Arhive lunare: noiembrie 2018

Sfântul Nicolae, ocrotitorul copiilor

Potrivit tradiţiei, Sfântul Nicolae s-a născut în secolul IV, în provincia Lichia, orașul Patara (Turcia). Părinţii au fost oameni înstăriţi, dar şi foarte credincioşi. Şi-au dorit mult un copil. Şi Dumnezeu le-a dăruit unul, a fost singurul. Unul milos, foarte înţelept şi extrem de curajos. A învăţat viaţa duhovnicească de la unchiul său, Nicolae, episcopul Patarelor. Rămas orfan devreme, Sfântul Nicolae şi-a împărţit averea moştenită fără să păstreze nimic.    

S-a gândit apoi să-şi petreacă viaţa în tăcere şi singurătate, însă vestea lui Dumnezeu a fost alta: ,,În mijlocul poporului să-ţi săvârşeşti nevoinţa ta, dacă voieşti să fii încununat de Mine”. Înălţat Arhiepiscop al Mirelor Lichiei, Sfântul s-a dovedit un bun păstor al turmei sale. Este părintele bun şi înţelept care dăruieşte lumină şi har credincioşilor, este ocrotitor al copiilor şi apărător al credinţei ortodoxe.

 În vremea prigoanelor lui Diocleţian împotriva creştinilor, Sfântul a fost aruncat în temniţă, însă şi de acolo îi vorbea poporului despre Legea lui 106Dumnezeu. A fost eliberat după urcarea pe tron a Sfântului Constantin. Potrivit tradiţiei, Nicolae a fost unul dintre Sfinţii Părinţi participanţi la Sinodul de la Niceea. Sfântul Nicolae a apărat dreptatea printre oameni şi a mântuit de la condamnare trei bărbaţi. A fost considerat sfânt de popor chiar din timpul vieţii. Oamenii îl chemau având credinţa că necazurile lor vor fi mântuite. Două dintre minunile sale au marcat profund conştiiţa creştinilor şi stau la baza convingerii că Moş Nicolae aduce daruri în noaptea de 5 spre 6 decembrie.   Se spune că o familie săracă avea trei fete. Şi, atunci când acestea au crescut, părinţii s-au gândit că o viaţă „uşoară” ar fi soluţia la sărăcia în care trăiau. Sfântul Nicolae a avut însă un alt plan cu ele şi le-a salvat sufletele, pe rând, punându-le la fereastră câte o pungă cu bani. Se mai povesteşte că Sfântul ar fi salvat de la naufragiu, prin rugăciune, niște marinari, iar de atunci aceştia îl cinstesc şi îl consideră ocrotitorul lor. Popularitatea sa a crescut atât de mult încât în Rusia aproape toate bisericile au colţ de rugăciune închinat Sfântului Nicolae. După o viaţă aspră, dar plină de credinţă a trecut la viaţă veşnică pe 6 decembrie 343, iar din anul 1087, moaştele sale sunt păstrate la o biserică din Bari, în sudul Italiei.

În Scandinavia, cu mult timp în urmă, Odin, zeul suprem, le aducea daruri copiilor, iar celor din nordul Germaniei, Zeul Thor. Acesta conducea o caleaşcă trasă de două capre, Cruncher şi Cracker. La creştinii din Ghana, Moşul vine din junglă, iar în Hawaii, cu barca. Sania trasă de reni este încărcată cu daruri pentru copiii din Danemarca, stelele dăruiesc cadouri copiilor din Polonia, iar în Ungaria, îngerii le aduc celor mici bomboane şi nuieluşe. O cămilă tânără îl ajută pe Moş în Siria, iar la noi, copiii cuminţi primesc daruri, însă cei neascultători, nuieluşe.

Moș Crăciun nu mai are în prezent decât prea puțin de-a face cu spiritualitatea creștină. În Europa, în secolul al XII-lea, ziua Sfântului Nicolae a devenit ziua darurilor şi a activităţilor caritabile. Multe ţări şi-au păstrat propriile obiceiuri şi tradiţii de Sfântul Nicolae. Copiii tuturor ţărilor creştine au fost învăţaţi că în noaptea de 5 spre 6 decembrie Sfântul Nicolae vine cu daruri. Când pe teritoriul Statelor Unite ale Americii au început să se așeze imigranții din țările germanice și nordice, imaginea Sfântului Nicolae, Sinterklaas cum îl numeau olandezii, s-a schimbat încet, transformându-l în Santa Claus.    

Când ninge pe data de 6 decembrie se spune că Moşul îşi scutură barba şi iarna poate să înceapă. Aceasta este ziua în care binele învinge, prin credinţă, răul, iar în popor este numită Sânicoara. Oamenii se gândesc deja la Ignat şi la Sărbătoarea Crăciunului. Pregătirile încep.

Elena TURCULEANU

Legenda lui Moş Nicolae: Poveste şi istorie despre unul dintre cei mai îndrăgiţi sfinţi

Din mosi stramosi, copilasii asteapta sa gaseasca in ghetute in dimineata de 6 decembrie dulciuri si fructe. Pentru aceasta, ei isi pregatesc incaltamintea de cu seara si spera ca Mos Nicolae sa uite momentele in care nu au fost cuminti, deoarece micutii neascultatori primesc in dar o nuielusa.

Legenda lui Mos Nicolae: de la sfant la mosul cel darnic si nevazut   

De unde a pornit obiceiul darurilor asociat cu sarbatorirea Sfantului Nicolae? Legenda lui Mos Nicolae spune ca Sfantul Nicolae a ajutat trei fete sarace din orasul sau, aducandu-le dar de zestre, noaptea, fara a fi vazut. Casa in care traiau cele trei surori era foarte saraca. Tatal lor planuia sa-si vanda fetele ca sa se imbogateasca. Batranul nu a fost induplecat de lacrimile si durerea fiicelor, dar Sfantul Nicolae a aflat despre nenorocirea ce se petrecea si a venit in ajutorul lor. Noaptea, pe furis, el a aruncat o punga plina cu galbeni in camera fetei celei mai mari. Astfel, ea a reusit sa se marite curand.     La fel a facut si in urmatorii doi ani, iar sora cea mijlocie si apoi cea mica au reusit sa se aseze la casele lor. Tatal s-a hotarat insa, ca inainte de casatoria mezinei, sa il pandeasca noaptea pe Nicolae. L-a vazut astfel cand a urcat pe acoperisul casei de aceasta data si a dat drumul pe cos unui saculet.   De atunci, legenda lui Mos Nicolae spune ca acesta nu se arata niciodata, asa cum face Mos Craciun, dar nu uita sa ii rasplateasca pe copiii cuminti si sa le aduca nuiele celor neascultatori.

Cine a fost Sfantul Nicolae?

Sf-Nicolae-5Nicolae s-a nascut intr-o familie bogata, iar dupa ce parintii sai au murit, el si-a folosit mostenirea pentru a ajuta oamenii saraci. A fost intemnitat si apoi eliberat odata cu venirea imparatului Constantin.  A fost numit cardinal al tinutului Myra (aflat acum in Turcia) si este cunoscut pentru minunile pe care le-a savarsit de-a lungul vietii si pentru generozitatea lui.  A murit in 6 decembrie 345 (sau 352, dupa alte surse), fiind de atunci celebrat in fiecare an la aceasta data. Multe biserici au fost construite sub hramul Sfantului Nicolae, el fiind si unul dintre cei mai pictati sfinti in icoane. Este cunoscut drept patronul spiritual al unor tari precum Germania, Olanda, Rusia, Romania, Elvetia, dar totodata este protectorul marinarilor, al fetelor nemaritate, al saracilor si nu in ultimul rand al copiilor. Se spune ca Sfantul Nicolae pune capat perioadei magiei negre si a lucrurilor necurate care incep de Sfantul Andrei. Astfel, pe 6 decembrie, Sannicoara vine sa protejeze popoarele de rele si sa ii indrume pe drumul cel bun.

Una dintre legendele construite in jurul Sfantului Nicolae spune ca intr-o noapte, cand locuitorii din Myra il sarbatoreau ca in fiecare an, o banda de pirati arabi au navalit in mijlocul petrecerii. Au furat tot ce au putut si au rapit un copil, Basilos, pentru a-l transforma in sclavul Emirului.  Vazand durerea parintilor lui Basilos, in anul urmator in timpul aceleiasi sarbatori, Sfantul Nicolae l-a ridicat pe copil dintre arabi si l-a adus in sanul familiei sale. Parintii nici nu puteau sa creada minunea, dar i-au multumit Sfantului Nicolae in nenumarate rugi.     Sfantul Nicolae a fost model pentru un alt personaj la fel de indragit ca Mos Nicolae: Mos Craciun. Stiai ca – si aceasta nu face parte din legenda lui Mos Nicolae sau Mos Craciun, ci este fapt real – numele Santa Claus provine din olandezul Sinterklaas, in traducere Sfantul Nicolae?

Florin CREŞTINUL

Editorial sărbătoresc. Este Sfânta noastră zi națională, Sărbătoarea care ne definește ca stat, ca popor creștinat de Sfântul Apostol ANDREI

Este Sfânta noastră zi națională, Sărbătoarea care ne definește ca stat, ca popor creștinat de Sfântul Apostol ANDREI. Să ne închinăm Sfintei noastre patrii străbubune pe vecie și să nu uităm că suntem creștini ortodocși iar alături de noi trăiesc și creștini Greco-catolici, romano catolici și alții

1 Decembrie, Ziua Națională a României

Unirea de la 1 Decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României și, totodată, realizarea unui deziderat al locuitorilor granițelor vechii Dacii, unirea Transilvaniei cu România. Ziua de 1 Decembrie a devenit după evenimentele din decembrie 1989 Ziua Națională a României

Știați că România a avut mai multe zile naționale de la apariția sa ca stat?

image002Prima a fost cea de 10 mai, deoarece, prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus în ziua de 10 mai 1866  jurãmântul de credințã în fața adunării reprezentative a Principatelor Române Unite.  În amintirea acestui eveniment, la 10 mai 1877, tot el a proclamat în fața Parlamentului independența de stat a României. În data de 14 martie/26 martie 1881 camerele reunite ale Parlamentului au votat transformarea țării din principat în Regatul României. Pentru a marca evenimentul, ziua națională sărbătorită pe 10 mai 1881 a fost una din cele mai spectaculoase serbări din istoria României. La data de 10 mai 1881, Carol I și Elisabeta au fost încoronați drept regi ai României. Timp de 81 de ani, România și-a sărbătorit ziua națională pe 10 mai. După venirea la putere a comuniștilor cu sprijinul Armatei Sovietice, dată a fost schimbată pentru 23 august image0051944, când Regele Mihai I l-a arestat pe mareșalul Antonescu, și a decis ieșirea din războiul alături de Germania. După abdicarea forțată a regelui Mihai I în data de 30 decembrie 1947, Camera Deputaților a adoptat legea nr. 363 din 1947, prin care a proclamat Republica Populară Română. Ziua de 23 august a fost adoptată drept sărbătoare de stat, sub numele de ziua insurecției armate antifasciste, începutul revoluției populare în România, cu referire la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și arestarea guvernului condus de Ion Antonescu în anul 1944.

Defilările șoimilor patriei și ai pionierilor nu pot fi străine nimănui. Chiar și cei care nu au trăit în vremea regimului comunist au auzit de la familie sau cunoscuți istorisiri despre manifestările organizate ”în cinstea partidului și conducătorului iubit.”

image003În timpul regimul comunist toți românii erau obligați să participe la acțiunile prilejuite de sărbătorirea zilei de 23 august. Organizarea Zilei Naționale presupunea pregătiri până în cele mai mici detalii. De la hainele pe care oamenii trebuiau să le poarte și până la modul în care erau grupați pe coloane. Oamenii erau luați de la locul de muncă, împărțiți în grupuri și aliniați pentru paradă. 23 august era considerată ca o zi măreață, o zi în care pionierii cântau și recitau, militarii și tinerii defilau, steaguri erau fluturate.În fiecare oraș al țării răsunau cântece patriotice și lozinci („Stima noastră și mândria”, „Partidul, Ceaușescu, România”etc.) menite să îi preaslăvească pe cei doi conducători care priveau totul din tribunele unde stăteau.

ca. December 1989 Bucharest, Romania

ca. December 1989 Bucharest, Romania

După Revoluția din 1989  nouă clasă politicã „democratică“ s-au ferit sã revină la vechile tradiții antecomuniste sau antebelice, deoarece li se păreau prea monarhiste, iar influențele celor 45 de ani de comunism erau încă foarte puternice.

Alegerea zilei de 1 decembrie a făcut trimitere la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918. Din punct de vedere istoric, la 1 Decembrie 1918, Adunarea Națională de la Alba Iulia, constituită din 1228 de delegați și sprijinită de peste 100.000 de români veniți din toate colțurile Ardealului și Banatului, a adoptat o Rezoluție prin care s-a consfințit unirea tuturor românilor din Transilvania, întreg Banatul (cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre) și Å¢ara Ungurească (Crișana, Sătmar și Maramureș) cu România. 

image008 Ziua de 1 Decembrie marcheazã astfel doar data la care Transilvania și Banatul s-au unit cu România, însă în aceeași perioadă au fost și alte provincii care au fãcut-o: Basarabia pe 9 aprilie 1918, dată trecută sub tăcere chiar și în zilele noastre, în timp ce Bucovina, vechea provincie luată de Austria în 1775, Moldovei, a revenit la patria mamã pe 28 noiembrie 1918.

Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voință al națiunii române care  s-a dovedit mai puternic decât orice guvern sau partid, națiunea trebuie să trăiască într-un stat național și, punând în mișcare națiunea, a avut  acea forță uriașă ca peste toate adversitățile să dea viață aspirației sale: statul național român.

image013Ziua Națională a României a fost sărbătorită pentru prima dată pe 1 decembrie în anul 1990, festivități centrale s-au desfășurat la Alba Iulia,  dar ea a fost marcată de polarizare politică, discursul lui Corneliu Coposu, liderul de atunci al opoziției anticomuniste, fiind întrerupt în mai multe rânduri de huiduieli. Petre Roman, primul ministru de atunci, s-a arătat încântat de întreruperea repetată a discursului liderului opoziției, ceea ce l-a făcut pe președintele Iliescu să-i dea un semn cu mâna pentru ca să înceteze, gest filmat și difuzat pe larg de mass media.

 De atunci, anual, la  fiecare 1 decembrie  în fiecare oraș al țării se organizează defilări, parade, depuneri de coroane sau concerte ale armatei. 

 Trebuie să nu uităm ca 1 decembrie este ziua când fiecare suflare românească trebuie să-și manifeste recunoștința față de toți eroii cunoscuți și necunoscuți care au contribuit pas cu pas la nașterea României Mari. Ecoul sărbătorii se aude și dincolo de granițele țării. Comunitățile românești din întreaga lume sărbătoresc și transmit din generație în generație sentimentul de mândrie națională.

Tricolorul flutură pe toate continentele unde se afla o inimă mare de român!

 La Mulți Ani România!

  General de arm(r)prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

 

Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

Sfântul Apostol Andrei este sărbătorit duminică, 30 noiembrie, în Biserica Ortodoxă. La noi în țară, Sfântul Andrei se bucură de o cinstire deosebită, fiind considerat Apostolul românilor sau creștinătorul poporului român, motiv pentru care numeroase biserici de mir și mănăstiri l-au luat ca ocrotitor și îl prăznuiesc în fiecare an, organizând ample evenimente religioase și culturale.    În anul 1995, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca ziua Sfântului Apostol Andrei să fie însemnată în calendarul bisericesc cu cruce roșie, iar în 1997 a fost proclamat Ocrotitorul României. Ziua prăznuirii sale a devenit sărbătoare națională bisericească, ca urmare a hotărârii Sfântului Sinod din 14 noiembrie 2001. Sunt acestea, desigur, expresii ale raportării noastre la propria identitate creștină, activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei de pe teritoriul de azi al României, fiind semnificativă pentru istoria noastră bisericească. Evlavia de care se bucură Sfântul Apostol Andrei în rândul credincioșilor români ortodocși poate fi identificată și în alegerea sa drept ocrotitor al viitoarei Catedrale a Mântuirii Neamului românesc.

Moaștele Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul României

Moaștele Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat și Ocrotitorul României, au fost aduse pentru prima dată în țara noastră la Iași, în 1996. În felul acesta, Sfântul revenea pe pământul românesc, după aproape 2000 de ani de când pășise pe aceste meleaguri pentru a răspândi Evanghelia lui Hristos.     Apoi, cu prilejul sărbătorii Cuviosului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, în dimineața zilei de luni, 24 octombrie 2011, Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, a fost adus de la Patras (Grecia) de către o delegație a Bisericii Ortodoxe a Greciei.  

  Sfintele Moaște ale Sfântului Apostol Andrei s-au aflat pe Dealul Patriarhiei pentru a fi cinstite de credincioși până în ziua de vineri, 28 octombrie 2011, orele 12:00.  În continuare, cu prilejul proclamării canonizării Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, în după-amiaza zilei de 28 octombrie 2011, Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei a fost dus în procesiune la catedrala mitropolitană din Sibiu, unde a rămas până în după-amiaza zilei de 29 octombrie 2011.   În seara zilei de 29 octombrie 2011, Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei a fost dus în catedrala arhiepiscopală din Alba Iulia, unde a rămas până în după-amiaza zilei de 31 octombrie 2011.  În seara zilei de 31 octombrie 2011, delegația Bisericii Ortodoxe a Greciei a revenit la București, iar a doua zi, 1 noiembrie 2011, s-a întors în Grecia.

Ziua Sfântului Apostol Andrei, nelucrătoare

Prin Legea nr. 147 din 23 iulie 2012, adoptată de Senatul României în 23 noiembrie 2011 și de Camera Deputaților în 26 iunie 2012, iar apoi promulgată prin Decretul nr. 517/20 iulie 2012 al președintelui României, ziua de 30 noiembrie, în care se face pomenirea Sfântului Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, a fost consacrată ca „zi de sărbătoare legală în care nu se lucrează”.  

 Prin acest act legislativ, votat în Camera Deputaților de 236 de deputați din cei 248 prezenți, Parlamentul României a confirmat importanța națională, spirituală, misionară și educativ-culturală a pomenirii Sfântului Apostol Andrei ca zi de sărbătoare a întregii Ortodoxii românești și a întregului popor român, consacrată de acum și ca sărbătoare legală în care nu se lucrează.

    „Am găsit pe Mesia!” – Chemarea la apostolat și ucenicia întru știința mântuirii

 Andrei, slăvitul Apostol al lui Hristos, era originar din Betsaida, cetate de pe țărmul vestic al Lacului Ghenizaret. Era frate drept cu Simon, Sfântul Apostol Petru, dar, spre deosebire de acela, care era căsătorit, Andrei a ales să-și trăiască viața în feciorie și locuia în casa fratelui său. Ei practicau împreună meseria de pescari, învățată de la tatăl lor Iona, și respectau cu multă evlavie poruncile Legii.    Atunci când Sfântul Ioan Botezătorul străbătea Iudeea și ținutul de dincolo de Iordan, propovăduind împărăția lui Dumnezeu și chemarea la pocăință, Andrei a alergat la El, renunțând la tot ceea ce îl lega de lume și i s-a făcut ucenic.

   Într-o zi, după ce L-a botezat pe Iisus, Ioan Botezătorul era cu Andrei și cu un alt ucenic al său, viitorul Apostol și Evanghelist Ioan, și, arătând spre Domnul Iisus Hristos care trecea pe acolo, a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1, 35). La acest cuvânt al învățătorului lor, care le arăta spre Acela pentru care el fusese trimis de Dumnezeu ca Înaintemergător, Ioan și Andrei au mers după Iisus, ca să afle mai multe despre El. „Iar Iisus, întorcându-Se și văzăndu-i că merg după El, le-a zis: Ce căutați? Iar ei I-au zis: Rabi [care se tălcuiește: Învățătorule], unde locuiești? El le-a zis: Veniți și veți vedea. Au mers deci și au văzut unde locuia; și au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan și veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon-Petru”(Ioan 1, 38-40).

  Din acea convorbire Andrei a dobândit convingerea că acest Iisus este Mesia cel așteptat de veacuri de poporul său, Mântuitorul lumii. Cu mare bucurie, s-a dus apoi să spună și fratelui său Simon: „Am găsit pe Mesia!” (Ioan 1, 41) și l-a condus la Iisus.        Andrei a fost, așadar, cel dintâi chemat să recunoască pe Hristos și el a vestit acest adevăr celui ce va fi verhovnicul cetei apostolilor. De aceea, Sfântul Andrei a primit între apostoli supranumele de „primul chemat” sau „cel dintâi chemat”. Întâlnirea cu Mântuitorul Hristos i-a schimbat întreg cursul vieții.    Pretutindeni unde mergea Domnul, prin sate și orașe, în munți, pe mare sau în pustie, Andrei era aproape de El, pentru a se hrăni din izvorul de apă vie al Cuvântului cel veșnic. Ucenicul cel întâi-chemat a fost prezent la înmulțirea pâinilor (Ioan, cap. 6), mijlocind pe lângă Hristos-Domnul să dea și hrană pământească celor 5000 de oameni care gustaseră pâinea cea vie a cuvântului mântuirii.    

intemeietorulAndrei nutrea o prietenie aparte pentru Filip, un alt apostol al Domnului, originar și el din Betsaida. Atunci când elinii i-au cerut lui Filip să-i ducă să vadă pe Hristos, acesta a mers și i-a spus lui Andrei, pentru că avea o mai mare familiaritate cu Învățătorul (Ioan 12, 20).     După apostolii Petru, Ioan și Iacov, martori ai descoperirilor celor mai înalte despre dumnezeirea Mântuitorului Hristos, urmează Sfântul Andrei, pentru a exercita nu o autoritate, ci având o anume prioritate față de ceilalți ucenici. El a fost martor al evenimentelor care au însoțit mântuitoarele Patimi ale Domnului și a participat, alături de ceilalți, la întâlnirile cu Hristos-Domnul, biruitorul păcatului și al morții, după sfânta Sa Înviere.

„Și îmi veți fi Mie martori până la marginile lumii”: misiunea creștină – poruncă și dar dumnezeiesc

La Cincizecime, Andrei a primit și el plinătatea harului Sfântului Duh și sorții i-au rânduit propovăduirea Evangheliei în ținuturile situate pe coastele Mării Negre, în Bitinia, Tracia, și Grecia (Macedonia, Tesalia și Ahaia). Credincios poruncilor Domnului, n-a luat cu el nici pungă, nici traistă, nici toiag (Matei 10, 10) și a plecat la drum să ducă și acelor neamuri Vestea cea Bună a mântuirii. A înfruntat încercări și primejdii, boli, pericolul tâlharilor, persecuții din partea evreilor și păgânilor, însă în toate locurile pe unde a mers Duhul Sfânt era cu el: vorbea prin gura lui, săvârșea minuni și vindecări, îi aducea în suflet răbdare și bucurie în încercări.       Această putere minunată a lui Dumnezeu, care lucra prin el, atrăgea mulțimile la credință. După ce ilumina mințile prin predica sa, făcea să renască sufletele prin baia Sfântului Botez, rânduia preoți și consacra episcopi în fruntea lor, îndemna să se construiască biserici și organiza cultul divin.

   Mai întâi s-a dus la Aminsos, pe țărmul Mării Negre, și a convertit la creștinism un mare număr de evrei, apoi a vindecat prin puterea lui Dumnezeu pe cei ce sufereau de diferite boli. Și-a continuat misiunea în Trebizonda și Lazic, iar de Paști s-a întors la Ierusalim. După aceea, a plecat împreună cu Sfântul Ioan Teologul la Efes și a predicat Evanghelia o vreme în regiunile vestice ale Asiei Mici. Urcând spre Propontida și vestind cuvântul vieții veșnice în așezările Niceea, Nicomidia, Calcedon, Heracleea Pontului, Amastris, a avut de înfruntat de mai multe ori fanatismul închinătorilor la idoli și gândirea înșelătoare a sofiștilor, dar i-a redus la tăcere și pe unii și pe alții prin înțelepciunea, faptele și minunile sale.  

Ajuns la Sinope, a eliberat din lanțuri, prin rugăciune, pe Apostolul Matia. A fost prins de păgânii care s-au mâniat și a suferit chinuri din partea acelora: aruncat la pământ, lovit din toate părțile, Sfântul Andrei nu a căutat să fugă sau să se apere. A îndurat toate cu răbdare, asemănându-se Învățătorului său, Mielul lui Dumnezeu venit în lume să sufere și să ridice păcatele lumii. Văzând tăria sfântului, îndelunga răbdare în fața chinurilor și numeroasele minuni care se săvârșeau, locuitorii din Sinope s-au pocăit, cerându-i iertare și primind botezul creștin.

  Andrei a așezat episcop și preoți în Sinope, apoi a plecat către orașele din Pont, pe care le evanghelizase deja, pentru a le întări în credință. A continuat acolo predica sa, respingând rătăcirile păgânilor în Neocezareea și Samosata, apoi s-a reîntors la Ierusalim pentru a lua parte la sinodul din anul 50 privind primirea păgânilor în Biserică (Faptele Apostolilor 15, 6).   După sărbătoarea Paștilor, a însoțit o vreme pe Matia și pe Tadeu către hotarele Mesopotamiei, plecând după aceea spre regiunile barbare de la răsăritul Mării Negre, în sudul Rusiei de azi, în Crimeea și în sudul Ucrainei. S-a îndreptat apoi către Tracia și a luminat prin predica sa inimile locuitorilor orășelului Byzantion. A întemeiat o biserică închinată Maicii Domnului și a hirotonit episcop pe Stahie, despre care se spune că este persoana pomenită de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani 16, 9. A continuat neobositul său periplu în Tracia, Macedonia și Tesalia, ajungând până în Peloponez, la Patras.    

Aici sfântul Apostol a convertit la creștinism pe soția proconsulului roman, Maximila, pe care a vindecat-o de o boală socotită incurabilă. El a răspândit binefacerile și asupra celorlalți locuitori, astfel încât, în scurt timp, s-a constituit o comunitate a ucenicilor lui Hristos. În perioada absenței din oraș a proconsulului Egeatus, sfântul Andrei l-a botezat și pe fratele acestuia, Stratocles, însă la întoarcere Egeatus s-a mâniat foarte, văzând cum credința creștină a pătruns în propria-i casă. A poruncit ca Andrei să fie închis, dar slăvitul Apostol al lui Hristos, în închisoare fiind, și-a continuat propovăduirea și a hirotonit episcop pe Stratocles. După câteva zile, sentința s-a pronunțat fără judecată, iar sfântul Andrei a fost răstignit, cu capul în jos, pe o cruce în formă de X. A primit cu bucurie moartea martirică, oprind pe prietenii săi care voiau să-l elibereze, binecuvântând pe credincioși. Biserica primară a stabilit, încă de pe la sfârșitul secolului al II-lea, ca dată de prăznuire a pătimirii sale ziua de 30 noiembrie. Nu se cunoaște anul martiriului său; unii istoricii îl fixează în timpul persecuției lui Nero, pe la anii 64-67, iar alții mai târziu, la sfârșitul veacului apostolic, în vremea persecuției poruncite de împăratul Domițian. Proconsulul roman din Patras a murit la puțină vreme după aceea de o moarte năpraznică, drept pedeapsă pentru nedreptatea săvârșită.  

Noul episcop, Stratocles, după ce și-a împărțit averea săracilor, a construit episcopia sa pe locul martiriului sfântului Apostol.       După mulți ani, la 3 martie 357, cinstitele moaște ale sfântului au fost mutate de la Patras la Constantinopol de către Sfântul Artemie, din porunca împăratului Constanțiu, fiul Sfântului Constantin cel Mare. Moaștele Sfântului Andrei au fost așezate atunci, împreună cu moaștele Sfinților Luca și Tadeu, în noua biserică a Sfinților Apostoli. Sfântul Ambrozie, episcop de Milano (c. 339-397), scria că părticele din moaștele Sfântului Andrei au fost oferite bisericilor din Milano, Nola și Brescia. Cinci sute de ani după aceea, a fost adus la Patras capul Sfântului Andrei, trimis de împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886). După Cruciada a IV-a, din 1204, când Constantinopolul a fost ocupat de cavalerii apuseni, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moaștele Sfântului Andrei să fie duse în Italia și așezate în catedrala din Amalfi. În fața pericolului otoman, după căderea Constantinopolului, odorul de mare preț care se găsea la Patras a fost oferit spre păstrare papei Pius al II-lea, în anul 1460, de către despotul Moreei, Toma Paleologul. Capul sfântului a revenit în cele din urmă la Patras, la 26 septembrie 1964, ca semn al reconcilierii și frățietății creștine, izvor de bucurie și mângâiere pentru credincioșii ortodocși.

Propovăduitor al Evangheliei în țara noastră

emvideo-zzz_custom_url-http---vstore.doxologia.ro-sites-default-files-video-mp4-slujba-2014-11-12-30_-_sfantul_apostol_andrei_cel_intai_chemat_ocrotitorul_romaniei.mp4De numele Sfântului Apostol Andrei este legată și originea Bisericii dreptmăritoare din România. Din mărturiile istoricilor și din Sfânta Tradiție reiese că Sfântul Andrei este și primul propovăduitor al Evangheliei la strămoșii noștri daco-romani, fiind considerat „nașul poporului român”. Creștinismul românesc are deci origine apostolică.  Fiindu-i încredințate spre evanghelizare ținuturile din preajma Mării Negre, este cert că în drumul său Apostolul dintâi chemat a predicat Evanghelia atât în sudul Basarabiei, cât și în Sciția Mică (Dobrogea de azi).     Numai astfel se explică faptul că primul centru episcopal cunoscut pe teritoriul țării noastre a fost la Tomis, iar tradițiile și obiceiurile populare românești consideră pe Sfântul Andrei ca un părinte spiritual al neamului nostru, ziua de 30 noiembrie fiind însoțită la noi de bogate și semnificative elemente folclorice.     Iată însă cuvintele părintelui istoriei bisericești, Eusebiu de Cezareea (†340), care consemnează relatări mai vechi, de la Origen și Clement Alexandrinul:

„Când sfinții apostoli și ucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit peste întreg pământul locuit, lui Toma, după spusele tradiției, i-a căzut la sorți [spre evanghelizare] țara parților, lui Andrei, Scythia, lui Ioan, Asia, unde și-a petrecut viața până a murit la Efes. Petru pare să fi predicat evreilor răspândiți în Pont, Galatia, Cappadocia și Asia, pentru ca la urmă, ajuns la Roma, să fie răstignit cu capul în jos, așa cum singur dorise să pătimească. Ce să mai spun de Pavel care, după ce vestise Evanghelia lui Hristos din Ierusalim până în părțile Illyriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero? Aceste sunt arătate întocmai de Origen în cartea a III-a a Comentariilor asupra Genezei” (Istoria bisericească III, 8). Cei mai mulți istorici identifică Sciția cu Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea).

   Sinaxarul Bisericii din Constantinopol istorisește amănunțit propovăduirea sa„Lui Andrei, celui întâi chemat, i-au căzut la sorți Bithynia, părțile Pontului Euxin [Marea Neagră] și ale Propontidei [Marea de Maramara] cu cetățile Calcedon și Bizanț, Macedonia, Tracia și regiunile care se întind până la Dunăre, Tesalia, Elada [Grecia Centrală], Ahaia și cetățile Aminsos [Amisus], Trapezunt, Heracleea [Pontului] și Amastris”.       Totodată, Sinaxarul arată că Sfântul Andrei a hirotonit episcop de Odyssos (Odessos) – Varna de azi – pe un ucenic al său Amplias (Ampliat), pomenit în calendar la 31 octombrie.       În secolul al VIII-lea, călugărul Epifanie arăta, în Viața Sfântului Apostol Andrei, că între popoarele evanghelizate de sfânt se numără și sciții, iar scriitorul bizantin Nichifor Calist (sec. al XlV-lea) consemnează faptul că Apostolul Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia și Bitinia) în „pustiurile scitice”, care puteau fi situate fie în Sciția Mare (sudul Ucrainei), fie Sciția Mică, locuită atunci de greci, romani și geto-daci.     Mitropolitul Dosoftei al Moldovei scrie, în cartea sa Viața și petrecerea sfinților, despre misiunea măritului Apostol al Domnului: „Apostolului Andrei i-a revenit [prin sorți] Bitinia și Marea Neagră și părțile Propontului, Halcedonul și Vizantea, unde e acum Țarigradul, Tracia și Macedonia, Tesalia, și sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea și altele ce sunt pe Dunăre, și acestea toate le-a umblat”.

Cununa cea de har a dreptei credințe pentru urmașii Sfântului Andrei

În calendarul Bisericii Ortodoxe Române, ziua de 30 noiembrie, când Biserica de pretutindeni sărbătorește pe Apostolul cel dintâi chemat, este însemnată cu literă roșie; multe lăcașuri de închinare din țară poartă hramul Apostolului neamului românesc, iar în onomastica națională Andrei și Andreea sunt nume frecvente. De asemenea, Sărbătoarea Sfântului Andrei este și unul din hramurile viitoarei Catedrale a Mântuirii Neamului.

Cinstit îndeosebi de către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, de către Bisericile din Grecia, Rusia, Ucraina și România, iar în tradiția occidentală fiind considerat patron și ocrotitor al Scoției, țara unde au ajuns părticele din sfintele sale moaște în secolul al VIII-lea, Sfântul Andrei cheamă mereu întreaga umanitate să descopere bucuria curată și sfântă, care nu se învechește niciodată: „Am găsit pe Mesia!”

  Col(r)dr farm Silvia ANDREI

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia

Unirea de la 1 Decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi, totodată, realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii, unirea Transilvaniei cu România. Ziua de 1 Decembrie a devenit după evenimentele din decembrie 1989 Ziua Naţională a României.

Adunarea de la Alba-Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului credeti-ca-1-decembrie-trebuie-sa-ramana-ziua-romaniei-18410095Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate. Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Spectacol simbolic şi instructiv: mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile Cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc. În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român. Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Vasile Goldiş, cel care a redactat textul Rezoluţiei Unirii, aduce la cunoştinţa poporului conţinutul documentului (n. r.: Vasile Goldiş – fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, deputat în Parlamentul României, ministru al Culturii, fost redactor al ziarului Românul, cel care în calitate de preşedinte al delegaţiei ardelene a adus la cunoştinţa Regelui Ferdinand actul Unirii adoptat la Alba-Iulia).
DEC 1 cu 1 CATEDRALA DE 1 DECEMBRIEMarea Adunare de la Alba-Iulia proclamă dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre. Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplina libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte: Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari, cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementare a raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate – cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană -, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române şi exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului, au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei. La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită…

   Dr ec Florin NAHORNIAC

TRĂIASCĂ 1 DECEMBRIE – Ziua MARII UNIRI. SĂRBĂTOAREA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI. UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA

Iată că ne aflăm din nou la o nouă Sărbătoare Nțională, Sărbătoarea MARII UNIRI de la Alba-Iulia când la 1 Decembrie 1918 acest Sfânt Popor Român și-a desăvârșit visul de veacuri, acele de a fi la sânul adevăratei sale MAME, a unei MAME care-și dorea fii săi sub poala ei. Acea MAMĂ s-a numit dintotdeauna ROMÂNIA.  

 Pentru acest MARE DEZIDERAT s-a vărsat mult sânge de ROMÂN. Au murit pe toate câmpurile de lupta pentru visul de aur de a fi împreună  toate provinciile românești de la povincia BUCOVINEI, a BASARABIEI, a MOLDOVEI, a DOBROGEI, a MUNTENIEI, a OLTENIEI, a CARANSEBEȘULUI, a BANATULUI, a TRANSILVANIEI, a MARAMUREȘULUI și a ȚĂRII OAȘULUI care cu toții s-au unit la 1 DECEMBRIE 1918 la sânul MAMEI COMUNE – R O M Â N I A.  Acum după 97 de ani și noi, toți românii acestei ROMÂNII trebuie din nou să ne unim

1 DEC 1 cu 1 bis cu 2 1_decembrie_1918Transilvania a fost a treia provincie care s-a unit cu patria-mamă. Unirea Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii.    La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbuşirii Dublei Monarhii, Ungaria îşi proclamă independenţa, incluzând în teritoriul său şi Transilvania. În aceste condiţii, fruntaşii Partidului Naţional Român şi românii din Partidul Social Democrat înfiinţează Consiliul Naţional Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie 1918, la Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistiţiul cu Antanta, fixând o linie de demarcaţie, care lăsa sub controlul Ungariei nordul şi centrul Transilvaniei, iar Banatul sub controlul Serbiei. În aceste condiţii, românii organizează la data de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 o Adunare Naţională la Alba Iulia la care desemnează 1228 delegaţi.  

  Alba Iulia fusese aleasă de către Consiliul Naţional Român Central, pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc din Transilvania, în cea mai mare zi din istoria acestui popor, pentru două pricini. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, biruitor la Selimbăr, îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia în fruntea unui alai măreţ. Ea a fost Capitala strălucitului domn în timpul scurt cât el reuşise să săvârşească cea dintâi unire a Ţărilor Române. La 1784, pe acelaşi platou al Cetăţii, marii mucenici ai neamului, Horia şi Cloşca, sufereau supliciul frângerii pe roată, pentru că avuseră curajul să ceară o viaţă mai bună pentru neamul lor.   Amândouă aceste date istorice erau adânc săpate în inimile românilor. Erau două etape importante în drumul greu spre mântuire. Duhurile marilor înaintaşi şi mucenici ai libertăţii şi unirii românilor vor lumina gândurile celor strânşi aici si-i vor face vrednici de înalta lor chemare.  

 Pregătirea politică a Adunării a întâmpinat dificultăţi. Şedinţele preparatoare din cele două zile, care au precedat Adunarea, au fost foarte însufleţite. Discutându-se textul Rezoluţiei Unirii, redactat de Vasile Goldiş, unii susţineau ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul, la care se adăugaseră şi delegaţii sosiţi din Bucovina şi Basarabia, susţineau unirea fără condiţii. Socialiştii, lucrând sub influenţa Budapestei, cereau republica şi-şi exprimau temerea de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă s-a stabilit o înţelegere, renunţându-se la toate părţile la punctele de vedere prea intransigente şi adoptându-se formula unei autonomii provizorii. Iuliu Maniu a explicat că e necesară o epocă de tranziţie, deoarece ,,nu se poate ca într-o singură zi, sau într-o singură oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri veche şi să înfăptuim una nouă. Deci, nu e vorba de a pune condiţii la Unire, ci a constata necesitatea unei epoci de tranziţie.    

Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând to1 DEC 1 cu 1 COPIL SALUTANDate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate.

Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular, era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Spectacol simbolic şi instructiv: cortegiile entuziaste ale românilor ce umpleau drumurile spre Alba Iulia se încrucişau cu coloanele armatei Mackensen care, umilite şi descurajate, se scurgeau pe căile înfrângerii spre Germania.  

Mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc.

În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin ad1 DEC 1 cu 6 LA MULTI ANI ROMunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român.

 Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Ştefan Cicio Pop arată împrejurările care au adus ziua de astăzi, Vasile Goldiş expune trecutul plin de suferinţe şi de glorie al naţiunii române de pretutindeni şi necesitate Unirii, Iuliu Maniu explică împrejurările în care se înfăptuieşte Unirea , iar socialistul Jumanca aduce adeziunea la Unire a muncitorimii române, care se simte una cu întreg neamul românesc. Rezoluţia Unirii este citită de Vasile Goldiş:                                                                                          

,,Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.”                                                                                     

Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplină libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte ca Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române, şi în sfârşit exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei.                                                                                

La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită!

      Delegaţii participante la Marea Adunare de la Alba Iulia:      

 

  General de arm(r)prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Marea Unire din 1918 un ideal multimilenar

O compunere despre cel mai important eveniment istoric al României, Marea Unire din 1918. Compunerea este o privire istorică, de-a lungul timpului, asupra idealului de unire al locuitorilor spațiului geografic românesc, care a culminat cu marea înfăptuire din 1918. Vezi și: 1 Decembrie – Ziua Națională a României

1 Decembrie este Ziua Națională a României
1 Decembrie 1918 cea mai importantă sărbătoare a românilor


Ziua-Nationala-a-Romaniei-Marea-Unire-1918Unirea provinciilor româneşti sub un singur steag, un singur nume şi un singur conducător a fost rezultatul unui proces de lungă durată. În spaţiul românesc, delimitat aproximativ de graniţele actuale ale României, populaţia băştinaşă a încercat de-a lungul timpul să se unească într-o singură organizare statală. Cea mai veche tendinţă de unire, cunoscută de istoria locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic, a avut loc în urmă cu mai bine de 2000 de ani. Sub conducerea lui Burebista, liderul geto-dacilor, vechea populaţia locuitoare a acestui spaţiu, are loc formarea primului stat care se întindea pe toată suprafaţă României de astăzi. Unirea din timpul regelui geto-dac a constituit o moştenire simbolică la care se vor raporta şi la care vor visa mai toţi liderii care s-au perindat la conducerea diferitelor provincii româneşti.Marea Unire, aniversată în ziua de 1 decembrie 1918, este cea mai importantă sărbătoare a românilor de pretutindeni. În această zi, prin efortul oamenilor de rând, a politicienilor, precum şi a unei conjuncturi internaţionale favorabile, Transilvania s-a unit cu patria mamă, România. Astfel, pentru prima dată în istoria românilor provinciile istorice – Transilvania, Muntenia, Moldova, Banat, Crişana, Bucovina, Basarabia – duceau la îndeplinirea visul atâtor înaintaşi ai spaţiului românesc, exprimat metaforic prin: „Unirea în cuget şi simţire”.

La peste 1500 de ani distanţă faţă de înfăptuirea regelui Burebista, are loc punerea în practică a visului unui Regat Dacic. Prin strălucite campanii militare şi eforturi diplomatice, Mihai Viteazu reuşeşete în 1600 să fie domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi Moldovei. Deşi unirea provinciilor din spaţiul românesc a fost de scurtă durată, reuşita domnului Mihai Viteazu a fost o faptă care a menţinut viu idealul locuitorilor autohtoni ai acestui spaţiu, încă de la Burebista şi anume formarea unui stat unic sub un singur conducător. Redescoperite în 1848, personalitatea lui Mihai Viteazul şi unirea înfăptuită de el a fost un factor care a făcut posibilă transformarea conştiinţei de neam în conştiinţă de ţară. Mugurii Unirii care avea să fie înfăptuită câteva decenii mai târziu apar în timpul Revoluţie din 1848 din Ţările Române. Acum, au loc întâlniri în ţară şi străinătate, în care discursurile oamenilor politici se axează pe apărarea drepturilor tuturor moldo-valahilor. Intelectualii şi figurile reprezentative ale celor 3 mari provincii româneşti, printre care Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, se întâlnesc pe Câmpia de la Blaj, unde hotărăsc să lupte împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria.

Un alt punct important în evoluţia ţărilor române şi avansarea spre idealul de unire, înfăptuit abia în 1918, este domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Prin dubla alegere ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti şi prin reformele socio-politico-economice, provinciile româneşti păşesc pe drumul spre Marea Unire. Prin diverse metode politice şi diplomatice, Cuza îi sprijină pe românii din afara Principatelor Unite, menţinând prin aceste acţiuni conştiinţa apartenenţei la un singur neam.

Anul 1877 aduce România în prim planul unei lupte dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman. În acelaşi an, în 21 mai, parlamentul României (România era formată din Moldova şi Ţara Românească) declară independenţa absolută a României. Independenţa, sfinţită prin luptele la care au participat armatele române, a fost recunoscută şi consfinţită în mai toate cancelariile străine. Astfel, drumul spre Marea Unire continua.

patriotismulPrimul război mondial aduce cu sine mai multe schimbările la nivelul politicii şi a factorilor de putere în spaţiul european. Datorită unui context intern şi extern favorabil, la 9 aprilie 1918, Basarabia se declară unită cu România. Câteva luni mai târziu, în 28 noiembrie 1918, are loc unirea Bucovinei cu Regatul României. Unirea provinciilor româneşte cu Regatului României nu rămâne fără ecou nici în Transilvania. La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, are loc o Adunare naţională a tuturor românilor din Transilvania şi Ungaria. În cadrul plebiscitului care are loc la Alba Iulia, populaţia venită în număr foarte mare din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş îşi alege reprezentanţii şi formează Marele Consiliu Naţional Român. Consiliul numeşte un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, condus de Iuliu Maniu. Câteva zile mai târziu, consiliul trimite la Bucureşti o delagaţie condusă de Miron Cristea, care înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia. La 24 decembrie Ferdinand I promulgă decretul prin care este confirmată legislativ unirea Ardealului cu Regatul României.

Iată o scurtă trecere în revistă a principalelor evenimente unioniste, desfăşurate pe mai bine de 2000 de ani, evenimente care confirmă faptul că Marea Unire este în fapt o dorinţă a locuitorilor spaţiului românesc, care îşi are originea undeva departe în negura timpului. Deşi ar putea părea că Marea Unire este un rezultat exclusiv al secolului XX, observarea atentă a evenimentelor din istoria spaţiului cuprins între Carpaţi şi Dunăre relevă încercări periodice de înfăptuire a unui mare regat românesc, mai mult sau mai puţin în graniţele fostului Regat Dacic. Succesiunea evenimentelor şi condiţiile specifice fiecărei perioade menţionate anterior nu au permis realizarea dezideratului de unire al celor care au locuit spaţiul românesc decât la 1 decembrie 1918. Prin înfăptuirea unirii de la Alba Iulia, provinciile româneşti devin un tot unitar, Marea Românie Unită, un vis şi un ideal implinit al conştiinţei şi al sufletului românesc.

Elena TURCULEANU

1 Decembrie 1918 – Cum s-a făcut Marea Unire. Ziua Naţională a României

La 1 decembrie 2018 se  împlinesc 100 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.

1 Decembrie 1918 – Cum s-a făcut Marea Unire. Ziua Naţională a României

drapel_fade24/17 ianuarie 1918 — Apare, la Paris, primul număr din publicația săptămânală “La Roumanie” care avea drept scop sprijinirea, în emigrație, în plan publicistic și diplomatic a revendicărilor românești.

23 ianuarie/5 februarie 1918 — Ultimatum adresat României de Puterile Centrale, prin care era somată, ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.

24 ianuarie/6 februarie 1918 — Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub președinția lui Daniel Ciugureanu. “(…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” — se spune în proclamația Sfatului Țării.

26 ianuarie/8 februarie 1918 — Guvernul I.I.C. Brătianu — Take Ionescu demisionează, deoarece consideră inacceptabilă încheierea unei păci separate. Aliații sfătuiesc România să tărăgăneze tratativele.

28 ianuarie/10 februarie 1918 —România acceptă începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale.

29 ianuarie/11 februarie 1918 —Se formează un nou guvern, în frunte cu generalul Alexandru Averescu, având ca principal obiectiv tergiversarea, pe cât posibil, a încheierii păcii cu Puterile Centrale și crearea unor premise favorabile obținerii unei păci onorabile.

11/24 februarie 1918 —Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru, generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele concesiuni economice.

18 februarie/3 martie 1918 —Inaugurarea, la Chișinău, a Universității Populare Moldovenești, sub președinția lui Pan Halippa, care s-a ocupat de organizarea de conferințe, de întâlniri cu oameni de cultură, de ținerea de prelegeri, consacrate în special studierii istoriei românilor din Basarabia.

20 februarie/5 martie 1918 —Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze: cedarea Dobrogei până la Dunăre, Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța; rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; impunerea unor grele condiții economice etc.

27 februarie/12 martie 1918 —Plecarea misiunii franceze din România.

3/ 16 martie 1918 —Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune “Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”.

5/18 martie 1918 —Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman cu formarea unui nou guvern, cu speranța că șeful conservatorilor, grație încrederii ce inspira Puterilor Centrale, va putea încheia o pace în condiții mai ușoare.

9/22 martie 1918 —Încep tratativele de pace de la Cotroceni între România și Puterile Centrale.

27 martie/9 aprilie 1918 —La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara — Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul — ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!

9/22 aprilie 1918 —Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.

17/30 aprilie 1918 —Înființarea, la Paris, a “Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.

24 aprilie/7 mai 1918 —Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.

22 iunie/5 iulie 1918 —Se înființează, la Washington, din inițiativa lui Vasile Stoica, Liga națională română, cu scopul de a face propagandă în jurul 30-noiembrie-2-decembrie-2018-Pelerinaj-nchinat-Centenarului-Marii-Uniri-din-1-decembrie-1918-la-Sibiu-S-dinca-R-me-Aiud-Alba-Iulia-Prislop-i-Lainici--6060608201_1_bigproblemei românești; la 13 septembrie, fuzionează cu Comitetul național român.

6/19 iulie 1918 —Se constituie în Italia, la Cittaducale, “Comitetul de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, sub conducerea profesorului Simion Mândrescu, cu scopul de a organiza pe prizonierii români din armata austro-ungară în legiuni care să participe la luptă alături de armata italiană.

12 /25 august 1918 —Se constituie, la Chișinău, Partidul Țărănesc din Basarabia, având în program: împărțirea pământului la țărani, vot universal, îmbunătățirea situației muncitorilor. Președinți: Pantelimon Halippa (1918 — 1921), Ion Inculeț (1921 — 1923).

24 august/6 septembrie 1918 —Se creează, la Paris, Consiliul Național Român Provizoriu, care, în 20 septembrie / 3 octombrie, a proclamat formarea Consiliului Național al Unității Române, organ reprezentativ, având în conducere pe Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu (vicepreședinți). Consiliul este recunoscut la 29 septembrie/12 octombrie de guvernul francez, la 23 octombrie/5 noiembrie de guvernul S.U.A., la 29 octombrie/11 noiembrie de guvernul englez, iar la 9/22 noiembrie de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.

2/15 septembrie 1918 —Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

29 septembrie/12 octombrie 1918 —Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza “printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un “Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.

5/18 octombrie 1918 —Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida — Voevod.

11/24 octombrie 1918 —Cernăuți. Apare primul număr al gazetei “Glasul Bucovinei”, editată de un grup de români bucovineni în frunte cu profesorul universitar Sextil Pușcariu.

14/27 octombrie 1918 —Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu — vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă — secretari.

17/30 octombrie 1918 —Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format din șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați.

18/31 octombrie 1918 —Proclamarea Către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.

25 octombrie/7 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru “păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.

31 octombrie/13 noiembrie 1918 —Consiliul Național din Basarabia adoptă o “lege fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat.

5/18 noiembrie 1918 —Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România.

7/20 noiembrie 1918 —Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.

9/22 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.

15/28 noiembrie 1918 —Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate “Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

1 decembrie 1918– Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia “constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: “Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu — Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918.Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.

2 decembrie 1918 —Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.

11/24 decembrie 1918 —Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

18/31 decembrie 1918 —Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.

26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 — Are loc la Mediaș, Adunarea națională a sașilor, care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919 — O delegație săsească transmite Consiliului Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.

29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 — Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majori, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.

28 iunie 1919 — Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța — Istanbul, ce intră în posesia României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie / 7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea pentru traseul Brăila — Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.

10 septembrie 1919 — Se semnează, la Saint — Germain — en — Laye, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Austria, prin care Austria capătă configurația teritorială de azi. Se recunoștea pe plan internațional unirea Bucovinei cu România și a creării statelor cehoslovac și iugoslav.

10 decembrie 1919 — România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda “tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”.

29 decembrie 1919 — Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.

4 iunie 1920 — Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921).

Silvia ANDREI

Semnificaţia istorică a zilei de 1 Decembrie! Ce sărbătorim de Ziua Naţională a României

Ziua Naţională a României se sărbătoreşte pe 1 decembrie şi marchează un eveniment istoric: unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918.
DEC 1 cu 1 LA MULTI ANI ROMANIA
Ziua națională a României a fost, între anii 1866-1947, ziua de 10 mai, apoi, între 1948-1989 ziua de 23 august. Prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de președintele Ion Iliescu și publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi națională și sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituția României din 1991, articolul 12, alineatul 2.
Alegerea zilei de 1 decembrie, deși neexplicit, a făcut trimitere la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918. Alegerea acestei zile ca sărbătoare națională a României a fost văzută drept un afront adus minorității maghiare din România, pentru care ziua de 1 decembrie a însemnat o pierdere politică.
Ziua Naţională va fi sărbătorită în întreaga ţară prin parade şi diverse evenimente artistice, la care vor participa mulţi oameni, fiind una dintre zilele libere acordate de statul român.

  General de arm(r)prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

De ce este și trebuie să fie 1 decembrie Ziua Națională a tuturor românilor?

Pe măsură ce ne apropiem de anul 2018, sărbătoarea națională a României – ținută la 1 decembrie – capătă semnificații tot mai ample, îndeamnă la numeroase reflecții și predispune la noi comentarii. Unele dintre acestea sunt critice, ceea ce este firesc într-o societate democratică.  Un astfel de comentariu, făcut de voci mai mult ori mai puțin autorizate, se referă chiar la data sărbătorii naționale a României, la ziua de 1 decembrie. Cu alte cuvinte, este contestată data de 1 decembrie ca sărbătoare laică supremă a tuturor românilor.   

1decembrieMotivele pot părea unora serioase, deși unele dintre ele de-a dreptul ridicole. Să le luăm pe rând!     La 1 decembrie 1918, s-ar fi unit doar o singură provincie – Transilvania – pe când România era veche, mare și independentă de mai înainte.      Trebuie observat că teritoriile unite la 1 decembrie reprezintă circa 40% din suprafața și din populația României actuale și nu un cuantum infim, cum s-a insinuat.     Apoi, se spune și scrie des că mai importantă decât unirea de la 1 decembrie ar fi independența de la 1877.   Numai că independența proclamată la 9-10 mai 1877 se referea doar la 130,000 de km pătrați, adică la cu ceva mai mult de o treime din suprafața României Mari. 

 Firește, independența României de la 1877 a fost foarte importantă și pentru românii din Dobrogea, Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar, Maramureș, Bucovina și Basarabia (ei s-au și jertfit pentru această independență a țării-mamă!), dar nu i-a atins direct și imediat atunci, fiindcă erau cuprinși în alte state.        În al treilea rând, s-a spus că data de 1 decembrie ar privi, totuși, prea puțini români, în raport cu masa populației și cu teritoriile alăturate Regatului României în 1918.         Stricto sensu poate să fie adevărat acest lucru, numai că Ziua Națională de la 1 decembrie nu celebrează doar unirea Transilvaniei, ci marchează tot ceea ce s-a întâmplat atunci, adică este un simbol al întregului an de cumpănă 1918.    În acel an, s-au unit cu Țara, prin decizii luate de adunări reprezentative și recunoscute, trei mari provincii istorice, și anume: Basarabia, Bucovina și Transilvania.

La 1 decembrie, s-a desăvârșit un proces larg, în urma căruia România a ajuns de la 137,000 de km pătrați și de la circa 7,2 milioane – în 1914 – la 295,000 de km pătrați și la 15 milioane de locuitori – în 1918-1919 -.    Cu alte cuvinte, pornind numai de la realități, s-ar putea spune foarte bine că, în 1918, nu provinciile s-au unit cu România, ci invers, că România s-a unit cu provinciile sale istorice.      Astfel, în Ziua Națională ne amintim de întreagă acea „oră astrală” de la finele Primului Război Mondial, prin care românii și-au luat soarta în mâini și au decis să trăiască în România.

În fine, am văzut scris și că ziua de 1 decembrie nu este potrivită ca sărbătoare, fiindcă în acel moment din an este iarnă și frig, iar românii vor să meargă la iarbă verde când sunt veseli! Este rizibil! Și Crăciunul pică iarna, când este frig.  De ce să nu-l mutăm, după o astfel de logică, mai spre vară!? Pe de altă parte, zilele de 24 ianuarie, de 10 mai sau de 31 august – Ziua Limbii Române – pot să fie sărbătorite foarte bine, la fel ca data de 1 decembrie.

Sunt țări în jurul nostru care au câte trei zile naționale și nu se supără nimeni.       Adiacent la cele spuse mai sus, se insinuează câteodată că Ziua Națională actuală a României i-ar jigni pe conlocuitorii maghiari, care – după ce că nu au fost consultați la 1918 – se simt frustrați și jigniți de sărbătoarea noastră, fiindcă Transilvania a fost ruptă din Ungaria de-atunci.    Tehnic așa este: pe când România aproape și-a triplat teritoriul la 1918, Transleitania – adică jumătatea de răsărit, declarată „ungară”, a imperiului bicefal; să ne reamintim că Ungaria nu exista ca țară independentă înainte de 1920 – a pierdut două treimi din teritoriul său. 

1dec1918_Alba_Iulia   Lăsăm la o parte faptul că acea Ungarie a pierdut în 1918 Croația, Slovacia, Transilvania etc., adică teritorii fără majoritate ungară, pe când România a obținut numai provincii istorice cu majoritate – absolută sau relativă – românească.      Dar, după cum există o măsură în lucruri, nici marea sărbătoare națională a maghiarilor de pretutindeni, de la 15 martie, nu este un prilej de bucurie istorică pentru români, fiindcă atunci (în 1848), la Bratislava, dieta revoluționară a decis (fără consultarea românilor și împotriva voinței lor) anexarea Transilvaniei la Ungaria.     Cu alte cuvinte, ambele zile de sărbătoare au efect bumerang pentru fiecare din cele două popoare, dacă este să luăm în calcul numai semnificațiile istorice.     Așa se întâmplă cam peste tot între vecini. Cele decise de maghiari la 15 martie 1848 nu s-au putut înfăptui la scara istoriei – fiindcă ungurii și secuii erau atunci cam 24% din populația Transilvaniei -, pe când cele decise de români la 1 decembrie 1918 s-au transpus în practică – deoarece românii erau două treimi din populația provinciei -.   Iar hotărârea românilor a fost confirmată – recunoscută – în mai multe rânduri prin tratate internaționale.

Unde este nedreptatea? Firește, nu este vorba nici despre dreptate absolută, dar pe aceasta nu o mai caută astăzi nici filosofii.   Mai recent, s-a „descoperit” încă un pseudo-motiv îndreptat împotriva zilei sărbătorii naționale: românii ardeleni nu ar fi dorit unirea cu Țara, înapoiată și balcanică, ei fiind fascinați de civilizația superioară ungară sau austro-ungară, astfel că unirea ar fi fost făcută de un grup de intelectuali cam naționaliști…   Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci.

Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de români.     Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut apartenența la România.  Insinuarea că numai un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer pentru actul unirii.   În al doilea rând, nu este nimic neobișnuit ca poporul să fie condus de elite și să le urmeze.     Românii ardeleni au fost condamnați de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici și economici puternici, ci, până târziu, doar preoți și dascăli, adică intelectuali ieșiți din sânul lor și apropiați de ei. Dar ei – românii ardeleni – nu au rămas nicio clipă fără elite și aceasta le-a fost salvarea.

Decenii la rând înainte de unire, preoții și dascălii nu-și încheiau slujbele, respectiv lecțiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele românilor la București răsare”.    Este de ajuns să fie urmărite documentele existente, rapoartele autorităților, procesele verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor politice, asociațiilor profesionale, școlilor etc., pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus și din cele mai sofisticate și savante cercuri academice până la nivelul satelor. Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că i-au conștientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru și de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!”.    

Prin urmare, conducătorii, desprinși din popor, se ghidau după aspirațiile poporului, le justificau și le susțineau, iar poporul își urma conducătorii.   Nici căile alese de popor (grupuri mari de oameni) nu erau infailibile, dar elitele și plebea, cel puțin din 1848 până la 1918, au mers concordant.    Eseuri istorice se pot scrie multe, opinii despre trecut poate exprima oricine, dar scrisul istoric trebuie lăsat istoricilor de meserie, cercetătorilor, celor obișnuiți și pregătiți să opereze cu sursele istorice.     Conform specialiștilor, în epoca despre care scriem, unirea din 1918 a fost un act de voință națională românească, formulat de majoritatea populației și recunoscut prin tratate internaționale cu valoare de lege. Restul sunt chestiuni interesante, dar adiacente.       Ele se cuvin studiate, relevate, dar nu augmentate, deviate, scoase din context sau falsificate.    Eseurile despre trecut au rostul lor, ca și publicistica istorică în general. Se face astăzi copios meta-istorie, istorie contrafactuală, istoria iluziilor oamenilor, istoria ideilor neviabile și a personalităților care luptau contra curentelor dominante, se evocă felurite ciudățenii și rarități, ajung să fie privite drept mituri clișeele și stereotipurile, să fie valorizate personaje considerate îndeobște negative etc. 

 Toate acestea au loc sub soare, sunt adesea receptate mai bine de public decât temele clasice de istorie, fiindcă gustul este și el esențial în revigorarea trecutului.    Dar aceste abordări nu trebuie confundate cu cercetarea trecutului dacă ele nu reprezintă așa ceva, pe de o parte, iar concluziile unor întâmplări sau fapte marginale nu trebuie impuse drept dominante, pe de altă parte.   „Noile puncte de vedere” evocate mai sus nu sunt fabricate acum – când se apropie sărbătoarea centenarului Marii Uniri – dar nici nu se reciclează acum din pură întâmplare. 

 Acestea au o lungă istorie în urmă. Pe de o parte, ele provin din arsenalul naționaliștilor revizioniști (mai ales ungari), care au cultivat mereu, în secolul care a trecut de la 1918, ideea „nedreptății istorice” făcute Ungariei de către marile puteri, care ar fi dat cadou României „înapoiate și balcanice” înfloritoarea provincie numită Transilvania, „iluminată” timp de un mileniu de „civilizatorii Bazinului Carpatic”, adică de unguri.   Limbajul Mesaje-1-decembrie-2014-Ziua-Nationala-a-Romaniei-la-multi-ani[1]detractorilor unirii nu este acum tocmai acesta – între timp formulele de exprimare s-au cizelat, s-au europenizat –, dar el se poate descifra ușor printre rânduri. Odată cu această ușoară tâlcuire, se vede limpede și sorgintea lui revizionistă, neprietenoasă la adresa poporului român.     Pe de altă parte, după crearea de către Moscova leninistă a unei secții a partidului său comunist la București, în 1921, periodic, mai ales cu ocazia meteoricelor congrese ale acestei formațiuni politice de extremă stângă, se dădea cuvânt de ordine comuniștilor români să lupte pentru destrămarea României, denumită „stat imperialist, multinațional”.   

 La fel s-a întâmplat în primul deceniu efectiv comunist (1948-1958) – „obsedantul deceniu” din literatură – când tezele lui Roller exprimau aceleași idei antiromânești.       Cu alte cuvinte, până nu tocmai demult, hulirea Marii Uniri se făcea, în mod organizat și disciplinat, de către URSS și de către coloana sa a cincea, Partidul Comunist din România.   Punctele comune ale celor două asalturi sunt ușor de sesizat: unirea s-a făcut pe nedrept, de către un grup de intelectuali -naționaliști/burghezi – , dar mai ales de către marile puteri – învingătoare occidentale/imperialiste.

Readucerea în atenție a acestor clișee ale propagandei de odinioară se explică prin apropierea centenarului Unirii, după cum spuneam.     Numai că apropierea acestui centenar se produce:  

 1. în condițiile unei periculoase recrudescențe a naționalismului în Ungaria acestor ani, recrudescență condamnată chiar și de organismele europene din care Ungaria face parte;   

 2. în toiul unui acut conflict teritorial între Ucraina și Federația Rusă (moștenitoarea URSS), pe fondul căruia Pactul Ribbentrop-Molotov este valorizat pozitiv de către unii și din cauza căruia securitatea granițelor din regiune este amenințată.

Lăsăm la o parte apropierea ciudată dintre Ungaria și Rusia, pe care inamicii unirii din 1918 o socotesc pur și simplu întâmplătoare…    În aceste condiții, cum să admitem și să justificăm punerea sub semnul întrebării a înfăptuirilor națiunii române din anul 1918? Nu credem în comploturi oculte, interne sau internaționale, dar nici atât de naivi nu putem fi încât să acceptăm pasivi toate aceste asalturi împotriva intereselor României.  Chiar dacă toate provinciile unite cu Țara la 1918 ar fi fost simple cadouri date României de marile puteri sau rod al propagandei făcute de elite exaltate – așa cum s-a întâmplat în alte cazuri și împrejurări –, tot nu s-ar cuveni să fim cinici și să hulim, de dragul spectacolului sau cu scopul unor avantaje.       Oare să nu fim capabili – noi, românii – să punem în pagină o adevărată simfonie, un imn închinat bucuriei de fi și de a trăi împreună?

Oare să fim atât de ușor de prostit încât să credem că un mileniu de singurătate (în care am trăit cumva, așa cum am putut) este de preferat unui secol de unitate (neîmplinită nici aceasta)?  Desăvârșiți ca popor prin secolul al IX-lea (poate prin preajma anilor 800-900), am trăit răzleți până pe la 1800, când am început să ne adunăm, convinși greu că în lume „unirea face puterea”. De altminteri, toți oamenii trăiesc în comunități de diferite feluri.     Ne-am unit, în împrejurările cunoscute, în perioada 1859-1918 și nu a trecut de-atunci nici o sută de ani. 

 Oare putem compara experiența a o mie de ani cu viețuirea -poate dezamăgitoare – din o sută de ani?  De ce să fim așa grăbiți și să riscăm o judecată greșită? Ne-am unit fiindcă nu ne-a fost bine să fim separați și atacați din toate părțile. Așa au gândit generații de români care ne-au precedat și care au murit pentru unire. 

 Iar unii dintre aceia care au sprijinit unirea nici nu au fost români ca sorginte, dar au fost convinși de binele unirii.   De ce să nu scriem și istoria acelor români noi, plini de entuziasm pentru limba română și pentru istoria românească? Firește, fără să cădem în extrema de a pretinde că doar ei au făcut unirea.     Se cuvine, de aceea, să facem distincție clară între opiniile istorice rostite de amatori și rezultatele cercetărilor întreprinse de specialiști și chiar între eseurile scrise de unii istorici fără stagii în arhive și studiile cunoscătorilor, ale profesioniștilor autentici. 

 Cu toții ne putem pronunța despre Marea Unire, fiindcă ne-am cucerit libertatea de exprimare, dar avem datoria să deosebim adevărul izvoarelor de părerea neautorizată, născută din curiozitate, teribilism, pasiuni (patimi) și/sau interese. De asemenea, înainte de sentințe unilaterale, avem obligația să comparăm. 

 Numai așa vom putea spune dacă suntem sau nu unici sub soare și dacă ceea ce s-a petrecut la noi în 1918 se poate sau nu încadra într-o serie de fapte, trăite de mai multe popoare.  Vom distinge astfel mult mai bine între acele studii de nișă menite să lămurească mai bine trecutul și acelea scrise ca să ne deruteze și să ne abată de la adevăr.  În privința temei noastre, vom putea ajunge astfel la o concluzie simplă, bazată pe surse: au fost și români care nu au dorit România de la finele anului 1918, așa cum au fost și state care nu au recunoscut actele Unirii, dar majoritatea românilor și majoritatea marilor puteri au făcut-o.    Înainte de a recepta excepțiile – demne și ele de a fi cunoscute și studiate – trebuie să ne convingem de acest adevăr simplu și, mai ales, nu trebuie să ne lăsăm ademeniți de pseudo-concluzii generale.

 Unirea de la 1918 este cel mai înalt act de voință națională înfăptuit vreodată de români.      El ne-a pus la adăpost identitatea, ne-a organizat viața națională și ne-a conferit rațiuni pentru existența noastră în viitor.  Bine și drept este – așa cum fac toate popoarele civilizate – să dăm sărbătorii naționale solemnitate și frumusețe, evidențiind, mai ales pentru copii și tineri, marea sa însemnătate.

Col(r)dr farm Silvia ANDREI

Credeţi că 1 Decembrie trebuie să rămână ziua României?

La 1 Decembrie se împlinesc douăzecișicinci de ani de când Unirea Transilvaniei cu România (1918) se aniversează ca zi naţională. Jurnalul Naţional începe astăzi o campanie de presă în care pune în dezbatere însemnătatea acestei sărbători.      Sunt invitaţi să-şi spună părerea istoricii, personalităţile publice, artiştii, dar şi cititorii ziarului nostru. Merită evenimentele petrecute la 1 decembrie 1918 să fie sărbătorite ca fiind cele mai însemnate din istoria României? Ce însemnătate şi ce mesaj mai are Marea Unire pentru noi cei de azi? Sunt întrebări la care aşteptăm răspunsurile, opiniile şi comentariile dumneavoastră.

 credeti-ca-1-decembrie-trebuie-sa-ramana-ziua-romaniei-18410095 Oficial, 1 decembrie a fost declarată zi naţională prin Legea nr. 10/1990, aprobată de Parlament la 31 iulie 1990 şi publicată în Monitorul Oficial la 1 august 1990. În timpul regimului comunist ziua naţională a fost aniversată la 23 august, când se sărbătorea minicinos ,,revoluţia comunistă”, de fapt schimbarea alianţelor într-al doilea război mondial. Anterior anului 1948, românii îşi aveau sărbătoarea naţională la 10 mai – ,,Ziua Regatului”. 
Tradiţional, în România ziua naţională a fost marcată de festivism organizat la vârful puterii şi în favoarea ei. După 1990 s-a încercat continuarea manifestaţiilor de amploare. În doar două decenii însă s-au pierdut spiritul şi emoţia sărbătorii, înlocuite de ceremonii nu mult deosebite de întâlnirile electorale. 
În primii ani postdecembrişti, ceremonialul s-a desfăşurat în ,,oraşul Unirii”, la Alba-Iulia, unde au fost organizate şi parade militare. Atmosfera sărbătorească a fost stricată de multe ori de incidente de natură politică, atât guvernanţii, cât şi liderii opoziţiei fiind ţinta diverselor provocări. De ceva vreme, programul dedicat zilei naţionale a fost mutat în Capitală, unde momentul central al ceremoniei constă în parada militară. Acţiuni de mică anvergură au loc şi în oraşele reşedinţă de judeţ, marcate de discursuri ale demnitarilor locali şi, uneori, de defilări ale militarilor. Mai ales în anii pre-electorali, autorităţile locale şi partidele politice amenajează de 1 decembrie corturi de unde distribuie gratuit sărmăluţe şi ţuică fiartă, pentru a-i gratula pe românii ieşiţi din case
Aceasta să ne fie, oare, marea sărbătoare naţională?

10 Mai, Ziua Regatului
Până în 1947, sărbătoarea naţională a fost 10 Mai, când se aniversa „Ziua Regatului”. La 10 mai 1866 Carol I a intrat în Bucureşti şi a fost înscăunat principe, după o călătorie cu peripeţii din Germania. Ulterior, ziua de 10 mai a intrat în mitologia naţională, independenţa fiind proclamată, simbolic, tot la 10 mai, în 1877. 
În Bucureşti, an de an, festivităţile de 10 Mai se derulau după acelaşi program, având ca spaţiu de desfăşurare Calea Victoriei, Piaţa Palatului Regal (acum Piaţa Revoluţiei), Palatul Cotroceni şi Aleea Patriarhiei. Pretutindeni în această zonă se arborau drapele tricolore, iar balcoanele se împodobeau cu ghirlande de stejar, covoare şi flori. În vitrinele prăvăliilor se aşezau portretele suveranilor şi tricolorul. 
Arterele principale erau inundate de oameni, de multe ori sosiţi din provincie pentru a-l vedea pe ,,vodă”. 
Membrii Casei Regale, însoţiţi de politicienii de rang înalt traversau oraşul dinspre Palatul Regal spre Patriarhia Română în caleşti şi automobile. Aici începeau propriu-zis festivităţile, prin oficierea unui Te-Deum.

Ce ne spune istoria despre ziua de 1 Decembrie 1918
Rădăcinile zilei naţionale se regăsesc în urmă cu 92 de ani, la sfârşitul primului război mondial. Iniţial, anul 1918 părea să nu aducă nimic bun pentru România. La Bucureşti funcţiona un guvern pro-german susţinut de regimul de ocupaţie, iar Capitala ţării fusese mutată temporar la Iaşi, unde se aflau regele şi cei mai importanţi politicieni. Ţara îşi pierduse şi tezaurul, confiscat de regimul revoluţionar care preluase puterea în Rusia. Însă prima veste bună avea să vină tot din est. La Chişinău, deputaţii basarabeni din Sfatul Ţării au cerut ajutorul armatei române pentru a stăvili dezordinea care domnea în Basarabia după ce bolşevicii cuceriseră puterea. 

Iniţial, basarabenii îşi declaraseră independenţa faţă de Rusia, însă nu au putut controla teritoriul. Trebuiau să reziste şi acţiunii naţionaliştilor ucraineni, care militau pentru înfiinţarea unui stat al lor, care să includă şi Moldova de la est de Prut. În cele din urmă, Sfatul Ţării a votat unirea cu România, la 28 martie 1918. Au cerut autonomie, precum şi doi miniştri în guvernul de la Bucureşti.
După destrămarea Imperiului Rus, în toamna anului 1918 s-a prăbuşit şi Imperiul Austro-Ungar, copleşit de înfrângerile de pe câmpul de luptă şi de criza economică. 

Primii care s-au mişcat au fost bucovinenii. Astfel, la 27 octombrie 1918 s-a întrunit la Cernăuţi Adunarea Naţională a Românilor, care a solicitat unirea cu românii din Transilvania şi Ungaria. La acel moment liderii bucovinenilor erau destul de rezervaţi privind alipirea la România, având de înfruntat şi presiunea naţionaliştilor ucraineni. Neputând controla dezordinea generală care se instalase în provinciile Imperiului Austro-Ungar, liderii românilor bucovineni au cerut ajutor militar guvernului de la Iaşi, spre nemulţumirea ucrainenilor. 
În cele din urmă, Congresul General al Bucovinei a votat unirea cu România, la 28 noiembrie 1918.

După trei zile, la 1 decembrie, ultima provincie românească s-a unit cu ţara, prin rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. La 31 octombrie, politicienii transilvăneni înfiinţaseră Comitetul Naţional Român pentru a stabili soarta provinciei, afectată de dezordinea generală din Imperiul Austro-Ungar. Maghiarii au încercat să evite desprinderea Transilvaniei, oferind statut de autonomie teritoriului. Însă Iuliu Maniu a refuzat ferm, susţinând principiul „separării depline” de Ungaria. Comitetul Naţional Român a convocat la 1 decembrie Marea Adunare Naţională din întreaga Transilvanie, unde erau chemaţi să participe 1.228 de delegaţi. 

A fost ales oraşul Alba-Iulia, în amintirea lui Mihai Viteazul şi a martiriului lui Horia, Cloşca şi Crişan. Maghiarii au sabotat fără succes desfăşurarea adunării, care a însumat 100.000 de participanţi. În urma lucrărilor, conduse de Gheorghe Pop de Băseşti, s-a emis rezoluţia unirii necondiţionate cu România. Pentru o perioada s-a menţinut o autonomie tranzitorie, provincia fiind condusă de Consiliului Dirigent.

După război, Marea Unire s-a aniversat la 1 decembrie, când ultima provincie locuită de români s-a alipit Regatului României. Sărbătoarea naţională a rămas însă tot 10 mai. Ziua de 1 decembrie n-a fost marcată în mod special, având acelaşi statut ca şi 24 ianuarie, când se aniversa „Unirea cea mică”. 
În primii ani ai regimului comunist, despre Unire nu se amintea nimic, întrucât s-ar fi discutat şi despre alipirea Basarabiei (atunci Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) la România. Discursul naţionalist din perioada lui Nicolae Ceauşescu a recuperat sărbătoarea Unirii, fiind stimulate cercetările istorice despre acest eveniment.

23 August, ,,revoluţia antiimperialistă”
La 23 august 1944, pe când trupele sovietice erau deja la vest de Prut, Regele Mihai l-a arestat pe Ion Antonescu şi a dispus ruperea alianţei cu Germania nazistă. România se alătura Naţiunilor Unite şi, implicit, Uniunii Sovietice. În scurt timp, trupele Armatei Roşii au intrat în Bucureşti, începând procesul de sovietizare. Imediat după sfârşitul războiului, liderii Partidului Comunist au început să acorde zilei de 23 august o însemnătate mai importantă decât sărbătorii naţionale, 10 mai. 
După detronarea lui Mihai, la 30 decembrie 1947, ziua naţională a României a devenit 23 august. 
Propaganda oficială a înlăturat contribuţia regelui şi a apropiaţilor săi la înlăturarea lui Ion Antonescu. Odată cu venirea lui Ceauşescu, discursul despre 23 august suferă o nouă mutaţie, prin eliminarea rolului sovieticilor. 

Atât în ,,perioada Dej”, cât şi în ,,epoca Ceauşescu”, ziua naţională a fost sărbătorită cu mare fast, atât în Capitală, cât şi în localităţile de provincie. Muncitorii erau scoşi din fabrici pentru a defila pe străzile oraşelor, având asupra lor pancarte cu mesaje de pace şi de preamărire a partidului şi conducătorilor comunişti. După programul oficial, manifestanţii profitau de ziua însorită de vară pentru a participa la serbări cu mici şi bere. În ultimii ani ai ,,epocii Ceauşescu” însă, s-a renunţat la parade militare. Acestea au fost înlocuite cu spectacole omagiale pe Stadionul 23 August şi adunări festive ale oamenilor muncii, impuse în toate fabricile, uzinele şi instituţiile culturale din România.

Georgeta AMBERT

Ce spun istoricii despre ziua de 1 Decembrie

Numeroşi istorici români au vorbit  despre semnificaţia  zilei de 1 Decembrie şi despre modul în care acest moment este văzut în prezent de români.

Georgeta Filitti: La 1 Decembrie, dacă nu putem să arborăm un steguleţ, măcar să-l purtăm în suflet

,,1 Decembrie 1918 este încheierea unui proces istoric pe care şi-l doreau românii din întreg teritoriul locuit de ei şi faptul rămâne absolut simbolic. A şi explicat de ce 1 Decembrie a devenit foarte curând Ziua Naţională a ţării. Trebuie să spunem în acelaşi timp că a existat şi un context internaţional favorabil. În urma războiului, marile imperii care rupseseră părţi din teritoriul românesc s-au destrămat, dar au suferit transformări sociale extraordinare, în speţă e vorba de Rusia. Austro-Ungaria se destramă şi acest lucru a înlesnit foarte mult constituirea statelor succesorale, iar România şi-a putut întregi teritoriul. Sigur că a fost un proces pe care starea de spirit a românilor de pe întreg teritoriul locuit de ei l-a favorizat foarte mult. În acelaşi timp însă cu armatele noastre în Basarabia am reuşit să facem ordine, cu armatele noastre am reuşit după 1918 să stăvilim acest proces de comunizare, vai, a Ungariei lui Béla Kun, încât 1 Decembrie, când Adunarea de la Alba Iulia a decis ca Transilvania să fie realipită la Regatul României, încheia un proces istoric care în teorie a fost un lucru extraordinar, dar greul venea abia în anii următori. De ce? Pentru că era vorba de omogenizarea unei vieţi sociale, economice, politice. Pentru că aceste provincii, Transilvania, Bucovina, Basarabia, trăiseră sub alte legiuiri, sub alte conduceri oficiale, ceea ce complica lucrurile destul de mult. Şi a fost înţelepciunea oamenilor politici postbelici de a găsi acele elemente de coeziune ca să facă posibilă funcţionarea în bune condiţiuni a statului România Mare”, a declarat Georgeta Filitti. 

 Pentru Georgeta Filitti, 1 Decembrie reprezintă ,,un simbol al unităţii românilor”. „Şi folosesc acest prilej ca să mă raliez celor care, iubind istoria, iubind tradiţia, iubind lucrul bine făcut, să insist pentru menţinerea zilei de 1 decembrie ca Zi Naţională şi să înlăturăm acele încercări de-a dreptul ridicole, care vin să susţină că e o zi friguroasă şi atunci ar trebui să fie, eu ştiu, în plină vară Ziua Naţională a României, dând o mulţime de alte date. Dacă noi am avut Ziua Naţională pe 10 mai până la abolirea Monarhiei şi dacă lucrul acesta nu este cu putinţă astăzi, când suntem Republică, sau la o prezumptivă întrebare generală, un referendum făcut la nivel naţional, nu s-ar face întoarcerea la 10 mai, în orice caz să rămână această zi (1 Decembrie, n.r.), ca simbol al încheierii unui proces istoric, care a însemnat unitatea naţională, chiar dacă în momentul de faţă teritoriul pe care România l-a constituit după 1 Decembrie 1918 nu este egal cu cel actual”, a spus Georgeta Filitti.        Istoricul consideră că în prezent Ziua Naţională a României este percepută de către români „cu indiferenţă”.                                                                                                                                                                                                                           ,,Este o anume indiferenţă, care nu e proprie numai românilor. E proprie foarte multor europeni, care sunt foarte grăbiţi şi care îşi uită prea lesne istoria. Şi de faptul acesta cred că suntem vinovaţi cu toţii. Mi se întâmplă să circul destul de mult în ţară, să ţin conferinţe pe teme istorice şi eu am găsit o formulă care vrea să se abată puţin de la rigoarea de pe catedră şi atunci toată lumea spune: ‘Vai, dacă nouă ne-ar fi fost predată istoria aşa cum ne-o înfăţişaţi dumneavoastră, am fi fost fani ai istoriei, am fi învăţat cu drag ş.a.m.d.’. Istoria este lucrul cel mai minunat pe care îl avem. Este o zestre spirituală a fiecăruia dintre noi şi dacă ne-am pleca nu neapărat să aflăm câţi au participat la război, câte decoraţii s-au dat, câţi prizonieri am luat sau mai ştiu eu ce, dar să avem o idee cât de cât de ce s-a întâmplat atunci, ne-am iubi istoria şi la 1 Decembrie, dacă n-am putea să arborăm fiecare un steguleţ în geamul casei, măcar să-l purtăm în suflet”, a mai spus Georgeta Filitti.

Filip-Lucian Iorga: 1 Decembrie este un miracol istoric, dar şi o construcţie comună a strămoşilor

Filip-Lucian Iorga a declarat, pentru MEDIAFAX, că 1 Decembrie este un moment foarte important în istoria românilor, reprezentând finalizarea procesului de unificare naţională de după Primul Război Mondial.

 ,,Acum, sigur că au mai fost câteva date importante: Unirea Basarabiei întâi, apoi Unirea Bucovinei şi în cele din urmă Unirea Transilvaniei – 1 Decembrie. Deci, 1 Decembrie e mai degrabă unirea Transilvaniei cu ţara decât o zi generică a Marii Uniri. Am putea spune, deci, că avantajăm puţin Transilvania în ecuaţia asta. Nu serbăm zilele în care s-au unit cu ţara Basarabia sau Bucovina”, a spus Filip-Lucian Iorga.

 Pe de altă parte, istoricul consideră că este firesc să fie aşa, „fiindcă România, Vechiul Regat, a intrat în Primul Război Mondial tocmai pentru a recupera Transilvania”.        ,,Ăsta era visul istoric al României: să-i elibereze pe fraţii din Transilvania de sub dominaţia austro-ungară. Această Unire cu Transilvania are o greutate simbolică foarte importantă şi e normal ca 1 Decembrie să fie o dată cu simbolistică mai bogată decât datele celorlalte uniri. E o dată care vine în urma – aşa cum se spune – a unui miracol istoric”, a spus Filip-Lucian Iorga.

 Acesta a explicat că, deşi în Primul Război Mondial ţara noastră a întâmpinat şi probleme şi a făcut şi destule greşeli – ,armata n-a fost foarte bine înzestrată, defecţiunea aliaţilor ruşi din cauza Revoluţiei a fragilizat şi mai mult poziţia României, pe urmă am semnat acea pace separată cu Puterile Centrale care i-a supărat destul de mult pe aliaţii din Antanta, (…) familia regală, autorităţile, armata şi mare parte din populaţie se retrăsese în Moldova”- , „ecuaţia istorică, militară, conjuctura, a făcut ca România să poată, la acel moment, recupera toate provinciile istorice”.       ,,E şi rezultatul unor acţiuni politice şi militare, dar e şi un miracol acolo. Asta înseamnă 1 Decembrie”, a mai spus istoricul.

Totodată, Filip-Lucian Iorga a spus că se poate face o legătură şi cu Unirea lui Mihai Viteazul, care avea totuşi un alt caracter. „Pe vremea lui Mihai Viteazul nu putem vorbi de stat naţional, asta nu înseamnă că nu existau români şi pe vremea aceea. Nu trebuie să exagerăm nici în direcţia asta a deconstruirii. Sigur că moldovenii, şi muntenii, şi ardelenii se simţeau de acelaşi neam, dar Unirea lui Mihai Viteazul e mai mult o unire de tip feudal, o încercare de a acumula mai multe teritorii, de a avea mai multă forţă pentru a lupta contra otomanilor decât ce se întâmplă secole mai târziu, în 1918, cu această Mare Unire în cadrul unui stat naţional”, a declarat istoricul. Cât despre semnificaţia zilei de 1 Decembrie din punct de vedere personal, istoricul a menţionat că este mult mai uşor să te apropii de istorie prin poveştile de familie, de aceea ar fi bine ca toţi românii să-şi cunoască strămoşii.

  ,,Eu cred foarte mult în ţesutul ăsta familial şi personal al istoriei. Cred că ne putem apropia mai uşor de anumite evenimente dacă ne simţim legaţi de ele decât aşa doar dacă le citim dintr-un manual sau vedem documentare despre ele. De obicei, un eveniment ca Marea Unire devine sărbătoare în momentul în care ştii că cei apropiaţi ţie au făcut nişte sacrificii, că au contribuit şi ei. Este o construcţie comună. 1 Decembrie este o construcţie la care au participat strămoşii noştri şi e bine să ştim asta, să ne amintim şi să-i omagiem”, a declarat istoricul.

 În acest sens, Filip-Lucian Iorga a prezentat  câteva dintre istoriile familiei sale. Astfel, acesta a amintit de străbunicul din partea bunicii materne, Nicolae Costache, care era ploieştean şi a luptat la Turtucaia, „acolo unde a fost dezastrul armatei române, care a şi condus la ocuparea Bucureştiului de către trupele germane şi bulgare”. Străbunicul istoricului a fost luat prizonier la bulgari, familia a crezut că murise, iar acesta a reapărut târziu, atunci când nimeni nu mai credea că este în viaţă. O altă poveste spusă de Filip-Lucian Iorga este cea a străbunicului Nicolae Stănescu, din partea bunicului matern, care a făcut parte din una dintre primele unităţi de artilerie antiaeriană din Primul Război Mondial şi a luptat pe frontul din Moldova împreună cu mai mulţi fraţi de-ai lui şi cu nişte veri, istoricul menţionând că, în copilărie, a văzut fotografii din acea perioadă.        

  În ceea ce priveşte ramura paternă, Filip-Lucian Iorga îi aminteşte pe stră-străbunicul Ion Iorga şi pe străbunicul Iordache Iorga, care au luptat pe frontul din Moldova, iar străbunicul Iordache Iorga a luptat chiar la Mărăşeşti.    

Dincolo de istoriile de familie, Filip-Lucian Iorga a precizat că 1 Decembrie este sărbătoarea naţională pe care a cunoscut-o după 1989 şi, încă din timpul şcolii primare, îi plăcea să se uite la filme istorice şi să asculte cântece patriotice.        Istoricul a mai spus însă că gustul pentru rememorări istorice nu e foarte dezvoltat la generaţiile tinere. ,,În primul rând, ne-am îndepărat de sentimentul naţional, până la urmă. Atât timp cât lucrurile sunt destul de bine aşezate şi nu mai există mari pericole în momentul acesta la adresa României – poate şi lipsa acestui sentiment contribuie la o slăbire a sentimentului naţional. Asta nu e neapărat ceva rău, e un fenomen firesc şi, în contexul integrării europene, sunt alte valori care încearcă să prindă formă şi la noi – sentimentul apartenenţei la Europa, care nu e neapărat în contradicţie cu sentimentul naţional, dar sigur că începe să-i facă concurenţă. Pe urmă, e şi o oarecare slăbiciune la nivel simbolic, poate nu ştim să recuperăm suficient de bine istoria, s-o păstrăm.    

 În acest sent, istoricul aminteşte de centenarul Primului Război Mondial, „care ne conduce la 1 Decembrie”, şi care, în România, nu a fost atât de intens abordat, ca în alte state europene.  ,,Dacă urmăriţi densitatea de evenimente din Franţa, felul în care îşi omagiază soldaţii căzuţi, câte cărţi despre momentul respectiv apar, câte memorii de combatanţi sunt publicate, la noi nu prea se întâmplă asta. Aici cred că e o problemă mai generală şi mai adâncă cu noi, ca societate. Nu prea ştim să ne valorizăm trecutul şi capitalul ăsta simbolic reprezentat de ce au făcut strămoşii noştri, nu prea ştim să le legăm, ne despărţim foarte repede de generaţiile de dinainte şi asta poate duce şi la o lipsă de interes pentru sărbătorile naţionale”, a completat istoricul.    

Cât despre interesul oamenilor de a marca, într-un fel sau altul, ziua de 1 Decembrie, Filip-Lucian Iorga a declarat că mulţi dintre români nu ies să participe la paradele militare din cauza vremii. „E o perioadă în care e frig, ninge, plouă, nu prea îţi vine să stai pe stradă la parade”, a spus acesta.      De asemenea, Filip-Lucian Iorga a menţionat că ar trebui sărbătorită şi ziua de 10 mai.    ,,Eu, care am şi opţiunea regalistă foarte hotărâtă, sunt adeptul monarhiei constituţionale, dar dincolo de asta, cred că şi 10 mai ar trebui cât mai curând serbat. Nu ştiu câte ţări din Europa nu-şi serbează la nivel oficial ziua independenţei. Mi se pare o ruşine. Şi ştiu că au fost în Parlament propuneri, dar au picat la vot. Probabil din cauza fricii ca nu cumva sărbătorirea oficială a zilei de 10 mai să aducă şi monarhia înapoi. În fine, asta vor decide românii, dacă va fi cazul cândva, dar, cred că, ziua de 10 mai trebuie şi ea sărbătorită şi atunci poate că am recupera puţin şi din sentimentul ăsta de sărbătoare colectivă, de bucurie de a sărbători”, a mai declarat Filip-Lucian Iorga.  

În privinţa evenimentelor care ar trebui organizate pentru a marca ziua de 1 Decembrie, istoricul a spus că ar trebuie să existe în continuare parade militare, evocări istorice, dar, dincolo de evenimentele acestea mari, ,,e nevoie şi de o recuperare la firul ierbii”.     ,,De exemplu, în şcoli. Eu nu ştiu dacă există un proiect şi cred că nu există ceva foarte structurat cu ocazia centenarului Primului Război Mondial. De exemplu, eu aş face un proiect naţional, în care să le cer elevilor, prin profesorii lor de istorie sau de cultură civică, să încerce să recupereze amintirile propriilor lor familii despre aceste evenimente. Cred că de la asta ar putea să înceapă inclusiv pasiunea pentru o sărbătoare. (…) Aş face şi lucruri din acestea mai puţin fastuoase, mai puţin evidente, dar cu bătaie lungă”, a mai declarat istoricul.  

Cât despre locul de desfăşurare a evenimentelor din acest an, care vor avea loc lângă Palatul Parlamentului şi nu la Arcul de Triumf, aşa cum se întâmpla în mod obişnuit, Filip-Lucian Iorga a spus că nu crede că va avea vreun impact asupra populaţiei această schimbare. ,,Eu nu sunt un mare fan al Palatului Parlamentului. (…) E mai degrabă un simbol al dictaturii, al opresiunii, al prostului gust. Acum, din păcate, nu mai putem scăpa de el, n-o să-l mai dărâme nimeni, poate nici nu e bine să-l dărâme, e bine să ne amintim unde am fost la un moment dat. Să nu uităm aşa uşor. (…) Eu nu cred că o să aibă vreun impact schimbarea asta de loc de desfăşurare a ceremoniilor”, a spus istoricul.

 1 Decembrie este ziua străbunilor noştri, care au luptat să aibă această ţară

Istoricul Adrian Majuru a precizat că 1 Decembrie este „o poveste mai veche”, chiar dacă pentru români reprezintă Ziua Naţională de doar 24 de ani.       ,,De aproape o sută de ani, a fost o festivitate care, în fiecare an, a însemnat foarte mult pentru România Mare de după 1918, deşi Ziua Naţională era atunci, cu totul alta. Ziua de 1 Decembrie şi-a păstrat semnificaţia împlinirii unui ideal naţional, pe care l-au visat şi pentru care au luptat, patru generaţii în toată epoca modernă. Este sărbătoarea unui ideal împlinit”, a declarat istoricul Adrian Majuru pentru MEDIAFAX, explicând semnificaţia istorică a zilei de 1 Decembrie.  

De asemenea, Adrian Majuru a precizat că ziua de 1 Decembrie este a „străbunilor noştri, care au luptat să aibă aceasă ţară”. „Noi avem ţara pe care au visat-o ei. Aceasta este ziua în care nu trebuie să uităm că ceea ce privim pe hartă este visul împlinit al celor trecuţi pe aici, cu fiecare generaţie în urmă”, a completat Adrian Majuru.     Istoricul a mai spus că 1 Decembrie este o „zi a responsabilităţii” şi trebuie ca românii să lupte pentru a păstra acest „vis împlinit”.       ,,Este necesar să avem responsabilitatea unui vis împlinit, iar pentru acest lucru trebuie să devenim conştienţi că este în continuare o luptă pentru a-l păstra şi nu intru în detalii. Dincolo de viaţa de zi cu zi, 1 Decembrie este o zi a responsabilităţii”, a spus Adrian Majuru.  

Întrebat despre percepţia pe care o au românii despre Ziua Naţionala şi care mai este importanţa acesteia, Adrian Majuru a declarat: „Fiecare generaţie îşi trăieşte timpul ei şi are proiectele ei de viitor, însă întotdeauna proiectele de viitor ale fiecărei generaţii, indiferent de timpul istoric trăit, depind foarte mult de cadrul social, de oportunităţile care îi sunt oferite sau nu. Ce oportunităţi şi orizonturi de aşteptare pot fi însă într-un stat care se dizolvă? Care se dizolvă instituţional, cu riscul de a se rupe în bucăţi de la sine. Această trădare din interior poate fi oprită foarte uşor dacă în proiectul său de viitor, fiecare generaţie se leagă cumva, măcar în parte, de această ţară, chiar dacă mulţi dintre noi îşi fac studiile în străinătate, chiar dacă pentru o parte a vieţii lor vor să ajungă şi să-şi împlinească cariera într-o altă zonă culturală”.      

Totodată, răspunzând la o întrebare legată de felul în care ar trebui marcată ziua de 1 Decembrie şi despre impactul pe care îl va avea desfăşurarea evenimentelor din acest an lângă Palatul Parlamentului şi nu la Arcul de Triumf, aşa cum se întâmpla în mod obişnuit, Adrian Majuru a declarat: „Ceea ce se întâmplă, şi este un lucru mai grav, nu sărbătorile cunosc diminuarea, ci forţa instituţională a statului se diminuează. Trebuie început de aici: un proiect de viaţă pentru fiecare dintre noi, pentru că ceea ce s-a dorit a fost destructurarea tuturor proiectelor individuale de viaţă prin oferirea unor surogate, unor produse superficiale, de la emisiuni TV până la produse culturale. Acesta este bombardamentul, de fapt. Trebuie să rezistăm, să fim oneşti cu noi şi, indiferent de vârstă, să fim conştienţi că noi trebuie să decidem ceea ce trebuie să facem (…). Alegerea trebuie să ne aparţină şi nu aventurierilor care ne cheamă, la fiecare patru ani să votăm”.    ,,Noi avem ţara pe care au visat-o bunicii noştri. Iar noi trebuie să avem responsabilitatea acestui vis împlinit! Aici este problema!”, a completat Adrian Majuru.

    Pentru Dinu C. Giurescu, 1 Decembrie înseamnă „împlinirea unui program întreg de luptă politică, socială”. Însă acesta consideră că în prezent ziua de 1 Decembrie este percepută de către români ,,foarte prost”.

  ,,De 25 de ani nu facem decât să destrămăm ideea naţională, ideea de stat. Facem tot ce putem ca să desfacem unitatea naţională, nu să o întărim”, a declarat Dinu C. Giurescu.    Acesta consideră că organizarea evenimentelor dedicate sărbătoririi Zilei Naţionale a României, anul acesta, lângă Palatul Parlamentului trimite cu gândul la „un regim democratic care face totul să destrame această unitate”.  „Important este cum percepe populaţia, opinia publică ziua de 1 Decembrie. Că o facem lângă Palatul Parlamentului sau la Arcul de Triumf, tot aia este. Atât doar că Arcul de Triumf simboliza chiar unitatea naţională, pe când Palatul Parlamentului simbolizează un regim democratic care face totul să destrame această unitate”, a spus istoricul.     El a precizat însă că ar putea fi făcute mai multe lucruri, astfel încât percepţia românilor cu privire la ziua de 1 Decembrie să se îmbunătăţească.        

 „Să se înceapă întâi cu manualele şcolare, cu manualele de istorie, care sunt alcătuite după şabloane venite din alte ţări. Manualele de istorie nu-ţi redau istoria României, ele redau nişte generalităţi, societate, dezvoltarea oraşelor. Sunt nişte şabloane stabilite în Vest pe teme generale şi care au fost reluate de ai noştri, nu ştiu de ce. Nu ştiu care au fost capetele grozave care au imaginat că aşa se învaţă istoria României. Deci primul lucru să începem cu învăţământul, care să dea o altă imagine istoriei proprii. Şi după aceea presa să dea atenţie suficientă marilor sărbători, nu în sensul patriotard, cum s-a dat înainte de ’89, ci în adevăratul lor înţeles. 1 Decembrie este unitatea naţională, este ziua când s-a împlinit un program întreg stabilit încă de la 1848 de revoluţionari, care au visat la o Românie aşa cum s-a creat ea în 1918, peste hotarele atunci existente”, a mai spus Dinu C. Giurescu.  

Andrei Muraru: Lipsa de viziune a elitelor politice a dus la golirea de conţinut a Zilei Naţionale.  

 ,,În istorie, interpretarea momentului 1 Decembrie 1918 ia diverse nuanţe în funcţie de context, de modul în care se raportează un anumit regim politic la Unire, de curentele de opinie dominante din societate, de modul în care este reflectat de către factorii de opinie etc. La momentul respectiv, valul de euforie este greu de măsurat. Probabil, nu a lipsit, dar nici nu a fost atât de mare pe cât se crede, nici măcar în rândul etnicilor români din provinciile alipite. Evenimentele s-au desfăşurat într-un ritm extrem de alert, iar cursul evenimentelor Marelui Război nu a lăsat de multe ori să se întrevadă un asemenea ‘happy-end’. Totodată, astăzi trăim cu iluzia că năzuinţele locuitorilor erau aceleaşi sau că Regatul din 1918 era deosebit de tentant pentru transilvăneni, de exemplu. În rest, evident că numărul substanţial de minoritari înregistraţi în interiorul graniţelor noului stat român nu avea cum să privească bucuros această nouă configuraţie etno-geografică. În România anului 2014, sunt puţin peste 10% minorităţi etnice. Imaginaţi-vă cum arăta România în 1920 cu 30% populaţie minoritară (mai ales maghiari şi evrei), cu uriaşe probleme sociale, cu asperităţi politice care au fost deseori imposibil de atenuat, cu pierderi materiale şi umane foarte serioase în urma războiului (România a fost una dintre ţările implicate în conflict cu un mare număr de victime umane), cu probleme administrative de neconceput astăzi”, a declarat Andrei Muraru.

Citându-i pe Ferdinand Lot şi Gheorghe Brătianu, istoricul Andrei Muraru a precizat că, în prezent, „povestea de succes a Unirii pare mai degrabă un miracol şi o enigmă”. „Spun miracol pentru că proiectul a fost realizat în urma unei înfrângeri usturătoare. Oricum ar fi, Unirea rămâne – prin forţa împrejurărilor – o Românie victorioasă, pe care ne face plăcere să ne-o imaginăm frecvent, în care proiectăm toate speranţele şi iluziile noastre de astăzi. Ea este fără îndoială – cu toate neajunsurile – o victorie istorică a României de atunci (societate, clasă politică, organizare administrativă, şcoală, diplomaţie etc.) Cu toate acestea, dacă vom încerca să ‘disecăm’ fenomenul vom sesiza un detaliu uluitor: proiectul ‘României Mari’ (în forma lui 1918) a rezistat doar 22 de ani (până în 1940, când visul s-a destrămat la fel de brusc cum s-a ţesut), deci mai puţin cât s-a scurs de la Revoluţie până azi. Aş întreba atunci doar de dragul ipotezelor şi a istoriei lui ‘dacă': dacă prin 2013 să spunem, ar fi revenit comunismul într-o anumită formă, cum ar fi judecat oare românii din 2085 ‘victoria’ lui Decembrie 1989?”, a declarat Andrei Muraru.     Istoricul precizează însă că România modernă are rădăcina principală în momentul 1 Decembrie 1918.

 ,,Ca istoric, la 96 de ani de la eveniment, este evident că – raportându-mă la ceea ce a rămas astăzi din Unirea de la 1918 – România modernă are rădăcina principală în acest moment. Din acel teritoriu unele provincii nu mai aparţin statului român, dar a rămas în schimb o foarte mare aură mitologică ce înconjoară acel moment, viziune care este rodul unei interpretări oficiale date atât în perioada interbelică, cât şi în perioada comunistă. Din acest punct de vedere, şcoala românească de după 1989 a integrat elemente ale ambelor viziuni, iar rezultatul e în continuare o reflecţie mitică asupra evenimentului din 1918″, a spus Andrei Muraru.

   Acesta consideră că românilor „le lipseşte mult liantul cu Ziua Naţională, atât din raţiuni practice (e o sărbătoare de iarnă care nu te îndeamnă la prea multe acţiuni ‘în aer liber’, tradiţia sărbătoririi acestui moment este foarte recentă şi anemică, lipsa de imaginaţie a autorităţilor, care ar trebui să fie promotoarele unor acţiuni mult mai consistente în societate etc.), cât şi din considerente de ataşament civic”.

 ,,E clar că nu avem o cultură a ceremoniei, a împărtăşirii bucuriei şi emoţiei acestui moment în societate. De vină sunt şcoala, mediul social pauper abrutizat de conflicte sociale şi extravaganţă mediatică, mediul politic respingător ş.a.m.d”, spune Andrei Muraru.       Istoricul mai spune că „lipsa de viziune a elitelor politice româneşti a condus în ultimii 25 de ani la golirea de conţinut a Zilei Naţionale”.

,,Nimic din ce ar fi putut fi un ceremonial decent şi preţios nu a fost: mesele date de ‘baronii’ locali, la care se înghesuie persoanele defavorizate, şi paradele militare, prea puţin îndrăgite de români, reprezintă singurele evenimente care aduc culoare acestei zile. Nu cred că românul interiorizează această sărbătoare aşa cum s-ar cuveni, pentru că nu se simte reprezentat în niciun fel în ea: nu prea ştie ce sărbătoreşte, de ce şi mai ales nu ştie cum să facă. Ziua liberă e probabil o sărbătoare importantă, nu şi discursurile oamenilor politici. Pustietatea zonei din jurul Parlamentului (unde va fi marcată ziua de 1 Decembrie în acest an, n.r.) face parte din acest ‘peisaj’ al Zilei Naţionale pe care l-am descris”, a mai afirmat Andrei Muraru.

 ,,Din punct de vedere istoric, aşa cum se repetă an de an, la 1 Decembrie, data aceasta a fost încununarea unui efort naţional de mare importanţă şi continuitate, care a dus la refacerea unităţii românilor în interiorul graniţelor. A fost cea mai mare realizare istorică a Ţărilor Române de la un obiectiv al Revoluţiei din 1848, care s-a încheiat în Marea Adunare de la Alba Iulia”, a declarat istoricul.     Zoe Petre a precizat că se simte reprezentată ca persoană de această Mare Unire, ea fiind „o combinaţie de ardeleni, moldoveni, munteni şi dobrogeni”.      Întrebată cum este înţeleasă Ziua Naţională de actuala societate, Zoe Petre consideră că „românii o percep cu multă seriozitate”. „Nu are rost să comparăm cu 4 iulie la americani, o sărbătoare de barbecue familial şi o ocazie de a flutura steagul american. Românii au o conştiinţă naţională foarte puternică şi este de ajuns să-i vedeţi cum reacţionează faţă de tentaţiile unora în direcţia unei mai mari autonomii, îndată ce simt că integritatea teritorială ar putea fi, măcar imaginar, pusă în pericol, pentru că nu este în realitate. Dar e cumva o derobare a unei părţi din cetăţenii României de la sentimentele standard faţă de statul român. Imediat devin destul de critici şi chiar şi agresivi. Nu sunt indiferenţi, dar nu se manifestă la fel ca alte neamuri, şi din cauza faptului că 1 Decembrie este în plină iarnă”, a spus Zoe Petre, precizând că, dacă Ziua Naţională ar fi fost primăvara, cu siguranţă ar fi fost mai multe serbări câmpeneşti.  

În privinţa organizării paradei de 1 Decembrie în Piaţa Constituţiei, în apropierea Palatului Parlamentului, Zoe Petre a precizat că sărbătoarea naţională a mai fost marcată în acest loc în 1998. „Nu e obligatoriu să fie în acelaşi loc. România, în principiu, nu ar trebui să aibă tentaţia de a se expune ca forţă militară, numai că, în împrejurările actuale, poate că nu este rău să arate niţel mai mult ce poate şi care îi sunt direcţiile de dezvoltare”, a mai spus Zoe Petre.De asemenea, ea a precizat că Palatul Parlamentului, o clădire cunoscută şi sub denumirea de Casa Poporului, este „de 25 de ani naţionalizată de popor”. „Noi, atunci, în 1996, l-am rugat pe preşedintele Camerei Deputaţilor, domnul (Adrian, n.r.) Năstase, l-a rugat domnul (Ion, n.r.) Diaconescu, domnul (Emil, n.r.) Constantinescu, să nu mute Parlamentul. În momentul în care s-a instaurat noul Parlament a fost imposibil să se instaleze în vechea clădire, şi prizele erau scoase din perete. Dar, între timp, clădirea a fost exorcizată în multe feluri, nu are rost să ne întoarcem iar la Ceauşescu, care nu a pus piciorul acolo niciodată”, a conchis Zoe Petre.

  General de arm(r)prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Regele Ferdinand I si Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

asta-e-fraiere

 In 1922, la Alba Iulia, in Catedrala Reintregirii Neamului, Regele Ferdinand I si Regina Maria sunt incoronati ca suverani ai Romaniei Mari. Era locul cel mai potrivit pentru o asemenea ceremonie, pentru ca aici, in acest oras din Transilvania, in 1599, voievodul Mihai Viteazul realizase prima Unire a celor trei tari romane, Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova. Pe coroana regelui (coroana care fusese a predecesorului sau, Regele Carol I) au fost adaugate insemnele provinciilor romanesti unite, iar coroana reginei a fost comandata la Paris, la o celebra Casa de bijuterii, o coroana din aur masiv, in stilul bizantin al coroanelor voievodale. Evenimentul s-a bucurat de un fast deosebit. Regele Ferdinand I a invitat delegatii din peste douazeci de tari, inclusiv Japonia si Statele Unite ale Americii, Romania castigand enorm in privinta prestigiului sau international.

Dupa aceasta data, pentru tara a inceput o perioada de reconstructie si de prosperitate, pe care Regele Ferdinand I a sprijinit-o din rasputeri, incurajand initiativele partidelor politice, mai ales pe cele liberale, infaptuindu-se Reforma agrara din 1921, ca un gest de multumire pentru sacrificiul taranilor romani participanti, pe front, la razboi, s-a adoptat noua Constitutie a tarii, in 1923, si, in general, au fost ani de prosperitate si de dezvoltare fara precedent a cropped-1-decembrie-2011economiei si a culturii. Totusi, autoritatea regelui s-a diminuat treptat, in parte din pricina marii increderi pe care regele i-o acorda, in continuare, lui I.C. Bratianu (spre exasperarea dusmanilor politici ai acestuia), dar si pentru ca sanatatea Regelui Ferdinand I devenise tot mai subreda. S-a stins din viata in 1927, in iulie, la Sinaia. Este inmormantat la Biserica Episcopala din Curtea de Arges, alaturi de alti membri ai familiei regale. I-a urmat la tron Mihai, nepotul sau, care, la vremea aceea avea numai cinci ani, de aceea tara urma sa fie condusa de o Regenta.

Chiar daca unii contemporani l-au considerat pe Ferdinand I, omul, prea timid uneori si prea influentabil, nimeni nu a contestat meritele regelui in realizarea statului national unitar roman, toti l-au recunoscut ca pe un adevarat patriot, bun, generos si devotat tarii, numindu-l, pe buna dreptate, Ferdinand ,,Intregitorul de tara” sau ,,Regele Marii Uniri”.

  Col(r) prof univ dr ec Silvia ANDREI

Marea Unire a românilor – 1 Decembrie 1918

„…Marea Unire din 1918 a fost și va rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești. Măreţia sa stă în faptul că desăvârșirea unităţii naţionale nu este opera nici a unui om politic, nici a unui guvern, nici a unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan râvnit cu putere, din străfundurile conștiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-i călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit […]. Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-i da armătura teritorial-instituţională, care este statul naţional. […]” Astfel marchează regretatul academician Florin Constantiniu semnificaţia istorică a zilei de 1 decembrie 1918.

regeUnirea Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918 reprezintă fără doar și poate evenimentul principal al istoriei României și totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii. Aniversăm cu respect în fiecare an Ziua Naţională a României la 1 Decembrie, prilej de rememorare a jertfei înaintașilor și a luptei pentru constituirea statului naţional român. Cu acest prilej, discutăm, polemizăm, dezbatem cu privire la rolul maselor și al personalităţilor în anul plin de istorie 1918. Unirea din 1918, realizată de niște patrioţi vizionari, rivalizează palid astăzi cu faptele unor personaje contemporane. Tinerii nu prea știu ce sărbătoresc, cei mai în vârstă visează la vremurile apuse, iar mulţi folosesc ziua liberă pentru a-și rezolva din problemele restante din cauza serviciului.

Dar să vedem despre ce evenimente și personalităţi este vorba… Victoria Antantei, care începea să se contureze în 1918 în Europa Occidentală, s-a repercutat și pe frontul din Peninsula Balcanică. Armata generalului Sarrail, care practic era blocată de ani la Salonic, înainta și depășea liniile armatei bulgare. În România, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918, Guvernul Alexandru Marghiloman își dădea demisia. I-a urmat un Executiv condus de generalul Constantin Coandă, care proclama remobilizarea armatei române și la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, România reintra în război. După numai o zi, războiul lua sfârșit în Europa Occidentală. În partea de răsărit a continentului nostru, după armistiţiul de la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare au mai continuat cu intermitenţe pe teritoriul Ungariei.

Înfrângerea militară aducea cu sine destrămarea imperiilor multinaţionale din cadrul Puterilor Centrale. Aceasta erau urmată de intensificarea mișcării naţionale a popoarelor aflate pe drumul deplinei autonomii și independenţe. La 26-28 martie 1918 a avut loc la Roma un Congres al naţionalităţilor din Austro-Ungaria, care a votat o moţiune, cerând recunoașterea dreptului fiecărei naţiuni de a se constitui într-un stat naţional independent sau de a se uni cu statul său naţional, dacă acesta exista deja.

La 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea Basarabiei cu România. În vara anului 1918 s-a constituit în capitala Franţei Consiliul Naţional al Unităţii Române, condus de Take Ionescu, iar printre membri avându-i pe Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu. Consiliul a fost recunoscut de către guvernele Antantei drept exponentul intereselor poporului român. La începutul toamnei, Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaţilor și rutenilor a solicitat dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor din cadrul său.

Evenimentele se precipitau și în Transilvania. La 29 septembrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român a adoptat în unanimitate, „în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăși”, Declaraţia de la Oradea, elaborată de Vasile Goldiș, prin care se dorea recunoașterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei. Peste o săptămână, Declaraţia ere citită în Parlamentul de la Budapesta de către Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu dorea să mobilizeze 70.000 de soldaţi transilvăneni din fosta armată austro-ungară, cu care să meargă în Transilvania.

La 3 octombrie 1918 era publicat de către împăratul Carol I de Habsburg al Austro-Ungariei manifestul intitulat Către popoarele mele credincioase, care propunea reorganizarea Austro-Ungariei ca un stat de tip federal de șase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez și ucrainean). Imediat a apărut Declaraţia Corpului voluntarilor transilvăneni și bucovineni, care a respins manifestul împăratului Austro-Ungariei și a proclamat unirea teritoriilor lor cu Regatul României.

La 27 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român al Bucovinei, sub conducerea lui Iancu Flondor, care a afirmat dorinţa Bucovinei de unire cu România, eveniment proclamat, la 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi. La 3 noiembrie 1918 se constituia Consiliul Naţional Român Central din Transilvania, ce reunea reprezentanţii Partidului Naţional Român și ai Partidului Social-Democrat și care, în condiţiile rapidei dezintegrări a aparatului administrativ maghiar, a preluat controlul Transilvaniei. Ca urmare, guvernul maghiar, condus de Károlyi Mihály, a încercat să intre în negocieri cu Consiliul Naţional Român Central. Tratativele s-au purtat la Arad, între 13-15 noiembrie 1918, și au eșuat. În același timp, guvernul maghiar a semnat la 13 noiembrie 1918 armistiţiul de la Belgrad, care stabilea o linie de demarcaţie între Ungaria și Transilvania, care lăsa orașele Satu Mare, Oradea, Beiuș, Arad și regiunile Crișana și Maramureș sub control maghiar, iar Banatul sub administraţia Serbiei.

Consiliul Naţional Român Central a convocat pentru 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, o adunare naţională a românilor din Transilvania și Ungaria. De ce la Alba Iulia? Mai întâi, deoarece la 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul intrase în cetate, care a devenit capitala domnitorului în timpul scurt cât reușise să săvârșească Unirea Țărilor Române. Mai apoi, în 1784, pe platoul Cetăţii, Horia și Cloșca au fost frânţi pe roată în urma condamnării lor. Pentru buna desfășurare a lucrărilor urma să fie aleși 600 de deputaţi pe bază de vot universal și, respectiv, 628 reprezentanţi ai organizaţiilor și societăţilor culturale. Pe parcursul a două săptămâni, au fost aleși câte 5 reprezentanţi de circumscripţie.

Marea Adunare Naţională a fost pregătită cu minuţiozitate, discuţiile purtându-se îndeosebi în jurul Rezoluţiei Unirii, redactată de Vasile Goldiș. Unii au cerut ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul a solicitat unirea fără niciun fel de condiţii. Socialiștii se temeau de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă, s-a adoptat formula unei autonomii provizorii.

Anunţând popoarelor lumii voinţa și hotărârea sa, naţiunea română declara prin manifest că ea „din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pierii mai bine decât a suferi mai departe sclavia și atârnarea…” În vederea realizării acestui deziderat, în încheierea manifestului se cerea sprijinul întregii populaţii române din Transilvania, care „spera și aștepta că în năzuinţele ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul românesc, cu care una vom fi de aici înainte în veci”.

Anunţând programul Adunării Naţionale Constituante, Comitetul organizatoric adresa următorul apel: „Fraţi români, locul cel mai istoric al neamului vă așteaptă cu braţele deschise, veniţi deci să-l atingeţi cu pasul vostru, ca să simţiţi fiorul ce l-a mișcat odată pe marele voievod cu numele de arhangheli, pe martirii Horea, Cloșca și Crișan, pe craiul munţilor, Avram Iancu, și pe toţi cei care au început și lucrat la realizarea Visului de veacuri pe care noi cei de azi îl vedem ca pe răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc”.

Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă de mare sărbătoare. Au venit 1.228 de delegaţi oficiali, reprezentând cele 130 de cercuri electorale din comitatele românești. Acestora li s-au adăugat episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale românești, ai școlilor medii și institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriași, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare și ai tinerimii universitare. Pe lângă toţi aceștia, s-au adunat peste 100.000 de oameni, care au sosit cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare ale comunelor ori ale ţinuturilor. Drumul spre Cetăţuia de la Alba Iulia era flancat de șirurile de ţărani români înveșmântaţi în sumanele de pătură albă și cu căciulile oștenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile cetăţuii flutura drapelul tricolor. De pe opt tribune se explica maselor populare măreţia vremurilor pe care le trăiau și importanţa adunării. Concomitent, în sala Cazinei Militare, delegaţii au ţinut ședinţa. Prin aceasta, adunarea de la Alba Iulia a căpătat caracterul unui plebiscit al tuturor românilor.

REZOLUTIA-FINALVorbitorii, în persoana lui Ștefan Cicio Pop, au prezentat condiţiile istorice în care se desfășura adunarea. Vasile Goldiș a făcut o expunere a istoriei românilor și a argumentat necesitatea Unirii. A urmat apoi Iuliu Maniu, care a insistat asupra împrejurărilor în care se realiza Unirea. Iosif Jumanca a adus adeziunea la Unire a lucrătorilor industriali.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii au decis în unanimitate cu privire la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, pe baze democratice, cu păstrarea unei autonomii locale și cu egalitatea naţionalităţilor și a religiilor. Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională a solicitat: „Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

Egală îndreptăţire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.

Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.

Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus”.

Cu prilejul Adunării, s-a constituit și Marele Consiliu Naţional Român, de fapt un organism legislativ, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu a ales un guvern provizoriu, numit și Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul a hotărât să trimită la București o delegaţie, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh al României). Acesta, la 1/14 decembrie 1918, înmânează regelui Ferdinand I Declaraţia de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a Unirii.

Adunarea de la Alba Iulia s-a desfășurat fără prezenţa trupelor române. Primii soldaţi au trecut Munţii Carpaţi la 13 noiembrie 1918, iar acţiunea s-a intensificat după 20 noiembrie, primele orașe în care au intrat unităţile militare române fiind Topliţa și Miercurea Ciuc, la 26 noiembrie, deci în zona secuiască a Transilvaniei, care oricum nu și-a trimis reprezentanţi la Alba Iulia. La 1 decembrie 1918, trupele române nu trecuseră linia Mureșului decât într-un singur loc, în zona orașului Târgu Mureș.

După adunarea de la Alba Iulia, atitudinea guvernului de la Budapesta faţă de românii ardeleni s-a radicalizat. Budapesta nu a recunoscut adunarea de la Alba Iulia și nici înfiinţarea Consiliului Dirigent. Mai mult, la 8 decembrie 1918, primul ministru maghiar Károlyi l-a numit pe István Apáthy comandant al „Comisariatului pentru Ungaria de Est”. Pe de o parte, guvernul maghiar și-a dat seama că lipsa unor forţe militare regulate îi submina situaţia în teritoriile pe care le considera drept maghiare, începând din decembrie să-și reorganizeze armata. Ca atare, a fost absolut necesară înaintarea trupelor române dincolo de Mureș, fie și numai din acest motiv.

La un moment în care în România patriotismul este atât de puţin important și în Europa se vorbește tot mai mult despre inutilitatea cadrului naţional, aniversarea Zilei Naţionale devine un moment de excepţie în afirmarea identităţii și tradiţiilor naţionale.

 Prof. Mihai MANEA,

Președintele Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România (APIR-Clio)