Arhive zilnice: 6 aprilie 2018

Editorialul Sfintelor Paşti: Sărbătoarea Sfintelor Paşti reprezintă sărbătoarea sărbătorilor, simbolul luminii, a sacrificiului şi a purificării

HRISTOS A ÎNVIAT!

,,Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile!
Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântarea de biruinţă.”
(Catavasia Învierii)

image001image004Sărbătoarea Sfintelor Paşti este cea mai veche dar şi cea mai importantă sărbătoare creştină, fiind celebrată încă din epoca apostolică. Sfântul Apostol Pavel a fost primul care a raportat sărbătoarea Pessah, a evreilor, la Iisus Hristos si i-a indemnat pe creştini să-L omagieze pe Mântuitor. Denumirea de Paşte a fost iniţial aplicată de primii creştini la comemorarea anuală a Cinei celei de Taină, care avea loc în seara de 13 Nisan şi consta într-o masă rituală. În primele veacuri ale Creştinătăţii, sărbătoarea s-a numit Paştele Crucii şi Paştele Învierii. Celebrarea Sfintelor Paşti a fost diferită de-a lungul timpului până astăziData şi modul sărbătoririi au fost diferite de-a lungul veacurilor. Celebrarea începea după prima lună plină ce urma Echinocţiul de primăvară (21 martie). Acest sistem s-a păstrat până în zilele noastre. Sărbătoarea Paştelui se prelungeşte aproape o săptămână, în lăcaşurile de cult având loc zilnic Sfânta Liturghie. Ortodoxia a păstrat importanţa teologică a misterului pascal din vechea biserică creştină. Sărbătoarea Sfintelor Pasti rămâne centrul cultului ortodox şi greco – catolic, fiind urmată de cea a Naşterii Domnului ortodoxe şi greco – catolic de alte religii Deosebirea fundamentală între creştinism şi alte dogme religioase constă în faptul ca jertfă prin substituţie a zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa lui Iisus Hristos, săvârşită o singură dată, pe Golgota, în numele tuturor oamenilor şi reactualizată ritual în fiecare an de credincioşi. Mielul este simbolul lui Iisus Hristos în întreaga tradiţie creştină. În Egiptul antic şi în Persia, prietenii faceau schimb de ouă colorate în ziua Echinocţiului de primăvară, începutul noului an.

Ouăle au fost întotdeauna un simbol al creaţiei, fertilităţii şi vieţii noi. Creştinii din Orientul Apropiat au adoptat acest obicei, şi oul de Sfintele Paşte a devenit simbol religios, reprezentând momentul în care a Înviat Iisus Hristos. Ouăle sunt de obicei colorate în roşu, ca simbol al sângelui tuturor oamenilor şi a lui Iisus Hristos cel Înviat. ,,Hristos a Înviat!” Sfintele Paşti, cea mai mare sărbătoare creştină, a fost prăznuit întotdeauna ca o zi de bucurie a Învierii Domnului Iisus Hristos. Noaptea Învierii este petrecută în biserici, în priveghere şi image005rugăciune, cântări de bucurie şi cu lumini multe, semne ale MântuiriiDin noaptea Învierii şi până la Înălţare creştinii se salută cu salutul creştinesc ,,Hristos a înviat!” şi-şi răspund cu ,,Adevărat a înviat!”. În trecut, pentru a celebra Mântuirea Domnului, autorităţile graţiau prizonierii, eliberau sclavii şi reduceau dările. 

Ouale vopsite erau şi sunt un obicei străvechi 

Pentru că ouăle nu puteau fi consumate în timpul postului, ele au ajuns la loc de cinste pe masă, după Înviere. În tradiţia creştină, oul, colorat şi împodobit, a fost şi este simbolul Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă, precum puiul de găina ieşit din găoace. La inceput, ouăle se vopseau cu plante în galben, culoarea soarelui, şi în roşu, culoarea discului solar la răsărit şi apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui Iisus Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel, cu motive astrale sau zoomote. Această tehnică de înfrumuseţare cu diferite motive este cunoscută sub numele de încondeiere. La ţară, românii aleg ouă proaspete de găină şi raţă prin scufundarea lor în apă şi pregătesc uneltele de ornamentat. Cele mai vechi ,,condeie” au fost lumănarea, cu al carei capăt încins la foc se desenau pe ou anumite semne, şi pana de gască, ce avea rolul cornului de ornat al olarului. În comunităţile tradiţionale, ciocnitul ouălor se face după reguli care diferă de la o zonă la alta, dar, oricum, respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitură, ce părţi ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie ,,pe luate”, ,,pe schimbate”, ,,pe văzute” sau ,,pe nevăzute”. În unele locuri, cojile ouălor sunt aruncate pe pământ pentru fertilizarea holdelor, viilor şi livezilor.     

ADEVĂRAT A ÎNVIAT !                

  General-colonel prof univ dr ec Florin Mihai NAHORNIAC

Înaltpreasfințitul Ioan, Mitropolitul Banatului: Cu ziua Învierii începe timpul milei și al îndurării (Scrisoare pastorală, 2018)

Cu flacăra credinței în Înviere, luminând în inimile noastre și mărturisită prin lumânările aprinse la miezul nopții, vă îndemn să umblați în această viață călăuziți mereu de Lumina Învierii lui Hristos. Vă îndemn, de asemenea, să fiți voi înșivă făclii aprinse în sfeșnicul țării și al Bisericii noastre strămoșești.

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi, părintească binecuvântare.

„Eu sunt Învierea și Viața” (In. 11, 25)

Hristos a înviat!

Iubiţi fraţi și surori în Domnul,

Prin slujbele săvârșite în bisericile noastre în perioada Postului Mare, L-am însoțit și noi pe Hristos, alături de Maica Domnului și de Apostolii Săi, la Judecată, pe Drumul Crucii, pe Golgota și apoi la punerea pietrei peste Mormântul Său. Am trăit clipe de durere văzând ce a pătimit pentru noi Fiul lui Dumnezeu. I-am văzut pe Apostoli cuprinși de frică, triști, neputând să înțeleagă cum oamenii au îndrăznit să răstignească Însăşi Iubirea.

Nu poate exista o faptă mai gravă în lume decât să condamni la moarte Iubirea. Oamenii nu știau însă că Iubirea nu moare niciodată. În iubirea Sa, atunci, pe Cruce, cu brațele întinse spre noi, ne-a cuprins pe toți Hristos Domnul.

ips-ioan-mitropolitul-banatuluiIată cum îl poate orbi păcatul pe om: în loc să pironească păcatul, el a pironit pe Cruce Iubirea. Răstignirea a fost limita cea mai de jos a căderii omului. Căderea lui Adam a fost mult mai de înțeles decât căderea omului atunci când L-a răstignit pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Adam a mâncat și a căzut, iar fiii lui, peste veacuri, vor bate piroane în Fiul lui Dumnezeu. Când ostașii băteau piroane în mâinile și în picioarele lui Hristos, atunci ei puneau punct vieții pământești a lui Hristos. Piroanele plângeau cu lacrimi de sânge văzând cruzimea omului, răsplata omului față de Creatorul său.

Plângeau și îngerii în Cer văzând ce face omul, care era rodul iubirii lui Dumnezeu. Nici ei nu știau taina Crucii și a Răstignirii. Vor vedea însă cum Hristos Își va lua Crucea, o va înfige în inima morții și va zdrobi apoi cu ea lanțurile care ferecau porțile iadului. Iată câtă putere i-a dat Hristos Crucii când a fost răstignit pe ea. Ne-a lăsat-o și nouă ca armă împotriva diavolului.

Drama Crucii nu are însă ca ultim act mormântul. Timpul ne duce în mormânt, însă noi îl ducem în veşnicie, căci este timpul nostru, darul vieţii noastre pământeşti.
Azi trăim şi nu doar asistăm la ultimul act din drama Crucii, şi anume Învierea.

Azi au răsărit pentru noi razele veșniciei. Până azi, lumina vieții noastre apunea într-un mormânt, de azi însă, lumina vieții noastre răsare de la orizontul veșniciei, spre care ne îndreptăm după ce pășim peste pragul mormântului.

Sunt oameni cărora le este frică de veșnicie și de aceea își ucid timpul, sperând să nu intre și ei în veșnicie. Timpul ni-l putem irosi în această viață, dar nu-l putem arde sau ucide. El curge în Sus, în veșnicie. Hristos i-a dat acest sens timpului. Dacă nu l-ar fi sfințit prin venirea Sa în lume să-l răscumpere pe om, timpul ar fi rămas cel mai trist orfan din univers.

Iubiții mei fii duhovni­cești,

Ziua Învierii transcende timpul, ea nu începe într-o noapte și nu se sfârșește tot într-o noapte. Ea răsare din Lumina Învierii lui Hristos și nu are un apus, ci ea intră în veșnicie. Pe noi ne-a binecuvântat Dumnezeu să ne naștem după acest răsărit al zilei Învierii lui Hristos.  Noi ne-am născut în veșnicia de ieri, trăim veșnicia de azi și ne îndreptăm spre veșnicia de mâine.

Cu ziua Învierii începe era milei și a îndurării, timpul milei și îndurării și al pocăinței pentru om. Dumnezeu ne cere ca măcar o clipă din această era a milei și a îndurării Sale să ne pocăim de păcatele noastre și să-L iubim pe El și pe semenii noștri, căci esenţa vieții în veșnicie este iubirea.

În veșnicia de mâine, omul nu se mai hrănește cu pâine, ci din iubire.

inviereadomnuluiIubirea este pâinea veșniciei. Iubiților, unii dintre noi trăiesc o viață moartă, visul lor se aseamănă cu visul unei frunze galbene de toamnă. Ei cred că destinul lor este asemenea unei frunze de toamnă.

Până în această zi a Învierii se ofileau și zilele omului, așa cum se ofilesc florile câmpului, însă, din această zi, chiar dacă frunzele se ofilesc toamna, omul înflorește în toamna vieții, înflorește în veșnicie. Din această zi a Învierii, noi nu vom mai fi înmormântați în pământ, ci în viața cea veșnică. Mormântul nu mai este un punct al vieții, ci o virgulă după care urmează veșnicia.

De multe ori însă, iubiți frați și surori, prin faptele noastre, noi înmormântăm visele și credința semenilor noștri. Să nu fim groparii viselor și ai credinței fraților noștri. Uneori noi îi ducem pe frații noștri într-un pelerinaj pe calea durerii şi a sărăciei și apoi călătorim singuri în uitare.

Hristos S-a pierdut pe Sine să ne afle pe noi în uitarea profundă în care intraserăm. Uitaserăm de semeni, uitaserăm de Dumnezeu, deveniserăm omul uitării.

Au existat vremuri când au fost răstignite conștiințele oamenilor, s-a încercat să se pună în lanțuri conștiința și credința neamului nostru. A fost deschis chiar un târg de conștiințe, iar unii, din nefericire, și le-au vândut, evadând din iubire în trădare.

După Învierea Domnului, omul a intrat în dialog cu veș­ni­cia, în dialog cu Însuși Răscumpărătorul său, Hristos Domnul, Om și Dumnezeu. Hristos ne-a vindecat de nefericire învățân­du-ne o nouă gramatică a libertă­ții și a iubirii: Evanghelia Sa.

Trăim azi, fraților, de parcă îna­intea noastră n-ar fi fost nimeni, iar după noi nu va mai fi nimeni. Ne asumăm tot mai greu libertatea trăită în lumina Învierii, în lumina primei raze a veșniciei.

La început a fost sfârșitul, însă omul a căzut din sfârșit și a așteptat un nou început: Învierea şi Răscumpărarea făcută de Hristos Domnul.

Nemurirea a fost o temă principală încă din preistoria omului. Prin credință, omul are curajul să pășească spre Dumnezeu.

Credința în Înviere ne dă curajul de a păși pe cărarea Luminii.

Credința în Înviere ne dă curajul de a păși spre veșnicie.

Credința în Înviere ne dă curajul de a atinge neatinsul.

Credința în Înviere ne dă curajul de a evada în veșnicie.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Invierea-Domnului-icoana-contemporana-Vatopedi-inAzi prăznuim ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Este ziua în care mărturisim credința în Învierea lui Hristos și în învierea noastră. Este și ziua nașterii noastre în veșnicie. Avem fiecare o zi de naștere, când maicile noastre ne-au adus în această lume. Însă azi este ziua în care Hristos ne-a născut pentru veșnicie.

Rostirea cuvintelor „Hristos a înviat!” nu este o simplă formulă de salut, ci poartă în ea o mărturisire de credință, o mărturisire a unui adevăr care a schimbat drumul omului în istorie și în veșnicie. Ferice de omul care răspunde din adâncul inimii: „Adevărat a înviat”!

Iubite frate, când ai răspuns „Adevărat a înviat!”, mărtu­ri­sești că ți-ai asumat și tu învierea ta și veșnicia ta. Învierea noas­tră va fi la fel pentru toți și în același timp, însă veșnicia noastră va fi după cum ne-o pregătim fiecare încă de aici, din această viață pământească. Azi, mărturisind „Adevărat a înviat!”, ne asumăm povara sau bucuria veșniciei. Hristos spune azi despre Sine: „Eu sunt Învierea și Viața” (In. 11, 25). […]

Hristos este icoana vie care se află în inimile noastre. Să n-o întinăm, ci s-o lăsăm să strălucească, așa cum strălucesc azi toate bisericile în Lumina Învierii Sale. Mărturisirea credinței în Înviere devine lucrătoare în noi prin faptele noastre bune, căci „credința fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26).

Învierea Domnului dă lumină și „luminează pe tot omul” (In. 1, 9). Această lumină pătrunde în ființa noastră odată cu Botezul.

Martirii, prin viaţa lor, au ars ca nişte torţe vii şi, chiar dacă nu toţi au fost arşi, faptele lor au fost făclii de lumină în lume. Prin Înviere i se dă omului lumină și primește o nouă poruncă de la Hristos, și anume, să devină și el un om nou, un om lumină: „Fiți fii ai Luminii” (In. 12, 36). Prin cuvânt, prin purtare și prin faptele noastre să fim cum ne poruncește Hristos: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca oamenii să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri” (Mt. 5, 16).

Iubiți credincioși,

Hristos a petrecut de mai multe ori Paștele cu Apostolii și cu ucenicii Săi, însă numai înainte de Patima Sa a rostit la Cina cea de Taină cuvintele: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. (…) Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26-28). A lăsat atunci Apostolilor Săi, dar și nouă, Cina nemuririi, pentru că toți cei care vor gusta din această Cină vor avea și ei viață veșnică. Hristos ne spune: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu adevărată băutură.

Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu în el” (In. 6, 54-56).

Iată, Cina nemuririi este încununată azi de Lumina Învierii. Pâinea nemuririi noastre și Lumina Învierii lui Hristos! Să ne împărtășim cu Hristos și să trăim în Lumina Învierii Lui.
Viața și Lumina sunt cele două elemente existențiale ale acestei zile a Învierii Domnului.

Să aveți parte, iubiților, de viață în Lumina lui Hristos!

Ce ne-a lăsat Hristos după Învierea Sa?! Pâinea Vieții, Lumină și Pace. Aceste valori sunt veșnice și noi trebuie să le experiem încă din viața noastră pământească.
Prin Înviere, Hristos ne-a arătat că viața este darul lui Dumnezeu și că ea este veșnică. Viața nu poate fi arsă, căci darul lui Dumnezeu nu poate fi cuprins de nici o flacără pământească. Lumina Învierii nu poate fi stinsă de nici un curent de gândire din lume. Toți cei care se luptă cu Lumina vor cădea în întuneric. Toți cei care vor încerca să răstignească pacea vor pieri de sabie.

Viața, Lumina și Pacea, acestea sunt daruri lăsate nouă de Hristos, pe care să le păstrăm și să le cultivăm în inimile noastre și ale semenilor noștri.

Dreptmăritori creștini,

Anul acesta 2018, țara întreagă sărbătorește Centenarul Marii Uniri. La 1 Decembrie 1918, prin voința tuturor românilor, s-a realizat reîntregirea țării și a neamului nostru românesc. S-a înfăptuit un stat național unitar, visul de veacuri al românilor.  Să-i cinstim acum pe marii bărbați ai neamului, făuritori de țară românească, și pe feciorii români căzuți pe front. Cu sângele lor s-au trasat granițele României. Acestea sunt sfinte și nu pot fi atinse.

Dar iată că mai avem azi o soră basarabă care nu s-a întors acasă. Doamne, șterge lacrima de pe obrazul iubitei noastre surori Basarabia! Doamne, deschide-i poarta să intre iar în marea familie românească! Dorul de țară este cel mai greu dor pe care îl simte românul când este departe de țară. Mi-am pus de multe ori această întrebare: de ce acest dor este așa de greu și nu se poate stinge din inima omului cât trăiește?

Răspunsul cred că ar fi aceasta: România este o țară zidită din dor.

Iubiți fii duhovnicești,

148309Cu flacăra credinței în Înviere, luminând în inimile noastre și mărturisită prin lumânările aprinse la miezul nopții, vă îndemn să umblați în această viață călăuziți mereu de Lumina Învierii lui Hristos. Vă îndemn, de asemenea, să fiți voi înșivă făclii aprinse în sfeșnicul țării și al Bisericii noastre strămoșești.

Așa cum ne spune și Înviatul din Nazaret: „Să vadă oamenii faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri” (Mt. 5, 16). Doamne, nu îngădui să lipsească niciodată Viața, Lumina și Pacea din Țara românilor!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!

Hristos a înviat!

Al vostru, al tuturor,
de tot binele voitor,

† Ioan,
Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

Un exemplu de dăruire. Pastorala de Paști a IPS Ioan la înscăunarea ca mitropolit al Banatului: Timișoara a fost fără țară în ’89, dar nicio clipă fără Dumnezeu

† IOAN,
  Din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Timișoarei și
Mitropolit al Banatului

Iubitului nostru cler, cinului monahaşi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pacede la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi,părintească binecuvântare.

„Să se scoale Dumnezeu și să se risipească vrăjmașiiLui și să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe       El.” (Ps.67, 1)

HRISTOS A ÎNVIAT!

 Iubiţi fraţi și surori în Domnul,
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am săvârșit în pace calea postului, la capătul căreia am găsit mormântul gol al Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Oare, aceasta să fie răsplata celui care postește?! A celui care se luptă cu patimile sale?! A celui care iubește și iartă, mângâie și hrănește pe cel sărman?!
Aceasta va fi cununa luptei cu păcatul și cu patimile?! Un mormânt gol și un giulgiu zăcând?!
Ce vom răspunde semenilor și fiilor noștri?
„Mamă, după atâta nevoință – îți va spune fiul tău – doar cu atât ai fost răsplătită? Cu un giulgiu zăcând?”.
O, fiul meu!ioan-selejan
O, fiii mei duhovnicești! Darul pe care l-am primit este Învierea lui Hristos, învierea noastră, veșnicia noastră.
Dacă în urma păcatului lui Adam s-a dezlegat la moarte, prin Învierea lui Hristos s-a dezlegat la viață.
Învierea este darul acestui mare Praznic.
Acesta este Praznicul unui nou răsărit, al zilei a opta, cea care are doar răsărit.
Hristos ne-a scos din mormânt și din moarte și ne-a dus cu El în acest răsărit veșnic. Pentru noi s-au stins soarele și luna și a răsărit unicul Soare- Hristos.
Hristos este Luminătorul acestei zile neînserate, ziua a opta.
O, soare! De acum tu poți să te odihnești, căci a răsărit un nou Soare Care va lumina veșnicia și așa vom trece de la heliocentrism la hristocentrism.


Iubiți credincioși,
Cum vom prețui acest scump dar- Învierea?!
Pentru unii, acest dar înseamnă revărsarea iubirii lui Dumnezeu peste noi, este întoarcerea la Tatăl, în tainicul Rai al iubirii lui Dumnezeu.
Alții, ar fi dorit ca mormântul să fi rămas pecetluit și lespedea de piatră să închidă pentru totdeauna Iubirea, Cea Care S-a jertfit pentru noi.
Însă n-au știut că Iubirea lui Dumnezeu răsare și rodește chiar și din piatră.
Omul a semănat Iubirea – pe Hristos – în piatră, știind că tot ce se seamănă în piatră moare.
S-a înșelat, căci Iubirea lui Dumnezeu copleșește orice stâncă, iar stânca, decât să lăcrimeze, mai bine crapă.
Din stânca de pe Golgota, unde a fost semănat Hristos Domnul, a răsărit Soarele dreptății.
O, tu, stâncă a Golgotei, cât de mult L-ai iubit tu pe Hristos!
L-ai primit în tine pe Bobul de Grâu cel Dumnezeiesc, de unde a răsărit, dând pacea și lumina veșnică acestei lumi.
În Rai, Adam a fost oprit să mănânce din pomul vieții. Noi suntem chemați azi să mâncăm din rodul Crucii, cea care L-a rodit pe Hristos Euharistic, căci Crucea a rodit Viața.
Iubiților,
Hristos este Lumina la care vedem creația lui Dumnezeu.
Lumina soarelui este doar o palidă umbră a luminii Învierii lui Hristos.
Învierea este darul lui Dumnezeu făcut omului, este darul iubirii desăvârșite a Preasfintei Treimi. Este darul vieții veșnice și al nemărginitei responsabilități.
Învierea înseamnă iubire, dar și responsabilitate.
Cei care refuză iubirea și responsabilitatea ar fi dorit să găsească astăzi mormântul străjuit de ostași.
Dar Iubirea nu poate fi pusă sub strajă. Ea nu poate fi înlănțuită sau întemnițată.
Iubite frate creștine, dacă ai primit astăzi darul Învierii, păstrează-l ca pe cel mai scump odor, căci în el se află nimbul vieții veșnice.
Responsabilitatea veșniciei este greu de dus și de împlinit.
Pentru unii, iubirea este cea mai mare povară din viața lor. Dar, pentru cei ce se împărtășesc din iubirea lui Hristos, iubirea înseamnă viața și bucuria în Duhul Sfânt.

Frați creștini,
Moise a lovit cu toiagul în stâncă și a izvorât apă, salvând astfel poporul lui Israel în pustie: „Zis-a Domnul către Moise:«Treci înaintea poporului acestuia, dar ia cu tine câțiva din bătrânii lui Israel; ia în mână toiagul cu care ai lovit Nilul și du-te. Iată Eu voi sta înaintea ta acolo la stânca din Horeb, iar tu vei lovi în stâncă și va curge apă din ea și va bea poporul.» Și a făcut Moise așa înaintea bătrânilor lui Israel.” (Ieșire 17, 5-6).
Hristos a lovit și El în stâncă, din care a izvorât lumină și viață veșnică.
Doamne, lovește și în stânca inimii mele și fă să izvorască din ea iubirea față de Tine și față de frații mei!
Învierea izvorăște din jertfă, jertfa izvorăște din ascultare, iar ascultarea din iubire.
Tatăl L-a trimis în lume pe Fiul Său, Unul Născut, ca s-o izbăvească și s-o scoată din întunericul păcatului: „S-a smerit pe sine, ascultător făcându-Se până la moarte și încă moarte pe cruce. Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume.” (Filipeni 2, 8-9).
După Înviere, contemporanii lui Iisus nu-I mai pronunțau în acest fel numele, ci-I spuneau: Înviatul din Nazaret.
Pilat a poruncit să se scrie pe o tăbliță vina lui Iisus: „Iisus Nazarineanul, Regele iudeilor”
(Ioan 19, 19).
Oare, după Învierea lui Iisus, n-a dat poruncă unui scrib să dăltuiască în piatra de deasupra mormântului: Aici a fost pentru trei zile mormântul Înviatului din Nazaret?!
Așa I-a rămas în popor numele: Înviatul din Nazaret.
Înviatul din Nazaret ne-a lăsat și nouă darul Învierii, dar, pe care unii îl primesc cu bucurie, iar alții încă mai stau și azi în cumpănă.
Însă aripa veșniciei i-a atins și pe ei. Rămâne doar mila lui Hristos care să răstoarne piatra de pe inima lor.
O, inimă de sub piatră, greu și cu amar vei plânge odată!
Iubite frate creștine, nu lăsa ca, la umbra vieții tale, să crească doar nostalgii.

Iubiți frați și surori,
ioan-selejanEra primăvară la Ierusalim și pe Golgota înfloriseră trei cruci.
Hristos, pe Cruce, Și-a întins mâinile celor doi tâlhari. Voia să Se împace și cu ei, să-i tragă și pe ei la Tatăl, dar numai unuia nu i-a fost rușine să-I întindă mâna Răstignitului. Pe acela, în acea zi, l-a trecut în Paradisul pierdut de Adam. Un tâlhar a căzut pe cruce, altul s-a mântuit pe cruce.
Ce mare taină! Iubirea deschide șirul sfinților cu un tâlhar.
Iată ce poate face iubirea dintr-un tâlhar care se pocăiește: un sfânt!
Doamne, în iubirea Ta și tâlharii pot ajunge sfinți!
Iubite frate creștine, chiar dacă ai făcut păcate precum tâlharul de pe cruce, prin spovedanie cu lacrimi și adâncă pocăință, și tu poți fi azi cu tâlharul în Rai.
Oare, de ce ne este greu să dăm mâna cu Răstignitul?! Pentru că este plină de sânge și străpunsă de piroane?!
Numai rănile și sângele lui Hristos ne pot vindeca rănile noastre.
Ostașul a împuns cu sulița coasta Sa, ca din ea să ne recreeze Hristos, așa cum din coasta lui Adam a făcut-o pe Eva.
Din coasta Sa ne-a hrănit Hristos cu apă și sânge, ca să nu mai fim pradă morții.
Erau apa și sângele vieții veșnice.
Veniți, iubiților, și gustați din acest izvor ce curge din coasta lui Hristos!
Hristos ne-a lăsat fiecăruia dintre noi o cruce ca să răstignim pe ea patimile și păcatele noastre.
Crucea ne însoțește și la mormânt. Ea dă mărturie despre noi că am fost oameni ai Crucii, ai jertfei.
Oare, ce va spune trecătorilor crucea ta, iubite frate creștine?!
Crucile, într-o zi, s-or face stele și vor avea îngerii grijă de ele.
Va fi o mare galaxie în univers, Galaxia Crucii.
Nu le luați copiilor, iubite mame, darul Crucii!
Iubită mamă creștină, nu uita că patria începe pe brațele tale.
Brațele mamei sunt cea mai dulce patrie. Lăsați-i să trăiască o clipă în acest sfânt pridvor al veșniciei.

Iubiților,
Hristos, pe Cruce, a atins infinitul durerii omenești, pe care l-a frânt pe Golgota.
Hristos ne arată că moartea nu este ultima speranță a omului. De acum, moartea a fost scoasă afară din infinit.
De azi, viața aparține veșniciei, iar timpul nu mai stinge veșnicia.
Omul își trăiește viața pe pământ între două dangăte de clopot: între timpul istoric și veșnicie, între naștere și Înviere.
Învierea este dangătul ce ne trece prin moarte la veșnicie.
Moartea este locul pe unde noi scăpăm din această viață în veșnicie.
Nu-i altă cale pentru a trece de aici „dincolo”. Aceasta este cărarea pe care a călătorit și Hristos.
În calea Sa spre Tatăl, Hristos S-a întâlnit cu moartea care nu voia să-L lase să Se întoarcă la Tatăl.
Dar a lovit-o cu sabia Jertfei, cu Crucea Sa, învingând-o, ca să putem trece și noi la Tatăl, peste moarte călcând.
Astfel, moartea a căzut din infinit.
Iubiților, grăiți în aceste zile de sfântă prăznuire, în cuvinte duhovnicești, presărate cu vestea care a întors lumea din întuneric la lumină.
Iubite mame, creșteți-vă pruncii în lumina Învierii lui Hristos și nu-i lăsați pe seama celor care încă nu s-au trezit din noaptea minții, căci cei ce se luptă cu Dumnezeu au o gândire cu sumă zero. Ei vă îndeamnă să evadați din lumină.
Iubite surori, duceți copiilor, de aici, din fața sfintelor altare, vestea cea bună pe care au auzit-o și femeile mironosițe: „Hristos a înviat!” (cf. Marcu 16, 6).

Iubiții mei fii duhovnicești,
După Înviere s-a creat în lume un nou alfabet de gândire.
Cuvântul „Înviere” creează noi catedrale ale duhului, în care Se prăznuiește Dumnezeu Cel în Treime lăudat.
Binecuvântat să fie Dumnezeu că, și în graiul nostru românesc, a pătruns vestea Învierii lui Hristos!
Dumnezeu a binecuvântat limba noastră română din care a făcut un sanctuar, unde nu putem intra decât cu smerenie și respect.
Pe Golgota, Hristos a început rezidirea lumii întemeind, pe Cruce, Biserica Sa ca spațiu binecuvântat al veșniciei.
Rămâneți, iubiți fii și surori în Domnul, în Biserica zidită de Hristos pe Golgota, căci pe aceasta „nici porțile iadului 88536_paste-date-diferitenu o vor birui” (cf. Mt.16, 18).
Femeile mironosițe sunt în fața unei minuni- ele găsesc mormântul gol și le cuprinde teama.
Ungerea cu mir era un gest de iubire. Astfel, vedem că iubirea nu moare niciodată.
Iubiților, să nu vă fie teamă de marile minuni pe care ni le pregătește Dumnezeu.
Femeile mironosițe L-au căutat pe Hristos la mormânt și nu L-au găsit. Totuși L-au găsit printre lacrimi.
Nu vă căutați, iubiților, părinții în cimitire, că n-o să-i găsiți, ci căutați-i în Împărăția lui Dumnezeu.
Sărută crucea maicii tale la mormânt, dar n-o mai căuta acolo. Ea este în Împărăția bucuriei lui Dumnezeu.

Iubiți frați și surori,
Spuneți celor care s-au jertfit pentru libertate aici, în fața acestei catedrale, că, deși Timișoara a fost fără țară în decembrie ’89, dar n-a fost nicio clipă fără Dumnezeu. Hristos a biruit și moartea lor.
Iubiților, să împărtășim azi semenilor noștri lumină din lumina Învierii lui Hristos, iubire din iubirea lui Hristos, milă din mila lui Hristos.
Să ne aducem aminte și de cei răstigniți cu Hristos, să le aducem și lor vestea Învierii lui Hristos și nădejdea că și pentru ei S-a jertfit Hristos.
Mângâiere și celor de pe patul suferinței. Hristos să vindece ale lor răni cu scump Sângele Său.
Pruncilor, bună creștere și înțelepciune, iar celor în vârstă, nădejdea plină de bucurie a întâlnirii cu Hristos Cel Înviat.
Tuturor vă doresc să aveți parte în aceste zile, de bucuria pe care a avut-o Maica Domnului când L-a văzut pe Fiul Său Înviat.

Hristos a înviat!

Al vostru, al tuturor de tot binele voitor,
† IOAN,
                                                             Arhiepiscop al Timișoarei și
 Mitropolit al Banatului

Învierea Domnului la Catedrala Patriarhală

Sărbătoarea Învierii Domnului este inima de lumină şi foc sfânt a Bisericii, în general, şi a Ortodoxiei, în mod special. Această sărbătoare dă sens întregii existenţe”, a evidenţiat Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în cuvântul de învăţătură rostit cu prilejul Învierii Domnului, praznicul biruinţei vieţii asupra morţii, sărbătorit anul acesta în data de 8 aprilie.

credinciosi_w2000_h1333_q100Sfânta Liturghie a fost săvârșită în noaptea Sfintelor Paşti de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, şi Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a fost prilej de bucurie duhovnicească pentru credincioşii veniţi să aducă slavă lui Dumnezeu pe Colina Bucuriei. La miezul nopţii, Patriarhul României a oferit tuturor celor prezenţi Sfânta Lumină, adusă de la Ierusalim pentru al zecelea an consecutiv. În cuvântul de învăţătură, Preafericirea Sa a explicat faptul că Învierea lui Hristos nu este o trecere din robia unui teritoriu în libertatea altui teritoriu, ci este trecerea de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer. „Paştele iudaic însemna trecerea din robia Egiptului în libertatea făgăduinţei unei ţări noi. Pentru creştini, Paştele înseamnă trecere de la moarte la viaţă, de la păcat la sfinţenie, de la suferinţă la bucurie, de la viaţa stricăcioasă, coruptibilă din lumea aceasta, la viaţa veşnică nestricăcioasă. De aceea, sărbătoarea Sfintelor Paşti dă sens vieţii noastre şi ne îndreaptă spre învierea de obşte. Pentru că învierea de obşte, pe care a inaugurat-o Mântuitorul Iisus Hristos prin învierea Sa, se adresează tuturor oamenilor, sărbătoarea aceasta începe în afara bisericii, în afara locaşului de cult, tocmai pentru că ea priveşte pe toţi oamenii, nu numai pe creştini, ci pe toate popoarele din toate timpurile şi din toate locurile. Învierea cea de obşte este însoţită de Judecata finală sau universală”, a spus Părintele Patriarh Daniel.

Preafericirea Sa, făcând referire la Învierea lui Hristos şi la învierea de obşte, a enumerat care sunt cei trei vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, mustraţi în Psalmul 67. „De aceea noi am spus: «Înviază Dumnezeu și se risipesc vrăjmașii Lui și fug de la fața Lui cei care-l urăsc pe El» și «Precum se stinge fumul și nu mai este, precum se topește ceara de la fața focului, așa să piară păcătoșii de la fața lui Dumnezeu, iar drepții să se bucure şi să se veselească». Acest Psalm din Vechiul Testament se referă deodată la Învierea lui Hristos, dar şi la învierea universală. Cine sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu pe care Psalmul îi mustră şi îi alungă prin puterea Celui care înviază din morţi? Aceştia sunt: diavolul, moartea și iadul. Mântuitorul Iisus Hristos, prin ascultare până la moarte și încă moarte pe cruce, s-a făcut biruitor asupra păcatului neascultării, asupra diavolului, asupra iadului și asupra morții”, a arătat Întâistătătorul Bisericii noastre.

Întreaga umanitate este îndreptată spre Înviere”

În continuare, Patriarhul României a evidenţiat că adevărul învierii din morţi, sau adevărul biruinţei vieţii asupra morţii adus de creştinism, a schimbat istoria omenirii, aceasta căpătând sens. „Toată existenţa nu se mai află sub teroarea morţii! De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune: unde îţi este iadule biruinţa, unde îţi este moarte boldul sau puterea, pentru că Hristos a biruit moartea, a biruit iadul şi ne-a deschis perspectiva învierii. Hristos-Domnul este numit Paştele nostru, Hristos Însuşi este trecerea noastră de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer. În cântările din noaptea aceasta vom mărturisi: Iată, toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele de sub pământ. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că toate s-au umplut de sens, toate au un sens ultim. Întreaga umanitate este îndreptată spre Înviere”, a spus Preafericirea Sa.

Părintele Patriarh Daniel a îndemnat ca în aceste zile în care noi primim bucurie din bucuria lui Hristos, pace din pacea lui Hristos şi lumină din lumina Lui, „să răspândim şi să dăruim celor din jurul nostru pace şi bucurie, iubire milostivă şi să arătăm că viaţa noastră nu se termină la mormânt, că moartea este doar o trecere”. A urmat apoi Sfânta Liturghie, ce a fost săvârșită în Catedrala Patriarhală. La final, credincioşii au primit „Sfintele Paşti”, Pastorala Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Învierea Domnului, precum şi produse tradiţionale de Paşti.

Vecernia Învierii Domnului la Catedrala Patriarhală

În prima zi de Paşti, duminică, 8 aprilie 2018, în toate bisericile din Patriarhia Română a fost săvârşită, începând cu ora 12:00, slujba Vecerniei speciale, numită şi „A doua Înviere”. La Catedrala Patriarhală, aceasta a fost oficiată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu Preasfinţitul Părinte Qais Sadiq, Episcop de Erzurum, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, Preasfinţitul Părinte Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal, şi Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

În cadrul slujbei Vecerniei speciale a fost citită în 12 limbi pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Ioan, capitolul al 20-lea, versetele de la 19 la 25. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit un cuvânt de învăţătură în care a evidenţiat că bucuria şi pacea sunt cele două mari binecuvântări pe care Mântuitorul Iisus Hristos le dăruieşte lumii prin femeile mironosiţe şi prin ucenicii Săi. „Aceste două stări duhovniceşti, ca daruri binecuvântate de la Dumnezeu, pacea şi bucuria, ne arată că Învierea lui Hristos luminează, îmbogăţeşte, dă sens şi plinătate sufletului omului şi vieţii acestuia pe pământ. Bucuria, în limba greacă a Noului Testament, este rodirea harului în sufletul omului, pentru că harul se numeşte haris, iar bucuria se numeşte hara. Deci, rodirea harului dumnezeiesc în sufletul omului aduce bucurie, iar pacea pe care Hristos o dăruieşte, şalom în limba ebraică, înseamnă o plinătate a vieţii, o armonie, o împlinire. Deci, când Hristos se întâlneşte cu noi ca răspuns la credinţa şi iubirea noastră faţă de El, ne dăruieşte bucurie şi pace. Aceasta nu s-a întâmplat doar o dată, ci se întâmplă permanent în Biserica lui Hristos. De aceea, după multă rugăciune, după multă nevoinţă, totuşi credincioşii noştri nu pleacă acasă goi în suflete. Deşi slujbele au fost obositoare din punct de vedere fizic, din punct de vedere spiritual, credincioşii primesc o pace profundă în suflet şi o bucurie mare pe care nu o poate da nimeni. Pacea dăruită de Hristos este însăşi prezenţa iubirii Sale în sufletul şi în viaţa noastră”, a explicat Părintele Patriarh Daniel.

PF_daniel_w2000_h1339_q100În continuare, Întâistătătorul Bisericii noastre a vorbit despre calităţile trupului îndumnezeit al Mântuitorului Iisus Hristos după Învierea Sa din morţi. „Iisus Hristos trece prin uşile încuiate, cu trupul Său înviat din morţi, ceea ce înseamnă că trupul Său este deplin înduhovnicit şi îndumnezeit. El trece prin uşile încuiate, fără să spargă uşile, fără să strice integritatea materiei. Aceasta înseamnă că trupul Său nu este un cadavru reanimat, revenit la viaţa aceasta pământească, ci trupul Său este înduhovnicit, îndumnezeit şi totalmente liber de orice constrângere, de orice determinism al naturii. Nici materia, nici timpul, nici spaţiul, nici distanţele nu-l mai pot constrânge. Este libertatea omului din Împărăţia lui Dumnezeu, inaugurată de Iisus Hristos prin învierea Sa din morţi. Cu toate acestea, trupul înduhovnicit nu-şi pierde identitatea sa de trup. Trece prin uşile încuiate, însă, în acelaşi timp, este trupul Lui care a stat pe Cruce răstignit şi apoi în mormânt. De aceea, El le arată ucenicilor mâinile şi coasta Sa. El a înviat din morţi, dar semnele sau stigmatele Crucii au rămas pe trupul Lui înviat. Aici vedem că Hristos nu desparte Învierea de Crucea Sa, nici Crucea Sa de Înviere şi poartă pentru eternitate în trupul Său înviat şi preaslăvit semnele Sfintei Cruci. Crucea a devenit interioară Învierii Sale şi Învierea a devenit slava Crucii”, a arătat Preafericirea Sa.

Patriarhul României a mai precizat că, după Înviere, Mântuitorul Iisus Hristos Se arată ucenicilor Săi nu doar ca să îi salute, nici doar ca să confirme Învierea Sa din morţi, „ci a venit să le încredinţeze o misiune, o trimitere. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi (Ioan 20, 21). Această trimitere la propovăduire, la binevestirea adevărului Învierii, este însoţită de un mare dar, şi anume de darul Duhului Sfânt”, a spus Părintele Patriarh Daniel.

După slujba Vecerniei Învierii, Patriarhul României i-a primit la Reşedinţa Patriarhală pe membrii Coralei „Nicolae Lungu” a Patriarhiei Române, pe care i-a felicitat pentru întreaga activitate şi le-a oferit daruri.

Sfânta Lumină de la Ierusalim adusă în România

Lumina Sfântă de la Ierusalim a fost adusă şi anul acesta în ţara noastră (pentru a zecea oară), conform tradiţiei de Sfintele Paşti, în seara zilei de 7 aprilie, de o delegaţie a Patriarhiei Române, condusă de Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Lumina Sfântă de la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim a fost întâmpinată la Catedrala Patriarhală de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Împreună cu Patriarhul României, la Catedrala Patriarhală au întâmpinat Sfânta Lumină Preasfinţitul Părinte Varlaam pf_multime_w747_h373_q100Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, Preasfinţitul Părinte Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal, preoţi slujitori ai catedralei, precum şi credincioşi. Întâistătătorul Bisericii noastre a spus că Lumina Sfântă de la Ierusalim este un dar al Mântuitorului Iisus Hristos pentru cei care-L iubesc pe El. `Lumina aceasta este o lumină deosebită. Ea în primele clipe nu arde, este o lumină dulce, o lumină lină, binefăcătoare. Patriarhul Ierusalimului Diodor a fost timp de 62 de ani martor al venirii acestei lumini, ea arătându-se în mod diferit. Adesea apărea un mic nor, de ceaţă, deasupra mormântului, care se transforma în lumină, altă dată venea lumina în mod neaşteptat, alteori mai târziu. Această lumină, ca dar al iubirii lui Hristos-Lumina lumii, este pentru noi o întărire a credinţei şi a evlaviei. Credinţa în Hristos şi în Învierea Sa nu depinde de această minune, dar ea întăreşte credinţa noastră, că Iisus Hristos a biruit moartea, iadul, păcatul şi ne-a dăruit nouă, după ce a trecut prin jertfa crucii şi prin mormânt, bucuria învierii”, a evidenţiat Preafericirea Sa. Părintele Patriarh Daniel a arătat faptul că există mărturii ale acestei minuni încă din primele veacuri, iar începând cu secolele 7-8, chiar și unii musulmani au mărturisit-o. La final, Patriarhul României a spus că „lumina cea neînserată este însăși prezența iubitoare a lui Dumnezeu”, iar „lumina fizică pe care o vedem noi de la soare este un veșmânt al luminii nevăzute, dar reale și netrecătoare a harului dumnezeiesc”.

Florin NAHORNIAC

Învierea lui Hristos, slava iubirii

„Slavă Sfintei şi Celei de o ființă şi de viață făcătoarei şi nedespărțitei Treimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin”. (Binecuvântarea Preasfintei Treimi la începutul Utreniei Învierii)

Hristos a înviat!
Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși şi credincioase,

Taina morții şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos ne descoperă iubirea nesfârşită a Preasfintei Treimi pentru oameni. Din ascultare smerită față de Dumnezeu-Tatăl şi din iubire milostivă față de oameni, Hristos-Domnul a răbdat răstignirea şi moartea, dar a biruit moartea prin Învierea Sa, după cum le-a spus ucenicilor Săi mai înainte (cf. Matei 20, 19; Marcu 10, 34; Luca 9, 22). Domnul Iisus Hristos a biruit moartea ca despărțire a sufletului de trup, deoarece atât trupul Său din mormânt, cât şi sufletul Său din iad erau unite cu dumnezeirea Sa cea dătătoare de viață.

Mesajul-Patriarhului-Daniel-la-Sărbătoarea-Învierii-Domnului-2017Însă, când Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Îşi înviază din morți propria Sa umanitate, la această lucrare dătătoare de viață a Fiului participă, prin cooperare, şi Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt (cf. Romani 1, 4 şi 8, 11).

În acest sens, deşi numai Fiul lui Dumnezeu Se întrupează, Se botează şi înviază din morți cu trupul, totuşi, toate Persoanele Preasfintei Treimi participă, prin împreună-lucrare, la taina mântuirii omului împlinită în şi prin Iisus Hristos, adică: la Întruparea lui Hristos din Fecioara Maria (cf. Luca 1, 35), la Botezul lui Hristos în Iordan (cf. Matei 3, 16-17) şi la Învierea lui Hristos din morți (cf. Matei 20, 19; Ioan 2, 19-22; 10, 18; Romani 1, 4 şi 8, 11; 1 Petru 3, 18-19).

Învierea s-a săvârșit prin împreuna-lucrare a Persoanelor Preasfintei Treimi

Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe ne învață că numai Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Cel ce „S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria„, cu bunăvoința lui Dumnezeu Tatăl (cf. Luca 1, 35), poate dărui oamenilor viața veşnică trăită în comuniune de iubire eternă cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În acest sens, Sfântul Atanasie cel Mare explică: „Nu era cu putință altuia să rezidească în om existența după chipul lui Dumnezeu, decât Chipului Tatălui. Şi nu era cu putință altuia să facă, prin înviere, pe cel muritor nemuritor, decât Celui ce era Viața, adică Domnul nostru Iisus Hristos1.

Dezvoltând această învățătură despre Iisus Hristos, Unul din Treime Care a pătimit în trupul Său răstignirea şi moartea pentru mântuirea oamenilor, rămânând totuşi în unitate şi comuniune desăvârşită cu Preasfânta Treime, părintele Dumitru Stăniloae spune: „Nimeni n-a pătimit mai mult pentru noi oamenii în trupul Său, ca Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru noi. Acesta e sensul expresiei «Unul din Treime a pătimit cu trupul», pentru care au luptat cu mare însuflețire călugării daco-romani din Dobrogea, la începutul secolului al VI-lea, şi care, până la urmă, s-a impus ca hristologie a Bisericii2. Însă, „nu cu dumnezeirea pătimea Cuvântul întrupat, ceea ce ar fi transformat creștinismul în panteism, ci cu trupul omenesc, cu firea umană asumată de bunăvoie, ca o altă fire pe lângă cea dumnezeiască, fiind așadar o unică Persoană, dar în două firi3.

„Toate cele văzute se cer după Cruce…”

Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Vieții veşnice, ne uneşte cu Preasfânta Treime, deoarece „Hristos este puntea care unește pe Dumnezeu cu oamenii, cu creația. (…) El îndumnezeiește umanitatea şi Îşi umanizează dumnezeirea, fără să le schimbe după ființă, fiind atât Dumnezeu adevărat, cât şi om adevărat4.

Întrucât nici în timpul morții Sale ca om, Fiul lui Dumnezeu nu Se desparte de Tatăl şi de Duhul Sfânt, cu atât mai Pastorala-Patriarhul-Daniel-Invierea-Domnului-2018.x71918mult în timpul Învierii trupului Său din morți, realizată prin puterea dumnezeirii Sale, Fiul rămâne unit cu Tatăl şi cu Duhul. Astfel, Învierea lui Hristos descoperă în mod deplin iubirea, slava şi puterea de viață făcătoare ale Preasfintei Treimi.

În acest sens, slujba Învierii Domnului (Utrenia Învierii) din noaptea Sfintelor Paşti, care se săvârşeşte în afara locaşului de cult, este precedată de citirea Evangheliei Învierii (cf. Matei 28, 1-16), de invocarea Preasfintei Treimi: „Slavă Sfintei şi Celei de o ființă şi de viață făcătoarei şi nedespărțitei Treimi” şi apoi de intonarea troparului Sfintelor Paşti: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viață dăruindu-le„. Toate acestea ne arată că prin Învierea din morți a Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, noi pregustăm, în Biserica lui Hristos, arvuna slavei şi bucuriei veşnice din Împărăția cerească a Preasfintei Treimi. În acest sens, încă din primele veacuri, creştinii trăiau şi mărturiseau adevărul că Biserica lui Hristos este plină de iubirea Preasfintei Treimi (cf. 2 Corinteni 13, 13; Efeseni 2, 18). De aceea, viața liturgică ne învață că Biserica Ortodoxă este, în acelaşi timp, Biserica Preasfintei Treimi şi Biserica legăturii dintre Cruce şi Înviere, dintre nevoință şi biruință, dintre pocăință şi bucurie.

Moartea și Învierea lui Hristos descoperă taina iubirii trinitare pentru om

Acest adevăr al prezenței în cultul ortodox a iubirii smerite şi milostive a lui Hristos, care este mai tare decât păcatul şi moartea, este evidențiat printr-un tropar din rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paști (devenit rugăciune de tămâiere a Sfintei Mese). În respectivul tropar se arată că unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească în Persoana lui Hristos, precum şi comuniunea de iubire a Persoanelor Preasfintei Treimi sunt mai tari decât moartea omului ca despărțire a sufletului său de trup. Conținutul troparului este acesta: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul, şi pe tron ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins5.

Astfel, prin Răstignirea, Moartea şi Învierea Domnului Iisus Hristos, se descoperă în acelaşi timp taina iubirii smerite şi preaslăvite a Preasfintei Treimi față de om, dar şi chemarea sau vocația omului de a participa la viața, bucuria şi slava veșnică a Preasfintei Treimi. În această privință, Sfântul Apostol Pavel spune că, prin Învierea lui Hristos, Dumnezeu „ne-a sculat (înviat) şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus” (Efeseni 2, 6), şi „prin El (Hristos) avem şi unii, şi alții apropierea către Tatăl, într-un Duh” (Efeseni 2, 18).

Prin urmare, Domnul Iisus Hristos dăruieşte Bisericii Sale iubirea, sfințenia şi slava Preasfintei Treimi, care strălucesc în El prin jertfa Crucii, prin Învierea şi Înălțarea Sa la cer. De aceea, Sfântul Apostol Pavel numeşte Evanghelia mântuirii care luminează pe oameni „Evanghelia slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4, 4; cf. 1 Timotei 1, 11). Iar în altă parte, Apostolul spune că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „după ce a săvârșit prin El Însuşi curățirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte” (Evrei 1, 3) şi prin harul Său dăruieşte slava Sa celor ce cred în El (cf. 1 Petru 5, 10; 2 Corinteni 3, 18; Filipeni 1, 26; 1 Tesaloniceni 2, 12; 2 Tesaloniceni 2, 14).

Întrajutorarea frățească, icoana comuniunii dumnezeiești

Duhul lui Hristos Cel răstignit şi înviat ne îndreaptă şi ne deschide spre Dumnezeu Tatăl prin rugăciune (cf. Romani 8, 15-16; Galateni 4, 6) şi spre aproapele nostru prin fapte bune (cf. Matei 25, 31-46). Duhul lui Hristos Cel răstignit şi înviat ne învață că adevărata libertate este libertatea de a căuta şi de a afla iubirea, pacea şi slava lui Dumnezeu, după cum ne învață Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este Patriarhul-Daniel-tinand-Sfanta-Cruce-in-mana-3a.x71918libertate. Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (2 Corinteni 3, 17-18). De aceea, Apostolul invocă binecuvântarea Preasfintei Treimi asupra credincioşilor prin cuvintele: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Harul lui Hristos Cel răstignit şi înviat ne ajută să vedem duhovniceşte că slava neapusă a Împărăției lui Dumnezeu este destinația finală a vieții noastre pământeşti şi ne ajută să ne rugăm şi să lucrăm în lumina iubirii Preasfintei Treimi, prezentă în viața Bisericii lui Hristos. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe toți creştinii la viețuire sfântă, zicând: „Cu toată smerenia şi blândețea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire, silindu-vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un Trup şi un Duh, precum şi chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toți” (Efeseni 4, 2-6). Iubirea milostivă şi jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat ne ajută să vedem lumea sau creația materială nu ca pe o pradă însuşită cu lăcomie pătimaşă, ci ca pe un dar al iubirii milostive a lui Dumnezeu-Creatorul pentru toți oamenii, ca pe o Euharistie a comuniunii fraterne pe care trebuie să o cultivăm şi să o folosim împreună cu generațiile prezente şi viitoare.

Lumina lui Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat – icoană a Dumnezeului Celui nevăzut (cf. Coloseni 1, 15) – ne ajută să vedem pe chipul fiecărei ființe umane, în fiecare familie binecuvântată şi în fiecare lucrare de ajutorare frățească, o icoană a comuniunii de iubire a Preasfintei Treimi şi o lumină a Învierii lui Hristos, Cel ce a biruit păcatul, iadul şi moartea, dăruind lumii viață sfântă şi bucurie veşnică.

Învierea, mai puternică decât timpul, moartea și uitarea

Umanitatea lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălțat întru slavă cerească se află permanent în iubirea eternă a Preasfintei Treimi, ea fiind receptaculul tuturor suferințelor oamenilor şi, în acelaşi timp, izvor de bucurie, de putere spirituală şi de speranță pentru toți cei care, în lume, Îl iubesc pe Hristos. Astfel, umanitatea răstignită, înviată şi preaslăvită a lui Hristos dă sens şi forţă luptei spirituale împotriva păcatului, efortului constant pentru vieţuire sfântă şi pentru toată lucrarea iubirii milostive dezinteresate. Învierea lui Hristos Cel răstignit dăruiește putere şi lumină rugăciunilor noastre pentru cei vii şi pentru cei morţi, ca semn al iubirii smerite mai puternice decât timpul şi spaţiul care separă, decât uitarea şi moartea. Faptul că Iisus Cel răstignit şi înviat a fost rânduit de Dumnezeu să fie Judecător al lumii, al tuturor popoarelor şi al tuturor generațiilor de oameni (cf. Fapte 10, 42) ne arată că numai iubirea milostivă poate fi mântuitoare şi dătătoare de viață veşnică (cf. Matei 25, 31-46).

În lumina Sfintelor Paşti în care se arată slava iubirii Preasfintei Treimi pentru umanitate, Biserica este chemată să-L mărturisească totdeauna pe Hristos Cel răstignit, înviat şi preaslăvit, adică să binevestească biruinţa sfinţeniei asupra păcatului, biruinţa iubirii asupra urii, biruinţa păcii asupra violenţei, biruinţa dreptăţii asupra nedreptăţii, biruinţa luminii asupra întunericului, pentru ca lumea să caute şi să primească „dreptatea, pacea şi bucuria Duhului Sfânt” din Împărăţia Preasfintei Treimi (cf. Romani 14, 17).

Dreptmăritori creștini,

Anul 2018 este, în mod deosebit, un an al recunoștinței şi al comuniunii românești, deoarece serbăm 100 de ani de la Marea Unire (1918) a poporului român într-un stat unitar, după Primul Război Mondial. Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2018 să fie Anul omagial al unității de credință şi de neam, precum şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri, în Patriarhia Română.

Anul acesta este, aşadar, un prilej binecuvântat de a lucra mai intens pentru cultivarea unității de credință apostolică, primită de la Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, care este şi ocrotitorul Catedralei Mântuirii Neamului.

Pentru a marca într-un mod deosebit şi solemn acest moment de referință în istoria poporului român, Patriarhia Română va organiza în perioada 25-30 noiembrie 2018 mai multe manifestări duhovnicești, liturgice şi culturale. În acest context, Înaltpreasfinţitul Părinte Hrisostom, Mitropolit de Patra, va aduce din Grecia la București cinstita mână a Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, care va fi expusă spre închinare în Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională.

În semn de prețuire față de credința puternică şi statornică a poporului român, în data de 25 noiembrie 2018, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, va fi prezent la Bucureşti, pentru a sfinți împreună cu ierarhii români Catedrala Națională, dedicată Eroilor români din toate timpurile. Apoi, în data de 30 noiembrie 2018, Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, va fi prezent la hramul Catedralei Naționale, de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României.

Cu prilejul sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie şi lumină în sufletele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliați şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, ci să ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lor, în comuniune frățească.

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† Daniel
Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul Tronului Cezareei Capadociei și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

1 Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, Tratat despre întruparea Cuvântului, Trei cuvinte împotriva arienilor, traducere, studiu introductiv şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 169-170.
2 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Opere complete, vol. 5, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, pp. 370; 687-688.
3 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu …, pp. 690-691.
4 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu …, p. 696.
5 Rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paşti, în Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 62. Vezi şi Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, Rânduiala Proscomidiei (cădirea Sfintei Mese), p. 130

La Paști, Hristos ne arată cum să murim pentru a trăi

Cu toții vom muri, fără îndoială. Faptul că Hristos s-a împărtășit de condiția noastră muritoare, de viața noastră, a transformat moartea în principiu și începătură a vieții pentru întreaga umanitate, fără excepție. Experiența aceasta este însă proprie fiecărei persoane în parte. Despre semnificațiile teologice ale Învierii lui Hristos ne-a vorbit părintele John Behr, directorul Seminarului Teologic „Sfântul Vladimir” din New York, SUA.

Părinte profesor, ce înseamnă de fapt această sărbătoare, Sfintele Paști?

Într-un fel este cea mai simplă întrebare, dar și cea mai complexă. Însemnătatea Sfintelor Paști este esențială pentru tradiția creștină. Și este important modul în care Biserica pune în valoare această sărbătoare. O săptămână întreagă ne pregătim pentru ea, pentru Săptămâna Pătimirilor ne pregătim vreme de 40 de zile, iar pentru Marele Post iarăși ne pregătim vreme de trei săptămâni înainte de începerea lui, perioadă ce marchează începutul Triodului. Iar timp de 40 de zile după Sfintele Paști încă sărbătorim Sfintele Paști, astfel încât aproape o treime din an îl petrecem fie pregătindu-ne pentru Sfintele Paști, fie sărbătorindu-le. Biserica se concentrează pe această sărbătoare.

iisusDeci, în cele 40 de zile care urmează Sfintelor Paști până la Înălțarea Domnului cântăm de sute de ori troparul Hristos a înviat! Probabil cel mai ușor pentru a înțelege însemnătatea Sfintelor Paști este să ne gândim la troparul Învierii, și acesta este foarte simplu, dar în același timp uimitor. Hristos a înviat din morți cu moartea pe moartea călcând. Acestea sunt cuvintele-cheie: cu moartea pe moarte călcând. Nu este atât de simplu: a murit într-o zi ca om și apoi peste trei zile a înviat ca Dumnezeu. Lucrul acesta nu ar ajuta pe nimeni. El biruiește moartea prin moartea Sa. Prea adesea atunci când spunem cu moartea pe moarte călcând reducem totul la ideea că Hristos a biruit moartea, dar atunci când întreb pe cineva: „bun, Hristos a biruit moartea, atunci mai murim?”, răspunsul este „desigur, murim”. În limbajul Noului Testament, aceasta înseamnă de fapt că Hristos a biruit frica de moarte care ne înrobea de la bun început prin patimile noastre.

Deci, dacă ne gândim bine, venim în această lume fără nici o libertate de a alege, iar într-o zi vom muri. Kyrilov, unul dintre personajele romanului lui Dostoievski, Demonii, spunea: „Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să mă nasc”. Ne gândim că avem libertate pentru că putem vota pentru un partid sau altul, pentru că putem alege între diversele sortimente de cafea. Avem libertate într-un sens restrâns, dar nu și referitor la existența noastră. Suntem azvârliți în lumea aceasta fără drept de alegere și ajungem astfel într-o lume în care, indiferent ce am face, vom muri. Nu există nici o îndoială în această privință. Intrăm într-o existență marcată de nevoi și de moarte. Suntem de fapt ca morți de la bun început. Deci, ceea ce a făcut Hristos nu a fost pur și simplu biruință asupra morții, ci completa ei transformare. Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând. Știm că moartea este sfârșitul tuturor lucrurilor și ne temem de ea și, de aceea, facem tot ce ne stă în putință să rămânem în viață. Hristos transfigurează complet înțelesul nostru asupra vieții și morții: viața vine prin cruce, bucuria vine în viața noastră și îi dă un nou sens, prin cruce. Așa cum ne spune Hristos în Sfânta Evanghelie: „Cine va voi să își scape viața o va pierde” (Mc. 8, 35), nu există nici o îndoială în această privință și totuși aceasta facem fiecare dintre noi de la Adam încoace.

Încă de la prima suflare încercăm să rămânem în viață. Ne concentrăm aproape toată energia și timpul acestei așa-zise vieți încercând să rămânem în viață: de pildă, mâncăm sănătos, facem tot ceea ce putem ca să ne prelungim cât mai mult existența. Dar Hristos ne spune clar „Cine va voi să își scape viața o va pierde”, dar dacă o va pierde pentru Mine, pentru Împărăție, pentru aproapele, atunci o va scăpa. Dacă în loc să ne concentrăm cum să rămânem cât mai mult în viață, ne luăm crucea, murim față de noi înșine, trăim pentru alții, atunci viața pe care începem să o trăim nu mai poate fi atinsă de moarte pentru că am pătruns în ea prin moarte. Viața pe care începem să o trăim odată ce ne luăm crucea nu poate fi stricată de moarte pentru că la ea ajungem prin moarte. Am murit deja. Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând, transformând complet moartea, după cum ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Din robi și victime pasive ale morții, noi devenim acum făptuitori activi: ne luăm crucea, murim față de noi înșine, trăim pentru Hristos, pentru Împărăție, pentru aproapele, pentru Evanghelie, toate aceste lucruri despre care ne vorbește Sfânta Tradiție. Intrăm astfel într-o viață care nu poate fi stricată de moarte, o viață pe care o alegem în mod liber, din proprie voință. Deci, venim într-o existență marcată de moarte și de nevoi, iar ceea ce face Hristos la Sfintele Paști este să ne arate cum putem să ne folosim de moartea noastră ca să pătrundem într-o existență a iubirii jertfelnice alese în mod liber și din proprie voință. Și aceasta este viața lui Dumnezeu Însuși. Aceasta a făcut El cu moartea pe moarte călcând și apoi urmează și celor din morminte viață dăruindu-le. Cei din morminte nu sunt doar cei morți în sensul fizic al cuvântului, ci noi toți, căci, așa cum am spus, suntem ca morți încă de când intrăm în această existență până când ne asumăm crucea în mod liber și din proprie voință. Deci noi suntem cei cărora chiar și acum Hristos le oferă această viață care nu poate fi stricată de moarte.

Cum putem să trăim învierea în mod practic, concret? Cum putem învia cu Hristos?

Începem să ne trăim învierea încă de la Botez. Pentru că ne botezăm întru moartea Lui ca să și putem învia împreună cu El. Este foarte important faptul că Sfântul Pavel în Epistola către Romani, unde descrie aceasta, schimbă timpurile de la trecut la viitor. Începe spunându-ne: Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții; Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui” (Romani 6, 3-5). Deci existența noastră se petrece între moartea 88536_paste-date-diferitenoastră ritualică în Hristos, care pentru cei mai mulți s-a petrecut în trecut, și viitoarea înviere, când murim cu adevărat și suntem puși în pământ doar pentru a învia împreună cu El. Iar Sfântul Pavel continuă spunându-ne: „Socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 11), deci ceea ce facem noi între botez și moartea noastră firească este o continuă asumare a crucii. Ceea ce Sfântul Pavel ne spune de fapt este că Murind, trăim… Murind neîntrerupt ajungem să trăim, prin moarte ajungem la viață, luând crucea și trăind nu pentru noi înșine, ci pentru ceilalți.

Ceea ce vedem astăzi în lume este faptul că mulți dintre noi vrem să ajungem la înviere fără să trecem prin cruce.

Da, într-adevăr, toți am vrea să înviem fără să ne asumăm și crucea. În reprezentările timpurii ale răstignirii Domnului din primele veacuri creștine remarcăm faptul că trupul lui Hristos este drept, brațele sunt tot drepte, iar ochii Săi larg deschiși. Câteva secole mai târziu, când am început să Îl reprezentăm pe Hristos mort pe cruce, au apărut și primele icoane ale Învierii. În icoana Învierii, Hristos este reprezentat în picioare călcând pe porțile iadului, care sunt în formă de cruce, cu membrele întinse și țintuite ca și pe cruce. Este interesant faptul că nu Îl reprezentăm pe Hristos răsărind din mormânt, ci pe El ridicând pe Adam și Eva, Cel Viu îi scoală pe morți din morminte. Noi suntem cei morți, care suntem sculați din mormântul nostru la Înviere. Nu avem cum să ajungem la Înviere decât asumându-ne crucea pentru a pătrunde în viața cea nouă a lui Hristos.
„Că cine va voi să-şi scape viața o va pierde; iar cine îşi va pierde viața pentru Mine o va afla” (Matei 16, 25). Cum o pierdem pentru El în mod practic, în viața noastră de zi cu zi? Asumându-ne crucea, murind față de noi înșine, trăind pentru aproapele, aceasta este deja viața celui Înviat, o existență care nu poate fi atinsă de moarte. Și noi intrăm în această existență în cursul acestei vieți: trebuie să mă micșorez, ca El să poată crește. Eu mă micșorez luându-mi crucea, iar astfel îi dau Lui posibilitatea să crească în mine. Și în cele din urmă ajungem la cuvintele Sfântului Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Nu putem despărți crucea de înviere. Cei care vor să ajungă la înviere fără să treacă prin cruce vor de fapt prelungirea vieții pe care o ducem în lumea aceasta, nu vor viața care ne-a fost dată prin cruce.

Crucea înseamnă într-un fel curățire…

Nu este așa de simplu. Nu este o curățire pentru ca apoi să ajungem la altceva, la o altă stare. Prin faptul că ne luăm crucea ne trăim deja învierea.

Credeți că în ziua de astăzi oamenii mai cred în înviere?

Cred că vina o purtăm noi, modul în care le prezentăm noi învierea celorlalți. De multe ori pare ceva fantastic, incredibil și imposibil sau o reducem la aspectul ei moral: faceți toate acestea, asumați-vă această suferință și mai târziu veți căpăta răsplată. Cred că trebuie să devenim noi exemple vii pentru a-i putea convinge pe ceilalți, ei trebuie să vadă la noi măsura în care ne asumăm crucea și ajungem să trăim noi înșine o viață care nu poate fi stricată de moarte.

Mulți dintre noi ne nevoim de-a lungul postului, apoi ajungem la Înviere și trăim bucuria Învierii, ca apoi să ne întoarcem la modul nostru obișnuit de viață. Bucuria învierii poate să țină pentru unii câteva zile, pentru alții câteva săptămâni, dar apoi ne întoarcem la viața noastră zilnică, de multe ori plictisitoare și păcătoasă. Cum putem păstra bucuria Învierii în viața noastră?

Cred că este nevoie să înțelegem cu adevărat sensul postului. De ce postim? Cineva îmi spunea că Biserica Ortodoxă este cu adevărat Biserica care ne împinge către limitele noastre. Parcurgem 40 de zile în care nu mâncăm produse animaliere și apoi așteptăm să treacă miezul nopții ca să ne îmbuibăm cu lactate și cărnuri și ne minunăm de ce ni se face rău în ziua următoare. Sfintele Paști nu înseamnă o pendulare între post și ghiftuire cu bucate de dulce. Sensul postului nu este acela de a ne face să devenim mai buni, ca apoi să ne putem îmbuiba de mâncăruri și să petrecem. Rolul postului nu este legat de trup. Lui Dumnezeu nu îi pasă ce mâncăm noi. Sfântul Pavel ne spune că pe toate le putem mânca, chiar și carnea jertfită idolilor (I Corinteni, 8). Deci nu are importanță ceea ce mâncăm, ci ceea ce se petrece în mintea noastră, ce gândim referitor la aceasta.

Adesea când sunt rugat să predic în câte o parohie, îi întreb pe oameni: „Câți dintre voi credeți că nu puteți face nimic când vă sculați dimineața până nu beți o ceașcă de cafea?” Și de obicei cel puțin jumătate recunosc acest fapt. Și le spun: „Aveți mulți idoli, cafeaua este mai importantă pentru voi decât orice altceva”. De fapt, ne putem descurca foarte bine și fără cafea și putem face diferite lucruri cu trupurile noastre, dar problema este că noi gândim că nu putem, gândim că viața noastră depinde de acea ceașcă de cafea pe care o bem în fiecare dimineață sau de carnea pe care o mâncăm zilnic, sau de alte lucruri care considerăm noi că ne determină existența. Adevăratul sens al postului este acela al unei discipline fizice îndreptate nu către trup, ci către minte. Ne folosim de o disciplină fizică ca să ne supunem mintea și astfel să stârpim aceste închipuiri mentale, proiecții ale minții noastre. Și atunci când trecem peste aceste bariere mentale, ne dăm seama că viața noastră nu depinde de ceea ce mâncăm sau bem, ci de Pâinea cea cerească, Cuvântul lui Dumnezeu. Postul nu are drept scop să devenim noi vrednici de Sfintele Paști și apoi să redevenim cum eram înainte, ci să ne reamintească cât suntem de legați de Dumnezeu, după cum pruncul depinde de mama lui. Scopul este să revenim la starea aceasta de dependență față de Dumnezeu. Și în această stare ar trebui să ne trăim existența. Și desigur avem nevoie să ne amintim neîncetat de aceasta.

Ca să ajungem la Înviere trebuie să participăm la toate evenimentele care au avut loc în viața Mântuitorului premergătoare Învierii. Unul dintre acestea este Cina cea de Taină, unde Hristos ne oferă spre mâncare însuși cinstit Trupul Său și însuși Scump Sângele Său și ne cere să facem aceasta spre pomenirea Lui. Care este legătura dintre Paști și Euharistie?

Atunci când Hristos ne spune în Evanghelia după Ioan „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu” (Ioan 6, 54) nu ne invită la un act de canibalism, nu le spune oamenilor de atunci, aflați în locul respectiv „rupeți-Mi brațul și mâncați-l”. Dacă s-ar fi întâmplat așa, atunci numai cei prezenți ar fi putut lua parte la Cina Sa. Nu este vorba de așa ceva. El își oferă Trupul și Sângele pentru viața lumii și prin Înviere primim noi Trupul Său, Pâinea care s-a coborât din ceruri ca să o mâncăm și să bem și să avem viață veșnică. Astfel încât Paștile reprezintă evenimentul central al fiecărei slujiri euharistice.

Am fost întrebată odată de un francez ateu cum de postim pentru Cineva care a murit acum 2.000 de ani. Oamenii din vremea aceea L-au văzut, au participat în mod direct la evenimente din viața Lui și unii poate că au văzut cu ochii lor Învierea. Ce motive mai avem noi astăzi să credem în Înviere?

Trebuie să ne amintim că de fiecare dată când oamenii s-au întâlnit cu Dumnezeul Cel Viu nu a fost îndeajuns să Îl vadă pe Hristos, ca să Îl recunoască. Ceva se petrece de fiecare dată între momentul apariției Lui și momentul în care este efectiv recunoscut de către oameni. Oamenii nu Îl recunosc de la bun început și este foarte important să învățăm din aceste momente. De pildă, în capitolul 24 al Evangheliei după Luca ni se povestește cum cei doi ucenici, Luca și Cleopa, mergeau pe drumul către Emaus și le apare Hristos Cel Înviat. Trecuseră doar câteva zile și totuși ei nu Îl recunosc și nu numai că nu Îl recunosc, dar Îl întreabă chiar: „Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în oraş în zilele acestea? El le-a zis: Care? Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era proroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri; Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea” (Luca 24, 18-24). Au văzut crucea, au văzut mormântul gol și pe Hristos Cel Înviat, dar nu a fost de ajuns. Ce face Acesta este foarte important. Deschide Scripturile, le tâlcuiește ce a spus Moise și toți profeții despre pătimirile Lui, inimile lor încep să ardă și Îl conving să rămână cu ei peste noapte și apoi ochii lor se deschid la frângerea pâinii când Îl recunosc și El se face nevăzut dinaintea ochilor lor.

Este important că Luca și Cleopa nu L-au recunoscut prin simpla Sa prezență. În acest caz au ajuns să Îl recunoască prin tâlcuirea Scripturilor și prin frângerea pâinii. Și aceasta facem încă în Biserică, tâlcuim Scripturile prin lecturi, prin imnografie, prin iconografie, prin ritualuri, toate acestea ne pregătesc pentru momentul culminant: frângerea pâinii. Ori de câte ori mergem la Biserică, ne aflăm cumva pe drumul către Emaus. Faptul că ei au trăit acum 2.000 de ani și s-au aflat în mijlocul evenimentelor nu i-a ajutat să Îl recunoască, modul în care au ajuns să Îl recunoască ne este la îndemână și nouă celor din ziua de astăzi: prin tâlcuirea Scripturilor și la frângerea pâinii. Deci, mergem la Biserică pe calea către Emaus, acolo se tâlcuiesc Scripturile, se frânge Pâinea, participăm la Sfânta Împărtășanie și astfel devenim Trupul Lui. De aceea, și dispare dinaintea ochilor noștri, pentru că noi am devenit Trupul Lui. Dacă L-am putea vedea în altă parte, atunci nu am mai fi parte a Trupului Său. Deci, nu contează numai ceea ce s-a petrecut acum 2.000 de ani, ci și modul în care s-au petrecut lucrurile. Și în același mod se petrec lucrurile și în ziua de astăzi.

Ce ați spune cuiva care nu crede în Hristos?

„Vino și vezi” (Ioan 1, 46). Apoi i-aș explica după cum am vorbit mai devreme: „Ai vrut tu să exiști? Și totuși iată-te azvârlit într-o existență în care orice ai face, vei muri. Singura întrebare pe care ți-o poți pune este: cum voi muri?” Este singura certitudine a existenței noastre. Ceea ce Hristos ne învață este cum să ne folosim de moartea noastră ca să pătrundem într-o viață care nu poate fi stricată de moarte. Și dacă te agăți de viață prin orice mijloc, atunci vei avea o moarte dureroasă. Dacă iubești cele ale lumii acesteia: imaginea ta, imaginea de sine, cărțile tale, bicicleta sau orice altceva, dacă pe acestea le iubești, moartea va însemna pentru tine despărțirea de ele, deci, de ceea ce iubești și vei suferi. Dacă însă ai învățat să te lepezi de toate acestea şi să trăiești nu pentru tine, ci pentru ceilalți, atunci vei putea spune: „În mâinile Tale încredinţez duhul meu” (Luca 23, 46).

Trebuie să prezentăm credința în Hristos ca pe o problemă de viață și moarte într-un mod simplu, ușor de înțeles. Spunem: „Vino la biserică”, dar trebuie să și explicăm ceea ce se petrece în Biserică. Apostolul Pavel ne spune că trebuie să fim pregătiți să devenim buni apologeți ai credinței, să dăm o mărturie credibilă a credinței noastre. Atunci când cineva îmi spune: „Nu cred în Dumnezeu”, eu îl întreb: „În care Dumnezeu nu crezi?” Există o mare șansă ca nici eu să nu cred în acel Dumnezeu și atunci le povestesc despre Dumnezeul în care cred eu. S-ar putea ca sub diferite influențe oamenii să aibă o idee diferită despre Dumnezeu decât a mea și atunci rolul meu este să îi aduc către Dumnezeul Cel adevărat, către Hristos Cel Înviat, veșnica Viață. Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

Silvia ANDREI

Învierea lui Iisus Hristos nădejde învierii noastre

 Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un eveniment copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se transmite din generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie. Întruparea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa oricărui om, deoarece reprezintă începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea. Suntem neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în sine, fiindcă depăşeşte posibilităţile noastre de înţelegere. Exemplul cel mai grăitor al tainei praznicului sunt valurile numeroşilor creştini care iau parte la această sărbătoare a bucuriei, a împăcării şi luminii, lumină care potrivit tradiţiei trebuie dusă şi în case.

 Nu putem să vorbim despre Paşte sau Învierea Domnului fără să spunem că „Paște” în ebraică „pesah”, sau πάσχω în limba greacă, luat în sens stric creştin înseamnă trecerea Mântuitorului de la moarte la viaţă. Paştele nu este un simplu ritual liturgic, nu este un mit, o viziune, o poveste sau un spectacol, ci realitatea revelată de Iisus Hristos, ce a fost mărturisită, văzută şi constată de mulţi martori. Învierea Domnului a fost descoperită încă din vremea patriarhilor, prorocilor şi drepţilor din Legea Veche, iar în timpul activităţii Sale pe pământ Mântuitorul le-a vestit ucenicilor despre patimile, moartea şi Învierea Sa după trei zile (Marcu 8, 31).

Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără moartea şi Înviere Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea nu este o întoarcere la o viaţă corporală ameliorată, ci este făgăduinţa făcută de Iisus încă din timpul vieţii Sale, că fiecare persoană, care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos şi prin lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecinţele căderii în păcat sunt depăşite din punct de vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în care fiecare om  încearcă să-şi însuşească în mod subiectiv aceste roade.  

Omul, dar şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume trupul nu mai este întunecat, opac, ci este copleşit de spirit, fiind treapta culminantă a sfinţeniei care anticipează starea trupurilor la învierea de obşte. Roadele Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au vădit în lume, de-a lungul celor două milenii, în viaţa religios-morală, în operele de cultură, de artă, în descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în faptele de binefacere individuale sau generale ale Bisericii.

 Toate aceste aspecte biblice şi teologice care au fost expuse se reflectă cu prisosinţă în frumuseţea şi bogăţia slujbelor pascale.         În nou înfiinţatul, Protopopiat Lombardia II Nord, care numără şapte parohii unde se slujeşte permanent, iar pentru altele două se aşteptă să se înceapă slujirea, slujba învierii a început la orele 23.00 ora Italiei, 24.00 ora României. Chiar dacă a plouat toată noapte, credincioşii nu au fost alungaţi nici de ploaie, nici de vânt şi nici de frig, iar spre surprinderea noastră unii dintre creştini au rămas în curtea bisericii până spre orele târzii ale dimineţii. În parohiile protopopiatului nostru, după ce credincioşii au primit „lumina”, preoţii au citit evanghelia (română – italiană), în curtea bisericii sau în interiorul bisericii, în funcţie de posibilităţile pe care le are fiecare, apoi s-a continuat cu stihurile pascale, salutul: ”Hristos a înviat!” cu celelalte elemente liturgice specifice acestui început. A urmat utrenia, Sfânta Liturghie şi binecuvântările ofrandelor ce au fost aduse de credincioşi. La sfârşitul slujbei de afară s-a citit „Epistola Pastorală la Luminosul Praznic al Învierii Domnului”, adresat de Prea Sfinţitul Episcop Siluan al Italiei întregului cler, cin monahal și tuturor credincioșilor români și de limbă românească din Italia. În cuvântul pastoral Prea Sfinţia Sa a subliniat că:  „Moartea s-a mistuit prin moartea Celui fără-de-moarte, Care cu moartea pre moarte a stricat. De aceea, pruncul care se botează se afundă de trei ori în apa cristelniței, ca semn de părtășie cu cele trei zile petrecute de Domnul în mormânt, liberându-se astfel de mortalitatea cea veșnică a omului celui căzut, urmând să mai treacă doar prin moartea cea trupească, prin care a trecut și Domnul, și Maica Domnului, și Sfinții Apostoli și toți cei care s-au săvârșit întru Hristos, pentru a gusta apoi, împreună cu ei, învierea”

Suntem tentaţi să vorbim mai puţin despre aceste eveniment, după ce trece Săptămâna Luminată, însă cuvintele „Hristos a înviat!”, pe care un creştin le adresează altui creştin, pe o perioadă de pentru patruzeci de zile, de la Înviere până la Înălţarea Domnului, nu sunt doar un salut, ori simple vorbe fără conţinut, cu care se salută oadunare, un oaspete oficialsau o persoană, ci sunt o mărturisire de credinţă, speranţa şi nădejdea noastră că învierea există. Lumina Învierii lui Hristos ni se dă în mod gratuit, dar trebuie să ne străduim să ne-o însuşim, fiindcă ne încredinţează că sensul vieţii noastre, garanţia vieţii viitoare se află în Învierea Mântuitorului şi în lucrarea Duhului Sfânt, care transformă trupurile noastre opace în trupuri transparente, trupuri spirituale, luminoase, trupuri pline de Duh Sfânt. 

 Florin CREȘTINUL

Învierea Domnului, începutul și sfârșitul tuturor sărbătorilor creștine

Învierea Domnului sau sărbătoarea Paştilor este praznicul despre care putem spune că nu are un început, în sensul că el se naşte odată cu creştinismul. Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. Duminica Învierii, aşa cum se înfăţişează ea astăzi, este expresia firească a evoluţiei misterului pascal trăit de vechea Biserică creştină, păstrat şi desăvârşit, de-a lungul veacurilor, de Biserica Ortodoxă. „Sărbătoarea Paştilor constituie misterul central şi dominant al cultului ortodox, care îşi aruncă razele peste întregul an liturgic şi cult ortodox“, spunea părintele profesor Ene Branişte.
Dacă în centrul istoriei mântuirii se află activitatea răscumpărătoare a Mântuitorului şi Jertfa Sa (Patimile, moartea pe Cruce şi Învierea din morţi), în inima sau centrul anului bisericesc stau Paştile sau sărbătoarea Învierii, precedată de Săptămâna Sfintelor Patimi. Acest fapt face din sărbătoarea Învierii Domnului cea mai mărită, îmbucurătoare şi solemnă dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii „guvernează întocmirea întregului ciclu mobil 147875_icoana_invierii_domnuluide sărbători al anului bisericesc“, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă: „Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă“ (Cântarea 1 din Canonul Paştilor).
Potrivit tradiţiei liturgice vechi a Bisericii noastre, conservată în Tipicele de origine studită (constantinopolitană), anul liturgic începea, ca şi astăzi, în noaptea Paştilor. De data Paştilor era „legată ordinea (succesiunea) şi denumirea duminicilor şi a săptămânilor de peste an, cu Evangheliile şi Apostolele care se citesc la Liturghie în tot cursul anului, ordinea celor 11 pericope evanghelice care se citesc la Utreniile duminicilor, cu luminândele şi stihirile evanghelice respective, precum şi ordinea celor opt glasuri ale cântărilor Octoihului“ (pr. prof. Ene Branişte).
Învierea Domnului – cea mai veche sărbătoare creştină
Cea mai veche şi mai strălucită sărbătoare a creştinătăţii este Învierea Domnului, numită şi sărbătoarea Paştilor, adică ziua în care noi „prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului“, pe Hristos, „Paştile nostru“, Care „S-a jertfit pentru noi“ (I Corinteni 5, 7-8). Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. În conştiinţa Bisericii noastre, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche sărbătoare creştină, ci şi începutul şi culmea tuturor sărbătorilor şi a praznicelor, după cum precizează şi Sfântul Ioan Damaschin: „Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor este şi sărbătoare a sărbătorilor“ (Cântarea a 8-a din Canonul Paştilor).
De ce numim Învierea Domnului „Paşti“?
În creştinism, denumirea de „Paşti“ (în ebraică „Pesah“ â trecere) pentru sărbătoarea Învierii Domnului s-a păstrat deoarece Însuşi Mântuitorul S-a folosit de acest cuvânt atunci când le-a vorbit Apostolilor despre apropierea sărbătorii Paştilor: „Ştiţi că peste două zile vor fi Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit“ (Matei 26, 2). Întrebându-L pe Mântuitorul unde să pregătească Paştile, Apostolii au folosit acelaşi cuvânt: „Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?“ (Matei 26, 17). Este foarte posibil ca termenul ebraic „Paşti“ să fi trecut în vocabularul creştin mai ales pentru faptul că momentele istorice comemorate în cadrul sărbătorii noastre (Patimile, moartea şi Învierea Domnului) au coincis cu Paştile evreilor din acel an. Terminologia neotestamentară avea să influenţeze într-o măsură considerabilă viziunea creştinilor primelor secole, care înţelegeau prin cuvântul „Paşti“ atât Cina cea de Taină şi Patimile Domnului, care au avut loc în apropierea Paştelui iudaic, dar şi Învierea Domnului. Potrivit specialiştilor, săptămâna pe care noi o numin astăzi „Săptămâna Patimilor“ se numea în vechime „Săptămâna Paştilor“ sau simplu „zilele Paştilor“.
„Paştele Crucii“ şi „Paştele Învierii“
Referitor la sărbătoarea Paştilor, putem afirma limpede că, încă de la început, praznicul acesta a fost sărbătorit în toată lumea creştină, însă nu peste tot la fel. Izvoarele amintesc că în Biserica primară au existat mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi Paştelui. Creştinii din părţile Asiei Mici şi ale Siriei, care aveau ca temei practica veche moştenită de la Sfinţii Apostoli Ioan şi Filip, luau în calcul ziua anuală sau lunară şi sărbătoreau mai întâi moartea Domnului („Paştile Crucii“) la 14 Nisan, apoi Învierea („Paştile Învierii“) la 16 Nisan, indiferent de ziua din săptămână în care cădea această dată. Partizanii acestei practici iudaizante mai erau numiţi şi „quartodecimani“, fiindcă sărbătoreau Paştile la 14 Nisan, adică în aceeaşi zi cu iudeii.
Iudaizanţii mai moderaţi („protopashiţii“) sărbătoreau Paştile duminica, însă întotdeauna legau această duminică de Paştile iudaic, chiar dacă de multe ori Paştile creştin cădea înaintea datei reglementare.
Cea mai mare parte a creştinătăţii însă (Apusul, Egiptul, Grecia şi Palestina) lua drept normă ziua săptămânală. Ei sărbătoreau, aşadar, moartea Domnului întotdeauna în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Învierea – în duminica următoare, care cădea totdeausna după 14 Nisan sau după prima lună plină, după echinocţiul de primăvară. Moartea Domnului sau „Paştile Crucii“ era zi de întristare şi era sărbătorită cu post prelungit până în ziua Învierii. Învierea Domnului sau „Paştile Învierii“ era zi a bucuriei şi se sărbătorea, ca şi astăzi, prin agape şi cine. Practica aceasta era fondată pe învăţătura Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
În fine, o parte dintre creştinii din Galia sărbătorea Paştile la o dată fixă: 25 martie sau chiar 27 martie.
Cele două denumiri originare ale Paştelui creştin („Paştile Crucii“ şi „Paştile Învierii“) au fost conservate de către Biserica Romano-Catolică, care foloseşte doi termeni diferiţi pentru a indica atât „Paştile Crucii“ (Pasqua di Passione), cât şi „Paştile Învierii“ (Pasqua di Resurrezione).
Fixarea şi uniformizarea datei Paştilor în antichitatea creştină
Diferenţele cu privire la modul şi la data sărbătoririi Paştilor au dat naştere la dispute şi controverse aprige între creştinii primelor veacuri, în special în cursul secolului al II-lea, când au fost înregistrate adevărate schisme. Uni-formizarea datei serbării Paştilor s-a încercat pentru întâ-ia oară la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325. Ca normă, Părinţii acestui Sinod au adoptat practica generală deja existentă în Alexandria, numită şi „computul pascal alexandrin“.
Potrivit liturgistului Badea Cireşeanu, Sinodul I Ecumenic ar fi hotărât ca să fie ţinută de toată Biserica practica romană, care de altfel era foarte apropiată de cea alexandrină. Hotărârile Sinodului I Ecumenic privind data sărbătoririi Paştilor prevedeau: Paştile trebuiau sărbătorite în fiecare an duminica; această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară; când 14 Nisan cade duminica, pentru a nu se sărbători odată cu Paştile iudeilor dar nici înaintea acestu-ia, Paştile va fi sărbătorit în duminica următoare. Sinodul I Ecumenic a mai stabilit ca, în fiecare an, data Paştilor să fie calculată de Biserica Alexandriei, din moment ce în acea vreme în Alexandria se aflau cei mai pricepuţi astronomi ai timpului. Această dată trebuia comunicată din vreme de Bise-rica Alexandriei tuturor celorlalte Biserici creştine.
Potrivit calculelor astronomice, data Paştilor putea varia într-un interval de 35 de zile, adică între 22 martie şi 25 aprilie. Stabilirea datei Paştilor a reprezentat încă din primele secole o preocupare a Bisericii; începând cu secolul al III-lea au fost alcătuite „Pascalii“ (tabele care cuprindeau data Paştelui pe mai mulţi ani), care însă erau mai mult sau mai puţin imperfecte ca urmare a echinocţiului de primăvară, care nu era fixat peste tot la aceeaşi dată.
Paştile – „Sărbătoarea luminilor“
Văzând în praznicul Învierii Domnului cea mai strălucită sărbătoare, creştinii au încercat în diferite moduri să exprime această realitate. Expresia desăvârşită a acestei înţelegeri o reprezintă fără doar şi poate imnografia, adică cântările din noaptea Învierii: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit“ (Cântarea a 3-a din Canonul Paştilor). Trebuie precizat însă că, alături de această viziune spirituală, s-a cristalizat la fel de bine şi o practică care se va generaliza începând cu împăratul Constantin cel Mare († 337), în sensul că, pentru a umple de lumină şi strălucire această sărbătoare, creştinii împodobeau cu lumini nu numai bisericile în care se săvârşea slujba Învierii, ci şi casele, oraşele, drumurile publice şi dealurile. Toate aceste lăcaşuri împodobite cu făclii înalte şi coloane de ceară sau torţe aprinse făceau din noaptea Învierii o noapte la fel de luminoasă precum ziua, o adevărată „sărbătoare a luminilor“.
Evoluţia sărbătorii Paştilor în ritul bizantin
Diferitele modalităţi de a înţelege şi de a „umple“ timpul din ajunul marii sărbători a Paştilor, mai exact a timpului dintre Vecernia unită cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi Utrenia Paştilor, mărturisesc ele însele despre evoluţia pe care sărbătorile pascale au cunoscut-o în ritul bizantin. Cei doi factori care au jucat un rol decisiv în a definitiva acest proces sunt: pe de o parte evoluţia extraordinară a Utreniei Paştilor, care devine adevăratul punct culminant al sărbătorii, în detrimentul vechii şi venerabilei Liturghii din ajun, iar celălalt, strâns legat de cel dinainte, se referă strict la momentul în care Postul Mare ia sfârşit. Potrivit liturgiştilor, aceste aspecte scot în evidenţă lămurit faptul că rânduielile monastice încep, încetul cu încetul, să-şi pună amprenta asupra tuturor rânduielilor liturgice, în special asupra celor legate de duminica Învierii. Caracterul mai mult sau mai puţin festiv al cinei (mesei de seară) din ajunul marelui praznic al Învierii ne arată în ce măsură putem considera că sărbătoarea Paştilor a început deja. Dacă vom considera „Hypotyposis“ (o formă comprimată a Tipicului de origine studită) drept unul dintre primele indicii, dar şi ca finalitate a acestei evoluţii, remarcăm că ne îndreptăm în direcţia unei sobrietăţi mereu mai mari şi de tip monastic. Cu alte cuvinte, este vorba de existenţa unei conştiinţe mereu crescânde (care se îndepărtează de practica normală a regulilor penitenţiale ale postului), potrivit căreia sfârşitul postului este în noaptea Sâmbetei celei Mari.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu timpul dintre cina (masa de seară) din ajunul praznicului Învierii şi Utrenia din noaptea de Paşti, în sensul că reflectă o evoluţie asemănătoare. În timp ce „Hypotyposis“-ul atribuit Sfântului Teodor Studitul († 826) ne spune explicit că nu se face Pavecerniţa, ci se prevede doar un timp de odihnă după cină (masa de seară), alte documente precizează recitarea unor slujbe la chilie sau în biserică, în timpul dintre masa de seară şi Utrenia Paştilor, sau chiar un timp de rugăciune continuă până la Utrenie. Evoluţia aceasta s-ar putea explica în felul următor: din dorinţa de a prelungi ajunarea, intervalul de timp menţionat de documentele mai vechi ca fiind timp în care fraţii mergeau la somn este acum umplut în mod treptat de o slujbă intermediară, care, la rândul ei, este prelungită prin citirea de lecturi suplimentare până la Utrenie.
Potrivit lui Bertoničre, discordanţele de structură şi lungime privind această slujbă intermediară, în Tipicele studite, nu dovedesc nimic altceva decât caracterul ei relativ recent. Este foarte probabil ca forma acestei „privegheri intermediare“ să fi fost determinată şi de diferite mănăstiri.
Câteva coordonate actuale ale sărbătorii Paştilor
Coordonatele actuale ale sărbătorii Paştilor sunt, în mare parte, cele pe care le-am enumerat până aici. Aş dori să precizez că anumite aspecte legate în primul rând de data sărbătoririi Paştilor vor apărea odată cu împărţirea în două a ortodocşilor în anul 1924. Bisericile Ortodoxe care nu au acceptat calendarul îndreptat, au continuat să sărbătorească Paştile după Pashalia veche, iar cele care au primit calendarul îndreptat (stilul nou) au sărbătorit pentru câţiva ani (până în 1927) Paştile pe stil nou. Din anul 1927 s-a stabilit, prin consens general, ca Bisericile care au adoptat stilul nou să sărbătorească Paştile după Pashalia veche, pentru a se înlătura dezacordul supărător dintre Bisericile Ortodoxe şi pentru a se restabili uniformitatea în toată Ortodoxia, cel puţin în ceea ce priveşte data celei mai mari sărbători creştine. Hotărârea din 1927 a fost întărită la Conferinţa inter-ortodoxă de la Moscova din 1948. Ultimele propuneri legate de data sărbătoririi Paştilor au fost discutate la Chambésy în 1977, „unde reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe au căzut principial de acord ca să se introducă peste tot calendarul îndreptat, iar Paştile să se serbeze între 22 martie-25 aprilie stil nou, conform normelor consfinţite la Sinodul I Ecumenic“ (pr. prof. Ene Branişte).
În ceea ce priveşte însă coordonatele spirituale actuale ale sărbătorii Paştilor, trebuie să spunem că ele sunt sensibil diferite de cele pe care le-am întâlnit în Biserica primelor veacuri. Redescoperirea adevăratelor coordonate ale Învierii Domnului reprezintă singura raţiune existenţială a acestei lumi.
Ouăle roşii
Prezenţa în creştinism a ouălor roşii este una simbolică şi reprezintă o altă mărturie clară a vechimii acestui mare praznic. În multe dintre mormintele vechi ale creştinilor au fost descoperite şi coji de ouă. Se pare că acest aliment nu lipsea de la agapele ce se făceau în acele vremuri. În antichitate, în special la egipteni, oul era simbol al lumii şi al eternităţii din moment ce forma lui pare a fi una perfectă şi fără început. Pentru iudei, dar şi pentru păgâni, ouăle erau simboluri ale creaţiei şi ale învierii. Creştinii, încă de la început, au legat de ouăle roşii simbolismul învierii neamului omenesc prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dar şi pe cel al creării din nou a lumii, culoarea roşie însemnând Sângele Domnului cel curs pe Cruce pentru noi şi pentru a noastră mântuire. „Oul pascal“ reprezintă, pe de altă parte, simbolul văzut al învierii morţilor, a cărei garanţie este însăşi Învierea cea din morţi a Domnului, Biruitorul morţii şi al iadului.
Din tradiţia creştină mai ştim că Maria Magdalena s-ar fi înfăţişat împăratului Tiberiu cu un ou roşu şi i-ar fi spus: „Hristos a înviat!“. Există păreri potrivit cărora acest fapt ar fi generat intro-ducerea ouălor roşii în ca-drul sărbătorii Paştilor.
Pentru Fericitul Augustin, oul este expresie şi icoană a învierii morţilor: „Rămâne speranţa, care, după cum mi se pare, se aseamănă oului; căci după cum oul nu are sfârşit, aşa şi speranţa (în înviere) nu se termină niciodată“. 71142_icoana-invierii-domnuluiÎntrebuinţarea ouălor roşii în Biserică, la sărbătoarea Paştilor, reprezintă o practică nesigură, afirmă pr. prof. Ene Branişte. Cu toate acestea, ea a fost asimilată de Biserică; drept dovadă, avem în Molitfelnic chiar şi o rânduială specială în „Sfânta şi marea Duminică a Paştilor“, în cadrul căreia se citeşte rugăciunea de binecuvântare a ouălor şi a brânzei (Molitfelnic, Bucureşti, EIBMBOR, 2006, p. 418).
Prelungirea praznicului Învierii
Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai solemnă dintre toate sărbătorile creştine din timpul anului bisericesc şi ei îi corespund rânduieli liturgice dintre cele mai frumoase. Rânduielile liturgice din Duminica Paştilor sunt diferite de cele săvârşite în tot restul anului bisericesc, în sensul că nici Vecernia, nici Pavecerniţa, nici Miezonoptica, nici Utrenia şi nici Ceasurile bisericeşti nu mai corespund rânduielilor obişnuite. Aceste rânduieli vor fi săvârşite pe durata a şapte zile, adică până în Sâmbăta Săptămânii Luminate (la evrei, sărbătoarea Paştilor ţinea tot şapte zile). Cu alte cuvinte, în vechime, ca şi astăzi, sărbătoarea Paştilor se prelungea pentru o săptămână întreagă, timp în care se săvârşea zilnic Sfânta Liturghie.
În această perioadă, neofiţii îmbrăcau haina cea albă primită la Botez. Participarea creştinilor la spectacole, jocuri şi petreceri păgâneşti în Săptămâna Luminată era interzisă. Sfântul Nichifor Mărturisitorul (†828) aminteşte într-un canon (42) şi de faptul că lucrul era oprit în această săptămână. În Săptămâna Luminată (şi în toată perioada până la Rusalii) erau interzise metaniile şi ajunările în biserici.

  Iosif  VARGA

Sărbătoarea Sfintelor Paşti reprezintă sărbătoarea sărbătorilor, simbolul luminii, a sacrificiului şi a purificării

Hristos a înviat !

Sărbătoarea Sfintelor Paşti este cea mai veche dar şi cea mai importantă sărbătoare creştină, fiind celebrată încă din epoca apostolică. Sfântul Apostol Pavel a fost primul care a raportat sărbătoarea Pessah, a evreilor, la Iisus Hristos şi i-a îndemnat pe creştini să-L omagieze pe Mântuitor. Denumirea de Paşte a fost iniţial aplicată de primii creştini la comemorarea anuală a Cinei celei de Taină, care avea loc în seara de 13 Nisan şi consta într-o masă rituală. În primele veacuri ale Creştinătăţii, sărbătoarea s-a numit Paştele Crucii şi Paştele Învierii.

Celebrarea Sfintelor Paşti a fost diferită de-a lungul timpului până astăzi.

Data şi modul sărbătoririi au fost diferite de-a lungul veacurilor. Celebrarea începea după prima lună plină ce urma Echinocţiului de primăvară (21 martie). Acest sistem s-a păstrat până  în zilele noastre. Sărbătoarea Paştelui se prelungeşte aproape o săptămână, în lăcaşurile de cult având loc zilnic Sfânta Liturghie. Ortodoxia a păstrat importanţa teologică a misterului pascal din vechea biserică creştină. Sărbătoarea Sfintelor Paşti rămâne centrul cultului ortodox şi greco-catolic, fiind urmată de cea a Naşterii Domnului.

Diferenţa Sfintelor Paşti ortodoxe şi greco-catolic de alte religii

oua3Deosebirea fundamentală între creştinism şi alte dogme religioase constă în faptul că jertfa prin substituţie a zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus săvârşită o singură dată pe Golgota, în numele tuturor oamenilor şi reactualizată ritual, la aceeaşi dată şi în fiecare an, de credincioşi.

Mielul este simbolul lui Iisus Hristos în întreaga  tradiţie creştină. În Egitpul antic şi în Persia, prietenii făceau schimb de ouă colorate în ziua Echinocţiului de primăvară, începutul noului an.

Ouăle au fost întotdeauna un simbol al creaţiei, fertilităţtii şi vieţii noi. Creştinii din Orientul Apropiat au adoptat acest obicei, şi oul de Paşte a devenit simbol religios, reprezentând momentul în care a înviat Iisus. Ouăle sunt de obicei colorate în roşu, ca simbol al sângelui tuturor oamenilor şi a lui Iisus Hristos cel Înviat.

“Hristos a înviat!”
Sfintele Paşti, cea mai mare sărbătoare creştină, a fost prăznuit întotdeauna ca o zi de bucurie, aceea a Învierii Domnului. Noaptea Învierii este petrecută în biserici, în priveghere şi rugăciune, cântări de bucurie şi cu lumini multe, semne ale Mântuirii. Din această noapte şi până la înălţare, creştinii se salută cu “Hristos a înviat!” şi-şi răspund cu “Adevărăt a înviat!”. În trecut, pentru a celebra Mântuirea Domnului, autorităţile graţiau prizonierii, eliberau sclavii şi reduceau dările.

Ouăle vopsite, obicei străvechi
Pentru ca ouăle nu puteau fi consumate în timpul postului, ele au ajuns la loc de cinste pe masă, după Înviere. În tradiţia creştină, oul, colorat şi împodobit, este simbolul Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se întoarce la ioan_scararulviaţă, precum puiul de găina ieşit din găoace. La început, ouăle se vopseau cu plante în galben, culoarea soarelui, şi în roşu, culoarea discului solar la răsărit si apus. Ulterior,  ouăle au fost decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel, cu motive astrale sau zoomorfe. Această tehnică de înfrumuseţare cu diferite motive este cunoscută sub numele de încondeiere. La ţară, românii aleg ouă proaspete de găină şi raţă prin scufundarea lor în apă şi pregătesc uneltele de ornamentat. Cele mai vechi “condeie” au fost lumânarea, cu al cărei capăt încins la foc se desenau pe ou anumite semne, şi până de gâscă, ce avea rolul cornului de ornat al olarului. În comunităţile tradiţionale, ciocnitul ouălor se face după reguli care diferă de la o zonă la alta, dar, oricum, respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitură, ce părţi ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie “pe luate”, “pe schimbate”, “pe văzute” sau “pe nevăzute”. În unele locuri, cojile ouălor sunt aruncate pe pământ pentru fertilizarea holdelor, viilor si livezilor.

Florin NAHORNIAC

Noaptea Învierii Domnului Iisus

Glasul clopotelor care răsună la Marele Praznic al Învierii Domnului nostru IISUS HRISTOS ne îndeamnă să a lungăm duşmănia şi ori ce alte ase me nea fapte anti creştineşti faţă de toţi cei cu care ne aflăm în una din aceste stări şi asta deoarece de SFINTELE PAŞTI tre buie să ne împodobim cu lumina dragostei faţă de semenii noştri, să ne îmbrăţişăm unii pe alţii şi să cântăm ,,HRISTOS A ÎNVIAT DIN MORŢI, CU MOARTEA PRE 29749224_1984409655117238_7111770425301201353_o-1.x23048MOARTE CĂLCÂND, ŞI CELOR DIN MORMINTE, VIAŢĂ DĂRUINDU-LE ! l credincioşii îşi exprimă astfel bucuria pentru această noapte sfăntă şi solemnă. Ei vin în Sfintele lăcaşuri a vând asupra lor o lumânare – simbolul luminii. După slujba de înviere, când credincioşii au luat Lumină din Lumină, ei se în dreaptă spre locuinţele lor cu lumânările aprinse. Lumina Învierii Domnului nostru IISUS HRISTOS din Noaptea Sfântă alungă din casă urăciunile şi le trimite pe pustie

Busuiocul care a fost sfinţit la Bobotează se sfinţeşte şi de Sfintele Paşti. Ramurile busuiocului se păstrează lângă icoană şi vor fi folosite la slujba de sfinţire a acelui cămin. Se spune că puterile miraculoase îi sporesc în noaptea învierii şi va asigura sănătatea membrilor familiei.

În noaptea Învierii, la întoarcerea de la slujbă, tinerii îşi dă ruiesc câte o monedă de argint, care a fost sfinţită. Da rul este simbolul prieteniei şi sincerităţii loiale, al încrederii că nu se vor trişa unii pe alţii, nici pentru tot argintul din lume.

Florin CREȘTINUL

Fiind prima zi de Paşti, acum 561 de ani, la urcarea Sa pe tronul Moldovei, ŞTEFAN CEL MARE şi SFÂNT s-a adresat oştenilor săi cu creştinescul: HRISTOS A ÎNVIAT OŞTENI!

Unul din cei mai mari înaintaşi ai neamului nostru moldovenesc dar şi a poporului român este ŞTEFAN CEL MARE şi SFÂNT, care a urcat pe tronul Moldovei la 14 aprilie 1457 pe când avea numai 21 de ani dar ca o binecu vântaRe venită de la Dumnezeu a ceastă zi a coincis cu prima zi din Duminica Sfintelor Paşti. Timp de 47 de ani acest MARE stefan-cel-mareDOMNITOR a slujit Moldova şi pe moldoveni. Pâ nă la urcarea Sa pe tron, în cur sul în tregii Săp tă mâni a Pa ti milor, acesta a trecut din bătălie în bătălie până la Câmpul de la Direptate. La urcarea pe tron, în prima zi a Sfintelor Paşti, ŞTEFAN CEL MARE şi SFÂNT s-a adresat oştenilor săi cu creştinescul: HRISTOS A ÎNVIAT OŞTENI!”, iar aceştia i-au răspuns: ADEVĂRAT A ÎNVIAT MĂRIA TA”! Astăzi Moldova este cea mai săracă şi dezbinată provincie a României. Râul Prut desparte Moldova în două; o parte este în România, iar cealaltă este pierdută peste Prut şi con dusă de forţele răului. La nord, Bucovina este şi ea despărţită în două: cea de nord aflată sub o cupaţia Ucrainei fasciste şi cealaltă, cea de sud este în România. ,,Scoală Măria Ta din mormântul cel veşnic să vezi Moldova Ta, cum o desparte Prutu-n jumătate! Să vezi Moldova Ta cum plânge! Acum, după 558 de ani, să ne închinăm cu smerenie la mormântul său aflat la Mănăstirea Putna şi să-i spunem: HRISTOS A ÎNVIAT MĂRIA TA!

Florin NAHORNIAC

Istoria sărbătorii Paștelui

Pastele este cea mai importanta sarbatoare crestina a anului, pentru prima data fiind sarbatorit in jurul anului 1400 inainte de Hristos.
Desi multi sarbatoresc si astazi Pastele, pentru multi el nu mai are nimic de a face cu Dumnezeu, este doar un prilej 88536_paste-date-diferitede mancare si bautura.
Sarbatoarea Pastelui poate fi asociata cu primavara. Retrezirea naturii la viata simbolizeaza noua viata pe care crestinii au castigat-o prin crucificarea si Invierea lui Iisus. Pastele crestin este similar cu doua traditii antice: una evreiasca si alta pagana. Ambele traditii sarbatoresc Invierea, trezirea la viata.
Pastele crestin deriva din Pastele evreiesc, numit Pesach, cuvantul de origine al cuvantului Pasti.
Pentru prima data, Pastele a fost sarbatorit in jurul anului 1400 inainte de Hristos. In aceasta data, evreii au parasit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu. Scriptura in cartea Exod (Iesirea) din Vechiul Testament ne ofera instructiunile date de Dumnezeu pentru sarbatorirea Pastilor in timpul lui Moise. Evreii din antichitate isi aminteau de faptul ca Dumnezeu i-a salvat din robia in care se aflau in Egipt.

Cu ocazia iesirii din Egipt, cand au sarbatorit pentru prima data Pastele, toti evreii trebuiau sa ia un miel si sa il sacrifice. Apoi, cu sangele mielului erau unse ramele de lemn ale usilor de la casele in care locuiau acestia. In noaptea aceea, ingerul mortii trimis de Dumnezeu a trecut prin Egipt si a omorat toti fiii intai nascuti ai egiptenilor in casele care nu aveau pe usa sangele mielului. In casele israelitilor, nu a murit nimeni, pentru ca acestia ascultasera porunca lui Dumnezeu si au pus sangele mielului pe usile lor. Sangele mielului oferea o garantie, un semn vizibil prin care credinciosii dadeau de inteles ca au luat in serios avertismentul lui Dumnezeu.
In ceea ce priveste crestinii, Dumnezeu a reinnoit legamantul facut cu israelitii, de data aceasta nu printr-un om, (Moise) ci prin Fiul Sau, Iisus Mesia. Legamantul cel nou nu mai este un legamant facut doar cu evreii, ci cu toate popoarele, care vor sa primeasca iertarea pacatelor prin jertfa lui Iisus Hristos. Legamantul cel vechi purta sigiliul sangelui unui miel care trebuia sacrificat de Pasti dupa instructiunile date de Dumnezeu.
La Cina cea de Taina, in noaptea cand a fost tradat, inainte de a fi prins si arestat, Domnul Iisus a instituit sarbatoarea Pastelui nou testamental, dupa porunca ce I-a fost data de Dumnezeu.
646x404De Pasti se sarbatoreste Invierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Duminica – a treia zi dupa Scripturi- femeile purtatoare de mir au gasit mormantul gol. Mormantul era gol pentru ca Hristos Inviase. Impotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat si batjocorit de atunci si pana astazi, numit in deradere Regele Iudeilor, rege incoronat cu spini, rege al carui tron era o Cruce, parasit de ai Sai, pazit sub grea si rece lespede de piatra, Hristos a izbandit cea mai stralucita biruinta ce s-a vazut vreodata: biruinta asupra mortii si asupra rautatii omenesti. Aceasta biruinta a putut fi tagaduita, dar nu I-a putut fi smulsa niciodata.
Hristos a Inviat si a biruit, pentru El si pentru noi. Credem si biruim prin Moartea si Invierea lui Hristos, murim pentru a invia si inviem pentru a trai in veci cu Hristos. Prin suferinta si moarte ne bucuram de Inviere; prin Inviere ne bucuram si triumfam in triumful lui Hristos, ca triumf al nostru. El a murit pentru noi si a triumfat pentru noi. In Moartea Lui sta mantuirea noastra, in Invierea Lui sta biruinta noastra.

Florin NAHORNIAC

Rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paști

În ziua luminatului praznic al Învierii lui Hristos, în toată Săptămâna Luminată, precum și la Odovania Paștilor (miercuri, înainte de Înălțarea Domnului), rugăciunile dimineții și ale serii sunt înlocuite de rostirea Ceasurilor, după următoarea rânduială:

Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le. (de trei ori)

99215_metanie_refÎnvierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi, toţi credincioşii, să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat. (de trei ori)

Apoi se citește IPACOI, glasul al 4-lea:

Venind mai înainte de zori cele ce au fost cu Maria şi găsind piatra rasturnată de pe mormânt, auzit-au de la înger: Pentru ce-L căutaţi printre morţi, ca pe un om, pe Cel ce este întru lumina cea pururea fiitoare? Vedeţi giulgiurile cele de îngropare! Alergaţi şi vestiți lumii că S-a sculat Domnul, omorând moartea, că este Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce mântuieşte neamul omenesc.

Apoi CONDACUL, glasul al 8-lea

De Te-ai şi pogorât în mormânt, Cela ce eşti fără de moarte, dar puterea iadului ai zdrobit şi ai înviat ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă! și Apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Cel Ce dai celor căzuţi ridicare.

Și aceste tropare:

În mormânt cu trupul, în iad cu Sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un purtător de viaţă, ca un mai înfrumuseţător decât raiul, cu adevărat şi mai luminat decât orice cămară împărătească s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, Izvorul Învierii noastre.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ceea ce eşti locaş sfinţit dumnezeiesc al Celui Preaînalt, bucură-te! Că prin tine s-a dat bucuria, Născătoare de Dumnezeu, celor ce strigă: Binecuvântată eşti tu între femei, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, Stăpână.

Apoi: Doamne miluieşte (de 40 de ori)

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

2289-680x365-inviereCeea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, Care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le (de trei ori).

Silvia ANDREI

Ce semnifică ouăle roșii vopsite în Joia Mare?

Pentru creştini, ouăle roșii amintesc, în primul rând de Jertfa Mântuitorului Hristos de pe Crucea Golgotei.

Ouăle roșii nu lipsesc de Paști de pe masa creștinilor, dar nici din biserică, unde sunt aduse pentru a fi binecuvântate Ouale-rosii.x23048la sfârșitul slujbei de Înviere.

Tradiţia ortodoxă imemorială vorbeşte de Sfânta Maria Magdalena plângând la picioarele Crucii lui Hristos, iar Sângele Lui înroşind ouăle puse sub Cruce.

Ouăle roșii simbolizează Învierea Domnului

O altă tradiţie prezentă în multiple locuri vorbeşte de faptul că Sfânta Maria Magdalena a mers la împăratul roman Tiberiu şi l-a salutat cu: „Hristos a înviat!”. Împăratul a zis, privind la un ou de pe masa sa: „Hristos nu a înviat aşa cum acest ou nu este roşu”. În clipa când a zis aceste cuvinte, oul s-a înroşit în chip minunat. Roşul simbolizează aşadar Sângele lui Hristos care dă viaţă lumii. Oul însuşi este simbolul învierii, căci în somnul său se naşte o nouă viaţă.

În mod tradiţional, culorile folosite la vopsire sunt naturale. Roşu se obţine din flori de sovârf, galbenul din coji de ceapă sau frunze de mesteacăn, iar verdele se obţine din frunze de nuc.

Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii precreștine, din timpul când anul nou se serba la echinocțiul de primăvară.

În unele zone din Moldova, dar mai ales în Bucovina, pe lângă ouăle roşii, se încondeiază sau închistresc ouă cu ceară de albine, sporind în frumuseţe acest simbol al Paştilor.

Florin CREȘTINUL

De sărbătorile pascale trebuie să ştim ce să gătim, ce să mâncăm şi cum să mâncăm

De sărbătorile pascale trebuie să ştim ce să gătim, ce să mâncăm  şi cum să mâncăm.  Pre gătirea mesei pentru sărbătoarea Sfintelor Paşti este o artă,  pentru că în tradiţia sărbătorii, se  combină o serie de măncăruri delicioase, dar indigestie şi cu mul te  calorii. Însă, dacă ştim cum să  preparăm bucatele, vom avea bucuria să le savurăm liniştiţi. Bineînţeles că meniurile pentru ma sa  festivă nu trebuie să-şi piardă din  rafinament. Mezelurile re prezintă  un adevărat depozit de proteine.  Dacă le consumăm cu moderaţie,  alături de ridichile de sezon, nu  vom avea probleme digestive. Friptura de miel pre gătită la tavă este  foarte gustoasă, dar pentru a nu  avea necazuri cu stomacul, pulpa  de miel trebuie frecată cu lămâie,  atât de bogată în săruri minerale şi  vitamina C, în cantitate apreciabilă –  40 – 50 g la 100 g fruct – încât reduce  riscul neplăcerilor digestive. În sosul  pre gătit, pentru savoare, se adaugă  tarhon şi cuişoare. Carnea de curcan  este considerată un aliat al siluetei,  deoarece conţine doar 2,5 g grăsime  la 100 g friptură fără piele. Ea este şi  foarte hrănitoare datorită  vitaminelor B6, B12, PP şi fosfor,  reprezentând un produs foarte uşor  pentru digestie. Ouăle consumate  alături de salată, de muştar cu hrean,  sunt delicioase şi sănătoase.

DSCF2815Dulciurile pregătite în casă cu mai mult  lapte, iaurt şi puţină scorţişoară pot fi  servite cu creme din afine, ananas,  creme de fructe cu nuci şi vanilie.  Aceste preparate sunt uşoare pentru  digestie şi pot fi consumate  preferenţial, în locul cremelor  bogate în multă ciocolată.  Iată şi alte exemple de bucate  pentru meniul de Sfintele Paşti: Icre  din brânză de vaci şi răcituri de  peşte. Pentru a evita adaosul de  gelatină, după ce peştele a fiost  curăţat de solzi, aceste se adaugă la  fiert alături de carnea de peşte.  Pentru reuşita acestei reţete,  gospodina poate păstra din timp, la  congelator, solzi de peşte, de la alte  preparate din peşte. În rest reţeta se  respectă ca la orice răcitură.Tot la  aperitive se pot oferi rulou de şuncă  umplută cu ciuperci, con di mentul  fiind realizat dintr-un mă nunchi de  verdeţuri, mărar şi hasmaţuchi,  adică acel pătrunjel creţ. Borşul din  hribi reprezintă un deliciu, mai ales  când din compoziţia sa nu lipseşte  ardeiul gras şi ţelina.

Friptura de  miel poate fi servită cu garnitură de  morcovi bogat aşezonat cu mărar.  Un alt deliciu sunt frigăruile de  miel, la care de bază este sosul  marinat care se pregăteşte din ulei,  vin roşu 200 g, usturoi după gust,  cimbru, rozmarin şi frunze de  dafin. Pentru a fi foarte fragedă,  carnea de miel se stro peşte în timp  ce este la cuptor cu sosul marinat.  Mielul umplut se poate prepara  astfel: un piept întreg umplut cu  măruntaie de miel, verdeţuri, 3-4  ouă crude, 3 ouă fierte şi tăiate  mărunt, ştevia care-i dă o aromă  deosebită dacă este amestecată cu  praf de nucşoară înmuiată în lapte,  sare, pi per şi pătrunjel. Pentru  desert pre gătim prăjitura iepuraş cu  nu că. Aluatul de cozonac se prepară  mai tare ca de obicei şi se toarnă în  forme de ,, iepuraş’’. Cine nu are  astfel de forme, împleteşte aluatul  din mai multe şuviţe în formă de  iepuraş. Când este aproape copt,  ,,iepuraşul’ este acoperit cu albuş de  ou. Pe deasupra se presară cu nuci  măcinate şi stafide.

Florin CREȘTINUL