Arhive lunare: aprilie 2018

Mănăstirea PUTNA este necropola Marelui Domnitor al Moldovei, ŞTEFAN CEL MARE şi SFÂNT

Mănăstirea PUTNA necropola Marelui Domnitor a Moldovei, ŞTEFAN CEL MARE şi SFÂNT, a salvat prin mormântul său întreaga Moldovă de stăpânirea sovietică. Dacă acest mormânt nu se afla la Putna întreaga Moldova ar fi fost ocupată de hoardele sovietice!

aassGraphic1

,,…….această matcă a neamului care este Pstefan-cel-mare-350x315utna, mănăstirea unde-şi doarme somnul de veci Ştefan cel Mare şi Sfânt în care ,,poporul românesc îşi găsise cea mai curată icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite, şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al bucuriilor fru­moase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr-însul de aiurea şi de mai sus. Şi cu cât se vede această icoană mai limpede, cu cât se înţelege mai desăvârşit şi se iubeşte mai mult, cu atâta şi viitorul se vesteşte mai bun, căci atunci neamul merge pe drumul strămoşului cuminte” (lorga).

 

HAIDEŢI ROMÂNI, DIN MOARTE ÎNVIAŢI! PATRIA SĂ NE-O APĂRĂM!

Fraţi români, panta pe care alunecă neamul românesc este o realitate crudă, care ar trebui să ne inspăimante, să ne pună serioase probleme, să ne preocupe la modul cel mai serios. Cred că fiecare român in parte ar trebui sa aibe pe ordinea de zi, pe primul loc in aceasta ordine de zi aceasta problema deosebit de gravă a neamului românesc. De ce? Fiindcă ne pierdem pe zi ce trece identitatea de orice natură ar fi ea, culturală şi spirituală în primul rând.

Graphic1

Să nu uităm, dragii mei dragi, că pe aceste meleaguri a trăit un popor ortodox, dreptcredincios adică, iar tot ce au clădit de-a lungul veacurilor înaintaşii noştri, a avut strânsă legatură cu Ortodoxia, cu credinţa curată in Dumnezeu. Aşa cum zice Scriptura, prin  Mântuitorul nostru Iisus Hristos:” Cel ce nu adună cu mine, risipeşte”. Pământul acesta a dat omenirii oameni de înaltă ţinută morală şi de sfinţenie, de mare valoare, a umplut cerul de sfinţi.Să privim calendarul nostru ortodox şi să ne cutremurăm de mulţimea sfinţilor de-a lungul veacurilor de istorie. Şi să enumerăm numai câteva: Paisie de la Neamţ, Nicodim de la Tismana, Ghelasie de la Ramet, Calinic de la Cernica, Cuvioasa Paraschieva de la Iaşi, Teodora de la Sihla, Vasile de la Poiana Mărului, etc. Ar fi trebuit să incepem cu perioada daco-romană, amintind sfinţiii Epictet şi Astion, Kamasis, Filipos, Zoticos, Attalos de la Niculitel şi toţi episcopii martiri sub prigonitorii romani din această perioadă. Apoi perioada contemporană în care amintim sfinţi ca Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Teofil Pârâianu şi miile de martiri din temniţele comuniste, amintind aici cu precădere Aiudul. Mari români care s-au jertfit pentru tot ce este românesc au fost poetul Grigore Vieru, Ion Aldea Teodorovici şi soţia lui Doina  Teodorovici şi mulţi alţii pe care nu-I ştim. Deci exemple avem numai că fiecare din noi avem o datorie sfântă faţă de ţară şi faţă de Dumnezeu: să ducem mai departe ceea ce ne-au lăsat înaintaşii noştri, astfel împlinindu-ne datoria sfântă faţă de Dumnezeu şi faţă de neam.  Chemarea acestui neam este una înaltă, providenţială şi nu una a uitării rădăcinilor, a aşternerii prafului peste laurii istoriei şi peste sângele vărsat al miilor de martiri români de-a lungul timpului. Martirii s-au jertfit pentru noi, ca noi să fim liberi , iar noi ce facem? Intrăm din ce în ce mai mult în duhul secular al acestei lumi subjugate numai de valori materiale, ne lăsăm copleşiti de mediocritate şi de lipsa de cultură şi spiritualitate. Am uitat să ne cinstim eroii, bătrânii, am uitat de sfânta Biserică, am uitat să fim cuviosi şi jertfelnici, am uitat să trăim româneşte.Am uitat, într-un cuvânt, să ne facem datoria.Să nu uităm că omul este chemat spre cele cereşti şi nu spre cele pământesti. Omului I s-a acordat cinstea de a fi regele creaţiei şi totodată de a fi întocmai ca îngerii lui Dumnezeu. Deci trebuie să trăim îngereşte şi nu să ne încurcam în grijile acestei lumi deşarte, precum spune Scriptura: “Căutati mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă.” Care “celelalte”? Adică cele materiale, de care nu trebuie să îngrijim, căci are Dumnezeu grijă să le adauge. Dar noi avem puţina credinţă. Să punem deci pe primul rând sufletul şi cele spiritual şi să ne amintim de pildă Mântuitorului cu păsările cerului care nu ară şi nu seceră.

Disparem ca neam nu numai prin moartea noastra spirituala si culturala ci si la modul propriu-zis:prin pacatul avortului care s-a inmultit infiorator de mult, scazind natalitatea si deci viitorul biologic al acestui neam. Nu se mai nasc copii, tot din necredinta noastra si din grija materiala care ne sufoca.Bunicii nostrii aveau cite 10-12 chiar si 15 copii si toti erau sanatosi si ajungeau oameni mari si pe care societatea se poate baza.Azi cabinetele medicale savarsesc avorturi pe banda rulanta si mii de copii dispar anual. Mamelor opriti-va! Acest pacat este infiorator de grav in fata lui Dumnezeu. Opriti-va si pocaiti-va pana nu este prea tarziu. Faceti copii si spovediti aceste pacate ca sa se ierte si sa-l imbunati pe bunul Dumnezeu, altfel osanda va fi vesnica.Renuntati la contraceptive si la blestematia ferelii, asa cum o numeste Parintele Arsenie Boca. Caci asta este menirea femeii, una inalta, aceea de a se mantui prin nastere si crestere de prunci, de a se sfinti prin aceasta menire de mama si nu aceea de a se complace in egoismul contemporan si in necredinta. Apoi ne pierdem  valorile culturale. Cultura nu mai conteaza. Cine mai pune pret pe cultura? Romanul nu mai citeste o carte, nu mai merge la opera, nu mai studiaza nimic, nu mai admira o pictura. A uitat de toate acestea. A uitat de Ciprian Porumbescu, de George Enescu, de Stefan Luchian, de Nicolae Grigorescu, de marii poeti si scriitori care au creat o zestre estetica poporului roman, o zestre culturala nepretuita, s-au jertfit pentru a da nastere la opere ca ale lor, viata lor a fost o jertfa. Nimic deci nu se face fara jertfa, fara sacrificiu. Cladiri de patrimoniu se degradeaza pe zi ce trece, la fel biserici vechi pictate in cel mai pur stil romanesc. Nu mai investim in astfel de lucruri, in schimb , zi de zi se inalta cladiri moderne, cu zeci de etaje, sedii de firme, toate intepand cerul cu inaltimea lor. Nu suntem impotriva acestora, dar se pierde tot ceea ce este romanesc. De asemenea romanul a uitat sa vorbeasca romaneste. Am “englezit” atit de mult limba romana, incat nu mai putem sa respiram de atitia termeni englezesti ca asistent manager, trendy, fancy, trend, etc, etc, etc.De asemenea, cum spunea regretatul domn Pruteanu, acest popor in ultimul veac, a ciuntit si a deformat aceasta limba atat de frumoasa si de melodioasa. Folclorul l-am adaptat pe ritmuri etno, maneaua este un adevarat sport national. Nu este bine deloc, fiindca toate acestea nu au nimic in comun cu autenticul. Si toate acestea din faptul ca ne-am pierdut credinta si ca inotam in grijile acestei lumi, grija noastra primordial fiind alta, aceea a mantuirii, a infrumusetarii sufletului nostru, care  este vesnic, a implinirii legii divine si a desavarsirii noastre launtrice.

Este cutremurator, infiorator apoi,  ce se intimpla cu limba noastra astazi.Nimeni , aproape nimeni nu mai lupta pentru a pastra limba romana curata ci dimpotriva o vulgarizam pe zi ce trece, o transformam intr-o limba a trivialitatii, a americanismelor ieftine si a prostului gust dus la cote tenebroase. Este o crima a permite asa ceva asupra darului lui Dumnezeu facut acestui neam. Romanul de astazi are alte preocupari, strict materiale si materialiste , altele decat patriotismul curat, dragostea de Dumnezeu, de neam si de tara; romanul de astazi inoata in grija agoniselii desarte si in grija zilei de mine, pe care nu garanteaza ca o mai apuca. Omul contemporan, spunea un parinte, construieste ca si cum ar trai vesnic si mananca, ca si cum ar trai numai pentru asta. Romanul a uitat sa fie roman, a uitat sa-si apere valorile fara de pret ale ortodoxiei, darurile cele nepretuite, cum ar fi dreapta credinta, limba, neamul, tara aceasta frumoasa si bogata. Ce este limba romana adevarata? Este limba cartilor bisericesti, este limba intelepciunii lui Dumnezeu din Psaltire si Ceaslov. Este limba in care Dosoftei Mitropolitul a scris Psaltirea in versuri, este limba lui Cantemir din Descriptio Moldaviae, este limba cronicarilor, a Pravilelor Bisericesti, mai dulci ca mierea, este limba lui Blaga, a lui Cosbuc, a lui Eminescu si a lui Vieru. Este limba vorbita de mosii si stramosii nostri, a tuturor voievozilor si martirilor, a eroilor si taranilor care permanent au  imbogatit-o, au pretuit-o ca pe un dar de mare pret, au  pastrat-o cu sfintenie ca pe un sfant odor, ceea ce si este. M-as apleca asupra afirmatiei, permanent au imbogatit-o, nu cu cuvintele triviale ale altor limbi si cu injurii si trivialitati ci cu noi intelesuri ale intelepciunii, cu noi sclipiri de har dumnezeiesc , ridicand-o la dulceata de taina a limbii vorbite de Adam cu Dumnezeu in Rai, inainte de caderea in pacat.Limba cea adevarata este limba adevaratei credinte, a adevaratei culturi, este limba lui Nicolae Steinhardt,  a lui Daniil Sandu Tudor, a parintelui Adrian Fageteanu  si a tuturor oamenilor de cultura si valoare, care au stralucit in temnitele comuniste si au devenit sfinti. Este limba tuturor carturarilor si eruditilor acestui  neam, este limba omeniei, a buneicuviinte, a dragostei, a iubirii de straini, a ospitalitatii, a credintei si a curatiei. Asta este adevarata limba si inaintasii nostri au stiut cu prisosinta sa o pretuiasca si sa o imbogateasca. Pentru cine s-a jertfit Stefan Luchian, apoi? Sau Grigorescu? Oare pentru cine?Sau Constantin Noica, sau Nae Ionescu, sau Mircea Eliade?Pentru cine a luptat marele George Pruteanu, oare nu pentru puritatea si acuratetea limbii noastre, comoara cea de mult pret a noastra? Si noi ce am facut? Am lasat limba romaneasca sa o spurce cei rai si haini cu tot felul de injurii, tot felul de mascari si frivolitati, cu tot felul de mahalagisme si imprumuturi la moda. Am lasat limba lui Eminescu, a lui Alecsandri, a lui Blaga , prada talharilor, jefuitorilor, care au furat-o, au strambat-o si au stalcit-o. Am manelizat si am caricaturizat limba noastra cea dulce, poetica si dumnezeiasca, mostenirea noastra de la Traian si Decebal. Am “afonizat-o” si am sfasiat-o pe mireasa imaculata si melodioasa, in care s-au nascut atatea doine si balade, in care s-au scris atatea acte istorice, in care ne-am nascut, am crescut si am devenit oameni. Este limba lui Decebal, a lui Stefan, a lui Mircea si a lui Mihai, limba pe care noi am transformat-o in limba a hulei, a mediocritatii, a injuriilor si a decadentei.Limba in care este scrisa in Biblie Cintarea Cintarilor este hacuita si murdarita permanent de tot ce este ieftin, trivial, josnic si obscur. Copiii nostri invata de mici o limba straina, a trivialului si a violentei,o limba si o istorie pe care noi le-o oferim spre mostenire.Ii facem sa le fie rusine de tara si limba lor, ii dezradacinam cu totul prin faptele si exemplul nostru.Cum ii vom putea privi in ochi?

Dragi frati si surori intru Hristos, sa ne trezim la realitate si sa veghem cu trezvie adevarata la binele dreptei credintei si al neamului.Sa ne pazim tara cu valorile sale, cu bogatiile ei , cu frumusetile ei si asa, frumoasa si bogata, cu o limba ingereasca sa o predam mostenire urmasilor nostri. Caci suntem responsabili pentru mostenirea pe care o pregatim urmasilor nostri. Suntem legati de trecut si de viitor si vom da socoteala in fata Dreptului Judecator pentru tara aceasta minunata pe care am primit-o in dar, insa de care n-am fost vrednici. Caci Romania, spune un parinte, este dupa modelul Sf. Treimi; asa cum Dumnezeu este Unul singur intreit in persoane Tatal Fiul si Sf. Duh, asa si Romania este una singura rezultata prin unirea celor trei principate surori: Tara Romaneasca, Ardealul si Moldova. Ce glas proorocesc, ce minunata descoperire dumnezeiasca … Apoi , o alta problema si meteahna contemporana este frica si lasitatea noastra in lucrarea mantuirii si in indeplinirea datoriei noastre fata de Dumnezeu si fata de neam.Singura frica acceptata in crestinismul dreptmaritor-ortodox este frica de Dumnezeu si de pacat. In restul cazurilor, frica este o stare de paralizie a sufletului , pe care diavolul incearca sa ne-o insufle si prin care doreste sa anihileze orice lucrare dumnezeiasca in noi si prin noi. Crestinul trebuie sa fie curajos precum inaintasii nostri, precum sfintii si mucenicii nostri care mergeau la moarte ca la nunta ce frica au cunoscut Voievozii si Martirii Neamului in atatea razboaie si atatea prigoane? Sa ne amintim de neinfricatul Stefan, de Mihai , de Horea si de alti mari oameni si crestini, care prin martiriul lor au sfintit pamantul tarii. Sa ne amintim apoi de toti sfintii din sinaxare, de toti marturisitorii si mucenicii de la Hristos si pana azi. Caci fara teama au marturisit dreapta credinta impotriva ereziilor de tot felul, sfinti ca Sf. Maxim Marturisitorul sau Sf. Atanasie cel Mare. Pentru dreapta credinta a fost prigonit Sf. Ioan Gura de Aur si toti sfintii. Iar in veacul 20 sfintii inchisorilor comuniste, fara frica, l-au marturisit pe Hristos, in iadul reeducarii si groaznicelor chinuri din temnitele comuniste, nelepadandu-se nici o clipa de dreapta credinta in Dumnezeu.

Asa cum am spus, frica vine de la diavol , care incearca sa ne scoata din lupta cea duhovniceasca, si, prin intermediul ei si sa ne anuleze lucrarea duhovniceasca si de marturisire in lume. Insa un parinte contemporan spune ca fricosii nu se mantuiesc si bunul Dumnezeu se manie din pricina fricii si lasitatii noastre in marturisirea adevarului.Prin lasitatea noastra de a marturisi se pagubesc o multime de suflete slabe in credinta, paguba pentru care nu vom avea raspuns la INFRICOSATA JUDECATA. Nu slujim oare Celui Atotputernic si Preainalt ?Nu slujim cu totii Atottiitorului? De ce sa ne fie frica?De moarte? Oare este ingaduit crestinului sa se teama de moarte? Nu pentru asta a venit Hristos in lume,  ca sa desfiinteze moartea si sa ne dea sansa mantuirii si a vietii vesnice? Nu pentru noi a patimit si s-a Jertfit pe Cruce? Si daca El ne-a scos de sub imperiul mortii, noi de ce trebuie sa ne temem de moarte? Avem o istorie atat de bogata, atat de ziditoare pentru noi, prin bogatia de exemple de moralitate si de sfintenie a acelora care cu sange au scris-o. Avem eroii trecutului care nu au murit, ci s-au mutat de la noi in Imparatia lui Dumnezeu si care de acolo ne privesc si iau aminte. La marea Judecata a lui Hristos vom sta cu ei fata catre fata si ne vom rusina multi dintre noi de faptele noastre. Ne vom rusina pentru lipsa noastra de patriotism, pentru lipsa de dragoste pentru Sfanta Biserica, pentru ignoranta noastra in care ne complacem ca neam in momentul de fata si nu vrem sa recladim ceea ce a fost odinioara, prin exemplul vietii noastre personale. Ce vor spune oare atunci Stefan cel Mare si Sfant  si Martirii Brancoveni? Ce vor spune atunci cuviosii si dreptii acestui pamant, voievozii care s-au jertfit pentru credinta cea dreapta si pentru neam? Ce vor spune mucenicii si mucenitele?

In orice caz, un lucru este sigur. Noi nu vom avea raspuns inaintea lui Dumnezeu si inaintea lor.Suntem urmasii unor oameni care au luptat ca noi sa fim astazi liberi, sa ne putem duce si ruga fara nici o opreliste in sfintele lui Dumnezeu biserici.Suntem urmasii unor oameni care au murit, varsandu-si sangele pentru acest pamant, inrosindu-l , suntem urmasii unor oameni pentru care biserica si tara le-a fost si casa si masa si tata si mama si sotie si frate.

Iar noi ca popor ce facem? Ne lepadam zi de zi de tot ce avem mai sfant pe acest pamant, adica de dreapta credinta si de Dumnezeu. Nu ne mai cunoastem istoria si obarsia, nu mai vrem de fapt sa le cunoastem. Ne pierdem individualitatea si identitatea, asemanandu-ne tot mai mult cu societatea consumista, pur materialista din zilele noastre, participand tot mai mult la actele de egoism ale omului contemporan. Ne lasam inghititi de o societate despiritualizata, care tinde spre un tel final opus celui la care omul trebuie sa ajunga si anume indumnezeirea. Suntem angrenati intr-o goana absurda dupa cele materiale, uitand lucrurile esentiale pentru care cu adevarat merita sa traiesti si sa te jertfesti. Ne complacem ca popor intr-o stare extrem de periculoasa , intr-o ignoranta care ne va duce la o finalitate infricosatoare. Ne complacem ca popor intr-o lasitate de a spune adevarul, intr-o mocirla a lipsei de responsabilitate si a mediocritatii. Am uitat sa fim cuviosi, am uitat sa daruim si sa ne daruim.

Asadar, dragii mei compatrioţi, din dragoste si din durere v-am spus toate acestea. Sa nu considerati ca v-am certat. Am tras un semnal de alarma, fiindca lucrurile au mers prea departe. Ne pierdem neamul, ne pierdem tara. Ne pierdem individualitatea noastra si demnitatea noastra ca neam. Noi preotii avem datoria sa va spunem aceste lucruri. Dar ce este de  facut? Sa ne intoarcem la adevaratele valori, la cele spirituale, sa ne intoarcem la pildele inaintasilor nostri si vom sti cum sa traim si ce vom face in viitor. Sa ne intoarcem la valorile crestine si la Dumnezeu. Sa traim in Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa participam la propasirea valorilor acestui neam si sa-i invatam pe copii nostri adevaratele valori si cum sa traiasca frumos, asa cum o faceau bunicii nostri. Sa facem cinste numelui de roman atat aici in tara, cat si peste hotare. Sa nu uitam ca este o datorie sfanta a ne iubi tara , neamul si pe Dumnezeu, o datorie de implinit, prin chemarea noastra inalta la mantuire. Sa nu ne uitam radacinile si sa purcedem fara intarziere la aceasta inalta si sfanta lucrare. Sa luam ce este bun  din lume si nu ce este rau si pagubitor. Sa facem cunoscuta si altora dreapta credinta, ortodoxia, atat de adanca si de frumoasa, nepretuita. Sa fim exemple atat in tara cat si peste hotare de munca, cuviosie, cumintenie, smerenie, inteligenta, seriozitate si demnitate, de patriotism, de dragoste, de rabdare si de rugaciune. Sa fim plini de virtuti , asa cum a fost romanul dintotdeauna.Numai asa vom atinge telul nostru, chemarea noastra providentiala la mantuire si nu punand pret pe valorile materiale atat de desarte si de vremelnice. Caci intai virtutile ne sunt averea noastra si dupa aceea cele materiale.

Sfânt Popor Roman  trezeşte-te până nu este prea târziu! Redevino ceea ce ai fost odinioară! Intoarce-te la origini, la ceea ce cu adevărat este esenţial, la lucrurile care cu adevărat conteaza! Redevino erou, martir, pentru că merită să trăieşti şi să mori pentru bine, frumos şi Dumnezeu! “Hai români din moarte înviaţi!” cum spunea Grigore Vieru.  Să ne facem vrednici de aceeaşi cinstire cu înaintaşii noştri. Să arătăm şi altora valorile noastre adevărate, să arătăm şi altora pe adevăratul român, fiinţa cerească. Să arătăm şi altora Omul Frumos [..], omul îndumnezeit. Să arătăm şi altora o ţară binecuvântată de Dumnezeu. Să arătăm şi altora că singura noastră avuţie este Dumnezeu şi dreapta credinţă şi limba stramoşească, mare comoară şi oglindă a spiritualităţii acestui popor. Să ne îndeplinim rolul nostru providenţial, de exemplu de trăire şi simţire duhovnicească pentru celelalte popoare, chemarea noastră înaltă spre patria cerească şi nu spre cele stricăcioase şi de nimic. Să ne ocupăm , prin faptă şi cuvânt, locul în istoria mântuirii neamurilor. Să dovedim lumii ceea ce cu adevărat suntem şi ceea ce contează cu adevărat, să fim continuatori ai jertfei înaintaşilor noştri. Căci acest pământ a fost binecuvântat de Dumnezeu şi sfinţit cu sângele moşilor şi stramoşilor noştri. Aceasta este adevărata chemare a noastră, la care suntem chemaţi de bunul şi mult iubitorul de oameni Dumnezeu. Aceasta este chemarea noastră spre Înviere, spre mântuire. “Doamne dă-I tărie,/ unei mâini să scrie/ Biblia latinului Ardeal!!!!”Şi pe finalul finalului aş reda câteva dumnezeieşti slove ale lui  Vieru, poetul divin ce a plecat dintre noi: Pentru Ea la Putna clopot bate/Pentru Ea mi-e teamă de păcate/…Pentru Ea mai văruim pereţii/Pentru ea mai sunt răniti poeţii/Dumnezeu prima oară/Când a plâns printre aştri/El a plâns peste ţară/ Cu lacrima limbii noastre! Şi încheiem cu marele Al. Mateevici care ne ceartă aspru pentru indolenţa şi nepăsarea noastră:

……………………………

,,Limba noastră-i limbă sfântă

Limba vechilor cazanii

Care-o plâng şi care-o cântă

Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul

Ruginit de multă vreme

Ştergeti slinul, mucegaiul

Al uitării-n care geme.”

Cu toată dragostea pentru toţi oamenii,

                                                                                           Pr.Andrei

                                                                                                                             şi  Gral(r)dr ec Florin NAHORNIAC

Editorialul Sfintelor Paşti: Sărbătoarea Sfintelor Paşti reprezintă sărbătoarea sărbătorilor, simbolul luminii, a sacrificiului şi a purificării

HRISTOS A ÎNVIAT!

,,Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile!
Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântarea de biruinţă.”
(Catavasia Învierii)

image001image004Sărbătoarea Sfintelor Paşti este cea mai veche dar şi cea mai importantă sărbătoare creştină, fiind celebrată încă din epoca apostolică. Sfântul Apostol Pavel a fost primul care a raportat sărbătoarea Pessah, a evreilor, la Iisus Hristos si i-a indemnat pe creştini să-L omagieze pe Mântuitor. Denumirea de Paşte a fost iniţial aplicată de primii creştini la comemorarea anuală a Cinei celei de Taină, care avea loc în seara de 13 Nisan şi consta într-o masă rituală. În primele veacuri ale Creştinătăţii, sărbătoarea s-a numit Paştele Crucii şi Paştele Învierii. Celebrarea Sfintelor Paşti a fost diferită de-a lungul timpului până astăziData şi modul sărbătoririi au fost diferite de-a lungul veacurilor. Celebrarea începea după prima lună plină ce urma Echinocţiul de primăvară (21 martie). Acest sistem s-a păstrat până în zilele noastre. Sărbătoarea Paştelui se prelungeşte aproape o săptămână, în lăcaşurile de cult având loc zilnic Sfânta Liturghie. Ortodoxia a păstrat importanţa teologică a misterului pascal din vechea biserică creştină. Sărbătoarea Sfintelor Pasti rămâne centrul cultului ortodox şi greco – catolic, fiind urmată de cea a Naşterii Domnului ortodoxe şi greco – catolic de alte religii Deosebirea fundamentală între creştinism şi alte dogme religioase constă în faptul ca jertfă prin substituţie a zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa lui Iisus Hristos, săvârşită o singură dată, pe Golgota, în numele tuturor oamenilor şi reactualizată ritual în fiecare an de credincioşi. Mielul este simbolul lui Iisus Hristos în întreaga tradiţie creştină. În Egiptul antic şi în Persia, prietenii faceau schimb de ouă colorate în ziua Echinocţiului de primăvară, începutul noului an.

Ouăle au fost întotdeauna un simbol al creaţiei, fertilităţii şi vieţii noi. Creştinii din Orientul Apropiat au adoptat acest obicei, şi oul de Sfintele Paşte a devenit simbol religios, reprezentând momentul în care a Înviat Iisus Hristos. Ouăle sunt de obicei colorate în roşu, ca simbol al sângelui tuturor oamenilor şi a lui Iisus Hristos cel Înviat. ,,Hristos a Înviat!” Sfintele Paşti, cea mai mare sărbătoare creştină, a fost prăznuit întotdeauna ca o zi de bucurie a Învierii Domnului Iisus Hristos. Noaptea Învierii este petrecută în biserici, în priveghere şi image005rugăciune, cântări de bucurie şi cu lumini multe, semne ale MântuiriiDin noaptea Învierii şi până la Înălţare creştinii se salută cu salutul creştinesc ,,Hristos a înviat!” şi-şi răspund cu ,,Adevărat a înviat!”. În trecut, pentru a celebra Mântuirea Domnului, autorităţile graţiau prizonierii, eliberau sclavii şi reduceau dările. 

Ouale vopsite erau şi sunt un obicei străvechi 

Pentru că ouăle nu puteau fi consumate în timpul postului, ele au ajuns la loc de cinste pe masă, după Înviere. În tradiţia creştină, oul, colorat şi împodobit, a fost şi este simbolul Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă, precum puiul de găina ieşit din găoace. La inceput, ouăle se vopseau cu plante în galben, culoarea soarelui, şi în roşu, culoarea discului solar la răsărit şi apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui Iisus Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel, cu motive astrale sau zoomote. Această tehnică de înfrumuseţare cu diferite motive este cunoscută sub numele de încondeiere. La ţară, românii aleg ouă proaspete de găină şi raţă prin scufundarea lor în apă şi pregătesc uneltele de ornamentat. Cele mai vechi ,,condeie” au fost lumănarea, cu al carei capăt încins la foc se desenau pe ou anumite semne, şi pana de gască, ce avea rolul cornului de ornat al olarului. În comunităţile tradiţionale, ciocnitul ouălor se face după reguli care diferă de la o zonă la alta, dar, oricum, respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitură, ce părţi ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie ,,pe luate”, ,,pe schimbate”, ,,pe văzute” sau ,,pe nevăzute”. În unele locuri, cojile ouălor sunt aruncate pe pământ pentru fertilizarea holdelor, viilor şi livezilor.     

ADEVĂRAT A ÎNVIAT !                

  General-colonel prof univ dr ec Florin Mihai NAHORNIAC

Înaltpreasfințitul Ioan, Mitropolitul Banatului: Cu ziua Învierii începe timpul milei și al îndurării (Scrisoare pastorală, 2018)

Cu flacăra credinței în Înviere, luminând în inimile noastre și mărturisită prin lumânările aprinse la miezul nopții, vă îndemn să umblați în această viață călăuziți mereu de Lumina Învierii lui Hristos. Vă îndemn, de asemenea, să fiți voi înșivă făclii aprinse în sfeșnicul țării și al Bisericii noastre strămoșești.

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi, părintească binecuvântare.

„Eu sunt Învierea și Viața” (In. 11, 25)

Hristos a înviat!

Iubiţi fraţi și surori în Domnul,

Prin slujbele săvârșite în bisericile noastre în perioada Postului Mare, L-am însoțit și noi pe Hristos, alături de Maica Domnului și de Apostolii Săi, la Judecată, pe Drumul Crucii, pe Golgota și apoi la punerea pietrei peste Mormântul Său. Am trăit clipe de durere văzând ce a pătimit pentru noi Fiul lui Dumnezeu. I-am văzut pe Apostoli cuprinși de frică, triști, neputând să înțeleagă cum oamenii au îndrăznit să răstignească Însăşi Iubirea.

Nu poate exista o faptă mai gravă în lume decât să condamni la moarte Iubirea. Oamenii nu știau însă că Iubirea nu moare niciodată. În iubirea Sa, atunci, pe Cruce, cu brațele întinse spre noi, ne-a cuprins pe toți Hristos Domnul.

ips-ioan-mitropolitul-banatuluiIată cum îl poate orbi păcatul pe om: în loc să pironească păcatul, el a pironit pe Cruce Iubirea. Răstignirea a fost limita cea mai de jos a căderii omului. Căderea lui Adam a fost mult mai de înțeles decât căderea omului atunci când L-a răstignit pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Adam a mâncat și a căzut, iar fiii lui, peste veacuri, vor bate piroane în Fiul lui Dumnezeu. Când ostașii băteau piroane în mâinile și în picioarele lui Hristos, atunci ei puneau punct vieții pământești a lui Hristos. Piroanele plângeau cu lacrimi de sânge văzând cruzimea omului, răsplata omului față de Creatorul său.

Plângeau și îngerii în Cer văzând ce face omul, care era rodul iubirii lui Dumnezeu. Nici ei nu știau taina Crucii și a Răstignirii. Vor vedea însă cum Hristos Își va lua Crucea, o va înfige în inima morții și va zdrobi apoi cu ea lanțurile care ferecau porțile iadului. Iată câtă putere i-a dat Hristos Crucii când a fost răstignit pe ea. Ne-a lăsat-o și nouă ca armă împotriva diavolului.

Drama Crucii nu are însă ca ultim act mormântul. Timpul ne duce în mormânt, însă noi îl ducem în veşnicie, căci este timpul nostru, darul vieţii noastre pământeşti.
Azi trăim şi nu doar asistăm la ultimul act din drama Crucii, şi anume Învierea.

Azi au răsărit pentru noi razele veșniciei. Până azi, lumina vieții noastre apunea într-un mormânt, de azi însă, lumina vieții noastre răsare de la orizontul veșniciei, spre care ne îndreptăm după ce pășim peste pragul mormântului.

Sunt oameni cărora le este frică de veșnicie și de aceea își ucid timpul, sperând să nu intre și ei în veșnicie. Timpul ni-l putem irosi în această viață, dar nu-l putem arde sau ucide. El curge în Sus, în veșnicie. Hristos i-a dat acest sens timpului. Dacă nu l-ar fi sfințit prin venirea Sa în lume să-l răscumpere pe om, timpul ar fi rămas cel mai trist orfan din univers.

Iubiții mei fii duhovni­cești,

Ziua Învierii transcende timpul, ea nu începe într-o noapte și nu se sfârșește tot într-o noapte. Ea răsare din Lumina Învierii lui Hristos și nu are un apus, ci ea intră în veșnicie. Pe noi ne-a binecuvântat Dumnezeu să ne naștem după acest răsărit al zilei Învierii lui Hristos.  Noi ne-am născut în veșnicia de ieri, trăim veșnicia de azi și ne îndreptăm spre veșnicia de mâine.

Cu ziua Învierii începe era milei și a îndurării, timpul milei și îndurării și al pocăinței pentru om. Dumnezeu ne cere ca măcar o clipă din această era a milei și a îndurării Sale să ne pocăim de păcatele noastre și să-L iubim pe El și pe semenii noștri, căci esenţa vieții în veșnicie este iubirea.

În veșnicia de mâine, omul nu se mai hrănește cu pâine, ci din iubire.

inviereadomnuluiIubirea este pâinea veșniciei. Iubiților, unii dintre noi trăiesc o viață moartă, visul lor se aseamănă cu visul unei frunze galbene de toamnă. Ei cred că destinul lor este asemenea unei frunze de toamnă.

Până în această zi a Învierii se ofileau și zilele omului, așa cum se ofilesc florile câmpului, însă, din această zi, chiar dacă frunzele se ofilesc toamna, omul înflorește în toamna vieții, înflorește în veșnicie. Din această zi a Învierii, noi nu vom mai fi înmormântați în pământ, ci în viața cea veșnică. Mormântul nu mai este un punct al vieții, ci o virgulă după care urmează veșnicia.

De multe ori însă, iubiți frați și surori, prin faptele noastre, noi înmormântăm visele și credința semenilor noștri. Să nu fim groparii viselor și ai credinței fraților noștri. Uneori noi îi ducem pe frații noștri într-un pelerinaj pe calea durerii şi a sărăciei și apoi călătorim singuri în uitare.

Hristos S-a pierdut pe Sine să ne afle pe noi în uitarea profundă în care intraserăm. Uitaserăm de semeni, uitaserăm de Dumnezeu, deveniserăm omul uitării.

Au existat vremuri când au fost răstignite conștiințele oamenilor, s-a încercat să se pună în lanțuri conștiința și credința neamului nostru. A fost deschis chiar un târg de conștiințe, iar unii, din nefericire, și le-au vândut, evadând din iubire în trădare.

După Învierea Domnului, omul a intrat în dialog cu veș­ni­cia, în dialog cu Însuși Răscumpărătorul său, Hristos Domnul, Om și Dumnezeu. Hristos ne-a vindecat de nefericire învățân­du-ne o nouă gramatică a libertă­ții și a iubirii: Evanghelia Sa.

Trăim azi, fraților, de parcă îna­intea noastră n-ar fi fost nimeni, iar după noi nu va mai fi nimeni. Ne asumăm tot mai greu libertatea trăită în lumina Învierii, în lumina primei raze a veșniciei.

La început a fost sfârșitul, însă omul a căzut din sfârșit și a așteptat un nou început: Învierea şi Răscumpărarea făcută de Hristos Domnul.

Nemurirea a fost o temă principală încă din preistoria omului. Prin credință, omul are curajul să pășească spre Dumnezeu.

Credința în Înviere ne dă curajul de a păși pe cărarea Luminii.

Credința în Înviere ne dă curajul de a păși spre veșnicie.

Credința în Înviere ne dă curajul de a atinge neatinsul.

Credința în Înviere ne dă curajul de a evada în veșnicie.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Invierea-Domnului-icoana-contemporana-Vatopedi-inAzi prăznuim ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Este ziua în care mărturisim credința în Învierea lui Hristos și în învierea noastră. Este și ziua nașterii noastre în veșnicie. Avem fiecare o zi de naștere, când maicile noastre ne-au adus în această lume. Însă azi este ziua în care Hristos ne-a născut pentru veșnicie.

Rostirea cuvintelor „Hristos a înviat!” nu este o simplă formulă de salut, ci poartă în ea o mărturisire de credință, o mărturisire a unui adevăr care a schimbat drumul omului în istorie și în veșnicie. Ferice de omul care răspunde din adâncul inimii: „Adevărat a înviat”!

Iubite frate, când ai răspuns „Adevărat a înviat!”, mărtu­ri­sești că ți-ai asumat și tu învierea ta și veșnicia ta. Învierea noas­tră va fi la fel pentru toți și în același timp, însă veșnicia noastră va fi după cum ne-o pregătim fiecare încă de aici, din această viață pământească. Azi, mărturisind „Adevărat a înviat!”, ne asumăm povara sau bucuria veșniciei. Hristos spune azi despre Sine: „Eu sunt Învierea și Viața” (In. 11, 25). […]

Hristos este icoana vie care se află în inimile noastre. Să n-o întinăm, ci s-o lăsăm să strălucească, așa cum strălucesc azi toate bisericile în Lumina Învierii Sale. Mărturisirea credinței în Înviere devine lucrătoare în noi prin faptele noastre bune, căci „credința fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26).

Învierea Domnului dă lumină și „luminează pe tot omul” (In. 1, 9). Această lumină pătrunde în ființa noastră odată cu Botezul.

Martirii, prin viaţa lor, au ars ca nişte torţe vii şi, chiar dacă nu toţi au fost arşi, faptele lor au fost făclii de lumină în lume. Prin Înviere i se dă omului lumină și primește o nouă poruncă de la Hristos, și anume, să devină și el un om nou, un om lumină: „Fiți fii ai Luminii” (In. 12, 36). Prin cuvânt, prin purtare și prin faptele noastre să fim cum ne poruncește Hristos: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca oamenii să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri” (Mt. 5, 16).

Iubiți credincioși,

Hristos a petrecut de mai multe ori Paștele cu Apostolii și cu ucenicii Săi, însă numai înainte de Patima Sa a rostit la Cina cea de Taină cuvintele: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. (…) Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26-28). A lăsat atunci Apostolilor Săi, dar și nouă, Cina nemuririi, pentru că toți cei care vor gusta din această Cină vor avea și ei viață veșnică. Hristos ne spune: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu adevărată băutură.

Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu în el” (In. 6, 54-56).

Iată, Cina nemuririi este încununată azi de Lumina Învierii. Pâinea nemuririi noastre și Lumina Învierii lui Hristos! Să ne împărtășim cu Hristos și să trăim în Lumina Învierii Lui.
Viața și Lumina sunt cele două elemente existențiale ale acestei zile a Învierii Domnului.

Să aveți parte, iubiților, de viață în Lumina lui Hristos!

Ce ne-a lăsat Hristos după Învierea Sa?! Pâinea Vieții, Lumină și Pace. Aceste valori sunt veșnice și noi trebuie să le experiem încă din viața noastră pământească.
Prin Înviere, Hristos ne-a arătat că viața este darul lui Dumnezeu și că ea este veșnică. Viața nu poate fi arsă, căci darul lui Dumnezeu nu poate fi cuprins de nici o flacără pământească. Lumina Învierii nu poate fi stinsă de nici un curent de gândire din lume. Toți cei care se luptă cu Lumina vor cădea în întuneric. Toți cei care vor încerca să răstignească pacea vor pieri de sabie.

Viața, Lumina și Pacea, acestea sunt daruri lăsate nouă de Hristos, pe care să le păstrăm și să le cultivăm în inimile noastre și ale semenilor noștri.

Dreptmăritori creștini,

Anul acesta 2018, țara întreagă sărbătorește Centenarul Marii Uniri. La 1 Decembrie 1918, prin voința tuturor românilor, s-a realizat reîntregirea țării și a neamului nostru românesc. S-a înfăptuit un stat național unitar, visul de veacuri al românilor.  Să-i cinstim acum pe marii bărbați ai neamului, făuritori de țară românească, și pe feciorii români căzuți pe front. Cu sângele lor s-au trasat granițele României. Acestea sunt sfinte și nu pot fi atinse.

Dar iată că mai avem azi o soră basarabă care nu s-a întors acasă. Doamne, șterge lacrima de pe obrazul iubitei noastre surori Basarabia! Doamne, deschide-i poarta să intre iar în marea familie românească! Dorul de țară este cel mai greu dor pe care îl simte românul când este departe de țară. Mi-am pus de multe ori această întrebare: de ce acest dor este așa de greu și nu se poate stinge din inima omului cât trăiește?

Răspunsul cred că ar fi aceasta: România este o țară zidită din dor.

Iubiți fii duhovnicești,

148309Cu flacăra credinței în Înviere, luminând în inimile noastre și mărturisită prin lumânările aprinse la miezul nopții, vă îndemn să umblați în această viață călăuziți mereu de Lumina Învierii lui Hristos. Vă îndemn, de asemenea, să fiți voi înșivă făclii aprinse în sfeșnicul țării și al Bisericii noastre strămoșești.

Așa cum ne spune și Înviatul din Nazaret: „Să vadă oamenii faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri” (Mt. 5, 16). Doamne, nu îngădui să lipsească niciodată Viața, Lumina și Pacea din Țara românilor!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!

Hristos a înviat!

Al vostru, al tuturor,
de tot binele voitor,

† Ioan,
Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului