Arhive zilnice: 10 decembrie 2018

Un an de la moartea Regelui Mihai I. Cine a fost ultimul monarh al României

Miercuri, 5 decembrie, s-a împlinit un an de la trecerea la cele veșnice a Regelui Mihai I, fostul suveran al României. Ultimul monarh al României s-a stins din viață la vârsta de 96 de ani, la locuinţa sa din Aubonne (Elveţia).

regele-mihai_1-605x388După o domnie zbuciumată, începută la vârsta de 19 ani, Mihai I a fost nevoit să abdice în anul 1947. Radio România Cultural a realizat un portret al celui care a fost ultimul Rege al României1. “Regele Mihai I s-a născut la 25 octombrie 1921, la Sinaia, fiind fiul Regelui Carol al II-lea şi al Reginei-Mamă Elena. Din iunie 1930, după plecarea Reginei-mamă în exil, Regele Mihai a rămas în grija tatălui său. A urmat cursurile unei şcoli organizate de acesta la palat, alături de copii din toate colţurile ţării şi din toate categoriile sociale. După decesul Regelui Ferdinand din 1927 şi ca urmare a faptului că Principele Carol a renunţat la statutul de Principe Moştenitor, Principele Mihai a fost proclamat Rege. Fiind minor, s-a instituit o Regenţă, compusă din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, Gh. Buzdugan.La 8 iunie 1930, Principele Carol a revenit în ţară şi a preluat tronul, apoi Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia.În adolescenţă, Principele Moştenitor a urmat cursuri de sport şi a început pregătirea militară, la vârsta de 17 ani devenind sublocotenent în Armata Română”, povesteşte RRA. În decembrie 1940, la câteva săptămâni după a doua proclamare ca rege, Majestatea Sa a rostit, prin intermediul Societăţii Române de Radiodifuziune, primul său mesaj de Crăciun şi Anul Nou către naţiune.

“Pe perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Regele Mihai i-a îmbărbătat pe ostaşii români care au luptat pentru reîntregirea ţării, însă nu a fost de acord cu depăşirea liniei Nistrului. La 23 august 1944, Regele a hotărât, în ciuda refuzului Mareşalului Antonescu, trecerea României alături de aliaţii săi tradiţionali, fapt care se pare că a scurtat războiul şi a cruţat multe vieţi. Din 1944, Regele s-a opus din toate puterile instaurării autorităţii comuniste”, se arată în material. În noiembrie 1947, Majestatea Sa a participat la căsătoria Principesei Elisabeta a Marii Britanii cu Ducele de Edinburgh, unde a întâlnit-o pe Principesa Ana de Bourbon-Parma, de care s-a îndrăgostit la prima vedere. La întoarcerea în ţară, Regele Mihai a cerut să se căsătorească cu Principesa Ana, fapt ce a creat panică în rândul autorităţilor comuniste şi, probabil, a provocat grăbirea hotărârii de a-i cere Regelui abdicarea, fapt petrecut la 30 decembrie 1947, când Petru Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej l-au ameninţat pe Suveran cu execuţia a o mie de tineri, în cazul în care nu ar fi abdicat. Mihai I şi Ana s-au căsătorit la 10 iunie 1948, la Atena. Ei au locuit până la sfârşitul anului 1948 la vila Sparta, locuinţa Reginei-mame Elena, apoi, din 1949, s-au mutat la Lausanne şi apoi în Anglia, unde au locuit până în 1956. Pentru a-şi câştiga existenţa, Regele şi Regina au construit o fermă de pui şi un mic atelier de tâmplărie. Familia Regală s-a întors în anul 1956 în Elveţia, la Versoix, un mic oraş de pe malul lacului Léman, la câţiva kilometri de Geneva, unde Regele Mihai a semnat un contract cu compania aeriană „Lear Jeats and Co”. Aici a fost reşedinţa Familiei Regale timp de peste 45 de ani.

“După Revoluţie, la 25 decembrie 1990, Mihai I, însoţit de mai mulţi membri ai familiei regale, soseşte pe aeroportul Otopeni şi intră în ţară cu un paşaport diplomatic danez, obţinând o viză pentru 24 ore pentru a merge la Mănăstirea Curtea de Argeş, unde intenţiona să se reculeagă la mormintele antecesorilor săi regali şi să asiste la slujba religioasă de Crăciun. Însă, în drum spre Curtea de Argeş, Regele şi însoţitorii săi sunt opriţi de un baraj al Poliţiei, sunt conduşi din nou la aeroport şi obligaţi să părăsească ţara.Apoi, în anul 1992, noul guvern român i-a permis regelui Mihai să revină în ţară pentru a participa la prăznuirea Sf. Paşti, Regele fiind întâmpinat de populaţie cu o simpatie deosebită – în Bucureşti peste un milion de persoane ieşind în stradă pentru a-l aclama. Popularitatea regelui a îngrijorat guvernul preşedintelui Ion Iliescu, acesuia interzicându-i-se accesul în România pentru următorii cinci ani.În 7 octombrie 1994, după aterizare, pe aeroport, Regele a fost invitat să urce înapoi în avion pe motiv că nu se acordă viză „în acest moment” şi să nu se acordă viză „în frontieră”.

61920364În 1997, după înfrângerea electorală a lui Iliescu de către preşedintele Emil Constantinescu, România i-a reactivat regelui Mihai cetăţenia română şi i-a permis să îşi reviziteze propria ţară.Regele şi Regina s-au mutat în anul 2001 definitiv în România, unde au continuat să militeze pentru aderarea României la NATO şi Uniunea Europeană, dar şi respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piaţă, păstrarea culturii naţionale, respectarea adevărului istoric, respectarea şi garantarea proprietăţii private, consolidarea statului de drept şi a democraţiei interne. În acelaşi an, Palatul Elisabeta a fost oferit ca reşedinţă oficială permanentă Regelui Mihai, în calitate de fost şef de Stat şi tot în 2001 a fost retrocedat Regelui Domeniul Regal de la Săvârşin, jud. Arad. Din anul 2004 Regele Mihai şi Regina Ana au locuit alternativ la Aubonne, în Elveţia, la Castelul de la Săvârşin, sau la Palatul Elisabeta din Bucureşti. Majestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana au lăsat în urma lor cinci fiice: ASR Principesa Moştenitoare Margareta, ASR Principesa Elena, ASR Principesa Irina, ASR Principesa Sofia şi ASR Principesa Maria. Potrivit vechii legi salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constituţie democratică a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai (presupunând că nu mai are băieţi), în absenţa schimbării constituţiei, care ar necesita restaurarea monarhiei, succesiunea revenea familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, şeful acesteia, prinţul Karl Friedrich de Hohenzollern, aflându-se pe prima poziţie în ordinea de succesiune. Însă, la 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată, Mihai I a promulgat noul statut al Casei Regale, intitulat „Normele fundamentale ale Familiei Regale a României”, act prin care a desemnat-o pe principesa Margareta drept moştenitoare a tronului cu titlurile de Principesa Moştenitoare a României şi de Custode al Coroanei României, iar la 10 mai 2011, Mihai I a rupt legăturile istorice şi dinastice cu Casa princiară de Hohenzollern-Sigmaringen, a modificat numele familiei sale în „al (a) României” şi a renunţat la titlurile conferite lui şi familiei sale de către Casa princiară. În anul 2008, Domeniul Regal Sinaia, cu celebrele castele Peleş şi Pelişor, cele mai vizitate obiective de patrimoniu din ţară, au revenit în proprietatea Majestăţii Sale Regelui Mihai I”, arată RRA.

General de arm(r)prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Mitropolitul Banatului se va ruga pentru toţi eroii frontului şi pentru unioniştii bănăţeni

lider-alde-mitropolitul-banatului-ioan-selejan-ar-trebui-sa-fie-presedintele-romaniei-417396Au jurat mai întâi credinţă lui Dumnezeu, s-au îngrijit de sufletele oamenilor din satele lor alături unde sfinţeau case, fântâni, gospodării, încreştinau prunci, legau în faţa altarului tinerii ce-şi întemeiau o familie, petreceau bătrânii spre veşnicie.

Războiul a răpit feciorii satelor, dar pentru că frontul răpea zilnic vieţi, era nevoie de ei, de preoţi, şi în câmpurile de bătălie, iar Biserica şi Armata au fost din nou împreună, pentru glie.

Unii dintre preoţii satelor bănăţene, care trăiau în mare sărăcie, s-au înrolat voluntar în armată; alţii au primit ordine de înrolare încă din 1914, devenind cu toţii preoţi militari, trupurile multora dintre ei fiind jerfă în îndeplinirea datoriei lor pe front, în tranşee, alături de ostaşi.

Între preoţii morţi în această conflagraţie îi regăsim pe: Armăşescu N., de la Reg. 2 Vânători; Bârlogeanu D., de la Reg. 51/52 Infanterie; Rătescu I., de la Brigada 11 Roşiori; Cerbulescu I., de la Spitalul evacuare nr. 1; Gibescu C., de la Ambulanţa Diviziei I-a. Între răniţi: preoţii Gârlănescu N., de la Brigada 4 Artilerie; Baculescu H., de la Brigada 1 Călăraşi; Grigorescu I. de la Brigada 8 Artilerie; Dicu P, de la Regimentul 45 Infanterie; Ionescu D., de la Reg. 28 Infanterie; Mironescu I. de la Regimentul 16 Infanterie. Dispăruţi (prizonieri etc.): preoţii Florescu I. Dâmboviţa, Popescu Belizarie, Dumitrescu Marin, Şerbănescu Justin, Popescu Lazăr (rămas în teritoriul ocupat), Mărculescu Em., Furnică V.N., Stoicescu A., Sadeanu C., Pârligras T., Popescu A., Jugureanu Gh., Popescu D., Ionescu Gh. V., Ionescu St., Roşoga Ilie, Blănariu Gh., Popa Marin.

Potrivit documentelor, în aprilie 1918 erau pe front 22 de preoţi militari din Consistoriul Arad. Printre aceştia găsim şi unii preoţi din parohiile bănăţene care ţineau de Episcopia Aradului, precum Gheorghe Rista din Ohaba Sârbească, Ştefan Opreanu din Cenadul Sârbesc, care au fost mobilizaţi încă de la începutul războiului, apoi Aurel Raica din Utvin, mobilizat în 10/23 noiembrie 1914. Pe parcursul anului 1915 au mai fost trimişi pe front preoţii Virgil Popovici din Giroda şi Dimitrie Ganea din Milova, în 1916 Pavel Ardelean din Timişoara şi Pavel Marcovici din Hodoş. Mobilizările au continuat şi în 1917, când au ajuns pe front Iuliu Hălmăgean din Valcani, Victor Filip din Lipova şi Ioan Blaga din Secusigiu.

Din parohia Pesac, raportările protopopului Comloşului, Mihai Păcăţean, arată că în 23 iulie/5 august cei doi preoţi, Victor Tizeşan şi Grigore Vermeşan, au fost chemaţi la miliţie şi au părăsit parohia, care a rămas a fi administrată de preotul Virgil Negru din Igriş. În 30 iulie/12 august protopopul revenea cu informaţii noi privind parohia din Pesac şi anunţa Episcopia arădeană că Grigore Vermeşan s-a întors de la miliţie, absolvit fiind deocamdată de a servi armata, iar Victor Tizeşan a fost mobilizat, fiind chemat la serviciul militar activ.

Din protopopiatul Timişoarei în toamna anului 1914 a ajuns pe front Aurel Raica din Utvin, administrarea parohiei fiind încredinţată capelanului Nicolae Maşcovescu din Sânicolaul Român. Mobilizările preoţilor, începute în 1914, au luat amploare în anii care au urmat. În 1915 din protopopiatele bănăţene aflate sub jurisdicţia Episcopiei Aradului au fost trimişi pe front mai mulţi preoţi (Virgil Popovici din Giroda şi Dimitrie Ganea din Milova).

Frontul cel mare s-a închis, a urmat Unirea de la Alba Iulia, unde regăsim, din nou, figuri de preoţi bănăţeni care au fost prezenţi printre delegaţii Adunării.

Delegaţia bănăţenilor a avut în final 359 de membri oficiali, reprezentând toate categoriile sociale şi principalele organizaţii politice, sociale şi culturale bănăţene. Pe lângă aceştia au participat un număr mare de români bănăţeni de pe întreg cuprinsul Banatului, numărul total ajungând la circa 1.000 de participanţi bănăţeni.

Pentru toţi aceştia, eroi şi unionişti care îşi trăiesc veşnicia, ÎPS Ioan Mitropolitul Banatului, va oficia duminică slujbă de pomenire, dar se va ruga pentru ei şi în sfânta liturghie.

Florin NAHORNIAC

Mitropolitul Banatului l-a pus pe şeful CJ Arad să jure la slujba că va reabilita două case

Reprezentantii autoritatilor locale din Arad au fost puse in biserica sa promita ca vor reabilita doua cladiri emblematice din oras.

IPS-Selejan-4La finalul slujbei de sfintire a picturii din Catedrala Arhiepiscopala „Sfanta Treime”, mitropolitul Banatului i-a chemat in fata pe reprezentantii autoritatilor locale si i-a pus sa promita ca vor repara cladirile, arata TVR.

– „Va legati astazi sa rezolvam cele doua case, domnule presedinte?”, i-a spus mitropolitul Banatului presedintelui Consiliului Judetean Arad, Iustin-Marinel Cionca-Arghir.
– „Ne legam”, a raspuns acesta.

IPS Ioan Selejan a facut referire la casa in care s-a nascut Vasile Goldis, aflata in satul cu acelasi nume, din comuna Beliu, si la casa lui Stefan Cicio Pop, situata in centrul orasului Arad.

Promisiunea a fost facuta in fata a mii de enoriasi prezenti la slujba.

Catedrala din centrul Aradului este prima construita in tara noastra dupa 1989, iar pictarea peretilor a durat opt ani.

Florin NAHORNIAC

Mitropolitul Ioan al Banatului a vizitat un centru pentru persoane cu dizabilități

Mitropolitul Ioan al Banatului a efectuat în ziua de 3 decembrie 2018, aniversată la nivel global ca Ziua Internațională a persoanelor cu dizabilități, o vizită la sediul Fundației „Pentru Voi” din Timișoara.

mitropolitul-ioan-al-banatului-la-centrul-pentru-voi-1.x71918Înaltpreasfinția Sa a adus daruri persoanelor cu dizabilități, beneficiare ale centrului, constând în articole de îmbrăcăminte și produse alimentare, informează Mitropolia Banatului.

Mitropolitul Ioan a vizitat atelierele de creație în care persoanele cu dizabilități creează lucruri făcute manual. Aceștia reușesc sub îndrumarea personalului specializat să confecționeze articole de print, felicitări, afișe, ornamente specifice sărbătorilor de iarnă, primăvară, precum și alte obiecte hand made.

La final, ierarhul a luat masa împreună cu beneficiarii Centrului de zi și a semnat în cartea de onoare a fundației, unde a specificat că acești oameni, deși au grave deficiențe intelectuale, sunt frații noștri întru Hristos.

În prezent, Fundaţia „Pentru Voi” oferă servicii sociale pentru 200 de adulţi cu dizabilităţi intelectuale şi familiile acestora.

Fundaţia „Pentru Voi” a fost înfiinţată în anul 1996, având ca fondatori Asociația Română ”Speranța” din Timișoara și o fundație olandeză.

Florin CREŞTINUL

11 decembrie în istorie: Cuza anunță formarea națiunii române. Iliescu e ales președinte pentru a treia oară

La 11 decembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza anunță formarea națiunii române. În 1901 se transmite primul semnal radio transatlantic. În 1946 se înființează UNICEF. Iar în 2000, Ion Iliescu e reales președinte al României. Să ne închinăm tuturor eroilor care s-au jertfit pentru România și întregul popor drepmăritor creștin ortodox.

General(r)dr ec Mihai NAHORNIAC

Sărbătoarea Naşterii Domnului: simbol şi tradiţie

Crăciunul poate fi un cadou frumos pentru orice creştin, prin pacea şi liniştea pe care le aduce în sufletul fiecăruia. Pentru această sărbătoare, creştinii se pregătesc dinainte, atât sufleteşte, cât şi trupeşte. De pe 15 noiembrie începe Postul Crăciunului, ţine până pe 24 decembrie şi este mai puţin aspru decât cel al Paştelui. Mai presus de orice pregătire pentru această sărbătoare este pregătirea sufletească. De aceea, creştinii ţin post, fiecare cât poate, asemeni sfinţilor din Vechiul Testament, care posteau aşteptând venirea Mântuitorului.

Timp de 40 de zile înainte de această sărbătoare, creştinii nu mănâncă carne sau produse lactate, pregătinduse astfel pentru sărbători. La români, Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători. El a fost, este şi va fi o adevărată bucurie pentru toţi oamenii, care după mulţi ani trăiţi sub povara păcatului strămoşesc primesc prin Naşterea Mântuitorului lumină în viaţa omenească, „acesta întrupânduSe de la Duhul Sfânt, făcându-Se om”.

1827259input_file0100831_2_w529_h700_q100De Crăciun, mulţi consideră că e un prilej bun pentru ca familia să se reunească şi să petreacă mai mult timp împreună. Dar în afară de acestea, creştinii merg la biserică, unde cu adevărat este reînviat acel moment sfânt, al Naşterii Mântuitorului, când Fecioara Maria şi Iosif au plecat spre Betleem, iar Pruncul a fost născut noaptea într-o peşteră, primind daruri de la magi, asemeni unui rege: aur, smirnă şi tămâie. Asemenea magilor, şi creştinii trebuie să-şi pregătească darurile atât pentru semeni, cât şi pentru Dumnezeu. Smirna şi tămâia ne duc cu gândul la darurile duhovniceşti ce le fac creştinii semenilor şi lui Dumnezeu, adică dragostea, credinţa, nădejdea, iar aurul la darurile materiale.

Fiecare dintre noi are posibilitatea de a face un dar cât de mic, dar, fie el material sau spiritual, acesta reprezintă condiţia primirii în suflet a darului cel mai de preţ din lume, Pruncul Iisus Hristos.

Crăciunul a fost stabilit ca sărbătoare oficială în anul 325 de primul împărat roman creştin, Constantin cel Mare, fixându-se atunci ziua de 25 decembrie. În anul 354, Liberius, episcopul Romei, a reconfirmat oficial aceeaşi dată pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. La romani a fost reglementată sărbătorirea acestui mare eveniment abia în secolul al IV-lea, deoarece sfârşitul lunii decembrie coincidea cu serbările date în cinstea zeului Saturn, numite saturnalii, acestea fiind o formă de venerare a Soarelui, adică a luminii ce biruia întunericul. Unii episcopi au propus ca Naşterea Domnului să se sărbătorească în perioada 17-24 decembrie, neştiindu-se cu siguranţă care ar trebui să fie data corectă.

Datorită diferenţelor calendaristice, o bună parte dintre ortodocşi au serbat multă vreme Crăciunul în luna ianuarie, ruşii şi sârbii păstrând şi astăzi acest obicei.

Celebrul personaj legat de această sărbătoare este, fără îndoială, Moş Crăciun. Imaginea sa cunoscută astăzi a apărut în secolul al XIX-lea. Moş Crăciun arată ca un bătrân bun şi blând, cu barba albă, care aduce daruri copiilor.

Colindele vestesc Naşterea Domnului

De sărbătoarea Naşterii Domnului sunt legate o mulţime de obiceiuri frumoase. La noi, copiii merg în ajun cu colindul, din casă în casă, vestind Naşterea Domnului. Cele mai cunoscute colinde sunt: „Cu Moş Ajunul”, „Florile Dalbe” şi „Steaua”.

Copiii care merg cu steaua îşi confecţionează o stea mare din lemn, împodobită cu hârtie colorată şi cu crenguţe de brad, în mijlocul căreia se află de obicei şi o iconiţă ce o înfăţişează pe Maica Domnului cu Pruncul. Ea aminteşte de steaua care s-a arătat celor trei magi de la Răsărit, care s-au luat după ea ajungând la Betleem, tocmai la Naşterea Mântuitorului în ieslea cea săracă.

Cel mai important obiect decorativ care ne înfrumuseţează casa de sărbători este bradul veşnic verde. Copac cu o deosebită încărcătură simbolică încă din vremuri precreştine, bradul este asociat cu sărbătoarea Naşterii Domnului, triumf al vieţii asupra morţii, veşnic tânăr. Originile împodobirii caselor cu ramuri verzi în prag de iarnă se regăsesc în cadrul multor culturi diferite.

Astfel, egiptenii îşi împodobeau casele cu frunze verzi de palmier ca simbol al fertilităţii. Romanii îşi decorau casele cu crengi de brad în timpul saturnaliilor, iar druizii atârnau mere aurii şi aprindeau lumânări în stejari pentru a celebra solstiţiul de iarnă, ca simbol al vieţii veşnice şi al speranţei pentru reîntoarcerea primăverii. Tradiţia pomului de Crăciun împodobit cum îl ştim astăzi a apărut în Germania secolului al XVI-lea, primele decoraţiuni fiind confecţionate din hârtie colorată şi mere, aducând aminte de pomul vieţii din Rai.

Pomul vieţii, al renaşterii, plin de semnificaţii şi meniri pierdute în negura timpului, şi al civilizaţiilor, cu puteri magice, bradul se află în casele noastre pentru a ne încălzi sufletul, a ne face mai buni în anul care vine, pentru a reuni întreaga familie în armonie.

Aşa cum se întâmplă întotdeauna în preajma Crăciunului, toată lumea e prinsă în vârtejul pregătirilor de sărbătoare. Pe străzile deja împodobite strălucitor se simte o agitaţie tonică, optimistă. Ca în nici un alt moment al anului, ne gândim la cei dragi. E frumos, e aparte, dar în graba noastră am început să pierdem sentimentul autentic, creştin, al Crăciunului.

Transformăm această sărbătoare într-un pretext de mâncare, de veselie, de afişare a bogăţiei. Bine ar fi să nu ne oprim doar la manifestările exterioare ale bucuriei. Fără înţelegerea dimensiunii ei spirituale, nici o bucurie nu e întreagă. Naşterea Domnului e o sărbătoare a darurilor, dăruind omul comuniune cu ceilalţi. În felul acesta înaintăm puţin câte puţin în Dumnezeu, ne dezmărginim asemeni Lui, asemeni Mântuitorului, Care prin întrupare a consimţit să devină frate cu noi, devenind fiii aceluiaşi Tată.

Dar până să ajungem la aproapele ar trebui să începem cu noi. Cum putem să fim mai buni? Trebuie să avem o motivaţie personală şi să înţelegem sensul profund al iubirii. Numai în comuniune atingi această stare, doar fericirea altuia te fericeşte cu adevărat. Da, fericirea şi dărnicia se învaţă, se educă.

Lumina Crăciunului ar trebui să potolească în noi glasul nemulţumirilor de tot felul. Nu poţi aştepta sărbătoarea încrâncenat. Important e însă să ne străduim, să avem răbdare şi să privim mai cu luare aminte în jur. În afara stăruinţei de a fi mai bun, ce ne mai trebuie pentru a întâmpina cum se cuvine sărbătorile?

Orice sărbătoare este un popas. Ar trebui să ne uităm în urmă la ce am făcut peste ani, dar să privim şi înainte; să avem o privire critică, dar şi optimistă, fixându-ne ţinte precise. Nu există creştin adevărat fără ţintă. Creştineşte vorbind, ne mai trebuie cumpătare. Nu mai bine vom folosi energiile noastre pentru împodobirea interioară? Raiul va fi cina care nu se va mai termina. De ce nu transformăm sărbătoarea Crăciunului într-o pregustare a bunătăţilor viitoare?

Nu trebuie să uităm că Dumnezeu este peste tot. Iubirea se dobândeşte exersând şi se sporeşte când o împrăştii, cum spunea părintele Arsenie Boca: „Dumnezeu îl ia pe fiecare în inima Lui. Atunci, cum poţi să urăşti pe cel care stă în inima lui Dumnezeu?”… repetând mereu împreună cu Apostolul: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”.

Florin CREȘTINUL

Ce este interzis şi ce este permis în Postul Crăciunului

În 15 noiembrie începe Postul Crăciunului. Se spune că postul de 40 de zile, câte numărăm până la Naşterea Domnului, este unul al bucuriei şi al cercetării de sine. Se ştie că în tot acest timp nu trebuie să mâncăm carne, ouă sau alte produse de origine animală. Acest post este unul al curăţirii trupeşti şi spirituale. Parcă pentru a le fi mai uşor celor care vor ţine post timp de 40 de zile, vor fi şi câteva zile, marcate în calendar, când se dă dezlegare la peşte.

În Postul Crăciunului ste interzis la carne 

Postul Crăciunului nu trebuie privit ca o perioadă a interdicţiilor, pentru că în felul acesta ne va fi foarte greu să ne abţinem de la hrana de origine animală. Trebuie să ne gândim că este un prilej bun pentru a mânca sănătos, când putem să îi dăm organismului necesarul de glucide, lipide, proteine şi aminoacizi, pentru a deveni cât mai echilibrat. Unde mai pui că soia, cartofii sau orezul sunt mai ieftine decât carnea?

Greul este în bucătărie 

Graphic21Teoria, ca teoria, dar ce mâncăm? Aceasta va fi întrebarea care se va găsi pe buzele tuturor celor care vor decide să ţină post. În primul rând, putem înlocui carnea cu soia, fie că o folosim pentru chifteluţe, fie pentru sărmăluţe vegetale sau pentru şniţele. O pungă de soia costă mai puţin de 2 lei în magazine. Tot pe soia punem bază şi dacă vrem lactate. Extrasul din boabe de soia este un bun înlocuitor al laptelui şi costă circa 6 lei litrul, iar brânza tofu (aproximativ 6 lei – 300 de grame) o putem găsi  în supermarketuri, dar şi în magazinele care comercializează produse naturale.

Anumite fructe de mare se pot mânca în timpul postului: midiile, gamberii şi calamarii. Mai putem mânca Fetucini con Verdura adică fetucini – pastele acelea late – cu legume proaspete trase la tigaie în sos de vin şi aşa mai departe, putem mânca Fetucini Davero care au o combinaţie de legume proaspete şi scoici, carne de scoici, iar pentru preparatele româneşti putem mânca tocăniţă de ciuperci cu mămăliguţă, ciulama de ciuperci cu mămăliguţă, ciorbă de fasole, fără carne, bineînţeles.

Specialiştii avertizează asupra pericolelor înfometării. Un exces de zel în sensul de înfometare sau, ştiu eu, post negru până la o anumită oră repetat mai multe zile, categoric poate duce la hipoglicemie. Chiar dacă este post se poate mânca cu stricteţe doar legume şi fructe dar trebuie consumate din două în două ore pentru că altfel se poate ajunge până la lipotimie, leşin şi aşa mai departe.

Nu trebuie să uităm că avem la dispoziţie o multitudine de legume de toamnă, cu care putem prepara tot felul de tocăniţe sau salate. Lor le putem da consistenţă cu câteva bucăţele de tofu. Ciuperci gătite în toate felurile (bineînţeles fără carne) – cam 12 lei kilogramul, sarmale cu soia, cartofi – 1,5 lei kilogramul, fasole (7 lei) sau varză (circa 1 leu kilogramul) sunt numai câteva dintre legumele care ne vor ajuta să trecem postul Crăciunului fără să ne înfometăm. Nu trebuie să uităm fructele, care ne asigură necesarul de energie. Nici apa sau ceaiurile nu trebuie să lipsească, pentru că ele ne ajută să ţinem post într-un mod sănătos.

Chiar dacă mâncarea de post poate părea mai scumpă decât cea preparată cu carne, vom putea vedea cum în scurt timp ne vom simţi mult mai bine. Iar dacă ne ajută imaginaţia sau… internetul, putem găti preparate delicioase la preţuri foarte mici.

Atenţie la produsele procesate! 

Pentru că se întâmplă de multe ori ca în perioada postului unii oameni să se îngraşe, e bine să ştim că nu orice produs care nu are carne este neapărat bun pentru un regim echilibrat. Nutriţioniştii spun că trebuie să evităm alimentele procesate, cele care conţin carbohidraţi rafinaţi, cum este zahărul sau făina albă. De asemenea, trebuie evitate grăsimile, consumul de băuturi cu cofeină, acesta fiind un diuretic şi un stimulent care favorizează eliminarea rapidă a apei prin urină, ceea ce duce la deshidratare.

Nu este recomandat consumul de alimente prăjite în baie de ulei, cum sunt cartofii prăjiţi, alimentele bogate în zahăr, cum ar fi plăcintele, şi nici alimentele bogate în grăsimi vegetale, cum e margarina. Putem înlocui cartofii prăjiţi cu cartofii fierţi sau copţi, plăcintele cu fructe proaspete şi pâinea cu margarină, cu o salată uşoară, dietetică.

Fără ulei, fără vin 

Când preparăm mâncarea trebuie să mai ţinem cont şi de alte lucruri, dacă vrem să ţinem postul „ca la carte”. Astfel, tradiţia creştină spune că în zilele de luni, miercuri şi vineri se mănâncă bucate fără ulei şi nu se bea vin, decât dacă se prăznuieşte vreun sfânt mare, trecut în calendar cu cruce neagră. Uleiul şi vinul sunt permise marţea şi joia. Joi, 21 noiembrie (Intrarea în biserică a Maicii Domnului), duminică, 24 noiembrie, sâmbătă, 30 noiembrie (Sf. Apostol Andrei, Sf. Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei),  dar şi duminică, 1 decembrie, în 3 decembrie (Sf. Cuvios Gheorghe de la Cernica), vineri, 6 decembrie (Sf. Ierarh Nicolae), joi, 12 decembrie (Sf. Spiridon al Trimitundei), duminică, 15 decembrie (Sf. Mucenic Elefterie, Sfintele Muceniţe Anita şi Suzana) vom putea mânca preparate din peşte.

Postul Crăciunului şi  dezlegările acestei perioade 

La început, nu toţi creştinii posteau în acelaşi mod şi acelaşi număr de zile. De exemplu, unii posteau numai şapte zile, alţii şase săptămâni; unii ţineau un post mai aspru, alţii unul mai uşor. Însă, Sinodul local din Constantinopol, ţinut la anul 1166 (sub patriarhul Luca Chrysoverghi), a uniformizat durata Postului Naşterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toţi credincioşii să postească timp de 40 de zile, începând cu data de 15 noiembrie.      Ca orice post, în primul rând el trebuie să reprezinte o abţinere de la lucrurile rele care ne îndepărtează de Dumnezeu şi de oameni. Din punctul de vedere al alimentaţiei, Postul Crăciunului este mai uşor faţă de cel al Paştelui, având multe dezlegări la peşte, ulei şi vin. Este dezlegare la peşte şi preparate din peşte, precum şi la vin, untdelemn în toate zilele de sâmbătă şi duminică, cuprinse în perioada 21 noiembrie -16 decembrie, inclusiv. Zilele cu dezlegare sunt marcate, de regulă, în Calendarul creştin ortodox fie prin menţiunea dezlegare la peşte, fie prin simbolul unui peşte.

În ultima zi a Postului Crăciunului (24 decembrie), numită Ajunul Crăciunului, credincioşii îl aşteaptă pe preot ca să le aducă vestea Naşterii Mântuitorului.

Florin CREŞTINUL

Ce trebuie să ştie creştinii ortodocşi şi cei greco – catolici: CUM SE ŢIN POSTURILE DE PESTE AN

Biserica Ortodoxă de Răsărit a rânduit pentru dreptcredinciosii crestini anumite posturi. Căci postul – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – potoleste trupul, înfrânează poftele cele nesăturate, curăteste si înaripează sufletul, îl înaltă .

                         Posturile de peste an si pricinile pentru care le tinem sunt :

1. Sfântul si Marele Post, care se mai numeste si postul patruzecimii, Păresimile, Postul Pastilor, este rânduit pentru curătirea sufletului prin ajunare, rugăciune, milostenie, spovedanie si împărtăsirea cu Sfintele Taine. El închipuieste postul cel de patruzeci de zile al Mântuitorului. Tine sapte săptămâni. Stă în legătură cu Pastile, sărbătoare cu dată schimbătoare. De aceea, începutul acestui post este arătat în calendarul fiecărui an.

În acest post nu mâncăm : carne , ouă , brânză . De asemenea postim de peste, vin si untdelemn . Mâncăm deci numai bucate fără unsoare (ULEI) , legume si poame.      MÂNCĂM UNTDELEMN SI DEZLEGĂM LA VIN : Sâmbăta si Duminica , în ziua de 24 Februarie aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul , la 9 Martie Sfintii 40 de Mucenici, la Buna-Vestire , când aceasta cade în ziua de Joia-Mare sau în Vinerea ori Sâmbăta din Săptămâna Patimilor .

           MÂNCĂM  PESTE : Buna-Vestire – 25 Martie si în Dumininica Floriilor.

Cu deosebită evlavie se cuvine să postim în săptămâna de la începutul Postului Mare si în săptămâna Patimilor. Astfel, în săptămâna de la începutul Marelui Post : Luni si Marti se mănâncă numai o dată pe zi – seara – pâine si apă. Iar în săptămâna Patimilor, în afară de Joi când facem două mese se mănâncă la fel, Vineri si Sâmbătă e post desăvârsit.

Bolnavii au voie să mănânce bucate cu untdelemn si să bea vin în Postul Mare.

2. Postul Sfintilor Apostoli sau al Simpietrului , a fost asezat de Biserică în cinstea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, precum si a celorlalti apostoli. Acest post e un prilej de înăltare a sufletului. Stă în legătură cu Pastile si cu Pogorârea Duhului Sfânt, sărbători cu dată schimbătoare. De aceea nu începe la dată sorocită, ci tine când mai mult, când mai putin. Lăsăm sec insă totdeauna în Duminica Tuturor Sfintilor , seara, si postim până la 29 iunie, ziua Sfintilor Apostoli , care dacă va cădea Miercurea sau Vinerea, nu mâncăm de dulce.        În acest post nu mâncăm carne , ouă si brânză. Lunea, Miercurea si Vinerea nu mâncăm untdelemn si nu bem vin. Martea si Joia dezlegăm la untdelemn si avem voie la vin.  MÂNCĂM PESTE : Nasterea Sfântului Ioan Botezătorul -24 Iunie – chiar dacă aceasta ar cădea Miercurea sau Vinerea.    Dacă în zilele de Luni , Marti si Joi cade vre-un sfânt mai mare înse4mnat în calendar cu cruce neagră (+) , atunci mâncăm peste , iar de cade Miercurea sau Vinerea mâncăm numai untdelemn si bem vin. Intâmplându-se Miercurea sau Vinerea vre+un sfânt cu priveghere, sau hramul bisericii, dezlegăm la untdelemn , la vin si la peste.

3. Postul Sfintei Marii , sau al Sîntămăriei, numit si postul lui August, se tine în cinstea Născătoarei de Dumnezeu , care înainte de Adormire a petrecut în neîncetată rugăciune si ajunare.

Durează două săptămâni : de la 1 la 15 August.   Lăsăm sec la 31 iulie ; iar de va cădea această zi Miercurea sau Vinerea, lăsăm sec la 30 iulie. În acest post untdelemn si vin mâncăm numai Sâmbăta si Duminica .

                             MÂNCĂM PESTE : Schimbarea la Fata – 6 August.

De asemenea , dacă Adormirea Maicii Domnului cade în zi de post, mâncăm de dulce a doua zi, adică la 16 August , iar în ziua Adormirii mâncăm peste.

4. Postul Nasterii Domnului , sau al Crăciunului, iarăsi ne dă putinta curătirii trupesti si sufletesti. El închipuie ajunarea de patruzeci de zile a Proorocului Moisi, precum si postul patriarhilor din Vechiul Testament. După cum aceia asteptau venirea lui Mesia cu post si rugăciune, asa se cuvine să astepte crestinii si să întâmpine prin ajunare pe ,,’Cuvântul lui Dumnezeu” născut din Fecioara Maria.                                                                                                              Acest post tine 40 de zile : de la 15 Noiembrie la 25 Decembrie , lăsăm sec în seara sfântului Filip , la 14 Noiembrie. Dacă această zi cade Miercurea sau Vinerea, începem postul în seara zilei de 14 Noiembrie. Daca această zi cade Miercurea sau Vinerea, începem postul în seara zilei de 13 Noiembrie.
Postim de carne , ouă si brânză . Lunea , Miercurea si Vinerea mâncăm bucate fără unsoare (ulei) si fără vin. Martea si Joia se dezleagă la untdelemn si vin. Sâmbetele si duminicile ,până la 20 decembrie exclusiv , se dezleagă la untdelemn , vin si peste.

Dacă în zilele de Luni , Miercuri si Vineri prăznuim vre-un sfânt mare, însemnat în calendar cu cruce neagră (+) , mâncăm untdelemn si bem vin; iar de va cădea hramul bisericii sau sărbătoare însemnată în calendar cu cruce rosie (+) , atunci dezlegăm si la peste. Martea si joia mâncăm peste , untdelemn si bem vin , când cade în aceste zile: vreun sfânt mare, hramul sau sărbători cu rosu.

În ziua de Ajun se mănâncă tocmai seara si anume : grâu fiert îndulcit cu miere, poame, covrig sau turte din făină, căci cu seminte a ajunat Daniil proorocul si cei trei tineri din Babilon, care au închipuit – mai înainte – Nasterea lui Hristos. La Crăciun, în orice zi ar cădea mâncăm de dulce. MÂNCĂM UNTDELEMN SI DEZLEGĂM LA VIN la 16 , 22 , 23 , 24 , 25 si 30 Noiembrie, la 4 , 5 , 6 , 7, 9 , 12 , 13 , 17 si 20 Decembrie, dacă aceste zile cad Lunea, Miercurea sau Vinerea – căci în aceste zile se prăznuiesc sfinti mai însemnati .                                                                 MÂNCĂM PESTE : Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – 24 noiembrie chiar dacă această sărbătoare ar cădea Miercurea sau Vinerea.
De asemenea mâncăm peste în Lunile , Miercurile si Vinerile acestui post , dacă în aceste zile cade hramul bisericii din enoria noastră.
În sfârsit dezlegăm la peste în zilele cu sfinti însemnati, precum 16 , 22 , 23 , 24 , 25 si 30 Noiembrie, 4,5,6,7,9,12,13,17 Decembrie , dacă aceste zile cad Martea sau Joia. Cu atât mai mult, când Martea sau joia se întâmplă hramul bisericii.

ZILELE POSTURILOR ÎN CARE MÂNCĂM UNTDELEMN SI DEZLEGĂM LA VIN

Din pricina asprimii posturilor si a slăbiciunii trupului omenesc , precum si pentru cinstireazilelor în care se săvârseste Sfânta Liturghie, canoanele bisericii îngăduiesc crestinilor dezlegare la vin si untdelemn în zilele arătate aici:

– În Postul Mare : Sâmbăta si Duminica , în ziua de 24 Februarie aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul , la 9 Martie Sfintii 40 de Mucenici, la Buna-Vestire

– Joia Mare sau în Vinerea ori Sâmbăta din Săptămâna Patimilor .

– În Postul Crăciunului : la 23 si 30 Noiembrie, la 4 , 5 , 6 , 9 , 16 si 20 Decembrie, dacă aceste zile cad Lunea, Miercurea sau Vinerea + căci în aceste zile se prăznuiesc sfinti mai însemnati .

                                 ZILELE POSTURILOR ÎN CARE MÂNCĂM PESTE

Însemnătatea unor praznice împărătesti si a unor sfinti este asa de mare încât Sfintii Părinti au dezlegat mâncarea de peste în posturile aspre. Arătăm aici aceste praznice si sfinti:

– În Postul Mare : Buna-Vestire – 25 Martie si în Dumininica Floriilor.

– În Postul Sfintilor Apostoli : Nasterea Sfântului Ioan Botezătorul -24 Iunie – chiar dacă aceasta ar cădea Miercurea sau Vinerea.

                                În Postul Sîntămăriei : Schimbarea la Fata – 6 August.

– În Postul Crăciunului : Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – 24 noiembrie chiar dacă această sărbătoare ar cădea Miercurea sau Vinerea.
– De asemenea mâncăm peste în Lunile , Miercurile si Vinerile acestui post , dacă în aceste zile cade hramul bisericii din enoria noastră.
– În sfârsit dezlegăm la peste în zilele cu sfinti însemnati, precum 23 si 30 Noiembrie, 4,5,6,9,16 si 20 Decembrie , dacă aceste zile cad Martea sau Joia. Cu atât mai mult, când Martea sau joia se întâmplă hramul bisericii.

                                                                                                                                                   Florin NAHORNIAC

„Să unim postul cu rugăciunea și milostenia”

În Duminica a 26-a după Rusalii, în bisericile ortodoxe s-a citit pericopa evanghelică a Pildei bogatului căruia i-a rodit țarina. În cuvântul rostit ieri, 18 noiembrie, la finalul Sfintei Liturghii din Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul” al Reședinței Patriarhale, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a tâlcuit înțelesurile teologice desprinse din acest fragment scripturistic rânduit de Biserică în perioada Postului Nașterii Domnului.

rugaciune-465x390Bogăția și sărăcia nu sunt un scop în sine, ci pot fi prilej de apropiere sau îndepărtare de Dumnezeu și de semeni. Personajul din parabola relatată de Sfântul Evanghelist Luca nu se gândește la nimic altceva decât la modul de a folosi bogăția materială pe care a primit-o fără să se ostenească prea mult, fără să aibă vreun merit. „Dumnezeu i-a trimis o recoltă mare ca să vadă cum se comportă, dacă Îi mulțumește pentru că a primit un spor mare față de anii precedenți și dacă împarte săracilor din ceea ce a primit prin generozitatea lui Dumnezeu. Dar nu a fost așa. Recolta mare, neașteptată, în loc să-l umanizeze pe bogat, îl dezumanizează. În loc să-l apropie de Dumnezeu și de semeni, îl îndepărtează, îl însingurează. De ce? Pentru că atitudinea lui față de un dar material neașteptat, care vine din mărinimia lui Dumnezeu, devine o atitudine pătimașă, care schimbă însuși modul de a raționa, îl înnebunește din cauza lăcomiei sufletului său pentru bunurile materiale. El nu-I mulțumește lui Dumnezeu, nici nu miluiește pe săraci, ci se gândește doar la sine. Se asigură material, dar se însingurează spiritual. Nu se consultă cu nimeni, ci vorbește doar cu sine însuși, pentru că se gândește numai la sine însuși. În aceste cuvinte ale lui, în care exprimă planul său de viitor, bogatul folosește verbele «a se odihni», «a mânca», «a bea», «a se veseli». Între acestea nu apare verbul «a mulțumi», nici «a dărui». Constatăm așadar că sufletul bogatului nemulțumitor sau nerecunoscător și nemilostiv a devenit cu totul trupesc. El nu mai este suflet duhovnicesc. Singura preocupare a sufletului lui este aceea de a se supune trupului lacom, de a mânca, de a bea și de a se veseli, în totală uitare de Dumnezeu și de semeni. Modul în care sufletul se odihnește este de fapt îngroparea lui în cele materiale”, a spus Preafericirea Sa.

Îmbogățirea sufletului cu daruri spirituale

Pilda bogatului căuia i-a rodit țarina se încheie printr-o concluzie de o mare gravitate: „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori sieși, și nu se îmbogățește în Dumnezeu” (Luca 12, 21). „Evanghelia ne arată că există și o altă modalitate de a ne îmbogăți decât aceea de a aduna averi materiale: îmbogățirea sufletului cu daruri spirituale ale Duhului Sfânt cultivate ca virtuți sau rodiri ale sufletului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni (5, 22-23). Aceste bogății sau comori spirituale se adună în sufletul nemuritor al omului, iar moartea fizică a trupului nu le poate risipi”, a subliniat Patriarhul României.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vorbit și despre atitudinea pastorală a Bisericii față de oamenii bogați și oamenii săraci: „Biserica ne îndeamnă permanent să-i ajutăm pe cei săraci și atunci când primim daruri de la Dumnezeu, să le împărtășim cu cei din jur. Biserica, de-a lungul timpului, a îndemnat pe domnitori, pe voievozi, pe boieri și pe toți oamenii înstăriți să facă milostenie și să-i ajute pe cei săraci. Biserica îi îndeamnă pe toți credincioșii, dar mai ales pe cei bogați să practice milostenia sau ajutorarea săracilor. Adică din darurile pe care bogații le primesc de la Dumnezeu și le înmulțesc prin muncă, să ofere și celor ce au mare nevoie de ajutor. Pe de altă parte, Biserica nu consideră sărăcia materială a omului ca fiind o stare de disperare, ci îndeamnă pe săraci să transforme sărăcia lor materială într-o îmbogățire spirituală, prin rugăciune și smerenie, prin cuvânt bun și faptă bună, prin hărnicie și speranță”.

Rânduirea acestei pericope evanghelice la începutul Postului Crăciunului este un îndemn la rugăciune și milostenie. „Evanghelia ne îndeamnă în această perioadă să unim postul cu rugăciunea și milostenia. De aceea, astăzi se citește în toate bisericile Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la prima Duminică a Postului Nașterii Domnului, în care se face spre sfârșit un apel la ajutorarea săracilor, la colectarea de alimente, îmbrăcăminte și medicamente pentru cei nevoiași, singuri, săraci, neajutorați. Dacă suntem milostivi, ne asemănăm cu Dumnezeu Cel milostiv”, a spus în încheiere Preafericirea Sa.

Florin CREŞTINUL

Studiu: Românii sunt cei mai religioși din Europa

pew.x71918Un studiu al Pew Research Center publicat miercuri evidențiază faptul că românii sunt cei mai religioși dintre europeni, 55% dintre ei declarându-se „foarte religioși”.

În același top României îi urmează Georgia, Armenia, Grecia, Bosnia și Republica Moldova.

Conform aceluiași centru de studii, pentru europeni religia este mai puţin importantă decât pentru locuitorii din Africa, America Latină ori SUA. Pew Research indică însă mari diferenţe şi între cele 34 de ţări europene analizate.

Astfel, la polul opus se află Estonia, Danemarca, Cehia, unde sub 10% din cei chestionați au declarat că sunt „foarte religioși”.

50% dintre români (locul al 4-lea) declară că religia este foarte importantă în vieţile lor, 50% (locul al 2-lea) că participă la slujba religioasă cel puţin o dată pe lună, 44% (locul al 3-lea) că se roagă zilnic şi 64% (locul al 4-lea) că sunt absolut siguri că Dumnezeu există.

Florin CREŞTINUL

SĂRBĂTORILE DE IARNĂ LA ROMÂNI

La români sărbătorile de iarnă au loc în perioada 6  decembrie- 7 ianuarie. Sunt sărbători laice şi creştine: 6 decembrie- Sfântul Nicolae 20 decembrie- Sfântul Ignat sau sacrificarea porcilor 24 decembrie- Ajunul Crăciunului 25 decembrie- Crăciunul 27 decembrie- Sfântul Ştefan 31 decembrie- Revelionul, Pluguşorul 1 ianuarie- Sorcova, Capra, – Sfântul Vasile 5 ianuarie- Ajunul Bobotezei 6 ianuarie- Boboteaza 7 ianuarie- Sfântul Ion

sarbatorile-de-iarna-la-romani-1-638SFÂNTUL NICOLAE 5-6 decembrie Sfântul Nicolae În seara de 5 decembrie copiii îşi pregătesc ghetele în care Moş Nicolae (Sfântul Nicolae) va pune daruri. Se zice că acest sfânt călătoreşte împreună cu un măgăruş încărcat cu 2 coşuri: unul plin cu dulciuri şi jucării pentru copiii cuminţi şi altul cu nuieluşe pentru copiii care nu au fost cuminţi. El coboară pe horn şi lasă copiilor dulciuri sau nuieluşe. A doua zi dimineaţa copiii găsesc în ghete darurile lăsate de Moş Nicolae.

4. SFÂNTUL IGNAT 20 decembrie Sfântul Ignat În această zi românii taie porcii. După ce pârlesc, curăţă şi tranşează porcul familia face pomana porcului la care participă toţi cei care au luat parte la tăiatul porcului. Din carne de porc românii pregătesc diverse preparate specifice sărbătorilor de iarnă: tobă, leber, caltaboş, şuncă, cârnaţi, piftie, sarmale. Conform normelor europene, românilor le este interzis să mai taie porcii după metoda tradiţională, prin înjunghiere. (vezi caricaturi)

5. MÂNCĂRURI TRADIŢIONALE ROMÂNEŞTI COZONAC PIFTIE-SARMALE CALTABOŞ-TOBĂ CÂRNAŢI-

6. AJUNUL CRĂCIUNULUI Cu 40 de zile înainte de Crăciun începe Postul Crăciunului în timpul căruia cei care ţin postul nu mănâncă produse din lapte şi carne. De asemenea în această perioadă româncele fac curăţenie în casă şi în curte pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare.

7. AJUNUL CRĂCIUNUL În dimineaţa zilei de 24 decembrie până spre prânz, cete de copii între 5 şi 14 ani merg cu „Moş Ajunul”, un colind scurt rostit la fiecare casă şi care anunţă deschiderea seriei de colinde. Seara, după ieşirea de la biserică (ora 18), cete de copii merg cu „Steaua”, un colind religios. Ceata poartă o stea, luminată din spate cu o lumânare ce are în centrul ei o reproducere a Naşterii Domnului.

8. AJUNUL CR Ă CIUNUL Colindele sunt texte rituale cântate cu ocazia Crăciunului şi a Anului Nou. Există colinde laice şi creştine. În ajunul Crăciunului familia împodobeşte bradul şi primeşte colindătorii. Aceştia primesc de la gazde colaci, fructe (mere şi nuci), bomboane sau bani.

9. CRĂCIUNUL Este ziua naşterii lui Iisus Hristos. În România Crăciun este numele păstorului în al cărui staul s-a născut Iisus. Pretutindeni acest cuvânt magic renaşte speranţele, readuce bucuria şi lumina în case. Sărbătoarea de Crăciun ţine trei zile. În prima zi de Crăciun se oferă cadouri celor dragi, iar familia se reuneşte la masa de Crăciun unde se servesc mâncăruri tradiţionale (sarmale, caltaboş, piftie, cârnaţi, tobă, leber, cozonac).

10. SFÂNTUL ŞTEFAN După Crăciun vin diverse sărbători şi obiceiuri deosebit de frumoase care fac ca plăcerile şi veselia să se simtă în orice suflet şi în orice casă: Capra, Sorcova, Pluguşorul. În ziua de 27 decembrie are loc sărbătoarea religioasă a Sfântului Apostol Ştefan, care a fost omorât cu pietre pentru credinţa lui. Cei care poartă numele de Ştefan sau Ştefania îşi serbează în această zi onomastica.

11. PLUGUL ŞI PLUGUŞORUL În ajunul Anului Nou (31 decembrie) cete de flăcăi şi de bărbaţi de curând însuraţi pleacă cu Plugul – străvechi obicei agrar, care a ajuns o urare obişnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Acest obicei ilustrează una din principalele ocupaţii ale poporului român agricultura. Pluguşorul copiilor- în ajunul Anului Nou cetele de copii intră din casă în casă să ureze purtând bice din care pocnesc, clopoţei, tălăngi,etc. Urarea este un lung poem în versuri care prezintă succesiunea muncilor agricole – de la aratul ogorului până la coptul colacilor.

12. SORCOVA Este un obicei închinat Anului Nou. Însemnul ritual este alcătuit dintr-un băţ sau o ramură verde, împodobită. Obiceiul se practică de către copii, iar gazdelor li se adresează urări de sănătate, belşug şi prosperitate.

13. CAPRA Capra a fost socotită de români ca animalul care dă semne dacă vremea va fi bună sau rea. Jocul „caprei” a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor. În zilele noastre, jocul a rămas un prilej de etalare a unor frumoase podoabe, covoare, ştergare ş.a., în culori vii.

14. REVELIONUL În noaptea de 31 decembrie românii sărbătoresc venirea noului an. Se organizează petreceri şi mese festive. În ziua de 1 Ianuarie are loc sărbătoarea religioasă a Sfântului Vasile, arhiepiscop din secolul al IV-lea, originar din Cappadocia (Turcia), care a stabilit primele reguli ale călugărilor. Cei ce poartă numele de Vasile sau Vasilica îşi serbează în această zi onomastica.

15. BOBOTEAZA 5 ianuarie – Ajunul Bobotezei (Botezul Domnului). Preotul merge din casă în casă şi stropeşte cu apă sfinţită casa şi pe cei ai casei. 6 ianuarie – în calendarul ortodox: Botezul Domnului. Preotul sfinţeşte apa (aghiazma mare) şi odată cu ea sunt sfinţite toate apele pământului. Cu apa sfinţită se stropesc vitele, se dă la cei bolnavi, se pune puţin în prima scaldă a copilului nou-născut, se stropeşte cu ea prin casă în caz de furtună şi trăsnete.

16. SFÂNTUL ION Pe 7 ianuarie românii sărbătoresc sărbătoarea religioasă ortodoxă a Sfântului Ioan Botezătorul. Acesta a fost cel care boteza oamenii în vechea Galilee, anunţând venirea Domnului Iisus Hristos. Tot acest sfânt l-a botezat pe Iisus în apa Iordanului. Pentru credinţa lui, regele Irod l-a condamnat la moarte prin decapitare. Cei care poartă numele de Ion sau Ioana îşi serbează în această zi onomastica.

17. CONCLUZII Sărbătorile de iarnă româneşti sunt multe, diverse şi spectaculoase. Au loc în perioada 6 decembrie- 7 ianuarie şi sunt un amestec de laic şi creştin. Este perioada care prezintă cele mai multe sărbători la un loc.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                   

                                                                                                                                                                                                                                                                                                     Georgeta AMBERT

20 de alimente recomandate de medici în post

De când mă ştiu am ţinut post. Postul Paştelui, Postul Crăciunului, plus vinerea, plus postul Sfintei Marii sau cel al Sfinţilor Petru şi Pavel. Pentru că îl ţineam după ureche şi mă refugiam fie în pateuri cu ciuperci (cu multă margarină) sau cornuleţe cu rahat, şi pentru că pe la finalul celor 40 de zile abia mă ţineam pe picioare, m-am gândit ca anul acesta să ţin postul profesionist.
Ţinând cont că noi, femeile, ar trebui să avem un aport proteic de 1 g de proteine/ kilogram corp/zi, iată o listă care mă va ajuta să ţin postul şi acest lucru să nu îmi dăuneze sănătăţii. Trebuie să mai aveţi în vedere că valorile sunt pentru un gramaj de produs nefiert şi că prin fierbere aportul de proteine scade la jumătate.
1. Granule/ cuburi de soia ( nefierte ) – 45-50 gproteine/ 100 g de produs nefiert (prin fierbere, aportul de protein scade la jumătate)

2.Oleaginoase: FISTIC- 20-25 g proteine/ 100 g; MIGDALE- 20 g proteine/ 100 g; ALUNE- 15-20 g proteine/ 100 g; NUCI  ROMÂNEŞTI- 15 g proteine/ 100 g; – NUCI PECAN- 9 gproteine/ 100 g; NUCI MACADAMIA- 8 g proteine/ 100 g

3. Boabe de soia– 13 g proteine/ 100 g (boabe fierte)

4. Batoane proteice cu soia– 11-12 gproteine/ 100 g

5. Cereale:- MUESLI  SIMPLU- 7-10 g proteine/ 100 g ; – ORZ ,  OVAZ- 10-12 g proteine/ 100 g

6. Linte:- 9 gproteine/ 100 g (linte fiartă)

7. Fasole boabe:- 8-9 gproteine/ 100 g (fasole fiartă)

8. Hrişcă: – 6-7 g proteine/ 100 g (hrişcă fiartă)

9. Paste făinoase integrale: – 6-8 gproteine/ 100 g ( paste fierte)

10. Orez:- 6-8 gproteine/ 100 g (orez fiert)

11. Mazăre:- 4 g proteine/ 100 g (mazăre fiartă)

12. Quinoa: – 4 g proteine/ 100 g(quinoa fiartă)

13. Cous-cous: – 4 g proteine/ 100 g(cous-cous fiert)

14. Porumb: – 4 g proteine/ 100 g(porumb fiert)

15. Ciuperci: – 3-4 g proteine/ 100 g

16. Cartof: – 2-4 g proteine/ 100 g (cartof gătit)

17. Lapte de soia/ iaurt: – 3 g proteine/ 100 ml/g

18. Frunze verzi – spanac; stevie; urzici; leurda :- 2-3 g proteine/ 100 g (frunze fierte)

19. Germeni de soia: – 2 gproteine/ 100 g

20. Avocado: – 2 gproteine/ 100 g

                                                                                                                                     Dr farm Silvia ANDREI

„Scenariul cu fuga lui Ceauşescu e fals de la A la Z“

Cercetând colecţia revistei „Expres Magazin“ din 1991, pentru a strânge în volum comentariile publicate săptămânal, am descoperit la un moment dat, pierdut în foile prăfuite, un document excepţional pentru efortul depus azi de istorici, jurnalişti, dar şi de opinia publică de a descifra misterele evenimentelor din decembrie 1989. E vorba de un interviu luat de mine şi publicat în patru numere  consecutive ale revistei „Expres Magazin“, – 10-14-24 şi 31 iulie 1991 – publicistei şi autoarei de documentare TV Malgosha Gago.
Stendhal semnala  undeva, plecând de la propria-i experienţă, golurile din memoria omului. Om fiind, sufăr şi eu de această slăbiciune. Din nenorocire, momentul acestui interviu s-a nimerit să cadă exact într-unul dintre multele goluri din memoria mea, semănând, din acest punct de vedere, cu şvaiţer.
Din răsfoirea colecţiei şi din nota introductivă la interviu, înţeleg că Malgosha Gago, împreună cu Willy Golbérine, reporter la „Paris Match“, lucrau sau lucraseră la o carte dedicată Revoluţiei Române sub titlul sugestiv Revoluţia furată. De altfel, în mai multe numere anterioare celui cu interviul, publicasem fragmente mari din carte. Nota introductivă anunţa că Revoluţia furată urma să apară la Fundaţia Expres, practic, editura firmei care scotea şi „Expres Magazin“.
Golul absolut din memoria mea face imposibile răspunsurile la întrebările pe care şi le pun, desigur, nu numai cititorii, dar şi subsemnatul:
– A apărut sau nu până la urmă cartea la Fundaţia Expres?
– Dacă n-a apărut (ceea ce pare sigur, judecând după faptul că n-am găsit nicăieri urma acestei producţii editoriale), de ce n-a apărut?
– Era vorba de traducerea unei cărţi deja publicate peste hotare sau de traducerea unui manuscris?
– Dacă „Revoluţia furată“ era doar un manuscris, acesta era încheiat când am început publicarea fragmentelor sau cei doi mai lucrau încă la el?

z1_0Golurile din memorie nu pot fi soluţionate asemenea ştersăturilor din computer.  Apeşi pe Restore şi, din Recycle Bin îţi apare, la locul din care a dispărut, textul râvnit. Despre momentul precis al interviului nu-mi amintesc absolut nimic, oricât de mult m-aş strădui. Nu ţin minte nici în ce împrejurări i-am luat interviul, nici de ce n-a fost prezent şi Willy Golbérine, nici dacă interlocutoarea a stat în faţa mea sau dacă mi-a răspuns la întrebări în scris. Nu-mi amintesc, desigur, nici cum arăta Malgosha Gago.

Din colecţia revistei, am reuşit, în schimb, să-mi amintesc de ce am publicat fragmente din Revoluţia furată şi de ce i-am luat eu, director al publicaţiei, un interviu distinsei autoare.
Volumul O lovitură de stat prost mascată, reunind textele publicate de mine între ianuarie 1990 şi octombrie 1991, dă seama de preocuparea mea, ajunsă obsesie, pentru dezlegarea enigmelor născute de evenimentele din decembrie 1989. Volumul, apărut la Editura „Adevărul“, mărturiseşte doar un aspect al acestei preocupări: cel ţinând de comentatorul politic. Colecţiile publicaţiilor conduse de mine în această perioadă – „Zig-Zag Magazin“ şi „Expres Magazin“ – stau însă mărturie a unui alt aspect al acestei preocupări: cel ţinând de directorul publicaţiilor respective.

În paralel cu textele iscălite de mine ca editorialist, am făcut să apară, sub semnul unei campanii susţinute, numeroase documente, dezvăluiri şi mărturii despre evenimentele din decembrie 1989. Din acest punct de vedere, n-ar strica dacă istoricii şi jurnaliştii interesaţi de evenimentele din decembrie 1989 s-ar apleca asupra colecţiilor „Zig-Zag Magazin“ şi „Expres-Magazin“ din anii 1990-1991-1992.
Garantez că vor descoperi în paginile acestor publicaţii piese de o valoare deosebită pentru cercetarea lui decembrie 1989.
Aceasta, deoarece ele beneficiază de două avantaje importante:
– Au fost publicate la puţin timp de la desfăşurarea evenimentelor şi, în consecinţă, n-aveau cum fi trucate de-a lungul timpului.
– Provin în marea lor parte din efortul nostru, al celor care lucrau la publicaţiile respective, de a obţine colaborarea unor personaje respinse în chip militant de jurnaliştii din restul presei: foşti securişti, foşti nomenclaturişti.

Recitirea interviului azi, la 19 ani de la publicare, m-a ajutat să-mi amintesc de ce se apucaseră Malgosha Gago şi Willy Golbérine să scrie o carte despre Revoluţia Română. Amândoi urmăriseră pe viu  evenimentele de la finele anului 1989. Malgosha Gago, ca trimisă a postului public de televiziune japonez NHK (Nippon Hoso Kyokai), iar Willy Golbérine, ca reporter la „Paris Mach“. Din „Caietele Revoluţiei“, nr. 3, 2006, editate de Institutul Revoluţiei Române, am aflat că Willy Golbérine s-a documentat, ca jurnalist, în zilele Revoluţiei, la Bucureşti şi la Timişoara.

Potrivit interviului, Malgosha Gago a trăit, ca jurnalist străin, atmosfera de la Aeroportul Otopeni din noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 (mărturiile sale despre ce s-a întâmplat acolo reprezintă o piesă de o excepţională însemnătate în demonstraţia că Revoluţia Română a conţinut mult teatru) şi, după ce s-a documentat în diferite locuri din Bucureşti, a revenit în România de mai multe ori pentru a scrie o carte. Despre Willy Golbérine nu mai ştiu nimic. Despre Malgosha Gago, am aflat, în schimb, că a devenit o autoare celebră de documentare TV. Sub semnătura ei, au apărut pe piaţa media: Stalinworld, Minerii din Silezia şi, îndeosebi, Umbrele Casablancăi.

Cititorii revistei „Historia“ vor trage singuri concluziile din parcurgerea acestui interviu luat şi publicat în vara lui 1991. Ca publicist şi istoric interesat de evenimentele din decembrie 1989, le-aş atrage atenţia asupra unui lucru:

Malgosha Gago avansa în urmă cu 19 ani ipoteze confirmate strălucit de cercetarea ulterioară a evenimentelor. Mult mai important însă, ea lansa o serie de ipoteze originale, la care specialiştii români şi străini în cazul decembrie 1989 nu s-au gândit. Luând cunoştinţă de ele, atât specialiştii, cât şi simplii cititori se vor vedea obligaţi să revadă evenimentele din decembrie 1989 într-o nouă lumină.

48 de ore în aeroportul Otopeni, în decembrie 1989

– Când şi în ce împrejurări aţi aflat despre evenimentele de la Bucureşti?
– Mai întâi, vreau să spun că am fost atentă la schimbările din toate ţările din Estul Europei şi, din momentul în care au apărut primele telegrame despre Timişoara, am urmărit continuu ştirile de la Reuters şi de la AFP, ca să aflăm ce se petrece în România. Eram convinşi încă de la Congresul al XIV-lea că  şi în România va apărea o schimbare. Dar când, nu ştiam. Era o problemă de săptămâni, de luni, poate de ani, dar după valul de schimbări din Europa de Est eram convinşi că acel moment nu era prea departe. Pe 19 sau 20 decembrie 1989 i-am cerut redactorului-şef de la NHK să mă trimită la frontiera României cu Ungaria. Willy Golbérine se afla deja acolo. Ştiam că în România nu se putea intra, dar voiam să ne aflăm totuşi cât mai aproape, în caz că se va întâmpla ceva, ca să putem intra în ţară imediat. Acum nu-mi mai amintesc foarte bine datele, dar cred că pe 18 sau 19 decembrie am aflat că, la Timişoara, Armata a trecut de partea poporului. Noi am crezut că regimul va fi într-adevăr răsturnat atunci când discursul lui Ceauşescu a fost transmis în direct pe canalul nostru, şi ne era puţin teamă ca, după acest discurs, situaţia să nu revină la normal. A doua zi a urmat însă un alt discurs la Comitetul Central şi, când am văzut că emisia s-a întrerupt, ne-am dat seama că schimbările se apropie.

DEC 2 cu 1 LEGAREAÎn zilele acelea nu ne gândeam deloc la o revoluţie. Redactorul meu şef  nu reacţiona în nici un fel. A doua zi am mers la birou foarte devreme, m-am uitat în telegrame – pe la ora 12.30 am primit ştirea că Ceauşescu a plecat cu un elicopter – şi atunci redactorul-şef mi-a spus să încerc să ajung la Bucureşti. Frontierele erau încă închise, deci mă gândeam să merg la Sofia sau la Belgrad şi de-acolo să vin în România cu maşina. Nu am găsit însă loc la avion, pentru că era perioada sărbătorilor. Până la urmă am închiriat un avion particular şi am venit la Bucureşti ca să asist la eliberare. Nu m-am gândit nici o clipă că vin aici pentru o revoluţie. Nu sunt un erou. Şi când am ajuns, avionul nostru era penultimul care ateriza, erau şase persoane de la NHK şi un ziarist de la Radio France Internationale. Avionul care ateriza în urma noastră era al Crucii Roşii, şi ni s-a spus că s-a deschis focul asupra lui. Am ajuns deci la aeroport, eram foarte neliniştiţi. Era în jurul orei 9-9.30 seara, pe 22 decembrie. Situaţia era foarte confuză, cameramanul meu mi-a spus să caut o maşină, nu era nici una împrejur, iar soldaţii ne-au spus că aeroportul este atacat, că e foarte primejdios să mergem în Bucureşti şi că trebuie să rămânem pe loc. Eram foarte furioasă. M-am dus la militarul cu gradul cel mai mare şi am început să ţip la el că n-am făcut 2000 km ca să stau într-un aeroport, că-mi trebuie o maşină etc. Mi-a găsit o maşină, în care se aflau două personaje foarte dubioase, în haine de piele, aş putea spune că erau de la Securitate, dar n-am nici o dovadă. Erau două locuri pentru Bucureşti. I-am instalat acolo pe cameraman şi pe producătorul japonez, spunându-le că vom veni şi noi imediat. Cameramanul s-a dus la Bucureşti la Comitetul Central, unde a rămas toată noaptea, iar noi, împreună cu ceilalţi ziarişti de la alte şapte televiziuni, nu ne-am mai putut mişca din aeroport. Din momentul acela am rămas acolo şi am văzut ce s-a întâmplat.

Emisiunea de la TVR din după-amiaza lui 22 decembrie 1989 îmi amintea de Congresul al XIV-lea al PCR

– Cât timp aţi rămas în aeroport?
– Patruzeci şi opt de ore.
– Şi aţi văzut evenimentele de la televizor?
– Văzusem primele emisiuni ale Televiziunii Române Libere la Paris, căci se transmisese totul în direct. Am continuat să le urmărim la aeroport. La început nu s-a întâmplat nimic, panica era mare. Un avion plin cu turişti polonezi stătea acolo de două zile, fără să înţeleagă ce se întâmplă. Era acolo şi Crucea Roşie Internaţională. Ni s-a spus că aeroportul e atacat, ne-am culcat la pământ şi am aşteptat. Pe la ora 3 dimineaţa ne-am trezit în tiruri de mitraliere de tanc şi de tunuri de tanc. Mărturisesc că-mi era foarte teamă. M-am trezit, am urmărit tirul şi-mi amintesc că, primul lucru pe care mi l-am spus, a fost că aici nu e ca la cinema, că sunetul e diferit. Tirul tancurilor a durat în jur de 15 minute, apoi 2 ore de linişte, din nou 15 minute de tir de pe tancuri. Se vedeau gloanţele trasoare care mergeau numai dinspre dreapta spre stânga. Nu se vedea nimic venind de la stânga spre dreapta, dar mă gândeam, probabil, că ceilalţi nu folosesc gloanţe trasoare. Nu mi se părea nimic ciudat, nimic nu-mi dădea de bănuit, credeam că într-adevăr afară e o luptă şi că trebuie să rămânem pe loc.

Singurul lucru care mi-a dat de gândit toată noaptea a fost acela că Televiziunea nu-şi întrerupea deloc emisia. Iar tonul, vocile de la TV îmi aduceau aminte de cele pe care le auzisem la Congresul al XIV-lea: aceleaşi voci monotone, apoi cântecele, pe care nu le înţelegeam, nu ştiam ce semnificaţie au ele în limba română. Dar această propagandă continuă îmi amintea de Congresul al XIV-lea. A doua zi dimineaţa a avut loc o nouă bătălie, au venit nişte soldaţi tineri – mi s-a spus că sunt de la Securitate – ca să elibereze aeroportul, aflat în mâinile Armatei. Au fost mulţi morţi şi răniţi. Crucea Roşie s-a ocupat de ei. I-am văzut cu ochii mei, şi nici o clipă nu mi-am imaginat că totul ar putea fi doar un spectacol de teatru. Oamenii aceia erau morţi de-adevăratelea. După-amiaza m-am împrietenit cu un soldat din contingent care vorbea perfect englezeşte şi care a început să plângă, spunând că aşa ceva nu se poate uita, „colegi de-ai noştri au fost ucişi, a fost un accident, dar erau mulţi morţi şi răniţi, şi noi suntem cei care i-am omorât“. Apoi îmi amintesc foarte bine că asupra aeroportului au mai fost nişte tiruri sporadice, iar noi am fost duşi în nişte pivniţe, acolo unde se ţin bagajele. Nu se mai vorbea deloc de securişti, ci de terorişti. Se vorbea despre palestinieni. Aceste zvonuri erau foarte ciudate. S-a telefonat la Ambasada Franţei care, din nefericire, a confirmat aceste zvonuri, adăugând că urmau să vină alţi sirieni şi libieni şi că şi Armata Roşie se pregătea să vină.
Panica era foarte mare.

Pe aeroport erau, cred, 5 sau 6 avioane particulare, care au plecat în acel moment, cu excepţia unuia singur. Multe dintre echipele de ziarişti au plecat cu aceste avioane, ABC News din SUA, de exemplu, care şi-a lăsat acolo tot echipamentul, toate bagajele. Într-una din valize au lăsat chiar şi 100.000 de dolari cash, pe care i-au recuperat pe 25 decembrie printr-o altă echipă. Dar au plecat la Viena lăsând totul acolo, căci le era foarte frică. Dacă venea un război internaţional şi dacă asta se întâmpla la aeroport, însemna că mureau cu toţii. Nu ştiu de ce, dar nu m-am gândit în clipa aceea să plec din aeroport. Am rămas şi am mai petrecut încă o noapte acolo, căci aeroportul era iarăşi atacat. La un moment dat am ieşit de-acolo cu un ziarist de la RFI ca să vedem tirurile. Se trăgea cu mitraliere uşoare, printre avioane, înspre noi. Dar nu era nici un geam spart şi se vedeau nişte puncte roşii care trăgeau dintre avioane, asupra aeroportului.

Ni se spunea că elicopterele care trag sunt invizibile

– Şi gloanţele nu pătrundeau prin geam?
– Nu, păreau să vină de destul de departe, între avioane se vedeau punctele roşii. Dar în tot aeroportul, în cele două zile, cred că au avut loc cinci atacuri, cu gloanţe. Mitralierele trăgeau aproape non-stop. Nu ştiu de la ce distanţă poate trage o mitralieră, dar păreau că se află destul de departe.

– Dar din aeroport se răspundea? Era o luptă?
– Toată ziua, cele mai multe tiruri pe care le-am văzut proveneau de la Armata din turnul aeroportului. Când se auzea o împuşcătură din afară, douăzeci de soldaţi răspundeau golindu-şi încărcătoarele. Cele mai multe din tiruri veneau dinspre aeroport spre exterior. Am aflat apoi că acesta era un mod de luptă al armatelor din Pactul de la Varşovia. Dar din exterior se trăgea foarte puţin. Am ieşit deci, pentru că afară trăgea aşa-zisul inamic şi voiam să înregistrăm zgomotele pe magnetofon pentru RFI. N-am putut sta afară foarte mult, ne era teamă. A doua zi turiştii polonezi erau şi mai speriaţi. Crucea Roşie primise în sfârşit autobuzele cu care să meargă în Bucureşti, iar noi am fost sfătuiţi să plecăm cât mai repede de pe aeroport, pentru că pericolul era foarte mare. Unele echipe s-au hotărât să plece, altele să rămână. Se afla acolo un avion-ambulanţă austriac, particular, cu care am plecat la Viena, împreună cu nişte ziarişti italieni. Am plecat deci de-acolo după 48 de ore.
– Deci aţi petrecut două nopţi pe aeroport, 22 spre 23 şi 23 spre 24. E o mărturie foarte interesantă, cred că e singura a unui ziarist care a fost acolo. Ce spuneau cei de pe aeroport? Cine trăgea şi de ce?
– În prima dimineaţă erau toţi isterizaţi, pentru că se afla acolo un autobuz al TAROM-ului, care era, se spunea, atacat de terorişti. Erau mulţi morţi şi răniţi printre angajaţii TAROM-ului care veniseră la serviciu. Pe aceştia nu i-am văzut, ni s-a spus că au fost duşi la spital. Atmosfera din aeroport era însă tragică. Toată lumea credea că e un război adevărat. Soldaţii normali, cei cu grade mici, erau dezgustaţi după lupta cu cei de la Şcoala de Securitate, îşi aruncau insignele. De altfel am acasă o mulţime de insigne, ca amintire, le-am adunat de pe jos. N-am văzut pe nimeni care să aibă vreo bănuială. Până în seara de 23 spre 24, când un domn de vreo 40-45 de ani, foarte gras, cu o uniformă neagră, ca cele de aviaţie, cu epoleţi aurii, ne-a spus că s-a uitat la radarul aeroportului şi că specialiştii afirmau că aeroportul este atacat cu elicoptere. Noi i-am spus că e imposibil, că nu se aude nici un elicopter. El a replicat că nu trebuie să se audă, pentru că sunt elicoptere speciale, se văd doar pe radar. Ca şi noi, era de acord că nu se aude nici un elicopter, dar spunea că pe radar se văd. În clipa aceea nu găseam nici o explicaţie. În ianuarie, martie, iunie 1990, când am venit în România, am înţeles încetul cu încetul multe lucruri discutând cu diverşi ataşaţi militari, cu specialişti etc. Cele mai multe explicaţii mi le-au dat în primul rând specialiştii străini şi nu cei români. Generalul Stănculescu vorbea mereu de un bruiaj electronic, de un război cu arme foarte, foarte sofisticate, în timp ce militarii şi cei de la AIR TRAFFIC CONTROL din Franţa mi-au spus că e foarte uşor ca un radar să fie bruiat cu bucăţi de poleială. Astea sunt metode artizanale.

– Din perspectiva cărţii dvs., din ce scenariu făcea parte Otopeniul? Teoretic, cineva voia să ocupe aeroportul. Cine şi de ce?
– Cred că acolo a fost o mare porcărie. Cei care complotau, nu trebuie să uităm asta, erau din vremea lui Ceauşescu. Ei, deci, erau constituiţi în mici grupuri şi nu se cunoşteau între ei. Ceea ce se întâmpla acum la aeroport nu îmi puteam explica. Mai târziu am aflat că toate tirurile de tun erau oarbe, căci nu era nici o urmă de impact pe jos. Deci, aveam impresia că, pentru că pe aeroport se aflau 7 televiziuni străine, voiau să facă un spectacol grandios, ca să ne arate cât de dur era războiul. Eu am plecat pe 24, nu sunt foarte curajoasă. Unele echipe de televiziune au rămas, altele au plecat înaintea mea. Tirurile s-au oprit pe 23 la ora 4 p.m., pentru o jumătate de oră, ca să lase avioanele cu echipa de la ABC News să plece la Viena. Deci ABC News a putut transmite pe 23 la Viena imagini ale luptelor îndârjite de pe aeroportul Otopeni.

– Deci primul act al piesei se terminase.
– Da, şi toată lumea era convinsă că e vorba de un război.

Se trăgea cu tunul pentru televiziunile străine

– Deci televiziunile au înregistrat şi au fost lăsate să plece?
– Cred că a fost ceva şi mai subtil. Pe aeroport a fost declanşată o stare de teroare când s-au anunţat că vor veni ruşii, sirienii şi libienii, încât aveam într-adevăr impresia că următoarea luptă se va transforma într-un război internaţional pe aeroport şi atunci, la două ore după lansarea acestui zvon, aeroportul a fost deschis, ca din întâmplare, pentru a lăsa să decoleze cinci avioane, cu care au plecat echipele televiziunilor. Şi, printre ele, se aflaABC News, care e foarte, foarte important.

– Cei care trăgeau în alb, cine erau?
– Era armata. Erau tunuri şi tancuri. Tancuri adevărate, nu TAB-uri.

– Dar cei care erau între avioane şi trăgeau asupra aeroportului?
– Asta nu ştiu, era noapte, nu se vedea.

– Dar cine presupuneţi că erau?
– Acum, după atâta vreme, cred că totul n-a fost decât o înscenare pentru a salva Revoluţia, pentru a-i da timp lui Iliescu şi noii puteri să-şi ocupe locul, pentru că poporul nu îi recunoştea încă drept cei care erau îndreptăţiţi să preia puterea. Aveau nevoie de 48 de ore sau chiar mai mult, pentru ca Revoluţia să fie în primejdie, pentru ca poporul să nu mai ceară nimic şi să se ducă acasă, iar noua putere să-şi ocupe locul. În acest timp aveau loc negocieri între cele trei elemente importante ale puterii din România: Armata, Securitatea şi Partidul, care a devenit FSN. Atunci s-a împărţit tortul. Au început pe 22 dimineaţa şi poporul nu i-a deranjat. Poporul a început să-i deranjeze atunci când s-a văzut că Iliescu, aflându-se în balconul Comitetului Central, nu era acceptat cu uşurinţă. Peste o oră au început tirurile. Mazilu era aclamat de oameni, în timp ce Iliescu, nu. Deci, pentru mine, între 6 şi 7 seara, pe 22, nu a existat decât un singur duşman al Revoluţiei – poporul. Puterile se puseseră de acord.

Când a avut loc împărţirea tortului

– În carte susţineţi că împărţirea tortului, pactul, s-a făcut la M.Ap.N. în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Apoi, echipa lui Iliescu a venit şi a vorbit din balcon, dar lumea nu l-a acceptat, s-a strigat „Jos comunismul!“. Credeţi că se aşteptau la acest lucru şi că atunci când au făcut pactul au hotărât şi crearea fenomenului terorist, sau el a fost creat din mers?
– Împărţirea nu s-a făcut la M.Ap.N. Acolo au început negocierile, împărţirea a durat două zile. Până pe 25. Şi apoi comunicatele acelea în întregime contradictorii, de exemplu Guşe, care spunea din balcon că Securitatea este sub controlul Armatei, iar apoi un alt Comunicat, nu-mi mai amintesc al cui, în care se spunea că nu prietenii noştri din Securitate sunt vinovaţi, toate acestea însemnau că negocierile nu se terminaseră, că scenariul cu fuga lui Ceauşescu este fals de la A la Z. Ceauşescu a fost tot timpul în mâinile lui Stănculescu. El a fost cartea lui cea mare în negocieri. Stănculescu a jucat un rol primordial, nu în complot, dar, pentru că este un om extrem de inteligent, şi-a dat seama că în spatele lui se întâmpla ceva în noaptea de 21 spre 22. Atunci a decis să acţioneze; pe 22 decembrie îşi salva pielea: a lui şi a Armatei. În timpul acestor cinci zile, urmărind ascensiunile şi căderile în carierele personajelor principale şi urmărind diversele declaraţii, se poate vedea cum s-au făcut negocierile, care parte  a Securităţii a câştigat, care a pierdut, care parte a Armatei a câştigat, care a pierdut, pentru că era o împărţire foarte complicată. Nu numai între trei puteri, dar era vorba şi de o reînnoire a cadrelor în fiecare din aceste forţe. Deci, s-au făcut alianţe între cadrele medii din Securitate şi din Partid, care voiau să se debaraseze de cei bătrâni, pentru a fi ei înşişi promovaţi. A fost un proces foarte complicat. Dar ceea ce am constatat este faptul că nici una din aceste forţe nu era împotriva debarasării de Ceauşescu. Toţi erau de acord asupra acestui punct.

Revoluţia s-a întâmplat în România. Dacă ar fi fost în Germania, totul ar fi fost pus la punct de la A la Z şi s-ar fi stabilit un plan foarte exact. În România lucrurile nu stau aşa. România este o ţară latină şi, în plus, o ţară în care a domnit paranoia pe toată perioada lui Ceauşescu. Deci, planul era foarte vag iar în ceea ce se întâmpla erau multe improvizaţii, multe erori… Ştiu că trupele de Securitate sosite la aeroport au fost trimise de televiziune. Acest lucru nu fusese prevăzut, erorile de acest gen nu erau prevăzute. Dar ei au obţinut ceea ce voiau: puterea. N-au obţinut însă chiar totul, pentru că poporul a cerut mult, mult prea mult pentru ce puteau ei să dea şi au fost nevoiţi să facă nişte concesii. Şi în continuare fac concesii, dar au comis o eroare imensă, aceea că nu au spus adevărul. Şi au rămas dependenţi de prima minciună, despre care nu îndrăznesc să vorbească. Am impresia că dacă ar fi spus clar cum stau lucrurile, ar fi avut mai multă libertate de mişcare, s-ar fi putut gândi altfel la viitor, nu ar fi fost legaţi de mâini şi de picioare. Le este de exemplu imposibil să atace un sector sau altul al societăţii, căci consecinţa imediată ar fi aflarea adevărului.

– Deci a fost o alianţă pentru răsturnarea lui Ceauşescu. Nici o alianţă – se spune – nu supravieţuieşte victoriei. Nici măcar după cel de-Al Doilea Război Mondial. Această alianţă se aştepta ca mulţimea să meargă mai departe de perestroika, să ceară căderea comunismului?
– Desigur. Scenariul este acelaşi în toate ţările din Est. Dovada a fost făcută în Cehoslovacia, căci acolo s-a organizat o mare anchetă şi s-a văzut că Moscova a fost implicată de la început până la sfârşit. Dar acolo scenariul Moscovei a cedat complet. Personalitatea pe care Gorbaciov o voia în locul lui Husac n-a acceptat acest rol. Era un vid, iar poporul ceh are memorie istorică.

– La noi în ţară există încă o enigmă: cea a generalului Vlad. În această arhitectură foarte interesantă, care este rolul lui. A pierdut? Şi dacă da, de ce?
– Am impresia că Iulian Vlad este un om extrem de inteligent, de calm. Cred că e prea inteligent ca să nu fi fost la curent cu toate aranjamentele Moscovei care aveau loc chiar în serviciul său, în Securitate. Era prea inteligent ca să nu-şi dea seama. Virgil Măgureanu a plecat de 12 ori la Moscova în ’89, dintre care cel mai des în decembrie ’89. Era imposibil ca Vlad să nu ştie de aceste călătorii. Nu era un secret pentru nimeni că Ceauşescu îl deranja pe Gorbaciov, fiindcă acesta avea o nouă imagine în Occident, aceea a unui liberal, un nou gen de comunist, se uita chiar şi termenul de comunist, atunci când se vorbea de el.
Singurul care, în întreg sistemul, refuza să facă vreo schimbare, era Ceauşescu. E imposibil ca Vlad să nu fi ştiut toate astea. Nu trebuie să uităm că, chiar şi România, o ţară care era condusă de un dictator, făcea parte din Pactul de la Varşovia. Ţările din acest Pact comunicau între ele, prin Comitetele lor Centrale, dar şi şeful de stat major din fiecare ţară avea o legătură de comunicare directă cu fiecare Minister al Apărării din fiecare ţară, fiecare serviciu secret îşi avea propria sa reţea de comunicare. Deci nu era vorba de o centralizare atât de mare pe cât şi-o imaginează lumea.
Ceauşescu nu avea în stăpânire absolut întreg sistemul. Privind profilul lui Vlad şi pe cel al Securităţii, se vede că era vorba de nişte oameni extrem de bine informaţi şi de inteligenţi. Numai Vlad îl putea informa pe Ceauşescu despre ceea ce se întâmpla. E clar că Ceauşescu nu ştia tot ce se întâmpla. Fiindcă despre Ceauşescu se poate spune orice, dar nu că era un idiot. El a reacţionat ca cineva care nu cunoştea realitatea. Deci, pentru mine, e evident că Vlad avea un rol extrem de important, şi când am văzut procesul lui şi învinuirile care i s-au adus, mi s-a părut că sunt mărunţişuri, că întrebările cu adevărat importante nu i-au fost niciodată puse, că prezenţa lui în Comitetul Central în noaptea de 22 spre 23 decembrie era asigurarea lui, că această prezenţă a devenit stânjenitoare pentru oamenii de la putere, căci el nu voia să admită că Securitatea a jucat un rol. Şi din cauza asta el va fi cu siguranţă eliberat într-un an sau doi. Sunt convinsă că Vlad nu voia să joace rolul de conducător de ţară. Şi dacă în acest moment Vlad priveşte la ce se întâmplă în România, cred că este foarte dezamăgit. Dar a făcut un pact şi îl va respecta. Pentru mine, el este unul dintre cei ce doreau schimbarea. În acelaşi timp era un om al Securităţii, voia să-şi păstreze organizaţia. Am impresia că acceptă să nu vorbească tocmai pentru a salva acest organism.

Un Pact în care nimeni nu poate avea prea mare libertate

– Deci se poate lansa ipoteza că Vlad personal era pentru o schimbare dincolo de perestroika?
– Nu ştiu. Cred că poporul este cel care a avut mai multe speranţe. Părerea mea este că nimeni nu a crezut, la un moment dat, că România poate merge mai departe de perestroika. Mai ales în vremea lui Ceauşescu nu cred că cineva îşi imagina că, pentru România, se poate ceva mai mult de perestroika. Pentru România un sistem à la russe era binevenit. Să nu uităm. La Congresul al XIV-lea eram aici şi, prin glume foarte discrete, oamenii arătau că nu au nimic împotriva unei invazii ruseşti în acel moment. Căci perestroika era clar mai bună decât dictatura lui Ceauşescu.
Numai după revolta populară comunismul a devenit un cuvânt murdar. Chiar şi perestroika a devenit un cuvânt murdar. Dar în ’89 poporul nu-şi dorea decât demnitate, o viaţă demnă, nu voia în momentul acela capitalism, cred că nici măcar nu ştia ce este capitalismul adevărat. Voia o oarecare  libertate. Acum n-aş putea spune că Vlad voia o democraţie de tip occidental sau un sistem de tip perestroika. Cred că nu asta era problema la început, ci doar cum să se scape de Ceauşescu şi cum să se menţină controlul asupra unui sistem. Cred că orice om din aparat: Serviciu secret sau armată – nu concepe un sistem anarhic.

– Deci, nefiind în Germania, putem crede că Vlad a făcut un pact cu puterea, pact pe care puterea nu l-a respectat, arestându-l?
– Da. De fapt, da şi nu. Pentru că, dacă era cu adevărat o forţă democratică, l-ar fi judecat pe Iulian Vlad pentru rolul lui în Securitate. Dar n-au făcut asta. Au jucat din nou teatru: l-au arestat numai pentru popor, nu este o arestare adevărată, nu e un proces adevărat. Pedeapsa lui este foarte mică, iar organizaţia rămâne.

– A te debarasa de camaradul stânjenitor este un scenariu tipic comunist, nu-i aşa?
– Dar au fost îndepărtaţi toţi camarazii stânjenitori. Toţi cei care au jucat roluri principale în primele ore ale Revoluţiei, cei inocenţi, ca Mazilu, Doina Cornea şi cei mai puţin inocenţi, toţi au fost îndepărtaţi. Au rămas trei personalităţi-cheie, sau poate patru, pentru că Stănculescu nu ştiu încotro bate în acest moment. E vorba de Roman, Iliescu şi Măgureanu. Părerea mea este că Iliescu face parte din cei de şcoală veche, iar Roman din cei de şcoală nouă. Dacă Roman ar putea  lupta pe faţă împotriva lui Iliescu şi ar schimba sistemul – părerea mea este că va face asta, pentru că e un tehnocrat –, oricum nu va putea merge prea departe fiindcă, la fiecare pas pe care va încerca să-l facă, tot se va împiedica, doar şi el a fost prieten cu dracul. Deci, e un pact în care nimeni nu poate avea prea mare libertate, căci fiecare deţine informaţii despre celălalt.

– Foarte interesantă în cartea dvs. este suspiciunea faţă de înregistrările video făcute în Comitetul Central. Aţi putea să ne daţi mai multe amănunte în acest sens?
– Suspiciunile au apărut, într-adevăr. Eu vin dintr-o ţară democratică, în care există un comandant al Armatei şi un şef al serviciilor secrete franceze, pe care nu l-am văzut niciodată şi mi se pare imposibil ca ei să permită să fie filmaţi o noapte întreagă. Aici, în România, personajele de talia lor s-au lăsat filmate toată noaptea de un amator, un inginer. Cum e posibil aşa ceva, când acolo, la cinci metri distanţă, se afla un cameraman profesionist, cu o cameră BETACAM, care a încercat tot timpul să intre?! Eu sunt foarte suspicioasă. Nu înţeleg deloc această situaţie, nu înţeleg de ce am putut vedea casetele acelea numai după câteva zile, timp în care au putut fi cenzurate. Când am urmărit acele casete – cred că însumau cam 18 ore şi totul mi-a fost tradus – am văzut că nu se dădea nici un nume, nici un ordin, totul era fals. Un şef de stat-major nu putea controla un război de la Comitetul Central – căci ni se spunea că e vorba de un război – când toate listele de unităţi,  hărţile, planurile, tacticile de luptă, toate se află la Ministerul Apărării. Asta este fie o eroare gravă, fie o înscenare în întregime. În aceste condiţii nu se puteau lăsa filmaţi în Comitetul Central de un inginer, cu o cameră VHS.

– Şi de ce era nevoie ca cei doi să joace tot acest teatru în Comitetul Central?
– Părerea mea este că şi Guşe şi Vlad aveau nevoie de asta, pentru a arăta că nu sunt împotriva Revoluţiei, era o asigurare personală a fiecăruia. Tot ceea ce ei spun în aceste casete este pro-revoluţie. Mi s-a spus foarte des că Guşe a făcut carieră numai pentru că soţia lui era prietenă cu Elena Ceauşescu. Mie nu mi s-a părut că el este un om deosebit de inteligent. Nu cred că Guşe a fost implicat în Revoluţie. Atunci când Armata a schimbat câmpul de luptă, şi el, ca orice bun soldat, a mers alături de ea, a fost solidar cu ea. Vlad cunoaşte situaţia foarte bine. El a jucat ca de obicei, ştia că Ceauşescu este în mâinile Armatei, că Iliescu se află la Televiziune şi că se pregăteşte să-şi formeze un Comitet, ştia cine e Iliescu şi ştia că Iliescu ştie cine este Iulian Vlad. El nu avea încredere în nimeni. Avea nevoie de cineva care să-i furnizeze un alibi şi dovezi că nu a fost împotriva Revoluţiei, fiindcă, vă amintiţi, cred, nimeni nu avea încredere în nimeni, pactul s-a încheiat numai pentru că era ceva necesar. Fiecare trebuia să-şi aibă alibiul lui. Stănculescu avea piciorul pus în ghips, Vlad a fost filmat tot timpul de un cameraman, fiecare avea un alibi. Cea mai bună dovadă a fost Guşe, când răspunde la telefon că nu vorbeşte rusa, iar pe casetă se aude zgomotul unei camere de 16 mm, probabil că asta era camera lui Guşe care-l filmează pentru a dovedi că el nu dorea deloc să primească armata sovietică. Toată lumea avea nevoie de protecţie personală.

În sediul CC s-a filmat de dragul alibiului
 – Deci centrul puterii nu era la ei doi?
– Deloc. Centrul puterii se afla la Televiziune şi la Ministerul Apărării.

– Ei erau excluşi deja din joc?
– Da, aşa cred. Şi mai cred că Vlad şi-a dat seama de acest lucru şi din această cauză s-a lăsat filmat.

– Şi atunci tot ceea ce făcea el era pentru a se salva, pentru a demonstra că în noaptea respectivă n-a fost contra Revoluţiei?
– Da.

– Un alt lucru din cartea dvs. care i-a şocat pe mulţi dintre cei care au citit serialul din „Expres Magazin“ este modul în care s-au făcut transmisiunile de la televiziune: una pentru intern, alta pentru televiziunile străine. Puteţi să ne aduceţi nişte argumente?
– Asta s-a întâmplat în noaptea de 22 spre 23 decembrie. Urmăream în aeroport programul televiziunii române, iar la Paris, inginerul meu înregistra imagini de la camera aflată în Piaţa Universităţii. Au transmis acele imagini prin satelit – nu ştiu cine a luat această decizie, dar sunt sigură că redacţiile din întreaga lume se plictiseau foarte tare urmărind programul TVRL, pentru că ceea ce vedeau era foarte plictisitor. O mulţime de oameni care vorbeau încontinuu nu puteau fi ceva foarte interesant. La un moment dat, timp de aproape o oră, s-au transmis imagini luate cu această cameră aflată în Piaţa Universităţii. Deci, la Paris s-au putut vedea în timpul nopţii imagini din Piaţa Universităţii, tirurile, luptele. Este un lucru care poate fi verificat, fiindcă acele imagini au fost înregistrate.

 

  • Toată lumea recunoaşte faptul că regimul a început cu o minciună. Dacă această minciună va fi dezvăluită azi, mâine, peste un an, se va schimba ceva în România?
    – Cred că singurul mod de a descoperi adevărul este ca ziariştii români să facă o anchetă. Noi am făcut o anchetă, am venit aici cam de zece ori, nu vorbim româneşte, am folosit foarte mulţi traducători, multe din aceste lucruri le-am făcut în timpul liber şi în vacanţe. De-acum va fi foarte greu. Personalităţile vorbesc foarte rar. Trebuie să se ia din nou interviuri, să se pună cap la cap toate informaţiile pentru ca, într-un an sau doi, să se ajungă la adevăr. Echipa actuală de la putere are un singur interes: acela de a ascunde adevărul şi de a distruge documentele. Dar nu pot distruge oamenii implicaţi în această înscenare şi în special cadrele medii care pot vorbi. Cât despre viitorul României, cred că este acelaşi ca pentru toate ţările din Est.
    Va avea loc o schimbare economică foarte dureroasă prin care toate ţările Europei de Est trebuie să treacă pentru a ajunge la o economie de piaţă. Această schimbare dureroasă cere ca la putere să se afle o echipă în care poporul să aibă încredere totală. Acest lucru lipseşte în România. Echipa actuală are câteva idei şi a făcut câteva demersuri pozitive. Dar nu poate fi acceptată de popor, pentru că poporul nu crede în ea. Această situaţie îmi aminteşte de ceea ce se petrecea în Polonia înaintea schimbărilor. Primul ministru Rakovski era foarte liberal, voia să introducă economia de piaţă, dar la fiecare pas i se puneau piedici pentru că era, totuşi, comunist, iar oamenii nu voiau să mai creadă tot într-un comunist.
    Cred că acesta este viitorul echipei din România.
    Doar dacă printr-un miracol – şi e păcat că nu au făcut încă acest lucru – ei, sectorul progresist al acestui regim, vor accepta să facă mea culpa pentru ceea ce s-a petrecut în timpul Revoluţiei, să trateze oamenii ca pe nişte adulţi, să explice ce era posibil şi ce era imposibil în decembrie 1989 şi să spună clar ce s-a întâmplat. Din păcate, mă îndoiesc că echipa aflată acum la putere va avea curajul s-o facă.
  • (Interviu apărut în numerele din 10-17-24-31 iulie 1991 ale revistei Expres Magazin)

 

 

Înaintea Sfântului Crăciun. A fi sau a nu fi ortodox

Ortodoxia nu este o avere pe care o poţi cheltui, ci un tezaur la care eşti chemat să contribui. A fi ortodox nu înseamnă a te împăuna cu moştenirea primită, precum odrasla unui miliardar care să grăbeşte să huzurească pe banii părinţilor.

Dragul meu prieten în Domnul, văd că eşti foarte preocupat – îngrijorat chiar -, în ultima vreme, de situaţia ortodocşilor din România. Înainte de a te lăsa cuprins de atâtea gânduri sumbre, încearcă să-ţi lămureşti cine este creştinul ortodox, ce înseamnă, în fond, a fi ortodox.

Un trăitor şi un mărturisitor al dreptei credinţe

E limpede, pentru orice persoană cu bun simţ, că nu te poţi numi ortodox doar pentru că te declari ca atare. În primul rând, este nevoie să ai o dreaptă credinţă – ortodoxă, aceea cuprinsă în Sfintele Scripturi, în mărturisirile celor şapte sinoade ecumenice şi în învăţătura Sfinţilor Părinţi, în întreaga Sfântă Tradiţie a Bisericii. În al doilea rând, ortodoxia ta trebuie să fie validată de ortopraxie – adică de atitudine şi fapte ortodoxe. Nu spune Mântuitorul că: ,,Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21)?

A fi ortodox înseamnă, aşadar, a fi un trăitor şi un mărturisitor al dreptei credinţe. Prin faptele tale, prin viaţa ta, prin rugăciunea ta, trebuie să fii în permanenţă aşa. Dar prin cuvânt, după cumeste nevoie. Nu este o atitudine ortodoxă a mărturisi oricând,oriunde şi, mai ales, oricum pe Iisus Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit să ne mântuiască. Mai este nevoie să ai şidiscernământ de la Duhul Sfânt, pentru ca nu cumva prin vorbăria care ţi se pare ţie a fi mărturisire să iei, de fapt, ,,numele Domnului în deşert”. Ca să nu greşeşti, cere mereu sfat şi binecuvântare de la duhovnicul tău (sau direct de la ierarh, când se poate). Ce ţi se pare, nu mărturiseau demonii, înainte de a fi scoşi afară din om, pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu? Nu spuneau ei: ,,Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” (Matei 8, 29) şi,,Te ştim cine eşti…” (Luca 4, 34)? Nu ar fi trebuit Domnul să primească mărturia lor, bucurându-se de faptul că demonii înşişi Îl recunoaşteau ca Dumnezeu? Or, Domnul îi certa, cerându-le să tacă; în schimb, a primit, întotdeauna, mărturia oamenilor: a lui Petru (Ioan 6, 69), a lui Natanael (Ioan 1, 49), a orbului din naştere (Ioan 9, 35-38), a Martei (Ioan 11, 27), a sutaşului (Marcu 15, 39)… Hristos nu-i lăsa pe diavoli să-L mărturisească pentru că ei nu făceau aceasta ca să se slăvească Numele Lui, ci cu viclenie, ca să zădărnicească propovăduirea Sa, planul Său. Nici Sf. Ap. Pavel, în areopag, nu a început prin a mărturisi pe Domnul, ci i-a luat pe ocolite pe atenienii idolatri, lăudându-le mai întâi evlavia pentru,,Dumnezeul necunoscut”(Faptele Apostolilor 17, 23). Învaţă de la el cum cu înţelepciune a predicat, că nu le-a zis:,,Voi sunteţi în rătăcire, sunteţi idolatri, iar eu deţin adevărul despre Dumnezeu!” – cum procedează azi cel ce crede că aşa şi numai aşa se poate propovădui… Dar nici nu i-a cruţat pe atenieni ,,apostolul neamurilor”, ci le-a vorbit, ulterior, despre Hristos Cel răstignit şi înviat, chiar dacă aceştia nu au putut primi până la capăt – cu câteva excepţii – cuvântul lui. Când eşti călăuzit de Duhul Sfânt, ştii cumsă predici pe Domnul şi aşa eşti ortodox. Când o faci doar după mintea ta, după umorile tale, pe cine predici, de fapt?

A fi ortodox înseamnă a fi implicat, fără rest, în viaţa comunităţii celor binecredincioşi, a Bisericii. Cei ce se mai preocupă şi de alte credinţe sau lucrări ,,spirituale”, dedicându-se, mai ales, unor activităţi oculte (chiar de ar părea compatibile cu credinţa în Dumnezeu), dacă nu se pocăiesc şi nu se întorc cu totul, vor avea soarta celor care îşi închipuie că pot ,,să mintă Duhului Sfânt”, precum Anania şi Safira (v. Faptele Apostolilor 5, 1-11). Nu poţi,,să guşti şi să vezi că bun este Domnul” şi să cauţi şi în alte locuri, în paralel, sensuri şi împliniri pentru viaţa ta.

A fi ortodox nu înseamnă a pune Biserica să slujească celor lumeşti. Biserica este  Maica noastră duhovnicească (Maica Domnului este icoana Bisericii). Eu nu am văzut nici măcar pe interlopi folosindu-şi mamele în treburile lor murdare, nici pe soldaţi luându-şi, pe front, mamele să lupte cu ei. Ce ortodox autentic ar îndrăzni să folosească Biserica în a obţine oarecare câştiguri urâte sau spre a dobândi putere? Chiar şi dacă ar fi vorba de cele mai frumoase şi mai înalte idealuri de pe pământ, totnu trebuie să subordonămBiserica slujirii acestora. Biserica este corabia care ne poartă prin marea acestei vieţi cătrelimanul Împărăţiei cerurilor. Misiunea ei primă este dincolo de orice lucru posibil a fi dobândit de om pe faţa pământului… Asta nu înseamnă, desigur, că Biserica nu poate, cu mijloace specifice, să aducă mângâiere şi ajutor celor din lume, în diverse domenii: educaţional, social-filantropic, cultural etc. Dar acestea nu pot fi scopuri în sine!

În Ortodoxie ,,scopul nu scuză mijloacele”

Ortodoxia nu este o avere pe care o poţi cheltui, ci un tezaur la care eşti chemat să contribui.A fi ortodox nu înseamnă a te împăuna cu moştenirea primită, precum odrasla unui miliardar care să grăbeşte să huzurească pe banii părinţilor. Eşti ortodox nu pentru că te-ai născut aşa, pentru că ai această dumnezeiască moştenire – credinţa cea dreaptă -, ci doar dacă tu însuţi îţi aduci contribuţia, lucrând, nu îngropândtalantul primit. Copilul face cinste părinţilor când lucrează el însuşi în sensul în care a fost educat de aceştia. Nici un copil nu are vreun merit personal pentru faptul de a se fi născut din părinţi de toată isprava şi de toată lauda.

A fi ortodox nu înseamnă, în nici un caz, a minţi, a manipula, a fura, a fi nesimţit sau arogant, a face compromisuri morale sau a face orice alt lucru urât înaintea Domnului, chiar şi când scopul (declarat, doar!) ar fi acela de ,,a întări Ortodoxia”. Niciodată ,,scopul nu scuză mijloacele” căci, în Ortodoxie, mijloacele sunt însăşi ,,calea Domnului”. Or, această cale nu poate fi strâmbă (,,Îndreptaţi calea Domnului”, strigă şi azi Sf.Prooroc Ioan, urmând lui Isaia – v. Ioan 1, 23).

Aşa că, vezi bine, dragul meu prieten, Ortodoxia nu este reprezentată de cei ce nu sunt ortodocşi în sensul deplin, desăvârşit al cuvântului. Cei care nu sunt ortodocşi în credinţă şiîn faptă, ar face bine să tacă, să nu-şi mai aroge un statut de care nu sunt vrednici, aducând sminteală în lume – vai lor! (v. Matei 18, 7) – şi atrăgând ocări asupra Bisericii. Mult se mai păgubesc pe sine unii ca aceştia!… Iar toate atacurile pornite asupra Bisericii – de care, cu durere, îmi spui – sunt îngăduite de Dumnezeu dindouă motive1) spre a curăţi via Sa de mlădiţele care nu aduc roadă, ci doar parazitează (v. Ioan 15, 1-6); 2) spre a întări în credinţă şi încununa pe cei prigoniţi pe nedrept. Aşa că, fii pe pace şi preocupă-te, mereu, doar de un lucru: cum trăieşti tu însuţi Ortodoxia şi ce fel de roade aduci!

P.S.:Am să ilustrez scrisoarea cu una dintre fotografiile care ştiu că-ţi sunt pe plac şi care ilustrează foarte bine starea ta de acum. Am nădejdea că vei ieşi din hamletiana-ţi cugetare spre a primi lumina ce străluceşte în faţa ta şi care trece chiar şi printre gratiile cele mai cumplite. Nimic nu-L poate opri pe Cel ce este ,,Lumina lumii” (cf. Ioan 8, 12), decât o inimă învârtoşată sau o minte ce se mărgineşte pe sine la închisoarea cutiei craniene. Eliberarea vine doar liturghisind: ,,Cu pace să ieşim!… Întru numele Domnului”.

de pr. Constantin Sturzu Doxologia

Zămislirea Sfintei Fecioare Maria de către Sfânta Ana; Sfânta Prorociţă Ana, mama Prorocului Samuel

Arhid. Ştefan Sfarghie

Zamislirea-e1449503686556Dumnezeu, Cel ce a făcut toate din nimic, a trezit pântecele cel sterp spre rodire al Sfintei Ana şi a făcut-o în chip minunat maică născătoare de prunci, pe cea care îmbătrânise fără să nască. Astfel, Dumnezeu a dat Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana acest rod vrednic, pe Fecioara Maria, din care avea să vină Însuşi Dumnezeu în trup spre izbăvirea lumii. Tot astăzi prăznuim şi pe Sfânta Prorociţă Ana, mama Prorocului Samuel. Era din cetatea Ramataim-Ţofim din muntele Efraim şi era căsătorită cu un bărbat din seminţia lui Levi, numit Elcana. Însă fericita Ana nu putea naşte copii şi era defăimată pentru sterpiciunea ei. Odată, suindu-se la Şilo, unde era Chivotul Legii, ca să aducă jertfă prin mâna lui Eli preotul, a primit de la altar o singură parte din jertfe şi nu două, pentru că nu avea copil. Atunci, întristându-se, s-a rugat lui Dumnezeu şi I-a promis că dacă îi va dărui un băiat îl va încredinţa Lui „şi nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici nu se va atinge de capul lui” (I Regi 1, 11). Şi luând de la Domnul deplină încredinţare, s-a întors acasă, şi luând în pântece, a născut pe Prorocul Samuel.

Copiii se împărtășesc pe nemâncate?

 Pruncii trebuie alăptaţi până la Liturghie şi se permite ca celor mici să li se dea puţină mâncare. Copiii mai mari se vor împărtăşi pe stomacul gol. Cu cât mai devreme va apărea sentimentul conştientizării împărtăşirii pe nemâncate, cu atât va fi mai bine. 

impartasania_copiilorCopiii mici trebuie împărtăşiţi cât mai des, pentru că Sfânta Euharistie întăreşte trupul şi sufletul nostru. Bineînţeles că pruncii trebuie alăptaţi până la Liturghie şi se permite ca celor mici să li se dea puţină mâncare.

Copiii mai mari se vor împărtăşi pe stomacul gol. Cu cât mai devreme va apărea sentimentul conştientizării împărtăşirii pe nemâncate, cu atât va fi mai bine. Începând cu vârsta de 7 ani, primirea oricărei hrane sau băuturi înainte de primirea Sfintelor Daruri este nepermisă.

Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, traducere de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2006, p. 66

Arma condeiului. Destin şi nemurire

Poate că ei nu şi-ar fi dorit asta, însă nu m-am putut abţine şi-am plâns. Aşa, dintr-o dată, ca o ploaie de vară pornită din senin, lacrimile mi-au invadat mai întâi sufletul, inima, apoi ochii au dat în clocot până pe piept. N-am putut rezista acelui colaj răvăşitor de fotografii din care mă priveau ei, eroii teatrelor de operaţii.   

 Acei tineri, atât de tineri. Cu chipuri mai mult sau mai puţin zâmbitoare. Cu priviri luminate de speranţe şi visuri. Multe izvorâte din tinereţea, forţa şi încrederea lor. În puterea de a-şi încrusta propriile dorinţe în soartă. Ţeluri mai mari sau mai mici. Dospite din aluatul familiei. Din sărutarea mamei, îmbărbătarea tatălui, din iubirea soţiei sau gânguritul copilului. Toate gata să erupă, să se transforme în trepte ale împlinirii personale.   

Ca într-un film ireal, devoalat, secvenţă cu secvenţă, cu încetinitorul, i-am revăzut, pentru început, strângând cu putere arma la piept şi rostind legământ de credinţă faţă de ţară. Tare, răspicat, de parcă ar fi vrut să spună celor din jur că ei nu se joacă cu astfel de cuvinte. 

Apoi, în unităţi, pe terenurile de instrucţie, în poligoane. Obosiţi, dar zâmbitori. Mai înalţi cu o palmă decât crezul lor. Învingători. Le-am revăzut şi bucuria, mândria că vor participa la misiune. În teatrul de operaţii, foarte departe de tot ceea ce înseamnă acasă.          Au urmat zilele de frământări, de căutări, de nopţi nedormite, de împăcare cu familia şi cu propriul eu. Ştiau că e şansa lor. De a demonstra că pot. Să înfrunte destinul, despărţirea de casă. Să-şi dovedească maturitatea profesională la care au ajuns.  Mai aveau de făcut un pas. Pregătirea pentru misiune. Pe care au executat-o cum au putut mai bine. Convinşi că reuşita lor depinde, într-o mare măsură, de felul cum se instruiesc în ţară. Unii şi-au prins gerul la petliţe şi viscolul în pleoape. Şi-au ostoit setea cu zăpadă sau picuri de ploaie. Alţii şi-au lustruit bocancii prin praf şi noroaie. Au mers înainte, niciun pas înapoi, deşi, uneori, timpurile, anotimpurile, ba chiar unele voci le-au fost potrivnice. Umăr la umăr cu ceilalţi camarazi au dat valoare de artă camaraderiei şi au învăţat să rostească cuvântul imposibil fără prefix. 

…Şi filele calendarului au fost rupte de timp, una câte una. În cele din urmă, până şi orele au devenit foarte scumpe. Dar, mai ales, apăsătoare. Simţeau, câteodată, cum le sfărâmă inimile în bucăţele şi le dau deznădejdii să le-nfulece.  Însă au rezistat. La plânsetele soţiilor, părinţilor, bunicilor. La suspinele iubitelor şi prietenilor. Şi, poate cel mai greu, la îmbrăţişările şi chemările prichindeilor. Când s-au despărţit de toţi şi de toate cele dragi cu promisiunea că se vor reîntoarce. Cu credinţa că îngerii lor îi vor veghea şi-i vor readuce acasă. Teferi şi împliniţi profesional. 

N-a fost să fie. Parşiv, destinul i-a înşelat şi le-a făcut fişele de recrutare. Pentru a-i înrola, prea devreme, în armata din Ceruri. I-a ales pe ei, în locul altora, încrustându-le numele în nemurire.

Astăzi, exemplul lor, ca al tuturor răniţilor sau invalizilor din teatrele de operaţii ne onorează. Ei, cei care n-au pregetat să-şi pună inima scut în faţa morţii, ne oferă pilde de eroism, autodepăşire, coeziune şi solidaritate umană. De curaj şi dăruire. De respect pentru principiile noastre universale. Ne îndeamnă să fim mai buni, mai darnici, mai iubitori. Mai aproape de oameni şi de credinţă.   Încă o dată, de Ziua Veteranilor, în faţa acestor luptători-eroi să ne înclinăm cu pioşenie! Să le aprindem candele în inimile noastre. Să le cinstim memoria şi să ne rugăm pentru odihna sufletelor lor, în lumea din care ne privesc cu îngăduinţă. Acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin.

Cătina, fructul cu cel mai mare rezervor de vitamina C

Prof. Univ. Dr. Constantin Milică,

Fructele de cătină au fost utilizate în medicina populară, mai întâi în Altai şi Siberia de Sud, unde sunt cunoscute sub denumirea „ananasul siberian”. În aceste zone există vechi tradiţii în tratarea avitaminozelor, a scorbutului, a anemiei, a convales-cenţelor, a durerilor acute de stomac, a oboselii, a afecţiunilor dermatice (arsuri, plăgi, degerături, eczeme).

Fructele de cătină au un conţinut foarte ridicat de polivitamine naturale. Acestea au în componență cantităţi mari atât de vitamine hidrosolubile (C, complexul B, H, P, PP), cât şi de vitamine liposolubile (A, E, D, K, F).

Între vitaminele hidrosolubile, cea mai importantă este vitamina C, aflată în cantităţi foarte mari, mai mari decât la toate speciile de fructe indigene, de peste zece ori mai mult decât coacăzele negre şi citricele. În zonele montane şi submontane, conţinutul vitaminei C din fructele de cătină depăşeşte 1.500 mg/100 g fructe, fiind mai mare comparativ cu măceşele.

Printre efectele terapeutice ale vitaminei C sunt de menţionat stimularea sistemului imunitar şi creşterea rezistenţei organismului faţă de bolile infecto-contagioase. În plus, participă la activitatea multor sisteme enzimatice, cu rol important în reglarea respiraţiei celulare şi în regenerarea ţesuturilor.

Complexul de vitamine B prezintă o diversitate de acţiuni terapeutice: stimulează funcţiile întregului sistem nervos central, inclusiv a memoriei; fixează fierul în hemoglobină, în biosinteza proteinelor la persoanele anemice şi în degradarea grăsimilor la persoanele obeze; menţine buna funcţionare a glandelor suprarenale şi stimulează creşterea şi pigmentarea părului; împiedică depunerea colesterolului pe pereţii arterelor, elimină substanţele toxice din organism, scade conţinutul lipidelor din ficat şi îmbunătăţeşte memoria; participă la biosinteza fosfolipidelor din membranele celulelor nervoase, cu efect în stimularea memoriei; participă la formarea globulelor roşii, cu efect direct la persoane cu anemie accentuată şi leucemie, precum şi în menţinerea funcţiilor normale ale sistemului nervos central.

Dintre vitaminele liposolubile cea mai importantă este vitamina E (tocoferolul), aflată în cantităţi de peste 200 mg la 100 g fructe, mai mult decât la orice specie pomicolă.

În afară de vitamine, uleiul din fructele de cătină conţine o cantitate foarte mare de carotenoizi (beta-caroten, licopen, zeaxantină, criptoxantină, taraxantină) care dau culoarea galbenă sau portocalie a fructelor.

Principalul component carotenoidic este beta-carotenul, similar cu provitamina A, existent într-o cantitate de zece ori mai mare decât în morcov, ajungând la peste 350 mg la suta de grame.

Importanţa deosebită a carotenului pentru sănătatea oamenilor este explicată prin proprietăţile anticancerigene, antioxidante şi imunostimulatoare, cu efecte directe în prevenirea cancerului uterin, de prostată şi pulmonar (la fumători), în distrugerea radicalilor liberi şi a lipoperoxizilor, foarte agresivi asupra organismului precum şi în întărirea sistemului imunitar.

Alte utilizări ale carotenului privesc tratamentul bolii Parkinson, al tulburărilor de vedere, al infecţiilor la nivelul căilor respiratorii, al intoxicaţiilor la ficat, al hipertiroidiei, în reducerea riscului de infarct miocardic şi al congestiei cerebrale. Nu pot fi neglijate nici efectele de încetinire a procesului de îmbătrânire, precum şi creşterea rezistenţei sistemului nervos la copii şi vârstnici.

Un alt component valoros din grupa carotenoizilor existenţi în uleiul de cătină este licopenul, cu efecte antioxidante şi antitumorale care îi conferă acţiuni recunoscute în prevenirea cancerelor (mamar, uretal, prostatic şi cervical), în frânarea inflamaţiilor prostatei şi în reducerea colesterolului ridicat.

Printre alte componente principale din fructe pot fi menţionaţi acizii graşi, acizii organici şi sterolii.

 Acizii graşi, în deosebi acidul oleic, au efecte antiinflamatoare, coleretice şi de prevenire a cancerelor. În plus, reglează permeabilitatea membranelor celulare prin producerea de prostaglandine. În cazul lipsei acizilor graşi se declanşează îmbătrânirea prematură a pielii şi ridarea accentuată a tenului.

 Acizii organici sunt prezenţi în fructe sub două forme principale: acidul malic cu proprietăţi bacteriostatice, laxative şi stimulatoare a digestiei; acidul succinic cu efecte favorabile în profilaxia cancerului şi în tratamentul obezităţii.

 Sterolii, aflaţi în cantităţi relativ mari în uleiul de cătină, au un rol important în reglarea funcţiilor normale ale organismului. În mod deosebit are efecte anticancerigene. De asemenea, acţionează cu eficienţă în bolile de piele, răni şi arsuri, iar în cosmetică are efecte de regenerare a pielii şi de înfrumuseţare a tenului.

Ceara fructelor, care acoperă pieliţa exterioară, are un recunoscut rol antiseptic şi de protecţie faţă de acţiunea factorilor de mediu. Datorită conţinutului foarte divers în hidrocarburi, alcooli, acizi organici, steroli, terpene, carotenoizi şi lecitine, ceara are mari utilizări în refacerea ţesuturilor epiteliale lezate.

Conţinutul chimic şi efectele terapeutice ale seminţelor. Principalele substanţe bioactive cu acţiuni terapeutice din seminţe sunt acizii graşi şi sitosterolul. Acidul linoleic prezintă un spectru larg de acţiuni cu eficienţă în tratarea bolilor coronariene, a aterosclerozei, a stenozei mitrale, a artritei, precum şi în revenirea cancerelor, în hemoragii interne, adenom de prostată şi în tratarea eczemelor. Acidul stearic are efecte în reducerea colesterolului, acidul palmitic are proprietăţi vermifuge şi antifibrinolitice, iar sitosterolul este eficient în tratamentul cancerului mamar, pulmonar şi cervical, al leucemiilor, al adenoamelor, al obezităţii. De asemenea, are importante proprietăţi terapeutice: antimutagene, antivirale, antiinflamatoare, antimicotice, hepatoprotectoare şi vermifuge.

Conţinutul chimic şi efectele terapeutice ale frunzelor. Leucocianidina este un antocian cu efecte protectoare la nivelul părului; leucodelfinidina are proprietăţi anticancerigene şi antiinflamatoare. Harmolul este eficient în tratamentul infecţiilor cu Trypanosoma.

Conţinutul chimic din muguri. Harmalolul are acţiuni afrodisiace, antibacteriene şi stimulatoare la nivelul sistemului nervos central.

Conţinutul chimic şi efectele terapeutice ale scoarţeiTaninurile şi acizii tanici au proprietăţi antioxidante, detoxifiante, astringente şi antibacteriene, imunostimulatoare şi de antidot în intoxicaţiile cu metale grele. De asemenea, sunt eficiente în tratamentele care vizează colitele, enteritele, diareea, dizenteria, faringitele, hemoroizii, rinitele, stomatitele, gingivitele, amigdalitele, dermatitele şi ulceraţiile. Serotonina are efecte antiagregante şi analgezice cu acţiuni benefice în tratamentul bolii Alzheimer, al afecţiunilor cardiovasculare, al gastritelor şi în reducerea colesterolului „rău“ (LDL) depus pe artere

Cum trăiau românii la oraș în Evul Mediu?

  Viața locuitorilor din cele două Principate Dunărene medievale nu era una ușoară, aceștia se confruntau în mod special cu epidemii, sărăcie, raiduri ale tătarilor sau ale Otomanilor, cei ce trăiau în așezările urbane din Principate neavând o viață foarte diferită de cei din mediul rural, cu toate că aceste așezări reprezentau cele mai importante noduri comerciale din perioada medievală. Târgurile reprezentau în Țara Româneasca și Moldova punctele de producție și de desfacere a produselor meșteșugărești. Târgul medieval românesc era o așezare omenească de mărimi relativ medii, sub dimensiunile unui oraș dar peste dimensiunile unui sat, având câteva mii de locuitori, acestea beneficiau de drepturi comerciale speciale. Nicolae Iorga consideră că procesul de formare al târgurilor în Țara Românească s-a produs în următorul fel: 

     ‘’Adică, între mai multe sate, la locul întâlnirii lor, și-au ridicat negustorii de așezare vremelnică satele, corturile lor, prefăcute de la o bucată de vreme, odată cu putința unui câștig de toate zilele, în case cu largi palate de lemn în față, cu tarabe, care se puteau ridica spre streșină, întinse orizontal, ofereau meșterului putința de a se așeza acolo turcește și de a lucra, după străvechiul obicei o riental, de față cu clientul sau trecătorul”. .

 

  (Țara Românească în 1493) 

(Țara Românească în 1493)

În Țara Românească cele mai importante așezări de acest tip erau cetatea Bucureștiului și Târgoviștele, iar în Moldova; Suceava, Iași și Baia. În așezările considerate urbane, agricultura reprezenta principala activitate economică a locuitorilor, situația materială și modul de viață fiind similar cu cel din mediul rural, datorita acestui fapt, meșteșugăritul era slab dezvoltat și producția era insuficientă pentru acoperirea cererii de bunuri a locuitorilor, achiziționarea bunurilor produse se făcea fie prin trocul cu bunuri alimentare fie prin monedă, aceasta având circulație mai restrânsă datorită puterii de cumpărare scăzute a locuitorilor. Prima atestare documentară a Bucureștiului datează din 1459, orașul apare menționat într-un hrisov emis de Vlad Țepeș, în hrisov apar menționate și unele activități practicate de locuitorii din zonă precum olăritul sau apicultura.   

     În oraș, descoperirile arheologice oferă o imagine de ansamblu a vieții urbane Bucureștene, una dintre aceste descoperiri fiind un cuptor de ars oale de lut, cuptorul a fost descoperit în curtea actualului spital Colțea. Din punct de vedere al structurării sociale, locuitorii din principate se împărțeau în următoarele categorii: țăranii dependenți, țăranii liberi, meșteșugarii, negustorii și clasa conducătoare formată din rândurile boierimii și din membrii clerului bisericesc.

     Meșteșugarii reprezentau o parte foarte importantă a economiei urbane, aceștia fiind de cele mai multe ori atât producătorii cât și negustorii, bunurile fiind vândute in mod direct locuitorilor din târguri. Chiar și în ceste centre urbane se practica și creșterea și întreținerea livezilor de fructe, grădinilor și a viilor de către locuitori pentru aprovizionarea directă cu alimente. Meșteșugarii din orașe și târguri își desfășurau activitatea economică prin intermediul punctelor de desfacere a bunurilor produse, aceste puncte de desfacere cuprindeau pivnițe, prăvălii sau dughene. Punctele erau localizate în partea centrală și dens locuită a orașelor, fapt ce facilita dezvoltarea economică a zonei.

     Elita orașului medieval și a țării era formată din familia domnitorului, dregătorii curții și boierii țării, la aceștia adăugându-se și clerul bisericesc. Aceștia duceau o viață diferită față de restul locuitorilor orașului, folosindu-se de statutul, influența și puterea lor financiară pentru achiziționarea produselor de lux. Printre aceste obiecte se găsesc importurile venețiene scumpe aduse prin intermediul negustorilor greci sau a celor din Ragusa. Bunurile de lux ale boierimii, dregătorilor și familiei boierești includeau mătasea fină, stofele lucrate cu fir de aur, postavurile din occident, catifeaua neagră, bijuteriile scumpe și paharele de cristal. Exporturile locale nu erau foarte prețioase sau de calitate ridicată, adesea fiind produse alimentare de bază sau vite, piei de animale și ceară.

     În societatea medievală Românească biserica era implicată în aproape toate aspectele vieții cotidiene, majoritatea locuitorilor celor două principate fiind reprezentată de creștinii de rit ortodox. Oamenii erau foarte credincioși și observau cu strictețe posturile religioase impuse de biserica ortodoxă. În orașele și târgurile principatelor existau și foarte mulți negustori străini de origine greacă, rusă, germană, armeană sau turcă. Igiena locuitorilor era una destul de precară, atât pentru elite cât și pentru locuitorii de rând ai orașelor și târgurilor. Măsurile luate în scopul igienizării sunt fie sporadice fie aproape inexistente, cele mai notabile măsuri erau cele luate în timpul epidemiilor, datorită acestui lucru speranța de viață a locuitorilor și calitatea vieții fiind foarte redusă. Producția meșteșugărească descoperită în târguri precum Târgul Hârlăului

(Moldova) arată ocupațiile omului medieval din țările Române, în acest târg locuitorii ocupându-se cu producția pietrelor de moară, pietrele erau folosite în mori pentru zdrobirea cerealelor și obținerea făinii. Arheologii au descoperit și alte obiecte precum belciuge, lacăte, chei, potcoave și cuie folosite la potcovit, au fost descoperite și șine de roți pentru care, aceste descoperiri formându-ne o imagine cu privire la modul de viață al locuitorilor și al activităților economice prezente.

     În târgurile apropiate de bălți sau râuri au fost găsite și urme de pește, acesta fiind pescuit în cantități mari din bălțile din apropiere și adus spre comercializare în piețele din târguri. Alte descoperiri arheologice includ oale, vase și obiecte de cult precum potire și anafornițe. Datorită dezvoltării economice accentuate a târgurilor și orașelor, acestea erau principalele centre culturale ale țărilor Române. Cultura era strâns legată de activitatea curții domnești și de cea a clerului bisericesc. Majoritatea populației orașelor și târgurilor era analfabeta sau semi-analfabetă. Limba Română era limba vorbită de majoritatea populației din orașe și sate, în timp ce limba slavonă era limbă liturgică și limbă de cancelarie, treptat, pierzându-și statutul în fața limbii Române în timpul secolului al XVI-lea. Alfabetul folosit în documentele orășenești era cel chirilic.

    Clipboard02 Majoritatea negustorilor, în special cei sași și secui din Transilvania erau capabili să citească și să scrie, aceștia trimiteau multe scrisori acasă către rude și familie. Cultura era în mare parte orientată către mediul bisericesc și studiile religioase. Statutul femeii în orașul medieval Românesc era similar cu cel al femeii în general în perioada medievală, societatea medievală Româneasca fiind una patriarhală. Bărbații de foarte multe ori exprimau direct faptul că femeia nu trebuie să aibă drept la averea părinților. Deseori aceștia considerau că nici descendenții de gen masculin ai femeilor nu trebuie să aibă drept de moștenire asupra bunurilor părinților. Situația se prezenta însă în mod diferit de foarte multe ori, familiile fară moștenitori de gen masculin încercând din răsputeri să-și impropietărească fiica sau fiicele.

     De multe ori aceștia se prezentau în fața domnitorului pentru a primii acest drept de moștenire. În București, datorită dezvoltării economice rapide din timpul secolului al XVI-lea, încep să-și facă apariția cartiere noi construite ocupate de meşteşugari. În zona numită Sf. Gheorghe existau cuptoarele fierarilor, în Zona Colţea existau cuptoarele meşterilor olari, dat fiind și descoperirea arheologică menționată în prima pagină, iar pe malurile râului Dâmboviţa se stabilesc meșterii tăbăcarii. În partea nordică a Curţii Domneşti se stabilesc cojocarii și croitorii. Alte descoperiri arheologice din București arată existența gropilor de cereale. În zonă, oamenii se ocupau cu creșterea vitelor, viței de vie, pescuitului și a culturilor de grâu, orz, mei, mazăre și fasole. Pentru orașul Târgoviște există descrieri ale călătorilor străini, În 1532 acesta este descris de Francesco della Valle drept

,,Un oraș nu prea mare’’ ,,așezat in șes și înconjurat de ziduri, Castelul…in care locuiește domnul țării, e imprejmuit cu pari de stejar foarte groși’’ . Alți meșteșugari menționati în surse sunt Casapii (măcelarii) și brăgarii. Meșteșugarii de artă, giuvaergii, salbe de mărgăritar, zlatarii si zugravii, bărbierii. Aceștia erau grupați pe profesii si locuiau în diferite ulițe sau mahalale ale orașului. Propietățile lor includeau casele unde locuiau, prăvăliile unde iși desfăceau bunurile și pivnițele unde depozitau sau livezile si viile de unde iși luau alimentele, atelierul era adesea localizat in locuința personală.

Bibliografie

Bulat Nicolae. JUDEȚUL SOROCA: file de istorie. Editura ARC, 2000.      Georgescu Florian; Dan Berindei; Alexandru Cebuc; Istoria orașului București vol 1, : Muzeul de istorie a oraşului București, București, 1965.                            Giurescu C. Constantin, Tîrguri sau orașe și cetăți Moldovene din secolul al X-lea pînă la mijlocul secolului al XVI-lea, editura Republicii Socialiste Romania, București, 1967.                                                                                                                 Solcan Șarolta, Femeile din Moldova, Transilvania și Țara Romînească în evul mediu, editura Universității din București, București, 2005.                                           Paul Cernavodeanu, Societatea feudala Romaneasca vazuta de calatori straini, editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucuresti, 1973

Sfânta Liturghie, slujba principală a Bisericii

Centrul cultului divin, în jurul căruia gravitează toate celelalte slujbe, îl constituie Sfânta Liturghie, slujba principală a Bisericii Ortodoxe. Cel mai adesea se slujește Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, de 10 ori pe an Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, iar în zilele de rând din Postul Mare Liturghia Darurilor înainte sfințite.

Sfânta Liturghie este cea mai veche slujbă a cultului creştin şi a fost întemeiată de Mântuitorul Însuşi la Cina cea de Taină, când a binecuvântat pâinea şi vinul, zicând: „Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor… Beţi dintru acesta toţi, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28). Ea este lucrarea în care, în chip real, primim pe Hristos sub forma pâinii şi vinului sfinţite.

Sfânta Liturghie a constituit şi constituie mijlocul de comuniune cu Mântuitorul Hristos. De aici reiese strânsa legătură cu istoria sfântă a vieţii şi lucrării Mântuitorului. Ea reproduce şi actualizează în chip deplin jertfa de pe Cruce a Mântuitorului, care este centrul activităţii Sale de răscumpărare.

În slujba Sfintei Liturghii distingem două acte sau momente deosebite, în strânsă legătură unul cu altul. Pe de o parte, este jertfa prin care se sfinţesc darurile, iar pe de altă parte, taina prin care se sfinţesc credincioşii.

Părintele Dumitru Stăniloae evidenţia rolul de Mijlocitor al Mântuitorului în Sfânta Liturghie, zicând: „Însuşi Hristos Se roagă în preot pentru credincioşi, Se adresează lor, adună rugăciunile şi darurile poporului, unindu-le cu ale Sale. Hristos învaţă, prin preot, în Evanghelie, preface darurile credincioşilor în Trupul şi Sângele Său, îi uneşte pe credincioşi cu Sine în Sfânta Împărtăşanie pentru a-i prezenta ca fii plini de Duhul Sfânt Tatălui”.

Participarea la Sfânta Liturghie şi la viaţa liturgică a Bisericii este semnul creştinătăţii noastre şi expresia apartenenţei la Biserică. 

Florin CREȘTINUL