Arhive lunare: aprilie 2018

Ceahlăul, muntele frumos al sihaștrilor

„Pe Ceahlău – nu numai la poale, ci până sus, spre vârf – s-a păstrat o veche tradiție despre viața religioasă de altădată. Avem dovada în toponimia muntelui, în mulțimea feluritelor lăcașuri de rugăciune, necontenit ridicate și îngrămădite pe el sau în jurul lui și apoi în unele obiceiuri străvechi cu caracter religios, păstrate în popor și din care se vede că muntele acesta și astăzi este socotit de localnici sfânt.”

21306700Ceahlăul, o împărăție călătorită vara și abandonată iarna, și-a adunat sub ape rocile din care s-a plămădit. Oamenii de știință au stabilit că acum 150 de milioane de ani, pe locul unde se înalță astăzi muntele acesta, dar și întregul șir al Carpaților Răsăriteni, se întindea o mare – Marea Carpatică. În milioane de ani, Ceahlăul s-a ridicat din ape spre lumină. De atunci, și Dumnezeu cobora și umbla desculț prin poieni, oprindu-se la câte o stână să mângâie mioarele.

Dantelărie de turnuri, de coloane și clăi, de ciobani și călugări, de turme și cirezi plutind în nori au fost descoperite de oamenii care i-au croit cărări, încumetându-se să-i afle frumusețile tăinuite.

Dacă în vremuri îndepărtate, Muntele Ceahlău era locuit, populat, dar în mod tainic, tăinuit de ochii celorlalți, astăzi, el este doar vizitat. Puțini sunt cei care se încumetă să-i țină piept pe parcursul întregului an. Iar cei care-l urcă nu conștientizează pe ce sfințenie calcă.

„Chilia lui Iosaf”, „Poiana Maicilor” și „Panaghia”

Preotul Constantin Matasă scria într-o carte din 1933, premiată de Academia Română: „Pe Ceahlău – nu numai la poale, ci până sus, spre vârf – s-a păstrat o veche tradiție despre viața religioasă de altădată. Avem dovada în toponimia muntelui, în mulțimea feluritelor lăcașuri de rugăciune, necontenit ridicate și îngrămădite pe el sau în jurul lui și apoi în unele obiceiuri străvechi cu caracter religios, păstrate în popor și din care se vede că muntele acesta și astăzi este socotit de localnici sfânt”. Se mai văd și astăzi resturi din temeliile unor bisericuțe și câte o cruce ce a rezistat vremurilor.

Toponimia muntelui și a locurilor din jurul său arată prezența sihaștrilor și călugărilor din timpuri vechi și este înregistrată de documente încă din secolul al XV-lea. Este greu de știut când au venit primii sihaștri pe aceste locuri și care a fost originea lor. Lesne putem crede că ei au fost călugări autohtoni întorși de la Muntele Athos sau călugări din marile mănăstiri ale Moldovei. Unele toponime care amintesc de ei s-au păstrat, altele s-au modificat sau au dispărut. Amintim: „Piciorul Sihastrului”, „Groapa Sihaștrilor”, „Peștera lui Ghedeon”, „La Chilii”, „Peștera lui Vucol”, „Chilia lui Iosaf”, „Poiana Maicilor”, „Panaghia” (din greceşte, „Cea întru tot Sfântă” ‒ în cinstea Născătoarei de Dumnezeu), „Pârâul Călugărului”, „Poiana lui Ghenadie”, „Piciorul Serafimei”, „Obcina Chiliei”, „Peștera lui Gherman”, „Piatra Altarului”, „Piatra lată a Ghedeonului”, „Pârâul lui Martin”, „vadul Călugărenilor” ș.a. Există și un alt fel de toponimie: „Piatra Ciobanului”, „Căciula Dorobanțului”, „Turnul lui Budu”, „Faraonul”, „Ocolașul Mare” ‒ zis și „Tronul Zeilor”, „Piatra Teiului”.

În apropierea Mănăstirii Durău, în comuna Ceahlău se află și ruinele Palatului Cnejilor, loc de unde panorama asupra Ceahlăului este impresionantă.

Silvia ANDREI

Există viață după Înviere

Au trecut sărbătorile de Paște așa cum trec toate, mai puțin jocurile politice interne și externe. Probabil că între un ou roșu și o friptură de miel mulți nu au mai avut timp și nici chef să mai urmărească știrile și au profitat de vremea frumoasă pentru a mai respire un aer mai curat, mai puțin viciat, mai puțin toxic. Dar cum nici o minune nu ține mai mult de trei zile, pauza s-a terminat, ne întoarcem la viața de zi cu zi.

Trădare trădare, dar cine pe cine?

inviereaA continuat joaca de-a investigațiile și aflarea adevărului despre protocoalele s(ere)i onului. Partenerul Olguței s-a tăinuit cu cel al Luluței, l-a invitat la o șuetă la el în birou și acolo au decis programul așa ziselor întrebări care urmau să îi fie puse domnului Coldea. Acesta a venit probabil cu întrebările în plic, le-a dat domnului Manda și i-a spus, ”Astea sunt întrebările, asta mă întrebați, dar nimic altceva, că mă supăr și vă pierdeți avizul ORNISS, dar, mai ales, nu să nu cumva să încurcați întrebările, să nu săriți vreuna, să nu întrebați peste rând, că eu vă citesc răspunsurile de pe foaia mea și e treaba voastră, a doua oară nu mai citesc. Ați sărit o întrebare, ura și la gară”. Și așa a fost, domnul Manda este un om de cuvânt, un om pe care poți să te bazezi, ce au stabilit a fost respectat cu sfințenie, nu s-a făcut rabat de la regulile stabilite. La sfârșit i s-a asigurat domnului Coldea și spațiu fizic și tehnic pentru a-și citi și mesajul pentru  media, ocazie cu care a lansat și o amenințare deloc mascată, un mic șantaj din incinta Parlamentului României, la adresa unui trădător, nu a spus cine e ăla, dar amenințarea a fost clară și concisă.  Jurnaliștii se omoară acum să afle cui s-a adresat domnul Coldea, dar nimeni nu are voie să îl întrebe, e secret de stat. Unii zic că amenințatul ar fi Ghiță, alții zic că ar fi partenerul strategic, dar ce mai contează cine e ? Se știe el, ăla care este  și atâta vreme cît amenințarea a venit din Palatul Parlamentului și cu avizul comisiei de control a SRI-ului, totul e ok.

La rândul său, Dumitru  Iliescu, primul șef al SPP îl acuză și el pe Coldea de trădare și îi pune niște întrebări legate de modul în care au fost monitorizați, înseriați, dosariați și poate chiar folosiți ofițeri cu funcții înalte din MApN. De ce din MApN? Păi am mai spus eu de ce, pentru că acolo nu mișcă nimeni în front. Având în vedere gradul de politizare a armatei, dar mai ales modul în care se fac numirile și se dau stelele, s-a constatat că cele mai mari afaceri se fac cu armata pentru că acolo orice faci se poate ascunde sub masca intereselor de stat se secretizează și se pune ștampila NATO RESTRICTED. Păi cine ar îndrăzni să se pună cu NATO și să ceară desecretizarea contractelor și documentelor făcute în numele și  lumina indicațiilor prețioase ? Așa că așa-zisele dezvăluiri și critici ale lui Mitică sunt de ochii lumii, praf în ochi, joc de glezne la care românul, amator de mingicării se uită cu ochii cât cepele.

Un pas înainte cât un șut în cur

După o perioadă în care se părea că teleoltenii conduc tot și Dragnea nu mai are ochi pentru nimic altceva, iată că Clujul a reușit să împingă la conducerea Academiei Române, un brav reprezentant al ”școlii ardelene”, domnul Ion Aurel Pop. Dacă îi citești CV-ul, mai că îți vine să îl votezi în 2019, mai ales că și el și-a început activitatea ca profesor de liceu, dar nu știu cât de norocos a fost. Având în vedere că a luptat împotriva unui general, medic militar cu afaceri în industria farmaceutică, deci cu relații și ”posibilități multiple”, e de mirare că academicienii au preferat un adevărat om de știință. Ai fi tentat să spui ”Iote domle că se poate, valoarea este apreciată și la noi, uite că academicienii își respectă blazonul.”Dacă nu am ști însă ce mâncătorie e și pe acolo, am fi gata să credem în reînvierea valorilor. Numai că gurile rele scot pe piață două variante. Unii spun că academicienii l-au ales pe Pop nu pentru că ar avea valoare ci pentru că nu are… tărie, este un pacifist, un tip care merge pe bunul simț, nu știe să dea cu pumnul deci își pot vedea de jocurile lor în continuare. Cu generalul Voicu nu prea ar fi avut loc de întors, și poate ar fi fost înhămați toți la căruța acestuia. Alții merg mai departe și spun că de fapt promovarea lui Pop ar fi de fapt o .. debarcare de la Universitatea Babeș Bolyai unde nu se puteau face jocurile UDMR din cauza lui. Păi dacă e așa, înseamnă că nu e chiar așa de ușor de dus de nas. În fine, ce va fi vom vedea, dar parcă văd că și aici cineva va striga cândva ”trădare!„

Să trecem la externe.

Cu ungur pre ungur călcând

Fidesz, partidul lui Orban, Viktor Orban, premierul maghiar, a câștigat alegerile în Ungaria cu 48 virgulă ceva. Este un procent care îi asigură lui Orban un nou mandat pentru că va găsi fără probleme un partiduleț de 5 puncte care să îi asigure majoritatea parlamentară și dreptul de a forma un nou guvern. Politica naționalistă,  despre care vorbeam de mai multe ori a dat roade, politica antimigrație a lui Orban a fost pe placul ungurilor care nu văd cu ochi buni indicațiile venite de la Bruxelles. Cu această ocazie Fidesz a anunțat că are pe țeavă un proiect de lege ”Stop Soroș” care va interzice finanțarea ONG-urilor care susțin drepturile imigranților sau care reprezintă “o amenințare la adresa securității naționale”. Cred că Trump dansează de bucurie și îi va ierta lui Orban alte păcate printre care și o apropiere suspect de strânsă de Putin, sau, cine știe ar fi un motiv în plus să îl iubească pe premierul ungur.  Oricum, dacă ungurii au ajuns să își renege un conațional pentru că finanțează sprijină și își bagă nasul în probleme de interes național, e de așteptat ca că Iohannis să îl onoreze cu cea mai înaltă decorație românească, nu pentru ca i-au organizat și finanțat campania electorală,  băile de mulțime, rezistența  sau împănat guvernul Cioloș,  uite numai așa de al dracu să îi supere pe unguri, ca un ”adevărat român” ce este.

Uite gazul nu e gazul

Dacă tot am vorbit de Trump nu pot să trec de ultima campanie militară pe care o propune acesta. Zilele astea, mai precis pe data de 08.04, în Duminica Paștelui, agențiile de presă anunțau o tragedie în Siria, la Duma, în provincial Ghouta de Est. Un atac cu gaze -se spune- a făcut 70 de victime, dintre care mulți copii, iar primii care au aflat și au făcut fotografii de  la locul tragediei, au fost formațiuni ostile guvernului Sirian. Bineînțeles că acestea au dat vina pe Assad, dar nu spune nimeni nici dintre cei veniți la fața locului să constate faptele, nici din localnici, ce s-a întâmplat, dacă a fost o explozie, dacă a fost o rachetă, dacă a fost un atentat, dacă gazul a venit din cer din apă sau din pământ. Nu. Ca și în cazul trădătorului lui Coldea, nu interesează pe nimeni amănuntele sau probele, fiecare dintre cei doi mari polițiști ai lumii dau vina unul pe altul, nici unul nu are probe, nici unul nu spune nici măcar ce s-a întâmplat efectiv, dar amândoi amenință cu represalii sau răspunsuri în forță. În aceste condiții, chiar  și alegerea datei când s-a întâmplat nu a fost întâmplătoare, toată lumea era cu ochii pe sărbătoarea creștină. Doar în America, toată lumea era cu ochii  pe investigațiile FBI asupra scandalului ultimelor alegeri și cel legat de legătura sau aventura lui Trump cu o prostituată, long time ago. Bineînțeles că în cazul unui conflict major în care armata SUA ar fi angajată, un scandal care să ducă la investigarea președintelui nu ar fi chiar potrivit nu? Ce bine a picat incidentul ăsta de la Duma. Minune Dumnezeiască și nimic altceva. Acuma americanii și întreaga lume au despre ce vorbi și motive de îngrijorare.

Subiectul  a fost adus în atenția Consiliului de Securitate al ONU unde SUA cere măsuri militare împotriva guvernului sirian deși nu are nici o probă, cum nu a avut nici împotriva armelor chimice ale lui Saddam, dar ce contează? A mers odată, va merge și acuma. Pe lângă Assad, Trump îl mai învinuiește și pe prietenul Putin, dar chestia cu Putin e ca cearta dintre Băsescu și Codruța. Nici Rusia  și nici SUA nu vor suferi în cazul unui conflict cum nici Băsescu și nici Kovesi nu se ating unul pe altul, cad alții de pe lângă ei, ei se joacă de-a războiul.

Omul cu rachete și Derbedeul se întâlnesc

Și dacă incidentul din Siria nu va duce unde încearcă să o împingă Trump, acesta a pregătit un alt subiect de tocat de media națională și internațională. De data asta va juca rolul polițistului bun căci intenționează să se întâlnească cu Kim Jong-un cel care acum 5 luni îl făcea ”deranjat mintal și senil”. Credeam că numai la noi polițienii se înjură ca la ușa cortului, se scuipă, își aruncă pahare cu apă în față, apoi se pupă și se întovărășesc în parteneriate inter-partinice, dar uite că m-am înșelat, peste tot e la fel. Cei doi papagali se vor întâlni, își vor strânge mâinile, se vor fotografia, căci, nu e așa, fără fotografii lumea îi uită, vor semna o hârtie fără valoare și după câteva luni se vor înjura iarăși căci televiziunile din asta trăiesc iar lumea ”civilizată” belește ochii.

Ce mai e de spus? Hristos a înviat, dar Lumea asta nu își mai revine.

Florin CREȘTINUL

Practicile spionilor din ambasade

Marea Britanie susţine – şi în mod evident peste 25 de ţări sunt de acord – că Rusia a ordonat şi executat pe teritoriul britanic un atac cu o substanţă neurotoxică pentru a ucide un fost spion rus. Dacă acest lucru este adevărat, un asemenea act cinic merită un răspuns ferm.

1spionajRăspunsul a venit mai devreme săptămâna aceasta, când peste 20 de ţări, majoritatea din Europa, dar şi SUA, Canada şi Australia, au anunţat expulzarea unui număr variabil de diplomaţi ai ambasadelor şi consulatelor ruse de pe teritoriile lor. Rusia a negat acuzaţiile şi a promis că va riposta. Prin urmare, ideea pe care o avem în vedere este că expulzarea unor diplomaţi este o chestiune serioasă, aproximativ la acelaşi nivel de gravitate cu tentativa de a asasina pe cineva într-o altă ţară.

Dar oare chiar aceasta este problema? Impactul precis al expulzărilor este dificil de aflat, însă orice analiză într-o asemenea chestiune trebuie să plece de la premisa că persoanele expulzate erau cunoscute de guvernele ţărilor gazdă ca fiind agenţi de informaţii ruşi, motiv pentru care au fost expulzaţi. Dar dacă se ştia că sunt ofiţeri de informaţii, atunci şansele ca ei să fi fost într-adevăr spioni sunt limitate. Pentru că o persoană cunoscută drept spion ar fi probabil pusă sub supraveghere, fapt ce ar împiedica-o în mare măsură să spioneze.

Ţările gazdă suspectează fiecare diplomat că ar putea fi un ofiţer de informaţii, întrucât mulţi dintre ei chiar sunt. Un asistent al ataşatului cultural care nu a auzit niciodată de Mozart este fie nepotul preşedintelui, fie foloseşte acest post ca acoperire pentru operaţiuni de culegere de informaţii. Problema cu infiltrarea în acest mod a unor agenţi în orice ţară, nemaivorbind de o ţară ostilă sau inamică, este că un asemenea agent, oricare ar fi gusturile sale muzicale, va fi pus sub supraveghere de contraspionajul local. Monitorizarea întregului personal al unei ambasade sau a celei mai mari părţi a acestuia este un demers costisitor, dar cu cât relaţiile dintre cele două state sunt mai neamicale, cu atât sunt alocate mai multe resurse pentru o asemenea sarcină. În cazul relaţiilor între Marea Britanie şi Rusia, putem presupune că aproape întreg personalul lor diplomatic este supravegheat, membrilor acestuia le sunt interceptate telefoanele şi sunt periodic abordaţi de persoane atrăgătoare ce acţionează individual.

Din acest motiv, statele sunt precaute cu modul în care îşi desfăşoară sensibila activitate de culegere de informaţii. De fapt, cele mai sensibile operaţiuni sunt ţinute departe de personalul ambasadei. De exemplu, în condiţiile în care britanicii ştiau că orice persoană contactată de un ofiţer rus de informaţii este un potenţial agent rus, dacă ruşii ar avea un agent în Ministerul britanic al Apărării ultimul lucru pe care spionajul rus l-ar dori este ca acest agent să arate că se află în contact cu un reprezentant al ambasadei ruse. Dacă există posibilitatea ca această sursă să fie controlată de un alt agent rus, atunci existenţa unei asemenea surse nu va fi cunoscută de personalul ambasadei. Relaţiile cu un agent de informaţii de mare valoare – sau comiterea unui asasinat – nu vor fi încredinţate ambasadei, ci unei echipe invizibile pentru ambasadă, întrucât orice membru al ambasadei poate fi sub supraveghere.

Tipurile de activităţi

Există patru tipuri de activităţi pe care le pot desfăşura ofiţerii de informaţii ce activează în cadrul ambasadelor. Prima este coordonarea cu serviciile de informaţii ale ţării gazdă. A doua vizează pătrunderea în bârfele naţiunii, de unde pot fi culese elemente interesante. A treia constă în culegerea vastei cantităţi de materiale disponibile prin surse deschise. Unele pot fi foarte preţioase fără să fie secrete, dar sunt greu de găsit. A patra este reprezentată de utilizarea tehnicii operative, precum interceptarea comunicaţiilor cu mijloacele tehnologice. Nu sunt incluse în această clasificare operaţiunile autentice sub acoperire. Să le analizăm pe fiecare în parte.

Relaţiile dintre serviciile secrete se desfăşoară de obicei prin intermediul ambasadelor. Americanii şi ruşii cooperează în anumite aspecte ale combaterii terorismului şi probabil că la fel se întâmplă între ruşi şi britanici. Mare parte din coordonare este posibil să fie realizată la ambasade, prin intermediul celor care, conform limbajului serviciilor americane, au o ”acoperire oficială”. Motivul pentru care acest lucru se face în ambasade şi nu în altă parte ţine mai degrabă de rivalitatea dintre diferitele agenţii de informaţii decât de nevoia de acoperire. Aş spune că CIA, FBI şi Departamentul de Stat sunt în competiţie pentru obţinerea gestionării acestor legături şi irosesc mult timp în această competiţie. Acelaşi lucru este valabil pentru serviciul rus de informaţii externe (SVR) şi cel de informaţii militare (GRU). Plus că agenţii de informaţii discută despre chestiuni pe care guvernele lor doresc să fie păstrate strict secrete. Aşadar, discuţia se poate purta între ofiţeri de informaţii care pretind că sunt ataşaţi culturali, deşi ambii interlocutori ştiu perfect cine este celălalt.

Bârfele nu sunt o sursă de informaţii lipsită de importanţă. Nu este nevoie ca, de exemplu, un beţiv să dezvăluie data unei invazii. Simplul proces al interacţiunii umane poate dezvălui lucruri utile cuiva care ascultă cu atenţie şi face conexiunile necesare. La recepţiile organizate de ambasade pot fi obţinute nu doar informaţii, ci se pot crea de asemenea relaţii adevărate care apoi de-a lungul carierei pot fi întreţinute şi exploatate. Universul bârfelor este deopotrivă mai vechi şi mai subtil decât internetul, iar din acest motiv personalul ambasadelor – inclusiv cei care sunt ofiţeri de informaţii – este extrem de util. Desigur, bârfele sunt şi un vector de minciuni atent împachetate pentru a induce în eroare.

Culegerea de informaţii din surse deschise mai greu de observat este de asemenea valoroasă. Personalul ambasadei poate fi văzut la târguri şi expoziţii tehnice, simpozioane universitare şi alte manifestări de acest fel, colectând  în deplină legalitate documente din care un analist bine pregătit poate distinge mult din strategiile tehnologice ale respectivei naţiuni. Mai mult decât atât, prin participarea la asemenea evenimente pot fi legate prietenii cu cercetători şi alte persoane, relaţii ce pot să pară simple contacte personale, dar care fac parte din încercarea sistematică de exploatare a surselor.

Probabil cea mai importantă utilitate a ambasadei este culegerea de informaţii tehnice. Până nu demult, acoperişurile ambasadelor erau pline de antene, în timp ce din clădirile de peste drum se emiteau radiaţii cu microunde pentru a orbi acele antene. Astăzi accentul este pus pe accesarea fizică a reţelelor de internet subterane. Iar o ambasadă este un mijloc excelent pentru gestionarea interceptărilor şi analiza traficului de date.

Victimele colaterale

Expulzarea diplomaţilor este o modalitate de a transmite un sentiment de indignare, dar fără să se interfereze în activitatea de culegere de informaţii desfăşurată de ţara din care provin acei diplomaţi. Pentru că cele mai sensibile operaţiuni de spionaj nu sunt făcute de ambasade şi, mai important, statele implicate în această serie de expulzări nu doresc de fapt să reducă în mod dramatic capacităţile informative ale Rusiei. Neutralizarea spionajului rusesc nu va face decât să sporească riscurile. În contextul unei relaţii tensionate este important ca un stat să se asigure că partea adversă are cunoştinţă, atât cât trebuie, de intenţiile şi, într-un sens mai larg, de capabilităţile sale. Dezechilibrele în culegerea de informaţii pot genera greşeli cu efecte rele pentru toate părţile implicate.

Însă pedeapsa este primită de persoane fără vină. De exemplu, diplomaţi ruşi care şi-au construit cariera specializându-se în politica Marii Britanii îşi văd astfel încheiată această carieră odată ce sunt expulzaţi şi nu mai pot reveni vreodată în această ţară. La fel se întâmplă cu un american devenit expert în probleme ruseşti, dar care este declarat persona non-grata în Rusia. Ei sunt victime colaterale ale tensiunilor internaţionale, dar fără să provoace mari îngrijorări.

Esenţialul este că, în timp ce aceste expulzări transmit poziţii publice adecvate şi probabil necesare, distrugerea reciprocă a capacităţilor informative, în lipsa contextului unui război total, poate avea efecte nedorite. Discuţiile discrete dintre ofiţeri de informaţii ce par a fi ataşaţi culturali, dar sunt cunoscuţi de ambele părţi drept fantome ale ambasadelor, servesc unui scop necesar. Aceasta este conexiunea ce poate explica, de exemplu, că exerciţiile militare ruse în afara Belarusului sunt pur demonstrative. Însă ambasadele nu sunt o casă bună pentru autenticele operaţiuni sub acoperire. Aceste operaţiuni vor continua.

Maria ANGHELACHE

Cum răspunde Dăncilă în scandalul „demisiei”

Premierul Viorica Dăncilă a precizat, vineri seară, chestionată despre solicitarea președintelui Iohannis să demisioneze, că nu va demisiona și că s-a simţit jignită de aprecieri.

„Categoric nu demisionez. Nu văd niciun motiv pentru care să demisionez, atâta timp cât am susţinerea coaliţiei de guvernare, atâta timp cât cred că în cele trei luni am avut rezultate bune. Nu văd niciun motiv de demisie. Nu aş putea spune că mă afectează retragerea publică a încrederii preşedintelui României, dar cred că este un gest şi o Vasilica-Viorica-Danciladeclaraţie care nu îşi aveau rostul acum şi am să explic cele afirmate. Cred că acest mod de lucru poate duce la o slăbire a încrederii pe plan extern şi cred că acest lucru nu trebuie făcut. Dincolo de interesele personale, de supărări, de frustrările pe care le avem unul sau altul, cred că trebuie să dăm dovadă de responsabilitate, iar toate ţările trebuie să vadă în România o ţara stabilă, în care pot să investească, în care să vină cu încredere şi care să fie un partenere de încredere pentru orice stat”, a spus Viorica Dăncilă, la România TV.

Dăncilă s-a arătat totodată deranjată de afirmațiile lui Iohannis.

„M-au jignit aprecierile peiorative ale preşedintelui, dar nu numai ce a spus preşedintele în această zi. Şi înainte, aprecierile preşedintelui, modul de exprimare al preşedintelui m-au jignit, şi acesta a fost şi motivul pentru care astăzi nu am mers la Cotroceni. Am încercat să comunic direct cu președintele. Aşa cum am spus încă de la învestirea mea, am încercat să păstrez echilibrul, să am o bună cooperare interinstituţională. Am sunat azi pentru a-i comunica preşedintelui, să am o discuţie cu dânsul. Mi s-a spus că este într-o întâlnire şi că nu poate răspunde şi că această întrunire va dura până la ora 11. Atunci am comunicat că nu o să mă prezint la Cotroceni astăzi la întâlnire. Am sperat ca preşedintele să sune şi să discutăm acest aspect, dar reacţia preşedintelui a fost o reacţie publică pe care am văzut-o cu toţii”, a explicat primul-ministru.

Cu privire la întâlnirea pe care ar fi trebuit să o aibă astăzi cu Klaus Iohannis, Dăncilă a spus că preşedintele a chemat-o „să o certe ca pe un elev”.

„Voi merge mai departe. Preşedintele nu are atribuţii în a demite un prim-ministru. (…) Dacă domnul preşedinte nu mai poate coopera cu Guvernul, acest lucru este un lucru extrem de grav (…) Eu cred că domnul preşedinte trebuie să se mai gândească”, a mai afirmat Dăncilă.

Viorica Dăncilă a făcut referire și la deplasarea în Israel, susținând că nu avea nevoie de mandat.

„Sunt convinsă că s-a aflat pentru că atitudinea domnului președinte nu a pus într-o lumină proastă președintele sau premierul, aprecierile sunt la nivel național și acest lucru nu trebuie să se întâmple. Am fost concentrată pe întâlnirile pe care le-am avut și am privit vizita ca pe un lucru bun pentru România. Din păcate domnul președinte nu a înțeles acest lucru, nu a înțeles că am fost în Israel și nu aveam nevoie de mandat, am fost în Israel pentru a avea anumite acorduri pe dezvoltare economică. Vizita și întâlnirea cu premierul israelian a fost axată mai mult pe componenta economică . Am vorbit despre investiții, spitale, medicină și o ședință de guven comună în iulie a acestui an. Nu am fost pentru interese personale, așa cum a lăsat să se înțeleagă domnul președinte”, a declarat premierul.

Întrebată cum comentează întrebările președintelui cu privire la anumite „înțelegeri cu evreii”, Dăncilă a afirmat: „Este îngrijorător și revoltător. Întâlnirile au avut loc la nivel înalt și ca să vii cu asemenea afirmații este total nepotrivit, ca să folosesc un cuvânt elegant”.

Legat de memorandumul adoptat în ședința de Guvern, privind mutarea ambasadei de la Tel Aviv la Ierusalim, premierul a susținut că a procedat corect deoarece era nevoie de o platformă de discuție în baza căreia să fie consultat și președintele.

La rândul său, președintele PSD Liviu Dragnea a declarat vineri că premierul nu are niciun motiv să își dea demisia.

Dragnea a precizat că Dăncilă are toată susținerea partidului.

„Nu are de ce să își dea demisia și are suportul nostru în continuare. (…) Votul de încredere i l-am acordat noi în Parlament”, a declarat Liviu Dragnea, la ieșirea de la DNA, întrebat fiind dacă Viorica Dăncilă ar trebui să plece de la Guvern, ca urmare a cererii președintelui Iohannis în acest sens.

Chestionat pe tema conflictului între preşedintele Iohannis şi premierul Dăncilă, Dragnea a spus: „Să vă răspundă preşedintele”.

El a adăugat că Viorica Dăncilă „are treabă la guvern”.

Președintele PSD a oferit declarații scurte pe această temă, menționând că nu dorește să vorbească despre acest subiect în contextul în care se afla în fața sediului DNA.

Iosif VARGA

Ierusalim – dreptate și oportunism

Am salutat mutarea ambasadei americane la Ierusalim (vezi A. Marga, Ierusalimul – test de integritate), având în vedere multe date, inclusiv dintr-o experiență profesională în capitala Israelului. Fapt este că, de la Abraham Lincoln la Donald Trump, Statele Unite au promovat normalizarea situației evreilor conform echității istorice. Iar declarația prim-ministrului Benjamin Netanyahu, că are ușile deschise în vederea negocierilor pentru o pace cuprinzătoare, deschide perspective noi acesteia.

ambDin toate rațiunile, așadar, decizia actualei guvernări din România de a muta de asemenea ambasada la Ierusalim este temeinică și salutară. Țara noastră nu este prima care face pasul, iar amânarea nu ar aduce nimic.

Politica practică este, cum se știe, altceva decât aplicarea cunoștințelor istorice și teoretice. Dar în mod normal,  nu este ceva rupt de acestea, de clarviziune și inițiative responsabile, iar dacă este rupt, cum se observă din nou astăzi, atunci costă. Nu vedem oare în însăși experiența acestor ani a României unde duce divorțul politicii externe de cunoștințe și de inițiative în materie?

Chestiunea Ierusalimului are cel puțin patru aspecte – juridic, istoric, religios, militar – aflate, fiecare, în prim plan. Dar sub nici unul, cei care fac acum driblinguri păguboase în jurul legitimei decizii luate de Casa Albă și urmată de multe țări, între care și România, nu au dreptate.

Un „sfătuitor“ spune că mutarea ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim ar încălca dreptul internațional. În fapt, nu există vreo reglementare de drept internațional, la propriu, care să împiedice mutarea unei ambasade în capitala unui stat suveran. Este însă încălcare a dreptului internațional să cauți să împiedici un stat suveran să-și stabilească capitala unde hotărăște!

Unii aduc în discuție hotărârile Consiliului de Securitate și ale Comisiei Europene. Există, se știe, rezoluții adoptate în contexte variate, dar ele nu și-au propus nicidecum să blocheze mersul istoriei. Organisme cu importanța celor amintite și-au asumat de la început că nimeni pe lume nu poate monopoliza creativitatea istorică. Opiniile oricui sunt expuse reexaminării într-o lume în schimbare care solicită inteligența, cultura și responsabilitatea.

Sunt și vorbitori care trimit mutarea ambasadei în capitala statului Israel într-un viitor indefinit – „atunci când se va negocia pacea“. Aceasta, pacea, este, firește, scopul, dar cei care argumentează astfel ignoră cu bună știință împrejurarea că nu a ieșit destulă pace din strategia aplicată în Orientul Mijlociu în ultimele decenii. Și din acest punct de vedere, un pas nou este mai mult decât necesar –  dacă se poate spune așa. Poate că sunt necesari mai mulți pași noi, dar cineva trebuie să aibă curajul și clarviziunea de a-i face, iar acum este ocazia unui astfel de pas.

„Să stăm și să vedem ce fac ceilalți“ – ne spun unii cu pretenția de superlativă înțelepciune! Pentru că ia dreptatea istorică drept o chestiune relativă la cine și ce spune, „argumentul“ este eronat, încât nu merită comentat. El ține de un oportunism politic ce îndepărtează aliați și, până la urmă, izolează, chiar dacă, în prima clipă, pare altfel. Verticalitatea în numele propriilor interese legitime este totdeauna o politică mai bună decât plierea la opinii trecătoare.

Sunt și dintre cei care avertizează că România ar renunța la statutul  dobândit în ultimii șaizeci de ani. Acesta ar fi unul de „broker“. „Broker“? Lucrurile stau altfel. Când a contat, România nu a fost doar „broker“ în Orientul Mijlociu, ci o voce clară, proprie, care a cucerit respectul. De aceea, analogia este nefericită, căci pierzi dacă ești doar „broker“, în vreme ce alții sunt actori! În fapt, România nu ar fi în linia reușitei din 1967 dacă ar fi doar „broker“ și nu ar avea o politică răspicată. Politica externă și diplomația ce duc la țintă nu sunt pachete de combinații ieftine, mai curând șmecherești, căci presupun viziuni și calcule de consecințe durabile.

Mulți în România actuală vor să blocheze schimbări apelând la intervenția președintelui țării. Înainte de orice, aceștia ar trebui să recitească legea fundamentală. Căci, în conformitate cu Constituția ţării, „preşedintele reprezintă statul român“ (art. 80), dar guvernul este cel care „asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (art. 120). Este evident, din toate articolele, că Guvernul lucrează sub controlul  Parlamentului, că Parlamentul este cel care aprobă acordurile între state şi că preşedintele reprezintă statul român. Pe de altă parte, preşedintele, guvernul şi Parlamentul trebuie să conlucreze, respectându-şi reciproc competenţele. Președintele nu decide, însă, politica externă a țării și nu este constitutional să o facă. Am spus oficial, deja în 2012, că trebuie ieșit din „politica externă uninominală“ – care, la drept vorbind, nu a adus nici un avantaj României în ultimii paisprezece ani. „Gândirea în condiţii de pluralism“ poate fi un instrumentul  eficace, precum în orice democrație demnă de nume.

Unii invocă situația locurilor sfinte de la Ierusalim pentru a refuza evreilor dreptul de a-și stabili capitala acolo. Aducerea în discuția despre ambasade a locurilor sfinte  atestă cât de mare este încă nevoia de cultură și de informare în subiect.  În definitiv, suntem după două secole de acumulări noi în privința istoriei  de impact universal din celebra cetate. Tabloul este nou, iar replicile sunt, astfel, la îndemână. Invocarea locurilor sfinte în discuția despre ambasade este dintru’ început fără suport, căci nu este deloc firesc și nu scrie undeva , ca poporul din rândul căruia s-a înălțat Iisus Christos și din tradițiile căruia s-a împărtășit Mohamed să fie împiedicat să-și organizeze propria țară și capitala ei. Se înțelege că accesul internațional la locurile sfinte trebuie asigurat, dar posibilitatea ca orice iudeu, creștin și muslim să ajungă la Ierusalim are o reglementare distinctă și o va avea. Ea nu este afectată de amplasarea capitalei Israelului la Ierusalim.

Se mai invocă complicațiile care ar interveni în regiune. Nu se ia, însă, în seamă faptul că situația din Orientul Mijlociu  este gravă deja de decenii. Complicațiile erau și la decizia din 1967, când opiniile erau tot diferite și animate. Orientul Mijlociu nu se poate pune însă în mișcare spre o soluție durabilă fără noi și curajoase inițiative. Peste toate, de respect te bucuri mai curând îmbrățișând o soluție care duce înainte, decât aplaudând statul pe loc.

Nu ignoră aproape nimeni că în jurul Ierusalimului interesele sunt diverse. Dar recunoașterea capitalei Israelului la Ierusalim nu închide șansa negocierilor, ci abia o deschide din nou. Așa stând lucrurile, respectul cel mai profund pentru cineva –  oricine ar fi – este nu să-l flatezi cu orice preț, ci să-i fi partener într-o întreprindere. Din nou trebuie spus că decizia din 1967 nu a scăzut, ci a mărit respectul pentru România în toate direcțiile, căci o nouă situație creează oportunități fiecăruia.

Poziția față de Ierusalim este test de integritate, înainte de toate, pentru că în joc este valoarea dreptate. Mulți o desconsideră, o relativizează, o stâlcesc. De aceea, se cuvine amintită o învățătură veche dar relansată de John Rawls, poate cel mai important gânditor politic al secolului trecut: Dumnezeu alege nu numai indivizi, ci alege și acele națiuni care știu să practice dreptatea. Este cel mai ușor să procedezi oportunist, dar, la urma urmelor, nu oportunismul este câștigător, cum se grăbesc să creadă  prea mulți.

Un gânditor francez de referință mondială astăzi, care inspiră guvernarea de la Paris, observa nu demult că „nu se poate deveni subiect (devenir soi) într-o țară care s-a abandonat. Și reciproc, o țară nu reușește să supraviețuiască dacă ea nu suscită în suficientă măsură dorința de a se lua în propriile mâini. Cu cât mai numeroși vor fi cei care nu se vor resemna, cu atât mai bun va fi viitorul lumii“( Jacques Attali, Devenir soi. Prenez le pouvoir sur votre vie!, 2014, p.179-180). Suntem, tot mai evident, la altă oră a istoriei, când se cere asumarea de sine a țărilor, iar pentru România  un astfel de apel are stringentă actualitate. Altfel, se vede bine ce a rezultat din „argumentările“ oportunismului – un „stat paralel“ în interior și o politică externă fără idei și incultă în exterior. Neîndoielnic maladii – care cer leacuri!

Georgeta AMBERT

Ioan-Aurel Pop, despre formarea României: Noțiunea de Țară Românească, pe hartă și în suflete, există de mai bine de 1.000 de ani

România s-a format târziu ca stat național unitar, dar noțiunea de Țară Românească pe hartă și în suflete există de mai bine de o mie de ani, susține președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, prezent la Simpozionul anual de istorie și civilizație bancară Cristian Popișteanu.
ioan_aurel_pop_15325100„Este adevărat că ne-am format târziu ca stat național unitar, dar noțiunea de Țară Românească pe hartă și în suflete există de mai bine de o mie de ani. Ca istoric medievist, primele denumiri de Țară Românească, în limbile folosite în cancelariile de atunci există și sunt cunoscute. Toți istorii specialiști le știu. Noi am devenit o țară de țări, dar țări românești am avut încă din preajma anului 1000. Cam când erau țări germane, țări franțuzești și multe țări de alte feluri”, a spus Ioan-Aurel Pop, potrivit Agerpres.
Acesta a precizat că ideea generală care circulă în multe medii este că România are un prezent imperfect, „uneori dificil și greu de suportat de către unii”, ceea ce înseamnă că nu a fost în stare de nimic nici în trecut.
„În contextul marasmului și al nesiguranței care domnesc astăzi în societatea românească, dar chiar și în societatea europeană și mondială, era de așteptat să fie maculat nu numai prezentul, dar și trecutul. Ideea generală care circulă în multe medii astăzi este că dacă avem un prezent imperfect, uneori dificil și greu de suportat de către unii, înseamnă că nu am fost în stare de nimic nici în trecut…Se spune în contextul acesta al nesiguranței în care trăim că nu ar trebui să vorbim triumfalist în legătură cu Centenarul Marii Uniri pentru că suntem o țară recentă și ar fi bine să ne cunoaștem lungul nasului și să acceptăm că formându-ne într-un interval de circa șapte decenii, de pe la jumătatea secolului trecut până în 1918 – 1920, am putea să fim mai modești pentru că suntem mici la scara istoriei. Este și nu este adevărat”, a menționat Ioan-Aurel Pop.
Președintele Academiei Române a afirmat că Unirea de la 1918 s-a făcut în acord cu dorințele și interesele națiunii române.
Florin NAHORNIAC

Bavarezii, contra curentului multiculturalismului: În fiecare clădire guvernamentală se vor amplasa Cruci

Autoritățile landului Bavaria din Germania au decis ca în toate clădirile guvernamentale să fie agățate Cruci  pentru a reflecta „identitatea culturală”, în contextul în care bavarezii continuă să conteste politica Berlinului privind multiculturalismul și cea a „ușilor deschise” pentru migranți.
markus_söderCrucea nu trebuie privită ca „semn al unei religii”, ci ca o modalitate de a reflecta „identitatea culturală și influența occidentalo-creștină a statului conservator”, a declarat premierul bavarez Markus Söder, potrivit DW.com.
De asemenea, a explicat el, Crucea nu este o încălcare a regulilor constituționale privind neutralitatea religioasă, deoarece ea a fost și este un simbol al „identității bavareze”.
Bavaria rămâne un stat majoritar creștin. În 2016, 50,5% din populația landului s-a descris ca fiind romano-catolică, iar 18% dintre cei chestionați s-au declarat protestanți.
Bavaria a impus deja obligativitatea amplasării Crucilor în școlile publice și în sălile de judecată. Noua regulă nu va fi însă aplicată clădirilor guvernamentale municipale și federale.
În ultima perioadă, Uniunea Social-Creștină (aripa bavareză a partidului Uniunea Creștin-Democrat (CDU) al cancelarului Angela Merkel), a încercat să elimine concurența partidului Alternative for Germany (AfD), anti-imigrație și anti-musulmani.  Asta a făcut ca AfD să crească cu 12% la cele mai recente alegeri locale.
Georgeta AMBERT

Un răspuns pentru cineva care crede că nu există Dumnezeu

Greşeşti, prietene, când spui că nu există Dumnezeu. Mai corect ar fi dacă ai spune: „Nu-L am pe Dumnezeu” ‒ fiindcă vezi şi singur că ceilalţi oameni din jurul tău Îl simt pe Dumnezeu, drept care şi spun: „Există Dumnezeu”. Aşadar, treaba nu e că nu există Dumnezeu, ci că tu nu Îl ai. Greşeşti ca un orb care ar spune: „Nu există lumină pe lume”. Există lumină, lumea toată e plină de lumină ‒ însă el, sărmanul orb, nu are lumină. Dacă ar fi să vorbească drept, ar putea spune doar: „Eu nu am lumină”.

Rusia poate furniza sisteme anti-rachetă S-300 armatei Damascului

Rusia nu mai este constrânsă de „obligaţii morale” să nu furnizeze sisteme de rachete sol-aer S-300 armatei siriene, a declarat ministrul de externe Serghei Lavrov, într-un interviu publicat vineri de agenţia de stat RIA Novosti citată de Reuters.

Sistemul, prezentat ca fiind capabil să doboare ţinte aeriene pe o rază de 300 km, ar permite armatei siriene o mai bună apărare împotriva unor potenţiale lovituri occidentale, precum cele întreprinse la sfârşitul săptămânii trecute.

Rusia a promis în urmă cu un deceniu să nu furnizeze Siriei astfel de sisteme din cauza îngrijorării că aceasta ar putea duce la destabilizarea ţării, a afirmat Seghei Lavrov. „Acum nu avem astfel de obligaţii morale”, a adăugat şeful diplomaţiei de la Moscova în interviu.

Rusia este principalul susţinător militar al Damascului, sprijinul său contribuind la schimbarea cursului războiului civil din Siria în favoarea regimului.

Armata siriană dispune deja de sisteme de generaţie mai veche S-200, în timp ce Rusia a desfăşurat sisteme S-400 la baza aeriană pe care o deţine pe coasta de nord-vest a Siriei.

Silvia ANDREI

Victor Metea – Partizan la 18 ani

„Ştiam ce se întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi proprietatea“

Origini „nesănătoase“

Crescut în satul Ileni, aproape de Făgăraş, Victor face liceul la Sibiu, iar apoi este admis la Medicină în capitală. Înainte de asta, fusese respins la Cluj, pe motiv că tatăl lui era chiabur. E martor al arestărilor violente din primăvara Victor-Meteaanului 1948, când au fost eliminaţi studenţi şi profesori consideraţi periculoşi pentru noul regim. După liceu, îşi caută serviciu în Cluj, Braşov şi Sibiu, dar e refuzat din acelaşi motiv: „origini nesănătoase“.

Părinţii lui, proprietarii unei gospodării înstărite, erau încadraţi în categoria micilor burghezi şi intraseră în vizorul nou instalatei puteri. Tatăl lui Victor Metea era deja urmărit. Note ale primilor informatori din sat se păstrează în arhivele CNSAS: „Este un duşman înrăit al regimului. Ascută posturi de radio străine. Nu discută cu membrii de partid. Vorbeşte că vin americanii. Se sustrage de la muncile voluntare şi şedinţele comunale. Zice că regimul comunist îşi bate joc de oameni şi că el nu vrea să stea în colhoz cu dr. Petru Groza“. Erau motive suficiente să fie trimis la închisoare sau chiar condamnat la moarte.

Când Victor revine acasă, părinţii îi sunt urmăriţi în permanenţă, o parte din vechii prieteni sunt arestaţi, iar Miliţia şi Securitatea fac percheziţii dese şi violente în toate satele zonei, de regulă noaptea, fără explicaţii. Căutaţi de mai multe ori de autorităţi şi temându-se de o foarte probabilă arestare, Victor şi tatăl lui fug de acasă. O vreme se ascund pe câmp sau pe la rude, după care Victor ia legătura cu alţi fugari şi intră în grupul de rezistenţă din Munţii Făgăraş – una din cele mai ample şi de durată rezistenţe anticomuniste din România.

Împotriva orânduirii sociale

Când a plecat în munţi, Victor avea 18 ani. Era între cei mai tineri membri ai grupului. Ani în şir, fidel dorinţei de a deveni medic, Victor a cărat în raniţă, alături de strictul necesar supravieţuirii, manuale de fizică şi de chimie. Între partizani, era recunoscut pentru rezistenţa la mers şi uşurinţa cu care trecea peste obstacole. Gheorghe Haşu (despre care am scris în ediţia din ianuarie) l-a numit cu simpatie „cal de cursă“, iar colegii mai în vârstă îl tachinau: „N-are splină! Dacă îl laşi să aleagă calea, fii sigur că alta mai grea nu-i“.

Despre motivaţia plecării în munţi, Victor avea să declare la Securitate, 7 ani mai târziu, după ce a fost prins: „Încă dinainte să fug, mă întâlneam cu tineri din sate şi vorbeam despre Biserică, despre Dumnezeu, despre conduita omului în societate, despre proprietate individuală, despre familie, despre armată şi despre monarhie. Am crescut cu aceste valori. Tatăl meu fusese comandat al centrului de pregătire paramilitară din sat, în timpul celui de-al doilea război mondial şi primise literatură antisovietică. Ştiam ce se întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi proprietatea şi eram îngrijoraţi. Ura mea faţă de regim creştea în măsura în care vedeam că se accentuează îngrădirea mea şi a tatălui meu, care era considerat chiabur. Eram privat de anumite drepturi, aşa că m-am apropiat natural de cei care erau persecutaţi. Nu am făcut politică de nici un fel; eram împotriva sistemului de organizare socială”.

Persecutarea familiei

Ioan Metea, fratele mai mic al lui Victor, a fost arestat de 18 ori. Întotdeauna fără proces ori condamnare. Era bătut şi ameninţat să îşi trădeze fratele, apoi era din nou eliberat. După 1990, rememorează anchetele (în volumul de memorii Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc – vol IV): „La Sibiu, eram închis într-o celulă mică şi umedă, fără fereastră. Nu vedeam nimic, dar simţeam că atunci când mă descalţ, şobolanii îmi rod bocancii. Aveam un prici, o scândură şi atât. La anchete, era un colonel care se îmbrăca în halat alb, ca un medic, şi mă ameninţa cu un bisturiu că mă castrează dacă nu îi dau informaţii despre fratele meu. Când mă duceau la Făgăraş, era curentul electric. Îmi legau mâinile sau picioarele la firele unui magnetou electric şi roteau la manivelă până îmi epuizau toate puterile. Pe lângă acest sistem de tortură, mai foloseau bătaia în tălpi, după ce îmi legau mâinile şi picioarele peste un lemn. Altădată mă acopereau cu o scândură şi loveau cu barosul.“ Când au început anchetele, Ioan Metea avea 16 ani şi era elev în anul doi de liceu. După primele serii de arestări, a abandonat şcoala. A fost hărţuit zeci de ani, chiar şi după eliminarea grupării de rezistenţă armată din munţi.

Urmărită şi bătută cu cruzime a fost şi Virginia Metea, mama partizanului. Uneori era luată noaptea, alteori direct de la câmp. După ce îşi revenea din bătăi, lua din nou legătura cu Victor – îi lăsa bilete în locuri de corespondenţă sau pachete cu mâncare, la oamenii care îl găzduiau când cobora din munte. Din anchete reiese că nu a divulgat niciodată informaţii folositoare Securităţii.

Auzind despre torturile la care îi sunt supuşi soţia şi fiul rămas acasă, bătrânul Metea cedează şi se predă. Stătuse ascuns aproape de 2 ani. Este trimis iniţial la Canal, apoi mutat prin diverse puşcării din ţară. Tatăl lui Victor Metea a murit în închisoare, nu se ştie cu certitudine unde – probabil la Botoşani, în 1962.

Condamnat în contumacie

Alături de ceilalţi 12 membri ai grupului de rezistenţă armată din Munţii Făgăraş, Victor Metea este condamnat în lipsă, încă din anul 1951. Într-un răsunător proces public în lipsa acuzaţilor, autorităţile încearcă să îi determine pe sătenii ţării Făgăraşului să nu mai acorde sprijin partizanilor. Victor Metea este condamnat la 20 de ani de închisoare şi alţi 10 ani de degradare civilă. Avea 22 de ani.

Sentinţe şi mai grele primesc ceilalţi luptători. Sute de oameni care i-au ajutat au fost arestaţi, dar alte sute s-au alăturat luptei. E momentul în care războiul se ascute, iar ciocnirile din munţi dintre Securitate şi partizani se înmulţesc. Urmează anii grei ai rezistenţei, pe care Victor Metea îi rezumă la anchetele din ’57: „Speram în izbucnirea unui război, când am fi putut activa pentru răsturnarea regimului. Pentru asta, trebuia să rămânem cu orice chip în viaţă. Iar acest lucru era destul de greu. Situaţia noastră era imposibilă, din toate punctele de vedere“.

„Dintr-un loc alungaţi, în altul neaşteptându-i nimeni“

Situaţia imposibilă despre care vorbeşte Victor Metea era formată din întâmplări mărunte şi aparent fără ieşire. Câteva dintre ele sunt relatate de conducătorul grupului, Ion Gavrilă Ogoranu, în memoriile publicate după 1990 (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc – vol I).

Iată cum au petrecut o iarnă Victor Metea şi Gheorghe Şovăială – un alt partizan: „Trei luni au vieţuit numai în zăpadă, dintr-un loc alungaţi, în alt loc neaşteptându-i nimeni. Au găsit nişte cartofi îngheţaţi, pe care mâncându-i s-au îmbolnăvit rău. Au răbdat de sete, că apa de zăpadă nu ţine de sete. Şi au dormit mai mult în pădure sau în locuri pustii. Uneori făceau foc, când aveau ceva de fript sau fiert, dar niciodată pentru încălzit, să nu se obişnuiască cu boieria. Săptămâni în şir au urlat lupii în jurul lor noaptea. Vreo zece zile s-au adăpostit într-o fostă vizuină de vulpi pe care au lărgit-o, dar i-a scos şi de aici foamea. Toată iarna au purtat visul unui bulz de mămăligă cu brânză. Au trecut Oltul în căutarea unui adăpost cu mâncare, dar ursul le-a luat-o pe urme şi a ajuns acolo înaintea lor. Clătinându-se pe picioare de foame, pe la începutul lui aprilie s-au tras la poalele muntelui. Aşa i-am întâlnit, peste câteva zile. Întrebându-i cum au dus-o în iarnă, Gheorghe a rezumat totul în aceste cuvinte: Şi cânele ţiganului iese din iarnă, dar numai pielea lui ştie cum.“

O altă situaţie la limită a trăit-o Gavrilă Ogoranu împreună cu Victor Metea, la un început de primăvară. După o iarnă în care Victor făcuse pneumonie şi fusese tratat cu o singură doză de penicilină, procurată cu mare greutate, cei doi se retrag la poalele muntelui. Sperau la un răgaz, după o noapte şi o zi de mers continuu, prin lapoviţă, fără mâncare. Au ajuns în Poiana Narciselor (de lângă satul Vad) – azi rezervaţie naturală. Înainte de instaurarea comunismului, ca şi acum, în acest loc se organiza un festival al florilor, în 21 mai, de ziua Sfinţilor Constantin şi Elena. Pe comunişti i-a deranjat alăturarea cu sărbătoarea religioasă şi au încercat să mute obiceiul, tocmai în ziua în care cei doi partizani se adăposteau acolo. Aşa s-au trezit încercuiţi. Ion Gavrilă descrie soluţia de moment (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc – vol I):

„Am scos cartea de rugăciuni şi am început să mă port ca omul ce face lectură. Numai că nu citeam, ci mă rugam. Victor se prefăcea că pescuieşte. În Poiană se auzeau bubuituri de tobe, cântece de fanfară, chiuituri din gură. Pe vreo scenă, tinerii din sate cântau şi jucau pentru distracţia secretarilor, activiştilor, deputaţilor, colectorilor, responsabililor, preşedinţilor şi merceologilor aşezaţi la mese în mijlocul mării de narcise. Tinerii se întreceau în a distra pe cei ce le trimiteau părinţii la Canal sau chiar în faţa plutonului de execuţie, imagine simbol a unui popor de iobagi, dresaţi prin veacuri de a se gudura şi a linge mâna celor ce le-au pus lanţul şi i-au bătut.

Spre locul nostru, venea din când în când câte unul. O dată a venit şi un miliţian. Doi copii s-au dus la nenea cu undiţa şi s-au minunat de zvârlugă, iar nenea i-a învăţat cum se pescuieşte. I-au chemat părinţii la mâncare şi, Doamne, ce poftă ne făcea carnea friptă! Ne uitam la ceas şi parcă minutele stăteau pe loc. Două fete culegeau flori în iarba de dincolo de apă şi, văzând un băiat drăguţ pescuind, se fâţâiau întruna prin faţa lui, încercând să intre în vorbă. Ne temeam să nu vină cineva să ne cunoască, mai ales pe Victor – satul lui, Ileni, era doar la zece kilometri de aici. Ziua am stat fără cămaşă, să nu se vadă hainele murdare şi rupte. Spre seară, ne-am vârât sub pătură până la gât, chip că dormim. Într-un sfârşit am zărit că pleacă şi camioanele cu miliţie. Ne socoteam salvaţi.“

„Aceste secrete vor fi cercetate“

După 7 ani de luptă, Victor Metea e prins prin trădare, odată cu ultimii partizani din Munţii Făgăraş. Doar unul scăpase: conducătorul grupului, Ion Gavrilă Ogoranu, care avea să se ascundă vreme de încă 21 de ani.

Dârzenia lui Victor dă de furcă anchetatorilor. Un informator introdus în celula lui raportează: „Victor Metea ia în derâdere felul cum se exprimă domnul locotenent anchetator. Spune că e o ruşine să fie cercetat de unul care nu cunoaşte bine limba română.“ Într-adevăr, procesele verbale din timpul audierilor abundă în greşeli gramaticale. Asumându-şi riscurile, când primeşte declaraţiile pentru semnare, Victor face unele corecturi. Un alt informator raportează: „A venit foarte nervos de la anchetă, că se pun pe seama lui Gavrilă fapte imorale, care nu sunt adevărate. Spune că orice strădanie de a descoperi aşa ceva va fi zadarnică. Acelaşi lucru i se impută şi lui. E supărat că se urmăreşte discreditarea lor în faţa opiniei publice: Nu se mulţumesc să ne ucidă, vor să ne compromită moral. Vor scrie şi romane, că am fost nişte derbedei şi nişte oameni uşuratici. Crede că se va reuşi poate numai în faţa oamenilor care nu-i cunosc. Se simte curat în faţa lui Dumnezeu. Spune că ei aveau un ideal bine fixat pentru care luptau, un program şi o activitate deosebit de morale. Nu au forţat pe nimeni, oamenii le-au dăruit ajutorul de bună-voie. E convins că aceste secrete vor fi cercetate când se vor schimba lucrurile în ţară.“ Întrebat de eventualele crime ale partizanilor, Victor răspunde: „E adevărat că am avut armă asupra mea, ceea ce inspiră teamă. Eu personal nu am îndreptat direct arma asupra nimănui. În toată perioada din munte, am tras de două ori, în timpul unor ciocniri cu Securitatea, când am fost încercuiţi. Asta era strategia ca să ne putem retrage.“

Pedepsit pentru că a refuzat recursul

 

După un an de anchete şi torturi, în vara anului 1957 are loc procesul „bandei din munţi“. Acuzaţii nu au dreptul la cuvânt, iar pledoaria procurorului militar începe aşa: „Cred că nu greşesc dacă afirm că în analele justiţiei noastre populare nu a fost înscris încă un proces de talia celui de astăzi. Pe aceşti inculpaţi constituiţi în bandă teroristă contrarevoluţionară nu i-a interesat realizările construcţiei noastre socialiste. Aceşti bandiţi criminali au luptat pentru a submina şi răsturna orânduirea noastră democrat populară şi mersul înainte victorios al poporului muncitor.“

Au fost condamnaţi la moarte, iar reacţiile din momentul pronunţării sentinţei fac subiectul unei telegrame trimise Direcţiei a III-a din Ministerul de Interne: „Victor Metea a afirmat: Bine că a venit odată, întrucât acum s-a terminat! Mai bine mort, decât chinuit în închisoare. Şi-a exprimat regretul pentru că nu a cerut personal condamnarea la moarte. În continuare a spus: Nu am primit nimic de la regimul ăsta. Am fost scos din liceu, nu am primit serviciu, tatăl meu era urmărit pentru că era socotit chiabur. Fuga mea nu s-a datorat însă acestor motive, cât atitudinii organelor de stat faţă de mine. Toate aceste afirmaţii le-a făcut pe un ton aspru şi duşmănos. Nu a semnat cererea de recurs.“

Decizia lui Victor de a nu face recurs îi înfurie pe anchetatori. În următoarele luni, e constrâns să ceară rejudecarea şi obligat să dea explicaţii. Într-un final declară că nu are şi nu a avut niciodată încredere în justiţia comunistă. Drept pedeapsă, e ţinut încă o iarnă la Jilava şi continuă să fie anchetat – deşi sentinţa de condamnare era definitivă.

Deşi partizanii din lotul în care a fost judecat sunt executaţi în noiembrie 1957, Victor Metea a fost împuşcat 5 luni mai târziu, în 23 aprilie 1958. Cu puţin înainte, împlinise 29 de ani.

(Ioana Haşu – Revista Familia Ortodoxă, nr. 3 (50)/2013, pp. 13-16)

Atac extrem în PNL: „LUDOVICE, TOCMAI I-AI SCUIPAT PE OBRAZ pe românii care muncesc cinstit în țara asta”

Liderul PNL, Ludovic Orban, a fost ţinta unor critici dure din partea senatorului Daniel Zamfir, care s-a simţit revoltat după ce a aflat unde este angajat președintele său de partid.

„LUDOVICE, TOCMAI I-AI SCUIPAT PE OBRAZ pe românii care muncesc cinstit în țara asta!

ludivic-orban.yfw51uzvj4-4-1000x600Doua sentimente mă încearcă după ce am auzit ludovicul spunând că n-are „nicio problemă de legalitate și de moralitate” cu privire la felul în care își obține veniturile:

Primul e de revoltă! Milioane de români își iau salariul DUCÂNDU-SE LA SERVICIU! Dincolo de cei 10.000 de lei pentru cele patru ore, nu crede nimeni că ludovicul făcea naveta la Târgu Mureș ca să presteze acolo.

Al doilea e de jenă, de rușine! Niciodată vreun președinte al PNL nu a lucrat toată viața la stat și când nu s-a mai putut, nu a fost întreținut de colegi de partid!

Nu, Ludovice! Ai o problemă majoră atât de legalitate, cât și de moralitate! De legalitate pentru că par încasări pentru servicii neprestate, iar de moralitate sunt probleme CÂT CASA! Că nu le vezi… e așa cum spuneam, un scuipat pe obrazul românilor onesti! Cum poți fi primul ministru al opoziției?!?

P.S. Nu mă miră că-i ține isonul purtătorul de cuvânt… care încasează bani grei de la partid și care evident nu vede nicio problemă de moralitate în asta…”, a fost mesajul lui Daniel Zamfir, conform dcnews.ro.

Atacul lui Zamfir a venit după ce vineri, Orban a fost iritat din cauza întrebărilor jurnaliștilor cu privire la locul de muncă pe care a refuzat să îl dezvăluie.

„Nu vă dau nici un răspuns la această întrebare. Este dreptul meu legal să am un venit, să-mi câștig existența dintr-o activitate, ca atare nu vă voi da nici un răspuns pe tema acesta. Subiectul conferinței de presă este cu totul altul”, a declarat liderul liberalilor.

În cele din urmă, deranjat de insistenţele jurnaliștilo, Orban a decis să încheie conferința de presă. „Subiectul conferinței este cu totul altul. Vă mulțumesc… V-am mai spus că subiectul conferinței este altul. Pe această temă nu vă voi da răspunsul astăzi. Nu am nici o problemă de legalitate sau de moralitate pe această temă.”

Florin NAHORNIAC

 

Monument de mare valoare spirituală şi artistică

Loc sfânt al regăsirii, al reculegerii duhovniceşti şi al rugăciunii smerite, spaţiu al întâlnirii cu Hristos pentru toţi Întâistătătorii Bisericii Ortodoxe Române în decursul timpului, Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reşedinţei Patriarhale, monument de o deosebită valoare spirituală şi artistică, străjuieşte, împreună cu Catedrala Patriarhală, Colina Bucuriei din Bucureşti. Într-o armonie celestă, atunci când Dumnezeiasca Liturghie de la paraclis se apropie de final, începe o alta la Catedrala Patriarhală, astfel încât rugăciunea din acest loc binecuvântat se prelungeşte continuu, înălţându-se spre cer asemenea făcliei de Înviere.

În duminici şi sărbători, începând cu orele dimineţii, părinţii slujitori şi maicile ostenitoare ale Reşedinţei Patriarhale se roagă la Sfânta Liturghie oficiată în acest locaş special de rugăciune. Este locul în care Patriarhul României, adeseori, îşi pleacă genunchii şi îşi înalţă mintea şi sufletul spre Dumnezeu, purtând în rugăciunile Preafericirii Sale pe toţi cei încredinţaţi spre păstorire. Paraclisul cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, integrat ansamblului Palatului Reşedinţei Patriarhale, a fost rânduit în anul 2008, de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, ca locaş sfânt de rugăciune pentru obştea monahală înfiinţată aici, şi anume, mănăstirea de monahii „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi „Sfânta Cuvioasă Parascheva”. În anul 2008 a fost oferit, de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, un veşmânt al Sfintei Cuvioase Parascheva pentru acest sfânt locaş de cult.

Istoria şi etapele de construcţie şi restaurare

paraclis_w1278_h2000_q1001. Paraclisul a fost zidit alipit de clădirea deja ridicată a reşedinţei mitropolitului, limitată la vest de zidul de incintă. În timpul domnitorului Gheorghe Duca (1673-1678), construcţia paraclisului a fost continuată şi tot în timpul său acesta a primit şi hramul Sfântului Gheorghe, ocrotitorul spiritual al voievodului. În timpul celei de a treia domnii a lui Nicolae Mavrocordat în Ţara Românească, între anii 1723 şi 1724, paraclisul a fost înnoit şi desăvârşit sub supravegherea Mitropolitului Daniil al 2-lea (1719-1731)2. Despre aceasta ne încredinţează inscripţia în versuri, în limba greacă, de pe peretele de nord, deasupra uşii de intrare. Cu acest prilej, paraclisul a primit şi hramul „Sfântul Proroc Daniel”, Mitropolitul Daniil fiind cel care s-a ostenit cu desăvârşirea lucrărilor. Dintr-o acuarelă a lui Carol Pop de Syathmary se poate observa faptul că Paraclisul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” avea şi o turlă încă din 1866. Aceasta s-a degradat în urma unui cutremur şi de aceea a fost complet dărâmată către sfârşitul secolului al 19-lea. De asemenea, baza pătrată a turlei a fost şi ea dărâmată. Abia în 1961, vrednicul de pomenire Patriarh Justinian, în colaborare cu Direcţia Monumentelor Istorice, a refăcut turla de pe naosul locaşului de cult şi tot atunci a fost curăţată pictura interioară, înnegrită de fum şi de vreme3.

O etapă importantă a restaurărilor paraclisului s-a desfăşurat între anii 2009 şi 2011, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. În aceşti ani, întregul decor mural a fost restaurat şi conservat sub conducerea tehnică a specialiştilor restauratori Dumitru Gorea şi Cătălin Palamariu. Iconostasul a fost restaurat şi conservat de expertul-restaurator Dan Mihai Ivanovici. Au fost restaurate elementele din lemn şi refăcute piesele care lipseau, aplicându-se pe toată suprafaţa foiţă de aur. De asemenea, s-a intervenit şi pentru reintegrarea cromatică a icoanelor ş.a. Astfel, la 22 iulie 2011 a avut loc slujba de resfinţire a paraclisului, oficiată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, înconjurat de un sobor de arhierei, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii noastre.

Catapeteasma paraclisului

Iconostasul, realizat în lemn de tei, pe o structură solidă de stejar, sculptat în întregime în relief cu motive vegetale şi florale, reprezintă o piesă caracteristică epocii post-brâncoveneşti. Abgar Baltazar a dedicat un articol în anul 1909 decoraţiunii paraclisului. El încadrează stilistic iconostasul în „aria veneto-orientală”4. Registrul icoanelor împărăteşti cuprinde şase icoane, patru în planul frontal şi două în aripile laterale. De la stânga la dreapta acestea sunt: Intrarea în biserică a Maicii Domnului cu opt sfinţi (în registrul de jos), Sfântul Proroc Daniel, Maica Domnului cu Pruncul, Iisus Hristos Pantocrator, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. În afară de icoana Sfântului Proroc Daniel şi de icoana Sfântului Gheorghe, al căror autor este încă necunoscut, celelalte patru icoane au fost cumpărate de Mitropolitul Daniil pentru paraclis şi au fost pictate în 1722 de către pictorul „Tihon al lui Ioan”. Într-adevăr, un iconar cu numele Tifon Filatjev Ivanov (1675-1731) este atestat ca iconar activ la sfârşitul sec. al 17-lea şi începutul sec. al 18-lea, în Rusia5.

Comuniunea sfinţilor

De cum intri în acest spaţiu sfânt, nu ai cum să nu observi multitudinea moaştelor unor sfinţi cinstiţi în Biserica Ortodoxă. Aceste fragmente din moaştele sfinţilor sunt păstrate cu cinste în racle deosebite, realizate la Atelierele Institutului Biblic al Patriarhiei Române. Sfinţii ale căror moaşte se găsesc în Paraclisul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reşedinţei Patriarhale sunt: Sfântul Apostol Andrei; Sfântul Vasile cel Mare; Sfânta Ecaterina; Sfântul Cuvios Gheorghe din Drama; Sfânta Tecla; Sfinţii Mucenici Chiric şi Iulita; Sfinţii Serghie şi Vah; Sfântul Gheorghe Hozevitul; Sfântul Mc. Artemie; Sfântul Mare Mc. Elefterie; Sfântul Mc. Trifon; Sfânta Muceniţă Marina; Sfânta Muceniţă Anastasia; Sfinţii 40 de Mucenici. De asemenea, aici se află şi un veşmânt al Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi.

Elena TURCULEANU

Premierul Dăncilă şi telefonul buclucaş

Explicaţia premierului Dăncilă, care susţinea vineri dimineaţă că nu a răspuns apelului preşedintelui Iohannis pentru că nu a auzit sunetul aparatului, pare că nu prea stă în picioare. Cel puţin aşa reiese din fotografiile postate chiar de organizatorii Simfoniei Lalelelor, respectiv Primăria Piteşti. Şefa Executivului afirma că la momentul la care a fost sunată era la Simfonia Lalelelor şi nu a văzut apelul.

„Da, iniţial nu am răspuns. Eram la Simfonia Lalelelor, nu am văzut apelul, apoi am sunat şi am discutat cu dumnealui. A fost o discuţie privată cu domnul preşedinte, pot să confirm că a avut loc această discuţie”, a declarat ulterior premierul.

Din cadre se vede însă că Viorica Dăncilă nu s-a dezlipit deloc de telefon.

Preşedintele Klaus Iohannis a sunat-o ieri pe Viorica Dăncilă pentru a discuta despre decizia Guvernului anunţată de Liviu Dragnea ca ambasada României din Israel să fie mutată de la Tel Aviv la Ierusalim. Premierul nu a răspuns însă la telefon.

Şeful statului a afirmat, printr-un comunicat de presă, că nu a fost informat şi nici consultat în legătură cu posibila mutare a sediului ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim.

„Președintele României nu a fost informat sau consultat în prealabil în legătură cu acest demers. Administrația Prezidențială subliniază că această decizie nu are la bază evaluări solide şi cuprinzătoare. Un astfel de demers nu se poate face decât în urma unei analize de profunzime, care să ia în considerare toate consecințele şi implicațiile politice externe ale acestuia.      Președintele Klaus Iohannis consideră că inițiativa Guvernului României poate reprezenta, eventual, cel mult începutul unui proces de evaluare în materie, care poate fi finalizat doar în momentul încheierii negocierilor privind Procesul de Pace din Orientul Mijlociu, în cadrul căruia statutul Ierusalimului reprezintă o temă centrală. Acest statut poate fi stabilit numai în urma încheierii unui acord direct şi final între părți.„, se preciza în comunicat.

Silvia ANDREI

Femeile mironosițe, „apostoli ai Apostolilor”

Biserica Ortodoxă s-a aflat ieri, 22 aprilie, în Duminica a 3-a după Paști, numită și „Duminica Femeilor Mironosițe”. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a participat la Sfânta Liturghie, săvârșită în Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul” din Reședința Patriarhală. La finalul slujbei, Preafericirea Sa a rostit cuvântul de învățătură.

Evanghelia Duminicii a 3-a după Paști (Sf. Ev. Marcu cap. 15, vers. 43-47; cap. 16, vers. 1-8) ne relatează despre femeile mironosițe sau purtătoare de miruri de mare preț care, în ziua Învierii Domnului Hristos din morți, s-au dus ca să ungă trupul Mântuitorului. Aceste femei purtătoare de mir sunt pomenite în mod deosebit de Biserică în această duminică, dimpreună cu Iosif cel cu bun chip și Nicodim, pentru curajul și iubirea față de Domnul Hristos. Ele au fost „cele mai curajoase dintre toți oamenii care L-au cunoscut pe Hristos Mântuitorul”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cuvântul de învățătură, întrucât au înfruntat teama neprevăzutului, adică mormântul sigilat și păzit de ostașii romani, și neputința lor fizică, căci nu era nici un bărbat cu ele ca să le dea la o parte piatra de pe mormânt.

Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că, îndată după ce și-au exprimat această grijă sau preocupare, ele au văzut piatra răsturnată și apoi, intrând în mormânt, pe îngerul lui Dumnezeu care prăvălise piatra de pe mormânt pentru ca ele să poată vedea mormântul gol.  Îngerul le-a vestit că Domnul Iisus Hristos a înviat, nestricând pecețile mormântului, după cum S-a născut din Fecioara Maria fără să-i strice fecioria ei și după cum a intrat prin ușile încuiate după Înviere, a mai explicat Preafericirea Sa.

Atât prin atitudinea lor plină de evlavie și respect, de prețuire și dragoste pentru Hristos, cât și prin faptul că au crezut în Învierea Lui fără îndoială, fără a mai pune vreo întrebare îngerului, femeile mironosițe au devenit dascăli sau învățătoare ale Bisericii. Ele au devenit «apostoli către Apostoli» sau «apostoli ai Apostolilor», după cum le-a numit Sfântul Ioan Gură de Aur. Adică au fost trimise de înger către cei ce vor fi trimiși de Hristos să vestească în toată lumea Învierea Lui, ca fiind temelie a învierii celei de obște. […] Femeile mironosițe devin icoana Bisericii plină de evlavie față de Hristos și plină de credință că Hristos Cel înviat din morți este prezent în mijlocul ei”, a subliniat Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

De asemenea, potrivit Sfântului Evanghelist Matei, femeile mironosițe, după ce au crezut cele ce îngerul le-a spus, s-au împărtășit cu bucurie de vederea Domnului Hristos Cel răstignit și înviat, Care le-a întâmpinat pe cale. Astfel, urmând credinței femeilor mironosițe, și omul credincios se întâlnește cu Domnul Hristos, prin sărutarea în fiecare duminică a icoanei Învierii Sale din biserică, prin ascultarea Evangheliei Învierii Sale la Utrenie, apoi a Evangheliei de la Sfânta Liturghie și prin împărtășirea cu El din Sfântul Potir, aproape de „locul unde au stat picioarele Lui” pe Cruce și de mormântul din care a înviat, adică de masa Sfântului Altar, unde se săvârșește Euharistia sau Sfânta Împărtășanie.

Purtătoare de valori ale credinței

Evanghelia acestei duminici mai arată un fapt important pentru viața duhovnicească, și anume că, în momentele de singurătate și neajutorare, Dumnezeu trimite îngerii Săi pentru a ajuta pe cei care își pun nădejdea în El și se roagă cu evlavie Domnului Hristos. Astfel, femeile mironosițe sunt modele vii de credință puternică în Hristos și de iubire față de Hristos, „iubire mai mare decât orice calcul de ajutor omenesc din lumea aceasta. Ele reprezintă credința Bisericii care își pune mai mult nădejdea în ajutorul dumnezeiesc decât în ajutorul omenesc, adesea absent sau egoist. Femeile mironosițe reprezintă, de asemenea, pe toate femeile, dar mai ales pe mamele creștine care, dis-de-dimineață, la revărsatul zorilor, merg la icoana Mântuitorului Iisus Hristos și-I cer ajutor ca să prăvălească atâtea «pietre grele ale vieții» de pe inima sau sufletul lor, atunci când întâmpină greutăți în viață. Ele reprezintă pe toate femeile care cer ajutorul lui Hristos pentru a putea crește copiii în credință, pentru a fi soții credincioase în familie și femei evlavioase în Biserică, pentru a fi purtătoare de valori ale credinței, deoarece aromatele sau mirurile de mare preț pe care femeile credincioase le aduc lui Hristos sunt darurile și valorile credinței în Hristos, bogăția spiritualității sau a legăturii omului cu Dumnezeu, adică darurile Duhului Sfânt primite de oamenii credincioși ca arvună a bunătăților veșnice din Împărăția Preasfintei Treimi”, a spus Părintele Patriarh Daniel.

La finalul cuvântului de învățătură, Patriarhul României a transmis cu prilejul „Duminicii Femeilor Mironosițe” mesajul intitulat „Femeile mironosițe – modele de mărturisire a credinței în Hristos Cel înviat”.

Florin CREȘTINUL

DE LA MOARTE LA VIAŢĂ

De mii de ani, moartea reprezintă cel mai important eveniment în viaţa omului. Și asta pentru că moartea, sau mai exact gândul la moarte, mai mult decât orice, ne face să preţuim altfel viaţa pe care o trăim, îi dă un alt sens şi alte perspective. Poate de aceea mai toate societăţile şi religiile au aşezat moartea în centrul vieţii comunitare, eveniment ce concura atât naşterea, cât şi nunta, cel puţin în viaţa societăţilor creştine. Aceasta până în epoca ideologiilor neomarxiste care, începând din a doua jumătate a secolului XX, au declarat război oricărei manifestări ce aminteşte de moarte sau care ne poate aţinti reflexia asupra acestei experienţe ce pune în criză viaţa fără sens a omului lipsit de Dumnezeu.

osho-despre-viata-si-moarteÎn primul rând, în Occident a devenit tot mai evidentă o aşa-zisă medicalizare a morţii. Omul nu mai moare acasă, ci în spital, înconjurat de medici şi asistenţi, sau pur şi simplu de ceilalţi bolnavi aflaţi acolo. După morgă, autopsie şi îmbălsămare urmează capela, nu casa, sub motivul că trupul mort este o sursă inepuizabilă de microbi. Aşadar, priveghiul este exclus, iar întâlnirea celor dragi cu mortul şi cele de bun-rămas se vor petrece doar în faţa gropii, unde sicriul este deja închis, ca să nu mai vedem cum a ajuns omul de altădată, şi nu cumva să ne gândim prea mult că vom ajunge şi noi ca el.

V-aţi gândit vreodată de ce luptă ideologii zilei împotriva experienţei morţii? Darwiniştii pentru că, odată mort, omul nu mai înseamnă decât un corp de animal în descompunere. Industriile divertismentului şi consumului, marea finanţă, pentru că gândul la moarte poate reduce consumul şi dă un sens mult mai ascetic vieţii. Iar ateii, pentru că moartea reprezintă cea mai importantă pedagogie a întoarcerii către Dumnezeu.

După 1990, când arhitecţii noii ordini globale au venit la putere în România, s-a început şi la noi schiţarea noului traiect pe care trebuie să-l urmeze omul înainte şi după moartea sa, până la groapă. Dar lucrurile au fost temperate, nu atât pentru că ne-am fi opus noi prea mult – nu ştim s-o facem, după cum s-a arătat şi cu alte prilejuri –, ci pentru că noile tehnologii comunicaţionale fac oarecum inutil un astfel de efort. Telefonia mobilă, mai ales de la smartphone încoace, ca şi internetul, cu reţelele sale de socializare și cu mutarea întregii vieţi umane în zona virtuală, rezolvă şi problema gândului la moarte, în aceeaşi măsură în care îl îndepărtează pe om de orice reflexie mai profundă, indiferent de natura ei.

Tăvălugul implacabil al nimicului

Procesul înstrăinării omului de el însuşi a început de câteva decenii, odată cu televiziunea şi ştirile de senzaţie, cu evenimentele mediatice care au invadat viaţa omului modern, cu violenţa virtuală şi pornografia, cu hedonismul, în general, şi consumismul, însă distanţa de aceste surse oarecum localizate în spaţiu şi timp îl ajuta pe om să mai scape de o experienţă evazionistă, care îl depersonalizează cu totul. Smartphone-ul şi internetul au făcut însă un pas mai departe. Acum, instantaneu, oriunde ne aflăm, în vârf de munte sau în toaletă, suntem în contact cu lumea. Astfel că torentul de informaţii şi senzaţii, patimile arzătoare stârnite şi hrănite permanent, ritmurile unei muzici care a pierdut orice armonie, obsesia narcisistă de a procura like-uri pe internet şi multe alte stresuri ne fac tot mai puţin dispuşi să reflectăm la faptul că vom muri vreodată.

Ideea morţii mai naşte încă două paradoxuri în lumea noastră, în contextul vieţii pe care o trăim. În primul rând, mass-media ne-a intoxicat cu moartea de pe micul ecran. O moarte însă depersonalizată, o moarte care nu provoacă compătimire şi durere, ci, cel mult, ne desensibilizează şi mai mult în faţa morţii. Sentimentul general al filmelor şi al programelor de ştiri este unul apocaliptic. Atât de mult se moare, atât de mare este ameninţarea, că sistemul nervos cedează, şi omul nu se mai poate apăra deloc în faţa acestui gând, a unei morţi care nu mai are nici o relaţie cu viaţa, cu omul real şi cu Dumnezeu.

Al doilea paradox este acela că, deşi nu se vorbeşte despre moarte, deși priveghiul a dispărut, deși pedagogia gândului la moarte este total inexistentă, totuși frica morţii s-a internalizat, generând o uriaşă anxietate în viaţa omului modern. Fără să ştie de ce, acesta se simte terorizat de o imensă frică de ceva necunoscut şi implacabil, care aproape îi opreşte respiraţia şi-i înmulţeşte bătăile inimii. Ne este frică că vom rămâne fără lucru, că vom sărăci, că ne vom îmbolnăvi, că n-o să mai fim iubiţi, apreciaţi, celebri, sau pur şi simplu cunoscuţi, ne este frică de tăvălugul implacabil al nimicului care tinde să ne strivească, să ne anuleze existenţa, dar nu ne dăm seama că acesta nu este decât internalizarea fricii de moarte, o moarte care pentru noi nu mai are nici un sens, nici o perspectivă.

Și toate acestea pentru că gardienii ordinii mondiale au înţeles că moartea, aşa cum era ea percepută în lumea creştină, constituia o fereastră către lumea de dincolo, care dădea o cu totul altă perspectivă vieţii. Lumea, pentru omul tradiţional, nu se termina aici. În bucurii pregusta Raiul, iar în durere se înfricoşa de chinurile iadului. În tot ceea ce trăia mulţumea Domnului, pentru că aştepta ceva mai bun dincolo. Şi tocmai de aceea asceza era de la sine înţeleasă, căci ne pregătea pentru ceva mai bun, cultivându-ne nădejdea. Aşadar, între viaţa de aici şi cea de dincolo era o continuitate, în perspectiva pe care o avea omul clipă de clipă, iar moartea era fereastra, dacă doar te gândeai la ea, şi poarta, când venea vremea să părăseşti viaţa în trup. Cum oare putea un astfel de om să fie înregimentat societăţii divertismentului, care-I dă cu tifla lui Dumnezeu?

Învierea lui Hristos este arvuna învierii noastre

În acest context, noii arhitecţi ai conştiinţei umane au ridicat „ziduri înalte” şi au pus pe ele „sârme electrice”, care să descurajeze pe oricine doreşte să se aproprie de acea zonă interzisă, aflată undeva între viaţă şi moarte. Lumea, cu toate plăcerile şi durerile ei, trebuie să se termine aici, şi această realitate a căpătat şi un nou nume: Matrix. Este o lume iluzorie, în care trăieşti clipa cât mai intens, căci, dincolo de excitaţie şi vis, ni se sugerează că nu mai este nimic. Aceasta este logica care modelează spaţiul mundan astăzi, şi mai ales orizontul conştiinţei umane, orizont ce se extinde inexorabil asupra omului modern în general.

Ce sens mai poate avea pentru omul prizonier în spatele zidurilor simţurilor cuvântul: „Cu moartea pe moarte călcând”? Ce fel de moarte a călcat Mântuitorul, când, pentru mine, moartea în sine nu mai are nici o semnificaţie, nu-mi mai spune nimic? Cum mai poate înţelege cuvântul „viaţă dăruindu-le” omul pentru care viaţa nu înseamnă altceva decât satisfacerea rapidă a patimilor arzătoare şi fuga cât mai departe de ameninţarea durerii? Acesta este poate şi motivul pentru care, pentru mulţi, Sfintele Paşti nu au rămas decât un eveniment comunitar, prilej de a ne întâlni în familie în cel mai bun caz, de petrecere şi odihnă. Poate că şi numai pentru atât mulţi sunt bucuroşi că se mai sărbătoreşte încă Învierea Domnului, dar oare nu este prea puţin pentru a ne elibera din închisoarea cotidianului desacralizat în care am ajuns să trăim?

Deopotrivă, pentru cei care şi-au omorât puţin câte puţin trupul prin post, care şi-au înfrânat mintea prin paza ochilor, a urechilor şi a simţurilor spre a muri astfel lumii, Învierea lui Hristos este arvună a învierii noastre, este bucuria unei vieţi care începe acum şi ne încredinţează iarăşi şi iarăşi că putem nădăjdui în învierea noastră de după moarte. Da, cel care trăieşte cu gândul la moartea care vine, bucurându-se de toate darurile primite de la Dumnezeu şi răbdând necazurile cu gândul la iertarea păcatelor şi la viaţa de dincolo, nu va muri nicidecum, ci va trece de la moarte la viaţă, la viaţa în Hristos.

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în numărul din aprilie 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”

Pe de-o parte spunem „Doamne Iisuse, miluiește-mă!”, iar pe de alta, „Lasă-mă în pace!”

Auzi ce spune? Înfricoșător! Adică bătrânelul acela să sufere, să geamă, să-i ceară ceva ca să-i ușureze suferința, iar el să nu vrea să-l ajute, ca să nu-și întrerupă îndatoririle duhovnicești. Aceste lucruri n-au nici o noimă. Mai mult ar fi cântărit la Dumnezeu „cărămidă-ceai”, decât metaniile și rugăciunile pe care le făcea… după toată rânduiala.

Ce dărâmă temelia unei familii fericite?

Smerenia este miezul inimii lui Hristos, ce merge întotdeauna alături de singurul tovarăș, blândețea. Aceste două virtuți, smerenia și blândețea sunt pilonii esențiali care dețin întreaga structură a familiei ce trebuie să reziste furtunilor și  presiunilor interne și externe. În cadrul ciclului familiei, „unde vârstele trupești și duhovnicești sunt diferite și trec prin specifice schimbări”, blândețea constituie liantul ce adună și reunește membrii familiei și îi conduce, într-un mod liniștit și cu fermitate, către maturitate și întregire.

DE CE NU AVEM DREPTUL LA ISTORIE

Ne-am convins încă o dată câtă ură faţă de noi, românii autohtoni, au naţionaliştii ucraineni, care au pichetat din nou, astăzi, 25 aprilie, sediul Consulatului General al României la Cernăuţi,  cu aceleaşi slogane ostile, cerând anularea tuturor manifestărilor  oficiale privind sărbătorirea Centenarului Marii Uniri ce urmează să se desfăşoare în decursul acestui an în nordul istoric al Bucovinei.

news_1524670475_ecv„În îndepărtatul an 1918, armata română a călcat în picioare voinţa de libertate a Vecei Bucovinene (Adunării Populare bucovinene), ocupând teritoriul regiunii Cernăuţi. În anul curent, Consulatul General al României la Cernăuţi şi conducătoarea lui Eleonora Moldovan, încearcă să marcheze acest eveniment în Cernăuţi şi ţinut. Ignorând conducerea ucraineană şi normele diplomaţiei, Consulatul General obraznic şi evident promovează ideile „României Mari”! Prin atitudinea blândă faţă de propagandă”, a declarat Serghei Kocmarskyi, iniţiatorul acţiunii de protest,  reprezentantul „Побратими України” („Frăţia de arme a Ucrainei”).

Neînţeleasă rămâne poziţia acestor naţionalişti ucraineni pentru care  am devenit duşmani de moarte, în pofida toleranţei  de veacuri a românilor băştinaşi, a sprijinului şi susţinerii diplomaţilor de la Consulatul General al României la Cernăuţi,  Guvernului României.  Nu ne-am năimit avocatul Excelenţei Sale, dar cred că nu există vreo ţară precum România, vreun diplomat atât de prietenos şi binevoitor, deschis faţă de ucraineni, decât dna Eleonora Moldovan, Consulul General al României la Cernăuţi, care cunoaşte la perfecţie ucraineana, uneori, chiar din propria-i generozitate se manifestă  în postură de translator. Şi dacă „în îndepărtatul an 1918, armata română a călcat în picioare voinţa de libertate a Adunării populare bucovinene”, precum afirmă ei, ce au făcut atunci în 1940-1941, 1944 „eliberatorii” sovietici ce ne-au lipsit de Ţară, ce fac acei ce ne lipsesc în prezent de dreptul la identitate?

De altfel, dacă ei au dreptul să sărbătorească la 3 noiembrie curent centenarul Adunării populare bucovinene  în plan panucrainean,  atunci de ce noi, românii, din istorica provincie a României, nu avem acelaşi drept?

Trăind într-o ţară democratică şi civilizată, precum pretinde a fi Ucraina, oare nu mai avem dreptul la propria istorie, la  graiul strămoşilor şi identitatea naţională? (http://zorilebucovinei.com/)

Silvia ANDREI

ÎNSTRĂINAŢI DE ŢARĂ ŞI DESPROPRIETĂRIŢI

ÎNSTRĂINAŢI DE ŢARĂ ŞI DESPROPRIETĂRIŢI, ROMÂNII MUNCEAU DOAR PENTRU O FELIE DE PÂINE NEAGRĂ

Erau timpuri anevoioase după război. „Eliberatorii” îşi băteau joc de românii băştinaşi, impunându-le dări insuportabile şi munci silnice, fără să le plătească o lițcaie. Prinşi în „raiul” bolşevic, în care nu se visaseră nici în cel mai înfricoşător vis şi din care nu mai aveau salvare, românii „eliberaţi”, înstrăinaţi de Ţară şi desproprietăriţi, pentru a supravieţui calvarului adus de sovietici munceau în sudoare frunţii doar pentru o felie de pâine neagră. Amar li era traiul şi dureroasă despărţirea de cei dragă, care reuşiseră să se refugieze în România. Le duceau dorul, mângâindu-i doar gândul că-şi vor revede cândva  taţii, fraţii şi surorile. Şi familia lui Dumitru Macreniuc din Crasna păstra în tainiţele sufletului acest dor sfâșietor.

familie_de_romani_expulzati_in_toamna_anului_1940Rămasă la vatră cu patru copii, căci soţu-i Constantin se refugiase cu armata română, Ana şi-a luat fărâma de la gură şi le-a împărţit-o odraslelor. A trăit muncind din răsputeri pentru a-şi putea creşte copiii, cu dorul şi durerea aşteptării în suflet. Nu s-a căsătorit, a tot aşteptat să se întoarcă acasă soţul, deşi înţelegea că nu va fi cruţat de noua stăpânire păgână. Cu acest amar în inimă, încetul cu încetul, şi-a văzut copiii mari. Dar nici n-a observat când a trecut şi tinereţea – în lipsuri, dureri şi nevoi. Avea de hrănit nu doar patru guri, ci cinci, căci o adăposti şi pe o nepoată, părinţii căreia şi-au găsit liniştea veşnică în stepele pustii ale Kazahstanului.

„Împărţeam necazul cu o verişoară, părinţii căreia au murit în Kazahstan. A fost adusă din această ţară străină, unde părinţii ei au fost deportaţi, micuţă de tot şi am trăit împreună, adică la noi. Sora şi cei doi fraţi munceau unde găseau de lucru, iar eu cu verişoara Maria trebăluiam în gospodărie, căci mama muncea zilnic pe lanurile kolhozului fără nici o copeică, de zori până-n noapte. Aşa că gospodăria şi casa era pe umerii noştri firavi de copii şi trebuia să le facem pe toate. Eram încă mici, dar harnici, învăţam în clasa a treia. Veneam de la şcoală, apoi mă duceam în pădure după lemne. Le căram în spate, căci nu aveam bani nici măcar pe ce plăti căruţa. Până veneam cu lemnele, verişoara făcea treburile în grajd, apoi le curmam cu fierăstrăul. Pe lângă viaţa grea şi amară, eram obligaţi să dăm la stat lapte, brânză, carne, ouă, lână, unt, viţelul din grajd. Dacă nu aveai, trebuia să cumperi, dar cu statul trebuia să te achiţi.

Erau timpuri grele, nu prea aveam nici ce mânca. Sora avea doar 12 ani, când lucra la fabrica de mobilă. Seara, după lucru, li se dădea o pâine din făină de grâu şi jumătate de pâine neagră de secară. Le împărţeam la şase guri pentru trei mâncări – pe seară, dimineaţă şi la prânz, apoi aşteptam iarăşi seara, să vină sora cu pâinea.

După ce am terminat şcoala, aveam cincisprezece ani când m-am angajat la tăiat pădure. Am muncit din răsputeri un timp, apoi mi-am găsit de lucru la sanatoriul din sat, unde lucram cu copiii. Cu timpul, am trecut la construcţii. În 1959 eram angajaţi la Ezăr, l-a săpat un iaz pentru peşte. Tot acolo muncea şi fratele cel mare. Un muncitor l-a omorât şi după aceea am lăsat baltă săpatul iazului şi am plecat să lucrez la fabrică, la construcţii, apoi la piloramă*****, la tăiat scânduri. Era lucru foarte greu, însă eram tânăr şi în puteri şi mă descurcam bine. Munceam cu gândul că seara voi fi liber, voi merge la jos, la fete.

Aveam un bun prieten, cu care lucram împreună, Toader Motrescu al lui Gheorghe (îi ziceam Torică). La ei se făcea joc în stodoală. Dacă nu veneau muzicanţii să cânte, cântam eu la armonică. Acolo am cunoscut-o şi m-am îndrăgostit cuc de o fată foarte frumoasă şi harnică. Dar n-am avut noroc să fim împreună. Mama se ţinea de moda veche că suntem din neam de sus, iar tânăra era din familie obişnuită, de jos. „Cum voi sta cu ea la masă?”, spunea măicuţa, care era împotriva căsătoriei noastre şi făcea tot posibilul să ne despartă. Mi-a spus că dacă mă mai vede cu ea, îmi aruncă straiele în drum şi să plec unde m-or duce ochii, căci nici nu vrea să ştie de mine.

Fiindcă auzea verzi şi uscate de la mama, văzând că  n-o poate suportă, o vorbeşte mereu în sat, prietena mea a început să se îndepărteze de mine. Poate e şi vina mea, dar eram atunci încă foarte tânăr şi ascultam de sfaturile mamei. Poate dacă aveam armata făcută, procedam altfel.

Am avut în viaţă şi cumpene de moarte. Într-o zi, după lucru, ne-am dus la scăldat într-un heleşteu la Huta boierului, împreună cu prietenul Torică Motrescu. Eram obosit, înfierbântat şi transpirat după muncă, m-am dezbrăcat şi n-am stat puţin să mă răcoresc, ci m-am aruncat în apă, înotând. Deodată, am simţit că mă prind cârcei, că mi-a îngheţat sângele şi cad la fundul apei. Prietenul a observat, m-a înşfăcat şi m-a scos la suprafaţă. De atunci am rămas fraţi pentru toată viaţa.

În 1962 am plecat la armată, iar prietena mea s-a căsătorit. Am rămas doar cu gândul la ea şi cu durerea despărţirii în inimă, cu care am trăit toată viaţa. În timp ce-mi făcea serviciul militar în termen, mama mi-a găsit altă mireasă, după placul şi  dorinţa ei”. (http://zorilebucovinei.com)

Silvia ANDREI

Deputatul român Constantin Codreanu solicită MAE să întreprindă toate eforturile în vederea inaugurării ICR Moscova

Deputatul Constantin Codreanu, președinte al Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării, solicită ministrului Teodor-Viorel Meleșcanu punerea în aplicare a HG 492/2004 în partea referitoare la Institutul Cultural Român (ICR) Moscova.

„Înființarea Institutului Cultural Român Moscova a constituit una dintre preocupările constante ale mele ca parlamentar român ales în circumscriptia electorală nr. 43 pentru cetățenii români cu domiciliul în afara țării și ca președinte al Comisiei pentru comunitățile de români din afara graniţelor ţării.

Conform celor transmise de Ministerul Afacerilor Externe, instituția a întreprins, în ultimii ani, demersuri multiple pentru deschiderea ICR Moscova, urmând ca în cursul anului 2017 să fie finalizate atât pregătirea resurselor umane, cât și liniile de acțiune ale strategiei de diplomație publică și culturală pentru următorii ani, MAE având prevăzute în bugetul său pentru anul precedent sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor de natură adminiatrativă.

Array-6640bLa 7 august 2017, în calitate de președinte al Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării i-am adresat o scrisoare oficială primului ministru al României în care am tratat chestiunea Institutelor Culturale Române de peste hotare, printre care și ICR Moscova. Din păcate, Guvernul a neglijat scrisoarea oficială și nu a prezentat niciun răspuns.

La 19 septembrie 2017 am prezentat în plenul Camerei Deputaților o declarație politică având ca obiect necesitatea punerii în aplicare a Hotărârii de Guvern nr. 492/2004 privind Institutele Culturale Române din străinătate, referindu-mă inclusiv la necesitatea inaugurării ICR Moscova.

Am arătat cu acea ocazie că actuala geografie a Institutelor Culturale Române de peste hotare nu acoperă statele în care există cele mai importante comunități istorice românești supuse aculturației. Institutul Cultural Român trebuie să fie prezent cu prioritate acolo unde există zeci și sute de mii sau milioane de români.

La 20 noiembrie 2017, răspunzând unei interpelări parlamentare pe care am adresat-o la 31 octombrie 2017 (nr. 783B/2017) și care a avut ca obiect Institutele Culturale Române, inlclusiv Moscova, mi s-a comunicat, între altele, că „spațiile care vor fi folosite pentru a inaugura ICR Moscova au fost deja amenajate, dar procesul de identificare și pregătire a personalului care va fi trimis să lucreze la ICR Moscova se derulează la un ritm mai lent decât cel preconizat”.

La 6 februarie 2018 am abordat din nou, la tribuna Camerei Deputaților, chestiunea înființării ICR Moscova, considerând-o drept una dintre prioritățile anului Centenar, cu impact pozitiv asupra comunităților de români din afara granițelor țării.

Contrar tuturor asigurărilor oficiale primite în ultimele 13 luni, cum că pregătirile care durează de ani de zile pentru inaugurarea ICR Moscova s-ar afla în fază finală, fiind asigurate încă din 2017 și mijloacele bugetare necesare, nu am observat totuși niciun progres vizibil privind punerea în aplicare a HG 492/2004 în partea referitoare la ICR Moscova. Inaugurarea ICR Moscova este amânată sine die. În orice caz, nicio autoritate de stat nu a putut comunica o dată concretă (orizont de lună și an) pentru inaugurarea ICR Moscova.

Am adus în atenție aceste aspecte întrucât constat lipsa de reciprocitate efectivă între Federația Rusă și România pe planul schimbului de Centre sau Institute Culturale. Partea rusă dispune de mai multe Centre Culturale în România (București, Cluj-Napoca și Timișoara), în timp ce România nu dispune de niciun Institut Cultural în Federația Rusă. În condițiile acestor aspecte inadmisibile, solicit Ministerului Afacerilor Externe, să întreprindă eforturi susținute și suficiente pentru onorarea obiectivului legal și strategic de inaugurare a ICR Moscova”, a fost mesajul transmis de către deputatul PMP Constantin Codreanu.

Președintele Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării i-a cerut șefului dimplomației Române să-i comunice care este data concretă preconizată pentru inaugurarea ICR Moscova, în limitele anului Centenar 2018, în eventualitatea că o asemenea dată concretă a fost stabilită.

Maria ANGHELACHE