Arhive lunare: octombrie 2018

Mănăstirea PUTNA este necropola Marelui Domnitor al Moldovei, ŞTEFAN CEL MARE şi SFÂNT

Mănăstirea PUTNA necropola Marelui Domnitor a Moldovei, ŞTEFAN CEL MARE şi SFÂNT, a salvat prin mormântul său întreaga Moldovă de stăpânirea sovietică. Dacă acest mormânt nu se afla la Putna întreaga Moldova ar fi fost ocupată de hoardele sovietice!

aassGraphic1

,,…….această matcă a neamului care este Pstefan-cel-mare-350x315utna, mănăstirea unde-şi doarme somnul de veci Ştefan cel Mare şi Sfânt în care ,,poporul românesc îşi găsise cea mai curată icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite, şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al bucuriilor fru­moase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr-însul de aiurea şi de mai sus. Şi cu cât se vede această icoană mai limpede, cu cât se înţelege mai desăvârşit şi se iubeşte mai mult, cu atâta şi viitorul se vesteşte mai bun, căci atunci neamul merge pe drumul strămoşului cuminte” (lorga).

 

HAIDEŢI ROMÂNI, DIN MOARTE ÎNVIAŢI! PATRIA SĂ NE-O APĂRĂM!

Fraţi români, panta pe care alunecă neamul românesc este o realitate crudă, care ar trebui să ne inspăimante, să ne pună serioase probleme, să ne preocupe la modul cel mai serios. Cred că fiecare român in parte ar trebui sa aibe pe ordinea de zi, pe primul loc in aceasta ordine de zi aceasta problema deosebit de gravă a neamului românesc. De ce? Fiindcă ne pierdem pe zi ce trece identitatea de orice natură ar fi ea, culturală şi spirituală în primul rând.

Graphic1

Să nu uităm, dragii mei dragi, că pe aceste meleaguri a trăit un popor ortodox, dreptcredincios adică, iar tot ce au clădit de-a lungul veacurilor înaintaşii noştri, a avut strânsă legatură cu Ortodoxia, cu credinţa curată in Dumnezeu. Aşa cum zice Scriptura, prin  Mântuitorul nostru Iisus Hristos:” Cel ce nu adună cu mine, risipeşte”. Pământul acesta a dat omenirii oameni de înaltă ţinută morală şi de sfinţenie, de mare valoare, a umplut cerul de sfinţi.Să privim calendarul nostru ortodox şi să ne cutremurăm de mulţimea sfinţilor de-a lungul veacurilor de istorie. Şi să enumerăm numai câteva: Paisie de la Neamţ, Nicodim de la Tismana, Ghelasie de la Ramet, Calinic de la Cernica, Cuvioasa Paraschieva de la Iaşi, Teodora de la Sihla, Vasile de la Poiana Mărului, etc. Ar fi trebuit să incepem cu perioada daco-romană, amintind sfinţiii Epictet şi Astion, Kamasis, Filipos, Zoticos, Attalos de la Niculitel şi toţi episcopii martiri sub prigonitorii romani din această perioadă. Apoi perioada contemporană în care amintim sfinţi ca Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Teofil Pârâianu şi miile de martiri din temniţele comuniste, amintind aici cu precădere Aiudul. Mari români care s-au jertfit pentru tot ce este românesc au fost poetul Grigore Vieru, Ion Aldea Teodorovici şi soţia lui Doina  Teodorovici şi mulţi alţii pe care nu-I ştim. Deci exemple avem numai că fiecare din noi avem o datorie sfântă faţă de ţară şi faţă de Dumnezeu: să ducem mai departe ceea ce ne-au lăsat înaintaşii noştri, astfel împlinindu-ne datoria sfântă faţă de Dumnezeu şi faţă de neam.  Chemarea acestui neam este una înaltă, providenţială şi nu una a uitării rădăcinilor, a aşternerii prafului peste laurii istoriei şi peste sângele vărsat al miilor de martiri români de-a lungul timpului. Martirii s-au jertfit pentru noi, ca noi să fim liberi , iar noi ce facem? Intrăm din ce în ce mai mult în duhul secular al acestei lumi subjugate numai de valori materiale, ne lăsăm copleşiti de mediocritate şi de lipsa de cultură şi spiritualitate. Am uitat să ne cinstim eroii, bătrânii, am uitat de sfânta Biserică, am uitat să fim cuviosi şi jertfelnici, am uitat să trăim româneşte.Am uitat, într-un cuvânt, să ne facem datoria.Să nu uităm că omul este chemat spre cele cereşti şi nu spre cele pământesti. Omului I s-a acordat cinstea de a fi regele creaţiei şi totodată de a fi întocmai ca îngerii lui Dumnezeu. Deci trebuie să trăim îngereşte şi nu să ne încurcam în grijile acestei lumi deşarte, precum spune Scriptura: “Căutati mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă.” Care “celelalte”? Adică cele materiale, de care nu trebuie să îngrijim, căci are Dumnezeu grijă să le adauge. Dar noi avem puţina credinţă. Să punem deci pe primul rând sufletul şi cele spiritual şi să ne amintim de pildă Mântuitorului cu păsările cerului care nu ară şi nu seceră.

Disparem ca neam nu numai prin moartea noastra spirituala si culturala ci si la modul propriu-zis:prin pacatul avortului care s-a inmultit infiorator de mult, scazind natalitatea si deci viitorul biologic al acestui neam. Nu se mai nasc copii, tot din necredinta noastra si din grija materiala care ne sufoca.Bunicii nostrii aveau cite 10-12 chiar si 15 copii si toti erau sanatosi si ajungeau oameni mari si pe care societatea se poate baza.Azi cabinetele medicale savarsesc avorturi pe banda rulanta si mii de copii dispar anual. Mamelor opriti-va! Acest pacat este infiorator de grav in fata lui Dumnezeu. Opriti-va si pocaiti-va pana nu este prea tarziu. Faceti copii si spovediti aceste pacate ca sa se ierte si sa-l imbunati pe bunul Dumnezeu, altfel osanda va fi vesnica.Renuntati la contraceptive si la blestematia ferelii, asa cum o numeste Parintele Arsenie Boca. Caci asta este menirea femeii, una inalta, aceea de a se mantui prin nastere si crestere de prunci, de a se sfinti prin aceasta menire de mama si nu aceea de a se complace in egoismul contemporan si in necredinta. Apoi ne pierdem  valorile culturale. Cultura nu mai conteaza. Cine mai pune pret pe cultura? Romanul nu mai citeste o carte, nu mai merge la opera, nu mai studiaza nimic, nu mai admira o pictura. A uitat de toate acestea. A uitat de Ciprian Porumbescu, de George Enescu, de Stefan Luchian, de Nicolae Grigorescu, de marii poeti si scriitori care au creat o zestre estetica poporului roman, o zestre culturala nepretuita, s-au jertfit pentru a da nastere la opere ca ale lor, viata lor a fost o jertfa. Nimic deci nu se face fara jertfa, fara sacrificiu. Cladiri de patrimoniu se degradeaza pe zi ce trece, la fel biserici vechi pictate in cel mai pur stil romanesc. Nu mai investim in astfel de lucruri, in schimb , zi de zi se inalta cladiri moderne, cu zeci de etaje, sedii de firme, toate intepand cerul cu inaltimea lor. Nu suntem impotriva acestora, dar se pierde tot ceea ce este romanesc. De asemenea romanul a uitat sa vorbeasca romaneste. Am “englezit” atit de mult limba romana, incat nu mai putem sa respiram de atitia termeni englezesti ca asistent manager, trendy, fancy, trend, etc, etc, etc.De asemenea, cum spunea regretatul domn Pruteanu, acest popor in ultimul veac, a ciuntit si a deformat aceasta limba atat de frumoasa si de melodioasa. Folclorul l-am adaptat pe ritmuri etno, maneaua este un adevarat sport national. Nu este bine deloc, fiindca toate acestea nu au nimic in comun cu autenticul. Si toate acestea din faptul ca ne-am pierdut credinta si ca inotam in grijile acestei lumi, grija noastra primordial fiind alta, aceea a mantuirii, a infrumusetarii sufletului nostru, care  este vesnic, a implinirii legii divine si a desavarsirii noastre launtrice.

Este cutremurator, infiorator apoi,  ce se intimpla cu limba noastra astazi.Nimeni , aproape nimeni nu mai lupta pentru a pastra limba romana curata ci dimpotriva o vulgarizam pe zi ce trece, o transformam intr-o limba a trivialitatii, a americanismelor ieftine si a prostului gust dus la cote tenebroase. Este o crima a permite asa ceva asupra darului lui Dumnezeu facut acestui neam. Romanul de astazi are alte preocupari, strict materiale si materialiste , altele decat patriotismul curat, dragostea de Dumnezeu, de neam si de tara; romanul de astazi inoata in grija agoniselii desarte si in grija zilei de mine, pe care nu garanteaza ca o mai apuca. Omul contemporan, spunea un parinte, construieste ca si cum ar trai vesnic si mananca, ca si cum ar trai numai pentru asta. Romanul a uitat sa fie roman, a uitat sa-si apere valorile fara de pret ale ortodoxiei, darurile cele nepretuite, cum ar fi dreapta credinta, limba, neamul, tara aceasta frumoasa si bogata. Ce este limba romana adevarata? Este limba cartilor bisericesti, este limba intelepciunii lui Dumnezeu din Psaltire si Ceaslov. Este limba in care Dosoftei Mitropolitul a scris Psaltirea in versuri, este limba lui Cantemir din Descriptio Moldaviae, este limba cronicarilor, a Pravilelor Bisericesti, mai dulci ca mierea, este limba lui Blaga, a lui Cosbuc, a lui Eminescu si a lui Vieru. Este limba vorbita de mosii si stramosii nostri, a tuturor voievozilor si martirilor, a eroilor si taranilor care permanent au  imbogatit-o, au pretuit-o ca pe un dar de mare pret, au  pastrat-o cu sfintenie ca pe un sfant odor, ceea ce si este. M-as apleca asupra afirmatiei, permanent au imbogatit-o, nu cu cuvintele triviale ale altor limbi si cu injurii si trivialitati ci cu noi intelesuri ale intelepciunii, cu noi sclipiri de har dumnezeiesc , ridicand-o la dulceata de taina a limbii vorbite de Adam cu Dumnezeu in Rai, inainte de caderea in pacat.Limba cea adevarata este limba adevaratei credinte, a adevaratei culturi, este limba lui Nicolae Steinhardt,  a lui Daniil Sandu Tudor, a parintelui Adrian Fageteanu  si a tuturor oamenilor de cultura si valoare, care au stralucit in temnitele comuniste si au devenit sfinti. Este limba tuturor carturarilor si eruditilor acestui  neam, este limba omeniei, a buneicuviinte, a dragostei, a iubirii de straini, a ospitalitatii, a credintei si a curatiei. Asta este adevarata limba si inaintasii nostri au stiut cu prisosinta sa o pretuiasca si sa o imbogateasca. Pentru cine s-a jertfit Stefan Luchian, apoi? Sau Grigorescu? Oare pentru cine?Sau Constantin Noica, sau Nae Ionescu, sau Mircea Eliade?Pentru cine a luptat marele George Pruteanu, oare nu pentru puritatea si acuratetea limbii noastre, comoara cea de mult pret a noastra? Si noi ce am facut? Am lasat limba romaneasca sa o spurce cei rai si haini cu tot felul de injurii, tot felul de mascari si frivolitati, cu tot felul de mahalagisme si imprumuturi la moda. Am lasat limba lui Eminescu, a lui Alecsandri, a lui Blaga , prada talharilor, jefuitorilor, care au furat-o, au strambat-o si au stalcit-o. Am manelizat si am caricaturizat limba noastra cea dulce, poetica si dumnezeiasca, mostenirea noastra de la Traian si Decebal. Am “afonizat-o” si am sfasiat-o pe mireasa imaculata si melodioasa, in care s-au nascut atatea doine si balade, in care s-au scris atatea acte istorice, in care ne-am nascut, am crescut si am devenit oameni. Este limba lui Decebal, a lui Stefan, a lui Mircea si a lui Mihai, limba pe care noi am transformat-o in limba a hulei, a mediocritatii, a injuriilor si a decadentei.Limba in care este scrisa in Biblie Cintarea Cintarilor este hacuita si murdarita permanent de tot ce este ieftin, trivial, josnic si obscur. Copiii nostri invata de mici o limba straina, a trivialului si a violentei,o limba si o istorie pe care noi le-o oferim spre mostenire.Ii facem sa le fie rusine de tara si limba lor, ii dezradacinam cu totul prin faptele si exemplul nostru.Cum ii vom putea privi in ochi?

Dragi frati si surori intru Hristos, sa ne trezim la realitate si sa veghem cu trezvie adevarata la binele dreptei credintei si al neamului.Sa ne pazim tara cu valorile sale, cu bogatiile ei , cu frumusetile ei si asa, frumoasa si bogata, cu o limba ingereasca sa o predam mostenire urmasilor nostri. Caci suntem responsabili pentru mostenirea pe care o pregatim urmasilor nostri. Suntem legati de trecut si de viitor si vom da socoteala in fata Dreptului Judecator pentru tara aceasta minunata pe care am primit-o in dar, insa de care n-am fost vrednici. Caci Romania, spune un parinte, este dupa modelul Sf. Treimi; asa cum Dumnezeu este Unul singur intreit in persoane Tatal Fiul si Sf. Duh, asa si Romania este una singura rezultata prin unirea celor trei principate surori: Tara Romaneasca, Ardealul si Moldova. Ce glas proorocesc, ce minunata descoperire dumnezeiasca … Apoi , o alta problema si meteahna contemporana este frica si lasitatea noastra in lucrarea mantuirii si in indeplinirea datoriei noastre fata de Dumnezeu si fata de neam.Singura frica acceptata in crestinismul dreptmaritor-ortodox este frica de Dumnezeu si de pacat. In restul cazurilor, frica este o stare de paralizie a sufletului , pe care diavolul incearca sa ne-o insufle si prin care doreste sa anihileze orice lucrare dumnezeiasca in noi si prin noi. Crestinul trebuie sa fie curajos precum inaintasii nostri, precum sfintii si mucenicii nostri care mergeau la moarte ca la nunta ce frica au cunoscut Voievozii si Martirii Neamului in atatea razboaie si atatea prigoane? Sa ne amintim de neinfricatul Stefan, de Mihai , de Horea si de alti mari oameni si crestini, care prin martiriul lor au sfintit pamantul tarii. Sa ne amintim apoi de toti sfintii din sinaxare, de toti marturisitorii si mucenicii de la Hristos si pana azi. Caci fara teama au marturisit dreapta credinta impotriva ereziilor de tot felul, sfinti ca Sf. Maxim Marturisitorul sau Sf. Atanasie cel Mare. Pentru dreapta credinta a fost prigonit Sf. Ioan Gura de Aur si toti sfintii. Iar in veacul 20 sfintii inchisorilor comuniste, fara frica, l-au marturisit pe Hristos, in iadul reeducarii si groaznicelor chinuri din temnitele comuniste, nelepadandu-se nici o clipa de dreapta credinta in Dumnezeu.

Asa cum am spus, frica vine de la diavol , care incearca sa ne scoata din lupta cea duhovniceasca, si, prin intermediul ei si sa ne anuleze lucrarea duhovniceasca si de marturisire in lume. Insa un parinte contemporan spune ca fricosii nu se mantuiesc si bunul Dumnezeu se manie din pricina fricii si lasitatii noastre in marturisirea adevarului.Prin lasitatea noastra de a marturisi se pagubesc o multime de suflete slabe in credinta, paguba pentru care nu vom avea raspuns la INFRICOSATA JUDECATA. Nu slujim oare Celui Atotputernic si Preainalt ?Nu slujim cu totii Atottiitorului? De ce sa ne fie frica?De moarte? Oare este ingaduit crestinului sa se teama de moarte? Nu pentru asta a venit Hristos in lume,  ca sa desfiinteze moartea si sa ne dea sansa mantuirii si a vietii vesnice? Nu pentru noi a patimit si s-a Jertfit pe Cruce? Si daca El ne-a scos de sub imperiul mortii, noi de ce trebuie sa ne temem de moarte? Avem o istorie atat de bogata, atat de ziditoare pentru noi, prin bogatia de exemple de moralitate si de sfintenie a acelora care cu sange au scris-o. Avem eroii trecutului care nu au murit, ci s-au mutat de la noi in Imparatia lui Dumnezeu si care de acolo ne privesc si iau aminte. La marea Judecata a lui Hristos vom sta cu ei fata catre fata si ne vom rusina multi dintre noi de faptele noastre. Ne vom rusina pentru lipsa noastra de patriotism, pentru lipsa de dragoste pentru Sfanta Biserica, pentru ignoranta noastra in care ne complacem ca neam in momentul de fata si nu vrem sa recladim ceea ce a fost odinioara, prin exemplul vietii noastre personale. Ce vor spune oare atunci Stefan cel Mare si Sfant  si Martirii Brancoveni? Ce vor spune atunci cuviosii si dreptii acestui pamant, voievozii care s-au jertfit pentru credinta cea dreapta si pentru neam? Ce vor spune mucenicii si mucenitele?

In orice caz, un lucru este sigur. Noi nu vom avea raspuns inaintea lui Dumnezeu si inaintea lor.Suntem urmasii unor oameni care au luptat ca noi sa fim astazi liberi, sa ne putem duce si ruga fara nici o opreliste in sfintele lui Dumnezeu biserici.Suntem urmasii unor oameni care au murit, varsandu-si sangele pentru acest pamant, inrosindu-l , suntem urmasii unor oameni pentru care biserica si tara le-a fost si casa si masa si tata si mama si sotie si frate.

Iar noi ca popor ce facem? Ne lepadam zi de zi de tot ce avem mai sfant pe acest pamant, adica de dreapta credinta si de Dumnezeu. Nu ne mai cunoastem istoria si obarsia, nu mai vrem de fapt sa le cunoastem. Ne pierdem individualitatea si identitatea, asemanandu-ne tot mai mult cu societatea consumista, pur materialista din zilele noastre, participand tot mai mult la actele de egoism ale omului contemporan. Ne lasam inghititi de o societate despiritualizata, care tinde spre un tel final opus celui la care omul trebuie sa ajunga si anume indumnezeirea. Suntem angrenati intr-o goana absurda dupa cele materiale, uitand lucrurile esentiale pentru care cu adevarat merita sa traiesti si sa te jertfesti. Ne complacem ca popor intr-o stare extrem de periculoasa , intr-o ignoranta care ne va duce la o finalitate infricosatoare. Ne complacem ca popor intr-o lasitate de a spune adevarul, intr-o mocirla a lipsei de responsabilitate si a mediocritatii. Am uitat sa fim cuviosi, am uitat sa daruim si sa ne daruim.

Asadar, dragii mei compatrioţi, din dragoste si din durere v-am spus toate acestea. Sa nu considerati ca v-am certat. Am tras un semnal de alarma, fiindca lucrurile au mers prea departe. Ne pierdem neamul, ne pierdem tara. Ne pierdem individualitatea noastra si demnitatea noastra ca neam. Noi preotii avem datoria sa va spunem aceste lucruri. Dar ce este de  facut? Sa ne intoarcem la adevaratele valori, la cele spirituale, sa ne intoarcem la pildele inaintasilor nostri si vom sti cum sa traim si ce vom face in viitor. Sa ne intoarcem la valorile crestine si la Dumnezeu. Sa traim in Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa participam la propasirea valorilor acestui neam si sa-i invatam pe copii nostri adevaratele valori si cum sa traiasca frumos, asa cum o faceau bunicii nostri. Sa facem cinste numelui de roman atat aici in tara, cat si peste hotare. Sa nu uitam ca este o datorie sfanta a ne iubi tara , neamul si pe Dumnezeu, o datorie de implinit, prin chemarea noastra inalta la mantuire. Sa nu ne uitam radacinile si sa purcedem fara intarziere la aceasta inalta si sfanta lucrare. Sa luam ce este bun  din lume si nu ce este rau si pagubitor. Sa facem cunoscuta si altora dreapta credinta, ortodoxia, atat de adanca si de frumoasa, nepretuita. Sa fim exemple atat in tara cat si peste hotare de munca, cuviosie, cumintenie, smerenie, inteligenta, seriozitate si demnitate, de patriotism, de dragoste, de rabdare si de rugaciune. Sa fim plini de virtuti , asa cum a fost romanul dintotdeauna.Numai asa vom atinge telul nostru, chemarea noastra providentiala la mantuire si nu punand pret pe valorile materiale atat de desarte si de vremelnice. Caci intai virtutile ne sunt averea noastra si dupa aceea cele materiale.

Sfânt Popor Roman  trezeşte-te până nu este prea târziu! Redevino ceea ce ai fost odinioară! Intoarce-te la origini, la ceea ce cu adevărat este esenţial, la lucrurile care cu adevărat conteaza! Redevino erou, martir, pentru că merită să trăieşti şi să mori pentru bine, frumos şi Dumnezeu! “Hai români din moarte înviaţi!” cum spunea Grigore Vieru.  Să ne facem vrednici de aceeaşi cinstire cu înaintaşii noştri. Să arătăm şi altora valorile noastre adevărate, să arătăm şi altora pe adevăratul român, fiinţa cerească. Să arătăm şi altora Omul Frumos [..], omul îndumnezeit. Să arătăm şi altora o ţară binecuvântată de Dumnezeu. Să arătăm şi altora că singura noastră avuţie este Dumnezeu şi dreapta credinţă şi limba stramoşească, mare comoară şi oglindă a spiritualităţii acestui popor. Să ne îndeplinim rolul nostru providenţial, de exemplu de trăire şi simţire duhovnicească pentru celelalte popoare, chemarea noastră înaltă spre patria cerească şi nu spre cele stricăcioase şi de nimic. Să ne ocupăm , prin faptă şi cuvânt, locul în istoria mântuirii neamurilor. Să dovedim lumii ceea ce cu adevărat suntem şi ceea ce contează cu adevărat, să fim continuatori ai jertfei înaintaşilor noştri. Căci acest pământ a fost binecuvântat de Dumnezeu şi sfinţit cu sângele moşilor şi stramoşilor noştri. Aceasta este adevărata chemare a noastră, la care suntem chemaţi de bunul şi mult iubitorul de oameni Dumnezeu. Aceasta este chemarea noastră spre Înviere, spre mântuire. “Doamne dă-I tărie,/ unei mâini să scrie/ Biblia latinului Ardeal!!!!”Şi pe finalul finalului aş reda câteva dumnezeieşti slove ale lui  Vieru, poetul divin ce a plecat dintre noi: Pentru Ea la Putna clopot bate/Pentru Ea mi-e teamă de păcate/…Pentru Ea mai văruim pereţii/Pentru ea mai sunt răniti poeţii/Dumnezeu prima oară/Când a plâns printre aştri/El a plâns peste ţară/ Cu lacrima limbii noastre! Şi încheiem cu marele Al. Mateevici care ne ceartă aspru pentru indolenţa şi nepăsarea noastră:

……………………………

,,Limba noastră-i limbă sfântă

Limba vechilor cazanii

Care-o plâng şi care-o cântă

Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul

Ruginit de multă vreme

Ştergeti slinul, mucegaiul

Al uitării-n care geme.”

Cu toată dragostea pentru toţi oamenii,

                                                                                           Pr.Andrei

                                                                                                                             şi  Gral(r)dr ec Florin NAHORNIAC

Sfânta Parascheva

Sfanta Parascheva  este considerata ocrotitoarea Moldovei si a Bucovinei, fiind cea mai populara dintre toti sfintii ale caror moaste se afla in Romania.

Peste 1 milion de pelerini vin anual sa se inchine la sfintele moaste de Sarbatoarea Sfintei Parascheva.

imgSfanta Parascheva s-a nascut in satul Epivat din Tracia rasariteana, la inceputul secolului al XI-lea, provenind dintr- o familie cu credinta in Dumneazeu. Apoi, la varsta de 15 ani s-a dedicat vietii monahale. In prezent este recunoscuta in special de bisericile ortodoxe din Romania, Grecia, Bulgaria, Rusia si Serbia.

Moastele Sfintei Parascheva au ajuns la Iasi in 1641 pe vremea domnitorului Vasile Lupu, fiind depuse la Biserica Sfintii Trei Ierarhi. In popor, Sfintei Parascheva i se mai spune si Sfanta Vineri.

Crestinii cred in puterea moastelor de a face minuni.

De Sarbatoarea Sfintei Parascheva racla cu moastele este scoasa din Mitropolie si plimbata prin oras de mai multi preoti.

Sarbatoarea Sfintei Parascheva – 14 octombrie

Sarbatoarea Sfintei Cuvioase Parascheva si totodata Hramul Catedralei Mitropolitane din Iasi a devenit, in ultimii 15 ani, o manifestare crestina de amploare pentru zona Moldovei. Cu aceasta ocazie la Iasi ajung in pelerinaj circa 1 milion de pelerini, mare parte dintre acestia asteptand ore in sir la un rand care se intinde pe 2-3 kilometri pentru a ajunge sa se inchine la racla cu moastele sfinte.

In general, in ziua de 12 octombrie are loc scoaterea din biserica a raclei Sfintei Parascheva, care este depusa pe esplanada Catedralei Mitropolitane. Apoi, pe data de 13 octombrie, cand este ziua dedicata sarbatorii, se organizeaza o procesiune pe strazile din jur.

Crestini la Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva.

In ultimii ani, alaturi de moastele Sfintei Parascheva au mai fost aduse si moaste ale altor sfinti importanti, cum ar fi: Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Nectarie de Eghina si Sf. Andrei. Dupa procesiune, racla sfanta este depusa dn nou in curtea Catedralei Mitropolitane pentru ca pelerinii sa se poata inchina.
De asemenea, dupa Slujba de hram, Primaria organizeaza masa pelerinilor, unde se servesc mancaruri traditionale.

Florin CREŞTINUL

La 14 octombrie Sfânta Parascheva va binecuvânta întreaga Moldovă și Bucovina

a. Viaţa

image001Sfânta maica noastră Parascheva, numită „cea Nouă”, de la Iaşi, „a Moldovei luminătoare” şi lauda întregii Ortodoxii, s-a născut în satul Epivat din Tracia răsăriteană, nu departe de Constantinopol, pe la începutul secolului al Xl-lea, din părinţi binecredincioşi şi de bun neam.    Cei doi copii, Eftimie şi Parascheva, au primit în familie o aleasă creştere şi educaţie religioasă. Astfel, Eftimie, fratele mai mare al cuvioasei, a intrat înaintea ei în nevoinţa monahală. Apoi, pentru sfinţenia vieţii lui, ajunge episcop al Matidiei şi păstoreşte bine Biserica lui Hristos până la sfârşitul vieţii. La fel şi Sfanta Parascheva, iubind mai mult decât orice pe Hristos, la vârsta de aproape 15 ani, a intrat într-o mănăstire de fecioare din oraşul Ieraclia Pontului. După cinci ani se închină la Mormântul Domnului şi se nevoieşte mai mulţi ani într-o mică mănăstire de călugăriţe pustnice de pe Valea Iordanului.

La vârsta de 25 de ani, luând poruncă de la îngerul Domnului, s-a reîntors în patrie şi s-a nevoit încă doi ani lângă biserica satului natal, Epivat. Pe la jumătatea secolului XI, anul 1050, la vârsta de 27 de ani, Sfanta Parascheva şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată aproape de malul mării. Mai târziu, în urma unor minuni la mormântul ei, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost aflate întregi în pământ şi s-au pus în biserica Sfinţilor Apostoli din satul Epivat, spre cinstire şi închinare. Aici au stat sfintele ei moaşte aproape 175 de ani.

  În anul 1223, ţarul româno-bulgar Ioan Asan al II-lea (1218-1241) a strămutat moaştele Cuvioasei Sfanta Parascheva la Târnovo, capitala Bulgariei, fiind depuse în catedrala cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Mai târziu, fericitul patriarh Eftimie al Bulgariei scrie „Viaţa Cuvioasei Parascheva” şi o trece în sinaxarul Bisericii cu zi de prăznuire la 14 octombrie. Din a doua jumătate a secolului XIV, cultul Sfintei Parascheva trece şi la nordul Dunării, în cele trei ţări române.     La Târnovo au stat moaştele celei numita Sfanta Parascheva 160 de ani. În anul 1393, căzând Bulgaria sub ocupaţia turcilor, sfintele ei moaşte au fost dăruite pentru puţin timp lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti. După trei ani, turcii le-au dat cneghinei Anghelina a Serbiei, care le strămută la Belgrad, unde rămân 125 de ani.    

 În anul 1521, turcii ocupă şi Serbia şi iau din nou ostatice moaştele binefacatoarei noastre, Sfanta Parascheva, pe care le duc în palatul sultanului din Constantinopol. Apoi, sfintele ei moaşte sunt răscumpărate de la turci de către Patriarhia Ecumenică cu 12.000 de ducaţi de aur şi rămân în Catedrala patriarhală din Fanar timp de 120 de ani. În anul 1641, însă, ajungând Patriarhia de Constantinopol datoare la Poarta otomană cu sume mari de bani, ce reprezentau birul anual impus asupra Bisericii, patriarhul Partenie a dăruit moaştele Cuvioasei Sfanta Parascheva, drept recunoştinţă, domnului Moldovei, Vasile Lupu, care a achitat turcilor toate datoriile patriarhilor de Constantinopol şi Ierusalim pe mai mulţi ani.   În anul 1641, la 13 iunie, moaştele Preacuvioasei maicii noastre Sfanta Parascheva au ajuns în Iaşi şi au fost aşezate cu multă cinste în frumoasa biserică atunci zidită, a Mănăstirii Sfinţilor Trei Ierarhi. Aici au stat până la 26 decembrie, 1888, când au fost scăpate prin minune de un incendiu. Apoi au fost transferate în noua Catedrală mitropolitană din Iaşi unde se află şi astăzi.

  Sfanta Parascheva de la Iaşi se prăznuieşte la 14 octombrie, când se face mare pelerinaj din toată ţara.

b. Sfanta Parascheva – Fapte şi cuvinte de învăţătură

Trei au fost marile virtuţi care au împodobit sufletul şi viaţa Preacuvioasei Maicii noastre Sfanta Parascheva de la Iaşi. Îngereasca feciorie, milostenia, adică lepădarea de cele pământeşti, şi dumnezeiasca rugăciune, maica tuturor faptelor bune. Pe aceste trei virtuţi le-a iubit fericita din copilărie şi prin acestea, în chip deosebit, s-a dezbrăcat de orice cuget pământesc, a biruit pe diavoli şi s-a numărat în ceata Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu.  

    Fiind odraslă de bun neam şi având sădită în inima ei frica de Dumnezeu, Sfanta Parascheva a început urcuşul cel duhovnicesc pe scara virtuţilor către Hristos, Mirele ei, mai întâi prin sfânta rugăciune, care este începutul tuturor bunătăţilor. Din pruncie, cuvioasa mergea la biserica satului Epivat, fiind nelipsită de la sfintele slujbe. Dar şi în casa părinţilor ei se ruga mult ziua şi noaptea, imitând pe sfinţii îngeri.

 image002  Dar, întrucât rugăciunea fără iubire de aproapele nu poate ajunge la Dumnezeu, care este iubire, sfanta Parascheva a adăugat la rugăciunile ei încă două fapte bune: postul şi milostenia. Căci postul dă aripi rugăciunii şi o înalţă la cer, iar milostenia, fiica cea dintâi a iubirii, duce rugăciunea înaintea tronului Preasfintei Treimi. Astfel, mireasa lui Hristos nu gusta nimic până seara, în zilele de post, iar în sărbători, când se întorcea de la biserică, îşi schimba de multe ori hainele ei bune şi de preţ, date de părinţi, cu hainele rele şi rupte ale copiilor săraci, care cereau milostenie la uşa bisericii. Pentru aceasta, cuvioasa primea multe mustrări şi bătăi de la mama ei, când o vedea îmbrăcată în haine urâte şi sărace.
– Spune, Parascheva, cui ai dat hainele tale cele scumpe şi frumoase cu care te-am îmbrăcat? o întreba mama ei supărată.
– Le-am dăruit lui Hristos prin mâinile copiilor săraci ! răspundea fericita, cu chip luminat.  Odată, ascultând slujba în biserică, a auzit citindu-se acest cuvânt din Sfânta Evanghelie: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, sâ-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Deci, rănindu-se la suflet ca de o săgeată de acest cuvânt al lui Hristos, îndată a părăsit grijile vieţii pământeşti şi, plecând pe ascuns din casa părintească la vârsta de numai 15 ani, a intrat în sfânta nevoinţă a vieţii călugăreşti. După ce mai întâi s-a închinat în biserica Vlahernei (a vlahilor), precum şi la toate mănăstirile şi sfintele moaşte din Constantinopol, s-a tăinuit apoi ca o străină într-o mănăstire de fecioare din Ieraclia Pontului.   Cinci ani s-a nevoit aici sfanta Parascheva, desăvârşindu-se în toate faptele bune şi mai ales în neîncetata rugăciune cu multe lacrimi, cu posturi aspre şi privegheri de noapte. Aici a străbătut ea calea cea grea a despătimirii şi a început urcuşul duhovnicesc al desăvârşirii, unindu-se tainic cu Mirele Hristos prin umbrirea Duhului Sfânt. Toate surorile din mănăstire se uimeau de viaţa şi înţelepciunea ei şi lăudau pe Dumnezeu, zicând: „Slavă Ţie, Doamne,slavă Ţi-ai făcut vas ales şi sfânt pe Sfanta Parascheva şi Te preamăreşti între cei blânzi şi smeriţi cu inima!”  

Curăţindu-se pe sine de cele pământeşti, Sfanta Parascheva s-a dus la Ierusalim şi, după ce se închină şi îmbrăţişează Sfântul Mormânt cu multe lacrimi, se retrage pe Valea Iordanului la o mică mănăstire de fecioare. Aici s-a nevoit cu şi mai aspre osteneli aproape zece ani, biruind pe diavoli şi rugându-se pentru lume. Faptele ei cele bune cu care biruia pe cel nevăzut şi se unea negrăit cu Hristos erau: desăvârşita curăţie a minţii şi a inimii de gânduri şi imaginaţii pătimaşe, neîncetata rugăciune cu lacrimi de bucurie, postul şi privegherea de toată noaptea şi neadormita dorire a Mirelui preaiubit. Toate acestea au încununat pe Sfanta Parascheva cu cununa desăvârşirii în Hristos, încât strălucea ca o făclie aprinsă în mijlocul celorlalte călugăriţe nevoitoare.  Ajungând cuvioasa la vârsta de 25 de ani, într-o noapte, pe când se ruga, un înger al Domnului i-a spus:
– Lasă pustia şi lăcaşul acesta şi te întoarce la Epivat, în patria ta, că acolo se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit!
Deci, sărutând Sfanta Parascheva pe toate surorile din acea mănăstire, s-a închinat la Mormântul Domnului din Ierusalim şi, luând o corabie, a ajuns la Constantinopol. Aici iarăşi s-a închinat cu lacrimi în biserica Maicii Domnului din Vlaherne, zicând:
„Preasfântă Stăpână, nu am altă nădejde şi acoperământ pe pământ decât pe tine. Tu să-mi fii îndreptătoare şi folositoare spre Hristos. Cât m-am nevoit în pustie, pe tine te-am avut ajutor şi mângâiere, iar acum, dacă m-am întors în lume, te rog îndreptează-mă până la sfârşitul vieţii mele, că nu am altă nădejde după Dumnezeu!”

  Ostenindu-se Sfanta Parascheva încă doi ani deplini lângă biserica satului Epivat, în ascunse nevoinţe duhovniceşti şi simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, a îngenuncheat înaintea icoanei Mântuitorului şi cu lacrimi a rostit această sfântă rugăciune:
„Doamne, Iisuse Hristoase, caută din sfânt lăcaşul Tău şi nu mă părăsi, nici nu mă lăsa, că pentru numele Tău cel sfânt am lăsat toate şi după Tine am călătorit în toată viaţa mea. Şi, acum, îndură-Te, Doamne, şi spune îngerului Tău cel blând să ia cu pace sufletul meu!”
În timp ce se ruga, Sfanta Parascheva şi-a dat sfântul ei suflet în mâinile Domnului, iar mult ostenitul ei trup a fost înmormântat de creştini într-un mormânt nou, aproape de ţărmul mării.      După mulţi ani, moaştele Cuvioasei noastre, Sfanta Parascheva au fost descoperite cu voia lui Dumnezeu întregi în mormânt şi scoase la lumină spre mângâierea credincioşilor într-un chip ca acesta. Murind, un corăbier a fost aruncat pe mal de valurile mării. Atunci, un creştin milostiv cu numele Gheorghe, împreună cu alţii, au săpat un mormânt aproape şi au dat de trupul neputred şi plin de mireasmă al Sfintei Parascheva. Dar, neştiind cine este, a îngropat alături trupul rău mirositor al corăbierului. Noaptea, însă, a văzut în vis o împărăteasă şezând pe scaun luminat, înconjurată de îngeri. Unul dintre ei îi zise:
– Gheorghe, pentru ce n-aţi luat în seamă trupul Sfintei Parascheva şi l-aţi uitat aşa? Nu ştiţi că Dumnezeu a iubit frumuseţea ei şi a voit s-o preamărească pe pământ?
Apoi şi acea împărăteasă sfântă i-a zis:
– Degrabă să luaţi trupul meu din mormânt şi să-l puneţi la loc de cinste, în biserica satului meu, Epivat!
Auzind clericii despre această minune, îndată au mers la mormântul Cuvioasei Parascheva cu lumânări şi tămâie şi au dus sfintele ei moaşte în biserica Sfinţilor Apostoli din Epivat, unde au stat 175 de ani şi au făcut nenumărate minuni şi vindecări de boli.      Răspândindu-se în toate ţările din jur vestea despre viaţa şi minunile Cuvioasei Parascheva de la Epivat, în anul 1235, sfintele ei moaşte au fost strămutate la Târnovo, capitala Imperiului Româno-Bulgar, unde, de asemenea, au făcut multe minuni. După 160 de ani au fost strămutate la Belgrad, iar după încă 125 de ani le-au luat turcii în robie şi le-au vândut din nou Patriarhiei de Constantinopol, fiind cinstite cu multă evlavie de credincioşi.     În anul 1639, domnul Moldovei, Vasile Lupu, terminând de construit frumoasa biserică a Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi, căuta să-şi înzestreze ctitoria şi capitala ţării cu moaştele unor sfinţi făcători de minuni. Deci, rugându-se lui Dumnezeu, a auzit de moaştele renumite ale Cuvioasei Macii noastre, Sfanta Parascheva. Şi cum milostivul domn moldovean plătise turcilor o mare parte din datoriile Patriarhiei, în vara anului 1641, patriarhul Partenie i-a dăruit drept recunoştinţă cel mai de preţ odor pe care îl avea – moaştele Cuvioasei Parascheva. Până la Galaţi au fost aduse cu corabia, iar de aici au fost însoţite până la Iaşi de numeroşi clerici, monahi şi credincioşi cu făclii aprinse în mâini. Aproape de Iaşi le-au întâmpinat Vasile Lupu şi mitropolitul Varlaam cu tot clerul şi divanul ţării şi le-au aşezat cu mare cinste în biserica Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, la 13 iunie, 1641, în sunetul clopotelor şi în armonia frumoaselor cântări duhovniceşti.  

  image003Nenumărate sunt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut credincioşilor, care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Preacuvioasei maicii noastre, Sfanta Parascheva de la Iaşi, de-a lungul a 350 de ani de când ocroteşte Moldova şi ţara noastră. Să amintim doar câteva dintre ele.
Cea mai mare minune a Cuvioasei Maicii noastre, Sfanta Parascheva este însăşi preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare în toate ţările ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se cruceau de minunile ce se făceau creştinilor care îi cereau ajutor cu credinţă şi evlavie.     O altă minune care a uimit Moldova şi ţara noastră a fost izbăvirea fără nici o vătămare a moaştelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit în noaptea de 26 spre 27 decembrie, anul 1888, în paraclisul Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi. Căci, aprinzându-se de la un sfeşnic catafalcul cuvioasei, s-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul şi sfintele ei moaşte, deşi erau învăluite în jăratic, au rămas întregi şi nevătămate, spre întărirea credincioşilor şi uimirea celor îndoielnici.

 Spre sfârşitul secolului XIX, soţia preotului Gheorghe Lateş, din comuna Rădăşeni-Suceava, suferea la cap de o boală grea şi incurabilă. Alergând la Sfanta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moaştele sfintei şi-i cerea ajutor. Apoi i s-a făcut Sfântul Maslu şi s-a reîntors acasă. Noaptea i se arătă aievea Sfanta Parascheva, în haine albe strălucitoare şi îi spuse:
– Nu mai plânge, că de acum te faci sănătoasă!
A doua zi, femeia s-a sculat sănătoasă şi lăuda pe binefăcătoarea ei.    În anul 1950, o tânără din Iaşi s-a îmbolnăvit de leucemie. Atunci, bolnava împreună cu părinţii ei au alergat la Sfanta Parascheva şi cu multe lacrimi îi cereau ajutor şi sănătate. După două luni de rugăciuni stăruitoare şi Sfântul Maslu, tânăra s-a vindecat de această boală fără leac şi şi-a continuat studiile.   O femeie dintr-un sat aproape de Iaşi era greu bolnavă de stomac. Fiind internată pentru operaţie, s-a rugat mai întâi la Sfanta Parascheva, cerându-i cu credinţă şi cu lacrimi ajutor şi vindecare. Timp de trei zile după internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii:
– Femeie, du-te acasă că nu ai nimic!  

  În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi pregătea conserve pentru iarnă. Mama ei o îndemna:
– Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Maicii noastre, Sfanta Parascheva!
– Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este câte un sfânt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi!
După o oră, femeia şi-a trimis copila în oraş să cumpere ceva. Pe stradă a fost lovită grav de o maşină şi apoi internată la spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfanta Parascheva şi, după ce şi-a recunoscut păcatul, a cerut cu lacrimi iertare şi salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile, copila s-a întors sănătoasă acasă.

  Un inginer bolnav de plămâni a fost internat în spital la Iaşi pentru operaţie. Mama sa a mers atunci la moaştele Cuvioasei Parascheva şi i-a cerut cu credinţă sănătate fiului ei. Timp de două săptămâni doctorii au amânat operaţia. Apoi, s-a observat că afecţiunea pulmonară s-a vindecat în chip miraculos. Atunci au zis bolnavului:
– Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie. întoarceţi-vă sănătos acasă. Este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră!    Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci, mama a luat copilul în braţe şi a venit să ceară ajutorul Cuvioasei, Sfanta Parascheva. Pe când se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat:
– Mamă, mamă! Aici este Doamne-Doamne?
Mulţumind din inimă pentru ajutor la Sfanta Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos.   În anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la Sfanta Parascheva şi s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine înapoi. Ajungând soţul acasă, după o oră bate cineva în uşă. Era soţia! Avea chipul palid şi îngândurat.
– Unde ai fost, femeie? Ce ţi s-a întâmplat? a întrebat-o soţul.
– Diavolul mi-a dat în gând să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului, aproape de gara Nicolina. Dar la orele 8 seara, pe când venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, vine la mine, mă apucă repede şi mă aruncă afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osânda iadului! După ce m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de acest cumplit păcat şi m-am întors acasă.
– Femeie, în seara aceasta la ora 8, fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam la Sfanta Parascheva pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastră, ci însăşi Sfânta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de această cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească.
De atunci este multă armonie şi bucurie duhovnicească în această familie creştină.Pe timpul celor două războaie mondiale, oraşul Iaşi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala mitropolitană, unde se păstrează cinstitele moaşte ale Maicii noastre, Sfanta Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz. Căci, de 350 de ani, cuvioasa ocroteşte Moldova şi oraşul acesta binecuvântat. Bătrânii spun că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-l de ocupaţie şi bombardamente.
Aşa ştie să ajute Sfanta Parascheva patria ei adoptivă, pentru credinţa fiilor ei!   În timpul marii secete din vara anului 1947, când mureau oamenii şi animalele de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei. Credincioşii le aşteptau şi le întâmpinau cu lacrimi de bucurie şi cu făclii în mâini. În urmă veneau nori de ploaie bogată şi adăpau pământul. Drept mulţumire, credincioşii se rugau şi înălţau câte o troiţă cu aducerea moaştelor Maicii noastre, Sfanta Parascheva în satele lor.    Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Cuvioasei maicii noastre, Sfanta Parascheva bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene, racla cuvioasei este albă de cărţi, de caiete de şcoală şi pomelnice. Putem spune că moaştele cele mai iubite de credincioşi din ţara noastră şi din afară sunt, fără îndoială, moaştele Sfintei Parascheva, numită „cea grabnic ajutătoare şi mult folositoare”.    

Mărturisesc părinţii bătrâni, care au fost martori oculari, despre o minune petrecută la racla sfintei, la 14 octombrie, 1952. De hram, pe când oamenii aşteptau la rând să se închine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit să se închine şi două creştine bătrâne din Focşani. Văzând lume multă, au zis preotului de gardă, Arhimandritul Cleopa Ilie:
– Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Sfanta Parascheva, fără să mai stăm la rând, că suntem bolnave, şi să-i punem sub cap această pernă, pe care i-am adus-o de acasă drept mulţumire pentru ajutorul ce ni l-a dat.
– Dumnezeu să vă binecuvinteze, a zis Părintele Cleopa. Mergeţi şi vă închinaţi!
În clipa aceea, preoţii şi credincioşii au văzut un lucru cu totul sfânt şi minunat. Sfanta Parascheva şi-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă şi s-au închinat, Sfanta Parascheva şi-a lăsat iarăşi capul pe căpătâi ca mai înainte. Iată cât de mult iubeşte Sfanta Parascheva pe cei ce se roagă lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu smerenie şi credinţă!

Sfanta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decât toţi ceilalţi sfinţi locali care au moaşte în România. În fiecare zi, la Catedrala mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă până seara târziu, se face un mic pelerinaj local continuu, cu credincioşi de toate vârstele şi din toate locurile, veniţi la rugăciune. În mod deosebit în sărbători, în posturi şi în fiecare vineri, considerată „Ziua Sfintei Vineri”, adică a Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină la raclă cu credinţă, aducând flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla cuvioasei pentru a dobândi ajutor, sănătate şi binecuvântare.
Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de 14 octombrie, ziua Maicii noastre Sfanta Parascheva, când are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din ţara noastră, la care participă închinătorii de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. Această zi este considerată un adevărat pelerinaj bisericesc naţional, care durează până la 3 zile. Încă din ajun se scot în faţa catedralei moaştele Cuvioasei Sfintei Parascheva şi, timp de două zile şi două nopţi, credincioşii stau la rând pentru închinare.
În seara zilei de 14 octombrie, praznicul cuvioasei se încheie cu o procesiune în jurul catedralei, având în frunte pe mitropolitul Moldovei, care, împreună cu clericii şi credincioşii, cu lumânări în mâini, poartă racla cu moaştele Cuvioasei Sfanta Parascheva, în sunetul clopotelor şi al frumoaselor cântări bisericeşti.
După aceea, se aşază moaştele în biserică la locul lor, se cântă paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic în suflet şi cu mângâierea Duhului Sfânt în inimă.  

Preacuvioasă Maică, Sfanta Parascheva, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi

  Florin CREȘTINUL

VIAŢA SF. PARASCHEVA

Această cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata. Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi creştini. Aceştia dar, aducînd la lumină pe Cuvioasa, întîi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintînd pe cale, o învăţară toată îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu.
sfanta-paraschevaDupă ce a trecut la al zecelea an, ades ea mergea cu mama sa la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a auzit aceste dumnezeieşti binevestiri: „Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie”. Îndată fiind cuprinsă de aceasta şi ieşind din biserică, a întîlnit un sărac; ascunzîndu-se de maica sa şi dezbrăcînd hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale aceluia, luîndu-le pe acestea cu oarecare meşteşugire înţeleaptă.
După ce a venit acasă şi au văzut-o părinţii într-un astfel de chip, s-au îngrozit şi au bătut-o ca să nu mai facă aşa. Ea însă nu numai de două ori, ci de trei ori şi de multe ori se zice că, dezbrăcînd hainele sale, le-a dat săracilor, întru nimic socotind pentru aceasta ocările, îngrozirile şi nesuferitele bătăi ale părinţilor. Şi acestea, în casa părintească, erau ca nişte preîntîmpinări ale roadelor ce, pe urmă, erau să odrăslească în ea şi păşiri spre trecerea peste om. Apoi, fiindcă nu mai putea suferi durerea duhului în suflet, fără ştirea părinţilor şi a celor de un sînge cu ea şi a mulţimii slugilor, a ajuns la Constantinopol.
Aici, gustînd toate bunătăţile cele după Dumnezeu, îndestulîndu-se de dumnezeieştile şi sfinţitele biserici şi moaştele sfinţilor şi, fiind binecuvîntată de sfinţii bărbaţi cei de acolo şi întărindu-se cu rugăciunile lor, a ieşit din cetate şi a trecut în Calcedon de cealaltă parte şi de acolo a venit la Iraclia din Pont, călătorind cu picioarele sale.
Iar părinţii ei înşişi şi prin alţii, că nevoia este lesne iscoditoare, mult trudindu-se şi locuri din locuri schimbînd şi cetăţi şi sate călcînd şi neaflînd-o, s-au întors acasă. Iar preafericita fecioară, venind la Iraclia din Pont şi sosind la un oarecare locaş dumnezeiesc al Maicii lui Dumnezeu şi intrînd în el cu bucurie duhovnicească, s-a aşezat pe pămînt şi l-a udat cu lacrimi. Apoi s-a sculat şi, prin ruga sa umplîndu-se de har, cinci ani întregi a petrecut în acest sfînt locaş, tot felul de bunătăţi săvîrşind. Căci întru rugăciunile ei de toată noaptea făcea stări statornice şi de diamant, ajunări neîncetate, bătăi de piept, plîngere, tînguiri cu lacrimi nestinse, iar culcarea jos pe faţa pămîntului, cine după vrednicie o va povesti; obiceiul smerit, cugetul împăcat, curăţenia inimii şi plecarea ei spre Dumnezeu.
De acestea, destul desfătîndu-se, a trimis Dumnezeu pe cei ce aveau s-o ducă la Ierusalim; căci această dorinţă o avea şi ruga pe Dumnezeu şi pe Maica Lui de aceasta. Deci aşa pregătită a ieşit din biserică şi îngrădită cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim şi îndestulîndu-se de toate cele sfinte şi bune ale Ierusalimului, unde şi „blîndele picioare ale Mîntuitorului meu Hristos au călcat” şi săturîndu-se şi zburînd prin pustiul Iordanului ca o pasăre, a nimerit la o viaţă cinstită de călugăriţe pustnice şi a intrat aici. Însă, neputînd a le da în scris pe toate, cît s-a nevoit aici, prin care pe vrăjmaşul diavol pînă în sfîrşit l-a stins, care mai înainte cu ispite multe şi de tot felul a năvălit pornindu-se asupra ei, puţine oarecare din nevoinţele ei spre pomenire le vom adăuga aici.
Băutură întrebuinţa apa de izvor, şi de aceasta foarte puţină; trebuinţa aşternutului o împlinea cu o rogojină, iar îmbrăcămintea era o haină şi aceasta foarte zdrenţăroasă, cîntarea pe buze neîncetată, lacrimile de-a pururea; peste toate acestea înflorea dragostea, iar vîrful bunătăţilor, care este smerita cugetare, le cuprindea pe toate acestea.
Deci mulţi ani răbdînd în arătata mănăstire a călugăriţelor şi nevoindu-se prin foarte multe fapte bune, plinind al 25-lea an al vîrstei, a ieşit de aici şi a venit la Iope şi intrînd într-o corabie a început a pluti pe calea ce ducea spre casă şi a ajuns cu corabia la limanul patriei sale, după ce a suferit multe primejdii ale sfărîmării de corabie în mare. Apoi pururea pomenita a venit la Constantinopol şi după ce a cercetat dumnezeieştile locaşuri şi pe sfinţii bărbaţi, a plecat şi a venit la un oarecare sat, anume Calicratia, şi acolo la biserica sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli s-a sălăşluit, nesocotind petrecerea părinţilor de neam bun şi batjocorind înţelepţeşte uneltirile vicleanului înşelător.
Deci doi ani a petrecut acolo neîntinata porumbiţă şi din potopul acestor curgătoare zburînd, a odihnit cortul ceresc, încredinţînd sfînt sufletul său mîinilor îngereşti şi prin ei locaşurilor celor veşnice şi dumnezeieşti. Iar trupul cel din pămînt şi înfrumuseţat cu dumnezeieşti îmbunătăţiri l-a ascuns în pămînt.
220px-Piadosa_Parascheva1Multă vreme după aceasta a trecut cineva, rău cheltuind viaţa şi obşteasca datorie împlinind, a fost îngropat aproape de Cuviasa; dar ea n-a vrut a-l suferi, prea viteaza; ci oarecăruia din bărbaţii sfinţi arătîndu-i-se în vis i-a zis: „Ridică trupul acesta şi-l îndepărtează că roabă a lui Hristos fiind, nu pot suferi întunericul şi necurăţia”. Însă zăbovind acel dumnezeiesc bărbat, divina arătare a cuvioasei socotind-o vedere obişnuită sau vis normal, a doua şi a treia oară iarăşi sfînta l-a strigat şi cumplit l-a îngrozit. După ce călugărul şi-a venit în sine, cum se cuvine, şi după porunca sfintei, care îi arată cu degetul locul, degrabă s-a sculat şi cu sîrguinţă a descoperit poporului vedenia de acolo, către care cu toţii alergînd ca la o visterie foarte înavuţită au săpat pămîntul. Iar după ce s-a apropiat de sicriu, se umplea de mireasmă, şi acel trup sfînt al Cuvioasei aflîndu-l întreg cu totul păzit, cu mîini cucernice l-au adus în biserica Sfinţilor Apostoli, umplînd aerul de miresme şi tămîieri şi cîntînd dumnezeieşti psalmi.
Însă cîte minuni a săvîrşit Dumnezeul minunilor prin ea, după aşezarea moaştelor ei aici, şi pînă acum săvîrşeşte, cu neputinţă este în scris a le da; căci covîrşesc, ca să zicem aşa, şi numărul stelelor şi nisipul mării. De vreme ce vindecă şchiopi, surzi, ciungi, ologi şi tot felul de boli, încă şi cele atingătoare de moarte; şi în scurt a zice, depărtează toată neputinţa nevindecată, numai cu atingerea raclei, care nu încetează, nici nu va înceta să verse tămăduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Celui ce a preamărit-o.
Sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au fost duse din Epivata în cetatea Tîrnovei, capitală oarecînd a crailor bulgari; apoi s-au strămutat de aici la Belgrad, şi de acolo în oraşul Constantinopol, cum povestesc Eftimie şi Rafail; asemenea şi Meletie al Atenei şi Dositei patriarhul Ierusalimului.
Tot la acelaşi loc aflăm şi povestirea de strămutare a moaştelor ei din oraşul Constantinopol aici la Iaşi. Adică, „Patriarhul Constantinopolului Partenie bătrînul, luînd bani de la domnitorul Moldovei Vasile Lupu ca să plătească datoriile Patriarhiei, atîrnînd de zidul Fanarului din Constantinopol sfintele ei moaşte ce se păzeau de Patriarhie, le-a trimis aici către stăpînitorul Moldovei”. Iată ce zice Cantemir, domnitorul Moldovei: „Sfînta Parascheva, precum aflăm din cărţile bisericeşti, era stăpînă a satului Epivatelor, pe care apoi l-a cîştigat Apocavcos, voievodul însuşi stăpînitor Andronic Paleologul. Sultanul Murad al IV-lea a dat voie domnitorului Moldovei, Vasile, să mute sfintele ei moaşte din biserica patriarhală a Constantinopolului. Le-a cîştigat acestea pentru cele multe şi mari binefaceri şi slujbe făcute Sfintei Biserici celei mari; că din însăşi veniturile sale a plătit peste 260 de pungi de aur ce datora ea turcilor şi creştinilor. Însă, fiindcă la turci este interzis a strămuta mort peste trei mile, afară de trupul sultanului, a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta otomană, ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaşte şi ca să ia poruncă către un Capugibaşa, ca să le însoţească în Moldavia. Toată povestirea aceasta a strămutării acesteia este zugrăvită pe peretele de amiazăzi al bisericii Sfinţilor Trei Ierarhi, unde se află sfintele ei moaşte. Între alte lucruri se înfăţişează acolo şi Capugibaşa cu ofiţerii lui mergînd la petrecerea sfintelor moaşte”.
Această strămutare de atunci este descrisă şi de marmura cuvucliului unde sînt aşezate sfintele moaşte, pe care scrie aşa: „Cu voia Tatălui, cu bineplăcerea Fiului şi cu conlucrarea Sfîntului şi de viaţă făcător Duh, a Dumnezeului celui mărit şi închinat în Sfînta şi cea de o fiinţă şi nedespărţită Treime, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Ioan Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnitor a toată Moldavia, fiind rîvnitor şi apărător al sfintei credinţe răsăritene, după dumnezeiască îngrijire a strămutat din Constantinopol cu multă osîrdie şi prea multă dorinţă aceste cinstite moaşte ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva din Tîrnova. Această strămutare a fost a treia. Iar preasfinţitul şi fericitul a toată lumea patriarh Partenie, cu toată bunăvoinţa şi sfatul Bisericii a trimis aceste sfinte moaşte ca pe o visterie dumnezeiască, cu preafericiţii trei mitropoliţi: Ioanichie al Iracliei, Partenie al Adrianopolei şi Teofan al Paleon-Patronului, în zilele preasfinţitului Varlaam mitropolitul Sucevei şi a toată Moldavia. Iar binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi cu mila lui Dumnezeu stăpîn al nostru şi domnitor a toată Moldavia, Vasile Ioan Voievod, de acasă ieşind cu evlavie şi cu tot sufletul primind această nepreţuită visterie, potrivit le-au pus şi le-au păstrat în cea nouă zidită biserică a Sfinţilor Trei Ierarhi şi ai lumii dascăli: Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvîntătorul şi Ioan Gură de Aur, spre cinstirea şi mărirea lui Dumnezeu celui lăudat în Treime şi spre veşnică solire a Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, pentru lăsarea păcatelor sale şi a tot strălucit neamul lui. În anul de la Adam 7149 (1641), iar al domniei lui al 8-lea, în 13 iunie; în acelaşi an s-a născut şi preaiubit fiul lui, Ioan Ştefan Voievod, căruia să-i dea Domnul zile îndelungate şi viaţă de mulţi ani. Amin”.
Din tradiţie avem povestiri de multe minuni săvîrşite de Cuvioasa în anii dinaintea noastră, pe care nu s-a sîrguit cineva a le aduna şi a le publica spre lauda lui Dumnezeu slăvitorul sfinţilor Săi; încă şi în zilele noastre nu conteneşte a face minuni celora ce cu credinţă aleargă la ea. Căci cîţi neputincioşi au evlavie la sfintele moaşte, alergînd cu credinţă, sau din acoperămintele puse la capul cel sfînt al Cuvioasei luînd şi purtînd, dobîndesc vindecare. Şi la neploare sau altă nevoie mare, făcînd litanie creştinii cu sfintele moaşte, nu se lipsesc de cerere. Şi şi în patria ei Epivata, unde precum se zice casa ei părintească a fost prefăcută în biserică cu numele ei, şi în Catedrala Mitropolitană de la Iaşi, Cuvioasa face multe minuni pînă astăzi.
Nenumărate sînt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut cu credincioşi care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Parascheva, de-a lungul celor peste trei sute cincizeci de ani de cînd ocroteşte Moldova şi ţara noastră. Să amintim doar cîteva dintre ele, publicate în Patericul românesc, p. 77-84:
Cea mai mare minune a Sfintei Parascheva este însăşi preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare de toate ţările ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se cucereau de minunile ce se făceau creştinilor, celor care îi cereau ajutorul cu credinţă şi evlavie.
O altă minune care a uimit Moldova şi ţara noastră a fost izbăvirea fără nici o vătămare a moaştelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, în paraclisul mănăstiri Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi. Căci, aprinzîndu-se de la un sfeşnic catafalcul Cuvioasei, s-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul şi sfintele ei moaşte, deşi erau învăluite în jeratic, au rămas întregi şi nevătămate spre întărirea credincioşilor şi uimirea tuturor. Ca o mărturie a acestei mari minuni, se păstrează pînă astăzi racla dogorită de foc, în care se aflau moaştele Sfintei Parascheva. Îndată după această minune, moaştele Cuvioasei au fost strămutate în noua Catedrală Mitropolitană din apropiere.
Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, soţia preotului Gheorghe Lateş din comuna Rădăşeni-Suceava suferea la cap de o boală grea şi incurabilă. Alergînd la Sfînta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moaştele ei şi-i cerea ajutorul. Apoi i s-a făcut Sfîntul Maslu şi s-a reîntors acasă. Noaptea i s-a arătat aievea Sfînta Parascheva în haine albe strălucitoare şi i-a spus: „Nu mai plînge, că de acum te faci sănătoasă!” A doua zi, femeia s-a sculat sănătoasă şi lăuda pe binefăcătoarea ei.
În anul 1950, o studentă din Iaşi s-a îmbolnăvit de leucemie. Bolnava împreună cu părinţii ei au alergat la Sfînta Parascheva şi cu multe lacrimi îi cereau ajutor şi sănătate. După două luni de rugăciuni stăruitoare şi Sfîntul Maslu, tînăra s-a vindecat de această boală fără leac şi şi-a continuat studiile.
O femeie dintr-un sat de lîngă Iaşi era greu bolnavă. Fiind internată pentru operaţie, s-a rugat mai întîi la Sfînta Parascheva, cerîndu-i, cu credinţă şi lacrimi, ajutor şi vindecare. Timp de trei zile după internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii: „Femeie, du-te acasă că nu ai nimic!”
În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi pregătea conserve pentru iarnă. Mama ei o îndemna: „Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Sfintei Parascheva!”. „Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este cîte un sfînt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi!”. După o oră femeia şi-a trimis copila în oraş să-i cumpere ceva. Pe stradă a fost lovită grav de o maşină şi apoi internată în spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfînta Parascheva şi, după ce şi-a recunoscut păcatul, a cerut cu lacrimi iertare şi salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile copila s-a întors sănătoasă acasă.
sfanta_parascheva_14_octombrie_icoana_31785500Un inginer bolnav de plămîni a fost internat în spital pentru operaţie. Mama sa a mers atunci la moaştele Cuvioasei Parascheva şi i-a cerut cu credinţă sănătate pentru fiul ei. Timp de două săptămîni doctorii au amînat operaţia. Apoi s-a observat că leziunile pulmonare s-au vindecat în chip miraculos. Atunci au zis bolnavului: „Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie. Întorceţi-vă sănătos acasă. Este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră!”
Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci mama a luat copilul în braţe şi a venit să ceară ajutorul Sfintei Parascheva. Pe cînd se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat: „Mamă, mamă! Aici este Doamne, Doamne!”. Mulţumind din inimă Prea Cuvioasei Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos.
În anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la Sfînta Parascheva şi s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine în familie. Ajungînd soţul acasă, după o oră a bătut cineva în uşă. Era soţia. Avea chipul palid şi îngîndurat. „Unde ai fost femeie? Ce ţi s-a întîmplat?” a întrebat-o soţul. „Diavolul mi-a dat în gînd să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar la orele opt seara, pe cînd venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, a venit la mine, m-a apuncat repede şi mă aruncă afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osînda iadului. După ce m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de acest cumplit păcat şi m-am întors acasă. „Femeie, în seara aceasta la ora opt fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastră, ci însăşi Sfînta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de această cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească”. De atunci este multă armonie şi bucurie duhovnicească în această familie creştină.
Pe timpul celor două războaie mondiale oraşul Iaşi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala Mitropolitană, unde se păstrează cinstitele moaşte ale Sfintei Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz. Căci Cuvioasa ocroteşte Moldova şi oraşul acesta binecuvîntat, de peste trei sute cincizeci de ani. Spun bătrînii că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-l de ocupaţie şi bombardamente. Aşa ştie să ajutePreacuvioasa Parascheva patria ei adoptivă pentru credinţa poporului nostru binecredincios!
În timpul marii secete din vara anului 1947, cînd mureau oamenii şi animalele de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei. Credincioşi le aşteptau şi le întîmpinau cu lacrimi de bucurie şi cu făclii în mîini. În urmă veneau nori de ploaie bogată şi adăpau pămîntul. Drept mulţumire credincioşi se rugau şi înălţau cîte o troiţă cu icoana Sfintei Parascheva.
Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Sfintei maicii noastre Parascheva bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene racla Cuvioasei este plină de cărţi, caiete de şcoală şi pomelnice. Putem afirma că moaştele cele mai iubite de credincioşii din ţara noastră şi din afară sînt, fără îndoială, moaştele Sfintei Parascheva, numită „cea grabnic ajutătoare şi mult folositoare”.
Mărturisesc părinţii bătrîni care au fost martori oculari, că, odată, de hramul ei, pe cînd oamenii aşteptau la rînd să se închine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit şi două creştine bătrîne din Focşani. Văzînd lume multă, au zis preotului de la raclă: „Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Cuvioasă fără să mai stăm la rînd şi să-i punem sub cap această pernă nouă pe care i-am adus-o de acasă drept mulţumire pentru ajutorul ce ni l-a dat”. „Dumnezeu să vă binecuvînteze, creştinelor, a zis preotul. Mergeţi şi vă închinaţi!”. În clipa aceea preoţii şi credincioşii au văzut un lucru sfînt şi cu totul minunat. Cuvioasa şi-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă şi s-au închinat, Sfînta Parascheva şi-a lăsat iarăşi capul pe căpătîi ca mai înainte. Iată cît de mult iubeşte Preacuvioasa pe cei ce se roagă lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu smerenie şi credinţă.
Sfînta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decît toţi ceilalţi sfinţi care au moaşte în România. În fiecare zi la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă pînă seara tîrziu, se face un mic pelerinaj continuu, cu credincioşi de toate vîrstele şi din toate locurile, veniţi la rugăciune. În mod deosebit, în sărbători, în posturi şi în fiecare vineri, considerată ziua Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină la raclă cu credinţă, aducînd flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla Cuvioasei pentru a dobîndi ajutor, sănătate şi binecuvîntare.
Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de paisprezece octombrie, patronul Sfintei Parascheva, cînd are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din ţara noastră, la care participă închinători de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. În această zi are loc un adevărat pelerinaj bisericesc naţional, care durează pînă la trei zile. Încă din ajun se scot în faţa Catedralei moaştele Sfintei Parascheva şi timp de două zile şi două nopţi credincioşii stau la rînd pentru închinare.
În seara zilei de paisprezece octombrie, praznicul Cuvioasei se încheie cu o mişcătoare procesiune în jurul Catedralei, avînd în frunte pe Mitropolitul Moldovei, care, împreună cu clericii şi credincioşii, cu lumînări în mîini poartă racla cu moaştele sfintei, în sunetul clopotelor şi al frumoaselor cîntări bisericeşti. După aceea se aşază moaştele în biserică la locul lor, se cîntă paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic în suflet şi cu mîngîierea Duhului Sfînt în inimă. Cu ale cărei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Florin CREȘTINUL