intim, nu cred că ar trebui să facă treaba asta”, a declarat Georgică Cornu. La rândul său, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, părintele Constantin Stoica, a declarat că „secretul spovedaniei este sfânt şi sunt canoane foarte aspre dacă este cazul”. „Este locul tainic în care este doar preotul, penitentul şi Dumnezeu. Totul rămâne acolo. Niciodată nu s-a trădat secretul spovedaniei. Este sfânt”, a declarat părintele Constantin Stoica, refuzând să califice în vreun fel declaraţiile înaltului prelat din Banat. Cine este Ioan Selejan Ioan Selejan s-a născut în 16 noiembrie 1951, la Petrani (judeţul Bihor). A absolvit Liceul „Constantin Brâncuşi” din Oradea, promoţia 1971; Facultatea de Instalaţii şi Automatizări din Bucureşti, promoţia 1976; Seminarul Teologic din Craiova, promoţia 1986; Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, promoţia 1990 şi Institutul Biblic din Ierusalim, perioada 1991-1994. Şi-a susţinut Doctoratul la Institutul Biblic din Ierusalim, domeniul Biblice, Egiptologie şi Orientalistică. Ioan Selejan a fost numit arhiepiscop al Timişoarei şi mitropolit al Banatului la jumătatea lunii decembrrie a anului 2014, în locul lui Nicolae Corneanu. Anterior, din 1994, a fost episcop al Covasnei şi Harghitei. Între 1990 şi 1994 a fost stareţ al Mînăstirii Lainici, perioadă în care a devenit duhovnicul liderului minerilor, Miron Cozma. În ianuarie 1999, Ioan Selejan a fost cel care a intermediat aşa-numita „Pace de la Cozia”, adică acordul încheiat între minerii conduşi de Miron Cozma şi Guvernul Radu Vasile şi care a pus capăt ultimei mineriade. 
DNA a dat târcoale Mitropoliei Banatului Unul dintre cei care ştiu cam cum stă treaba cu DNA-ul este Preasfinţitul Paisie Lugojanul, al doilea om din Mitropolia Banatului. Episcopul vicar Paisie Lugojanul, alături de doi preoţi şi o contabilă, toţi de la Arhiepiscopia Timişoarei, au fost cercetaţi într-un dosar privind o finanţare de circa 20 de milioane de euro, prin POSDRU. Feţele bisericeşti au fost acuzate de deturnare de fonduri şi abuz în serviciu, în proiectul ,,Reţeaua interregională de centre educaţionale.

Practic, prin acest proiect s-au înfiinţat 16 centre sociale în ţară, prin care 500 de copii sărmani din judeţele Alba, Mureş şi Timiş beneficiau de mâncare, de asistenţă socială, dar şi de sprijin educaţional. Scandalul a început după ce mai mulţi angajaţi ai centrelor din Timiş, educatori şi asistenţi sociali, au făcut plângeri penale la Poliţie, în 2012, susţinând că înaltele feţe bisericeşti le-ar fi perceput câte 500 de lei din salarii, ca donaţii pentru Arhiepiscopie. Păgubiţii susţin că preoţii le-au solicitat banii din „nevoia de a putea continua proiectele”. Dosarul, aflat iniţial în lucru la procurorii DNA, a ajuns la procurorii Curţii de Apel Timişoara, care l-au declarat nevinovat pe Paisie Lugojanul.   

Practic prin acest articol am căutat să scot în evidență faptele unui ierarh care traduce în practică cele ce spun sfintele scripturi ca omul, mireanul ortodox, să se comporte cum se cuvine în viața zilnică și să ducă o viață smerită în societate.

  Florin CREȘTINUL

A început Postul Mare al Sfintelor Paști. Totul despre cel mai dur post din an

POSTUL PAȘTELUI. Potrivit calendarului creştin ortodox, Postul Sfintelor Paşti începe pe 14 martie şi ia sfârșit pe 30 aprilie, acevsta durând șapte săptămâni. Învierea Domnului va fi prăznuită pe 1 mai. Postul Paştelui este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durata ale Bisericii Ortodoxe, fiind numit şi Postul Mare. 

postul_pastelui_20118400_74929600POSTUL PAȘTELUI. Postul alimentar (nu se consumă carne, ouă și produse lactate) trebuie însoțit de o bună conduită morală. Tradiția creștină spune că prin post ne purificăm trupește, dar mai ales sufletește pregătindu-ne astfel pentru Învierea Domnului Iisus Hristos. Spre sfârșitul postului trebuie să ne spovedim și apoi dacă primim dezlegare din partea părintelui duhovnic să primim Sfânta Împărtășanie. Este deosebit de importantă starea de spirit pe care trebuie s-o avem în această perioadă, în care gândurile bune trebuie să predomine și să ne abținem de la violențe mentale, verbale și, evident, fizice. Să tăcem și să ascultăm mai mult, să fim mai binevoitori cu cei din jur și să nu ne lăsăm antrenați în nici un fel de dispute.

POSTUL PAȘTELUI. Regulile bisericești au stabilit că zilele rânduite pentru ajunare, adică abținerea totală de la mâncare și băutură, sunt lunea și marțea din prima săptămâna a postului, iar în ultima săptămâna a postului, numită și a Patimilor, se ajunează luni, marți, miercuri, vineri și sâmbătă. În aceste zile se pot consuma, seara, doar pâine și apa.

POSTUL PAȘTELUI. În toată perioada postului sunt două dezlegări la pește, pe 25 martie, de Buna Vestire, și pe 24 aprilie, de Intrarea Domnului în Ierusalim (Florii). În Postul Paștelui sunt interzise cununiile religioase.

Postul Paștelui şi rolul lui în viaţa credincioşilor

POSTUL PAȘTELUI. Postul reprezintă reţinerea totală sau parţială de la anumite alimente şi băuturi, pe un timp mai lung sau mai scurt, în scop religios-moral. Aceasta reţinere de la mâncări şi băuturi trebuie însă însoţită şi de reţinerea de la gânduri, pofte, patimi şi fapte rele, ceea ce înseamnă că postul trupesc trebuie să fie însoţit de post sufletesc. Postul este de origine şi instituire divină, de aceea îl găsim practicat din vremuri străvechi, întâlnindu-l aproape în toate religiile şi la toate popoarele.

POSTUL PAȘTELUI. Potrivit părintelui Constantin Stoica, parohul Bisericii Iancu Vechi-Mătăsari din Capitala postul nu este o „cură de slăbire”, ci una a împăcării cu apropiaţii, a rugăciunii şi faptelor bune, după cum spunea şi părintele Ilie Cleopa.

Patriarhul Daniel: Postul Sfintelor Paşti devine un urcuş spre lumina Învierii

post-2-620x400POSTUL PAȘTELUI. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat,  duminică, în ziua  Izgonirii lui Adam din Rai, care precede începutul Postului Mare că, în timpul postului unit cu rugăciunea, privegherea, nevoinţele, pocăinţa şi faptele bune, omul adună în sufletul său harul sau prezenţa iubitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu. „Adunăm lumina iubirii Lui milostive în inima noastră. În acest mod, omul duhovnicesc, rugător şi postitor, luminat de harul lui Hristos, dobândeşte gândire şi privire duhovnicească, foloseşte cuvinte duhovniceşti şi săvârşeşte fapte duhovniceşti, prin care se aseamănă cu Dumnezeu Cel Sfânt şi cu sfinţii Lui. Prin urmare, câtă lumină a harului divin adună omul în sufletul său vieţuind pe pământ, atâta comoară de lumină poartă sufletul său nemuritor dincolo de mormânt, adică în lumina cea neînserată a Împărăţiei cerurilor. Când adunăm în suflet lumină din lumina iubirii lui Dumnezeu, atunci Postul Sfintelor Paşti devine un urcuş spre lumina Învierii, mai întâi spre lumina învierii sufletului din moartea spirituală pricinuită de păcat şi apoi spre lumina slăvitului praznic al Paştilor”, a explicat Patriarhul României. În continuare, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a precizat care sunt greşelile pe care le-a făcut Adam, din cauza cărora Dumnezeu l-a alungat din rai. „De ce a fost izgonit Adam din rai? Pentru trei mari greşeli. Pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, nu a postit (adică nu s-a înfrânat) şi nu s-a pocăit după ce a greşit, ci a dat vina pe femeia dăruită lui de Dumnezeu, iar femeia, pe şarpe. De atunci şi până astăzi omul păcătos are tendinţa de a se scuza pe sine şi de-a acuza pe alţii. Din acest motiv, el nu se poate mântui fără pocăinţă, adică fără regret sau căinţă pentru păcatele săvârşite şi fără a cere iertarea păcatelor săvârşite. Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că Mântuitorul Iisus Hristos a acceptat să fie răstignit în ceasul al şaselea din zi, adică la mijlocul zilei, când Şi-a întins mâinile pe Cruce în semn de smerită ascultare, ca să vindece, să ridice şi să mântuiască pe Adam cel căzut, care, la mijlocul zilei, în mijlocul grădinii raiului, şi-a întins mâinile spre pomul oprit, săvârşind păcatul neascultării de Dumnezeu, al lăcomiei de cele materiale şi al nepocăinţei”, a arătat Preafericirea Sa, potrivit Ziarul Lumina.

La final, Părintele Patriarh a subliniat că în perioada Postului Mare suntem chemaţi să îndreptăm comportamentul sau atitudinea lui Adam cel vechi din noi, „nu dând vina pe alţii pentru păcatele noastre, nu acuzând sau judecând pe alţi păcătoşi, ci recunoscând şi plângând propriile noastre păcate, judecându-ne pe noi înşine în Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, pentru a primi iertarea păcatelor şi a ne împărtăşi de iubirea sfântă, smerită şi milostivă a lui Hristos, dăruită nouă în Sfânta Euharistie”, a mai spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Cum se postește de POSTUL PAȘTELUI

POSTUL PAȘTELUI. Conform tradiţiei stabilite cu timpul în Biserică, în cursul Postului Mare se posteşte astfel: în primele două zile (luni şi marţi din săptămâna I) se recomandă, pentru cei ce pot să ţină, post complet sau (pentru cei mai slabi) ajunare până spre seară, când se poate mânca puţină pâine şi bea apă; la fel în primele trei zile (luni, marţi şi miercuri) şi ultimele două zile (vinerea şi sâmbăta) din Săptămâna Patimilor.

Miercuri se ajunează până seara (odinioară, până după săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite), când se mănâncă pâine şi legume fierte fără untdelemn. În tot restul postului, în primele cinci zile din săptămână (luni-vineri inclusiv), se mănâncă uscat o singură dată pe zi (seara), iar sâmbăta şi duminica, de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn şi puţin vin. Se dezleagă, de asemenea, la vin şi untdelemn (în orice zi a săptămânii ar cădea), de sărbătorile Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul (24 februarie), Sfinţii 40 de mucenici (9 martie), Joia Canonului celui mare, înainte şi după serbarea Buneivestiri (24 şi 26 martie), precum şi în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), iar după unii şi în Joia Patimilor.

si-ta-marrim-100-te-hekurit-nga-perimetPOSTUL PAȘTELUI. La praznicul Buneivestiri (25 martie) şi în Duminica Floriilor, (24 aprilie), se dezleagă şi la peşte (când însă Bunavestire cade în primele patru zile din Săptămâna Patimilor, se dezleagă numai la untdelemn şi vin, iar când cade în vinerea sau sâmbăta acestei săptămâni, se dezleagă numai la vin).

Alimente care nu trebuie să-ţi lipsească din meniu

POSTUL PAŞTELUI. Fasolea boabe, năutul, mazărea, lintea, verdeţurile crude (spanacul, pătrunjelul, leurda, urzicile, andivele, rucola, salata verde), legumele crucifere (broccoli, conopidă, varza) şi orice alte legume care sunt pe placul tău nucile şi seminţele neprăjite, orezul integral (brun) sau basmati, ovăzul, hrişca, fructele proaspete, avocado şi uleiul de măsline sau de floarea-soarelui presate la rece

Bea ceai verde

Spre deosebire de cafea, care te stimulează pentru o oră sau două, perioadă urmată uneori de o cădere de energie, ceaiul verde are un efect mai slab, dar mai îndelungat.

Dacă bei dimineaţa o ceaşcă de ceai verde îndulcită cu miere, oferi corpului tău un plus de energie, pe care îl vei simţi cu siguranţa de-a lungul zilei.

Respectă mesele regulate

Când conţinutul de proteine de origine animală scade din alimentaţia ta zilnică, rezervele de energie ale corpului depind de mesele regulate.

Încearcă să respecţi cele trei mese principale, la care poţi adăuga două-trei gustări de-a lungul zilei: fructe, alune, migdale şi nuci.

Nu mânca pâna ai burta plină

Nivelul glicemiei în sânge, de care depinde energia ta zilnică poate scădea brusc şi după o masă copioasă. Încearcă să mănânci doar cât îţi trebuie, fără să-ţi umpli burta,indiferent dacă mănânci salată de legume sau altă gustare cu conţinut redus de calorii.

Programează cel puţin o masă de verdeţuri pe zi

Asigură necesarul zilnic de vitamine şi minerale cu cel puţin o masă de verdeţuri. Poţi mânca frunze de la orice legumă, însă urizicile şi spanacul au conţinutul nutritiv cel mai ridicat.

Nu este necesar să fierbi îndelung spanacul, poţi adăuga frunze proaspete şi în salate, alături de alte legume de sezon, pătrunjel şi salata creaţă roşie.

POSTUL PAȘTELUI. Superstiții și tradiții legate de post

POSTUL PAȘTELUI. Prima săptămână din Postul Mare se numește Săptămâna Curată. Oamenii de la țară, în special cei vârstnici, țin cu sfințenie câteva reguli, astfel încât, gospodăriile și animalele lor să fie ferite de rele. După Lăsatul Secului de brânză, în Săptămâna Curată, nu se țese. Cei care nu respectă această datină, pot avea parte de vizita inopinată a lui Toader, „care vine peste noapte și încurcă ițele”. Afectați ar putea să fie și caii sau vitele ale cărui stăpân nu ține sărbătoarea de Sân Toader. Animalele ar putea fi rănite sau atacate de fiare. Și oamenii pot fi pedepsiți să facă bube, iar leacul, împotriva acestei probleme cosmetice, este fasolea.

POSTUL PAȘTELUI. „Lunea curata”. E prima luni din Post. Potrivit tradiției se spăla temeinic cu leșie vasele în care s-a mâncat ‘de dulce’, apoi se duc în pod. În Banat această zi se mai numește Spolocanie. Bărbați și flăcăi, cu o glugă lungă și fuste, având pe față măști ce reprezintă diferite animale, aleargă de dimineață prin sat că să atingă femeile, bărbații și copiii cu bățul. Cei care nu sunt atinși se crede că vor fi bolnavi tot anul.

POSTUL PAȘTELUI. „Marțea vaselor”. Este prima zi de marți din Postul Paștelui și începutul Săptămânii Caii lui Santoader. La fel că ‘lunea curata’, în Banat se spăla vasele de dulce, denumite ‘slastuite’, în care apoi se pune tămâie și se afuma vițele și stupii pentru a avea rod bogat. Tot atunci se face apa din zăpada netopită rămasă în bătătură sau în grădini și se mătura cu ea podeaua casei.

POSTUL PAȘTELUI. Prima zi de după Lăsatul Secului se numea Lunea curată, zi în care femeile nu lucrau nimic în afară de spălatul ritual al vaselor pe care, mai apoi, le urcau în podul caselor. Tot în această zi, după petrecerea bahică nocturnă, unul dintre membrii familiei se sculă mai de dimineață, lua fața de masă cu firimiturile rămase de la ospăț, ieșea cu ea afară și aruncă resturile de mâncare păsărilor din curte zicând: „Veniți păsări să va dau și vouă din bucățele mele cu care prind postul, dar și voi să prindeți post de la bucățele de vară”. Acest ritual avea scop profilactic și apotropaic, de apărare a viitoarelor recolte de atacul păsărilor.

POSTUL PAȘTELUI. În prima sâmbătă din Postul Mare se sărbătorea Ziua lui Sân-Toader, sfânt care a fost canonizat de către biserică ortodoxă datorită faptelor sale dar pe care tradiția populară îl ține de teamă pedepselor aplicate tuturor celor care nu-l respectau. Sân-Toader și caii ce-l însoțeau rupeau, conform tradiției, lanțul lui Șanț-Ion pentru a lasă drum liber anotimpului călduros. Ei păzeau Soarele pentru a evita fuga acestuia către miază-noapte și pentru a salva, astfel, omenirea de la noaptea veșnică.

POSTUL PAȘTELUI. În sâmbăta lui Toader, înainte de răsăritul soarelui, fetele se duceau în pădure, în locuri curate, „unde nu ajung găinile și nu se aud câinii”, și căutau rădăcini de iarbă mare sau popâlnic. Când săpau aceste plante, în locul de unde luau rădăcinile puneau sare, făină sau alte produse. Întoarse acasă, fetele fierbeau aceste rădăcini iar cu leșia rezultată se spălau pe cap în credința că le va crește părul mare și frumos. După spălarea capului, în timp ce se pieptănau, fiecare zicea: „Toadere, Sân-Toadere,/Da cosită fetelor cât coadă iepelor/Și chică pruncilor cât coama cailor”.

POSTUL PAȘTELUI. Tot în dimineață Sâmbetei lui Sân-Toader, se mai obișnuia că fetele să adune din ieslea cailor strohul de fân, îl fierbeau în vase curate și se spălau cu fiertura astfel obținută pe cap, în credința că vor avea părul frumos și bogat și vor fi plăcute flăcăilor.

Un alt obicei din această zi, păstrat până târziu în Bucovina, era acela al tunderii coamei la viței și mânji și al cozilor la iepe (acțiune cunoscută sub numele de costrujire), părul rezultat fiind pus în mușuroaiele de furnici pentru că „animalele din gospodărie să se înmulțească precum furnicile”.

                                                                                                      Florin CREȘTINUL

ÎPS Ioan Selejan: „Singura catedră de morală a neamului nostru românesc este biserica”

Există oameni care te fac să respiri aerul rece şi tare al credinţei, există oameni a căror înţelepciune te îndeamnă la speranţă. Există oameni a căror cultură întinsă, rigoare, simţ al frumosului, capacitate de reflecţie şi sinteză le pot Sfântul Sinod a ales ierarhii titulari în scaunele vacante de Mitropolit al Banatului şi Arhiepiscop al Romanului şi Bacăuluiîngădui să urce pe culmi de gândire ce rodesc vizionar. Un asemenea om este IPS Ioan Selejan, Arhiepiscop al Harghitei şi Covasnei. Vorbeşte limpede şi pe înţelesul tuturor. Cei care îl cunosc mărturisesc că IPS Ioan Selejan are o inimă bună şi o deschidere atentă către problemele fiecăruia, ziditor şi înţelept. Personalitate complexă, înzestrat de Dumnezeu cu însuşiri şi calităţi intelectuale şi morale alese, cu putere de muncă deosebită, cu un neclintit simţ al echilibrului şi dreptăţii, al iubirii sincere faţă de oameni, niciodată manifestată zgomotos, IPS Ioan Selejan, Arhiepiscop al Harghitei şi Covasnei, a desfăşurat de-a lungul vieţii o bogată activitate în slujba Bisericii Ortodoxe Române.

În 1994 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a aprobat înfiinţarea Episcopiei Harghitei şi Covasnei, iar Înalt Prea Sfinţia Sa Ioan Selejan, fiind la Ierusalim, a fost ales episcop de către Sinod şi a venit în ţară. Instalarea ca episcop a fost cu totul deosebită, deoarece au fost prezenţi doi patriarhi, Patriarhul României şi Patriarhul Alexandriei, şi un număr mare de înalte feţe bisericeşti şi demnitari. Din iunie 2009, i-a fost acordat titlul de arhiepiscop onorific. Această carte de vizită impresionantă ne-a determinat să realizăm un interviu  cu IPS Ioan Selejan despre actualitatea mesajului Mântuitorului Hristos, despre post şi rugăciune şi mai ales despre oameni.

-Înalt Prea Sfinţia Voastră, mai este valabil în zilele noastre Mesajul Mântuitorului nostru Iisus Hristos? Credeţi că oamenii îl mai percep ca odinioară?

-Este evident că Mântuitorul doreşte să trăim toţi oamenii ca fraţii pentru că acesta este arhetipul convieţuirii din rai. Spre aceasta tindem şi Mântuitorul de aceea a venit în lume: să ne pregătească pentru a trăi. De aici, de pe pământ, să ne pregătească pentru rai. Şi asta face Biserica, îi adună pe oameni.  De aceea o să găsiţi atât în Sfânta Scriptură, cât şi la începutul predicii oricărui preot, de fiecare dată, care se adresează cu: “Fraţi creştini, iubiţi fraţi creştini…Iubiţi fraţi şi surori în Domnul”. Acestea sunt iată, modalităţile de adresare ale unui slujitor al bisericii către cei care sunt în biserică şi în comunităţile respective. Biserica aşa face, aşa gândeşte. Preotul este frate cu enoriaşii, cu cei pe care-i păstoreşte. Nu este gândit a fi şeful lor, conducătorul lor de nu ştiu ce rang, ci frate. Suntem fraţi cu toţii. Asta încearcă şi face biserica de 2000 de ani în Hristos, dar problema este, având în vedere fenomenul cât se poate de pregnant de segregare care există la ora actuală în societate, că s-a ajuns la celula de bază, la familie. Dacă biserica încearcă să adune în numele lui Hristos şi în Hristos, iată că există atâtea instrumente, atâtea activităţi, atâţia vectori de fărâmiţare a societăţii. Avem la ora actuală un atac la fiinţa naţională, am putea spune la fiinţa noastră umană ca atare. Într-o familie fărâmiţată, care se desparte, care se divide, nu se mai nasc prunci. Nu vorbim decât la nivel macro social, iată că dacă punem lupa, microsopul, vedem că aici, în familie, care este izvor de viaţă, izvor al perpetuării umane, al creaţiei lui Dumnezeu, au apărut aceste fenomene care sunt deja alarmante. Chiar la nivelul ţării noastre, nu aş putea să spun cu siguranţă procentul, dar am auzit la un moment dat din anumite cercetări, că aproximativ 58 la sută din căsătoriile care se întemeiază la noi în ţară se termină cu divorţuri. Din ceea ce se face în biserică şi ceea ce încercăm să facem cu ajutorul lui Dumnezeu mai departe este strângerea rândurilor  în jurul acestei unităţi a familiei. Unui copil care se naşte într-o familie dezmembrată i se va părea normal să trăiască într-o societate dezmembrată şi împărţită. De aceea, punem atât accent pe aceste aspect al convieţuirii mai întâi în bună pace şi credinţă în Dumnezeu şi, până acum, nu am văzut alte instituţii în această ţară care să poarte de grijă nu numai trupeşte, material, familiei, ci şi sufleteşte, adică partea de trăire sufletească. Nu există, încă nu s-au construit în ţara aceasta facultăţi de morală. Singura catedră de morală a neamului nostru românesc este biserica, catedrala dăinuirii şi amvonul din care încercăm, prin activitatea preoţilor, să ducem cuvântul lui Hristos până în ultimul sătuc al acestei binecuvântate de Dumnezeu ţări.

-Vorbeaţi de celula de bază a societăţii, familia, cea care ar trebui să se ocupe de educaţia copiilor, în mod normal. Înainte, copiii vedeau la părinţii lor respectul pentru credinţă şi bucuria de a merge la slujbă. De ce credeţi că au pierdut oamenii obiceiul de a merge la slujbă duminica?

-Dacă veţi apuca să citiţi cuvântul de Sfintele Paşt, de Înviere, pe care l-am scris pentru anul acesta, veţi vedea că am scris că duminica este prima zi a săptămânii. Până aici nimic nou, pentru că la poporul lui Israel sâmbăta, Sabbatul, era ziua a şaptea, iar cuvântul acesta se traduce în limba română prin odihnă. Prima zi a săptămânii spuneam deci că este duminica. Prima zi în care omul a lucrat în rai, în cer. Prima zi când tâlharul lucrează deja în rai, în cer. Noi, aşa ipss-ioantrebuie să vedem duminica. Nu ca şi sfârşit al săptămânii, ci ca prima zi din ea şi orice om, zic eu înţelept, ştie că în ziua aceea trebuie să lucreze cel mai mult şi la gradul cel mai sublim al vieţii lui. Duminica este ziua întâi a săptămânii, ziua când omul trebuie să lucreze cu totul deosebit în acea zi în ogorul lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi aşa trebuie să pregătească duminica. Să nu lucrăm la ţarină, ci în rai şi pentru rai. Mai ales acum, că la noi în ţară sâmbăta este o zi nelucrătoare şi oamenii nu mai sunt obligaţi, ca altădată, să se prezinte la serviciu, ei pot folosi această zi ca să poată să-şi rezolve anumite probleme de familie şi aşa mai departe, dar şi ca să se pregătească pentru lucrul cel mai sublim din viaţa lui, participarea la Sfânta Liturghie, la sfânta biserică, a cerceta pe cei bolnavi, a ajuta pe cei săraci în ziua aceasta. Acestea sunt lucruri care sunt bineplăcute lui Dumnezeu.

-Despre însemnătatea postului şi a rugăciunii s-a vorbit şi se va vorbi. Înalt Prea Sfinţia Voastră, care este întrebarea pe care un credincios trebuie să o pună sufletului său mai ales în această perioadă din Postul Paştilor?

-Este evident că postul şi rugăciunea sunt, cum spun Sfinţii Părinţi ai bisericii, aripile cu care omul se înalţă spre cer, urcă treptele desăvârşirii. Dar, pentru că s-a vorbit mult în sensul acesta, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem fiecare dintre noi este: “Cum ne pregătim noi să ne întâlnim cu Hristos cel Înviat? Neîmpăcaţi cu el sau împăcaţi cu el?”, pentru că în taina spovedaniei omul nu face altceva decât  să încerce o umilă împăcare cu Dumnezeu. O încercare de a-şi cere iertare pentru ce a greşit şi apoi Hristos să-l primească în braţele sale. De aceea, în această perioadă de post, oricine a avut cel puţin o zi de experienţă de post în viaţa lui ştie care este starea trupească şi sufletească a unui om care posteşte. Este altfel decât în celelalte zile când are activităţi legate de viaţa lui cotidiană. De aceea, bine este ca în această perioadă să ne apropiem şi de scaunul mărturisirii, la duhovnic, dar şi ,cum spuneam, cu conştiinţa noastră, nu numai cu trupul nostru, de Dumnezeu, cerând iertare pentru toate cele ce am greşit şi Dumnezeu este al milei, al îndurării şi al iertării şi eu aş dori ca toţi să fim împăcaţi întru Hristos. Dacă I-a iertat pe cei care i-au bătut piroane în mâini şi în picioare, cu atât mai mult, zic eu, că El, care s-a jertfit pentru noi, este în orice moment gata să ne ierte şi să ne împărtăşească din lumina Învierii sale.

-Dintre toate rugăciunile pe care le-aţi învăţat de-a lungul timpului aveţi vreuna mai apropiată de sufletul Înalt Prea Sfinţiei Voastre?

-Rugăciunea pe care o port întotdeauna în sufletul meu este “Doamne, ajută-mă!, Doamne, scapă-mă! Doamne, ajută-i, Doamne, iartă-i”, mă refer la preoţii şi credincioşii din eparhia pe care o păstoresc. Înainte de a-mi pomeni mama în biserică îmi pomenesc preoţii şi credincioşii din eparhie, iar după aceea pomenesc neamul nostru românesc. “Doamne, ajută-mă!, Doamne, scapă-mă!, Doamne, ajută-i!, Doamne, iartă-i!, Doamne, dă ploaie, dă pace pe pământ!”, iată că v-am dezvăluit secretul celei mai mici cărţi de rugăciune pe care o port cu mine mereu.

-Despre dialogul cu celelalte biserici ce ne puteţi spune?

-Dialogul între biserici este foarte important şi, aici, trebuie să fim însă foarte atenţi în ceea ce priveşte credinţa, pentru că noi, ortodocşii, chiar dacă nu suntem majoritari ca număr în lumea creştină păstrăm un tezaur cu totul şi cu totul deosebit al credinţei din primele veacuri creştine. Problemele de credinţă şi de dogmă, acestea trebuie să rămână neatinse, aşa cum ni le-au rânduit Sfinţii Părinţi, sinoadele ecumenice, Sfânta Scriptură. Aceasta este baza, însă dialogul în ceea ce priveşte alte activităţi din societate, şi aici putem avea probleme sociale sau culturale, trebuie să existe. În plus, biserica, lumea creştină în general, este chemată şi de la ea se aşteaptă mult de către foarte mulţi. Particip la foarte multe conferinţe internaţionale şi am văzut care sunt aşteptările, ca de exemplu implicarea în stingerea conflictelor care sunt pe planetă şi nu numai. Duminica trebuie să săvârşim Sfânta Liturghie în biserică, iar de luni până sâmbătă să ne punem biserica pe braţ şi umblăm cu ea dintr-o parte în alta a lumii împărtăşind cuvântul lui Dumnezeu, făcând pace, făcând bine între oamenii şi între popoare.

Carte de vizită

Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei s-a născut la 16 noiembrie 1951, în localitatea Pietrani, judeţul Bihor, părinţii săi fiind Ioan şi Ilca. A absolvit Liceul „Constantin Brâncuşi“ din Oradea în 1971, Facultatea de Instalaţii şi Automatizări din Bucureşti în 1976, după care ÎPS Ioan Selejan a urmat cursurile Seminarului Teologic din Craiova, în 1986, şi ale Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Sibiu, 1990. Începând cu 1991, ÎPS Ioan a studiat la Institutul Biblic din Ierusalim până în 1994 şi are studii de doctorat la Institutul Biblic din Ierusalim (Biblice, Egiptologie şi Orientalistică). Din anul 1980 a fost vieţuitor al Mănăstirii Lainici, judeţul Gorj. La 6 august 1990 a fost hirotonit diacon la Mănăstirea Lainici, iar la 15 august 1990 preot la Mănăstirea Tismana. Între 1990-1994 a fost  stareţ al Mănăstirii Lainici, în 1994 a fost numit Arhimandrit şi Superior al Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, la 9 iulie 1994  ales Episcop al Covasnei şi Harghitei. La 20 iulie 1994 a fost hirotonit Episcop la Mănăstirea Topliţa, judetul Harghita, iar din 25 septembrie 1994 a fost instalat ca Episcop al Harghitei şi Covasnei, la Miercurea-Ciuc.

Florin CREŞTINUL

Aduceţi copiii la Sfânta Biserică!

Det2Creştini, când mergeţi la Sfânta Biserică luaţi cu voi şi copiii, învăţându-i să se închine pe la Sfintele Icoane, să asculte slujba sfântă şi Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel îi pot face să devină: credincioşi, cuviincioşi şi luminaţi. „Părinţilor – zice Sfântul loan Hrisostom – nu mâniaţi voi pe Dumnezeu împotriva voastră când în toate celelalte zile aveţi vreme şi sunteţi slobozi; iar când vă faceţi cele ale lui Dumnezeu, socotiţi că este supărăcios şi nepotrivit pentru copii? Nu mai faceţi aceasta, fraţii mei! Că mai mult în această vârstă trebuie să asculte cuvintele lui Dumnezeu”.

Fiind ei fragezi, cu înlesnire primesc în mintea lor cele zise şi ca o pecete pe ceară se lipesc de auzul lor cuvintele acestea. Căci din această vârstă încep să se plece: ori spre răutate, ori spre fapta bună.(Protosinghel Nicodim MăndiţăCum să ne purtăm în Sfânta Biserică, Editura Agapis, Bucureşti, 2006, p. 30)

Florin CREŞTINUL

Prahova este primul județ din România care adoptă Declarația de Unire cu R. Moldova

news_1520448480_ecvÎn perioada când localitățile din R. Moldova care au semnat Declarația de Unire cu România au atins cifra Centenarului, adică 100, un județ din România a răspuns cu același gest.

Consiliul Județean Prahova a adoptat documentul sinbolic care, încă de la început, ia în calcul legăturile istorice, lingvistice, culturale și religioase dintre românii aflați pe ambele maluri ale Prutului. Semnatari au fost consilieri județeni care au reprezentat toate partidele politice din cadrul instituției prahovene.

În prezent, 100 de localități și 3 Consilii Raionale din R. Moldova au semnat documente prin care și-au manifestat dorința de revenire la Țara-Mamă. (http://zorilebucovinei.com)

Iosif VARGA

Noul Drum al Mătăsii ar putea trece prin România!

China poate schimba fața economiei românești. Sistemul feroviar european „ noul Drum al Mătăsii ”

Blake Horsley, directorul de dezvoltare al P 3, al doilea cel mai mare proprietar de spații de depozitare din România, a declarat pentru Capital că nu se aşteaptă să vadă în România jucători de talia Amazon sau Alibaba în următoarele 12-18 luni, deoarece, momentan, piața locală poate fi deservită de centre majore de distribuție pe care acești retaileri le au în regiune. Totuși, lucrurile ar putea lua o altă direcție în funcție de ruta feroviară gândită de China.

CHINA_BATUMI_CONSTANTA„Lucrurile s-ar putea schimba dacă ruta feroviară din China va trece pe aici. Se discută despre o posibilă rută prin Turcia şi Bulgaria. Aceasta va avea un impact asupra pieței logistice europene. Nu este clară încă ruta finală“, spune Blake Horsley.

Noul Drum al Mătăsii pe șinele de cale ferată

Sistemul feroviar european face parte din ceea ce guvernul chinez numeşte „noul Drum al Mătăsii”, un important proiect politic prin care se urmăreşte creşterea comerţului şi a investiţiilor.  Din cauza diferitelor ecartamente feroviare, doar un singur tren nu poate parcurge întreaga distanţă, iar containerele trebuie încărcate în alte garnituri feroviare în diferite puncte.

Și pe mare…

În cadrul Forumului de Tehnologii și Servicii Railway PRO, un eveniment organizat în România în aprilie anul trecut, s-a discutat despre faptul că în cadrul rutei Trans-Caspice de Transport International (TMTM) este propusă o legătură de transport între Iran şi Europa prin Astara, la graniţa dintre Iran şi Azerbaidjan. Pentru transportul de marfa, TMTM propune ruta China-Portul Batumi (Georgia)-Portul Constanța (România)-Europa și, din Iran, ruta este direcționata către Astara-Portul Batumi-Portul Constanța.

Retailer-ul american Amazon este prezent deja pe piața românească de 12 ani printr-un centru de dezvoltare şi tehnologie la Iași, unde a angajat 400 de persoane. Până la sfârșitul anului trecut, compania a investit peste 40 de milioane de euro în România în dezvoltarea de noi tehnologii. La începutul acestui an, Amazon a lansat o campanie de angajări pentru noul său sediu din București. În total, compania are deja peste 1.000 de angajați în România, însă nu este prezentă pe piața locală cu un centru de depozitare.

Georgeta AMBERT

România riscă să ajungă în fața Curții de Justiție a UE

România și alte nouă state au primit un aviz de la Comisia Europeană pe motiv că nu a făcut mai nimic pentru reducerea gazelor cu efect de seră. Dacă nu se iau măsuri în termen de două luni de la primirea avizului motivat, cazul poate fi trimis în faţa Curţii de Justiţie a UE.

pompaComisia Europeană (CE) a anunţat joi că România şi alte nouă state membre au primit un aviz motivat referitor la netranspunerea în legislaţia lor naţională a directivei privind calitatea benzinei şi a motorinei.

Cele nouă state membre care au fost avertizate, alături de România, sunt Austria, Belgia, Cehia, Cipru, Finlanda, Grecia, Letonia, Marea Britanie şi Spania.

Directiva prevede normele pentru calcularea şi raportarea emisiilor de gaze cu efect de seră generate de carburanţi şi de alte forme de energie provenind din surse nebiologice.

”Aceasta are ca scop realizarea unei reduceri cu cel puţin 6% a intensităţii emisiilor de gaze cu efect de seră generate de carburanţi şi de energia furnizată, până la sfârşitul anului 2020. Metoda de calcul are avantajul de a reduce sarcina administrativă atât pentru furnizori, cât şi pentru statele membre. Statele membre trebuiau să transpună în legislaţiile lor naţionale normele UE privind calcularea şi raportarea emisiilor de gaze cu efect de seră generate de carburanţi până la 21 aprilie 2017”, se arată în comunicat.

Comisia a trimis deja statelor membre sus-menţionate o scrisoare de punere în întârziere, în mai 2017. Dacă acestea nu iau măsuri în termen de două luni de la primirea avizului motivat, cazul poate fi trimis în faţa Curţii de Justiţie a UE.

”Prin pachetul său lunar de decizii, Comisia Europeană urmăreşte acţionarea în justiţie a statelor membre care nu şi-au îndeplinit obligaţiile ce le revin în temeiul legislaţiei UE. Acestea vizează diverse sectoare şi domenii de politică ale UE şi au scopul de a asigura aplicarea corespunzătoare a legislaţiei UE, în beneficiul cetăţenilor şi al companiilor”, se arată în comunicat.

Silvia ANDREI

Programul de modernizare a avioanelor IAR 99 Șoim

Modernizarea avioanelor IAR -99 Şoim se numără printre cele o sută de măsuri care vor fi puse ân practică de Executiv în acest an, a anunţat, sâmbătă, la congresul extraordinar al PSD, premierul Viorica Dăncilă.

iar-99„Programul de modernizare a avioanelor Şoim – Aici e Mihai Fifor! Unde eşti Mihai? Ai pe mână 2% din PIB – deci chiar ai resurse să relansezi industria noastră de apărare”, a spus Dăncilă în discursul pe care l-a susţinut la congresul formaţiunii social-democrate.

IAR-99 Şoim este un avion subsonic de antrenament reactiv avansat şi atac la sol, proiectat integral în România şi construit la Avioane Craiova S.A. Caracteristicile sistemelor de avionică şi armament ale avionului permit antrenarea piloţilor pentru zboruri atât pe MIG-21 Lancer, cât şi pe F-16.

Varianta modernizată este IAR 99 Şoim TD, un avion de generaţie 2015, care ar putea avea o viaţă până după 2025, ca avion de şcoală, antrenament avansat şi alte misiuni.

Florin NAHORNIAC

Critici dure la adresa României lansate de Ungaria

Ungaria încearcă să construiască relaţii ”civilizate” pe bază de ”respect reciproc” cu România, dar recenta interzicere a intrării unui cetăţean ungar, , în această ţară ”nu va ajuta la acest proces”, a declarat sâmbătă sâmbătă ministrul de externe ungar Peter Szijjarto,

Szijjarto a făcut afirmaţia respectivă la Dunakeszi după ce vineri autorităţile române nu au permis intrarea lui Attila Dabis, comisar pentru afaceri externe al Consiliului Naţional Secuiesc, în România, scrie Agerpres.

Peter Szijjarto a sugerat că România a încălcat dreptul cetăţenilor europeni la liberă circulaţie în interiorul comunităţii, lucru pe care el l-a calificat drept ”inacceptabil”.

Şeful diplomaţiei ungare a spus că intrările legale pot fi interzise numai pe baza unei decizii judecătoreşti şi a subliniat că poliţia de frontieră română ”nu a făcut referire la vreo astfel de decizie”. El a adăugat că autorităţile române au refuzat să comenteze acest caz şi că guvernul ungar va trimite o notă diplomatică Ministerului Afacerilor Externe şi Ministerul Afacerilor Interne ale României.

În legătură cu evenimentele de marcare a Zilei Libertăţii Secuilor, prevăzute pentru azi la Târgu Mureş şi la care Attila Dabis intenţiona să participe, Szijjarto a menţionat că ”nimănui nu trebuie să i se nege dreptul de a comemora eroii istoriei” şi şi-a exprimat speranţa că autorităţile române vor ”proceda într-o manieră europeană”.

Vladimir Putin anunță că va renunța la funcția de președinte al Rusiei în anul 2022

Vladimir Putin, care va obţine foarte probabil al patrulea său mandat de președinte al Rusiei în urma alegerilor din 18 martie 2018, a anunţat, sâmbătă, că nu are nicio intenţie de a schimba Constituţia pentru a rămâne la Kremlin şi după anul 2024.

big-nato-considera-inacceptabile-avertismentele-lui-vladimir-putin-la-adresa-membrilor-aliantei”Nu am schimbat niciodată Constituţia, nu voi face acest lucru pentru a-mi fi convenabilă şi nu am astfel de intenţii astăzi”, a declarat Putin într-un interviu acordat postului de televiziune american NBC, informează, sâmbătă, Agerpres.

Şeful statului rus a afirmat constant că respectă Constituţia, care interzice efectuarea consecutivă a mai mult de două mandate prezidenţiale.

În anul 2008, Vladimir Putin a devenit prim-ministru, dar a menţinut de facto puterea prin faptul că preşedinte a devenit protejatul său Dmitri Medvedev. El a revenit la Kremlin în 2012, în pofida manifestaţiilor organizate de opoziţie în marile oraşe din Rusia.

Putin a mărturisit că începând din anii 2000 s-a gândit la un potenţial succesor, dar a adăugat că ”cel care va decide este poporul rus”.

Întrebat despre principalul său opozant, Aleksei Navalnîi, care nu poate candida la alegerile prezidenţiale din cauza unei condamnări judiciare, Vladimir Putin a refuzat să îi pronunţe numele, aşa cum a făcut mereu în public, preferând să vorbească despre ”anumite forţe politice”.

Florin NAHORNIAC

Serviciile de informații românești în timpul Primului Război Mondial

Prima mare conflagrație mondială a fost, în faza sa inițială, un război caracterizat de cinci conflicte geopolitice: între Anglia și Germania pentru supremația maritimă, între Franța și Germania pentru hegemonie în Europa Centrală-Occidentală, între Italia și Austria pentru Adriatica și Balcanii de Nord, între Austria și Rusia pentru Peninsula Balcanică, între Rusia și Turcia pentru strâmtorile de acces în Marea Mediterană.

Se deschidea astfel în istoria contemporană nu numai un șir de războaie – ceea ce i-a făcut pe unii istorici să denumească secolul XX nu ca un secol al violențelor, al războaielor și al masacrelor –, ci și o adevărată „epocă de 80316-xlaur” a spionajului și contraspionajului ce avea să demonstreze că superioritatea militară pe câmpul de luptă nu era suficientă pentru obținerea deciziei finale. Mai era nevoie și de o superioritate pe frontul secret, în acțiunile de spionaj, contraspionaj, diversiune, influență, propagandă, contrapropagandă etc., adică în acele domenii în care sunt angrenate de regulă serviciile și organizațiile secrete de informații1.

Tratate care se anulau reciproc 

La 14 august 1916 s-a încheiat tratatul secret2 de alianță (sub forma unei convenții politice și militare) între România, Rusia, Franța, Anglia și Italia, prin care Antanta garanta integritatea României pe toată întinderea teritoriilor sale de atunci. România se obliga, în schimb, să declare război Austro-Ungariei și să înceteze orice legături cu dușmanii Antantei. Această coaliție politico-militară recunoștea României dreptul de unire a teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria. Aliații se obligau să nu încheie pace decât în unire și în același timp, iar prin tratatul de pace teritoriile respective să fie recunoscute României. De asemenea, României i se garantau aceleași drepturi ca și Puterilor Antantei la preliminariile și tratativele de pace. Antanta se obliga să păstreze secretul Tratatului până la închiderea păcii generale3.

Dar, la 11 august 1916, deci cu trei zile înainte de semnarea Tratatului cu Antanta, se încheiase un acord ruso-francez, prin care Franța și Rusia se angajau în secret ca, în spatele României, să se înțeleagă asupra deciziilor pe care le vor lua la conferința păcii (neadmiterea statului român la viitoarele negocieri de pace cu titlu egal al principalelor puteri ale Antantei, întinderea teritorială ce va fi atribuită României și alte măsuri) care de fapt anulau esența angajamentelor și a spiritului tratatului ce s-a semnat la 14 august 19164.

Diplomația secretă a făcut ca România să încheie tratate care în esență se anulau reciproc, iar condițiile angajării în operațiunile militare, suveranitatea și integritatea național-statală să fie puse într-un grav pericol, deoarece a lipsit acea instituție cu rol de prevenire, adică serviciul secret, care să fie cu un pas înaintea diplomației.

Acest lucru a reprezentat un mare pericol, pentru integritatea și suveranitatea României, datorat lipsei unor informații cu valoare strategică pentru factorii de decizie politică și militară. În esență, a fost marea deficiență cu care s-au confruntat, într-un fel sau altul, mai toate serviciile de informații militare înainte de începerea Primului Război Mondial5.

În timpul primei conflagrații a secolului XX din structurile informative ale statului român făceau parte structurile informative din Ministerul de Interne – Siguranța Generală a Statului, Serviciul de Informații și Siguranță al Deltei, Structura Informativă a Ministerului Apărării Naționale – Serviciul de Informații al Armatei, dar și alte structuri informative: Secția Militară Secretă din Transilvania, Serviciul Supravegherii Știrilor6 și Biroul de cercetări informative de pe lângă Ministerul Justiției7. De asemenea, au existat structuri de cooperare apărute din necesitățile desfășurării războiului, cum au fost Serviciul de Informații și Contrainformații româno-rus și o structură care colabora cu experții francezi din cadrul Misiunii speciale condus de Henri Berthelot (foto sus).

Structuri informative ale Ministerului de Interne

Primele structuri cu atribuții informative și contrainformative ci vile din țara noastră au fost create în structura Ministerului de Interne, astfel: prin Legea pentru organizarea Serviciului Administrației Centrale a Ministerului de Interne, la 19 aprilie 1892 s-a înființat Biroul Siguranței Generale8, care avea atribuții în domeniul culegerii de informații, iar din 1907 a fost creată Direcția Administrației Generale a Personalului, Poliției și Statisticii9, o structură de informații cu ramificații în țară în centrele mai importante, condusă de Iancu Panaitescu – director în Direcția Generală a Poliției și Siguranței, ulterior desființată și asimilată de Siguranța Generală a Statului.

O nouă reorganizare a structurilor informative de siguranță s-a produs în baza Legii pentru organizarea Ministerului de Interne din 20 iunie 191310, conform căreia în cadrul Serviciilor Centrale funcționa Direcția Poliției și Siguranței Generale. În timpul primei conflagrații mondiale (1914-1919), în urma acestor reorganizări în Ministerul de Interne, s-au constituit ca structuri informative Poliția și Siguranța Generală (director Ion Panaitescu – foto), Siguranța Generală a Statului (primul director Romulus P. Voinescu), Serviciul de Informații și Siguranță al Deltei / Serviciul de Siguranță al Dobrogei (Mihail Moruzov). 

Siguranța Generală a Statului

Siguranța Generală a Statului era condusă de comisarul Iancu Panaitescu și integrată Direcțiunii Poliției și Siguranței Generale11. Această structură informativă a fost principala structură secretă pentru culegerea și valorificarea informațiilor cu relevanță pentru asigurarea siguranței statului și a avut în compunere două compartimente: Serviciul Secretariatului (organ central care aduna și sintetiza fluxul informațional) și Brigăzile speciale de siguranță (numite și Servicii speciale de siguranță), ca organisme teritoriale cu atribuții informative și de contraspionaj12.

Pentru îndeplinirea misiunilor încredințate, structurile informative din siguranță cooperau cu formațiunile de poliție din orașe, gări, porturi și punctele de frontieră, precum și cu cele ale Jandarmeriei13. Serviciile de siguranță au inițiat acțiuni ofensive care au vizat interceptarea documentelor secrete ale serviciilor de spionaj străine.

Eugen Cristescu – director al Serviciului Special de Siguranță (până în 1929)14 și apoi Director General al Serviciului Special de Informații15 – menționa în lucrarea sa memorialistică faptul că „Siguranța Generală a devalizat o serie de curieri diplomatici ai statelor din Europa Centrală, ceea ce a adus un important material informativ, politic și militar” și s-a reușit astfel dejucarea unor acțiuni politico-diplomatice ale Austro-Ungariei împotriva României16.

Trebuie menționat că după retragerea în Moldova, Direcția Poliției și Siguranței Generale a trecut la înființarea unor brigăzi speciale în orașele Roman, Bârlad, Tecuci, Piatra-Neamț, Vaslui, iar în birourile de siguranță centrale din Iași lucrau 73 de agenți care se ocupau cu munca informativă. Această activitate era dificilă întrucât se bănuia, ulterior s-a confirmat, că numărul suspecților ajunsese deja foarte mare.

Serviciul de Informații și Siguranță al Deltei / Serviciul de Siguranță al Dobrogei

O altă structură informativă și contrainformativă creată în 1917 și de care se leagă strâns activitatea lui Mihail Moruzov a fost Serviciul de Siguranță al Deltei17. Informațiile privind modul în care a fost înființată respectiva structură le aflăm dintr-un raport înaintat de Moruzov la 18 iunie 1917 directorului Siguranței – I . Panaitescu. În respectivul raport Moruzov scria: „Ca rezultat al delegațiunei ce mi-ați dat pentru organizarea și conducerea Serviciului [ de] contraspionaj din Delta Dunării am onoarea a vă raporta următoarele: în ziua de 14 martie a.c., împreună cu personalul ce mi s-a încredințat, am plecat spre Deltă18.

Denumirea serviciului apare într-un document din 25 septembrie 1917 drept „Echipa de Siguranță din Delta Dunării”19, iar la 31 ianuarie 1918, apare în documente sub denumirea „Brigada de Siguranță din Delta Dunării”. După armistițiul cu Puterile Centrale se pare că s-a transformat în Serviciul de Siguranță al Dobrogei, fiind singura autoritate românească de acest gen autorizată să funcționeze în zonă20.

În realitate, Serviciul de Informații și Siguranță al Deltei era o „structură informativă secretă” care lucra tot sub ordinele Marelui Cartier General al Armatei române, dar deosebirea consta în faptul că era mai bine acoperită, deci cu posibilități de risc mai mici, comparativ cu rețelele de rezistență care în marea lor majoritate se organizau spontan, din dorința sinceră de a contribui la sprijinirea cauzei naționale.

De altfel Mihail Moruzov refuzase practic să-și asume răspunderea reorganizării și conducerii Serviciului de informații al armatei pe motiv că „un asemenea aparat nu se poate improviza“, dar în schimb a acceptat „să înjghebeze” un aparat tehnic pe frontul dobrogean și țărmul Mării Negre, cu sediul la Ismail-Sulina. Din punctul de vedere al efectivului acesta era puțin numeros, câțiva agenți experimentați – pe care Moruzov nu ia destăinuit niciodată -, dar care aveau de partea lor pescari lipoveni din Deltă și alți locuitori ce cunoșteau rețelele de traficanți sau aveau posibilități mai simple de infiltrare.

Principala misiune a acestei structuri informative secrete era de a penetra în rețelele inamicilor în scop de contracarare a acțiunilor de spionaj desfășurate împotriva armatei române. A acționat în zona Deltei Dunării întrucât aceasta constituia un punct strategic important folosit pentru traficul de informații și trecerea clandestină a agenților secreți dintr-o parte în alta a frontului.

Dintr-un raport întocmit în 1934 de Moruzov, intitulat Expunere asupra serviciilor de informații ale Armatei21, aflăm și cifre de bilanț al activității contra-informative a Serviciului de informații, care ,,a reușit capturarea a 156 de spioni dintr-un total de 178 câți fuseseră trimiși în liniile de apărare ale armatei române de Serviciul de informații al armatei germane”.

Același document mai menționează că „inamicul” n-a reușit să distrugă niciun depozit de muniții, de aprovizionare, nici case, cum s-au petrecut lucrurile în zona celorlalte fronturi, toc mai datorită vigilenței agenților lui Moruzov. Despre modalitățile concrete în care s-au petrecut faptele, raportul întocmit de Mihail Moruzov aduce amănunte interesante, împreună cu câțiva agenți experimentați, profitând și de împrejurările confuze din rândurile armatei ruse, s-a reușit infiltrarea în compunerea delegației Armatei Roșii.

După cum atestă documentul din 1934, „acest Serviciu a adus un aport însemnat acțiunii armatei noastre prin aceea că s-au putut salva ofițeri, trupe și/demnitari, căzuți în mâinile bolșevicilor”, și că „s-au putut dejuca toate acțiunile armatei bolșevice și acapara toate depozitele rusești”.

Serviciul Special de Siguranță va fi desființat în urma „afacerii rublelor false”22, din cauza neînțelegerilor personale cu șeful Siguranței, Romulus Voinescu (foto), Moruzov fiind acuzat de „pactizare cu inamicul, favorizarea contrabandei, sustragerea de documente…” deși instanța de judecată îl va declara nevinovat23.

Dovadă că după înființarea Serviciului Secret de Informații24 – după terminarea războiului – Moruzov va deveni directorul acestui serviciu timp de douăzeci de ani.

Serviciile de informații ale armatei

Organizarea unui serviciu secret de informații militar în România, înainte de Primul Război Mondial a întâmpinat nume roase obstacole. După cum atestă studiile și rapoartele întocmite încă din anul 1911 de către ofițeri de la Marele Stat Major al armatei române, cauzele principale care împiedicau organizarea serviciului de informații erau „lipsa fondurilor bănești“ și „inexistența unei legi a contraspionajului în timp de pace”. În intervalul 1911-1913 s-au depus eforturi pentru a remedia aceste neajunsuri.

Începând cu 31 ianuarie 1913, a intrat în vigoare Legea contraspionajului în timp de pace25 și au fost întocmite proiecte de organizare a unui nou serviciu de informații, dar fără un rezultat practic, așa cum atestă documentele de arhivă, fondurile alocate fiind destinate altor întrebuințări. Structura informativă a Ministerului Apărării Naționale este atestată atât în lucrările memorialistice cât și în documentele de arhivă.

Astfel, Mihail Moruzov, directorul Serviciului Secret de Informații26, menționa că „până la Războiul Balcanic din 1913, armata noastră n-a dispus de un serviciu de informații propriu- zis”. Abia în acel an, când armata română a intrat în Bulgaria, s-a izbit de lipsa unui asemenea serviciu „și atunci s-au luat primele măsuri pentru organizarea acestuia27

Serviciul de informații al armatei române la începutul Primului Război Mondial

La rândul lui, Eugen Cristescu28 – director al Siguranței și ulterior al Serviciului Special de Informații – ne oferă următoarele detalii în legătură cu serviciul de informații al armatei române la începutul Primului Război Mondial: „Marele Stat Major, prin Secția a II-a, activa și el un domeniu informativ. Pe lângă statele majore ale marilor unități militare funcționa câte un birou II, care făcea contrainformații în armată și contraspionaj pe teritoriu. Prin ofițeri special pregătiți și agenți de frontieră se infiltrau în țările vecine elemente informative pentru adunarea materialului ce-i era necesar, în special în Ardeal, unde aceștia aveau legătură cu patrioții români din acea provincie29.

Pentru serviciile de informații românești, mai ales pentru cele cu caracter militar, s-au înregistrat în perioada 1914-1916 mari carențe și în ceea ce privește măsurile de protecție contrainformativă. Bogata literatură istoriografică dedicată participării armatei române la Primul Război Mondial a acordat spații largi evidențierii stării de spirit profund patriotice a majorității românilor. Numai că, după cum au evoluat evenimentele, istoria a demonstrat că patriotismul nu a fost suficient pentru a ne asigura decizia într-o campanie ce-și propunea ca obiectiv strategic realizarea unității național-statale.

Dimpotrivă, îndrăznim să afirmăm că, în momentul acela, avântul patriotic a fost anulat, în cea mai mare parte, de vulnerabilitățile în plan contrainformativ, atât al armatei, cât și, în general ale societății românești. Afirmația face referire la scurgerea se cretelor de stat și militare sau de a căror divulgare s-au făcut vinovați chiar unii dintre cei care, prin însăși natura profesiei, erau obligați să vegheze cu sfințenie la apărarea și protejarea lor.

Structurile informative implicate în culegerea de date și informații subordonate Ministerului Apărării Naționale au fost organizate după modelul francez al Secției Statistice, astfel este creată în cadrul Marelui Stat Major Secțiunea II, în preajma Primului Război Mondial fiind organizată în două diviziuni:

Divizia I – studierea, analizarea și sintetizarea datelor referitoare la armatele puterilor europene și statelor balcanice;

Divizia a II-a – cu sarcini specifice contraspionajului militar și coordonând Serviciul interior – contraspionaj, Serviciul exterior – cu rezidenți interni și externi; Serviciul mobil – cu agenți de control și de legătură.

În timpul Primului Război Mondial structurile informative se diversifică și funcționează în subordinea Marelui Stat Major – Secția a II-a cu Biroul 5 Informații și a Marelui Cartier General – Biroul 2 Informații.

Eforturile ofițerilor români din cadrul M.St.M. de a reorganiza Serviciul de Informații al Armatei, sub forma unui Birou 5 din Secția a II-a M.St.M. au fost pe deplin justificate în condițiile în care corupția, neglijențele stupide, traficul de influență din „înalta societate”, ușurința condamnabilă cu care au fost tratate problemele importante pentru interesul național și, nu în ultimul rând, „pălăvrăgeala” au produs adevărate ravagii în societatea românească30.

Documentele de arhivă confirmă afirmațiile lui Eugen Cristescu (foto) despre Biroul 5 din Secția a II-a a Marelui Stat Major, care este atestat documentar prin „Proiectul de Organizare31. Documentul intitulat „Proiectul de organizare” a fost întocmit probabil în primăvara anului 1916, dar a fost pus în aplicare abia după intrarea României în război. Numai că, așa cum avea să spună Mihai Moruzov mai târziu, „un astfel de serviciu nu se poate improviza32. Acest lucru explică și faptului că Biroul 5 n-a putut avea eficiență în campania din toamna anului 1916.

În conformitate cu „Proiectul…”, Biroul 5 trebuia condus de către un ofițer superior, cu grad de locotenent-colonel, și de un ajutor, cu grad de maior, fiind format din două diviziuni:

Diviziunea I (Studiul armatelor străine) era compusă din 4 subdiviziuni: A (Austro-Ungaria), R (Rusia), G.F. (Germania, Franța, Italia și Elveția), B (Peninsula Balcanică, Bulgaria, Serbia, Grecia, Turcia și Albania).

Diviziunea a II-a (Serviciul Informațiilor) era condusă de subșeful Biroului 5 și se compunea din trei subdiviziuni:

Subdiviziunea I (Serviciul interior sau contra-spionajul), condusă de către un civil, având principala misiune de „a împiedica organizațiile de spionaj străine să acționeze pe teritoriul românesc“, „ la nevoie să le intoxice cu știri false“;

Subdiviziunea a II-a (Serviciul exterior), formată din agenți permanenți și ficși, cu reședința în orașele Odessa, Chișinău, Ungheni-Ruși, Sofia, Șumla, Timișoara, Sibiu, Cernăuți, Belgrad, Brașov și Rusciuk (Agenții erau recrutați dintre români pe baza sentimentelor de naționalitate și puteau să-și creeze la rândul lor, agenți, ceea ce însemnă că jucau rolul de rezidenți, iar informațiile trebuiau comunicate direct la centru);

Subdiviziunea a III-a (Serviciul mobil), care avea în componență agenți mobili sau de legătură și curieri de control. Agenții mobili făceau legătura cu cei ficși, aducând informații sau transmițând ordine. Aceștia trebuiau să cunoască foarte bine limba și obiceiurile locuitorilor din țara în care erau trimiși în misiune. Curierii de control erau ofițeri din statul major, care se deplasau pentru a lua corespondența de la atașații militari și pentru a le transmite instrucțiuni. În timpul misiunii era necesar să culeagă informații prin observarea directă, în urma cărora întocmeau un raport (memoriu). Astfel de misiuni erau încredințate o dată pe lună.

Încercări de adaptare a structurilor informative la situații de război

Intrarea României în război alături de puterile Antantei, începând cu data de 14/27 august 1916, marchează în același timp începutul unei noi etape în activitatea structurilor informative românești cu caracter militar. Trecerea țării de la starea de pace la starea de război implica și adaptarea structural- organizatorică a serviciilor de informații militare la noua situație.

În conformitate cu înaltul Decret cu nr. 2784 din 27 august 1916, privind reorganizarea Marelui Stat Major (în partea operativă – Marele Cartier General – și partea sedentară – Marele Stat Major), s-a produs și o reorganizare a Ser viciului de informații militare.

La Marele Cartier General a funcționat Biroul 2 Informații, ca structură specializată în culegerea de informații pentru Secția operații, iar la Marele Stat Major (partea sedentară) a fost organizat Biroul 5 Informații, însărcinat cu supravegherea știrilor, adică cu măsuri contrainformative.

Eugen Cristescu menționa în Memoriile sale că după începerea războiului, în constituirea Marelui Cartier General a intrat o puternică Brigadă Specială de Siguranță pentru acțiune informativă și apărarea spatelui comandamentelor militare33.

După retragerea în Moldova a armatei române, a unei părți din populație, a Parlamentului și a majorității clasei politice, inclusiv a Casei Regale, în paralel cu măsurile de reorganizare a armatei, s-au întreprins și acțiuni de consolidare în scopul eficientizării randamentului în domeniul informațiilor și contrainformațiilor.

Documentul prin care s-a purces la o astfel de acțiune purta titlul de Instrucțiuni asupra organizării și schițau „doctrina activității de informații militare, precizau rolul și locul misiunilor informative, stabileau organizarea Biroului de informații de la Marele Cartier General. Alte precizări ale instrucțiunilor se refereau la: modul de desfășurare a activității informative și a manipulării informații lor; atribuțiile personalului îndrituit cu misiuni informative; stabilirea cu mai multă exactitate a misiunilor aviației de recunoaștere și a modului de executare a cercetării aeriene; coordonarea activității agenților secreți”.

Astfel, la 12 iunie 1918, prin Ordinul de zi nr. 191, semnat de generalul Constantin Cristescu – șeful Marelui Stat Major -, se reorganiza Secția a IV-a informații, care adapta activitatea în domeniu pentru situația de pace, iar la 18 aprilie 1918 prin înaltul Decret regal cu nr. 1979, prin modificările și completările Legii de organizare a Ministerului de Război, s-a procedat la o nouă reorganizare a Serviciilor de informații, cu o structură mai completă prin crearea Secției a V-a informații și contrainformații34, pusă sub comanda colonelului Constantin Bălcescu, inclusă în Diviziunea a II-a a Marelui Stat Major și organizată pe două birouri:

Fotografii ce ofereau detalii privind fortificațiile din zona Pasului Ghimeș

Fotografii ce ofereau detalii privind fortificațiile din zona Pasului Ghimeș

– Biroul l informații care dispunea de 4 sub-birouri: Studiul armatelor din Balcani; Studiul armatelor din Vest; Studiul armatelor din Est plus Germania și Austria; Redactarea și tipărirea buletinelor de informații periodice, broșuri cu studii fă cute asupra armatelor străine și pregătire lunară privind cursurile de informații;

– Biroul 2 contrainformații era structurat doar pe două sub-birouri: Culegerea și adunarea prin agenți a informațiilor secrete din țările străine și Serviciul columbofil; Serviciul de contrainformații, contraspionaj, propagandă și cenzură.

Ulterior la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, intervenind a doua mobilizare a armatei române s-a trecut la organizarea pentru campanie, ocazie cu care s-a creat:

Secția a II-a (cu un birou de informații și altul de contrainformații) pentru „Armata de operațiuni” – subordonat Marelui Cartier General,

Secția a IV-a informații – ( „Partea sedentară”), subordonată Marelui Stat Major35.

Alte structuri informative

O altă structură informativă care a activat în perioada neutralității, atestat documentar doar de un raport întocmit de Mihail Moruzov, era formată din ofițeri ai Marelui Stat Major al armatei române și agenți ai Siguranței Generale, redus ca număr, mijloace logistice și susținere materială.

O astfel de structură poate fi interpretată și ca o formă de cooperare între Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne, în materie de informații ce priveau strict domeniul sistemului apărării și siguranței naționale. Făcând referire într-un raport la această structură36, Mihail Moruzov afirma că rezultatul colaborării în cadrul Biroului Mixt „a fost nul”37.

Secția militară secretă din Transilvania

Alte atestări documentare evidențiază că în primele zile ale izbucnirii războiului, acțiunile cu caracter informativ, organizate în Transilvania de structurile specializate românești, au folosit agentura secretă. Agenții fuseseră recrutați din rândul numeroșilor români transilvăneni care își manifestaseră sentimentele naționale. Ei au pus la dispoziția structurilor informative românești, înfruntând mari riscuri, toată priceperea pentru culegerea de date și informații necesare planului de campanie în ipoteza intrării României în război contra Austro-Ungariei.

Cu ajutorul unor astfel de colaboratori patrioți38 s-au creat câteva centre informative în Transilvania, Banat și Buco vina. Misiunea acestora era de a supraveghea pregătirile militare ale Puterilor Centrale în cele mai mici detalii și a teatrului de operațiuni în care urmau să acționeze unitățile militare românești. Astfel de centre informative au funcționat la Brașov, Sibiu, Cluj, Timișoara, Suceava și în alte orașe din Transilvania și Bucovina39.

În luna noiembrie 1918 a început constituirea Gărzilor Naționale – organe de ordine și informații ale mișcării naționale a românilor, care au avut atribuții în ce privește realizarea unității naționale și atribuții informative și contrainformative40.

Alături de Gărzile Naționale, documentele atestă existența unei structuri informative, numită Secția Militară Secretă (SMS) care și-a desfășurat activitatea în Transilvania în perioada noiembrie 1918 – noiembrie 1919, înființat de Comitetul Român Central din Transilvania pentru a contracara activitatea dușmănoasă a elementelor diversionist-teroriste ungare41.

O hartă cu tranșeele de pe Piscul Mândrului realizată de Serviciul de Informații (Primul Război Mondial)

O hartă cu tranșeele de pe Piscul Mândrului realizată de Serviciul de Informații (Primul Război Mondial)

Acest serviciu de informații unic în felul lui și foarte apropiat de cerințele moderne ale timpului, avea 31 de membri interni și 46 externi, fiind organizat pe patru secții: o secție de spionaj și informații politice (condusă de medicul Carol I. Sotel), o secție militară (condusă de Emilian Savu), o secție de propagandă (al cărei șef era inginerul Gheorghe Chelemen) și o secție muncitorească (condusă de preotul militar dr. Iuliu Florian).

Realizări concrete ale Serviciului Militar Secret au fost descrise de Aurel Gociman, într-o lucrare intitulată România și revizionismul maghiar, apărută în 1934, în care a publicat și 13 documente (rapoarte)42. Prin conținutul lor, rapoartele atestau că „membrii acestei organizații (SMS – n.n.) au dat dovadă de un curaj și o disciplină extraordinară, și de numele lor sunt legate multe acte de eroism românesc, înainte și după intrarea armatei române (în Ardeal – n.n.) dintre care menționăm faptul că au:

– demontat 16 tunuri ungurești din Cetățuia Clujului cu care secuii vroiau să iasă în întâmpinarea armatelor române;
– demontat 6 tunuri la Dej;
– cutreierat tranșeele secuiești făcând rapoarte și spionaj;
– adus documente secrete din Budapesta;
– reușit să pună mâna pe arhivele profesorului Apathi;
– scăpat pe mulți români condamnați la moarte în Ungaria;
– furnizat acte de mare preț pentru interesele românești pentru Conferința de pace;
– prins spioni ungari;
– confiscat multe milioane de coroane transmise din Budapesta ungurilor din Ardeal;
– înființat gărzi naționale la sare și consilii;
– constituit linii telegrafice secrete, prinzând ordinele ce s-au dat din Ungaria sfaturilor și gărzilor ungurești din Ardeal etc.

La rugămintea Comandamentului trupelor române din Transilvania, această organizație (S.M.S. – n.n.) a funcționat până la data de 1 noiembrie 1919, servind cu același eroism cauza românească. În paralel cu structurile menționate, în timpul Primului Război Mondial au mai avut atribuții informative sau de protecție contrainformativă43 Serviciul Supravegherii Știrilor, înființat la Palatul Poștei centrale la 5 ianuarie 191544 și Biroul de cercetări informative de pe lângă Ministerul Justiției45 însărcinat cu instrumentarea cazurilor de spionaj/trădare, iar ca structuri de cooperare au funcționat:

– o structură care colabora cu experții francezi din cadrul Misiunii speciale condus de Henri Berthelot46.

Serviciul de informații româno–rus constituit pentru prevenirea pătrunderii serviciilor secrete ale inamicului în jurul unităților militare românești și rusești care, pe lângă realizarea cooperării pe linie informativă cu trupele ruse, a desfășurat o vastă activitate contrainformativă și de poliție militară în zona frontului din Moldova. Serviciul de informații și contrainformații româno-rus a avut la început sediul în orașul Roman, iar șeful său, a fost Romulus Voinescu.

 

Regulamentul Serviciului de Contrainformațiuni Român, în colaborare cu Serviciul de Contrainformațiuni Rus, emis de Marele Cartier General al armatei române, a stat la baza activității Serviciului de informații și contrainformații româno-rus47.

Concluzii

În România, gândirea militară a conștientizat rolul important al Serviciului de Informații în cunoașterea inamicului și în buna desfășurare a activităților militare. Dar lipsa fondurilor bănești sau de turnarea lor spre alte întrebuințări au făcut imposibilă organizarea unui serviciu eficient de informații al armatei, astfel că declanșarea războiului în luna august 1914 și, ulterior, intrarea armatei române în campanie au găsit organismul militar și societatea civilă nepregătite în acest domeniu.

Totuși, grație unei gândiri flexibile, total ancorată la cerințele frontului și la interesele naționale, ofițerii români stat-majoriști au făcut eforturi pentru crearea unor structuri informative adecvate și au apelat la mijloace și metode adecvate pentru culegerea informațiilor necesare comandamentelor. Oricum, se poate constata că Serviciile de informații românești, dar mai ales structurile informative ale armatei române, în ansamblul lor, au urmat o evoluție determinată de mersul evenimentelor politico-militare interne și internaționale și, implicit de situația armatei române, în funcție de necesitățile planurilor de campanie sau ordinelor operative.

Structuri informative românești au încercat de multe ori să se completeze reciproc și când au reușit acest lucru s-au obținut rezultate importante prin structurile de informații militare și civile secrete, atât în timpul armistițiului și păcii, cât și în campania contra Ungariei comuniste, într-o perioadă când serviciul de informații, oficial, suferea modificări și reorganizări la intervale scurte încât este greu să credem că-și putea intra rapid în atribuții cu maximă eficiență.

Mai trebuie remarcat și faptul că în acel timp, România nu dispunea în cadrul guvernului sau la nivelul ansamblului structurilor de informații de un serviciu de centralizare, analiză, evaluare, și valorificare a informațiilor de interes pentru apărarea și promovarea intereselor național-statale.

Aceste activități, atât de specializate și tehniciste dar de mare importanță, care intrau de regulă în atribuțiile serviciilor sau comunității lor erau lăsate în responsabilitatea membrilor guvernului, care la rândul lor se consultau cu primul ministru și cu regele, sau difuzau informațiile în stare brută, în cel mai bun caz, însoțite uneori de opinii personale48.

Deci, lipsa de măsuri eficiente în materie de contracarare a surselor de insecuritate și multe din vulnerabilitățile societății românești din acea perioadă explică în mare măsură reacțiile factorilor de decizie ai statului român, sub imperiul stărilor emoționale, pentru că Primul Război Mondial a găsit România nepregătită la unul din cele mai importante capitole ale suprastructurii statale: serviciile de informații. De unde, și concluzia valabilă și astăzi că un serviciu de informații, bine organizat și specializat, ca să poată furniza informații ce se pot valorifica se pregătește din timp și nu se improvizează sub presiunea factorilor politici conjuncturali.

NOTE

1. Cristian Troncotă, Momente din Istoria serviciilor de informații militare din România la începutul secolului al XX-lea, în Gândirea militară românească nr. 3/1998, p. 152.
2. Dar Comandamentul Austro-Ungar deținea o copie a Convenției Militare încheiate de România cu Antanta, în august 1916, privitoare la condițiile intrării țării și a armatei române în campanie alături de acestea și împotriva Puterilor Centrale. Rezultă de aici, fără sarcasm, că afirmațiile lui Eugen Cristescu și Constantin Argetoianu privind buna păstrare a secretului intrării armatei române în război, în august 1916, sunt veridice doar în ceea ce-i privește pe oamenii bine informați din România, nu și pe austro-ungari, cf. Cristian Troncotă, art. cit., p 155.
3. România în Primul Război Mondial, vol. I, București, Editura Militară, 1987, p. 125.
4. Politica externă a României, Dicționar cronologic, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986, p. 162.
5. Cristian Troncotă, art. cit., p. 159.
6. Înființat la Palatul Poștei Centrale la 5 ianuarie 1915, cf. Cristian Troncotă, în Studii și Cercetări Socio-umane nr. 3/1998, p. 97.
7. Ibidem, p. 98.
8. Constantin Gheorghe, Miniștri de interne în Parlamentul României, Editura MAI, București 2004, p. 521.
9. Structura a funcționat foarte puțin până în 17 martie 1908, cf. Constantin Gheorghe, op. cit. 527.
10. Cf. M.O. din 21 iunie 1913.
11. Lazăr Cârjan, Istoria Poliției române de la origini până în 1949, Editura Vestala, București, 2000, p. 192.
12. Horia Brestoiu, Vasile Bobocesu, Aspecte privind rolul informațiilor în victoria armatei române în vara anului 1917, în Revista Arhivelor nr. 171978, p. 175.
13. La Inspectoratul General al Jandarmeriei funcționa un birou de analiză și sinteză a informațiilor obținute din teritoriu, cf. Cristian Troncotă, Serviciile secrete de informații românești la începutul Primului Război Mondial (1914-1916), în Studii și cercetări socio-umane nr. 3/1998., p. 96.
14. cf. Lionede Ochea, Serviciul Special de Informații al României pe frontul de vest 1940- 1944, p. 118.
15. Vezi pe larg Cristian Troncotă,, pp. 389- 393.
16. Într-adevăr, în aprilie 1916, Mihail Moruzov, agent al Siguranței, a reușit să sustragă valiza diplomatică a contelui Czernin, ambasadorul Austro-Ungariei la București, care pleca la Viena spre a duce guvernului său ultimele informații asupra atitudinilor și intențiilor României. El poseda o valiză cu acte diplomatice și bagajele personale. Printre documentele secrete mai importante, fotocopiate cu această ocazie, se află și cifrul diplomatic al Ministerului Afacerilor Externe al Austro-Ungariei, fapt ce a dat posibilitatea structurilor contrainformative românești să descifreze întreaga corespondență a lui Czernin cu Viena, cf. Cristian Troncotă, Rom…..,, Editura Elion, București, 2008, p. 63.
17. Vezi pe larg capitolul Serviciul Special de Siguranță din Delta Dunării în lucrarea colectivă, Florin Pintilie, Nevian Tunăreanu, Ștefan Marițiu, Corneliu Beldiman, Istoria Serviciului Secret de Informații – România, 1917-1940, pp. 16-65.
18. Raport prezentat de Mihail Moruzov lui Iancu Panaitescu, vezi în Florin Pintilie, Nevian Tunăreanu, Ștefan Marițiu, Corneliu Beldiman, op.cit., p.133-140.
19. În cadrul operațiunilor de dezinformare a Comandamentului Puterilor Centrale se va remarca Echipa Specială de Siguranță a Deltei Dunării, condusă de Mihail Moruzov, care va colabora cu agenți ce cunoșteau limba lipovenilor, unii vorbind și bulgara și germana. Zona a fost împărțită în 3 sectoare – Sulina, Vâlcov, Ismail – în ultimul oraș având centrul și Serviciul de Informații al Armatei Ruse prin Alexandru Escholtz, fost agent corupător, având sarcina de a provoca dezertarea cadrelor românești la ruși. Ulterior, obiectivul activităților informative ale Echipei Speciale a fost concentrat asupra depistării elementelor revoluționare, a dezertorilor, a situației agrare și asupra extinderii acțiunilor spionajului bulgar și german la nordul Dunării. Se va implica și în Comisia bulgară pentru cumpărarea de cereale din sudul Basarabiei (1918), Cf. Colonel dr. Lionede Ochea, Serviciul special de informații al României pe frontul de vest 1940- 1944, p. 80-81.
20. Cristian Troncotă, Mihail Moruzov și frontul secret, Editura Elion, București, 2004, p. 39.
21. cf. Cristian Troncotă, Mihail Moruzov și frontul secret, p. 215-223.
22. Prin care s-a împiedicat introducerea în România de către serviciile sovietice a unei mari cantități de ruble false, cf. Cristian Troncotă, op. cit., p. 40-41.
23. Colonel dr. Lionede Ochea, Serviciul special de informații al României pe frontul de vest 1940-1944, p. 113.
24. Cristian Troncotă, op. cit., p. 48-54.
25. Legea stabilea ca infracțiune transmiterea sub orice formă a informațiilor despre apărarea țării și prevedea ca sancțiuni închisoarea corecțională de la 1 la 5 ani sau o amendă de la 500 la 5 000 de lei. Cf. Monitorul oficial nr. 242, joi , 31 ianuarie /13 februarie 1913, pp. 11225- 11227.
26. Personalitatea lui Moruzov este deosebit de bine conturară în cartea lui Cristian Troncotă, Mihail Moruzov și Serviciul Secret de Informații al Armatei Române., vezi și Cristian Troncotă, Romania si Frontul Secret pp. 229-233 precum si Lionede Ochea Serviciul Special de Informații al României pe frontul de vest 1940- 1944, pp. 111-118.
27. Apud, Cristian Troncotă, art. cit. p. 155.
28. Numit de Cristian Troncotă, Omul de taină al mareșalului….. (Antonescu), cf. Cristian Troncotă Eugen Cristescu…., p. 39-58.
29. Eugen Cristescu, Organizarea și activitatea Serviciului Special de Informații – în Cristian Troncotă, Eugen Cristescu, Asul serviciilor secrete românești – Studiu, memorii, documente, București, Editura Roza Vânturilor, 1995, p. 95.
30. Cristian Troncotă art. cit., p. 159.
31. Apud, Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor de Informații, fascicola I (1850- 1918), Editura ANI, București, 2002, p.43.
32. Cristian Troncotă, Mihail Moruzov și frontul secret, Editura Elion, București, 2004, p. 36.
33. Apud, Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor de Informații, fascicola I (1850- 1918), Editura ANI, București, 2002, p. 47.
34. Cristian Troncotă, România și Frontul Secret,, Editura Elion , București, 2008,, p. 91.
35. Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor de Informații, fascicola I (1850-1918), pp. 58- 59.
36. Apud, Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor de Informații, fascicola I (1850- 1918), Editura ANI, București, 2002, p. 45.
37. Cristian Troncotă, art. cit. p. . 97.
38. Semnificativă în această privință este scrisoarea adresată la 7 iulie 1915 de Matei C. Cosma ministrului de Război român, prin care îi cerea să fie repartizat la Comandamentul trupelor române când acestea vor pătrunde în Transilvania „prin locurile cunoscute” și pe care „le indicase” cf Apud, Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor de Informații, fascicola I (1850- 1918),, Editura ANI, București, 2002, p. 44.
39. Valoroase informații, cu caracter militar despre pregătirile de luptă ale Puterilor Centrale, au cules și comandamentelor armatei române prin colaboratorii Centrului Brașov, condus de Spiridon Boite. Activitatea acestui centru a fost sprijinită de 200 de colaboratori, cf. . Cristian Troncotă, oc. cit . p. 45.
40. Gheorghe Constantin, op. cit., 534.
41. Cf . Gheorghe Costantin op. cit., p. 534
42. Apud, Cristian Trocotă, op.cit., 59-60.
43. cf. Lionede Ochea Comunitatea de Informații a României Tradiție și Modernitate, Editura Paco, 2005, p. 14 .
44. Cristian Troncotă în Studii și Cercetări Sociumane nr. 3/1998, p. 97.
45. Ibidem, p. 98.
46. Misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot avea în componența acestei misiuni: un stat-major, două birouri de informații, un serviciu telegrafic, un serviciu radiotelegrafic și un număr de avioane și aerostații de cercetare, care-și puteau aduce o contribuție importantă în domeniul informațiilor. Numit consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul nominal al armatei române, Berthelot, instalat la Periș, avea să participe în fiecare dimineață la prezentarea rapoartelor informative asupra operațiilor, luând cuvântul și expunându-și cu claritate ideile. Documentele sale înaintate Marelui Cartier General evidențiază ideea apărării cu orice mijloace a integrității teritoriului, a independenței românești. De asemenea pe lângă șeful Biroului 2 informații din Marele Cartier General a fost numit un consilier francez în persoana locotenent-colonelului Odone. cf. Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor de Informații, fascicola I (1850-1918),, Editura ANI, București, 2002, p. 51. 47. „În articolul 1, acest regulament prevedea necesitatea colaborării dintre organele de contrainformații române și cele ruse, atât în vederea contracarării acțiunilor de spionaj ale inamicului, cât și pentru descoperirea oricăror infracțiuni săvârșite împotriva celor doua armate. Vezi pe larg Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor de Informații, fascicola I (1850-1918),, Editura ANI, București, 2002, p. 51-53. 48. Cristian Troncotă art. cit. p. 9

Georgeta AMBERT

Mentalitatea României Mari

După 1918, exceptând numele țării, capitala şi Monarhia, totul s-a schimbat. Inclusiv sistemul politic! Cum observa Nichifor Crainic: „să fim lucizi, am trăit o revoluție”. Ţara şi populația s-au mărit, mai mult decât dublat; pentru prima oară românii trăiesc cu toţii între aceleaşi frontiere, dar minorităţile trec de la 4% la 24%. Întreaga societate a suferit schimbări profunde, trecute şi-n mentalităţi. Naşterea României Mari a fost mult mai complicată decât o „arată” clişeele vehiculate la ocazii. Cum observă Eminescu, uneori „contează mai puţin ce anume se face şi mult mai mult cum anume se face„.

Harta-Romaniei-MariRomânia Mare, azi un concept – speranţă şi icoană, – ne domină încă. Dar cum anume s-a făcut şi preţul plătit atunci nu trebuie uitate. Proclamaţiile de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia exprimau năzuinţe de veacuri. Dar în imediat ele deveniseră posibile ca urmare a războiului mondial, la care participasem total. 800 de mii de morţi, sute de mii de răniţi, 20 de mii de mari mutilaţi, un milion de refugiaţi, o ţară distrusă, ocupată, jefuită; un doliu fără precedent, ce practic nu iertase nici o familie de români de-atunci! Suficient să schimbi o lume! Şi lumea românească s-a schimbat profund.

Ca şi cum războiul nu fusese de ajuns, au venit şi altele rapid: „generaţille viitoare, îi scria lonel Brătianu fiului său, vor crede că nicicând nu au fost oameni mai fericiţi a doua zi după victorie, pe când niciodată n-au fost mai mari greutăţile, mai covârşitoare răspunderile.” Și nu se referea la dezastrul adus de război pe solul naţional, ci la condiţiile de şantaj şi umilire ale păcii. Pentru pacea separată cu germanii (Buftea, 1918) ni se refuzau teritoriile locuite de români din fostul imperiu habsburgic, recunoscute solemn ca româneşti în Tratatul de la Bucureşti (1916)! Despăgubiri – zero! „Suntem puşi alături de Hedjaz şi Nicaragua”, scria Brătianu de la Conferinţa păcii. Pentru Wilson, preşedintele SUA, „războiul fusese o cruciadă, iar pacea – Judecata de Apoi”. Pentru Brătianu, ”pacea nu trebuia să fie doar un tratat revizuit şi revizuibil, ci o consfinţire de aspiraţii de veacuri”. Nici o mirare că Ionel Brătianu a ales atunci „politica rezistenţei”. Maniu îl aproba, propunând un guvern de Uniune Naţională cu prim-ministru regățean, semn că Unirea funcţiona. Când diplomaţi americani scriau: „în ciuda antipatiei pentru aliatul român, şi în ciuda simpatiei pentru inamicul maghiar” altă cale nici nu incăpea! Miracolul a fost că atunci, în mare, am învins adversităţile păcii!

A doua ciudăţenie a acelei păci este că, pe când Brătianu trata la Paris, noi duceam un greu război pe două fronturi: la vest cu comuniştii lui Bela Kuhn, la Nistru cu cei ai lui Lenin. Ni se concedaseră cele înscrise în Tratatul cu marile puteri la 1916, dar se venea cu grave condiții: ”nu treceți Tisa!” – citeşte cruţaţi-l pe comunistul Bela Kuhn. Iar aceasta, într-o vreme când spațiul germanic era cuprins de anarhia spartakistă, iar Rusia bolşevică se consolida văzând cu ochii! Greu de priceput pentru „aliatul de clasă” ce era pe-atunci Brătianu, dar uşor de explicat dacă vom şti că proprietarul lui Union Pacific, viitorul ambasador al lui Roosevelt la Moscova (1941-45), plătise un vapor întreg pentru Troţki şi cei 243 de oameni ai săi ca să vină de la New York la Petrograd (mai 1917), iar în 1918 acelaşi magnat american „cumpărase cu zeci de milioane de dolari trimişi în cont Sovietelor la Stockholm un minereu de mangan siberian ce nu va părăsi vreodată Rusia…” Iată ce va nota Setton Watson: „Misterioasa favoare de care s-a dat dovadă faţă de bolşevici e una din trebile nelămurite ale Conferinţei. Nicăieri ea nu apare mai limpede ca în cazul României. E de adăugat încercarea de a smulge României foarte importante concesii în domenii industriale în folosul unor financiari evrei americani, sub ameninţarea de a pierde sprijinul Americii la Conferinţă”. Interesantă „judecată de apoi”!

Marile puteri îşi arogau prin Tratat dreptul de „a proteja minorităţile rasiale şi religioase”, dar și pe acela de a „garanta libertatea comerţului și tranzitului prin România”. Ni se cenzura drastic, astfel, independenţa şi suveranitatea, fapt pe care Brătianu nu înţelegea să-l accepte „nici măcar atunci când este vorba de Unire”. Dispus să garanteze drepturi egale tuturor în România, cum s-a făcut în Constituţia din 1923, Brătianu îi scria lui Wilson: „dar această chestiune nu există, e moartă (chestiunea evreiască). A o dezgropa acum n-ar folosi nimănui, în schimb ar otrăvi atmosfera ţării, în paguba tuturor”.

După demisia lui Brătianu (12 sept. 1919), în 1920, guvernul Vaida va accepta în forme atenuate ingerinţa marilor puteri. În vara lui 1919, pe când presa liberală tuna contra „rechinilor Baruch şi Sadier”, ambii consilieri financiari la Conferinţă, Brătianu ordona ofensiva dincolo de Tisa. La 3 august gen. Rusescu ia Budapesta cu „numai 2 tunuri şi trei escadroane”, plătind apoi 100 de franci camera la Dunapolota Hotel: „căci ocupaţia începe de mâine la 09,00″…

Prevăzând furia Conferinţei, Brătianu pleacă şapte zile pe front. Zadarnic îl vor căuta disperate radiogramele Parisului: „dl. prim-ministru e fără adresă pe front”! „Au fost cele mai bune zile ale mele, nota el din Timişoara. M-am răcorit!”… Dar politica rezistenţei a avut limitele ei. La Trianon ni se recunoşteau frontierele, însă în chestiunile minorităţilor se prevedea o protecţie care, cum o prevăzuse Brătianu, împărţea cetăţenii în două. Unii care se simt ai Statului, iar „ceilalţi, îndemnaţi de a-i fi potrivnici și a căuta protecţie în afară de graniţe”. Amnistia, cerută expres de aliaţi pentru dezertori şi trădători, atingea vreo 30 de mii de persoane. Printre ei, însă, figurau implicit ziariştii, patronii de ziare şi de tipografii, care în Bucureştii ocupaţiei insultaseră Ţara, Armata, Monarhia şi Guvernul. Formula „Ţigănia Mare”, lansată-n Sărindar, se cerea acum iertată!

Odată scăpaţi, toţi aceştia vor îngroşa rândurile „democraţilor”, „republicanilor”, ale stângii, câtă am avut pe-atunci. Avertizată de tribulaţille Conferinţei după semnarea Păcii, ţara avea să se afle pe mai departe, cum scrie Gh. Brătianu, „între marile trusturi şi bolşevism”. Pe temeiul acestor realităţi, Brătienii vor iniţia „naţionalismul economic”, cu bune rezultate numai până prin 1930…

La şantajul Aliaţilor, la războiul pe două fronturi, se adăugau catastrofa economică, tensiunile sociale şi tendința comunizantă dinlăuntru sprijinită dinafară. În 1917, la Iaşi, puţin a lipsit ca Regele şi Guvernul să fie arestaţi de soldaţii ruşi bolşevizaţi conduşi de Rochal. La Galați, armata a dus un război veritabil contra aceloraşi ruşi: la fel în toată Moldova (1917-18). Iar în spatele tragicei reprimări a tipografilor (dec. 1918), după unii, ar fi stat şi interesele patronilor de ziare şi tipografii, care, ameninţaţi cu Legea Marţială pentru trădare, au închis tipografiile, lăsând oamenii pe drumuri.

Trei lucruri ne-au salvat atunci: conştiinţa naţională, ce simțea Unirea ca şi realizată, coeziunea fără cusur a Armatei române şi conjunctura geo-politică fără precedent: de la Marea Neagră la Rin cele patru armate care făcuseră legea de veacuri în spaţiul românesc – cea rusă, cea germană, cea austro-ungară şi cea turcă – erau înfrânte, anihilate de anarhie sau de războiul civil. De unde, însă, coeziunea Armatei române? Din însăşi icoana Unirii, dar şi din promisiunea înţeleaptă făcută la vreme (apr. 1917) de Rege, Parlament şi Guvern, că ţăranii vor primi pământ. Lecţia lui 1907 fusese învăţată! Încât subţirile pături proletare din oraşe, deşi pradă disperării şi abil agitate din afară, nu au reuşit să dezlănţuie revoluţia socială. A fost un „eşec” fericit, dar şi o primă dovadă că nu orice „sincronizare cu Europa” e o fericire. A fost un compliment instinctiv adus sfintei evoluţii!

Reforma agrară (1921) şi Constituţia (1923) consfinţeau dreptul ţăranului asupra pământului, dar ambele aveau la bază o primă victorie a clasei politice asupra propriilor mentalităţi. De la „proprietatea e sacră şi inviolabilă” de la 1866, la 1923 se recunoştea „funcţia socială a proprietăţii”, admiţându-se principiul ”exproprierii cu despăgubiri”. Era şi o victorie a socialului asupra vechilor principii clasic liberale.

Încât, mentalitatea românilor de la 1916 la 1923 a fost energic zdruncinată de ororile şi doliul fără precedent al războiului, de dezastrul economic, de dubla ameninţare bolşevică, de şantajul Conferinţei, de rapacitatea finanţei internaţionale. Dar şi de lupta contra tuturor acestor rele şi dezastre. Anii aceia şi zbaterile lor nu vor fi avut nimic idilic, ba dimpotrivă. ”Imuabila” stratificare socială şi eficienta rotativă guvernamentală vor face loc unor noi aşezări. După ororile războiului ce-i vor fi marcat pe toţi, societatea avea să experimenteze grevele de masă, ocuparea uzinelor, retragerea senegalezilor urmăriţi de bolşevici la Tighina, debarcarea trupelor coloniale engleze şi franceze la Constanţa, atrocităţile bolşevico-maghiare la Beiuș, trupele franceze „arbitrând” la Timişoara pretenţiile (!) sârbeşti, zborul colonelului Antonescu de la Salonic la Iaşi, ce confirma victoria aliată, manifestul defetist-antiromânesc, împrăştiat de nemţi la Mărăşeşti şi semnat de mitropolitul Conon rămas în Bucureşti, tipografii ucişi – de ce? – la Bucureşti, ultimatumurile lui Racovski, fost lider socialist „român” şi comisar mai apoi la Odessa, readucerea capului lui Mihai Viteazul din acelaşi oraş, pierderea Tezaurului la Moscova, arestarea ambasadorului nostru, Diamandy, în aceeaşi Capitală, moartea lui Delavrancea înainte de soroc, fuga la Odessa a Prinţului Carol cu actriţa Zizi Lambrino, odiseea ardelenilor, foşti prizonieri la ruşi, în Siberia, trădarea colonelului Sturza, propaganda românească a părintelui Moţa în America, Iorga prezidînd Parlamentul României Mari, tânărul student naţionalist Codreanu, care înlocuia drapelul roşu cu cel tricolor deasupra Nicolinei răzvrătite, atentatul cu bombe al comunistului Max Goldstein la Senat, afilierea PCR la Komintern, „democratica” renunţare la tradiţionala sfeştanie la început de an la Universitatea din laşi şi greva studențească naţionalist-creştină, vreme de un an, ce i-a urmat…

La mulţimile de sărăciţi fac pandant toţi ambuscaţii şi îmbogăţiţii de război. Începe o eră a loviturilor, a crahurilor, a unui care-pe-care pentru posturi sau cariere, în afaceri, în politică. Bucureştii, ca şi odinioară, îşi menţin cu nedezminţită frivolitate pasul cu Parisul; de-ar fi fost la cele bune, numai! Unei lumi caragialeşti, nedezminţită în esenţe, i se adaugă tupeul, lipsa de scrupul şi încrâncenarea şantajelor şi loviturilor de tot soiul. Înainte de a fi fost un titlu de carte, „Bucureşti, oraşul prăbuşirilor” era un memento pentru un centripetism ce golea de-a valma provincia de valori şi secături. Pe matricea unei mai vechi metehne a României Mici, conform căreia „cine are gimnaziul pleacă la grefă la Ploieşti, cine are liceul merge la Tribunal în Bucureşti”, mii de români din noile provincii iau calea Capitalei. Dincolo de munţi, sub unguri, românii, pentru a avea cariere solide la Cluj, Oradea, Arad sau Budapesta, trebuiseră să rişte maghiarizarea până la război. Refuzând-o însă, cei mai mulţi reveneau în micile lor localităţi de baştină. Astfel, avocaţi, profesori, medici, preoţi rămân în Ardeal lângă popor. Invers decât se întâmplase în „Piemontul românesc” al României Mici. Aşa apăruseră Blajul, Orăştie, Haţeg, Sălişte, Lugoj sau Beiuş, modeste, dar active centre naţionale. Seriozitatea, competenţa, disciplina şi devoţiunea naţională a ardelenilor vor aduce valoroase infuzii Capitalei României Mari, dar pe termen mai lung brasajul de oameni şi mentalităţi îşi va spune cuvântul şi invers. Treptat, moravurile regăţene dar şi cele nu totdeauna bune ale unei administraţii centralizate cuprind întreaga ţară. Dacă în România Mică Dobrogea fusese locul de surghiun al tuturor pedepsiţilor unei administraţii destul de laxe şi corupte, în România Mare, din păcate, Basarabia va lua locul Dobrogei cu grave efecte, vizibile și azi…

După instaurarea păcii efective (1920) şi eliminarea ameninţării comuniste directe (1917 -21) crizele s-au succedat în plan politic, economic și dinastic. Ameninţarea bolşevică și revizionismul, însă, vor căpăta cu timpul o pondere crescândă, iar problema semită va diviza profund societatea. Votul universal venea, obiectiv, cam devreme. Era şi tendinţa epocii la mijloc, dar erau şi alte argumente, păstrate în subsol. Într-o ţară cu 24% minorităţi, care deţineau în multe domenii principalele pârghii economice, votul cenzitar ar fi fost suicidar, naţional privind problema. Din 733 de bănci, numai 264 erau româneşti. Restul aparţineau minoritarilor: 188 evreieşti, 123 germane, 78 maghiare, 23 alţii. Iar în comerţ, din 280 de mii de firme 173 de mii erau evreieşti. La ţară reforma agrară, unitară pe întreg teritoriul, crease o clasă de mijloc însemnată: 24% din gospodării și 40% din suprafaţă. Latifundiiie şi arendaşii îşi pierdeau influenţa, dar despăgubirile le-o redistribuiau în alte sectoare.

Cultura şi proprietatea, care capilarizau odinioară influenţa şi puterea politică, acum, graţie votului universal, lasă loc tot mai mult maselor de manevră şi demagogiei. Liberalii vor continua să domine viaţa politică a tării. Locul conservatorilor va fi luat treptat de naţional-țărănişti după fuziune (1926). Vechea rotativă dispăruse, locul ei fiind lăsat însă unei anumite fărâmiţări şi instabilităţi politice. Constituţia din 1923 totuși a ştiut să pareze efectele nefaste ale votului universal, venit precoce „precum universitatea după clasele primare”. Căci la urne alegătorul nu făcea decât să confirme alegerea făcută de Rege. El numea guvernul, care în 60 de zile organiza alegerile, de regulă uşor de câştigat. Această preeminenţă regală, cât timp au trăit Brătienii (Ionel Brătianu moare în 1927, iar Vintilă în 1930), a funcţionat cu bune rezultate. Autoritatea lui Ionel Brătianu era enormă. Gen. Coandă, prim-ministru fiind, când venea la Brătianu întreba: „domnul prim-ministru e acasă?”… „Oculta” liberală, a cărei axă la Palat era Barbu Ştirbey, venea când vroia la guvernare, alegându-şi conjunctura pe potrivă. Partea bună a acestui sistem era eficienţa nedezminţită a Brătienilor şi naţionalismul lor economic, ce nu fusese vorbă goală. Presa stângii, legată şi de Parisul financiar, dar şi de oculta socialistă (!) avea duble motive deci să vitupereze contra „şobolanilor Brătieni”. Sub liberali, în anii ’20, producția aglicolă şi industrială creşte de 2,5 ori, bugetul are constant excedente, iar balanţa comercială este pozitivă. În petrol, capitalul românesc trece de la 1% în 1913 la 60% în 1928.

Moartea Brătienilor, a lui Ferdinand (1927) şi criza economică din 1929-’33 vor zdruncina ţara din nou. Dezmoştenirea lui Carol (1926) pentru repetate scandaluri, ultimul fiind părăsirea soţiei pentru amanta sa, ineficienţa Regenţei (1927-30) şi Restauraţia au luat din lustrul Dinastiei. Dar mentalitatea comună monarhistă şi consensul partidelor excludeau complicaţii de tip republican. Totuşi, în primele luni ale Regenţei, Ionel Brătianu o avertiza pe Regina Maria: „faceţi ordine în familie, Majestate, altfel vom înfăptui şi ultimul deziderat de la 1848”. Iar când Carol II revine pe Tron (8 iunie 1930) Vintilă Brătianu ar fi exclamat: „Ce urmează acum? Republica!”… Duca, la rându-i, ”mai bine mi-aş tăia mâna decât s-o dau cu Carol.” Acesta, însă, dorind întreaga putere pentru sine, îşi va subordona curând partidele.

Criza liberală de după moartea Brătienilor va fi marcată de dizidenţa lui Gh. Brătianu, rămas pe poziţii naţionale (1930), de venirea la cârmă a ”triadei fanariote Duca(s), Iamandi(s), Mavrodi(s)” şi de masiva penetrare a influenţei Parisului financiar în partid. Cum naţional-ţărănişiii erau slabi, ineficienţi sau divizaţi, la începutul anilor 1930 se crea un tot mai periculos vid de autoritate politică în condițiile unei crize economice fără precedent. Cum critica de la stânga era sterilă și minată de propriile legături la Komintern, dar şi cu Parisul financiar, agitaţiile de la dreapta vor lua o mare amploare. Cu antecedente de presă sau „salon”, antisemitismul din România va căpăta după 1917 o pondere crescândă, ajungând în primul deceniu al României Mari criteriu și falie în politica țării.

Dupa adoptarea Constituţiei de la 1923, la care ţărăniștii au protestat prin absenţă, Ionel Brătianu constata „Statul nostru are nevoie de o jumătate de veac liniștită, de consolidare pe temeiul acestei Constituții”. N-am avut nici măcar două decenii! (autor: Corneliu Ioan Dida, articol apărut în revista „Mișcarea”, anul II, nr. 3(8), martie 1993, via Blog personal Alina Ioana Dida)

Cât de bogat era Constantin Brâncoveanu

Averea lui Constantin Brâncoveanu constituie un aspect deosebit de interesant al domniei sale, neexistând practic vreun contemporan care, lăsându-ne relatări despre domnitorul valah, să nu pomenească avuția acestuia. Numeroasele documente care s-au păstrat până în ziua de azi evidențiază faptul că Brâncoveanu avea un simț al banului foarte dezvoltat. El a căutat mai întâi să-şi consolideze averea moştenită, apoi să o mărească, apelând la diverşi creditori în funcţie de nevoi. Articolul de față își propune să pună cap la cap informațiile extrase de istorici de-a lungul ultimelor decenii și să calculeze totalul averii domnitorului.

Pentru a uşura calculul şi a oferi o imagine cât mai clară a bilanţului, am transformat diferitele monede în care au fost calculate sumele de bani în guruşul otoman de la 1708, conform parităţii oferite de Şevket Pamuk , aceasta fiind moneda cea mai folosită în acea perioadă . Guruşul (kuruş) era o monedă de argint, introdusă la sfârşitul secolului al XVII-lea în Imperiul Otoman, după modelul zlotului polonez, şi avea ca subdiviziuni paraua (40 para = 1 guruş) şi akceaua (120 akce = 1 guruş). 

Cum s-a născut averea domnitorului 

79327-xlOriginile averii brâncoveneşti se leagă de satul Brâncoveni (astăzi în judeţul Olt), care, în secolul al XVI-lea, aparţinea familiei Craioveştilor. În anul 1494, satul este dăruit mănăstirii Bistriţa, iar Neagoe Basarab îl dăruieşte, la 1518, Neacşei, fiica lui Horvat, mare logofăt. Faptul că bunicul şi tatăl lui Constantin Brâcoveanu, Preda vornicul, respectiv Papa Brâncoveanu, sunt îngropaţi în biserica din sat confirmă că această aşezare constituia nucleul domeniului brâncovenesc.   

Papa Brâncoveanu a murit în timpul răscoalei seimenilor din 1655, pe când Constantin avea doar un an, astfel că acesta din urmă îl va moşteni pe bunicul său, Preda. Paul de Alep afirma că Preda era cel mai bogat boier din ţară, având în stăpânire 200 de sate, cifră uşor exagerată, ştiindu-se faptul că domeniul lui Matei Basarab cuprindea 153 de proprietăţi. Pe lângă cele 200 de sate, Paul de Alep menţiona şi 1.500 de familii de ţigani aflate în proprietatea vornicului. Deşi mai avea încă doi fraţi, Barbu şi Matei, Brâncoveanu a devenit singurul moştenitor la moartea lui Preda vornicul, deoarece ceilalţi doi au murit înainte să se căsătorească. Pe lângă moştenirea din partea bunicului ce însuma 43 de proprietăţi, viitorul domnitor a primit şi din partea mamei o mică avere, constând în special în bani şi bunuri mobile. În Ţara Românească obiceiul era ca fetele să primească moştenire bunuri mobile, băieţilor revenindu-le cele imobile.   

Cât timp a fost la conducerea diferitelor dregătorii din Ţara Românească, Brâncoveanu a achiziţionat la rândul său 13 stăpâniri, iar în timpul domniei alte 123, astfel că numărul total al proprietăţilor ajunge la 179. Dintre acestea, 171 se aflau în Ţara Românească şi 8 în Transilvania. Interesant este cum au ajuns domeniile din Transilvania în stăpânirea domnului valah.

Domeniile din Transilvania 

Chemarea-lui-Constantin-Brâncoveanu-la-Adrianopol-în-anul-1703Moşia de la Sâmbăta de Sus (azi în judeţul Braşov) a făcut parte din moştenirea lăsată de Preda vornicul, primită ca zălog pentru suma de 2.500 florini din partea Susanei Lorantfi, văduva principelui Gheorge I Rakoczi. Unii nobili maghiari refugiaţi din cauza revoltei curuţilor s-au împrumutat de la domnitor cu suma de 1.000 guruşi (taleri) pentru care au lăsat zălog domeniul de la Tamaş Pataca din comitatul Hunedoarei. Alte sate (Sâmbăta de Jos, Şomartin, Poiana Mărului etc.) au fost zălogite sau cumpărate efectiv de către domnitor, suma totală pentru care au fost achiziţionate satele din Transilvania ajungând la 17.600 guruşi (2.000 taleri + 9.100 florini + 3.500 lei + 1.000 ughi). La 1717, fostele stăpâniri de peste munţi ale domnitorului valorau 240.139 guruşi (florini).   

De asemenea, la 1714, un inventar al bunurilor din Transilvania consemna, pe lângă multe câble de grâne, fâneţe, păduri, stupi, mori etc., şi 127 iobagi capi de familie, 1.500 capete de animale şi 1.919 guruşi (170 florini maghiari, 1.409 florini) ce trebuiau încasaţi de la supuşi. Domnitorul mai deţinea câteva case în oraşul Braşov şi în Şcheii Braşovului, a căror valoare nu este cunoscută, însă un document din 11 aprilie 1714 menţionează faptul că Brâncoveanu urma să achiziţioneze sate în Făgăraş contra sumei de 100.000 guruşi (florini).

Posesiunile din Țara Românească 

Referitor la stăpânirile din Ţara Românească, Iolanda Ţighiliu a realizat un inventar exhaustiv, la fel ca şi în cazul celor din Transilvania, însă numărul mare (171) împiedică o prezentare mai deliată a lor în articolul de faţă . Se poate trage totuşi linie, iar sumele se pot aduna. Valorile pentru care au fost achiziţionate proprietăţile din Ţara Românească au fost exprimate fie în taleri, fie în ughi, astfel că s-a ajuns la suma de 15.868 taleri şi 3.383 ughi, ceea ce înseamnă un total de 26.017 guruşi. O parte din aceste domenii au fost moştenite sau chiar cumpărate de doamna Marica, soţia domnitorului. 

 Ce au confiscat otomanii 

O componentă importantă a averii lui Constantin Brâncoveanu o reprezintă suma confiscată de autorităţile otomane odată cu execuţia domnitorului. Totalul indicat de sursele otomane şi calculat de Mihai Maxim se ridică la suma de 818.579 guruşi confiscaţi şi intraţi in vistieria statului. Comparativ, cele mai mari confiscări de averi din aceeşi perioadă din Imperiul Otoman, cele ale foştilor conducători ai caravanelor de pelerini de la Mecca, Nasuh Paşa şi Süleyman Ağa, însumează doar 559.767 guruşi, respectiv 375.739 guruşi, iar averile confiscate ale unor foşti mari viziri nu ating cifra de 100.000 guruşi. La această sumă confiscată de la fostul domnitor se mai adaugă 35.995 guruşi proveniţi din vânzarea de către Ştefan Cantacuzino, la 1715, a oilor, caprelor, cailor, vacilor, taurilor şi boilor ce au aparţinut lui Brâcoveanu, cel puţin 39.000 guruşi obţinuţi de la debitori în 1714 şi aproximativ 20.000 guruşi din vânzarea unor bunuri la licitaţie în Istanbul. Astfel, suma totală intrată în vistieria statului otoman ajunge la cifra de 913.574 guruşi. De reţinut este faptul că această sumă nu include stăpânirile din Ţara Românească sau din Transilvania, cum de altfel nu include nici cei 244.884 guruşi (florini) depuşi la Casa di Austria din Viena şi nici cei 589.494 guruşi (196.498 zecchini) depuşi la Veneţia. De asemnea, unii contemporani afirmau că Brâncoveanu avea sume de bani depuse şi în Anglia şi Olanda, însă aceste afirmaţii nu pot fi dovedite pe baza documentelor.

Cronica vistieriei brâncovenești 

O sursă deosebit de importantă privind finanţele lui Constantin Brâncoveanu o reprezintă condica vistieriei, ce consemnează tranzacţii efectuate în perioada 1694-1703. Aici sunt menţionate credite în valoare de 304.326 guruşi (taleri) şi rambursări de 994.491 guruşi (taleri). Diferenţa semnificativă dintre cele două sume se datorează faptului că o mare parte a creditelor erau contractate în Imperiul Otoman pentru plăţi ce urmau să fie efectuate tot în interiorul imperiului, iar banii netrecuţi prin vistierie nu erau consemnaţi, pe când rambursările, din banii vistieriei, erau consemnate.

Marea majoritate a creditorilor domnitorului erau de religie ortodoxă, însă creditele cele mai importante erau oferite de musulmani, mai precis de conducătorul breslei măcelarilor şi de cel al breslei blănarilor din Istanbul, cel mai mare împrumut fiind de 43.000 guruşi (taleri) luat în grabă, în anul 1703, când Brâncoveanu a fost chemat urgent la Adrianopol pentru a se închina în fața sultanului. Pe lângă aceştia, printre creditorii domnului se mai numărau evrei, catolici (francezul Sinior Boneu din Edirne, care percepea o dobândă de 3% pe lună, pe când majoritatea dobânzilor se situau între 2-2,5% lunar), şi patriarhul Constantinopolului (care nu primea dobândă, ci „donaţii”), din rândul dregătorilor valahi nefiind decât 2 creditori.

Averea neconsemnată în monedă 

Pe lângă aceste date concrete, exprimate în cifre, mai există unele informaţii privind averea domnitorului, ale căror valoare bănească nu se cunoaşte. O importantă sursă de bani îi revenea lui Brâncoveanu de pe urma viticulturii, familia domnească având în stăpânire aproximativ 355 pogoane de viță de vie, iar podgoria de la Piteşti era preferata lui Brâncoveanu, acesta supraveghind personal culesul. Aici trebuie subliniat dreptul exclusiv de vânzare a vinului domnesc în Bucureşti. Anton Maria del Chiaro, secretarul personal al domnitorului, menţiona şi că rudarii care culegeau aur din apa râurilor trebuiau să doneze anual 15 frunţi de aur (aproximativ 4 kg). Alte „surse” de metal preţios erau Zamfir, starostele de negustori, şi Ivan zaraful, care îi converteau sume mari de bani în monede de aur. De asemenea, Brâncoveanu a investit mult în podoabe, bijuterii, stofe şi blănuri scumpe şi a acordat credite braşovenilor, obţinând sume importante din dobânzi. La toate acestea se mai pot adăuga veniturile obţinute din exploatarea terenurilor agricole, a pădurilor, a heleşteelor sau a morilor. 

  Un bilanț al averii lui Brâncoveanu 

Pentru efectuarea bilanţului final am adunat sumele cu care au fost achiziţionate domeniile din Transilvania (17.600 guruşi), cele din Valahia (26.017 guruşi), suma confiscată de autorităţile otomane (913.574 guruşi) şi sumele depuse la Viena şi Veneţia (244.884 guruşi, respectiv 589.494 guruşi) rezultând un total de 1.791.569 guruşi. Dacă luăm în considerare faptul că preţul domeniilor a crescut faţă de momentul achiziţiei şi avem spre comparaţie stăpânirile din Transilvania, care la 1717 valorau de aproximativ 11 ori mai mult decât s-a plătit pentru achiziţionarea lor, suma depăşeşte valoarea de 2 milioane de guruşi. Astfel, afirmaţia bailului veneţian la Poartă, Andreea Memmo, conform căreia averea lui Brâncoveanu însuma peste 2 milioane guruşi, fără terenurile din Valahia, nu este departe de adevăr. 

Ce înseamnă totuşi această sumă de 1.791.596 guruşi? Spre comparaţie, plăţile totale ale Ţării Româneşti către Imperiul Otoman în 1701, 1702 şi 1703 au fost de 490.342, 244.570 şi respectiv 663.591 guruşi, adică maxim o treime din averea lui Brâncoveanu. Dacă, mai departe, transformăm cantitatea argintului în euro, folosind paritatea actuală (1g argint ~ 0,45 euro), ştiind că guruşul de la 1708 avea în componenţă 15,4 grame de argint pur, rezultă 12,4 milioane euro, însă această sumă este doar orientativă, neavând o valoare reală. Să nu uităm că în acea perioadă metalele prețioase reprezentau etalonul, iar valoarea lor era astfel mult mai mare decât în prezent. Pe de altă parte, când privim această sumă de aproape 2 milioane de guruşi trebuie să ţinem cont şi de faptul că doar o mică parte din ea era formată din bani lichizi, disponibili la imediata nevoie a voievodului, altfel, împrumutul de doar 43.000 guruşi din 1703 nu ar avea sens. Un lucru e însă cert: Constantin Brâncoveanu rămâne, după cum afirmă Iolanda Țighiliu, „cel mai bogat proprietar funciar pe care l-a avut vreodată Ţara Românească”.

Bibliografie 

 Constantin Bălan, „Aspecte economice din Țara Românească în epoca brâncovenească”, în Constantin Brâncoveanu, redactori coordonatori P. Cernovodeanu și F. Constantiniu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1989, pp. 24-46 

Mihai Maxim, „The Institution Of Müsâdere (Confiscation) In The Ottoman-Romanian Relations: An Inventory Of Constantin Brâncoveanu’s (1688-1714) Property Seized To The Ottoman Public Treasury” în M. Maxim, Romano-Ottomanica. Essays And Documents From The Turkish Archives, Isis, Istanbul, 2001 

Bogdan Murgescu, Irina Gavrilă, „Credit şi creditori în timpul lui Constantin Brâncoveanu”, „Revista Istorică”, 9/1988, pp. 861-876 

Şevket Pamuk, A Monetary History Of The Ottoman Empire, Cambridge University Press (Virtual Publishing), 2003 

Iolanda Ţighiliu, „Domeniul lui Constantin Brâncoveanu”, în Constantin Brâncoveanu, redactori coordonatori P. Cernovodeanu și F. Constantiniu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1989, pp. 74-94 

Iolanda Ţighiliu, „Detalii privind domeniul lui Constantin Brâncoveanu”, „Revista Istorică”, 6, 3-4/1995, pp. 397-420 

  Gral(r)dr ec Mihai NAHORNIAC

Patriarhul Rusiei s-a supărat că premierul Bulgariei a mulțumit și României pentru participarea la războiul din 1877-1878

Patriarhul ortodox rus Kirill a declarat că se simte ofensat de ceea ce el a catalogat drept tentative ale guvernului bulgar de a dilua rolul țării lui în războiul ruso-turc din 1877-1878, care a deschis calea eliberării Bulgariei după cinci secole de cârmuire otomană. Kirill a fost deranjat de faptul că premierul bulgar Boiko Borisov le-a mulțumit șl altor țări din regiune pentru ajutorul dat Bulgariei în războiul cu Imperiul Otoman.

patriarhul-rusiei-vine-la-bucuresti-care-e-reactia-lui-vladimir-putin-481939Bulgaria a aniversat sâmbătă 140 de ani de la semnarea Tratatului de la San Stefano, care a pus capăt războiului și a proclamat independența Bulgariei, ocazie cu care Kirill și patriarhul ortodox bulgar Neofit au ținut o slujbă de comemorare. „Am fost foarte lezat de faptul că, potrivit retoricii oficiale a reprezentanților statului [bulgar], Polonia, Lituania si Finlanda au jucat aproape același rol cu Rusia”, a declarat Kirill, citat de New York Times și preluat de Rador.

Premierul bulgar, Boiko Borisov, le-a scris omologilor săi din Polonia, România, Muntenegru, Moldova și Ucraina, mulțumindu-le pentru participarea unor oameni din aceste țări la război. Borisov și-a exprimat o gratitudine similară și în cadrul unor convorbiri telefonice cu președinții Finlandei și Serbiei. 

Emoţiile cuceririi independenţei – şi începuturile antipatiei faţă de vecinul de la Răsărit

Anul 1877 dar și următorul au fost pentru români doi ani de grație. Nu numai că și-au cucerit independența, dar au aflat și au înțeles adevăruri esențiale despre ei și despre cei din jurul lor. Bătându-i pe turci la Plevna, Vidin, Smârdan, românii obțineau prima victorie asupra turcilor după sute de ani. Pe de altă parte, românii au descoperit în marele aliat vecin creștin și ortodox un pericol lacom și fără scrupul.

Faptele: entuziasmul sincer și total al românilor din momentul proclamării independenței – intenționat ales pentru ziua de 10 mai 1877, pentru a coincide, simbolic, cu urcarea pe tron a Domnitorului Carol – a fost egalat în intensitate doar de serbările și parada victoriei din 20 octombrie 1878. Atunci, primarul Bucureștilor, C.A. Rosetti, a decis rebotezarea unor artere principale (foste poduri) ale Capitalei, existente și astăzi:Calea Victoriei, Calea Griviței, Calea Rahovei, Calea Dorobanților.  

Se întâmplase, într-adevăr, un autentic moment inaugural al statului român modern. Atunci, ca și acum, românii aveau tot dreptul să se mândrească cu victoria lor, cucerită cinstit, cu arma în mână pe câmpul de bătaie. Victoriile lui Ștefan cel Mare sau ale lui Mihai Viteazul asupra Porții Otomane treceau astfel din legendă în realitate. Tot atunci, având comanda supremă a trupelor româno-ruse care asediaseră și cuceriseră Plevna, Domnitorul Carol își cucerise legitimitatea monarhică în ochii românilor. Legitimitate pe care, până în 1947, nu s-a gândit nimeni să i-o conteste sau să i-o ignore.

Entuziasmul de atunci al românilor poate fi ușor reconstituit fie doar citind poeziile, cu aură de reportaj literar în versuri, ale lui Vasile Alecsandri, din volumul „Ostașii noștri”, apărut aproape simultan cu evenimentele:„Peneș Curcanul”, „Sergentul”, „Căpitanul Romano”, „Hora de la Plevna”, „Eroii de la Plevna”… Sunt versuri atât de simple și directe, care redau emoțiile autentice și intense ale acelor vremuri, sentimente împărtășite, fără rețineri, de toți românii. Fostul revoluționar pașoptist și unionist Vasile Alecsandri nu a fost însă pe fronturile din Bulgaria;era în țară, la moșia de la Mircești, când a scris, în august 1877, „Peneș Curcanul”, poemul ce a avut un destin asemănător în România cu cel semnat de britanicul Alfred, lord Tennyson, „Șarja Brigăzii de Cavalerie Ușoară”, despre momentul eroic al bătăliei de la Balaclava, din Crimeea, în 1854. Ambele poezii au devenit o lectură de referință recomandată în școlile generale și liceele din Anglia și România. 

La fel de autentice privind atmosfera epocii sunt si tablourile – devenite și ele clasice – ale lui Nicolae Grigorescu, Sava Henția, Carol Popp de Szathmari, George Demetrescu Mirea, Oscar Odedeanu. Acești pictori, cu sprijinul Ministerului de Războiu, au fost pe front, au văzut cu ochii lor și făcut schițe ale dorobanților, ale asalturilor acestora, ale domnitorului și statului său major, realizând practic prima mărturie iconografică directă asupra unui război purtat de români.  

descărcare (2)Desigur, Casa Regală nu avea cum să minimalizeze momentul astral al cuceririi independenței de stat, și nici rolul determinant al Domnitorului Carol. Istoria oficială (manuale cursuri monografii, articole), discursurile aniversare, iconografia de epocă, film („Independența României”, 1912), toate acestea au făcut o constantă și adesea emfatică trimitere la imaginea lui Carol I în uniformă, în fruntea trupelor române sau a ofițerilor săi, pe front, în bătaia tunurilor turcești („Asta-i muzica ce-mi place !”). Carol, un prinț german, se putea astfel situa în galeria marilor voievozi români Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul.  

Mistificarea comunistă – sau cum să-l ştergi pe Carol I din istorie 

Cu atât mai greu, dar nu imposibil, le-a fost comuniștilor să steargă această imagine din mentalul colectiv românesc, păstrând (doar) importanța momentului istoric. Operațiunea propagandistică a fost amplă – a atins toate canalele de comunicare și reprezentare – și de lungă durată, practic pe toată durata regimului comunist.  

Mistificarea comunistă a cuceririi independenței s-a desfășurat pe mai multe direcții, dintre care doar una a fost permanentă:cea a ștergerii, a ignorării complete a prezenței și rolului lui Carol I, care a dispărut brusc din manuale, volume de istorie, reprezentări plastice, articole. Așa încât, treptat-treptat, românii, mai ales cei crescuți și formați în anii de democrație populară, au început să uite ceea ce învățaseră și știau foarte bine bunicii și părinții lor. Abia în filmul aniversar al centenarului Independenței, „Pentru Patrie”, regizat de Sergiu Nicolaescu, în 1977, a apărut pe marele ecran, într-un rol secundar bine calibrat pentru a trece de cenzură, și Domnitorul Carol I, interpretat chiar de orgoliosul Nicolaescu, rolul principal revenindu-i personajului colectiv interpretat de o pleiadă de îndrăgiți actor.  

De fapt, după 1960, majoritatea românilor era satisfăcută că măcar încetase obsedanta și apăsătoarea îndoctrinare privind benefica influență rusească şi contribuţie în toate domeniile (inclusiv în istorie), pe care fuseseră nevoiți să o suporte în anii ’50. În locul detestabilului rege a fost instaurat „personajul colectiv”, mult mai convenabil ideologic. Acesta era fie „Peneș Curcanul”, fie „Dorobanțul”, fie „Sergentul”, personaje anonim-simbolice, cu o biografie poetică bine conturată și în acord cu noile cerințe ale dosarului de cadre. Rafinatul și sensibilul boier moldovean Vasile Alecsandri nu-și putea imagina o asemenea brutală și abuzivă confiscare a sincerelor sale trăiri patriotice. Mesajul de bază al propagandei comuniste era aceea că independența, la fel ca și toate celelalte impliniri istorice, fusese realizată în principal de popor, cu un preț ridicat de sudoare și sânge – fapt în mare parte foarte adevărat, fiind minimalizate sau chiar ocultate contribuțiile, adesea decisive, ale liderilor, ale elitelor țării, care aparțineau reprobabilei defuncte clase burghezo-moșierești. 

Relațiile româno-ruse în 1878, la marginea unui conflict militar 

În primăvara lui 1877, rușii aveau încă de partea lor toate argumentele pentru a fi simpatizați de români:Imperiul țarist era marea putere vecină, creștină și ortodoxă, capabilă să se opună păgânului Imperiu otoman, care asuprea de secole țărișoarele românești. Faptul că la 1848 revoluționarii români arseseră Regulamentele organice impuse de ruși la 1830, împreună cu vetusta Arhondrologie, ambele documente fiind considerate de generația pașoptistă drept retrograde, de natură a împiedica progresul țării spre modernitate, putea fi trecut cu vederea în fața unor interese naționale supreme, precum independența țării.  

Putea fi însă mai greu trecută cu vederea anexarea Basarabiei în 1812, tot în urma unui război ruso-turc, teritoriu românesc tocmai transformat, în 1873, în gubernie. Capitalul de simpatie rusesc, deja fisurat, a început să se destrame în ochii românilor mai întâi datorită aroganței și disprețului imperial pentru țările mici. Mai întâi, trupele rusești au trecut Prutul în drum spre Bulgaria înainte de aprobarea în Parlamentul de la București a Convenției pe care tocmai o semnaseră la Livadia, pe motiv că România nu era încă independentă.  

Mai mult decât atât, comandantul corpului expediționar rus, Marele Duce Nicolae, ignorând autoritățile statului român, a adresat o proclamație „locuitorilor României”, după ce Rusia refuzase categoric orice cooperare militară româno-rusă.  

Același Mare Duce Nicolae, copleșit de rezistența îndârjită la Plevna a lui Osman Pașa (care a salvat astfel Strâmtorile de invazia rusească), a fost nevoit să ceară, telegrafic, ajutorul militar de urgență al României și să accepte încredințarea Prințului Carol a comenzii supreme a trupelor din fața Plevnei. Ceea ce a urmat a însemnat pagini de glorie reală a armatei române, cunoscute și recunoscute de atunci încoace. 

Cea ce nu s-a lăsat a fi cunoscut prea tare (din motive politico-diplomatice) sau deloc (din cauze ideologice și de subordonare față de puternicul vecin sovietic) a fost evoluția conflictuală a relațiilor româno-ruse în 1878. Neacceptată la tratativele de pace de la San Stefano, România s-a trezit prăduită de fostul aliat rus prin luarea județelor sud-basarabene (care îi fuseseră retrocedate Moldovei în 1856 și care asigurau strategicul acces al Rusiei la gurile Dunării) și recompensată, pentru sângele vărsat, cu Dobrogea și accesul la Marea Neagră, teritoriu ce aparținuse Imperiului Otoman. Indignarea, frustrarea și protestele românilor au dus la o situație extrem de tensionată, într-atât de încordată încât țarul Alexandru al II-lea a amenințat cu dezarmarea armatei române. Carol a răspuns prin vorbe memorabile:„Armata care s-a luptat la Plevna sub ochii împăratului și ai Alteței Sale Imperiale va putea fi zdrobită, dar nu va reuși nimeni să o dezarmeze”. Între timp, armata română ocupase poziții de apărare pe linia Calafat-Craiova-Slatina-Pitești-Târgoviște, iar trupele ruse au fost concentrate în apropierea Bucureștiului. În perspectiva ocupării Capitalei, fusese deja pregătită proclamația către populație privind introducerea stării de asediu. 

Până la urmă, marile puteri au convocat, în iunie-iulie 1878, Congresul de pace de la Berlin, în urma căruia României i s-a recunoscut independența și unirea cu Dobrogea, dar Rusia tot a obținut ceea ce urmărise:anexarea județelor Cahul, Bolgrad și Ismail, de la Gurile Dunării. Dar nu numai atât:rușii s-au ales atunci, în 1878, și cu antipatia românilor, antipatie întărită ulterior prin comportamentul ambiguu din vara lui 1916 și prin dezertarea în masă a trupelor rusești (din nou aliate) în lunile din vara lui 1917, cruciale pentru România. Toate acestea s-au întâmplat înainte de venirea bolșevicilor la putere, înainte de confiscarea tezaurului și mult înainte de ultimatumurile din 1940, de samavolniciile Armatei Roșii în 1944 și de teroarea stalinistă postbelică. 

Iosif VARGA

Intrarea României în războiul pentru unitate naţională

În momentul izbucnirii Primului Război Mondial (15/28 iulie 1914), România avea, din 1883, un Tratat de alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria. Pentru stabilirea poziţiei statului român, regele Carol I a convocat Consiliul de Coroană, care s-a întrunit la Sinaia în ziua de 21 iulie/3 august 1914. Marea majoritate a participanţilor s-a pronunţat eliberarea-Romaniei-01pentru neutralitatea României şi adoptarea măsurilor de întărire a armatei. Profund afectat de această decizie, Carol I a intenţionat să abdice, dar nu şi-a putut duce la îndeplinire această idee, deoarece a încetat din viaţă la 27 septembrie/10 octombrie 1914. Potrivit Constituţiei, revenea principelui Ferdinand. În ziua de 28 septembrie/11 octombrie 1914 acesta s-a prezentat în faţa Parlamentului, pentru a depune jurământul, după care a rostit un discurs prin care a dat asigurări că va fi „un bun român”.

Nicolae Iorga aprecia: „Nu se poate începe o domnie în mai grele împrejurări decât a lui Ferdinand I, astăzi rege al României”[1]. Marele istoric scria că, la urcarea pe tron, regele Ferdinand „era pentru cei mai mulţi un necunoscut şi un neţinut în seamă, pentru câţiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranţă”[2]. O idee similară formula şi regina Maria: „Soţul meu era cel mai credincios urmaş al unchiului său, cel mai răbdător şi cel mai ascultător moştenitor al lui, dar era pentru poporul său ca o carte închisă, nimeni nu ştia ce simţea”[3]. În acel moment, pentru România problema esenţială era atitudinea faţă de război, găsirea modalităţilor adecvate de acţiune în vederea întregirii statului naţional român prin eliberarea teritoriilor aflate sub dominaţie străină. Situaţia era complicată, deoarece Transilvania (cu Banatul, Crişana, Maramureşul) şi Bucovina se aflau în Austro-Ungaria – care făcea parte din gruparea politico-militară a Puterilor Centrale, iar Basarabia, anexată de Rusia – care era parte a Antantei.

La întrunirile publice organizate de antantişti se cerea ca România să intre în război pentru eliberarea Transilvaniei. În ziua de 15 februarie 1915, Nicolae Filipescu se adresa regelui Ferdinand: „Vei fi cel mai mare voievod al ţării, împodobindu-te cu titlurile lui Mihai Viteazul: «Domn al întreg Ardealului, al Ţării Româneşti şi al Moldovei»… mărirea ce-ţi doresc, Sire, este să te încoronezi în Alba Iulia sau să mori pe Câmpia de la Turda”[4]. Cei care susţineau intrarea României în război alături de Puterile Centrale, în frunte cu Petre P. Carp, erau mai puţin vocali, dar la fel de vehemenţi. După doi ani de neutralitate, guvernul prezidat de Ion I.C. Brătianu a semnat cu Antanta, la 4/17 august 1916, o Convenţie politică şi o Convenţie militară prin care Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia recunoşteau dreptul României de a-şi anexa teritoriile locuite de români în Austro-Ungaria, se angajau să o ajute cu trupe şi armament. La rândul său, România trebuia să intre în război la zece zile după semnarea acestor documente[5].

La Consiliul de Coroană, desfăşurat la Cotroceni, în ziua de 14 (27) august 1916[6], regele a declarat că i-a convocat pe mai marii ţării nu ca să le ceară un sfat, căci hotărârea sa era luată, ci ca să le solicite sprijinul, precizând că „în situaţia actuală neutralitatea nu mai este cu putinţă”. Ca urmare, România, trebuind să aleagă, „nu putea decât a se pune cu Înţelegerea în contra Imperiilor Centrale”. Ferdinand a declarat că, pentru a lua o asemenea decizie s-a învins pe sine, făcând aluzie la faptul că România urma să intre în război cu Germania, ţara sa de origine.

Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, a apreciat că România era datoare să între în acţiune, „căci cine ştie dacă în decursul veacurilor vom mai găsi un prilej atât de prielnic ca cel de azi. Iată de ce nu putem să mergem decât alături de Aliaţi şi în contra Puterilor Centrale”. Cel care s-a opus cu vehemenţă acestei decizii a fost P. P. Carp, care a spus că îl „roagă pe Dumnezeu ca armata noastră să fie bătută, căci numai aşa România va putea scăpa. Altfel e pierdută”. Adresându-se regelui, a afirmat:

– Să nu-şi închipuiască Majestatea Voastră că o Rusie învingătoare va tolera vreodată în România o dinastie de Hohenzollern.
Regele a replicat:
– Dinastia mea este română! Este o greşeală să afirmi că este străină, germană! Nu, ea este română! Românii nu l-au adus pe unchiul meu Carol să fondeze o dinastie germană la Gurile Dunării, ci pentru a fonda o dinastie naţională. Consiliul de Coroană s-a pronunţat, aproape în unanimitate, pentru intrarea României în război alături de Antanta, având ca obiectiv eliberarea Transilvaniei.

În seara zilei de 14 (27) august 1916, Edgar Mavrocordat, ministrul României la Viena, a prezentat ministrului de Externe al Austro-Ungariei declaraţia de război a României. A doua zi dimineaţa a fost difuzată „Proclamaţia către ţară”[7], semnată de regele Ferdinand şi de membrii guvernului, în care se aprecia: „După vremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”. În calitate de „cap al puterii armate” (conform articolului 93 din Constituție), regele. Ferdinand s-a adresat ostașilor, îndemnându-i să lupte, să învingă şi să fie convinşi că „De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi”[8].

În noaptea de 14 (27) – 15 (28) august 1916 armata română s-a avântat peste crestele Carpaţilor trecând la eliberarea fraţilor din Transilvania. A început Războiul pentru Unitatea Naţională, la sfârşitul căruia avea să se realizeze cel mai scump ideal al poporului român: Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Patria Mamă. (autor: Ioan Scurtu, sursa: Blog Ioan Scurtu)

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 – 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului – Stalingrad”, organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

[1] N. Iorga, Regele Ferdinand. Cu prilejul încoronării, Iaşi, Editura Porţile Orientului, 1996, p. 58
[2] Idem, Istoria Românilor, vol X, Bucureşti, 1939, p. 352
[3] Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. II. Ediţie Ioana Cracă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1991, p. 397
[4] Nicolae Filipescu, Pentru România Mare. Cuvântări de război. 1914-1916, Bucureşti, 1925, p. 24
[5] Arhivele Naţionale Istorice Centrale , fond Casa Regală, dos. 19/1918, f.1-2; Stelian Neagoe, Istoria Unirii Românilor. De la Cuza Vodă Întemeietorul la Ferdinand I Întregitorul, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2015, pp. 53-83
[7] Vezi, pe larg, Ion Mamina, Consilii de Coroană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2015, pp.53-83
[8] „Viitorul ” din 16 august 1916

Florin NAHORNIAC

Putin susţine că ar inversa destrămarea Uniunii Sovietice, dacă ar putea

Preşedintele rus Vladimir Putin a afirmat vineri că ar inversa prăbuşirea Uniunii Sovietice dacă ar avea şansa de a modifica istoria modernă a Rusiei, au raportat agenţii de ştiri.

PUTINPutin a făcut comentariile cu câteva săptămâni înaintea alegerilor prezidenţiale din 18 martie, pe care, potrivit sondajele de opinie, liderul rus ar trebui să le câştige confortabil.

Răspunzând numeroaselor întrebări puse de susţinătorii săi în enclava Kaliningrad, Putin a fost întrebat ce eveniment istoric rusesc ar dori să schimbe.

“Prăbuşirea Uniunii Sovietice”, a declarat imediat Putin.

Putin, care a lucrat în KGB în perioada sovietică, a declarat într-un discurs susţinut în 2005 că prăbuşirea Uniunii Sovietice din 1991 este “cea mai mare catastrofă geopolitică” a secolului 20. De asemenea, el a folosit înfrângerea naziştilor de către armata sovietică în cel de-al doilea război mondial pentru a stârni sentimente patriotice şi a ajuta la crearea unei noi înţelegeri în ceea ce priveşte identitatea rusă.

Întrebat în ce perioadă a istoriei ar dori să trăiască, Putin a afirmat că ar alege această perioadă.

“În perioadele anterioare, toţi strămoşii mei au fost slugi, iar eu sunt preşedinte”, a adăugat el.

Georgeta AMBERT

64% din agenda lui Trump a fost deja implementată, într-un ritm mai rapid decât cel al lui Ronald Reagan

Într-un ritm fără precedent, administrația Trump a implementat deja aproape două treimi din cele 334 puncte de pe ordinea de zi solicitate de Fundația Heritage, mult mai rapid decât fostul președinte Ronald Reagan, care a îmbrățișat modelul legendar al acestui think tank conservator, denumit  „mandat pentru conducere”.

104919377-GettyImages-870730432-donald-trump.530x298Thomas Binion, care asigură relația dintre Congres și conducerea executivă a Fundației Heritage, a declarat că Trump a implementat deja  64% din „recomandările politice unice” ale acestui think tank, scrie Washington Examiner.

În această etapă a președinției sale, Reagan  finalizase 49% din recomandările politicii Heritage. „Suntem uimiți!”, a spus Binion într-un interviu în care l-a lăudat pe Trump pentru că „este foarte activ, foarte conservator și foarte eficient”.

„Este absolut o agendă câștigătoare”, a spus Binion, care crede că președintele american, care a anunțat că vrea să candideze pentru un al doilea mandat, are toate șansele să-și adjudece victoria.

Mai mult, a spus acesta, Trump nu s-a axat doar pe un domeniu de activitate, ci, alături de echipa sa, a impus măsuri administrative majore privind politica externă, dereglementarea, imigrația, reforma fiscală și îngrijirea sănătății, măsuri adesea ignorate complet de mass-media.

Recordul deținut de Trump vine să combată un alt raport, al unui think tank de stânga, care West Wing, care susținea la finele anului trecut că administrația Trump a obținut doar 81 de realizări majore.

Fundația Heritage a fost un partenera lui Trump și  a administrației sale încă din momentul tranziției de la administrația Obama.

„Mandatul entru conducere” a fost inițiat pentru prima dată pentru administrația Ronald Reagan, în 1981.

Heritage consideră că Trump a reușit, pînă în prezent, să bifeze următoarele cerințe ale fundației:

  1. Părăsirea Acordului climatic de la Paris: în august 2017, Trump a anunțat că SUA își încheie finanțarea și aderarea la Acordul de la Paris privind schimbările climatice.
  2. Abrogarea neutralitatății Netului, un principiu fondator al Internetului: în decembrie 2017, Comisia Federală americană a Comunicațiilor (FCC) a pus capăt garanției unui tratament egal al fluxurilor de date ale operatorilor.
  3. Refacerea monumentelor naționale: Recomandarea Heritage de a interzice achiziționarea de terenuri a fost adoptată de Trump atunci când a emis două hotărâri executive care diminuau în mod eficient dimensiunile monumentelor naționale din Utah.
  4. Restabilirea așa numitei politici Mexico City: Acest ordin executiv împiedică finanțarea de către contribuabili a organismelor internaționale implicate în avort și precum și finalizarea finanțării pentru Fondul Națiunilor Unite pentru Populație. Pe 23 ianuarie 2017, în prima sa acțiune pro-life, Trump a semnat un ordin executiv de oprire a finanțării pentru International Planned Parenthood.
  5. Creșterea cheltuielilor militare: Trump solicită o creștere a bugetului cu 54 miliarde dolari  pentru cheltuielile militare și pentru a îmbunătăți capacitatea, capacitatea și disponibilitatea forțelor armate ale SUA.
  6. Reformarea programului de asistență temporară pentru familiile cu nevoi speciale (TANF): Administrația Trump a adoptat și este în favoarea consolidării cerințelor de lucru existente pentru a beneficia de scutiri de taxe.
  7. Permiterea dezvoltării resurselor naturale: Administrația Trump a deschis forajele off-shore și pe terenurile federale.
  8. Reformarea agențiilor guvernamentale: Trump a însărcinat pe fiecare dintre secretarii săi să pregătească planuri detaliate privind modul în care propun să reducă dimensiunea departamentelor lor, precum și eficientizarea serviciilor și asigurarea funcționării mai eficiente a fiecărui departament și gestionarea adecvată a veniturilor fiscale.
  9. Ieșirea din UNESCO: în octombrie 2017, Trump a anunțat că pune capăt calității de membru al Statelor Unite în Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO).

Silvia ANDREI

Ce nu știați despre Alba Iulia

Alba Iulia este păstrătoarea unora dintre cele mai importante și mai vechi monumente istorice din România și nu numai. Totodată, în Alba Iulia s-au petrecut evenimente istorice de o importanță deosebită, dar mai puțin cunoscute. Vă prezentăm o parte dintre acestea:

➤ Apulum a fost cel mai bogat oraș din Dacia romană. La jumătatea secolului al III-lea a primit și epitetul „Chrysopolis”, adică Orașul de aur. Pe aici se scurgeau spre Roma cele mai importante bogății ale Daciei romane. 

La Apulum a staționat singura legiune din Dacia (Legiunea a XIII-a Gemina), care și-a desfășurat activitatea pe durata întregii stăpâniri romane.

➤ Tot la Apulum au existat două orașe ridicate la rang de colonie, caz unic în Dacia romană și rarisim în Imperiu.

➤ Catedrala romano-catolică „Sf. Mihail“ din Alba Iulia este cel mai valoros monument de arhitectură medievală din Transilvania.

➤ Cel mai vechi element scuptural romanic din România (Majestas Domini) se găsește la catedrala romano-catolică „Sf. Mihail“ din Alba Iulia.

➤ Cea mai veche construcție renascentistă din România (capela Lázó) se găsește la catedrala romano-catolică „Sf. Mihail“ din Alba Iulia.

➤ Primul oraș din Transilvania unde evreii au primit permisiunea să se așeze a fost Alba Iulia, în vremea principelui Gabriel Bethlen.

➤ Primul Nou Testament în limba română a fost tipărit la Alba Iulia (noul Testament de la Bălgrad – 1648).

➤ Primul Abecedar în limba română a fost tipărit la Alba Iulia (Bucoavna – 1699).

➤ Cea mai mare cetate bastionară din România rămasă în picioare este cetatea Alba Carolina din Alba Iulia.

➤ Cea mai veche stație meteorologică din România se află la Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia. Ea a funcționat cu unele întreruperi din 1840 până în 1955.

➤ Cea mai veche sinagogă din zidărie din Transilvania a fost edificată la Alba Iulia (1822-1840).

➤ La Alba Iulia a avut loc prima reprezentație cinematografică din Transilvania (17 aprilie 1898).

➤ Buffalo Bill, legendarul erou al Vestului, și trupa sa, Buffalo Bill’s Wild West and Congress of Rough Riders, au susținut un spectacol la Alba Iulia în 12 iulie 1906.

➤ La Alba Iulia au fost încoronați primii regi ai României Mari, Regele Ferdinand I și Regina Maria (15 octombrie 1922).

Florin NAHORNIAC

Ordinul de protecție provizoriu: prilej de noi abuzuri. Drepturi constituționale periclitate, sub pretextul combaterii violenței domestice

Simona Popescu, pentru Cotidianul, despre posibila abuzare a unor drepturi constituționale prin instituirea așa-numitului „ordin de restricție provizoriu” în cazul violenței domestice. Mirosind de la o poșta a oportunism feminist și a „semnalizarea virtuților” din partea fostei eurodeputate socialiste Viorica Dăncilă, azi prim-ministru al nefericitei Românii, măsura ne amintește de temeri pe care ne le-am exprimat și noi în multiple rânduri. Vezi de exemplu eseul prof. Stephen Baskerville, Sexul și problema drepturilor omului, care începe astfel: Ceva tulburător se petrece în domeniul drepturilor omului. Pe când înțelesul originar al drepturilor omului diminua puterea guvernului, noua lor formă o sporește.

Guvernul-introduce-Ordinul-de-protectie-provizoriu--Politistii-pot-da-agresorul-afara-din-propria-casa-si-i-pun-bratara-electronica„Din ce în ce mai grav și din ce în ce mai apăsat se remarcă faptul că, atunci când este semnalată o eroare de guvernare, în orice domeniu, se ajunge ca de la o extremă să fim conduși, fără posibilitate de îndreptare, spre o altă extremă. Mai gravă decât prima.

Nu există nicio tendință ca problemele să fie rezolvate democratic, iar guvernarea să se exercite la modul real în folosul cetățenilor. Măsurile „reparatorii“ care se iau încalcă normele unei societăți democratice, așa cum nu s-a mai întâmplat de mult. (…)

Cum sunt anulate drepturi constituționale sub pretextul combaterii violenței domestice

Un alt caz în care se trece de la o extremă la alta provine de la nevoia de îmbunătățire a legislației împotriva violenței în familie. Se acționează, ca de obicei, doar după ce a mai murit cineva. Foarte recent, directoarea unei grădiniţe a fost înjunghiată mortal, făptaşul fiind soţul acesteia. El avea un ordin de restricţie, pe care însă nu l-a respectat. „Anul trecut au fost emise peste 3.000 de astfel de ordine de protecţie și mai mult de 25% nu au fost respectate“, a remarcat ministrul Carmen Dan.

Apoi, premierul Dăncilă a anunțat cu mândrie că Guvernul a avizat o propunere prin care se instituie „ordinul de protecţie provizoriu“ care va fi emis de poliţist.

Oricine are răbdare să citească propunerea legislativă cu atenție își dă seama că, în funcție de cine sesizează și cine aplică, abuzurile se pot ține lanț și pot distruge cumplit destinele unor oameni nevinovați. S-a cerut monitorizarea nu numai a agresorilor, ci și a victimelor prin brăţări electronice. De remarcat este că se tot insistă pe aceste brățări „fermecate“, dar sistemul nu funcționează în prezent pentru nimeni, pentru niciun autor de faptă penală, deși această posibilitate este prevăzută în legislație. Arestații la domiciliu zburdă liberi, pe unde poftesc.

Protecție provizorie, prilej de abuzuri

La umbra noului „ordin de protecție provizoriu“ (OPP) se pot petrece abuzuri de nedescris, în sine propunerea legislativă încălcând grav, fix prin părțile esențiale, Constituția. Jupânul acestui ordin devine polițistul. Cu orice polițist de proximitate se va putea aranja orice. OPP „se emite de către polițist, de îndată, cu caracter executoriu, fără termen și fără somație, având valabilitate de 5 zile, cu posibilitate de prelungire până la emiterea Ordinului de protecție.“ Abia după ce polițistul emite OPP acesta trebuie să strângă probe și să se ducă la procuror cu ele, care procuror le va transmite judecătorului.

Ce drept de proprietate, de inviolabilitate a domiciliului, care prezumție de nevinovăție? Ce legi pentru protecția drepturilor omului să mai fie respectate? Se intră cu bocancii, la propriu, direct. De ce? Pentru că polițistul va avea obligația să intre cu forța în casă și să emită un OPP prin care să înlăture imediat agresorul, chiar dacă, atenție, acesta este proprietarul și chiar dacă a fost victima vreunei înscenări. Iar „agresorul“ primește și interdicția de a reveni pe toată durata valabilității OPP. Și, ca să fie lumea sigură că nu revine în propria casă, i se confiscă cheile și se schimbă încuietoarea. În afară de regimul nazist, unde ați mai auzit să fie posibile asemenea abuzuri?

Nimeni nu se mai grăbește să scoată victima prezumtivă din mediul violent, să ofere asistență femeilor, copiilor și persoanelor vârstnice, să se facă un plan concertat prin care să se intervină, dacă e cazul, pentru o protecție efectivă. Pur și simplu se instalează altcineva în casa persoanei pentru care s-a făcut sesizarea, chiar dacă, să presupunem, pentru „recitalul de sunet și lumini“ nu e vinovată. Înscenări s-au mai văzut, iar din păcate, România este plină de escroci care primesc acum o nesperată mână de ajutor. Dacă persoana alungată din propria locuință are tupeul să revină pe proprietate, primește închisoare de minimum un an.

Frumos este că, dacă acest OPP a fost infirmat de procuror, măsurile și obligațiile care au fost dispuse prin acesta încetează. Atât scrie în lege, nimic mai mult. Legea nu spune cine va fi și cum sancționat pentru abuz, iar polițistul nu se mai duce cu nimeni acasă să schimbe încuietoarea și să-l repună pe abuzat în drepturi. Nici să-i spele obrazul de rușinea vecinilor. Iar dacă persoanele care l-au dat afară au pus și mâna pe actele casei și între timp au și vândut, omul rămâne pe stradă, pur și simplu. Și cazuri de acest fel s-au mai văzut, dar acum sunt, iată, reglementate prin Lege.

Silvia ANDREI

FRAŢII Becali, Borcea şi judecătoarea Geanina Terceanu au primit DECIZIA FINALĂ! S-a lăsat cu ani grei de ÎNCHISOARE

Magistraţii ÎCCJ s-au pronunţat în dosarul în care Geanina Terceanu e acuzată că a luat în tranşe 220.000 de euro mită ca să-i achite pe Cristian Borcea şi Ioan şi Victor Becali în dosarul Transferurilor. Procurorii au cerut la ultimul termen pedeapsa maximă pentru fosta judecătoare, motiv pentru care a primit şapte ani de închisoare!

Judecătoarea Geanina Terceanu a primit 7 ani pentru luare de mită!

Cristi Borcea a fost achitat deși era acuzat de dare de mită! Victor Becali a primit 5 ani și 4 luni. Ioan Becali a primit 5 ani și 8 luni.

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este definitivă.

Pe 6 februarie, a avut loc la instanţa supremă ultimul termen în dosarul în care fosta judecătoare Geanina Terceanu este acuzată că a luat mită de la Cristian Borcea şi Ioan şi Victor Becali pentru a-i achita în dosarul Transferurilor.

Procurorul DNA a cerut în cazul acesteia pedeapsa maximă, respectiv 8 ani de închisoare.

646x404_97449300„Solicităm o pedeapsă maximă prevăzută de lege, 8 ani. Inculpata a avut iniţitativa de a lua legătura cu inculpaţii Becali Ioan şi Becali Victor, era conştientă de impact, aceste împrejurări fac ca noi să solicităm o pedeapsă maximă. Facem referire că a primit o sumă de 10.000 de euro deplasându-se personal la stadionul Steaua, ulterior a pretins acestora o sumă de 70.000 de euro, s-a deplasat personal la locuinţa lui Becali Ioan, apoi a primit o altă sumă de 10.000 de euro, apoi 40.000 de euro şi în vara anului 2009, s-a deplasat personal la locuinţa lui Ioan Becali de la care a primit suma de 10.000 de euro. Înainte de finalizarea cercetărilor, inculpata a pretins 105.000 de euro pentru a pronunţa o soluţie de achitare, suma primita efectiv în martie 2012, înainte de pronunţarea soluţiei în cauză”, a arătat procurorul DNA, în sala de judecată.

Fosta judecătoare a recunoscut acuzaţiile care i se aduc în acest dosar, avocatul acesteia solicitând ca pedeapsa să fie redusă sub doi ani de închisoare, având în vedere că, pe fond, Terceanu a fost condamnată la 5 ani şi 6 luni de închisoare.

„Inculpata a recunoscut sumele de bani date cu titlul de mită fără a se şti despre ele. Inculpata recunoaşte întâlnirea cu fraţii Becali la locuinţa lor şi că a primit suma de bani. Becali Ioan a declarat că e posibil să îi fi dat suma de 110.000 de euro, dar inculpata a recunoscut că a primit această sumă. Declaraţiile date de inculpată sunt cele care au cântărit covârşitor la punerea în mişcare a acţiunii penale a lui Cristian Borcea”, a arătat unul din avocaţii Geaninei Terceanu.

Totodată, procurorul a cerut majorarea pedepselor pentru Cristian Borcea, având în vedere antecedentele sale penale, şi pentru fraţii Becali, care au fost beneficiarii actului de corupţie.

„Judecătorul de fond trebuia să stabilească legea după care ne va judeca. Legea penală mai favorabilă este cea veche, eficienţa unui articol din Codul Penal. Nu vorbim de menţinere, ci de acordarea eliberării condiţionate. Până în prezent, Becali a început pedeapsa şi a executat 3 ani de închisoare. Inculpatul a executat 46 de luni, ceea ce depăşeşte două treimi din pedeapsă”, a arătat apărătorul lui Victor Becali.

În ultimul cuvânt adresat instanţei, Cristian Borcea nu a recunoscut acuzaţiile care i se aduc, precizând că nu a cunoscut-o pe fosta judecătoare decât în sala de judecată.

„Am spus şi spun adevărul, sunt nevinovat, nu i-am dat direct sau indirect nicio sumă de bani şi nu am cunoscut-o decât în sala de judecată”, a arătat Cristian Borcea.

Pe fond, Geanina Terceanu, fost judecător al Tribunalului Bucureşti, a fost condamnată în această cauză la cinci ani şi şase luni de închisoare, fraţii Becali la câte trei ani de închisoare, iar Cristian Borcea la trei ani şi jumătate de închisoare.

Fraţii Becali au fost eliberaţi condiţionat din închisoare în timp ce Cristian Borcea este singurul încarcerat rămas după condamnarea în dosarul Transferurilor. Fostul director executiv al FC Dinamo poate cere din nou eliberarea condiţionată pe 23 aprilie 2018.

Potrivit procurorilor, în 24 februarie 2009, judecătorului la acea vreme Geanina Terceanu, de la Tribunalul Bucureşti, i-a fost repartizat spre judecare dosarul transferurilor de fotbalişti, cauză în care Ioan Becali, Victor Becali şi Cristian Borcea, alături de alţi cinci oameni de fotbal, fuseseră trimişi în judecată pentru înşelăciune şi evaziune fiscală. În 3 aprilie 2012, Geanina Terceanu a hotărât achitarea tuturor celor opt inculpaţi trimişi în judecată în legătură cu efectuarea de tranzacţii ilegale la transferurile unor fotbalişti către cluburi din străinătate, ceea ce a produs un prejudiciu total de aproape 1,5 milioane de dolari în dauna statului şi de peste zece milioane de dolari în dauna a patru cluburi de fotbal.

Geanina Terceanu i-a achitat pe cei opt oameni de fotbal pentru toate infracţiunile reţinute, pe motiv că „fapta nu există”.

În urma investigaţiilor, procurorii DNA au stabilit că, pentru a da soluţia de achitare, Geanina Terceanu a primit de la Ioan şi Victor Becali şi de la Cristian Borcea, în mai multe tranşe, suma totală de 220.000 de euro, începând din aprilie 2009 şi până în mai 2012.

„Sumele de bani primite cu titlu de mită au fost remise magistratului de către cele trei persoane fie personal fie prin intermediar, în diferite locaţii din Bucureşti şi judeţul Ilfov şi Ialomiţa. În cursul anului 2009, o parte din banii primiţi în modalitatea de mai sus au fost folosiţi de inculpata Terceanu Geanina la achiziţionarea unei locuinţe”, susţineau procurorii.

În 12 noiembrie 2012, hotărârea de achitare pronunţată de Geanina Terceanu a fost desfiinţată printr-o decizie a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de control judiciar pronunţând condamnarea inculpaţilor la pedepse între trei şi opt ani de închisoare, cu executare sau cu suspendare. Ulterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis rejudecarea cauzei, motivând că judecătorii de la CAB au respins toate probele cerute, nu i-au ascultat temeinic pe cei opt oameni de fotbal acuzaţi şi a dispus condamnarea pe probe în baza cărora fuseseră anterior achitaţi, de Tribunalul Bucureşti.

Silvia ANDREI