Arhive zilnice: 21 decembrie 2018

Vine ANUL NOU 2019 pe tot globul pământesc

Sărbătorirea începutului unui an nou prin focuri de artificii în Taipei

Anul Nou este ziua care marchează începerea următorului an calendaristic.     Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca început de an a avut loc pentru prima dată în 1691, de către Papa Inocențiu al XII-lea. Înainte de această dată, Crăciunul avea rolul începutului de an nou2015 în timp ce la multe popoare din emisfera nordică, anul începea la 1 martie.

fireworks-2223570_960_720În liturghia romano-catolică 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun; astfel, această zi este dedicată Fecioarei Maria. În același timp, în a opta zi de la naștere sunt amintite în  Evan ghe- lie (Luca 2,21) tăierea împrejur și botezul, potrivit religiei iudaice, a pruncului Iisus — la fel și în bisericile evanghelice.

În biserica ortodoxă, la 1 ianuarie este și ziua Sfântului Vasile, episcop de Cezareea Cappadociei.

În epoca contemporană, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie — noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „trezire”, aici cu sensul de ospăț la miezul nopții) — cu petarde și artificii; rudelor, prietenilor și cunoștințelor li se fac urări de noroc și sănătate și se urează „LA MULŢI ANI!”.

Obiceiuri și tradiții

Grecii fac o prăjitură tradițională în care pun bani. Persoana care găsește banii va avea parte de bucurie tot timpul anului. Acest obicei a fost transmis și în anumite regiuni ale României.   Evreii din Israel mănâncă mere unse cu miere, pentru ca noul an să fie foarte dulce.    Italienii încep cina mâncând o farfurie de linte, iar după toastul pentru noul an se obișnuiește să se arunce cupa pe fereastră.       Spaniolii mănâncă 12 boabe de struguri, însemnând ultimele secunde ale anului, ca ritual pentru atragerea norocului. Obiceiul a fost preluat de numeroase țări latino-americane.

În România, în mod tradițional nu se aruncă nimic din casă în prima zi a Anului Nou pentru că, procedând astfel, o persoană își aruncă norocul. Tot în prima zi din an nu se iese din casă până ce o persoană brunetă nu intră în casa respectivă (potrivit tradițiilor, persoanele brunete aduc noroc și fericire, iar cele roșcate și blonde ghinion). În noaptea dintre ani, oamenii își pun o dorință, pentru că aceasta are toate șansele să se îndeplinească. Noaptea de Revelion este întâmpinată cu mult zgomot (ca în Conu Leonida față cu reacțiunea, de I.L.Caragiale) pentru că zgomotele puternice alungă spiritele rele. Tot de Anul Nou se merge cu capra. Unii oameni desfac șampanie la cumpăna dintre ani, ca să aibă un an mai prosper. Pușcarea petardelor de Anul Nou este practicată de regulă de către cei tineri.Și desigur pe 31 decembrie se colindă cu plugușorul iar pe 1 ianuarie cu sorcova.

  General de arm(r)prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Anul Nou – tradiții și obiceiuri

Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic la cumpăna dintre ani, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, este numit „Îngropatul Anului” sau, mai recent, Revelion. Personificare a Soarelui, Anul este numit An Vechi înainte de miezul nopții de Revelion și An Nou după miezul nopții. Divinitatea Anului se naște, crește, îmbătrânește și moare împreună cu timpul calendaristic pentru a renaște după 365 de zile, respectiv 366 de zile în anii bisecți

143199_1501756_615789245123629_154691239_nSfinții calendarului popular, metamorfoze ale Anului, sunt mai tineri sau mai bătrâni, după șansa avută de aceștia la împărțirea sărbătorilor: Sânvăsâi, celebrat în prima zi a Anului, este un tânăr chefliu care stă călare pe butoi, iubește și petrece; Dragobete (24 februarie), fiul Dochiei, reprezintă zeul dragostei pe plaiurile carpatice; Sângiorzul (23 aprilie), Sântoaderul sunt tineri călări pe cai; Sântilie (20 iulie) și Sâmedru (26 octombrie) sunt maturi. După ei urmează generația sfinților-moși: Moș Andrei (30 noiembrie), Moș Nicolae (6 decembrie), Moș Ajun (24 decembrie) și Moș Crăciun (25 decembrie). Întoarcerea simbolică a timpului în această noapte este asimilată cu moartea divinității adorate, iar reluarea numărării zilelor, cu renașterea acesteia.

În satele românești, cete de flăcăi se pregătesc pentru „urat”, respectând datinile și obiceiurile din timpul sărbătorilor de iarnă.

În ajunul Noului An, pe înserat, își fac apariția „mascații”. 

În satele bucovinene se obișnuiește ca mascații să umble în ceată, care reunește personaje mascate: ursul, capra, căiuții, cerbii, urâții, frumoșii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii etc. După lăsarea serii, ceata cea mare se fărâmițează, iar grupurile rezultate încep să meargă din casă în casă, până la răsăritul soarelui, atunci când Anul Nou își intră în drepturi. 

Umblatul cu Capra ține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măștile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau țurcă în Moldova și Ardeal, boriță (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia și Oltenia, capra este denumită „Brezaia” (din cauza înfățișării pestrițe a măștii) și obiceiul se practică mai ales de Anul Nou. 

Capra se alcătuiește dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se învelește cu hârtie roșie, peste care se pune o altă hârtie, neagră, mărunt tăiată și încrețită, sau se lipește o piele subțire cu păr pe ea.

roturism_traditii_plugusorul_foto4Un alt obicei, cel al umblatului cu Ursul este întâlnit doar în Moldova, de Anul Nou. Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap și umeri blana unui animal, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roșii. Masca este condusă de un „Ursar”, însoțită de muzicanți și urmată, adesea, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul puiului de urs). În răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului și ajutată de un ciomag, masca mormăie și imită pașii legănați și sacadați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile. Semnificația este purificarea și fertilizarea solului în noul an. S-a avansat ipoteza că la originea acestui obicei e un cult traco-getic. 

De Anul Nou, un loc aparte îl ocupă colindatul și cetele de colindători care, după ce fac urări de sănătate, belșug, bucurie etc., primesc în dar colaci, vin, cârnați și uneori bani.

Strigatul peste sat este ceremonialul nocturn al cetelor de feciori pentru judecarea publică a celor care au încălcat regulile comunității. Cocoțați pe dealuri, movile, copaci sau acoperișuri, ei „biciuiesc” prin versuri fetele bătrâne, flăcăii tomnatici, femeile care fac farmece și descântece, leneșii, hoții sau bețivii. Acest dialog este așteptat de întreaga comunitate, încheindu-se cu formula „Cele rele să se spele, cele bune să se adune!”. Pentru curățarea relelor și alungarea spiritelor rele, obiceiul este însoțit de aprinderea focurilor.

În prima zi a noului an, de Sfântul Vasile, se crede că cerurile se deschid, că rugăciunile sunt ascultate și că animalele vorbesc cu glas omenesc. Tot atunci se merge cu Plugușorul și cu Sorcova, obiceiuri ce invocă prosperitatea și belșugul pentru gospodăria celui care primește colindătorii. Se spune că aceia care nu primesc cetele de colindători vor avea necazuri și sărăcie în anul ce vine.

În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi și de bărbați de curând însurați merg cu Plugul. Străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, Plugușorul a ajuns o urare obișnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Textul este în excelență o narație privind muncile agricole, recurgând la elemente fabuloase. Începe cu aratul, fiind urmat de semănat, îngrijirea plantelor, recoltat și adusul boabelor în hambare.

Plugușorul este întotdeauna însoțit de strigături, pocnete de bici și sunete de clopoței, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai ușor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. La sate, Plugușorul este însă extrem de complex, iar alaiurile care merg din casă în casă duc cu ele chiar un plug.

Semănatul este un obicei agrar, structurat după modelul colindelor și practicat de copii în dimineața zilei de Anul Nou, după încheierea Plugușorului. Colindătorii purtând traiste de gât încărcate cu semințe de grâu, secară, orz, ovăz, mai rar cu porumb, intră în case, aruncă boabe cu mâna, imitând semănatul pe ogor, și urează gazdelor sănătate și roade bogate. Ei sunt răsplătiți cu mere, colaci sau bani. După plecarea lor, gospodinele adună semințele și le duc în grajdul vitelor, pentru a fi sănătoase peste an.

Un alt obicei de Anul Nou, umblatul cu Sorcova reprezintă bucuria copiilor, care poartă o crenguță înmugurită de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar „surov” (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Înclinată de mai multe ori în direcția unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrată cu capacitatea de a transmite vigoare și tinerețe celui vizat. Textul urării, care amintește de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mișcării sorcovei.

 Elena TURCULEANU

Superstiții și tradiții de Anul Nou. Aflați ce trebuie să faceți pentru a avea un 2019 excelent

Tradiții de ANUL NOU. Oriunde ne-am afla in noaptea ce face trecerea dintre ani, trebuie sa stim ca fiecare tara are propriile traditii si superstitii legate de Revelion.

Superstitii de ANUL NOU – La romani, traditia de Anul Nou spune ca e bine sa fie mult zgomot in noaptea dintre ani pentru a alunga spiritele rele.

Unii merg mai departe si tin in buzunar o capatana de usturoi, pentru ca spiritele rele sa-i ocoleasca.

Elena TURCULEANU

 

Superstiții și Tradiții de Anul Nou

In orice colt al lumii ne-am afla in noaptea care face trecerea dintre ani, trebuie sa fim constienti ca fiecare tare in parte are anumite superstitii si traditii legate de Anul Nou.

La romani, conform traditiei, in noaptea de Anul Nou romanii trebuie sa faca cat mai mult zgomot pentru a alunga toate spiritele rele.    Unii romani merg chiar mai departe si obisnuiesc sa tina in buzunar o capatana de ustoroi, care are menirea de a-i feri de spiritele rele.    O alta superstitie de Revelion este aceea ca atat in ultima zi din an, cat si in prima zi a celui nou este bine sa nu facem cheltuieli si sa nu aruncam nimic din casa (inclusiv gunoiul) deoarece, o data cu el, aruncam afara din casa si norocul.  

uratura-de-anul-nou Si ca tot vine vorba de bani, exista si superstitia conform careia oamenii nu trebuie sa aiba nicio datorie pe cand incepe noul an. In caz contrar, acestia vor ramane datori intreg anul.  De asemenea, o bine cunoscuta superstitie spune ca prima persoana care va trece pragul casei in prima zi din an ne va influenta tot anul. Conform traditiei, persoanele cu parul blond sau roscat aduc ghinion in timp ce cele brunete aduc noroc. De asemenea, daca prima persoana care intra in casa este barbat, anul va fi plin de noroc, in timp ce daca femeile intra primele, acesta va fi plin de ghinion.    

Conform traditiei populare, fetele nemaritate pun in Ajunul Anului Nou un fir de busuioc intr-un vas cu apa, o ramura de mar si un ban. Dimineata, fetele isi vor visa alesul cu care urmeaza sa se casatoreasca.     De asemenea, la miezul noptii, usa casei trebuie sa fie deschisa, permitand astfel anului vechi sa iasa, in timp ce cel nou sa intre.       Preluat mai nou si de romani, obiceiul cu sarutatul sub vasc este practicat in noaptea dintre ani de catre indragostiti. Acestia cred ca astfel vor fi insotiti de dragoste intreg anul.         Batranii spun ca la trecerea dintre ani este bine ca fiecare persoana sa poarte o haina noua dar si ceva rosu, ori o alta culoare vesela pentru a atrage toate energiile pozitive.

 Toate obiceiurile si superstitiile de anul nou variaza in functie de regiune si de tara. Unele dintre ele au fost modernizate in timp ce altele au fost uitate sau ignorate de cei tineri.     Mai mult, in noaptea de Anul Nou persoanele nu au voie sa doarma, iar cine nu rezista va fi somnoros tot anul. O alta datina spune ca in Ajunul Anului Nou trebuie sa ai mereu in buzunar cateva boabe de grau, pentru a fi ferit de foamete tot anul. De asemenea, trebuie sa ai si bani in buzunar pentru ca noul an sa nu te prinda sarac.

  Romanii obisnuiesc sa consume peste in noaptea dintre ani, pentru a le asigura o trecere lina si usoara in anul ce urmeaza. Pe de alta parte, carnea de pasare este aducatore de ghinion. Acest lucru se datoreaza faptului ca pasarile de scurte scormonesc pamantul si il imprastie, fapt corelat cu imprastierea prosperitatii si a binelui din casa.      

In noaptea dintre ani dar si pe 1 ianuarie nu se plange. Conform traditiei, persoanele care plang in prima zi a anului vor avea un an plin cu evenimente triste.    Printre cele mai frumoase obiceiuri pe care romanii le au in noaptea de Anul Nou dar si in prima zi a noului an, colindele joaca un rol extrem de important. Printre acestea trebuie neaparat sa amintim Sorcova si Plugusorul.    

 Totusi, in noaptea dintre ani este important sa ne punem mereu o dorinta si sa intampinam anul ce vine cu sperante mari.

Col(r)dr farm Silvia ANDREI

Ajunul Anului Nou

Ajunul Anului Nou sau Revelionul este la 31 decembrie, ultima zi a anului din calendarul gregorian. În societățile moderne, Ajunul Anului Nou este sărbătorit în adunări sociale, în timpul cărora participanții dansează, mănâncă, consumă băuturi alcoolice și urmăresc focuri de artificii care marchează începutul noului an.

În România

uratoriPe 31 decembrie, în România, sătenii merg cu plugușorul din casă în casă pentru a ura lumea de Anul Nou, dorindu-le un „prosper nou an” (La mulți ani!).

În această zi se pregătesc bucate alese, băuturi pe măsura evenimentului care urmează, adică Revelionul, și se pun la punct detaliile prin care se trimit felicitări și urări. În diferite zone ale României se practică jocuri cu măști (dansul mascaților) sau se cântă Sorcova de unde vine și sorcovitul (agitarea unei baghete pentru urări), unde se urează ca anul ce vine să fie mai bogat și mai norocos. Sorcovitul poate fi și prilej de blestem.

Iosif VARGA

REVELION 2019. Cum se sărbătoreşte ANUL NOU în jurul lumii. Obiceiuri şi tradiţii pentru alungarea ghinionului şi belşug

Anul Nou este sărbătorit prin obiceiuri diverse şi inedite de diferitele popoare, însă peste tot se manifestă credinţa unui nou început şi speranţa unui viitor mai bun, prin aruncarea lucrurilor vechi din casă, aprinderea de artificii sau exprimarea unor dorinţe.

ANUL NOU ÎN JURUL LUMII: Moment al unui nou început, marcat prin obiceiuri inedite (Imagine: Mediafax Foto/AFP)

ROMÂNIA. Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic în noaptea de 31 decembrie – 1 ianuarie este numit la români ,,Îngropatul Anului”, denumirea de „Revelion” aparţinând timpurilor moderne. 

Potrivit lui Ion Ghinoiu, autorul cărţii ,,Zile şi mituri”, asemănător divinităţii, timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare, pentru a renaşte după alte 365 de zile. Ciclul sărbătorilor de Anul Nou este unul ritualic, împărţit simetric de Revelion în două segmente: perioada dintre Crăciun şi miezul nopţii de 31 decembrie şi apoi până la Bobotează. 

120603_EXP_HistoryFireworks.jpg.CROP.promo-xlarge2În prima parte a ciclului, timpul se degradează: se măreşte noaptea, sporeşte frigul şi întunericul şi, odată cu acestea, spaima oamenilor că lumea merge spre pierzanie, că va veni momentul când Soarele va dispărea definitiv de pe cer. Se face apoi simţit fenomenul solstiţiului de iarnă, când Soarele începe să urce pe bolta cerului şi ziua să crească puţin câte puţin, „cu cât sare cocoşul pe pragul casei” sau ,,cu cât se mişcă puiul în găoacea oului”. Prin multe obiceiuri şi credinţe care exprimă iniţial teama, dezordinea şi haosul, iar, după miezul nopţii de Revelion, optimismul, veselia, ordinea şi echilibrul, oamenii acordă diverse semnificaţii fenomenelor naturale.

UNGARIA. Oamenii fac din hârtie şi paie o sperietoare de ciori cunoscută ca Jack Straw, simbol al ghinionului din anul care se încheie. Sperietoarea este purtat prin sate şi arsă la miez de noapte.

RUSIA. Ruşii obişnuiesc să bea şampanie la miezul nopţii şi, după ora 12.00, să deschidă uşile şi ferestrele pentru ca noul an să intre în casă.

BELARUS. Femeile nemăritate participă la jocuri de forţă pentru a se afla care dintre ele se va mărita prima în anul ce urmează.

FRANŢA. De la francezi provine termenul „revelion”.  În noaptea dintre ani se organizează ospeţe numite Reveillon de Saint Sylvestre. Cu această ocazie, tinerii merg la petreceri somptuoase şi beau multă şampanie.

SPANIA. Un obicei spaniol de Anul Nou este să mănânci câte o boabă de strugure la fiecare dintre cele 12 bătăi ale ceasului care vestesc trecerea în noul an, acestea reprezentând dorinţe pentru fiecare lună a anului următor. De asemenea, pentru mirese, noaptea de Anul Nou reprezintă ocazia de a-şi strecura verigheta în cupa de şampanie şi de a ciocni.

PORTUGALIA Un obicei similar există şi în Portugalia, cu diferenţa că aici sunt preferate smochinele. Astfel, în noaptea dintre ani, trebuie înghiţite 12 smochine, care simbolizează 12 dorinţe pentru anul ce vine.

ITALIA. La Napoli, în Italia, Anul Nou este întâmpinat printr-un obicei special, care constă în a arunca pe fereastră obiecte vechi, simboluri ale anului care a trecut. Astfel, obiecte de mobilier, vase şi haine ajung în stradă, spre nefericirea gunoierilor, care trebuie să treacă în timpul nopţii pentru a face curăţenie. Tradiţia, însă, tinde să dispară, deoarece prezintă reale riscuri pentru trecători. În noaptea de Anul Nou, numită „Capodanno”, italienii obişnuiesc să pună pe masă mâncăruri speciale, despre care se spune că aduc bogăţie şi abundenţă.

636489542581079205-GettyImages-872214388-1-GRECIA. Ziua de Anul Nou este dedicată Sfântului Vasile, celebru pentru bunătatea sa. Copiii îşi lasă încălţările lângă şemineu în noaptea de Anul Nou, pentru a primi daruri de la sfântul cel bun. O mâncare tradiţională pentru această sărbătoare este „vassilopitta”, o prăjitură în care este pusă o monedă din argint sau din aur. Cel ce găseşte moneda va avea noroc în anul respectiv.

SCOŢIA.  Anul Nou este numit „Hogmanay”, iar în unele sate sunt aprinse suluri de smoală, care sunt lăsate apoi să se rostogolească pe străzi. Astfel, anul vechi este ars şi celui nou îi este permis să vină. Scoţienii cred că prima persoană care va intra în casă de Anul Nou va aduce fie noroc, fie ghinion. Anul cel nou va fi norocos dacă această persoană este un bărbat brunet, care aduce un dar.

IRLANDA. Oamenii bat cu un colţ de pâine în pereţi şi pe la uşi pentru a alunga ghinionul şi a chema spiritele bune în casă, iar la masa de Revelion se aşază la masă scaune în plus, pentru membrii familiei care au decedat. 

GERMANIA. Plumbul este considerat norocos la germani. În noaptea de Anul Nou există obiceiul se turna metalul topit într-un vas cu apă. Formele ciudate care se formează pot prezice viitorul. De exemplu, o minge înseamnă noroc în anul care vine, inima simbolizează căsnicie, o ancoră indică nevoia de ajutor, iar o cruce reprezintă moartea cuiva drag.

Un obicei pe cale de dispariţie, este legat de şira peştelui mâncat la masa de Revelion. Mesenii invitaţi o iau acasă ca să aibă noroc de bani în noul an. Porcul, simbol al bunăstării şi abundenţei, ia formă de desert, porcuşorii de marţipan fiind la mare căutare. În regiunea Westfalia, la 12 noaptea toată familia bea, pe rând, din acelaşi pahar de şampanie, iar ultimul aruncă paharul peste umăr, pentru a sparge ghinionul, iar fierarii alungă anul vechi lovind cu putere ciocanul de nicovală. 

BELGIA. La Liège, în Belgia, pe 1 ianuarie, există obiceiul de a mânca choucroute (un fel de varză murată cu cârnaţi) în familie, având sub farfurie, în mână sau în buzunar o monedă, pentru a avea bani tot anul.

ELVEŢIA. În unele părţi din Elveţia şi Austria localnicii se costumează pentru a sărbători ajunul zilei de Sfântul Silvestru. În anul 314, oamenii au crezut că suveranul pontif al acelei perioade, care se numea Silvestru, a capturat un monstru de mare ce va scăpa şi va distruge lumea în anul 1000. În amintirea acelei spaime, oamenii se îmbracă în costume neobişnuite.

OLANDA. Oudejaarsdag sau „ziua anului trecut” (31 decembrie) este sărbătorită prin multe focuri de artificii, care încep în zori şi ţin până târziu în noapte.  Tot de Revelion, olandezii fac focuri de tabara din brazii de Crăciun pe stradă şi mănâncă gogoşi ori deserturi foarte dulci.

DANEMARCA. În noaptea de Anul Nou, oamenii au obiceiul de a sparge farfurii de uşile prietenilor. Mai multe farfurii sparte de uşă, mai mulţi prieteni. Şi tot danezii intră în noul an sărind de pe scaun la miezul nopţii pentru a alunga spiritele rele şi de a aduce noroc.

SUEDIA. Se ascund răvaşe şi mici surprize în desertul servit în noaptea de Revelion care se spune că aduc noroc. Astfel, o budincă de orez poate avea în ea o alună, iar cel care o găseşte va avea noroc tot anul următor.

AMERICA LATINĂ. În Ecuador şi Peru, cu puţin timp înainte de Anul Nou, oamenii fac păpuşi de cârpă sau din hârtie creponată (muñecos), care reprezintă anul ce s-a terminat. Păpuşile sunt expuse apoi în faţa caselor până pe 31 decembrie, la miezul nopţii, când sunt arse în stradă. Există, de asemenea, credinţa conform căreia dacă porţi o anumită culoare la 12 noaptea, aceasta ar putea aduce noroc în anumite domenii. Astfel, se spune că galbenul este semn de bani, iar roşul poate aduce noroc în dragoste. De asemenea, cel care doreşte să călătorească tot anul trebuie să alerge prin cartier cu o valiză în mână, la ora 12 noaptea fix.

În Ecuador, în noaptea dintre ani se aruncă fotografii în foc. În acest fel, oamenii scapă de trecut şi sunt gata să îmbrăţişeze începutul noului an.

În Puerto Rico, de Revelion e bine să nu stai pe lângă ferestre. Portoricanii au obiceiul să „spele” vechiul an şi să arunce apă pe geam.

ISRAEL. În ebraică, Anul Nou se traduce prin „Rosh Hashanah”. Este un moment sacru, când oamenii se gândesc la ceea ce au făcut rău în trecut şi promit că vor fi mai buni în viitor. Ceremonii speciale au loc în sinagogi, unde se cântă la shofar, un instrument special. Copiii primesc haine noi, iar masa cuprinde obligatoriu fructe şi produse din făină, pentru a aminti de vremea recoltei.

IRAN. În calendarul islamic, care se bazează pe mişcările Lunii, data noului an este devansată cu 11 zile în fiecare an. În Iran, Anul Nou se sărbătoreşte pe 21 martie. Cu câteva săptămâni înainte de această dată, oamenii pun seminţe de grâu la încolţit, în vase speciale. Până la sosirea anului nou, grâul creşte şi simbolizează primăvara şi viaţa nouă care începe.

INDIA. Nu toţi hinduşii sărbătoresc noul an în acelaşi timp sau în acelaşi fel. În Bengalul de Vest, oamenii se împodobesc cu flori, pe care le colorează în roşu, roz, violet sau alb. Femeile poartă haine galbene, culoarea primăverii. În schimb, în sudul Indiei, mamele pun mâncare, flori şi daruri într-o cutie specială, pentru copii. În dimineaţa Anului Nou, copiii trebuie să ţină ochii închişi, până când sunt conduşi de mână la cutia cu daruri. În India Centrală, steagurile portocalii împodobesc toate clădirile în ziua de Anul Nou. În provincia Gujarat, în vestul Indiei, Anul Nou este celebrat la sfârşitul lunii octombrie, în acelaşi timp cu festivalul Diwali, când pe acoperişuri se pun mici lămpi cu ulei aprinse. În aprilie, când Soarele se mişcă din Casa Peştilor în Casa Berbecului, locuitorii din Sri Lanka încep să sărbătorească Anul Nou. Acesta cade, de obicei, pe 13 sau 14 aprilie. Hinduşii obişnuiesc să facă desene din pudră colorată în faţa casei, la începutul noului an, pentru a întâmpina rudele sau prietenii.

VIETNAM. Anul Nou este numit „Tet Nguyen Dan” sau mai simplu „Tet”. El începe pe 21 ianuarie sau 19 februarie, în funcţie de an. Vietnamezii cred că un zeu stă în fiecare casă, iar în ziua de Anul Nou se duce la cer. Acolo, el spune cât de bun sau rău a fost fiecare membru al familiei în anul care a trecut. Zeul călătoreşte pe spatele unui crap, de aceea vietnamezii obişnuiesc ca de Anul Nou să cumpere un crap viu, căruia îi dau drumul în râu.

F   ILIPINE. În această ţară majoritar catolică, ceremoniile trecerii în noul an îşi găsesc rădăcinile în vechile superstiţii şi tradiţii chineze, potrivit cărora zgomotul pocnitorilor va alunga spiritele rele şi va aduce noroc.

CHINA. Anul Noul chinezesc este celebrat cândva între 17 ianuarie şi 19 februarie, când este Lună Nouă – „Yuan Tan”. El este sărbătorit de chinezii din întreaga lume prin procesiuni pe stradă, unde sunt aprinse mii de lanterne. Chinezii cred că spiritele rele sunt peste tot în acea perioadă, aşa că aprind artificii pentru a le îndepărta. Uneori, ei îşi sigilează ferestrele şi uşile cu hârtie, pentru a nu lăsa spiritele malefice să pătrundă în casă.

JAPONIA. Pentru japonezi, Anul Nou, numit „Oshogatsu”, este una dintre cele mai importante sărbători şi un simbol al înnoirii. În decembrie, sunt organizate „petreceri de uitat anul” sau „Bonenkai”, prin care oamenii lasă în urmă problemele şi grijile anului pe cale să se încheie şi se pregătesc pentru un nou început. Neînţelegerile şi animozităţile sunt uitate. Pe 31 decembrie, la miezul nopţii, familiile merg la cel mai apropiat templu pentru a împărţi saké (băutură tradiţională, n.r.) şi pentru a asista la cele 108 lovituri de gong care anunţă trecerea în noul an (această cifră reprezintă numărul păcatelor acumulate într-un suflet de-a lungul anului, iar loviturile de gong simbolizează alungarea păcatelor unul câte unul şi purificarea sufletelor). Pe 1 ianuarie, copiii primesc otoshidamas – mici cadouri cu bani înăuntru.

Elena TURCULEANU

Tradiţii şi obiceiuri de Anul Nou la români

Tradiţii şi obiceiuri de Anul Nou la români

 Ajunul Anului Nou este însoţit peste tot de vechi obiceiuri şi superstiţii. Unii nu le iau în seamă, alţii doar se prefac. Cert este că multe dintre ele sunt comune mai multor popoare şi le întâlnim de foarte multă vreme, de la vechii celţi, la români sau la coreeni şi chinezi. Pentru a fi siguri ca Anul Nou va aduce toate acestea, românii respectă cu sfiinţenie toate tradiţiile dar şi superstiţiile legate de Revelion.
Dacă vă închipuiţi că tot zgomotul care însoţeşte trecerea dintre ani este doar un mod de a sărbători, să ştiţi că nu-i aşa. Etnologii spun că aşa se alungă spiritele rele.
Niciodată să nu măturaţi în Ajun de Anul Nou,pentru că alungaţi prosperitatea. Nici nu trebuie să daţi lucruri afară din casă, nici măcar gunoiul. Dacă nu aţi făcut-o ieri, amânaţi până pe 1 sau 2 ianuarie. Altfel veţi avea casa goală tot anul.
Cine nu îşi doreşte bani? Pentru asta trebuie să aveţi mulţi bani în buzunar, la miezul nopţii.

Până atunci, trebuie plătite şi datoriile, altfel un an întreg veţi tot da bani! Nu e bine nici să daţi cu împrumut, pentru că tot sărac veţi rămâne.
Dacă spălaţi rufe, vă merge rău tot anul. Cei mai superstiţioşi spun că e bine să nu spălaţi rufe până la Bobotează, când se sfinţesc apele.
Nu folosiţi foarfecele, pentru că tăiaţi norocul.
Pentru noroc, trebuie să aveţi haine noi, şi mai ales ceva roşu. O culoare veselă care atrage energiile pozitive.
Să nu plângeţi şi să nu vă certaţi, pentru că aşa va fi tot anul.
La miezul nopţii deschideţi uşa – anul vechi trebuie să iasă şi să intre cel nou, iar îndrăgostiţii trebuie să se sărute sub vâsc. La început de an fiecare om îşi doreşte sănătate, fericire şi mult noroc. Şi cum ora 0 e bine să te prindă sub văsc, planta, considerată sacră în antichitate, a fost la mare căutare în ultima zi a anului. Odata atârnat deasupra uşilor, se crede ca vâscul protejează oamenii împotriva tuturor relelor

                                                                                             Andrei PÎRJOLEA

Anul Nou este ziua care marchează începerea anului calendaristic

Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca început de an a avut loc pentru prima dată în 1691, de către Papa Inocențiu al XII-lea. Înainte de această dată, Crăciunul avea rolul începutului de an nou,[necesită citare] în timp ce la multe popoare antice din emisfera nordică, anul începea la 1 martie.

  În liturghia romano-catolică 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun; astfel, această zi este dedicată Fecioarei Maria. În același timp, în a opta zi de la naștere sunt amintite în Evanghelie (Luca 2,21) tăierea împrejur și botezul, potrivit religiei iudaice, a pruncului Iisus — la fel și în bisericile evanghelice. În biserica ortodoxă, la 1 ianuarie este și ziua Sfântului Vasile, episcop de Cezareea Cappadociei.  

În epoca contemporană, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie — noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „trezire”, aici cu sensul de ospăț la miezul nopții) — cu petarde și artificii; rudelor, prietenilor și cunoștințelor li se fac urări de noroc și sănătate și se urează „La mulți ani!

Silvia ANDREI

IPS Ioan: „Dumnezeu dorește să vă încredințeze și vouă nașterea și creșterea unor copii sfinți”

În Pastorala de Crăciun, IPS Ioan, Mitropolitul Banatului, vorbește despre sfințenia Maicii Domnului, care L-a născut, L-a crescut și ocrotit pe Pruncul Iisus Hristos, îndemnând tinerele creștine să se pregătească pentru a naște și crește copii sfinți:

„O, ce mare taină! Dumnezeu i-a încredințat Sfintei Fecioare Maria să-L crească aici și să-L ocrotească pe Pruncul Iisus, pe Fiul Său Întrupat, Om adevărat și Dumnezeu adevărat. Este cutremurător și fascinant să vezi cum Dumnezeu Tatăl Își încredințează Fiul unei Fecioare, iar nu unui înger. Cât de tânără era Fecioara față de un înger! Însă, acolo unde Dumnezeu revarsă har, se biruie rânduiala firii. Iată lucrarea lui Dumnezeu săvârșită printr-o Fecioară, cea mai aleasă dintre fecioare, care va deveni mai cin-stită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii.

Iubite tinere fecioare ale neamului nostru românesc, Dumnezeu dorește să vă încredințeze și vouă nașterea și creșterea unor copii sfinți. Sunteți pregătite, iubite fecioare românce, să purtați pe ale voastre brațe fiii sfinți ai neamului nostru românesc, sfinți români? Priviți la istoria neamului nostru, câte mame au crescut pe ale lor brațe sfinți, martiri, eroi, bărbați făuritori de neam și țară! Nu pe altcineva așteaptă Dumnezeu să-i încredințeze nașterea și creșterea pruncilor, ci pe voi.

Întindeți azi ale voastre binecuvântate brațe spre Cer și veți primi dar și har să vă învredniciți să fiți mame de sfinți români.”

Textul integral:

IPS-Ioan-Mitropolitul-Banatului„Iubiți frați și surori în Domnul,

Purtați fiind pe aripile colindelor noastre românești, am ajuns azi la Betleem. Și acolo, într-o peșteră, Îl vedem stând pe tron pe Fiul lui Dumnezeu. Ieslea a fost cel mai strălucitor tron de pe pământ, pe care a șezut Fiul lui Dumnezeu. Hristos a venit aici, pe pământ, să-Și ia înapoi Împărăția pe care Satan încerca de mii de ani să o stăpânească.

Oare în univers nu mai erau atâtea planete cu stânci aspre, așa cum, în mare parte, era Țara lui Israel?! De ce pământul?! Pentru că aici era comoara lui Dumnezeu: omul.

Hristos a venit să-l caute pe om până în adâncul pământului, dar Îl vom vedea pe Fiul lui Dumnezeu coborând și până în adâncul iadului să-l ridice pe Adam.

Ce comoară scumpă este omul! Tatăl îl răscumpără pe om prin Jertfa Fiului Său: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Înlăcrimatul Dumnezeu Își trimite Fiul în univers să-I găsească neprețuita comoară pierdută. Și unde o caută Fiul lui Dumnezeu?! Într-o peșteră, în întuneric. Acolo l-a găsit pe om. Așa cum vântul nu are tihnă, tot așa nici omul nu va avea tihnă până nu se întoarce la Dumnezeu.

Aici, în Peștera din Betleem, s-au întâlnit: Cerul cu pământul, Fiul lui Dumnezeu cu omul, comoara lui Dumnezeu. Îngerii coboară și ei din înaltul cerului să se bucure că Fiul lui Dumnezeu a găsit drahma cea pierdută (cf. Luca 15, 8-10). Îngerii s-au bucurat împreună cu păstorii că Lumina le-a răsărit oamenilor aici, în adâncul pământului, în adâncul căderii omului.

Care era oare starea sufletească a Fecioarei Maria și a Dreptului Iosif în acel moment astral din istoria mântuirii noastre? Doi pământeni care nu au avut loc printre oameni, ci i-a primit o peșteră rece. Bucurie, uimire și tristețe, aceste stări o vor însoți pe Fecioara Maria cât va trăi pe pământ, fiind alături de Hristos în Egipt, pe Golgota, dar și pe Eleonul bucuriei, la Înălțarea Lui la Cer.

Faptul că a trebuit să fugă în Egipt cu Pruncul arată că Iisus Hristos n-a venit să caute doar un popor, cel al lui Israel, ci toate neamurile. Prin Întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu devine Comoara noastră, Comoara Cea de Sus, pe care o căutăm azi noi, cei ce credem în Preasfânta Treime Dumnezeu. Prin Botez devenim căutătorii Celui de Sus, adică ai lui Hristos. Fericit va fi omul care, în această viață pământească, va afla Comoara Cea de Sus.

Te întreb, iubite frate: Ai început să-L cauți pe Hristos? L-ai găsit pe Hristos? Vei zice: Dar unde să-L caut? Pe calea Crucii, a sfințeniei, pe cărarea Bisericii, iar nu pe calea desfătării și a păcatului. Hristos este printre cei răniți de păcate, printre cei aflați în suferință, printre cei flămânzi, printre cei care acum, în plină iarnă, n-au nici un adăpost. Căci viața nu poate fi mințită.

Iubiți credincioși,

Prin harul Duhului Sfânt marele Profet Isaia ne-a lăsat această mărturie despre Cel Ce va veni să ne caute astăzi: „Un Prunc S-a născut nouă, un Fiu S-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui și se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5).

O, alesule al lui Dumnezeu Profet Isaia, ție ți-a descoperit Dumnezeu aceste cuvinte cu aproape opt sute de ani înainte de momentul binecuvântat din istoria mântuirii neamului omenesc! Prin harul Duhului Sfânt ai ajuns la Betleem înaintea noastră și te-ai bucurat în Duhul de vederea Pruncului, a Domnului păcii, Părinte al veacului ce va să fie.

Câtă bucurie a fost în sufletul Profetului când a văzut de Sus plinirea cuvintelor vestite de el prin harul Duhului Sfânt! Și pe noi ne mângâie Dumnezeu la fiecare Sfântă Liturghie, când Îl vedem pe Fiul Său, Hristos, în stare de jertfă pentru noi. Fiul lui Dumnezeu ne caută și azi, iar apoi ne hrănește cu Pâinea Vieții, cu Însuși Trupul și cu Însuși Sângele Său. Iată cu ce ne hrănește Dumnezeu pe noi, cei răniți de păcate, pentru a ne putea ridica și a continua drumul spre Cer, spre Împărăția Tatălui! Să facem și noi o cărare printre stele și să ajungem la Dumnezeu.

Azi este „la plinirea vremii” (cf. Gal. 4, 4), dar și împlinirea cuvintelor rostite prin harul Duhului Sfânt de către Profetul Isaia. Această zi a așteptat-o Profetul Isaia și a așteptat-o Adam. O așteptăm și noi în fiecare an, să-L întâlnim pe Hristos Prunc și să ne închinăm Lui în Peștera din Betleem. Au venit de Sus îngerii cu o cântare sfântă: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună-voire” (Luca 2, 14). Au venit păstorii, dar au venit și magii conduși de stea, din Orient, și astfel s-au împlinit cuvintele psalmistului: „Își vor aduce aminte și se vor întoarce la Domnul toate marginile pământului” (Ps. 21, 31). Magii s-au întors în țara lor, unde au dus Vestea cea bună de la plinirea vremii și a revărsării darului de Sus pe pământ. Iată și magii, de departe venind, au găsit Comoara Cea de Sus într-o peșteră din Betleem.

Azi, și noi, prin credință și prin Sfânta Liturghie, am ajuns la Betleem. Și suntem convinși că „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” (Troparul Maicii Domnului, glasul al IV-lea), taina cea ascunsă din veacuri și din neamuri (cf. Col. 1, 26) ni se descoperă odată cu Nașterea Pruncului Iisus. În Peșteră, care acum devine palat pentru Împăratul Hristos, ne primesc și pe noi Maica Domnului și Dreptul Iosif, ca odinioară pe îngeri, pe blânzii păstori și pe magii înțelepți. Fecioara Maria ne arată Comoara Cea de Sus, pe care i-a încredințat-o Dumnezeu Tatăl.

O, ce mare taină! Dumnezeu i-a încredințat Sfintei Fecioare Maria să-L crească aici și să-L ocrotească pe Pruncul Iisus, pe Fiul Său Întrupat, Om adevărat și Dumnezeu adevărat. Este cutremurător și fascinant să vezi cum Dumnezeu Tatăl Își încredințează Fiul unei Fecioare, iar nu unui înger. Cât de tânără era Fecioara față de un înger! Însă, acolo unde Dumnezeu revarsă har, se biruie rânduiala firii. Iată lucrarea lui Dumnezeu săvârșită printr-o Fecioară, cea mai aleasă dintre fecioare, care va deveni mai cin-stită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii.

Iubite tinere fecioare ale neamului nostru românesc, Dumnezeu dorește să vă încredințeze și vouă nașterea și creșterea unor copii sfinți. Sunteți pregătite, iubite fecioare românce, să purtați pe ale voastre brațe fiii sfinți ai neamului nostru românesc, sfinți români? Priviți la istoria neamului nostru, câte mame au crescut pe ale lor brațe sfinți, martiri, eroi, bărbați făuritori de neam și țară! Nu pe altcineva așteaptă Dumnezeu să-i încredințeze nașterea și creșterea pruncilor, ci pe voi.

Întindeți azi ale voastre binecuvântate brațe spre Cer și veți primi dar și har să vă învredniciți să fiți mame de sfinți români.

Drept-măritori creștini,
Vechiul Testament ne redă profeții despre venirea lui Mesia, dar și marea așteptare a omului pentru a fi izbăvit din latura și din umbra morții (cf. Isaia 9, 1). Nădejdea venirii lui Mesia o vedem dată de Dumnezeu chiar la început, în Cartea Facerii: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; Acesta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Fac. 3, 15). Omul a nădăjduit că va veni timpul când se va împăca pe veșnicie cu Dumnezeu și Cineva îi va restaura pe Adam și pe fiii lui. Profetul Ieremia ne spune: „Adu-Ți aminte, Doamne, și nu strica legământul Tău cu noi” (Ieremia 14, 21).

Evanghelia este icoana tuturor adevărurilor, este o mărturie deplină a acestei așteptări mereu vii, iar Sfântul Apostol Pavel le spune evreilor că Vechiul Testament este umbra bunurilor viitoare (Evrei 10, 1).
Iată cum i-a pregătit Dumnezeu pe oameni pentru venirea în lume a Fiului Său: printr-o prezență personală, prin Întruparea și Nașterea din Fecioara Maria.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Timotei, spune: „Mare este taina dreptei credințe. Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Timotei 3, 16).
Mântuirea noastră a fost săvârșită de Fiul lui Dumnezeu Întrupat, de Dumnezeu-Omul. Prin Întrupare Fiul lui Dumnezeu face deosebirea între ce este pieritor și ce este nemuritor, chemând sufletele noastre la desăvârșire (cf. Matei 5, 48) și ne cere, așa cum spune Apostolul Pavel, să ne îmbrăcăm în omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea și sfințenia adevărului (cf. Efeseni 4, 24). Biserica noastră strămoșească este stâlpul și temelia adevărului (cf. I Timotei 3, 15). În sânul Bisericii, în Casa lui Dumnezeu, se cuvine să se nască și să crească fiii neamului nostru românesc.

Sfântul Simeon Noul Teolog învață că fiecare dintre noi, creștinii, naștem pe Hristos prin credință, însă duhovnicește. Prin Botez și apoi prin Pocăință și prin Împărtășanie El strălucește în inimile noastre, iar noi păstrăm Comoara Aceasta, pe Hristos, în vase de lut (cf. II Corinteni 4, 6-7), adică în firea noastră pământească. Luând firea noastră pământească Iisus Hristos ne-a împăcat cu Dumnezeu Tatăl.

Sfântul Apostol Pavel spune despre Hristos: „El este pacea noastră, El care a făcut din cele două una, surpând peretele cel din mijloc al despărțirii, desființând vrăjmășia în Trupul Său (…), ca întru Sine pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou și să întemeieze pacea” (Efeseni 2, 14-15).
Pentru revărsarea iubirii lui Dumnezeu în firea noastră S-a întrupat Mântuitorul și, precum Dumnezeu una este (cf. Ioan 17, 21-22), toți să fim una, să ne unească pe toți: unitate în sânul familiei, unitate și frățietate între fiii aceluiași popor. Și astfel să te dăruiești tuturor, așa cum se dăruiește soarele, cum se dăruiesc florile.

Iubiții mei fii duhovnicești,

Fără sfințenia desăvârșită a Sfintei Fecioare Maria nu ar fi fost posibilă Întruparea Fiului lui Dumnezeu și nici îndumnezeirea noastră. De aceea trebuie să o cinstim pe Maica Domnului, cea care a fost fecioară înainte de naștere, fecioară în timpul nașterii și fecioară după naștere. Fecioara Maria a acceptat logodirea cu Bătrânul și Dreptul Iosif, așa cum se logodesc florile cu razele soarelui.

Iubiți frați români,

Am sărbătorit anul acesta Reîntregirea neamului nostru românesc jertfit multe secole pe altarul istoriei. Unitatea este de la Dumnezeu și, pe cât de plăcută Îi este lui Dumnezeu, pe atât de folositoare ne este nouă ca popor creștin: „Iată acum ce este bun și ce este frumos, decât numai a locui frații împreună (…); că unde este unire, acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața până în veac” (Ps. 132, 1-3). Dezbinarea este de la diavol, urgisită de Dumnezeu și mult păgubitoare societății noastre românești.

Iubiților, să punem început bun vieții noastre, așa cum ne învață Hristos în Evanghelia Sa, să rămânem neclintiți, tari în credință, milostivi, iubitori de semenii noștri care sunt în grele încercări în viața aceasta.
Să audă Dumnezeu glasul rugăciunii noastre și să se audă și în Cer și în lume că România nu-i o țară mută.

Vă urez ca Sfintele Sărbători în care am intrat să vă aducă liniște, sănătate, mulțumire sufletească, mult spor întru toate faptele cele bune.
Hristos Se naște, slăviți-L!Hristos din ceruri, întâmpinați-L!Hristos pe pământ, înălțați-vă!

Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor,

† Ioan Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului

 

Să trăim în dragoste creştinească şi iertare

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu – Tatăl, iar de la Noi, arhierească binecuvântare.

Dreptmăritori creştini,

Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) Se naşte cu trup pentru mântuirea noastră, cum mărturisim în Simbolul Credinţei. „Plinirea vremii” înseamnă timpul în care oamenii, înstrăinaţi fiind de Dumnezeu şi ducând o viaţă plină de păcate, o viaţă de frământări sufleteşti, nu mai puteau să o suporte, cum spune proorocul Isaia (63, 19).

366319bigÎn această stare sufletească, oamenii au dat ascultare cugetului, conştiinţei şi s-au smerit, dorind din adâncul sufletului lor să se întoarcă la Dumnezeu. Deci în această stare sufletească a oamenilor Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume, întrupându-Se din Sfânta Fecioară Maria, prin lucrarea Sfântului Duh.

Mântuitorul S-a născut într-o peşteră, un adăpost pentru animale, într-un locaş smerit, cel mai smerit; aceasta ca să ne dea nouă pildă de smerenie, începând încă din pruncie.

Mântuitorul ne-a învăţat cum să trăim: în dragoste creştinească şi iertare; ne-a învăţat nu numai prin cuvinte, ci şi prin faptele Sale, iertând pe cei păcătoşi şi iubindu-ne cu preţul vieţii Sale, răbdând pălmuirile, biciuirile şi durerea morţii prin răstignirea pe Cruce, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi moarte de Cruce” (Filipeni 2, 8); prin Cruce Dumnezeu ne-a împăcat cu El (Efeseni 2, 16).

Mântuitorul ne-a învăţat cum să trăim viaţa noastră pământească prin cuvintele rostite pe Muntele Fericirilor; prin cuvintele despre felul cum vom fi judecaţi după ce trecem pragul acestei vieţi pământeşti, aşa cum citim în Sfânta Evanghelie din Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, arătându-ne importanţa faptelor de milostenie faţă de cei aflaţi în diferite lipsuri şi necazuri, numindu-i pe cei neajutoraţi „fraţii Săi prea mici” (Matei 25, 40).

Mântuitorul ne-a învăţat în această Sfântă Evanghelie că viaţa noastră nu se sfârşeşte la marginea mormântului, ci ea, cu sufletul, îndată ce murim cu trupul, continuă în viaţa veşnică, iar la sfârşitul lumii, continuă şi cu trupul înviat. Dovada că vom învia cu trupul ne-a dat-o Mântuitorul prin însăşi Învierea Sa, nu numai prin învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain sau învierea lui Lazăr mort de patru zile.

Iubiţi credincioşi,

Naşterea Domnului este vestită, cum bine ştim, şi prin glasurile copiilor colindători. Cuvintele colindelor sunt luate din cele ale Evangheliei, exprimate într-o formă populară, pe înţelesul tuturor, şi a celor mici şi a celor mari, mai puţin cunoscători cu mintea a limbajului învăţăturilor sfintelor dogme ale credinţei noastre ortodoxe, dar adânc trăitori cu inima în toată curăţia Duhului adevărului, a vieţii de sfinţenie.

Trăim într-o lume înclinată spre o viaţă secularizată, materialistă, călăuzită de cuvintele: „să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri” (I Corinteni 15, 32). Această stare de secularizare o vedem, din nefericire, inclusiv în zilele de sărbătoare a Naşterii Domnului, numită de popor şi Crăciunul.

Despre această stare, păcătoasă din punct de vedere creştin, Sfântul Apostol Pavel ne atrage atenţia, învăţându-ne: „Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi. Căci unii nu au conştiinţă de Dumnezeu; o spun spre ruşinea voastră” (I Corinteni 15, 33-34).

 Dreptmăritori creştini,

Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu ne-a unit cu El „prin Cruce” (Efeseni 2, 16).

Mântuitorul S-a rugat, în grădina Ghetsimani, nu numai pentru apostolii Săi, ci şi pentru cei care vor crede în El, prin cuvântul lor (al apostolilor, n.n.) „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 20-21).

Acest mesaj, această dorinţă a Mântuitorului ca toţi cei ce cred în El să fie una, a fost şi pentru strămoşii noştri un ideal permanent, cum spune Mihai Eminescu, vizibil în „menţinerea unităţii reale a limbii strămoşeşti şi a Bisericii naţionale. Biserica, maica spirituală a neamului românesc, a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului. Ea, care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre (…) e azilul de mântuire naţională acolo unde românul nu are stat (…) Biserica răsăriteană (ortodoxă n.n.) e naţională, nu numai că admite, comandă chiar ca serviciul (liturgic n.n.) să se facă în limba grăită de popor (…) fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazem moral într-o lume a mizeriei şi a durerii, şi acest tezaur îl păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene – cronicele. În limba sa numai, i se lipesc de suflet perceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi (…)”. Aceste cuvinte, aceste simţăminte Mihai Eminescu le datorează faptului că încă din copilărie a cercetat sfânta biserică, lăcaşul de închinare, în zilele de sărbătoare, bunicul său fiind cântăreţ bisericesc, şi, aşa cum ştim cu toţii, copiii crescuţi şi educaţi de bunici sunt cei mai realizaţi sufleteşte. Mihai Eminescu încă din copilărie a auzit şi a pus la inimă deopotrivă şi cântările bisericeşti, deci a pus la inimă şi cuvintele Mântuitorului, amintite mai la începutul acestor rânduri, ca toţi să fie una în Dumnezeu. De aici a înţeles el contribuţia Bisericii noastre strămoşeşti la păstrarea şi trăirea noastră în duhul unirii – al unităţii de credinţă şi de Neam.

Preafericitul Părintele nostru Patriarh Daniel a prezentat pe larg cele de mai sus în cuvintele sale pastorale, rostite în cursul acestui an al Centenarului unirii românilor într-un singur stat în graniţele sale fireşti – istorice.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii, Botezul Domnului şi Anului Nou vă urez sănătate şi bună sporire în trăirea credinţei noastre strămoşeşti, în Duhul adevărului şi al unităţii de credinţă şi Neam.

  Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,

PIMEN, ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR

Sărbătorile strălucesc doar când le facem loc înăuntrul nostru

Diac. Lect. Dr. Adrian Sorin Mihalache, 23

La Nașterea lui Hristos, creștinătatea prăznuiește, într-un fel, începuturile ei. Întrucât creștinii se botează cu botezul Lui și își trăiesc viața urmându-I, în Nașterea lui Hristos putem întrevedea și taina noastră. Dar pentru noi, românii, Crăciunul acesta este special, pentru că celebrăm, odată cu nașterea noastră întru cele de Sus, și 100 de ani de la desăvârșirea statului național român. Ambele celebrări ne pun în fața unor evenimente care scot la iveală esențele identității noastre, așa cum s-au imprimat ele de-a lungul istoriei, prezentând o însemnătate crucială pentru ceea ce suntem acum și pentru viața pe care o trăim. În toate acestea e ascunsă tainic lucrarea minunată a lui Dumnezeu, osteneala multor sfinți, eroi și strămoși cu inimă mare care s-au hrănit din credința în Dumnezeu ca să crească România Mare.

Foarte adesea, ritmul grăbit al zilei și zgomotul societății în care trăim ne împiedică să trăim cu întreaga ființă măreția momentelor fondatoare pentru noi. În multe privințe, suntem prea puțin pregătiți să întipărim în minte și în inimă înțelesurile luminoase ale acestor sărbători, pentru a făuri, întăriți și inspirați de ele, un viitor mai bun.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu și uluitoarea noastră condiție existențială

Praga_w2000_h1329_q100Cel de la Care, prin Care și întru Care sunt toate (Romani 11, 36), pentru Care au fost făcute toate, Acela Se naște ca Om și Se dăruiește pe Sine lumii. De aceea, praznicul Nașterii Domnului reprezintă un prilej extraordinar de a prinde în reflecție, pentru o clipă sau mai multă vreme, ceva din înțelesurile tainice ale acestei lumi, ale vieții și existenței omenești. Slăvim pe Cel Care, făcându-Se om, Se dăruiește oamenilor, pe Cel Ce este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6), Care este Pâinea ce se coboară din cer (Ioan 6, 50), Ușa (Ioan 10, 9) prin care, intrând, se înnoiește viața noastră, dar experiem, cu întreaga umanitate, o perplexitate fără seamăn. Iar vorbele sunt de prisos. Toate experiențele omenești, din toate culturile și din toate timpurile, sunt depășite în anvergură și adâncime de ceea ce face Fiul lui Dumnezeu pentru oameni. El se arată lumii ca om, trăind înconjurat de oameni, o viața ruptă din cer, vindecând suferințele oamenilor și îndreptând rătăcirile lor, dezvăluind mai deslușit ca niciodată planul de mântuire pe care Bunul Dumnezeu îl are cu noi.

Ne putem opri o clipă să reflectăm la magnitudinea fabuloasă pe care tainica Naștere a Pruncului în Peșterea Betleemului o are asupra întregii lumii? Cu mila Domnului, rămânând pentru câteva clipe sau ceasuri cu inima și mintea, cu întreaga noastră ființă, atârnați de înțelesul acestor evenimente sfinte, vom putea întrevedea uluitoarea noastră condiție existențială: Dumnezeu S-a făcut om, din iubire pentru fiecare dintre noi, ca să ridice pe fiecare la El!

Ce altceva ar putea depăși aceasta? Nici o realizare tehnică, nici o operă artistică, nici o înfăptuire a civilizației nu ar putea pretinde o noutate radicală mai evidentă decât aceasta. Nimic nu ar putea fi la fel de uimitor pentru oameni, nu ar putea depăși în lumină și în cuprindere, în bunătate și iubire, lucrarea Lui! La Nașterea lui Hristos istoria lumii se întipărește definitiv cu biografia Dumnezeului-Om. Ceva fundamental, fără precedent, se petrece în ființa omenească și în miezul Creației! Dumnezeu deplin, Iisus Hristos Se face Om, trăind ca nimeni altul, și imprimând în firea omenească, la modul desăvârșit, generozitate și dragoste, cunoaștere și iubire, tărie și blândețe, precum și toate celelalte virtuți. „El Se coboară pentru a trăi, în modul cel mai intim, umanul creat”, în această coborâre arătându-și „plinătatea iubirii și a puterii Lui fericitoare pentru oameni”1.

Nașterea lui Hristos – Crăciunul umanității, Crăciunul Centenarului României Mari

Cântul colindelor, textele slujbelor și ale Scripturii surprind înțelesurile acestei taine negrăite. Întruparea Lui ne privește direct, privește și viața semenilor noștri, a rudelor și apropiaților noștri, a neamului românesc și a tuturor oamenilor, dintotdeauna și din întreaga lume. Ni se oferă imensul privilegiu de a trăi cu Dumnezeu, de a-L purta în noi, de a ne însoți cu El în gândurile, cuvintele și simțămintele noastre, în lucrările săvârșite oriunde ne-am afla.

Că este așa se vede în viețile sfinților. Unii au trăit iubind și cultivând virtuțile, dar s-au rugat pentru păcătoși; alții viețuind în trup au cugetat mereu la adâncimile ultime ale existenței, alții au împlinit cu luare aminte lucrările mărunte ale zilei, nădăjduind mântuirea, lepădând toate cele ale lumii, dar meditând pururea la Cauza tuturor; alții au trăit purtând de grijă semenilor lor, dar au suspinat în taină după Dumnezeu. Nașterea Lui ne oferă privilegiul să ne însoțim viața cu Dumnezeu. Acest fapt se întrevede și din faptele eroilor și multora dintre strămoșii noștri. Unii au primit moartea martirică, fără să lepede credința, alții au lăsat toate, plecând pe fronturile istoriei, ca să apere țara, credința și viața demnă a confraților lor, alții au sacrificat totul pentru nașterea României Mari, alții au primit să moară în închisorile comuniste, fără să lepede credința și dragostea de semeni.

Viața acestora ne arată ce dar primim la Nașterea lui Hristos. Domnul Se aduce pe Sine în Dar pentru oameni, ca noi să avem viață din belșug (Ioan 10,10), curaj și virtuți, fermitate și curăție din belșug. Este Crăciunul întregii umanități, Viața Lui fiind Darul Lui pentru toți oamenii, ca invitație de a ne dărui Lui.

Fragmente de sens și atrofieri ale vieții spirituale

Poate că multe dintre cele scrise despre Întruparea Cuvântului ne sunt cunoscute, însă resimțim adesea dificultatea de a transpune aceste înțelesuri în viață. Există multe situații care ne arată că modul în care trăim e prea puțin imprimat de bucuria și lumina acestor înțelesuri înălțătoare.

Dacă ținem seama de câteva observații pertinente, înțelegem că însăși viața pe care o trăim este aceea care ne împiedică să ne bucurăm de momentele ei înălțătoare. Suntem forțați de ritmul alert al lumii economizate, trăind fragmentat și superficial, preocupați să împlinim agenda fiecărei zile. Pe de altă parte, credința și neamul, iubirea jertfelnică pentru semeni sau mântuirea lipsesc tot mai mult din discursul public și din producțiile culturale. Capitalul simbolic al postmodernității exclude, cel mai adesea, sensurile cuprinzătoare. Dimpotrivă, viața omului modern e invadată de „fragmente de sens”2, care lasă fără semnificație evenimentele majore și realitățile mai ample ale vieții. Cultura nu oferă fundamente pentru nevoia de sens a omului. „În loc să ne ofere repere solide despre ce este bine și ce este rău, societatea ne oferă o serie de puncte de vedere posibile și ne permite să alegem dintre acestea pe cel pe care îl considerăm potrivit. Ca urmare, multe persoane se plâng că le este foarte dificil să fie sigure că ceea ce fac este corect și că viața lor are valoare”3.

Credința, iubirea de neam și de țară, ca valori dătătoare de sens, au fost înlocuite cu narațiuni ce oferă astăzi omului legitimitatea și libertatea de a-și construi propriile valori, în vederea cărora să își organizeze acțiunile după bunul plac4.

De aceea, încredințându-ne lumii, ne așezăm sensibilitatea și gândurile în siajul marketingului și mass-mediei, urmând tiparele comportamentale ale lumii. În felul acesta, cultura bunăstării materiale ne insensibilizează spiritual, consumerismul alungă dispoziția pentru nevoințele duhovnicești, iar divertismentul amorțește trezvia.

Despre patologiile vieții în postmodernitate. Câteva radiografii sociologice

Mulți autori consacrați din sfera antropologiei și a sociologiei au întrevăzut în lumea de azi caracteristici de acest fel. Indiferent dacă sunt în sfera profesională sau în cea a divertismentului, acestea împiedică exercițiile vieții spirituale.

Spre pildă, Arlie Hochschild a remarcat că muncind în sectorul de servicii, omul e nevoit să își comercializeze emoțiile, tranzacționându-și intimitatea. Prestația profesională presupune un consum emoțional, trăirile interioare fiind puse în joc pentru a vinde obiecte și servicii. Cum produsul muncii lui include o anumită stare de spirit ce trebuie comunicată, la finele zilei, angajatul se simte adesea înstrăinat de sine5. Alan Bryman, un alt sociolog reputat, surprinde disneyzarea culturii. Banalitatea cotidiană e înlocuită astăzi cu experiențe spectaculoase, iar diversele tactici comerciale fac bunurile de consum mai atractive, în stare să solicite un travaliu emoțional6. De aceea, acestea ne rețin gândurile și emoțiile în planul lumii sensibile. În fine, sociologul Jean Baudrillard constată că volumul de producții media este tot mai mare, circulând într-o arie tot mai extinsă, fiind tot mai accesibil, fiind caracterizat de un vid de sens7. George Ritzer deplânge globalizarea nimicului, blamând faptul că în spatele multora dintre serviciile care par a fi croite pentru ca nouă să ne fie bine stau așezate proceduri standardizate, fără suflet, interesate de maximizarea încasărilor8. Și, prin aceasta, societatea informațională poate împovăra mintea celui care stăruie în căutarea unui sens.

Radiografii ca acestea capătă o greutate mai mare dacă ținem seama și de alte descoperiri recente. Unele arată minuțios cum anume puterile interioare sunt influențate de mediile în care trăim, de experiențele pe care le avem. De mai multă vreme s-a putut evidenția că experiențele senzoriale – prezente din abundență în societatea de consum, diminuează capacitatea de reflecție9. La fel, orele petrecute în fața televizorului slăbesc putința și obișnuința gândirii abstracte, limitând drastic capacitatea omului de a înțelege noțiuni precum dreptatea sau adevărul. Video-experiențele prelungite produc o captivitate a omului care tinde să accepte doar ceea ce se vede10. Într-o altă analiză, e subliniată ideea că reflecția, ca îndeletnicire a minții, necesită răgaz și că nu putem medita la un conținut anume, în grabă11.

Alte cercetări evidențiază că judecățile și acțiunile noastre sunt mai degrabă vulnerabile și slabe calitativ. Când ne simțim bine de exemplu – de remarcat aceasta e și ținta de influență a culturii publicitare – devenim mai puțin vigilenți, predispuși la erori logice”12. Sentimentele plăcute sunt însoțite de o lejeritate cognitivă, de slăbirea simțului critic, ceea ce afectează calitatea deciziilor13. Și, obosiți fiind, devine mai probabil să fim influențați de mesaje persuasive, precum reclamele publicitare14.

Alte evaluări susțin că petrecem doar între 2% și 10% din timpul nostru într-o stare de vigilență crescută, restul timpului funcționând pe pilot automat! Cercetătorii au evidențiat două regimuri de activitate cerebrală, unul rece, cognitiv, și altul cald, emoțional15. Primul este caracterizat de procese analitice, de spirit critic, de atenție vigilentă. Celălalt este cald, emoțional, reactiv, mai degrabă automat, odată declanșat fiind greu de stăpânit16. Cercetătorii susțin că, exceptând momentele când traversăm situații noi sau amenințătoare, trăim prin reacții și răspunsuri automate, alese dintr-un set predefinit, strâns din rutinele cotidiene17. Aceasta înseamnă că suntem arareori prezenți 100%, conștientizând cu adevărat viața și darurile primite.

Distanța față de lume și dulceața înțelesurilor dumnezeiești

În experiența lor, pustnicii au identificat aceste scăderi ale puterilor omenești. Ei scriu că trebuie să ieșim din captivitatea lumii, pentru a ne bucura de înțelesurile cele dumnezeiești. Doar părăsind experiența plăcerilor senzoriale, ne adecvăm sensurilor mai înalte ale vieții și înțelesurilor lor mai cuprinzătoare. „Pe măsură ce gândurile lumii ți se împuținează în minte, scrie Sfântul Isaac Sirul, ți se deschide o ușă care duce la bucuria în Domnul”18. Fără liniştea interioară, scrie Petru Damaschinul, nu putem cunoaşte, din cele cântate şi citite, „puterea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu”19. Întrevedem aici de ce înțelesurile înalte legate de viață și de lume, de sensul existenței, de incredibilul adevăr de credință, de eroi, de neam și de țară sunt receptate cu greu. Ele au nevoie de o dispoziție specială, de o stare mai puțin tulburată, de îndepărtarea de vârtejul senzorial al lumii. Aici se întrevede și rostul postului, înțeles ca exersare a unei înfrânări generalizate de la toate experiențele de consum, ca retragere din lumea sensibilă pentru umplerea noastră cu Dumnezeu. Sărbătorile strălucesc, deci, dacă nu le trăim în zgomotul lumii, dacă le facem loc înăuntrul nostru, dacă ne pregătim pentru ele simțirea și mintea.

Când, cu ajutorul lui Dumnezeu, „omul se strânge [reculege] din gândirea la cele dinafară…, atunci începe să vadă în el lucruri noi, găsește și simte în el semne ascunse, gustând în taină înnoirea”20. Doar „când vei face să înceteze împrăştierile din afară şi vei părăsi gândurile dinăuntru, mintea ţi se va ridica la lucrurile şi la cuvintele Duhului…, sufletul îţi va fi luminat şi înţelepţit de meditarea şi dezvăluirea cuvintelor dumnezeieşti ce se mişcă în cugetare”21.

În viața credinței antrenăm ființa pentru bucuriile spirituale perene

Dacă trăim fragmentat, între obligațiile de viață tot mai stresante și divertismentul tot mai apetisant, dacă ne hrănim simbolic, când și când, dintr-o cultură fără axă, vom găsi cu greu dispoziția pentru înțelesurile mai cuprinzătoare ale lumii, pentru bucuriile negrăite ale credinței, vom resimți mai slab admirație pentru eroii noștri, pentru istoria nașterii noastre ca neam și ca țară. Nu valorile s-au perimat, nu credința s-a învechit, nu ideea de neam a căzut în desuetudine. Mai degrabă noi suntem cei superficiali și împrăștiați, cuplați la diversitatea mercantilă a postmodernității. Viața pe care alegem să o trăim ne face să avem sau nu disponibilitatea pentru înălțimile credinței și pentru nevoințele spirituale; lacrimi și inimi pline de admirație pentru eroii care au murit pentru ca noi să fim ca neam și țară ceea ce suntem. Gestiunea raporturilor noastre cu ofertele lumii de azi ne ajută sau ne împiedică în experiența credinței, în întrevederea înțelesurilor luminoase și fericitoare ale Nașterii lui Hristos și ale vieților noastre ascunse în El.

În ultimă instanță, în viața credinței, și în strădania de a-i urma Lui, prin lucrarea despătimirii, primim și bucuria înțelesurilor înalte ale vieții celei noi, dată nouă la Întrupare, și starea adecvată pentru a trăi, cu lacrimi și admirație, comuniunea cu eroii noștri, cinstind credința și jertfa făcută de ei pentru noi. Pentru că din Hristos Domnul „luminează o atenție deosebită spre fiecare om”, El voind ca fiecare să fie „la fel de fericit și înfrățit cu toți”, voind pe fiecare să fie „fericit în această înfrățire cu toți și în comuniune cu El”, voind să-i adune pe toți în Sine, „într-o unitate simfonică”, „îmbogățind pe fiecare, și urmărind, în toate, refacerea unității între noi toți22.

 

Note

  1. 1. Pr. Dumitru Stăniloae, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu, Editura, București, p. 638.
  2. 2. Roy Baumeister, Sensuri ale vieții, Editura ASCR ASCRED, Cluj Napoca, p. 27.
  3. 3. Ibidem, p. 155.
  4. 4. Moralitatea, scrie același autor, nu mai reprezintă un filtru care să cenzureze acțiunile omenești și realizarea interesului personal, tot așa cum nici virtutea nu e înțeleasă ca învingere a trebuințelor personale pentru favorizarea binelui comun. Astăzi moralitatea oferă valențe pozitive interesului personal (bunăstarea economică, afirmarea de sine etc.), iar virtutea e legată de puterea de a afirma propria identitate, de a trăi diferit de ceilalți. Se întrevede aici importanța tot mai mare a sinelui individual, transformarea sinelui într o sursă de valoare (Cf. Roy Baumeister, op. cit., p. 155) care generează celelalte convingeri ale vieții.
  5. 5. Arlie Russell Hochschild, The Managed Heart Commercialization of Human Feeling, Univ. of California Press, 1985.
  6. 6. Alan Bryman, The Disneyization of Society, Sage Publications Ltd, 2004.
  7. 7. William Pawlett, Jean Baudrillard. Against Banality, (Key Sociologists), Routledge, 2007.
  8. 8. Cf. George Ritzer, Globalizarea nimicului. Cultura consumului şi paradoxurile abundenţei, Humanitas, 2010.
  9. 9. Cf. Illan Goldberg, When the Brain Loses Its Self: Prefrontal Inactivation during Sensorimotor Processing, Neuron, apr. 2006, vol. 50, nr. 2, pp. 329-339.
  10. 10. Cf. Giovani Sartori, Homo videns: imbecilizarea prin televiziune şi postgândirea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.
  11. 11. Fast-food-ul cultural ne presează la un fast-thinking, o manieră de gândire diametral opusă reflecției (Cf. Pierre Bourdieu, Despre televiziune, Editura Art, Bucureşti, 2007, pp. 42 43).
  12. 12. Daniel Kahneman, Gândire rapidă, gândire lentă, p. 114.
  13. 13. Ibidem, p. 114.
  14. 14. Ibidem, p. 132.
  15. 15. Elkhonon Goldberg, The executive Brain: Frontal Lobes and the Civilized Mind, Oxford University Press, 2001.
  16. 16. Atunci când suferim de diverse deficiențe cognitive, de exemplu, cel mai adesea suntem impulsivi, ușor de distras, incapabili să tolerăm frustrări (Cf. Richard L. Daft, The Executive and the Elephant: A learders Guide to Buillding Inner Excellence, San Francisco Jossey Bass, 2010, pp. 9 sqq.).
  17. 17. Pentru cei care nu-l antrenează sistematic, vigilența este consumatoare de energie, în timp ce varianta care presupune reacții automate consumă mai puțină energie (Cf. Scott G. Halford, Creierul activ pentru viață și profesie, Editura Niculescu, București, 2015, p. 32).
  18. 18. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 215.
  19. 19. Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, V, p. 66.
  20. 20. Isaac Sirul, op. cit., p. 219.
  21. 21. Teolipt al Filadelfiei, Cuvânt despre ostenelile vieţii călugăreşti, în Filocalia, vol. VII, pp. 49 50.

22.Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 647.

Imagini unice: Biserica Nașterii Domnului din Betleem a fost restaurată

Mozaicurile Bisericii Nașterii Domnului din Betleem au fost restaurate recăpătându-și strălucirea din primele secole.

În naos pelerinii vor descoperi șapte îngeri auriți așezați între ferestrele care simbolizează lumina dumnezeiască. Unul dintre mozaicuri a fost descoperit sub un strat de ipsos chiar în timpul lucrărilor de restaurare.

 

Procesul de restaurare va fi finalizat la sfârșitul anului 2019.

Florin CREȘTINUL

Și miniștrii au mers la colindat în copilărie

Și miniștrii au fost copii! Unii dintre ei mergeau pe ulițele satului împreună cu alți copii la colindat. Că aveau voce sau că nu erau prea talentați, nici nu mai conta! Colindul este amintirea cea mai dragă a miniștrilor de azi.

Daniel Breaz, ministrul Culturii: Îmi aduc foarte bine aminte de colinda din Ajunul Crăciunului, atunci când eram copii, ce pot să spun, mergeam undeva în jurul vârstei de 10 ani. În satul meu, Obreja se numește. Era o tradiție în care copiii mergeau și colindau din casă în casă, primeau colăcei, primeau alte dulciuri, mere, alte fructe. Abia așteptam să se întâmple acest eveniment.

Sorina Pintea, ministrul Sănătății: Cel mai mult îmi plăcea să merg la colindat. Aveam o trupă de copii cu care mergeam în fiecare an. Am fost până în clasa a VII-a la colindat în sat. Este cea mai frumoasă și plăcută amintire pe lângă faptul că atunci, împreună cu mama și cu tata împodobeam bradul în seara de Ajun înainte să merg la colindat. Și când voiam să impresionăm, colindam „O, ce veste minunată!”, dar numai la anumite case.

Tudorel Toader, ministrul Justiției: Sunt multe amintiri și cele mai frumoase sunt cele din copilărie. Perioada în care și eu mă duceam cu cei de vârsta cu diverse obiceiuri. Era bucuria de a colinda pe de o parte, era bucuria de a revedea oamenii pe de altă parte.

Silvia ANDREI

Sloganul PSD: mai bine bou decât la pușcărie

Descătușarea de dosare, de pericolul pușcăriei îi deschide calea lui Dragnea spre candidatura la președinție. 

„În politică, doar boii sunt consecvenți“, a grăit adânc liderul grupului PSD de la Cameră. Doar boii și PSD. Ca dovadă, anul se termină cum a început. Cu Dragnea perorând în fața turmei adunate la CEx despre amnistie și grațiere, „abuzurile justiției“, ticăloasele companii străine care sug sângele bugetului de stat și „invidioasa“ UE care ne „inundă cu alimente otrăvite“. Când nevricos sau afișând o bășcălie forțată, când amenințător și setos de sângele dușmanilor închipuiți („statul paralel“) sau reali („în ianuarie să depuneți plângere de înaltă trădare împotriva lui Iohannis“), Dragnea e de o consecvență amețitoare. De când s-a instalat jupân o ține langa tot cu ce-l doare pe el. Omenește e de înțeles: mai bine bou decât la pușcărie. Așa simplu să fie oare? Întrebarea care stă pe buzele tuturor, inclusiv pe cele ale pesedeilor e: dacă va fi și una, și alta. Mai precis, nu cumva și boii pot face pușcărie? Răspunsul va mai întârzia, că lucrurile se mișcă greu, indiferent de sens. Știm însă că, deși „bărbăția nu se cumpără de la librărie“, mai ales en gros, în cărțile pe care Dragnea și ai lui cu siguranță nu le-au citit sunt povești multe și palpitante despre boii care pierd alegerile.

downloadIar cine se uită prin sondaje, umblă hai-hui prin țărișoară și mai schimbă o vorbă cu poporul simte că vântul pierzaniei bate în pânzele corabiei PSD de când e manevrată de Daddy-Capitanul. De exemplu, sondajul de opinie realizat de Institutul de Studii Sociale și Politice (ISSPOL), dat publicității de organizația nonguvernamentală Geeks for Democracy, arată că strategia consecvenței în dărâmarea justiției și salvarea corupților de lux e falimentară. Cifrele sondajului sunt cutremurător de clare: 64% dintre votanții PSD-ALDE-UDMR nu sunt de acord cu grațierea și amnistia, iar 87% nu le vor în cazurile de corupție. La nivelul întregului electorat, situația e de-a dreptul fatală: 74% spun „nu“ amnistiei și grațierii, iar 91% le repudiază când vine vorba de corupție. Cât privește pedepsele, acestea sunt considerate prea mici de 7 din 10 români. Nasol.

Mai sunt apoi sondajele care vin să consfințească faptul că electoratul dezavuează politica antijustiție a PSD. IMAS arată că PSD s-a prăbușit la 25%, CURS îl cotează cu 33%, iar în sondajul comandat chiar de PSD și prezentat la CEx-ul din noiembrie partidul are 31%. În ce-l privește pe liderul Dragnea, acesta nu reușește nici măcar să se suie în tren, ci merge în căruța trasă de boi, cu un scor care începe de la 4% și încremenește la 13%, indiferent de casa de sondare și de beneficiar.

În mod normal, pentru că vin alegerile, PSD ar trebui să-i spună lui Dragnea: punct și de la capăt, lasă-ne și du-te la Teleorman. Ca să demonstreze că nu sunt boi și nu vor să le piardă. Ți-ai găsit! Pe tot parcursul lui 2018 (ca și în 2017, de altfel) s-au făcut speculații că așa-zișii disidenți din partid vor reuși să producă în CEx o masă critică prin care să forțeze debarcareaa acestuia. Din cei 25 de semnatari ai scrisorii de demitere, la vot au rămas doar 8, iar, din ăștia, 4 au fost înlăturați, iar ceilalți au pupat inelul. E ridicol că oamenii și-au putut lega speranțele de personaje precum Cati Andronescu, Bădălău sau Stănescu. Asta arată dimensiunea disperării și necunoașterea, chiar și superficială, a PSD. Cum spunea Alin Teodorescu în interviul pe care mi l-a dat pentru revista 22: „PSD nu mai e un partid, e o federație de clici cu un unic decident, Nașul“. Și așa va rămâne cât timp „Nașul“ le va împărți banii de la buget și le va promite că îi va scăpa de pușcărie. Vedem, acum, când tragem linie după încă un an cu PSD și Dragnea, că cexiștii sunt mai uniți și mai motivați ca oricând. Dacă până deunăzi nu cutezau să ceară la scenă deschisă amnistia, după ultima lor întrunire e clar că o vor da. Pentru că pot și pentru că realmente nu-i poate opri nimic. Vor emite o OUG repede, mai repede decât anticipăm. Deși, obiectiv vorbind, nici măcar nu mai au chiar atâta nevoie de amnistie. Toate modificările la codurile penale și deciziile CCR – protocoale, probe anulate, recursuri în anulare etc. – oricum vor arunca multe dosare în aer, iar în final infractorii vor scăpa. Doar că strategia asta mai durează, iar Dragnea nu mai are răbdare.

Descătușarea de dosare, de pericolul pușcăriei îi deschide calea lui Dragnea spre candidatura la președinție. Cine să-l împiedice? Sondajele, camarila din CEx, niscaiva alegeri interne, rațiunea, bunul-simț? Să fim serioși! Frustrat că a fost obligat să fie premier prin interpuși, Dragnea e bolnav de putere. Și de frică. Simte nevoia garanției maxime – imunitatea prezidențială. Dar, în primul rând, simte nevoia puterii absolute – își imaginează că va fi și președinte, și premier, și șef de partid și de parlament, și procuror general.

Dar exact din cauza asta PSD va pierde alegerile prezidențiale, indiferent de candidatul opoziției pe care îl va avea în față. Motivul e simplu: Dragnea va coaliza toată ura, furia, dezamăgirea pe care a provocat-o în acești ani. Electoratul non-PSD va fi motivat la cote maxime. Dar Dragnea nu e iubit sau respectat nici măcar de propriul electorat, căci altfel s-ar ridica măcar la jumătatea scorului propriului partid. Iohannis sau oricine altcineva care se va înscrie în cursa prezidențială nu-și poate dori un alt contracandidat. Este perfect pentru ei. Dragnea-candidat e idealul pentru opoziție, e visul ei secret.

Singura necunoscută rămâne totuși dacă PSD va decide să se sinucidă împreună cu Dragnea sau nu. Dacă da, vor descoperi în 2019 cum „consecvența boilor“ le va fi fatală

Iosif VARGA

Sărbătoarea Naşterii Domnului – Crăciunul

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte la 25 decembrie Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

  Acest eveniment a avut loc în urmă cu 2000 de ani într-o peşteră din Betleemul Iudeii. Atunci, împărat al Imperiului Roman era Octavian Augustus (27 î.d. – 14 d.Hr.) în timp ce guvernator al provinciei Siria, de care ţinea şi Iudeea, era Quirinius, iar rege în Iudeea era Irod Idumeul (37 î.d. – 4 d.Hr.). Evenimentul naşterii Mântuitorului s-a întâmplat către sfârşitul domniei lui Irod, fiind fixat de către Sfântul Dionisie Exiguul în anul 753 de la întemeierea Romei, de când se numără anii erei creştine. Deasupra locului Naşterii Domnului din Betleem străjuieşte de peste 1600 de ani, biserica ctitorită de Sfânta Împărăteasă Elena, sec. IV. În relatările Sfintelor Evanghelii, aflăm istoria Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfânta Fecioară Maria locuia în micul orăşel Nazaret. Bătrânul Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, era un bărbat „drept“, după cuvintele Evanghelistului Matei, din neamul lui David. Numele lui Iosif se traduce prin „Iahve să adauge”, iar meseria sa era aceea de dulgher. Se pare că locul de origine al lui Iosif era cetatea Nazaretului în care Iisus avea să copilărească. sarbatoarea-nasterii-domnului-craciunulDeci, atât Iosif logodnicul, cât şi Sfânta Fecioară trebuiau să se înscrie în oraşul strămoşului David, adică în Betleem. Aici, nu au găsit nicăieri loc de adăpost pentru că veniseră foarte mulţi iudei originari din această localitate pentru a se înscrie la recensământul organizat de Imperiul Roman. La ieşirea din Betleem, dincolo de poarta din spre miază-zi s-au oprit. Aici, au găsit o peşteră care slujea drept staul pentru vite. S-au adăpostit în acest loc, unde, în sărăcia cea mai desăvârşită, Sfânta Fecioară Maria a adus pe lume pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Sfântul Evanghelist Matei istoriseşte de venirea magilor de la Răsărit cu aur, smirnă şi tămâie, de înşelarea lui Irod, de fuga în Egipt, de uciderea pruncilor, de întoarcerea de acolo după moartea lui Irod şi aşezarea în Nazaret. Toate acestea, pentru ca să dovedească marele adevăr că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul cel vestit de proroci. Naşterea lui Hristos este un eveniment istoric, pentru că se petrece într-o anumită epocă, pe vremea când în Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar în Iudeea guverna Irod. Sfinţii Evanghelişti insistă în accentuarea caracterului istoric al evenimentului, pentru că vor să arate că Hristos a fost o personalitate istorică, ceea ce înseamnă că a luat cu adevărat trup omenesc şi că întruparea nu a fost o presupunere sau o închipuire. De Crăciun, sărbătorim Naşterea lui Hristos, dar în acelaşi timp, trăim faptele legate de Naştere şi în chip tainic, în inima noastră, pentru că atunci când vieţuim în Biserică, trăim şi suntem părtaşi la toate stadiile sfintei întrupări a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Primele documente despre sărbătoarea Naşterii Domnului le găsim din secolul al III-lea, în Istoria bisericească a lui Nichifor Calist, care a consemnat o tradiţie, potrivit căreia numeroşi creştini au ars de vii într-o biserică din Nicomidia, în care se adunaseră pentru a cinsti Naşterea Domnului. Acest eveniment a avut loc în perioada persecuţiilor împotriva creştinilor, iniţiate de împăraţii Diocleţian şi Maximian.

Istoria evanghelică a Naşterii Domnului

Sfânta Scriptură ne oferă cele mai importante informaţii despre Naşterea Domnului. Desigur acestora se adaugă ceea ce s-a păstrat prin viu grai în Tradiţie şi în credinţa oamenilor. Deşi scopul Evangheliilor nu a fost să ne ofere o biog aDin Sfânta Scriptură aflăm că Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut în timpul lui Irod cel Mare, numit şi Idumeul (74-4 î.Hr.): „Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele“ (Matei 2, 1). Atunci când consemnează Naşterea Domnului, Matei aminteşte şi de moartea lui Irod: „După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif“ (Matei 2, 19). De asemenea, şi Evanghelistul Luca aşază data naşterii lui Iisus în timpul lui Irod cel Mare: „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii“ (Luca 1, 5); şi mai aflăm că acest eveniment a avut loc la un an şi trei luni de la Naşterea Botezătorului Ioan. Conform datelor istorice, aflăm că Irod cel Mare a murit în luna martie a anului 4 î.Hr., iar Naşterea Domnului trebuie să fi avut loc înaintea acestei date, cu cel puţin 40 de zile. Putem data exact moartea lui Irod, pentru că istoricul Iosif Flaviu consemnează că acesta a murit în preajma unei eclipse. Astrologii au datat această eclipsă pe 12 martie anul 4 î.Hr..

Sfântul Dionisie Exiguul şi era creştină

Pentru a înţelege mai bine expunerea noastră trebuie să spunem că în datarea erei creştine Sfântul Dionisie Exiguul sau Cel Smerit (470- 545) a făcut o eroare de cel puţin 4 ani. În secolele al V-lea – al VI-lea, atunci când acest călugăr din Dobrogea a trăit, precum şi mai înainte de el, numerotarea anilor se făcea în funcţie de anii de domnie ai împăratului roman. Un astfel de exemplu avem la Luca 3, 1: „În al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu“. Astfel că, pentru a data Naşterea lui Iisus, Dionisie a aproximat anul morţii lui Irod cu anul de domnie al împăratului Octavian Augustus, care conducea Imperiul Roman. Dionisie a omis însă cel puţin 4 ani din domnia lui Augustus, timp în care acesta a domnit cu titlul de Octavian. Din cauza aceasta moartea lui Irod a fost greşit calculată cu 4 ani în plus, de aici deducând că Naşterea lui Hristos a avut loc mai devreme de anul 1 pe care Dionisie l-a stabilit ca anul erei creştine sau al Naşterii Domnului. Dacă avem în vedere informaţiile de la Matei şi Luca, cele spuse de istoricul Iosif Flaviu referitoare la sfârşitul vieţii lui Irod, precum şi datele oferite de astronomia modernă, putem spune că Naşterea lui Iisus a avut loc în iarna dintre anii 5 şi 4 înainte de era creştină, înainte de moartea lui Irod. Însă, unii istorici împing Naşterea Domnului spre anii 7-6 înaintea erei creştine, pe baza informaţiilor oferite de astronomia modernă. Cercetarea mişcărilor astrelor şi corpurilor cereşti a confirmat că în preajma Naşterii Domnului au avut loc fenomene pe cer care ar fi putut semăna cu naşterea unei noi stele. Acest fenomen special a fost conjuncţia dintre planetele Jupiter şi Saturn. Conjuncţia este momentul apropierii maxime, ca poziţie aparentă, a două corpuri cereşti văzute de pe un al treilea (în general ). Această conjuncţie a avut loc de patru ori: mai, anul 7 î.Hr.; septembrie, 7 î.Hr.; decembrie, 7 î.Hr.; februarie, 6 î.Hr. Ultima conjuncţie, din februarie, anul 6 înaintea erei creştine, a fost deosebit de strălucitoare pentru că în această conjuncţie a intrat şi planeta Marte. Precizările aduse de astrologi, coroborate cu informaţia că Hristos S-a născut înainte de moartea lui Irod, plasează Naşterea lui Hristos între anii 7 şi 4 î.e.n. Dar se deschide o altă problemă. Dacă Naşterea lui Iisus a avut loc în anul 7, atunci începutul propovăduirii sale nu corespunde informaţiei de la Luca, care spunea că avea 30 de ani atunci când a început propovăduirea Evangheliei: „Şi Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască)“ (Luca 3, 23).

Steaua prefaţează Naşterea Domnului în Betleem

Evangheliştii Luca şi Matei ne arată că Naşterea lui Iisus a avut loc mult mai aproape de moartea lui Irod din anul 4 î.e.n. Prima apariţie a stelei a fost cu doi ani şi zece luni înainte de moartea lui Irod (mai 7 – martie 4). Semnificaţia acestui răstimp de doi ani ne este dovedită în alt episod din Sfânta Scriptură, despre care vom vorbi mai încolo. Luca ne arată că Naşterea lui Iisus nu a avut loc în anul 7-6, când a apărut steaua, pentru că el spune că propovăduirea lui Ioan Botezătorul a început în anul al 15-lea de domnie al Cezarului Tiberiu (anii 27-28) (cf. Luca 3, 1-3). Aflăm însă că în timpul activităţii sale L-a botezat pe Iisus Hristos, despre care Luca spune că avea în jur de 30 de ani: „Şi Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască)“ (Luca 3, 23). Această expresie poate să nu arate vârsta exactă a lui Iisus. Ar fi putut să aibă 31, 32 sau 33. Dacă calculăm 32 de ani vârsta Mântuitorului la începutul propovăduirii, şi plecăm din anul 15 al domniei lui Tiberiu, ajungem în anul 5-4 î.e.n. ca an de naştere al Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă însă plasăm anul 7 î.e.n. ca dată a Naşterii, atunci Hristos ar fi avut 35 sau mai mult de ani la începutul propovăduirii, fapt care nu corespunde relatării lui Luca, că Hristos era în jur de 30 de ani.

Naşterea a avut loc când magii au ajuns la Ierusalim

Matei nu arată că Naşterea lui Hristos a avut loc odată cu arătarea stelei din anii 7-6, ci odată cu ajungerea magilor la Ierusalim. Este evident că Evanghelistul presupune o perioadă de timp între arătarea stelei şi ajungerea magilor la Ierusalim, când a avut loc şi Naşterea. Prezenţa magilor a stârnit interesul lui Irod cel Mare, care i-a convocat la o întâlnire, consemnată la Matei 2,7: „Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua“. De la ei a aflat ceea ce noi ştim din astronomie, că steaua minunată s-a arătat de patru ori în anii 7-6. Se arată că vizita magilor a avut loc după ultima apariţie a stelei. Dar cât de târziu a avut loc? Bazându-se pe informaţiile magilor despre stea şi descoperind că a fost păcălit de aceştia care nu i-au descoperit locul şi identitatea Pruncului care va deveni regele lui Israel, Irod a ordonat omorârea tuturor copiilor din Betleem şi din vecinătatea oraşului care ar fi putut rivaliza la tronul de împărat: „Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi“ (Matei 2, 16). El a omorât pe toţi copiii de doi ani şi mai jos până la cei nou-născuţi. Această informaţie preţioasă arată durata de timp dintre prima arătare a stelei şi ajungerea magilor la Ierusalim. Uciderea copiilor de doi ani împliniţi, şi nu de 3 ani, sau cei care urmau să împlinească 3 ani, arată că Irod ştia de la magi răstimpul în care S-ar fi putut naşte Hristos, de la prima apariţie a stelei. Iar dacă ştim că Hristos S-a născut când magii au ajuns în Ţara Sfântă, avem confirmată ipoteza că Hristos S-a născut în iarna dintre anii 5-4 î.e.n. Steaua pe care au văzut-o magii, care i-a condus la locul Naşterii din Betleem şi la Pruncul Iisus Hristos, este un semn divin ce a continuat arătările naturale de mai înainte, care i-au făcut pe magi să plece în această călătorie minunată. Varianta minunii este confirmată şi de relatarea evanghelică, care spune că la Naştere cerul s-a luminat, cete de îngeri s-au arătat şi au slăvit pe Dumnezeu vestind venirea lui Mesia în lume. Această minune a fost văzută şi de unii păstori care păzeau oile în apropiere de Betleem.

Sărbătoarea Naşterii Domnului

Cel dintâi praznic împărătesc cu data fixă, în ordinea firească (cronologică) a vieții Mântuitorului, este Nașterea, numită în popor și Crăciunul, la 25 decembrie, este sărbătoarea anuală a nașterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Luca II, .1-21). Pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creștină, dintre cele ale Mântuitorului, deși nu este tot atât de veche ca Pastile sau Rusaliile, a căror origine sta în legătură cu sărbătorile iudaice corespunzătoare.                      a) În mentalitatea creștină primitivă, moștenită de la lumea veche, accentul se punea pe ziua morții și a învierii divinităților adorate, iar nu pe ziua nașterii lor. De aceea, cultul Mântuitorului în Biserica primară era concentrat mai tot în jurul morții și al învierii Sale. Calendarele creștine păstrează de asemenea în amintirea posterității, nu datele nașterii mucenicilor și ale Sfinților, ci datele morții lor. De aceea, Nașterea Domnului este considerată în general ca o sărbătoare de origine mai nouă decât Pastile. Vechimea ei se poate urmări retrospectiv în documente până pe la sfârșitul secolului III, când – după o tradiție consemnată de istoricul bizantin Nichifor Calist – pe timpul prigoanei lui Diocletian și Maximian, o mare mulțime de creștini au pierit arși de vii într-o biserică din Nicomidia, în care ei se adunaseră să prăznuiască ziua Nașterii Domnului.     b) Deși sărbătorită în toată lumea creștină, totuși, la început era deosebire între creștinii din Apus și cei din Răsărit, în ceea ce privește data acestei sărbători. Astfel, în Apus, cel puțin de prin sec. III, Nașterea Domnului se serba, ca și azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiții, după care recensământul lui Cezar August, în timpul căruia Sf. evanghelist Luca ne spune că s-a întâmplat Nașterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). După Sf. Ioan Gură de Aur, tradiția aceasta este foarte veche la Roma și acolo, spune el, Nașterea Domnului s-ar fi serbat de la început la 25 decembrie. Cam același lucru afirma, puțin mai târziu, și Fericitul Ieronim, într-o cuvântare ținută de el la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie; convingerea că în această zi S-a născut Hristos, spune el, este veche și universală.  

De asemenea, după Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixează ziua nașterii Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este că în Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului IV, Nașterea Domnului era serbata în aceeași zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie; această dublă sărbătoare era numită în general sărbătoarea Arătării Domnului. Practică răsăriteana se întemeia pe tradiția că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeași zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23).     De fapt însă, atât în Orient cât și în Occident Nașterea Domnului a fost serbata de la început la aceeași dată, în legătură cu aceea a solstițiului de iarnă, numai că orientalii au fixat-o, după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcție de data exactă la care cădea atunci solstițiul, adică la 25 decembrie.

Se consideră că sărbătoarea Nașterii s-a despărțit pentru prima dată de cea a Botezului, serbandu-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în anul 379, când Sf. Grigorie de Nazianz a ținut cu acel prilej celebra predica festivă, care va servi mai târziu că izvor de inspirație imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonuluf Nașterii („Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L !…”).    

 Peste câțiva ani, se introducea dată de 25 decembrie, pentru prăznuirea Crăciunului, și la Antiohia, după cum dovedește Omilia la Nașterea Domnului, ținută la Antiohia de Sf. loan Gură de Aur în 386, și amintită mai înainte. În Constituțiile Apostolice (V, 13), redactate spre sfârșitul, secolului IV, Nașterea Domnului e numărata că cea dintâi dintre sărbători, recomandându-se serbarea ei la 25 decembrie, iar în alt loc (cart. VIH, cap. 33) e amintită ca o sărbătoare deosebită de cea. a Epifaniei. Cu timpul, și anume prin prima jumătate a secolului V, ziua de 25 decembrie că dată a sărbătorii Nașterii a fost introdusă și în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului, generalizându-se astfel în creștinătatea răsăriteană. Numai armenii serbează încă până astăzi Nașterea Domnului tot la 6 ianuarie (odată cu Botezul Domnului), că în vechime.  

 c) La fixarea zilei de 25 decembrie că dată a sărbătorii Nașterii Domnului, s-a avut în vedere probabil și faptul că mai toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstițiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care erau împreunate cu orgii și. petreceri desantate și pe coare Crăciunul creștin trebuia să le înlocuiască. Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creștină mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientală, care prin sec. III făcea o serioasă concurenta creștinismului, îndeosebi în rândurile armatei romane, și a cărui sărbătoare centrală cădea în jurul solstițiului de iarnă (22-23 decembrie), ea fiind privită ca zi de naștere a zeului Soare, învingător în lupta contra frigului și a întunericului, și Ziua de naștere a Soarelui nebiruit, pentru că de aici înainte zilele încep să crească, iar nopțile să scadă. Opinia generală a liturgistilor și istoricilor apuseni este că ziua de naștere a zeului Mitra (sărbătoare introdusă la Roma de împăratul Aurelian la 274) ar fi fost astfel înlocuită cu ziua de naștere a Mântuitorului care fusese numit de prooroci „Soarele Dreptății” (Maleahi IV, 2) și „Răsăritul cel de sus” (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 și Troparul Nașterii Domnului) și pe Care bătrânul Simeon îl numise „Lumina spre descoperirea neamurilor” (Luca II. 32), iar apoi El însuși Se numise pe Sine „Lumina lumii” (Ioan IX, 5). Este însă posibil ca adevăratul raport cronologic dintre aceste două sărbători să fie invers, adică va fi existat mai întâi sărbătoarea creștină a Nașterii lui Iisus la 25 decembrie, iar introducerea de către Aurelian a sărbătorii păgâne a lui Mitra la 274 să fi constituit o încercare neizbutită de a înlocui sărbătoarea creștină, mai veche.

  Tot în legătură cu fenomenele naturii erau și sărbătorile de iarnă ale romanilor, că Saturnaliile (sărbătoarea lui Saturn) și Juvenaliile (sărbătoarea tinerilor sau a copiilor), care cădeau cam în același timp. De aceste sărbători ale strămoșilor noștri romani erau legate o mulțime de datini și obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le păstrează până azi, dar le-a pus în legătură cu Nașterea Domnului și le-a împrumutat sens și caracter creștin, că de exemplu: colindele, sorcova, plugușorul s.a., la care cu timpul s-au adăugat și altele, de origine și concepție pur creștină, că : Vicleiemul, Irozii, Steaua s.a., care fac din sărbătoarea Crăciunului una dintre cele mai scumpe și mai populare sărbători ale Ortodoxiei românești.    Nu mai puțin se poate să fi contribuit la fixarea zilei de 25 decembrie că dată a Nașterii Domnului și o considerație simbolică, în legătură cu cursul anului solar. Deoarece Sf. Ioan Botezătorul a spus: „Aceluia (adică lui Iisus) se cade să crească, iar mie să mă micșorez” (Ioan III, 30), s-a așezat sărbătoarea Nașterii lui la 24 iunie (momentul solstițiului de vară, când zilele încep să descrească), iar Nașterea Mântuitorului la 25 decembrie, adică după solstițiul de iarnă, când zilele încep să se mărească.  

  d) Odată fixată la 25 decembrie, sărbătoarea Nașterii Domnului a atras după sine revizuirea și deplasarea sau fixarea datelor unui șir întreg de alte sărbători, în general mai noi, care stau în dependență cronologică de ea, și anume : Tăierea-împrejur a Domnului, întâmpinarea Domnului, Bunavestire și Nașterea Sf. Ioan Botezătorul (vezi mai departe). Totodată, în legătură cu marele praznic, au luat naștere în calendarul răsăritean pomenirile unor sfinți mai importanți din Vechiul și din Noul Testament, grupate înainte și după data Nașterii Domnului (ca de ex: cele 2 duminici dinaintea Nașterii și cea de după Naștere), a căror vechime e atestata încă din sec. IV. Sărbătoarea Nașterii a devenit astfel al doilea punct cardinal al anului bisericesc, după Sfintele Paști. După cum dată Paștilor guvernează întreg ciclul sărbătorilor cu data variabilă (vezi mai departe la această sărbătoare), tot așa Crăciunul reglementează un ciclu important de sărbători cu date fixe, presărate în tot cursul anului bisericesc.

 e) În ceea ce privește modul sărbătoririi, ziua Nașterii Domnului, fiind privită ca una dintre cele mai mari sărbători creștine, era prăznuita cu mare solemnitate. În ziua precedentă se ajuna (obicei existent încă din sec. IV), se făcea slujbă în cadrul căreia se botezau catehumenii, ca și la Paști și la Rusalii, și se citeau Ceasurile mari sau împărătești, numite așa pentru că la Bizanț luau parte la ele și împărații, iar la noi domnitorii cu toată curtea lor. Tot în ajun, slujitorii Bisericii (preoții și cântăreții) umblau, ca și azi, cu icoana Nașterii pe la casele credincioșilor, pentru a le vesti măritul praznic de a doua zi. Cu timpul, s-a instituit și postul Crăciunului, ca mijloc de pregătire sufletească pentru întâmpinarea sărbătorii. Ziua sărbătorii însăși era zi de repaus; până și sclavii erau scutiți în această zi de corvezile obișnuite. Erau oprite, prin legi civile, spectacolele și jocurile de teatru și cele din palestre și circuri. Era interzisă, de asemenea, plecarea genunchilor, atât în ziua Nașterii cât și în tot timpul până în ajunul Bobotezei, regulă pe care, în virtutea tradiției, o păstrează până astăzi cărțile noastre de slujbă.

  General de arm(r)prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

NAȘTEREA DOMNULUI – RENAȘTEREA CREȘTINILOR

,,Credinţa este certitudinea despre existenţa lui Dumnezeu. Credinciosul e sigur că măcar uneori se află faţă de Dumnezeu în raport asemănător ca faţă de o altă persoană, deşi e nevăzut.” 

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae

Obișnuim să ne rezervăm mult timp în preajma sărbătorilor pentru cumpărături, care ne consumă atât banii cât şi energia şi pacea sufletului, pentru distracţii de tot felul, pentru pregătirea bucatelor și curățarea caselor, dar oare cât timp am rezervat pentru a ne curăţa întinăciunea sufletului cu Sfânta Taină a Spovedaniei? Cât timp am rezervat pentru a închina o rugăciune din adâncul sufletului nostru Domnului Iisus Hristos? Cât am dăruit din ceea ce avem(timp, bani, mângâieri tactile sau verbale, sprijin emoțional, iubire) semenilor noștri?  

Nasterea-domnuluiNaşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este dovada veșnică de iubire și îngrijire a Lui Dumnezeu de întreaga lume. În iminența prăznuirii nașterii Mântuitorului (mântuire=salvare) Iisus Hristos, un creștin adevărat se pregătește în primul rând duhovnicește pentru a întâmpina această sfântă sărbătoare care ne umple sufletul de bucurie duhovnicească, pentru că ea este împlinirea făgăduinţelor şi nădejdilor pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor. Persoana Domnului Iisus Hristos este Adevărul, Calea și Viaţa făcându-Se astfel poartă spre Împărăția Cerurilor.  

Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Nimic necurat nu va intra în Împărăția Cerurilor”, deci trebuie să trăim și să cultivăm virtuțiile care ne duc la desăvârșire pentru a putea nădăjdui la milostenia Domnului nostru Iisus Hristos, care este și drept, nu numai bun, ceea ce înseamnă că ne responsabilizează.

Astăzi, Domnul Iisus Hristos bate la uşa inimii noastre pentru a găsi un locaş smerit și blând ca să ne ajute cu multă dragoste și răbdare să alungăm toate patimile din inima noastră, tot întunericul, toată deznădejdea, toată răutatea și toată împietrirea inimii noastre. Iar principala responabilitate duhovnicească a noastră este să ne curățim sufletul printr-o vigilență permanentă care presupune:

  • păzirea gândurilor,
  • călăuzirea afectelor noastre,
  • selectarea activităților în care ne implicăm,
  • însă cea mai bună „metodă” pentru curățirea sufletului, care include tămăduirea rănilor, este pocăința acompaniată de smerenie.

Sufletul nostru are nevoie să fie curățit, vindecat, tămăduit și apoi întărit. Iar postul, rugăciunea, plângerea pentru păcate, înfrânarea, cugetarea la cuvântul lui Dumnezeu slujesc la curățirea și întărirea sufletului. Cu această stare să ne înfățișăm înaintea Nașterii Domnului, cu bucuria nădăjduitoare, cu dragostea vie, cu pacea blândă și curăția luminoasă să ne împărtășim de harul Mântuitorului nostru Iisus Hristos.                              

,,Numai Hristos este salvarea!” ~ Părintele Iustin Pârvu

Mântuitorul Iisus Hristos vrea să se nască în locașul sufletului nostru şi să ne ajute să ne mântuim. Vrea să ne întoarcem mereu ACASĂ pentru a petrece împreună cu El această minunată sărbătoare care ne îndeamnă să dăm la o parte zgomotul și să ascultăm chemarea tăcerii care ne călăuzește spre bucurie, pace, curățire, iubire și nădejde mântuitoare. Hristos ne este exemplu de smerenie bucuroasă când ia chipul unui copilaș născut de Preasfânta Fecioara Maria într-o iesle sărăcăcioasă. Biruitorul iadului, Cuvântul întrupat prevestit de prorocii Vechiului Testament, intră în istorie în cel mai umil posibil și pleacă apoi în cel mai înjositor mod posibil.

Suflete, Domnul să se nască în ieslea inimii tale!
Prin Naşterea Domnului – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – s-a pus început mântuirii noastre: ,,Vieţuirea celor de sus a fost sădită pe pământ, îngerii au tovărăşie cu oamenii, iar oamenii stau, fără teamă, de vorbă cu îngerii. Pentru ce? Pentru că Dumnezeu a venit pe pământ şi omul s-a suit în cer: toate s-au amestecat”.

La finalul postului, creștinii sunt bucuroși să meargă cu nădejde spre părinții duhovnici pentru a se mărturisi și apoi să primească în trupul lor însuși Trupul și Sângele Dumnezeului nostru care-i ajută să se împărtășească și ei din duhul dumnezeiasc cu ajutorul harului Sfântului Duh.        În noaptea sfântă de Crăciun, odată cu pruncul sfânt suntem chemați să ne (re)naștem și noi, adică să ne înduhovnicim pentru a fi lăcașuri sfințite pentru Domnul nostru, El neavând alt lăcaș sau altă casă mai dragă ca sufletele noastre!   

 Stropește-ne cu isop, Doamne, spală întinăciunea minții și inimilor noastre, izbăvește sufletele noastre de moarte, mântuiește-ne, nu pentru faptele noastre, ci pentru iubirea Ta pentru oameni, căci Tu ești nădejdea, viața, mângâierea și învierea noastră!

  General de arm(r)prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC