Arhive lunare: ianuarie 2019

Centru pentru pacienți cu scleroză multiplă la Timișoara, cu sprijinul Mitropoliei Banatului

La Timișoara se va inaugura, miercuri, Centrul pentru pacienţii cu scleroză multiplă, un proiect al Fundaţiei Filantropia Timişoara în parteneriat cu sectorul social filantropic şi misionar al Arhiepiscopiei Timişoarei. Spațiul destinat pacienților cu scleroză multiplă a fost pus la dispoziție de Mitropolitul Banatului și este accesibil tuturor celor care suferă de această afecțiune.

mitropolitul-Banatului-IoanFundaţia Filantropia Timişoara va pune la dispoziţie o echipă formată din psiholog, asistent social, kinetoterapeut, medic psihiatru care va activa în acest centru. Pacienții vor beneficia de asistență medicală complementară în mod gratuit în acest centru. Vor fi atât servicii de educaţie pentru viaţă sănătoasă, cât şi cele despre cum să trăieşti în condiţiile date cu această boală. Centrul este situat în Timişoara, strada Iuliu Maniu nr.40, iar miercuri, 23 ianuarie, la ora 11, va fi inaugurat

Reprezentanții acestor pacienţi au venit în 2018 la sediul Mitropoliei Banatului pentru a solicita sprijin, solicitând un spațiu în urbea de pe Bega unde să le poată fi acordate servicii medicale. Au găsit sprijin la Mitropolitul Banatului.

„Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Ioan a răspuns acestei solicitări de sprijin prin punerea la dispoziţie a unui spaţiu care sa fie dedicat unei astfel de îngrijiri şi a încredinţat Fundaţiei Filantropia Timişoara să se ocupe de lucrările ample de amenajare şi dotare. Noul serviciu social este situat în Timişoara, strada Iuliu Maniu nr.40 şi se adresează comunităţii persoanelor ce suferă de scleroza multiplă şi care în judeţul Timiş are un număr de peste 400 de persoane”, transmit reprezentanții Arhiepiscopiei Timișoarei.

Scleroza multiplă este o boală caracterizată prin inflamaţia şi distrugerea selectivă a mielinei sistemului nervos central, cu apariţia unor zone de cicatrizare.

Boala este cea mai frecventă cauză de invaliditate de cauză neurologică a adulţilor tineri, după cauzele de invaliditate determinate de traumatisme. Este de două ori mai frecventă la femei decât la bărbaţi, fiind rară înainte de adolescenţă şi cu incidenţă crescută constant de la adolescenţă până la 35 de ani, cu scădere treptată după această vârstă. Nu există un tratament curativ al bolii, dar mijloacele terapeutice actuale ameliorează vizibil simptomatologia. Psihoterapia este utilă, ştiut fiind faptul că aceşti bolnavi sunt depresivi (cazurile de suicid sunt frecvente, reprezentând o importantă cauză de deces în scleroza multiplă).

Florin CREȘTINUL

Patriarhul Daniel: Sfinţii Trei Ierarhi sunt rugători ai noştri în faţa Sfintei Treimi

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a spus în ziua de pomenire a Sfinţilor Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, că aceştia sunt „rugători ai noştri în faţa Sfintei Treimi”.

Viaţa şi virtuţile

Patriarhul României a prezentat, în predica rostită miercuri în Paraclisul Sfântul Grigorie Luminătorul din Reşedinţa Patriarhală, viaţa şi virtuţile acestor personalităţi teologice de excepţie ale lumii creştine care au atât o zi de pomenire comună, cât şi zile individuale de cinstire.

Patriarhul-Daniel-4.x71918.x71918Primul despre care a vorbit a fost Sfântul Vasile cel Mare de la care a rămas în Biserică „preocuparea pentru ajutorarea săracilor, bolnavilor, bătrânilor, călătorilor, precum şi a tuturor celor care sunt lipsiţi de cele necesare”.

„De la opera lui numită Vasiliada a învăţat întreaga creştinătate că propovăduirea Evangheliei lui Hristos trebuie însoţită şi de faptele milosteniei”, a spus Preafericirea Sa.

În continuare, Patriarhul Daniel a evidenţiat contribuţia teologică majoră a Sfântului Grigorie Teologul pe parcursul activităţii sale arhiereşti: „a tâlcuit învăţătura apostolică despre Sfânta Treime într-un mod deosebit de clar şi de profund”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, care este pomenit împreună cu sfinţii amintiţi mai sus, s-a remarcat prin interpretarea Evangheliei după Matei, a celor 14 epistole pauline şi nu numai.

Patriarhul a adăugat că acest sfânt, în timpul activităţii sale, a criticat patimile celor bogaţi precum şi a conducătorilor vremii, din această cauză fiind trimis de două ori în exil unde a şi murit.

Ce au în comun

Oferind explicaţii cu privire la ce i-a legat pe cei trei „mari dascăli ai lumii şi ierarhi”, încât să fie sărbătoriţi în aceeaşi zi, Părintele Patriarh a spus că i-a unit faptul că „au fost păstori ai Bisericii în secolul al IV-lea”, dar şi calitatea comună de „mari apărători ai credinţei în Sfânta Treime”.

„Au apărat credinţa ortodoxă în vremuri de mari rătăciri şi în acelaşi timp au iubit Biserica şi pe cei săraci”, a mai precizat Patriarhul Daniel.

Preafericirea Sa a mai evidenţiat şi viaţa ascetică deosebită a celor trei corifei ai Ortodoxiei, explicând că ei au avut o „sănătate şubredă”, urmare a zilelor multe de post, rugăciune şi priveghere.

La finalul omiliei rostite, Patriarhul a îndemnat să le urmăm exemplul de viaţă al celor trei ierarhi prin cinstire cu multă evlavie datorită faptului că sunt „învăţători de bază ai Ortodoxiei”.

„Cine nu este în acord cu învăţătura lor este în mod precis pe cale rătăcită”, deoarece ei sunt „criteriul de referinţă pentru Ortodoxie”, a atenţionat Preafericirea Sa.

Sfinții Trei Ierarhi sunt ocrotitorii spirituali ai instituțiilor de învățământ teologic ortodox din toată lumea. Această zi a fost instituită în anul 1936 la Congresul Mondial al Facultăților de Teologie de la Atena.

Florin CREȘTINUL

Ceremonial religios-militar la Lugoj

La 25 ianuarie, în urbea lugojeană, a avut loc un ceremonial religios-militar, prilejuit de sărbătorirea a 100 de ani de la înființarea Regimentului 90 Infanterie (25 ianuarie 1919 – 25 ianauarie 2019), primul regiment românesc înființat după Primul Război Mondial în Transilvania.

DSC06206_1600x1200-1024x768După intonarea Imnului de Stat al României a urmat cuvântul de bun venit, adresat de Col. Ion Teca, comandant al Batalionului 183 Artilerie Mixtă General ,,Ion Dragalina” – continuatorul tradițiilor ostășești în orașul de pe Timiș. Domnul General în retragere, Conf. Univ. Dr. Mircea Mândru (ultimul comandant al Regimentului 90 Infanterie Lugoj) a vorbit despre istoricul Regimentului 90 Infanterie, despre importanța acestei zile și despre monumentul ridicat în anul 1994 și reabilitat anul acesta ce are menirea de a reamintii sorgintea primei structuri militare din Transilvania-Banat.

Slujba religioasă a fost oficiată de părintele Emanuel Gafița, preotul militar al Garnizoanei Lugojului și de părintele Traian Birăescu, de la Parohia Dealul Viilor. La manifestarea au mai fost prezenți și Excelența Sa Alexandru Mesian, episcopul greco-catolic de Lugoj, monseniorul Angelo Narcis Pop, vicar al Episcopiei de Lugoj și Prea Onoratul părinte Ioan Cerbu, protopopul ortodox al Lugojului.

Acțiunea a  continuat cu câteva alocuțiuni susținute de invitați, printre care domnul consilier al Ministrului Apărării Naționale, Narcis Bălășoiu, generalul Nicolae Lupulescu, desemnat ca reprezentant al Statului Major al Apărării, colonelul în rezervă Mircea Cosma, reprezentant al Uniunii ASTRA Sibiu și domnul primar, Francisc Boldea. Activitatea a luat sfârșit cu depunerile de coroane și cu defilarea militarilor lugojeni în aplauzele celor prezenți.

Manifestarea lugojeană s-a mai bucurat de prezența: D-nului General Dan Ionescu, Comandantul Brigăzii 18 Cercetare și Supraveghere ,,Decebal” Timișoara, D-nului General (Rez.) Gheorghe Feraru, D-nului General (Rez.) Ciungu Mihai, D-nului General (Rez.) Paul Vasile, D-nului General (Rez.) Țenu Costică, dar și alte cadre militare active, în rezervă și retragere, precum și de numeroși lugojeni.

Acțiunea s-a dorit a fi o sinceră evocare adusă eroilor acestui regiment românesc, căzuți pe câmpurile de bătălie pentru apărarea patriei și a credinței strămoșești.

***

În timpul dominației austriece până la 1 decembrie 1918, Austria avea dislocate în Transilvania și Banat zeci de structure militare în aproape toate orașele regiunii. În acest context, orașul Sibiu a devenit cel mai puternic centru militar al Austriei în Transilvania și Banat, fiind clasificat ca a doua garnizoană militară, după capitala imperiului, Viena.

După 1 decembrie 1918, moment istoric în viața poporului roman prin făurirea României Mari și înfrângerea armatelor imperiale în Primul Război Mondial, autoritățile austriece și-au retras structurile militare din Transilvania, Banat și Bucovina iar acestea au fost confiscate de Consiliul Dirigent în care au fost dislocate unitățile și marile unități românești în vederea apărării istoricului act al unirii, aflat din primele momente sub amenințarea vecinilor. În acest context de măsuri s-a înscris și înființarea Regimentului 90 Infanterie, dislocat în fosta cazarmă de pe suprafața bastionului Soldisch din Sibiu. Regimentul a luat ființă prin Decretul – Lege nr. 345 din 25 ianuarie 1919, semnat de Maiestatea Sa Regele Ferdinand I, urmat de Decizia Ministerială nr. 40 din 26 ianuarie 1919.

La puțin timp după înființare, respectiv la 12 aprilie 1919, regimentul a fost deplasat pe granița de vest a țării, unde a dus lupte de apărare și unde a respins ofensiva armatei ungare, devotată DSC06153_1600x1200-1024x768guvernatorului comunist/bolșevic al cărui președinte era Bela Khun ce urmărea ca prin forță să anuleze actul istoric de la 1 decembrie 1918.

La începutul lunii august 1919 trupele române au declanșat contraofensiva, respingând până la sfârșitul lunii armata maghiară până la capitularea acesteia, guvernul autodizolvându-se, iar Bela Khun refugiindu-se la Moscova.

Regimentul 90 Infanterie a participat și la cel de-al Doilea Război Mondial, începând cu 24 septembrie 1941 până la 9 mai 1945. El a luat parte la ocuparea fortificațiilor din zona Odessa, după care regimentul a înaintat spre Stepa Calmucă. În urma contraofensivei sovietice și a pierderilor foarte mari suferite, regimentul rupe lupta și se retrage în dezordine, de altfel ca întreaga armată română și germană.

În urma luptelor duse pe câmpurile de luptă împotriva trupelor germano-hortiste, Regimentul 90 Infanterie a avut aproximativ 3200 de morți și dispăruți, din care 400 ofițeri și subofițeri. De asemenea s-au înregistrat și 7450 de răniți, din care 300 ofițeri și subofițeri. După terminarea războiului Regimentul a venit în țară, schimbând succesiv mai multe garnizoane. În prima decadă a anilor 50 a fost amplasat în raionul fortificat din Banat în zona localităților Becicherecul Mic și Jebel. Ulterior a venit în Lugoj, unde după aniversarea a 75 de ani de la înființare, în primăvara anului 1994, s-a desființat, transformându-se prin contopire cu Centrul de Instrucție Tancuri Buziaș, în Brigada 80 Infanterie.

Este important de consemnat un fapt unic în Armata Română și anume că Regimentul 90 Infanterie a fost singura unitate din Armata Română care, în luptele purtate pe fronturile de est și de vest, a pierdut 3 comandanți de regiment. Un alt fapt semnificativ în istoria modernă a Armatei Române este și acela că Regimentul 90 Infanterie a dat un număr de 17 generali. Este demn de menționat că în istoria modernă a orașului și ulterior a municipiului Lugoj, mai mult de un sfert de veac Regimentul 90 Mecanizat a reprezentat o prezență activă și onorabilă.

Florin CREȘTINUL

„Dumnezeu și țara” – orbita în care Al. I. Cuza a așezat națiunea română

Aceasta este orbita în care marele voievod a așezat națiunea română: Dumnezeu și țara. Ne-a fost bine atunci când am rămas credincioși acestui jurământ; am trăit clipe grele în zilele și anii când ne-am abătut de la această traiectorie”, a constatat Mitropolitul Teofan la aniversarea a 160 ani de la Unirea Principatelor Române.

În cuvântul adresat miilor de persoane prezente în Piața Unirii din Iași, recent declarată Capitală istorică a României, ierarhul a subliniat importanța unității și a iertării dușmanilor.

Înaltpreasfinția Sa a amintit cuvintele domnitorului Alexandru Ioan Cuza care jura „în numele Sfintei Treimi și în fața țării mele că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele patriei”.

Unirea-Principatelor-Iasi-Teofan.x71918„În același jurământ, voievodul Cuza spunea: «Voi uita toată prigonirea și toată ura, iubind deopotrivă pe cei care m-au iubit și pe cei care m-au urât, neavând în fața ochilor mei decât binele și fericirea nației române. Așa să-mi ajute Dumnezeu și compatrioții mei să-mi mie întru ajutor». Cuvinte de aur, cuvinte de foc, cuvinte care inspiră, provoacă și cheamă la răspuns”, a spus IPS Teofan.

Evenimentele aniversare de la Iași

A urmat ceremonia depunerii de coroane în fața statuii domnitorului Alexandru Ioan Cuza, parada militară și „Hora Unirii”. Primăria Iași a oferit o masă populară cu 5.000 de porţii de plăcinte moldoveneşti, ceai şi vin fiert.

După manifestările aniversare din Piața Unirii, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei a oficiat o slujbă de pomenire la mormântul lui Al. I. Cuza din Biserica Mănăstirii „Sf. Trei Ierarhi”.

 

Tot joi, 24 ianuarie 2019, pe esplanada Costache Negri din Iași, a avut loc dezvelirea bustului poetului naţional georgian Besarion Gabashvili, poet ce şi-a trăit ultima parte a vieţii la Iaşi, la sfârşitul secolului al VIII-lea.

Evenimentele de la Iași dedicate Unirii Principatelor au cuprins și retragerea cu torțe a militarilor din Garnizoana Iași, precum și un spectacol artistic.

Ziua s-a încheiat cu două evenimente în paralel: o întâlnire a unor asociaţii unioniste la Palatul Roznovanu şi un Bal al Unirii la Palatul Culturii.

Mai multe detalii și fotografii de la evenimente puteți afla pe site-ul Doxologia.

Florin CREȘTINUL

Ioan Aurel Pop: Unirea politică sau de când sunt românii români

Preşedintele Academiei Române, domnul Ioan-Aurel Pop, a rostit joi un cuvânt la Palatul Patriarhiei în cadrul evenimentului organizat cu prilejul împlinirii a 160 ani de la Unirea Principatelor Române.

Excelenţa Sa a prezentat importanţa şi implicaţiile actului istoric care a stat la baza făuriririi statului naţional unitar român, subliniind că „istoria unirii noastre este istoria viețuirii noastre, iar unirea politică de la 1859 a fost mărturia puterii unei națiuni renăscute”.


Unirea politică sau de când sunt românii români

De sărbătoarea Unirii Țării Românești și Moldovei, s-ar cuveni să se rostească alocuțiuni festive sau să se facă rememorarea întâmplărilor din 1859 ori ale premiselor acestora, din istoria mai apropiată ori mai îndepărtată.

De cele mai multe ori se și face acest lucru, deși uneori se evocă fapte, procese istorice, personalități, fără cunoașterea suficientă a trecutului. Cele mai mari erori în domeniul istoriei se fac din 24-ziua-unirii-pe-Dealoan-aurel-pop.x71918ignoranță, dar se perpetuează, cel mai adesea, din interes.

Nu demult apărea într-un ziar de mare tiraj și cu îndelungată tradiție un articol care începea cu formula „Mitul conștiinței naționale la români” și care avea un paragraf cu titlul „Românii au fost români de acum 150 de ani”.

Altfel spus, locuitorii acestor spații de la Dunăre și de la Carpați ar fi devenit români pe la pe la 1850-1860.

Dar oare ce erau românii înainte de a fi fost români? Sau erau români și nu știau asta? Întrebările acestea nu sunt fără sens, pentru că se poate să existe comunități de oameni pe lumea asta fără ca acestea să aibă conștiință de sine, adică fără ca acei oameni să fie convinși că formează respectiva comunitate.

Nu este acesta cazul etnicității decât în mică măsură, fiindcă popoarele, atunci când sunt deplin formate ca realități, dobândesc, prin elitele lor, și conștiința acestei existențe.

Titlurile șocante de mai sus au, însă, alt rost decât acela de lămurire a unor adevăruri din trecut. Prin formularea și poziționarea lor în pagină, ele asigură succesul de receptare. Se întâmplă aceasta fiindcă mulți sunt curioși – din varii motive – să vadă ce se ascunde sub astfel de vorbe.

Dacă articolul s-ar fi chemat „Unirea Moldovei și Țării Românești la 1859” numărul curioșilor ar fi scăzut, se pare, considerabil. Mijloacele de difuzare în masă au logica și scopurile lor, pe când cunoașterea istorică, adică dezvelirea vieții oamenilor de odinioară, se derulează după cu totul alte rânduieli.

Evident că, la cei 160 de ani trecuți de la unirea celor două principate românești, ne întrebăm mulți dintre noi cum s-au petrecut lucrurile, ce sentimente aveau atunci românii, dacă ei formau sau nu o națiune, dacă țara unită s-a făcut pentru ei sau pentru alții, dacă actul l-au înfăptuit românii ori le-a fost făcut cadou de către marile puteri etc.

În chestiunea națiunii române și a conștiinței apartenenței românilor la poporul lor, lucrurile par lămurite demult, dar – după cum se vede – nu sunt. Totuși, nu este nevoie să fii istoric de meserie ca să poți ajunge la câteva concluzii simple, fără să te lași amăgit. Grupurile de oameni sunt deosebite unele de altele de când este lumea, iar un motiv al acestor diferențe a fost – tot din vremuri imemoriale – limba.

Din clipa în care anumiți oameni și-au dat seama că vorbesc altă limbă în raport cu alți oameni și au conștientizat acest lucru, la nivelul grupului s-au pus bazele etniilor, ginților sau neamurilor, așa cum sunt ele numite și în Biblie.

Românii știau că sunt români încă de la finalul etnogenezei, așa cum francezii știau că erau francezi, ungurii că erau unguri sau rușii că erau ruși. Evident, nu toți se gândeau la acest lucru și nu toți conștientizau mărimea comunității etnice în care trăiau, nici forța sa și nici problemele sale.

Dar au existat de timpuriu – adică de la începutul mileniului al II-lea al erei creștine – membri ai elitei, români și străini deopotrivă – care știau ce înseamnă să fii român, care știau că românii sunt de obârșie de la Roma, că vorbesc o limbă asemănătoare latinei și altor limbi romanice, că sunt de credință creștină răsăriteană etc.

Știința singură nu este însă suficientă pentru acțiunea desfășurată în numele unității. Secole la rând, unitatea românilor, de care erau conștienți anumiți intelectuali și oameni politici, s-a menținut la nivel pasiv și constatativ, fără să nască atitudini practice. Românii, ca și restul omenirii, aveau atunci alte probleme și alte priorități.

Totuși, în secolul al XVI-lea, sunt consemnate primele acțiuni sau posibile acțiuni politice în numele unității românești. Astfel, la finele domniei lui Petru Rareș, o comisie austriacă de investigație consemnează posibilitatea unirii Maramureșului cu Moldova, dintr-un motiv foarte simplu: „fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri”.

Or, toate aceste argumente fac parte din etnicitate și arată o anumită conștiință de grup, bine sedimentată în jurul anilor 1550.

Nicolaus Olahus (adică Nicolae Românul) murea la 1568, în calitatea lui de arhiepiscop primat și de regent al Ungariei habsburgice, iar episcopul de Oradea, Francisc Forgach, răsufla ușurat și devenea cinic: „Arhiepiscopul de cea mai joasă speță, născut din tată român și înălțat, din ură împotriva celorlalți, la cel mai înalt rang, s-a zbătut să păstreze regența și sigiliul regesc.

Căci el deținea toate aceste demnități foarte înalte, spre grava ofensă a tuturor, deoarece ocupa în mod rușinos, dregătoriile și rangurile multora”.

Pentru Forgach nu mai contau nici solidaritatea confesională, nici ierarhia, nici erudiția de amploare europeană, nici calitatea de catolic și de umanist, nici slujirea cu devotament a Ungariei de către Olahus, ci doar originile sale românești. Cu alte cuvinte, în a doua jumătate a secolului al XVI, este conștientizată etnicitatea românească de neromâni.

La fel, la intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în toamna anului 1599, cronicarul umanist Szamosközi István (Zamosius) pune ridicarea la luptă a românilor pe seama solidarității de tip etnic: „Într-adevăr, la vestea luptei nefericite <de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599>, care s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară, națiunea românilor, care locuiește în fiecare din satele și cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul venit <din Țara Românească> și, atât împreună cât și separat, au prădat în lungul și în latul țării. Căci încurajați de încrederea că aveau un domn din neamul lor […], au ocupat drumurile și au ucis pretutindeni […].

Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului […], cu atât mai multă cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când țara era liniștită, dovediți prin decizii judecătorești cu vreo faptă rea, erau pedepsiți cu cele mai grele pedepse.

Peste tot, spânzurătoarele, butucii, securile, cârligele, funiile și toate locurile de osândă erau pline mai mult de români”.

Ce reiese din textul de mai sus? Că românii ardeleni – cei mai mulți țărani – erau nu numai convinși că sunt români, diferiți de etnia liderilor politici ai Transilvaniei, ci și că principele român era unul de-al lor, că i-ar putea înțelege și sprijini tocmai în temeiul apartenenței comune la același popor.

Opinii asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus (Ambrosius Simigianus) și Georg Krauss, cronicarul anonim de la Prejmer și alții. Somogyi subliniază că s-au răsculat românii, care-i prindeau și-i jefuiau pe unguri, iar Krauss vorbește despre „românii murdari, hoți, ucigași, răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era de națiunea lor, adică un român”.

Mikó Ferenc spune că nobilii maghiari erau „îngroziți de stăpânirea românească” a lui Mihai Viteazul.

Este adevărat că Mihai nu a unit Transilvania și Moldova ca să creeze România – era prea devreme pentru un asemenea act –, dar a trezit în epocă sentimente de solidaritate românească care nu au putut fi uitate și care l-au transformat ulterior pe învingătorul de la Șelimbăr în erou național.

Este adevărat că intelectualii români au răspândit ideile latinității, ale unității și ale solidarității în rândul poporului; este adevărat că edificiul numit România s-a construit prin efortul unor elite conștiente și responsabile, care au plănuit opera politică națională.

Nu era o mare filosofie să-ți dai seama că o comunitate națională, spre a dăinui, are nevoie de un scut, de un adăpost, adică de statul național care s-o organizeze, s-o apere, s-o protejeze și s-o reprezinte în raporturile internaționale.

Națiunea română nu s-a construit din nimic, ci din secolele multe și îndelungi de lucrare a poporului român asupra lui însuși. Elitele nu pot construi din nimic o națiune, dar pot organiza o națiune.

Așa cum biserica de la Densuș este făcută din materiale romane, la fel edificiul numit națiune modernă – organizat și fortificat de elitele noastre politice și intelectuale – are drept pietre de temelie și cărămizi „năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi” (Alexandru Davila), care vin toate din „datina străbună”, adică din adâncul existenței acestui popor.

Sunt specialiști care consideră națiunea o realitate genuină, născută din firescul evoluției unor comunități etnice, și alții care cred că națiunea este un construct cultural, inventat de elite.

Iar dintre aceia care spun că națiunile există aievea, sunt unii care cred că națiunile sunt realități civice (că poți fi membru al unei națiuni prin simpla voință de aderare și prin obținerea de documente adecvate) și alții care cred că națiunile sunt realități organice, formate treptat, în timp, prin acumulări succesive.

Nu este însă nevoie să fii istoric ca să te convingi că lucrurile nu sunt atât de tranșante cum le-ar dori anumiți teoreticieni. Națiunile se nasc și se fac în același timp.

Dacă „Părinții Patriei” americane nu ar fi avut în urmă peste două secole de acumulări în istoria coloniilor engleze nu aveau cum să construiască din nimic o „națiune” pe la 1776-1783.

Experiența americană i-a făcut pe unii să creadă că națiunea se confundă cu statul, ceea ce, pentru multe popoare europene părea, în chip natural, lipsit de sens. Noi, românii, ca și germanii, ca și italienii, ca și polonezii, ca și cehii, ca și slovacii etc., ne-am construit națiunile (adică solidaritățile moderne) fără să avem state unitare, adică fără să avem scutul politic necesar pentru aceste comunități.

O națiune închegată poate trăi vremelnic în mai multe state, dar nu poate face acest lucru pentru eternitate, fiindcă părțile risipite sub aspect politic se pierd treptat, se transformă ori se topesc în sânul altor națiuni.

Unii români au înțeles acest lucru încă de la începuturile Epocii Moderne, iar majoritatea românilor a conștientizat esența unirii politice abia în secolul al XIX-lea.

Atunci, pe fondul realităților existente și care însemnau unitatea de origine, de limbă, de nume, de credință, de cultură, de tradiții, intelectualii școliți în Occident, aflați la curent cu marile transformări din Europa, au susținut, au promovat, au predicat și au construit unitatea națională. Momentul 1859 a fost posibil datorită antecedentelor sale istorice îndepărtate, dar și datorită inteligenței elitei noastre care a acționat corect în deceniul 1848-1859.

Actul de la 24 ianuarie s-a realizat cu succes în urma îmbinării judicioase dintre factorul intern și cel extern, dintre interesele marilor puteri și interesele naționale românești.

Marile puteri occidentale aveau nevoie de un pion puternic care să susțină interesele lor la Dunărea de Jos, în coasta Turciei, Austriei și Rusiei, iar liderii români voiau un viitor pentru națiunea lor, iar acest viitor era de neimaginat fără sincronizarea cu Europa, fără întoarcerea la rădăcini, fără pătrunderea în șuvoiul istoriei de succes.

O națiune mică precum cea română nu avea cum să-și decidă singură destinul – pentru că risca să fie strivită –, dar nici nu a stat pasivă, la cheremul marilor puteri.

Dubla alegere a prințului Alexandru Ioan Cuza, obținerea recunoașterii dublei alegeri, unificarea instituțiilor, marile reforme ale modernizării nu au fost creații ale marilor puteri, ci întruchipări ale voinței naționale românești.

La fel, de la împiedicarea divizării țării prin aducerea principelui străin, de la adoptarea Constituției (1866), a monedei naționale (1867), de la crearea Academiei Române (1866), de la proclamarea și cucerirea independenței de stat (1877-1878), de la făurirea Băncii Naționale (1880), de la instituirea Regatului României (1881) și de la obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 până la unirea provinciilor românești cu Țara la 1918, nimic nu a venit drept dar din partea mai marilor lumii.

Evident, românii nu au putut acționa singuri și nici în opoziție permanentă și totală cu marile puteri, dar au existat momente decisive – precum cele evocate mai sus – când și-au luat soarta în mâini.

Cel mai bine s-a văzut acest lucru atunci când, pe calea deschisă de Congresul de Pace de la Paris (1856), adunările ad-hoc au decis unirea la 1857, unire restricționată de marile puteri prin Convenția de la Paris din 1858 și înfăptuită de români prin dubla alegere din 5 și 24 ianuarie 1859.

Poate că astăzi, când trăim vremuri grele, când ni se repetă mereu că trăim vremuri grele și când suntem sau părem mai risipiți ca niciodată, când educația nu mai este pusă la temelia succesului în viață și când elevii și studenții sunt învățați de părinți și de profesori că nu se pot instrui și realiza la casa lor, ne vine greu să credem acea concentrare de energie românească la 1859.

Ne întrebăm – unii dintre noi – dacă toate au fost aievea și dacă nu cumva alții ne-au dăruit toate acele mari împliniri. Acest sentiment de ticăloșire și de nimicnicie face parte din existența noastră tragică – cum ar spune un mare filosof –, dar nu trebuie să ne poată copleși.

Ne-am purtat crucea ca popor și ca națiune prin această lume în epoci întunecate, ne-am văzut satele arse și risipite, ne-am plâns fiii și părinții sacrificați, ne-am trezit cu limba înstrăinată și cu istoria hulită, dar nu ne-am plecat niciodată definitiv.

Istoria unirii noastre este istoria viețuirii noastre, iar unirea politică de la 1859 a fost mărturia puterii unei națiuni renăscute.

De la 1859, provinciile înstrăinate aveau o țară unită spre care să privească, iar de la 1877-1878 aveau o Românie independentă ajunsă în curând regat, o Românie nu doar spre care să privească, ci căreia să i se alăture în actul Marii Uniri.

Dacă România Întregită este edificiul nostru național, atunci unirea de la 1859 este temelia acestui edificiu, încununat la 1918.

Iosif VARGA

Care sunt cauzele devalorizării sau deprecierii monedei naţionale?

Cea mai slabă cotaţie a monedei naţionale în raport cu euro a fost vineri, 25 ianuarie: 4,7648 lei/euro. Un minim istoric pentru moneda naţională.

ddEste simptomatic ceea ce s-a întâmplat în ultima săptămână. Vineri, 18 ianuarie – 4,6975; luni, 21 ianuarie – 4,7081; marţi, 22 ianuarie – 4,7142; miercuri, 23 ianuarie – 4,7569; vineri, 25 ianuarie – 4,7648. O evoluţie din rău în mai rău. Care sunt cauzele?

Constantin Rudniţchi, analist economic, susţine că, „pe de o parte, este o chestiune fundamentală, de economie, care se referă la deficite. Deficitul de cont curent, anul trecut, a crescut. Deficitul balanţei comerciale este şi el în creştere. Adăugăm şi deficitul bugetar, pentru a avea o imagine asupra nevoii de finanţare. Ne uităm şi la datorie, care a crescut şi ea, şi dă o imagine asupra datoriei companiilor“.

Un al doilea element, spune Rudniţchi, „este tipul destul de haotic de gestiune administrativă a Guvernului. Sunt destul de multe bâlbe, nereuşite“.

Acestea creează incertitudini? Sunt mai multe paliere – a explicat Rudniţchi pentru „România liberă“. „Pe de o parte, felul în care se lucrează. Sigur că OUG 114 a detonat toată această neîncredere şi incertitudine. Şi prevederile, şi felul în care a fost dată, fără să ştie nimeni nimic“, arată expertul.

„BNR nu a ştiut nimic, băncile nu au ştiut nimic, companiile nu au ştiut nici ele nimic. Acestea, ca să zic aşa, sunt practici de secolul trecut. Acum lucrurile se fac altfel, cu o dezbatere publică, cu un anunţ, mai întrebi şi actorii din piaţă ce părere au“, crede Constantin Rudniţchi

Reacţionează zona cea mai sensibilă

Leul şi piaţa valutară constituie zona cea mai sensibilă, susţine Rudniţchi, arătând că „acolo se vede foarte repede lipsa de încredere a unor investitori, fie că e vorba despre români sau străini. Şi cetăţenii români se duc pe la casele de schimb valutar şi încearcă să cumpere euro“.

Desigur că aceasta duce la scăderea masei monetare de euro aflată în piaţă şi, astfel, la scumpirea monedei. „Investitorii străini sigur că sunt ca nişte mici animale de pradă. Acolo unde văd o piaţă care dă semne de neîncredere, apar tranzacţii speculative pe moneda naţională“, spune expertul.

Constantin Rudniţchi adaugă printre factorii de influenţă aupra evoluţiei leului lipsa bugetului, care generează şi aceasta o neîncredere în economie.

„Investitorii nu ştiu ce fel de construcţie bugetară vom avea. Dacă nu ne încadrăm în 3%, ne putem aştepta la probleme în faţa Comisiei Europene, la proceduri de infringement, care generează o altă problemă“, spune Rudniţchi.

Factual. Lucruri concrete. Comunicare

La ce ar trebui să ne aşteptăm în continuare? „La lucruri concrete. Există o adversitate care îngrijorează la fel de mult, o linie roşie pe care şi alte state au trecut-o: atacurile la banca centrală“, a spus Rudniţchi pentru „România liberă“.

„Şi BNR are păcatele ei, dar a încerca să ataci independenţa băncii naţionale, pe modelul unor state ca Ungaria, Polonia sau Turcia, nu e deloc un lucru pozitiv în ochii investitorilor“, a explicat Rudniţchi.

„Cred că ar trebui, în următoarea lună, să avem mesaje serioase, solide din partea Guvernului“, a subliniat analistul economic, adică „să iasă cu bugetul, să se liniştească aceste atacuri, chiar să dea o declaraţie despre independenţa BNR, ca să se calmeze un pic piaţa, pentru că dacă o ţinem aşa s-ar putea să ne trezim cu un euro până aproape de 5 lei“.

Profesorul de economie Mircea Coşea crede că în perioada următoare „moneda euro va scădea, dar la un nivel oricum superior faţă de ce a fost acum două săptămâni“.

Pe de altă parte, Coşea spune că România ar trebui să ajungă „la un element de civilizaţie economică prezent în toate ţările: cooperarea zi de zi, oră de oră, între politica monetară şi politica fiscal-bugetară, adică între BNR şi Guvern“.

„De aceea avem bancă naţională, să coopereze cu Guvernul. Această permanentă împungere, această luptă nu face bine. România apare ca o ţară impredictibilă bancar, şi asta nu e bine“, a explicat universitarul

Ţine de structura economiei României. Nu face faţă

Mircea Coşea susţine că „variaţia monedei şi inflaţia sunt chestiuni normale ce apar într-o economie. Eu mă aşteptam – şi am mai şi spus că în ianuarie şi februarie vom avea o cădere a leului, nu atât de mare, dar e un lucru obişnuit“. De ce este obişnuit? „Ţine de structura economiei naţionale: nu face faţă, prin ofertă internă, unei cereri mai mari“, spune universitarul.

Concret, arată Coşea, „în ajunul sărbătorilor de iarnă, mai ales când există un spor de salarii, cererea a fost mare, s-a importat foarte mult, a crescut deficitul comercial, iar acum se plătesc facturile: cei care au importat au nevoie de valută, cererea e mare, iar leul trebuia să se deprecieze“.

Totuşi, subliniază expertul, „nu ar fi trebuit să existe această cădere trei sau patru zile la rând. Ar fi trebuit să fie invers: să existe o stabilizare pe la mijlocul lunii ianuarie. Dacă exista o creştere, să fie foarte mică, pentru că facturile s-au cam plătit sau se plătesc“.

Dubii

Profesorul Mircea Coşea are dubiile sale „asupra felului în care s-a implicat Banca Naţională. Mă gândesc dacă BNR într-adevăr intervine, ceea ce trebuie să facă – este rolul ei şi are cu ce – are o rezervă mare de lei, vreo 36-37 miliarde de lei, ori, dacă nu prea intervine, o face pentru că s-a întâmplat un lucru“.

Pe de altă parte, arată Coşea, „BNR este supusă unui atac pe care eu nu l-am mai întâlnit nicăieri, în nicio ţară. Un senator al puterii să spună că banca centrală manipulează dobânzile este un lucru foarte grav. Vor să arate că în România nu există încredere în sistemul bancar. S-au semănat neîncrederea şi lipsa de predictibilitate“.

Ceea ce face, prin efect de contagiune, să existe un risc aparent. Când există risc – explică specialistul – „oamenii se reped să cumpere euro, şi iarăși creşte euro. În momentul de faţă am anumite suspiciuni. Nu am avut până ieri, dar azi (n.n. – vineri, 25 ianuarie) nu mă aşteptam să mai crească euro“.

Luptă pe putere

„Dacă a crescut şi astăzi fără niciun motiv, nu există un motiv economic real, începând de ieri până azi, deci este numai presiunea psihologică“, spune Coşea. Anume, „în urma acestui război extraordinar care s-a declanşat între BNR şi Putere, a apărut un sentiment foarte puternic, negativ, pe piaţa valutară, bazat pe schimbarea (n.r. – de anul acesta) conducerii Băncii Naţionale“.

„Sunt lupte importante acolo şi se mănâncă unul pe altul, dar începând de azi încep să am anumite suspiciuni în legătură cu jocul pe care îl face BNR, şi nu e bine deloc, pentru că sigur leul se va stabiliza în vreo săptămână, nu va mai fi creştere, dar ca să vină înapoi la ce a fost nu se va mai întâmpla“, a atras atenţia expertul.

Există şi lucruri bune? Da, „se favorizează exportul, şi atunci poate mai echilibrăm ceva din balanţa comercială, care e atât de afectată“, a spus Mircea Coşea. Există o anumită flexibilitate pe piaţă, pentru că acest joc face ca atenţia să fie mai mare la ceea ce se întâmplă pe importuri-exporturi, pentru a reuşi să mai stopăm puţin importurile – susţine Coşea.

Anume, concret, despre ce este vorba? De exemplu, spune expertul, „să nu mai cumpărăm atâta cocă congelată ca să facem pateuri prin supermarketuri, şi să reuşim să mai reglăm puţin cel mai mare pericol care este în faţa României în anul 2019 – deficitul balanţei comerciale“.

Georgeta AMBERT

Prețurile la gazele și electricitatea pentru populație, înghețate până în 2022

Prețurile la gaze și electricitate furnizate în regim reglementat vor rămâne înghețate la nivelul din prezent până în anul 2022, a anunțat Autoritatea de Reglementare în Dome- niul Energiei (ANRE).

Având în vedere interesul manifestat în spațiul public cu privire la aplicarea prevederilor OUG 114/2018 (n.r. „taxa pe lăcomie“), privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, dar și pentru corecta informare a clienților finali casnici, dorim să facem următoarele precizări: Prevederile OUG 114/2018, coroborate cu legislația secundară emisă de ANRE în aplicarea acesteia, nu vor conduce la creșteri de prețuri la energia electrică și gazele naturale furnizate clienților finali casnici care optează pentru furnizarea în regim reglementat în perioada 1.03.2019 – 28.07.2022 pentru energia electrică, și în perioada 1.01.2019 – 28.02.2022 – pentru gazele naturale”, informează ANRE.

Obligații pentru furnizorii din piața liberă

sdClienţii care au trecut în piaţa concurenţială pot reveni la regimul reglementat fără niciun cost suplimentar, dacă preţul este mai bun pentru ei comparativ cu cel oferit de furnizorii din piaţa liberă, mai precizează
ANRE. În acest scop, Autoritatea le cere furnizorilor de pe piața liberă să afişeze, în termen de maximum două zile, pe pagina principală a propriului site, la un loc vizibil, anunţul „clienţii casnici care şi-au exercitat dreptul de eligibilitate au dreptul să revină la furnizarea reglementată”. Totodată, furnizorii vor pune ”la dispoziţia clienţilor casnici la care furnizarea gazelor naturale se efectuează în regim concurenţial, prin intermediul facturii şi/sau a documentelor anexate acesteia, informaţii cu privire la dreptul acestora de a reveni la furnizare reglementată şi operatorul economic, titular al licenţei de furnizare, care are obligaţia să desfăşoare activitatea de furnizare reglementată la locul lor de consum”.

Există obligații și pentru furnizorii de gaze naturale în regim reglementat. Aceștia au obligaţia de a-i informa pe clienții casnici, prin intermediul facturii şi/sau a documentelor anexate acesteia, cu privire la preţul reglementat aprobat de către ANRE. Această prevedere este valabilă atât pentru furnizorul principal, cât și pentru operatorii economici afiliați, a mai transmis ANRE.

Clienții pot afla, așadar, care este furnizorul de gaze în regim reglementat din zona sa chiar de la furnizorului actual de pe piața liberă.

Preţurile la care se furnizea-
ză gazele naturale în regim reglementat sunt aprobate de ANRE, diferenţiat pentru fiecare furnizor și pentru fiecare categorie de clienţi stabilită în funcţie de modul de racordare şi de consumul anual. Aceste prețuri sunt publicate de fiecare furnizor în parte pe pagina proprie de internet

Gazele de pe piața liberă s-au scumpit cu până la 30%

Silvia Vlăsceanu, director executiv al Federaţiei Asociaţiilor Companiilor de Utilităţi din Energie (ACUE), a precizat, ieri, că preţul gazelor pe piaţa liberă a crescut cu 25-30% faţă de luna septembrie 2018.

Consumatorii casnici îşi pot schimba însă furnizorul sau pot reveni în piaţa reglementată la 21 de zile de la notificarea companiei energetice, a precizat Vlăsceanu, citată de Agerpres.

„Consumatorul casnic care a încheiat un contract pe piaţa concurenţială poate reveni pe piaţa reglementată, chiar dacă are un contract cu un furnizor concurenţial. Acum, fiecare ştie ce a semnat şi ce fel de contract are, întrucât acest contract nu este reglementat, ci pe o piaţă unde fiecare şi-a negociat. Pe de altă parte, există prevederi legale peste valoarea juridică a unui contract, prin care nu i se poate îngrădi dreptul unui consumator de a-şi schimba furnizorul în 21 de zile de la notificare”, a afirmat Vlăsceanu. Ea a subliniat că nu se știe cum vor fi preţurile pe noua piaţă reglementată, astfel că nu se poate spune dacă va fi mai avantajos pentru un consumator casnic care are contract pe piaţa liberă să revină în segmentul reglementat. “Pe de altă parte, preţul gazelor este în creştere. Pe piaţa liberă, preţurile au crescut cu 25-30% faţă de septembrie. Celelalte componente reglementate nu au evoluat, tarifele de transport, distribuţie şi marja de furnizare nu au fost modificate”, a spus Silvia Vlăsceanu. Şi la energie electrică, preţurile de pe piaţa spot sunt în prezent aproape duble faţă de nivelurile din vară.

„Taxa pe lăcomie“ taie investițiile

OUG 114/ 2018 a introdus noi taxe pe cifra de afaceri a firmelor din sectorul energetic şi telecom, pe lângă mult-discutatele taxe pe activele financiare ale băncilor.

Astfel, companiile din energie vor fi taxate suplimentar cu 2% din cifra de afaceri, iar cele din sector telecom cu  3%, faţă de nivelul anterior de 0,4%.

Cele mai mari companii din sectorul telecom din România, respectiv Orange, Vodafone și Telekom au anunțat, marți, că pentru a plăti taxa anuală de 3% din cifra de afaceri, reprezentând  circa 100 de milioane de euro, vor trebui să sisteze investițiile  în dezvoltarea de reţele şi de noi servicii de telecomunicaţii. Anul acesta, operatorii trebuie să investească sume mari pentru spectrul de frecvențe 5G.

Giganții telecom cer Guvernului să ia măsuri de corecţie a OUG 114/2018, pentru a se evita destabilizarea industriei. Totodată, aceștia susțin că există mai multe prevederi care încalcă normative europene sau care intră în conflict cu alte prevederi ale legislaţiei naţionale.

Silvia ANDREI

245 milioane de creștini au fost persecutaţi anul trecut

Organizația Open Doors a anunţat recent că în anul 2018 peste 245 milioane de creștini au fost grav persecutați în întreaga lume pentru convingerile lor religioase. 

Informaţiile au fost publicate în cadrul raporului anual World Watch List, document ce prezintă un top al celor mai intolerante state în ceea ce priveşte creştinismul.

Statistici Open Doors 2018

  • 4305 persoane au fost ucise datorită credinței lor,
  • 1 din 9 creştini au fost persecutaţi, 
  • La nivel internaţional, în 73 de țări s-au înregistrat persecuții extreme, foarte ridicate sau înalte.

Recent, Marea Britanie a comandat un studiu independent referitor la persecuţiile care îi vizează pe creştini pentru a descoperi paşi concreţi prin care îi poate susţine pe practicanţii acestei religii care a fost vizată de o creştere dramatică a violenţelor la nivel mondial.

Persecuțiile au crescut de la an la an, după ce în 2013 se anunța dublarea victimelor persecuțiilor creștinilor față de 2012, iar 2014 și 2015 au fost anunțați în presă drept cei mai sângeroși ani pentru creștini.

Silvia ANDREI

Părinţi de la Mănăstirea Putna au mers cu Botezul în satele româneşti din nordul Bucovinei

Începând cu mijlocul anilor ‘90, preoţii din câteva sate româneşti din nordul Bucovinei  îi invită pe monahii de la Mănăstirea Putna să meargă împreună cu ei cu Botezul, în ziua de 18 ianuarie, ajunul Bobotezei, după calendarul neîndreptat care este folosit acolo. Astfel, de mai bine de 20 ani, s-a botezul-domnului-crasna-04-înrădăcinat frumoasa şi sfânta tradiţie a mersului cu Botezul, în special în satele Crasna, cea mai mare localitate românească din nordul Bucovinei, cu 10.000 de locuitori, şi Ciudei, localitate vecină, cu 5.000 de locuitori.

În acest an, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Pimen, 18 părinţi ai mănăstirii au răspuns solicitării şi s-au bucurat de întâlnirea cu românii din aceste sate, aflaţi la numai câţiva kilometri de Putna, din punct de vedere geografic, dar în altă ţară, din punct de vedere politic.

În dimineaţa zilei de vineri, 18 ianuarie, clericii au participat la sfinţirea Agheasmei Mari, după care a urmat stropirea cu Agheasmă a caselor şi a credincioşilor din aceste sate. A doua zi, sâmbătă, 19 ianuarie, vieţuitorii mănăstirii au participat la Sfânta Liturghie.

În Crasna, la biserica cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, alături de părintele Vasile Paulenco, parohul satului, a slujit Părintele Stareţ al Mănăstirii Putna, arhimandritul Melchisedec Velnic. Celelalte două biserici în care au slujit părinţii mănăstirii sunt Sfântul Ioan Botezătorul, din Crasna Huta, preot paroh Paulin Paulenco, şi Sfântul Nicolae, Ciudei, preot paroh Vasile Popescu.

La plecare, inimile tuturor erau cuprinse de bucuria reîntâlnirii şi nădejdea revederii peste un an, căci „ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!” (Psalmul 132, 1). (C.T.)


Eroii din Decembrie 1989

Tăcerea tinerilor din morminte

Ucişi! pentru libertatea sfântă

Cere răspunsuri de la noi,

Cei rămaşi supravieţuitori.

 

Jertfa cere în tăcere

Răspunsuri pentru a lor durere!

 

Plâng mamele despletite

Pe-ale eroilor morminte.

Sfânt Decembrie ne-a fost dat

De sângele nevinovat,

Cu sufletele lor curate

Au plătit a noastră libertate.

 

Tinerii eroi aşteaptă-n tăcere răspunsuri!

Nu înţeleg ale noastre neajunsuri

Şi nici a noastră laşitate,

În Decembrie strigam cu toţii: Libertate!

 

Tinerii eroi privesc de sus în tăcere

Cum mişeii fură şi fac avere,

Cum politicienii mint la televizor

Ca să prostească acest popor.

 

Tinerii eroi privesc din morminte,

Și noi…, Doamne Sfinte!

Am devenit o Colonie,

În politică e barbarie!

Românii sunt plecați afară,

Ne e tot mai greu în țară!

 

Eroii Revoluţiei aşteaptă-n tăcere

Răspuns pentru jertfă şi durere!

De ce la putere sunt comunişti

Şi-n tribunale-i plin de activişti?

De ce miliţienii sunt în activitate

Şi SRI e plin de Securitate?

 

Eroii Revoluţiei aşteaptă cuminţi în morminte,

Răspunsurile ar trebui să fie sfinte!

 

Cine să le dea răspunsuri?

Poporu-i plin de neajunsuri,

 Politicienii sunt preocupaţi de vot

Ca să fure tot ce pot.

Intelectualii se luptă între ei

Nu pentru popor, ci pentru idei.

 

Libertatea nu mai e un ideal,

Ci un concept european.

Banii sunt la rang de frunte,

Înlocuiesc orice virtute.

 

Eroi din Decembrie,

Nu veţi aştepta în zadar,

E-n pregătire o nouă gardă de revoluţionari,

Ei vor avea răspuns la fiecare întrebare,

Trebuie să mai aveţi puţină răbdare.

 

Mihai Eminescu, afirmarea unității românești de veacuri

Eminescu își iubea nețărmurit neamul și țara. De unde o fi învățat stihuitorul neegalat al românilor să arate dragoste faţă de valorile naționale? Nu a absolvit vreo școală în acest sens, că nici nu exista așa ceva, nici nu se declara un mare iubitor al românismului numai fiindcă era o chestiune de bonton. Vom înțelege că patriotismul, la Eminescu, a fost simțit și cultivat încă din copilărie, dacă ne vom reaminti că perioada vieții sale a coincis, poate providențial, cu o serie de evenimente majore din istoria zbuciumată a veacului al XIX-lea, ce ne-au adus nu doar suferințe, ci și împliniri.

mihai_eminescuÎndătinata sărbătoare de la mijlocul lui Ghenar din calendarul nostru cultural ne prilejuiește reîntâlnirea cu Eminescu, „omul deplin al culturii române”. Reîntoarcerea la Eminescu și la inegalabila sa creație ne va devoala răspunsuri, ba chiar soluții la numeroasele chestiuni ce aduc tulburare și risipire nației române, ajutând-o să-și regăsească drumul prin vremurile nu foarte limpezi pe care le traversăm.

Din multitudinea referințelor lui Eminescu asupra societăţii și problemelor ei, în articolul de astăzi ne vom opri la lupta sa pentru idealul unității românilor, având în vedere că ne aflăm la debutul manifestărilor din anul centenar 2018, dedicat de Biserica noastră Ortodoxă comemorării Marii Uniri de la 1918 și făuritorilor ei.

Eminescu își iubea nețărmurit neamul și țara. De unde o fi învățat stihuitorul neegalat al românilor să arate dragoste faţă de valorile naționale? Nu a absolvit vreo școală în acest sens, că nici nu exista așa ceva, nici nu se declara un mare iubitor al românismului numai fiindcă era o chestiune de bonton. Vom înțelege că patriotismul, la Eminescu, a fost simțit și cultivat încă din copilărie, dacă ne vom reaminti că perioada vieții sale a coincis, poate providențial, cu o serie de evenimente majore din istoria zbuciumată a veacului al XIX-lea, ce ne-au adus nu doar suferințe, ci și împliniri. Enumerându-le, ne vom edifica lesne.

Eminescu s-a născut îndată după Revoluția pașoptiștilor, într-o epocă agitată, când ideea autodeterminării românilor a cunoscut o revigorare fără precedent.

Pe când împlinise 9 ani, în 1859, a avut loc Unirea Principatelor, care a pus bazele României moderne. Pe atunci, copilul învăța la Cernăuți, avându-l profesor pe marele patriot Aron Pumnul; remarcabilul dascăl a continuat să cultive în sufletul junelui învățăcel dragostea față de românism, temeluită acasă, în familie, sau la Agafton, mănăstirea în care locuiau cele patru surori călugărite ale Ralucăi, mama poetului.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza și îndeosebi reformele sale l-au găsit pe Mihai încă în etapa formării școlărești, dar nu indiferent la ceea ce se întâmpla în juna Românie. Prețuirea față de Cuza și-a arătat-o mai târziu, amintindu-l în câteva articole, dar și personal, prin 1870, când, aflat la Viena, la studii, l-a vizitat pe primul domnitor al Principatelor Unite, la Döbling, în Germania, unde Cuza își trăia amarul exil.

Pe 10 mai 1866, Adunarea deputaților îl proclama domnitor pe prințul Carol de Hohenzollern. În această perioadă, Eminescu se perinda prin Transilvania cu trupa de teatru a lui Fani Tardini Vlădicescu, întărindu-și convingerile patriotice. Visul pentru o Românie glorioasă, mare, unită și-l creionează în poezia Ce-ți doresc eu ţie, dulce Românie, scrisă în 1867, pe când poetul avea 17 ani. În același an, Eminescu a vizitat Alba-Iulia și locul detenției marelui Horea. Lui i-a dedicat o emoționantă poezie, în care își exprimă năzuința dezrobirii Transilvaniei și unirii cu țara.

În 1869, Eminescu își începe studiile la Viena, continuându-şi activitatea patriotică: se înscrie, alături de Ion Slavici, în Societatea literară și științifică a studenților români din Viena; devine membru al societății „Românismul”, ce promova folclorul naţional; este primit în societatea „România”, a studenților din universitatea vieneză. El va milita pentru unirea celor două asociații, din care va rezulta cunoscuta societate studențească „România Jună”.

În 1870, de Anul Nou, îi face o vizită lui Alexandru Ioan Cuza, aflat în exil cu familia la Döbling. În aprilie, același an, Eminescu publică studiul Echilibru în revista „Federațiunea” din Pesta, susținând autonomia Transilvaniei. Procurorul public din Pesta l-a citat pe Eminescu, socotindu-i articolul drept o instigare la revoltă.

În august 1871 a avut loc serbarea de la Putna. Eminescu a făcut parte din comitetul organizator, alături de Slavici. Cuprins de o puternică emoție, studentul patriot compune Poemul de la Putna, arătându-şi tristețea pricinuită de înstrăinarea pământurilor românești, îndemnând „junimea” la iubire de țară și la luptă pentru unitatea ei. La Putna, Eminescu, „Luceafărul” poeziei noastre, l-a cunoscut pe „Craiul nou” al muzicii românești, Ciprian Porumbescu, un june bucovinean, aflat în plină afirmare. Ciprian, împreună cu alți membri ai societății „Arboroasa”, a fost arestat, din cauza acțiunilor lor patriotice. Eminescu le-a luat apărarea în două articole, publicate în ziarul „Timpul” în 11 și 18 noiembrie 1877. Cu o luciditate jurnalistică demnă de urmat și cu temeinice cunoștințe juridice, gazetarul Eminescu analizează acțiunile studenților arboroseni întemniţaţi, reafirmând legitimitatea istorică a bucovinenilor de a-și cere dreptul la autodeterminare.

Războiul de Independență din 1877 l-a găsit pe Eminescu redactor la ziarul „Timpul” din București, cu deplină forță creatoare. De aceea, în numeroase articole scrise în această perioadă, neîntrecutul gazetar, mânuind cu real talent și competență izvoare istorice contemporane, a dăltuit dragostea sa față de neam și țară, față de dreptul istoric al poporului la independență și neatârnare, reiterând îndeosebi ideea unității românilor prin revenirea acasă a Bucovinei, Basarabiei și Transilvaniei. Puțini i-au înțeles aspirațiile spre unitatea neamului. De aceea au început să-l catalogheze ca șovin, antisemit, acuzându-l că instigă la ură și nesupunere. Nu s-a intimidat, ci a întreprins noi acțiuni ce vizau România Mare. Pe 24 ianuarie 1882 înfiinţa societatea secretă „Carpaţii”, pentru unirea tuturor românilor în hotarele „Daciei Mari”. Societatea a fost desființată brutal la 28 iunie 1883, iar lui Eminescu, unul dintre fondatorii ei, i s-a pregătit scoaterea din viața publică într-un mod scandalos, sub acuzaţia că ar avea probleme psihice. Hăituit și amenințat, Eminescu nu abdică. Visează mereu la dezrobirea României și la împlinirea visului de veacuri – UNIREA.

La 1 iulie 1883, publică îndelung controversata și damnata poezie Doina, care ne devoalează o durere crâncenă din sufletul nefericelui poet: suferința pricinuită de dezbinarea și asuprirea neamului său. Putem considera această capodoperă eminesciană drept testamentul său patriotic. Poezia Doina constituie expresia lirică a necesității de conservare a ființei și a identității noastre naționale. Admirându-i lupta acerbă pentru unitatea națională, Nicolae Iorga spunea că Eminescu reprezintă „afirmarea unităţii româneşti eterne”, iar întreaga sa operă, lupta şi jertfa sa sunt ca „o ofrandă adusă pentru unitatea neamului”.

În încheiere, vă propun ca o zicere a lui Eminescu să ne devină tuturor deviză în acest an centenar: „Unirea românilor este visul meu de fier”

Maria ANGHELACHE

De ce NU va fi Liviu Dragnea PREȘEDINTELE României (I)

Secretarul general al Partidului Social Democrat, Codrin Ștefănescu, a anunțat în această seară la Antena3 că formațiunea politică din care face aparte a hotărât, la nivel informal, ca Liviu Dragnea să candideze din partea PSD la președinția României.

Acest anunț era așteptat în mediul politic încă de la decizia ministrului Justiției Tudorel Toader despre OUG pentru recursul în anulare privind dragnea-e1548356669534constituirea completelor de 5 judecători de la ÎCCJ, din perioada 2014-2018.

De ce nu va ajunge Liviu Dragnea președintele țării?

  1. Liviu Dragnea este prea bogat pentru un cetățean care a lucrat în ultimii 25 de ani ca bugetar. Despre cei 2-3 ani cât timp a lucrat în mediul privat având propria firmă nu am auzit să fi devenit milionar în dolari.
  2. Liviu Dragnea este singurul lider social-democrat din țările membre  ale Uniunii Europene care ARE O VILĂ CU DESCHIDERE PE 3 STRĂZI + HELIPORT.
  3. Fosta soție a lui Liviu Dragnea , în timpul căsătoriei cu liderul PSD, a cumpărat un hotel foarte mare, construit în perioada comunistă, la preț de apartament de 4 camere în București. Nu ne îndoim de faptul că totul a fost legal.
  4. Liviu Dragnea are obiceiul, așa cum ne-a arătat după alegerile parlamentare din 2016, de a-și numi prietenii în funcțiile importante ale statului român – sfidând astfel toți intelectualii și profesioniștii din această țară. Despre bodyguardul lui s-a spus că, l-a numit secretar de stat la Ministerul de Interne.  Acest MODEL DE LIDER ESTE DĂUNĂTOR CA EXEMPLU PENTRU GENERAȚIILE TINERE care nu mai sunt interesate să învețe și să performeze în domeniile pe care le aleg să profeseze.
  5. Când un cetățean vrea să devină președintele țării ne interesează viața personală a acestuia:
  • Faptul că Liviu Dragnea stă într-o relație cu o tânără care îi poate fi nepoată (nici măcar nu are bunul simț să se căsătorească) este un exemplu negativ pentru societatea românească. Președintele țării trebuie să fie un model pentru ceilalți, inclusiv pentru tinerii care trebuie să-și întemeieze o familie și să aibă copii.
  • La nunta fiului său, fosta sa soție, Bombonica Dragnea, mama ginerelui, nu a fost prezentă la nuntă. Locul ei fiind ocupat de iubita liderului PSD care este atât de tânără încât putea fi ușor confundată cu mireasa.
  1. Despre dosarele penale ale lui Liviu Dragnea nu este cazul să așteptăm vreo decizie a instanței, PENTRU MAJORITATEA ROMÂNILOR, LIVIU DRAGNEA ESTE PREA BOGAT PENTRU UN LIDER SOCIAL-DEMOCRAT CARE TRĂIEȘTE DIN SALARIU DE BUGETAR.
  2. (vom continua)

Silvia ANDREI

Dan Puric: Mihai Eminescu a început prin a fi sufleurul Teatrului Național și a terminat prin a fi sufleurul conștiinței naționale. Este paznicul Ființei Naționale

Dan Puric, care l-a interpretat pe  Eminescu în piesa „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”, a acordat un interviu publicației Opinia Transilvană, în care a arătat de ce cel mai mare poet al neamului românesc a deranjat atunci și deranjează și azi. Despre experiența rolului Eminescu,  Dan Puric a mărturisit: „Nu mi-a fost greu deloc. Mai mult m-a încurcat regizorul” urmată de o altă mărturisire: „Eu am avut această revelație, pe drum, când eram la Botoșani, că a fost asasinat. I-a deranjat. Atunci, ca și acum. Și acum îl asasinează în continuu”.Publicăm prima parte a acestui interviu:

EMI BADEA

EMI BADEA

„Mihai Eminescu a început prin a fi sufleurul Teatrului Național și a terminat prin a fi sufleurul conștiinței naționale. Cioran zicea că „dacă nu era Eminescu, rămâneam în sfera aproximativului”. Eminescu este paznicul Ființei Naționale”.

„Un rol mare îl au băieții ăia cu o revistă născută așa, în șpagat: „Dilema”. Nu poți să supui un geniu martir. Eu nu pot să fac mese rotunde în jurul lui Brâncoveanu. Și nici în jurul lui Avram Iancu. Decât dacă sunt viclean sau cretin. Ei nu au, după părerea mea, decât opțiunea de vicleni. Eminescu trebuia atacat. El, săracu, care i-a zis lui George Panu: „dragă Panule, ce istorie avem! Un șir neîntrerupt de martiri, martiri, martiri…”

„Eram odată la Botoșani, pe stradă, și dintr-o dată, un glas mi-a zis: „Omul ăsta a fost omorât”. A venit așa, o rază în mine „Omul ăsta a fost omorât”. Era prea puternic, prea lucid și prea cinstit sufletește ca să trăiască. Și atunci, e normal să se înceapă cu Eminescu, pentru că trebuie să omori paznicii.

Când cancerul intră, anihilează avertizorii. Te pomenești cu tumoarea.

Noi acum trăim un cancer social. Numai că, în poporul român, credința este imunitate imbatabilă. Eminescu a scris „celula moral impenetrabilă a poporului român”. Cum să nu-l pedepsești pentru așa ceva?”.

Eleonora SMARANDACHE

20 ianuarie 1998. O amintire cu NICULAE BATICU…

de Florin DOBRESCU

Citisem și auzisem multe despre Niculae Baticu, practic cel mai mare maestru al alpinismului românesc interbelic, o legendă despre care montaniarzii vorbeau cu sfiala și respectul de care se bucură în general eroii. Cu aceeași sfială se vorbea despre cele aproape 2 decenii de închisoare politică ce îi frânseseră aripile către înălțimi… Nu știam că îl voi întâlni cat de curând în carne și oase.

În mai 1996 devenisem membru al Partidului Pentru Patrie, înființat cu trei ani înainte de veteranii Mișcării Legionare sub interbelica titulatură Totul pentru Țară – denumire obstrucționată însă de justiția iliesciană… Așa am aflat ca făceam parte din aceeași organizație cu Niculae Baticu. După cum aveam sa aflu, tot în PPP era membru si camaradul de escaladă al lui Baticu, Costică Conteș din Bușteni, un alt fost deținut politic.

PozaFB-600x389Vroiam sa stau mai mult de vorbă cu Niculae Baticu, așă că într-o zi am fost luat de Nicu Mazăre – apropiat al lui Valeriu Gafencu, ce executase 24 de ani de temniță – și am intrat în casa cu aspect de cabană în care, la mansardă, locuia marele alpinist, undeva pe strada Gladiolelor, de lângă rondul Coșbuc. Nenumarate au fost vizitele pe care i le-am făcut ulterior. Amintirile despre alpinism se împleteau cu relatări inedite din activitatea sa legionară, dar si cu acelea din perioada anterioară lui 1927, când făcuse parte din Liga Apărării Național Creștine a lui A C Cuza.

Dar pentru mine rămâne cea mai impresionantă această amintire din octombrie 1996. În prea austerul sediu al Partidului Pentru Patrie, din spatele Primăriei Sectorului 4, de fapt o magherniță subînchiriată de la Partidul Alianței Civice și renovata prin muncă voluntară de bătrânii legionari, erau adunați toți militanții organizației București. Media de vârstă: 75-80 de ani. Doar câțiva tineri rătăciți ne aflam pe acolo…

Legionarii participau la alegeri, pentru prima oară după 1937, deci după șase decenii. Era un moment istoric. Se depuseseră liste in toate județele țării, chiar dacă aveam organizații in cca 30 de județe. În celeilalte circumscripții se deplasaseră delegați din județele cu filiale.

Un singur județ era descoperit: Iașiul, fostul fief legionar interbelic. Acolo candida o altă legendă, Filon Lauric, bravul spadasin și lider al studențimii ieșene legionare de la 1930. Deși locuia în București și era aproape nonagenar, prea puțin deplasabil. Evident că unele candidaturi de acest fel aveau mai mult caracter simbolic, de reîntoarcere a acestor persecutați, în spiritul poeziei lui Radu Gyr.

O tăcere grea persista peste sala plină de capete albe. Nu se mai găsea nici un delegat valid pentru a se deplasa la Iași cu dosarul de candidatură. Si deodată, un glas sparge tăcerea: „Voi merge eu!” Toate capetele s-au întors spre fundul sălii, de unde răzbătuse glasul. Modest, așezat în ultimul rând, cel care se oferise voluntar era nimeni altul decât Niculae Baticu…

Însă pentru omul de 87 de ani, tot mai afectat de boala agravată de sechelele pușcăriei, o astfel de călătorie cu trenul presupunea o suprasolicitare riscantă, care se putea termina prost… Zadarnice au fost toate încercările președintelui Iulian si ale celorlalți camarazi de a-l convinge sa renunțe. Niculae Baticu era neînduplecat în hotărârea sa. Era o trăsătură definitorie a caracterului său…

În ziua următoare, Nae Baticu (așa cum îi spuneau camarazii) depunea candidatura camaradului său Filon Lauric în fosta cetate a naționalismului românesc interbelic, la Iași.

Ce vremuri… Ce oameni…

Notă: Niculae Baticu s-a stins la 20 ianuarie 1998, fiind înmormântat la cimitirul Izvorul Nou.

Basarabia în anii 1917-1918

Apogeul crizei (decembrie 1917)

Iacov Denisovici Meleșin (1884-1918), participant activ la luptele pentru Puterea Sovietică în Basarabia, membru al Comitetului Executiv Central al Rumcerod-ului, în lunile mai-decembrie 1917 președinte al comitetului executiv al Sovietului guberniei Basarabia, comandant al garnizoanei Chișinău, comisar al regimentului 5 Zaamur al Armatei Roșii.Privat-docentul universităţii din Peterburg, moldoveanul basarabean A. Boldur (Boldîri), jurist şi istoric, autorul unui ciclu de articole în care abordează problema autonomiei Basarabiei, publicate în 1917, în presa eseră din toată Rusia, atent şi critic abordînd soluţionarea acesteia, în cele din urmă, a salutat formarea Republicii Moldoveneşti. Pe 9 decembrie 1917, telegrama sa, în care aproba acest act, a fost citită la şedinţa Sfatului Ţării. A doua zi, în “Svobodnaia Bessarabia”, mai apare un articol din noul său ciclu – “Naţionalinoe samoopredelenie i Bessarabia”, în care autorul îşi expunea ideile referitor la Sfatul Ţării, ca “organ suprem” al tinerei Republici. Aducem cîteva citate din el. “Cu cît e mai lungă dominarea bolşevicilor, scria Boldur, cu atît mai acut se pune problema puterii. Ţara e aruncată în prăpastia samavolniciei şi anarhiei. Instinctele animalice din om, atît de mult educate de războiul de trei ani, tot cresc şi cresc, urgia va distruge toată ţara noastră, şi cultura şi aşa săracă. Niciodată nu se resimţea atît de acut lipa protecţiei personale şi a securităţii bunurilor, ca acum. Pentru Basarabia situaţia este agravată de prezenţa frontului şi toată complexitatea groaznică a problemei demobilizării armatei, care urmează. Cu toate acestea, sporesc pretenţiile Ucrainei asupra Basarabiei”. În situaţia creată, continua Boldur, deoarece “Guvernul bolşevic nu se bucură de recunoaştere la noi, iar altul, de fapt, nu există”, atunci, recomanda el, “menţinînd integral drepturile Adunării Constituante din toată Rusia, e necesară formarea puterii locale, suficient de puternică şi autoritară pentru păstrarea ordinii în Basarabia şi pentru luarea măsurilor urgente”.A. Boldur îşi adresează o întrebare şi răspunde singur la ea: “Corespunde oare acestor cerinţe Sovietul Ţinutal, în felul în care este propus de Congresul Militar Moldovenesc? (care avuse loc pe 20-28 noiembrie 1917- I. L.). Răspund fără ezitări: nu…”. El însă saluta ideea formării Sfatului Ţării. Autorul considera că deficienţa Sfatului Ţării consta în aceea că era “instituţie provizorie, pînă la convocarea Adunării Constituante”. Lipsa sa de autoritate, în opinia lui Boldur, era condiţionată de faptul că “nici măcar nu toţi moldovenii au decretat constituţia basarabeană provizorie (hotărîrile Congresului Militar Moldovenesc – I. L.), ci doar o parte a lor şi încă nu se ştie care”. Cu alte cuvinte, “chiar sursa puterii sale nu este construită pe un fundament suficient de puternic”.

unitate_militara_formata_din_originari_din_basarabia_pe_strazile_chisinaului_1917A doua cauză a lipsei de autoritate şi a slăbiciunii Sfatului Ţării, considera autorul, consta în aceea că “naţionalităţilor nemoldoveneşti li s-au rezervat în Sovietul Ţinutal doar 36 locuri, adică 28%” şi împărţirea locurilor nu corespundea “procentului diferitor naţionalităţi din componenţa populaţiei Basarabiei”.

“În sfirşit, citim în articol, cea mai importantă problemă – caracterul puterii Sovietului Ţinutal – în rezoluţia (Congresului Militar Moldovenesc – I. L.) e trecută cu vederea. Va fi el o adunare legislativă sau administrativă, ce acţionează în cadrul legal existent sau, în cele din urmă, un convent, organ suveran, care cumulează în sine toate funcţiile?”. “Aşadar, concluziona A. Boldur, organizarea incorectă, componenţa insuficient clarificată, competenţa indecisă – iată trăsăturile caracteristice ale organului, care a fost decretat prin hotărîrea Congresului I Militar Moldovenesc din toată Rusia. Poate, în asemenea condiţii, acest organ să exprime cu autoritate voinţa poporului Basarabiei, să se bucure de simpatie şi susţinere? Din păcate, îndoielile nu au capăt!” [1].

Problema încălcării de către conducătorii Sfatului Ţării a principiului declarat de reprezentativitate proporţională a naţionalităţilor Basarabiei în Sfatul Ţării a fost abordată nu o singură dată la şedinţele sale, dar și în paginile presei locale. În articolul “Moldavskaia Respublika ili respublika moldavan?” autorul (semnătura F. Ş. – I. L.) nota că “după Republica Ucraineană, care a reuşit deja să se întărească… gubernia Basarabia, la fel, s-a transformat în Republică Populară Moldovenească”, scriind în continuare: “Nimeni, desigur, nu va începe să reproşeze cercurilor naţionale moldoveneşti că visul lor drag de autonomie a Basarabiei nu este realizat prin intermediul Adunării Constituante din Rusia, care e singura în drept să conducă soarta tuturor popoarelor ce locuiesc în Rusia…”, care “se va deschide Dumnezeu ştie cînd”. Autorul recunoaşte că “asemenea putere la periferiile statului, fireşte, trebuie formată de majorităţile naţionale, care au drepturi istorice cunoscute asupra unui sau altui teritoriu”. Cu toate acestea, el considera că “dacă respectiva majoritate, ascunsă după fraze frumoase, atentează la drepturile minorităţilor naţionale, dacă ea, după paravanul democratic, de fapt, nu ia în consideraţie opinia unei părţi mari a populaţiei ţinutului dat, a cărei organizare ea, majoritatea naţională, şi-a asumat-o, atunci nu poate exista nici o speranţă de formare a unei puteri cu autoritate, care ar lua forţe şi stăpînire din susţinerea prietenoasă a populaţiei întregului ţinut. Anume astfel de situaţie s-a format în Basarabia… Guvernul Basarabiei autonome să nu uite aceasta, altfel riscă să se pomenească în situaţia Sovietului Comisarilor Norodnici”, adică să fie guvern nerecunoscut, care se sprijină doar “pe baionete” [2].

După cum am mai spus, toţi membrii Sfatului Ţării, cu puţine excepţii şi fracţiunile nu recunoşteau puterea Sovietului Comisarilor Norodnici. Ei se temeau de instaurarea dominării bolşevicilor în ţinut, urmărind cu teamă creşterea “anarhiei” şi, mai ales, a mişcării ţărăneşti din judeţe. Dar în acelaşi timp, practic nici o problemă din viaţa internă a Republicii nu era examinată fără contradicţii serioase, care existau nu numai între fracţiuni, dar uneori chiar în cadrul aceleaşi fracţiuni. Deosebit de încins şi în luptă intransigentă de opinii decurgea discutarea problemelor ce vizau politica naţională. Examinarea proiectului de lege despre organizarea cancelariei Sfatului Ţării s-a desfăşurat în două şedinţe, pe 3 şi 4 decembrie 1917, mai ales, din cauza neînţelegerilor ivite în problema formării unei secţii pentru problemele naţionale, pe lîngă secretariat şi cea a limbii lucrărilor de secretariat. Bundistul G. Grinberg, propunînd să fie formată pe lîngă cancelaria comună o comisie naţională, introduce în textul hotărîrii un amendament, în urmămătoarea redacţie: “Pentru asigurarea egalităţii limbilor, pe lîngă comisia principală, a recunoaşte dreptul fiecărei naţionalităţi de a se adresa Sfatului Ţării în limba maternă, pentru aceasta trebuie înfiinţat o secţie naţională pe lîngă cancelaria comună”.

  1. Halippa considera că cancelaria trebuie să lucreze “în limba moldovenească, pentru că noi locuim în Republica Moldovenească”. V. Prahniţchi sublinia că “el a abordat problema limbii doar din considerent tehnic, deoarece partea principială a fost demonstrată în ziua deschiderii Sfatului Ţării, cînd reprezentantul Fracţiunii Socialiste Evreieşti, la solicitarea adunării, a vorbit în limba evreiască.” El s-a pronunţat pentru folosirea în secretariat a limbii moldoveneşti ca limbă “de stat” şi a celei ruse ca limbă “neutră”. Argumentîndu-şi punctul de vedere, Prahniţchi a spus: “La ce bun atîtea limbi? Duc la birocraţie, scriptologie şi milioane de secţii”. În ceea ce-i priveşte pe evrei, considera Prahniţchi, ei sînt “aproape o sută de procente ştiutori de carte rusească ” şi se pot mulţumi cu această limbă.

Bundistul N. Reaboi n-a fost de acord cu argumente respective. El declară că “nu atentează cît de puţin asupra suveranităţii limbii moldoveneşti, dar în problemele de stat totul trebuie să fie clar. Rusificarea, efectuată pe timpul ţarismului, continua el, s-a întipărit bine în memoria noastră, deoarece moldovenii au dus pe spinarea lor tot greul experimentelor făcute de cinovnicii ţarişti. Totuşi, în pofida acestora, fiecare naţionalitate şi-a păstrat identitatea, iar eforturile autocraţiei n-au dus la nimic”. În ce priveşte cunoaşterea limbii ruse de către evrei, a spus oratorul, se judecă după intelectualitatea evreiască, “marea majoritate însă nu cunoaşte limba rusă”, ca şi masele altor naţionalităţi. De aceea, el a propus ca fiecare naţionalitate să se poată “adresa în limba sa maternă cancelariei de stat de pe lîngă Sfatul Ţării”. I. Buzdugan susţine propunerea bundistului, judecînd totodată astfel: “Chiar dacă toţi evreii cunosc limba rusă, dar nu vor să o vorbească, acesta e dreptul lor”. Amendamentul a fost adoptat în lectura a doua [3].

Sub aspect practic, problema limbii continua să fie discutată activ în legătură cu organizarea învăţămîntului. În principiu, toate naţionalităţile ţinutului se pronunţau pentru naţionalizarea şcolilor. Cu toate acestea, existau şi multe divergenţe. Se discuta, de exemplu, în ce măsură trebuia studiată limba rusă în şcolile naţionale, din ce clasă şi cîte ore pe săptămînă. Întrebări similare erau abordate la examinarea chestiunii ce loc să-i revină limbii moldoveneşti în instruirea şcolară din Republică. Sioniştii şi bundiştii discutau ce limbă: ivrit sau idiş, trebuie pusă la baza instruirii în şcoala evreiască. Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor Generali, fiind abia la etapa formării şi, întîlnind în cale obstacole majore, nu-şi determinaseră definitiv poziţia în problema instruirii şi nu emiseseră legi corespunzătoare. A. Boldur, în articolul “Naţionalizm i sredniaia şkola” din ciclul “Naţionalinoe samoopredelcnie”, credea că “Sfatul Ţării, în actuala componenţă, n-ar trebui să-şi asume reorganizarea şcolii medii, din cauza imperfecţiunii componenţei pe care o are, ceea ce permite să se pună în discuţie competenţa sa în problema respectivă, dar şi din considerente politice. Un pas greşit poate distruge din rădăcină autoritatea noului organ al puterii, atît de necesară lui şi Basarabiei, reieşind din condiţiile locale de viaţă la momentul prezent”.

Referindu-se la esenţa problemei naţionalizării şcolilor, Boldur scria: “Dacă naţionalismul ofensiv e dăunător, în general, în problema şcolii devine extrem de primejdios!”. A. Boldur considera că în Basarabia “se poate trece la alt regim al educaţiei medii, la naţionalizare, doar recurgînd la măsuri de tranziţie, fără a se distruge sistemul învăţămîntului mediu, fără constrîngeri după hatîrul sentimentului naţional separatist… Măsurile concrete nu pot fi luate fără chestionarea părinţilor celor ce învaţă”. El credea că, pentru început, separarea elevilor moldoveni şi formarea cel puţin a unui gimnaziu moldovenesc “ar fi un progres mare în comparaţie cu prezentul”. Ca măsură “ce n-ar distruge, ci ar perfecţiona organizarea învăţămîntului mediu existent în Basarabia”, Boldur propune să fie introduse predarea limbii moldoveneşti şi a istoriei poporului moldovenesc ca disciplini obligatorii ale învăţămîntului mediu. “Fiind naţionalitate majoritară, printre alte naţionalităţi ale Basarabiei, continua el, moldovenii au, desigur, dreptul să considere că soarta şi limba lor trebuie să fie cunoscute tuturor copărtaşilor vieţii politice şi culturii sociale” [4].

Şcoala, organizarea şi întreţinerea ei continuau să preocupe zemslvele şi dumele. Pe lîngă zemstva gubernială şi zemstvele judeţene, dumele orăşeneşti, existau comisii şcolare. La mijlocul lunii decembrie 1917, comisia şcolară moldovenească a zemstvei guberniale decide să fie predată limba moldovenească în şcoala medie. Invocînd dispoziţia Guvernului Provizoriu despre drepturile limbilor locale în şcoli şi, luînd în consideraţie că moldovenii formează majoritatea populaţiei Basarabiei, comisia hotărăşte: “A ruga consiliile pedagogice ale instituţiilor medii de învăţămînt, pentru a-şi realiza drepturile la autonome şi pentru extinderea lor de mai departe, să aplice neîntîrziat în viaţă următoarele măsuri, pentru organizarea normală a predării limbii moldoveneşti:

  1. A recunoaşte obligatorie studierea limbii moldoveneşti în toate clasele.
  2. Notele de apreciere a cunoştinţelor trebuie introduse în atestatele elevilor, împreună cu notele pentru alte obiecte.
  3. În orarul lecţiilor trebuie rezervat un număr egal de ore de limba moldovenească pentru majoritatea populaţiei Basarabiei şi de rusă, ca limbă de stat.
  4. La formarea orarului lecţiilor, e necesar să i se rezerva limbii moldoveneşti loc în primele ore (lecţii – I. L.) şi nu exclusiv în ultimele ore, cînd elevii sînt destul de obosiţi după 5 ore de studii şi, în afară de aceasta, deseori – intimidaţi de alţi elevi, eliberaţi de Ia lecţii” [5].

Comisia moldovenească a zemstvei guberniale s-a ocupat de selectarea cadrelor pentru “catedra de română” a universităţii deschisă la Novorosiisk. Din şase cereri prezentate la concurs, comisia recomanda consiliului universităţii pe doctorul-docent I. Nistor în funcţia de docent la istoria României, pentru teoria limbii şi a istoriei literaturii – pe doctorul-docent N. Bănescu [6].

La Chişinău, cu componenţa sa multinaţională, discutarea proiectului organizării şcolii, pregătii de profesorul Iu. Ponomariov (socialist norodnic), consilier al dumei, durase două zile şi a decurs în dezbateri aprinse. Nefiind împotriva naţionalizării şcolii, el se pronunţa pentru democratizarea sa, dar avertiza de excesul înflăcărării naţionale. Însă participanţii la adunare n-au ajuns la un numitor comun asupra tuturor punctelor proiectului, în hotărîre fiind incluse cele asupra cărora s-a ajuns la înţelegere. “Şcoala chişinăueană, se spune în hotărîrea adoptată, servind intereselor populaţiei, diferită după componenţa sa etnografică, nu trebuie să fie în contradicţie cu legislaţia şcolară de stat. La baza conducerii şcolilor trebuie să stea principiul democratizării depline, descentralizării şi naţionalizării şcolii, învăţătorimii, ca factor principal al învăţămîntului public, trebuie să i se ofere locul cuvenit în problema conducerii şcolilor, iar principiul obştimii se păstrează prin colaborarea cu organele administraţiei publice, cu organizaţiile părinteşti şi cu organele naţionale, alese în baza formulei de patru membri… Fiecărei naţionalităţi, ce populează Chişinăul, trebuie să i se asigure posibilitatea de predare în limba maternă. Predarea limbii de stat, adică a limbii ruse, începe obligatoriu din anul doi de şcoală, în clasele primare. Limba moldovenească este introdusă în şcolile superioare primare şi medii, cu studiere gratuită şi facultativă. Fiecare naţionalitate este exponentul opiniilor în problemele şcolarizării naţionalităţii în cauză. Majoritatea naţională nu are dreptul de amestec în problemele minorităţii şi invers. Exponente ale voinţei naţionalităţii pentru organizarea comunităţilor naţionale, pe baze democratice, sînt comisiile, formate pe lîngă administraţia orăşenească din rîndul tuturor consilierilor naţionalităţii respective şi din rîndul profesorilor secţiilor naţionale ale consiliului de profesori şi de delegaţi ai comitetelor părinteşti. Mijloacele alocate din bugetul orăşenesc pentru învăţămînlul public, trebuie repartizate, conform necesităţii, şcolilor naţionale, proporţional numărului populaţiei. Banii alocaţi şi nefolosiţi de o oarecare naţionalitate, sînt defalcaţi în fondul naţionalităţii respective” [7].

Învăţătorii aveau o situaţie materială extrem de grea. Salariul învăţătorului constituia oficial 47 ruble, dar în legătură cu inflaţia şi creşterea preţurilor la produsele alimentare şi industriale, se dădea un adaos la salariu în mărime de 20 ruble. În situaţie deosebit de jalnică erau învăţătorii de la sat. “Salariul învăţătorului era mizerabil, dar şi acela primit neregulat şi cu restanţe mari’’, scria “Svobodnaia Bcssarabia”. Satul Grătieşti, volostea Sireţ, la 7 verste de Chişinău, nici în decembrie nu avea învăţător şi ţăranii înstăriţi nu se opreau în faţa cheltuielilor mari, trimilindu-şi copiii să înveţe la oraş“ [8].

Situaţia din Republică, şi aşa grea, se înrăutăţea cu fiece zi, creştea nivelul criminogen şi se intensifica mişcarea ţărănească.

După semnarea armistiţiului pe Frontul Român, atmosfera din Republica Moldovenească se încinge şi mai mult. Creştea simţitor numărul dezertorilor şi al soldaţilor, iar uneori al subunităţilor întregi ale trupelor ruseşti, dislocate în regiune, care ieşeau din supunere şi împreună cu elementele criminale, organizau pogromuri, prădau depozitele alimentare, magazinele, pe locuitorii oraşelor şi ai tîrgurilor. Deosebit de des erau supuse jefuirii pivniţele, depozitele de spirt şi vodcă.

La şedinţa Dumei din Chişinău din 4 decembrie 1917, s-a spus că depozitul de stat şi alte depozite de băuturi spirtoase, deşi păzite de soldaţi, n-au evitat totuşi furtul, deoarece “chiar păzitorii beau”. În Comrat, s-a recurs la minarea depozitelor, populaţia fiind anunţată despre aceasta [9]. La respectiva şedinţă, ia cuvîntul consilierul E. S. Kenigşaţ, care tot mai exercita funcţia de ajutor al comisarului inexistentului Guvern Provizoriu. El declara că comisariatul “oră de oră primeşte ştiri, una mai straşnică decît alta”, că “judeţul Hotin este jefuit, acum este prădată Soroca şi o parte a judeţului Bălţi”, iar “în tîrgul Edineţ au fost pricinuite daune de 2 milioane de ruble, Cahulul şi Bolgradul sînt jefuite, este devastat tot ce li se întîlneşte în cale” [10]. În Edineţ, pogromul a durat două zile, pe 2 şi 3 decembrie, şi, conform informaţiei din presă, “a fost curmat de un detaşament de artilerişti, care sosea din Briceni”, în timp ce “unităţile de cavalerie, trimise pentru pază, luau parte la pogrom”. Gloata pogromiştilor îi cere comisarului local Nicandrov “ameninţîndu-I cu răfuiala fără judecată”, să dezarmeze miliţia şi să Ie dea arme. Comisarul a fost nevoit să se supună, dar reuşeşte să transmită o parte din arme detaşamentului evreiesc de autoapărare. În noaptea spre 3 decembrie, detaşamentul izbuteşte “să împiedice pogromul, reţinînd vreo zece pogromişti”, pe care îi arestează. Dar a doua zi, gloata huliganilor, eliberîndu-i pe cei arestaţi, “începu un pogrom crîncen, jefuind nu doar întreprinderile comerciale, din apartamentele locuitorilor, delapidînd obiecte de uz casnic, diferite lucruri de valoare şi chiar bani în numerar, 1917_basarabia_2pentru care percheziţionau persoanele”. Aflînd că pogromiştii l-au condamnat la moarte, comisarul Nicandrov se ascunde, iar preşedintele Sovietului de deputaţi ai soldaţilor din oraşul Edineţ Berezin, care “încerca să influenţeze gloata, a fost bătut grav”. În acelaşi număr, “Svobodnaia Bessarabia” comunica că în Bolgrad “se duce o luptă crîncenă între ucraineni şi cazaci, pe o parte, şi bolşevici, pe de altă parte. Oraşul arde”. Devastarea Belgradului a fost curmată de “acţiunile husarilor lubeni”, printre care existau persoane omorîte şi rănite” [11].

La 2 decembrie, soldaţii au distrus tîrgul Făleşti, existau jertfe umane [12].

Jefuirii a fost supus oraşul de pe Dunăre – Chilia. “Oraşul arde, comunica “Svobodnaia Bessarabia”. Regimentul al 4-lea de infanterie pradă magazinele, depozitele. Pericolul ameninţă Ismailul. Populaţia cere ajutor pentru salvarea oraşelor” [13]. Cu rugăminţi similare, cauzate de tulburările din urbe şi “pentru lupta cu bandiţii pogromişti” comisarului militar al guberniei i s-au adresat comisarii judeţelor Bălţi şi Orhei. Nedispunînd de forţe proprii, comisarul gubernial i-a sfătuit “în înţelegere cu sovietul de deputaţi şi cadrele de comandă ale garnizoanei, să organizeze detaşamente de luptă cu anarhia” [14]. Şi populaţia oraşelor transnistrene Rezina şi Rîbniţa era ameninţată de “orgia turmentată”. Conform informaţiei comisarului militar, soldaţii regimentului de infanterie în rezervă”, în gloate, spărgeau beciurile cu vin, iar locuitorii implorau ajutor şi rugau “să fie evacuată garnizoana” [15]

Solicitările de ajutor parveneau şi Sfatului Ţării. Comisarul militar din Bălţi îl ruga să trimită, cît mai curînd, trupe pentru reprimarea “anarhiei”, altfel “peste o săptămînă, din judeţ, scria el, va rămîne doar o amintire” [16].

Cu o cerere insistentă de ajutor la şedinţa Sfatului Ţării a luat cuvîntul delegatul din partea Cahulului G. S. Stavriev şi susmenţionatiil N. A. Acherman, preşedinte al consiliului alimentar Cahul. Acesta, povestind despre “mişcarea pogromistă” din judeţ, îşi punea speranţele în Sfatul Ţării, deoarece e “organul împuternicit suficient şi cu autoritate, ce dispune de forţele necesare, morale şi materiale, nu doar pentru lichidarea anarhiei groaznice, dar şi pentru viitoarea construcţie statală pozitivă”. În realitate, Sfatul Ţării, ca şi comisarii judeţeni, nu dispuneau de forţe pentru satisfacerea rugăminţilor din provincie. E. S. Kenigşaţ a recunoscut la şedinţa Dumei de la Chişinău că “sînt neputincioşi comisarii judeţeni”, iar “anchetatorii penali locali ne imploră să-i rechemăm, pentru că nu pot face nimic în interesele justiţiei”. La început, spunea Kenigşaţ, el se adresa după ajutor Sfatului Ţării, care detaşa pentru reprimare grupe mici de soldaţi ai Regimentului Moldovenesc, dar acum “starea de spirit a soldaţilor e de asemenea natură, încît comisariatul nu se mai decide să recurgă la serviciile lor”. După această comunicare a lui Kenigşaţ, de la tribuna Sfatului Ţării se adresează soldaţilor moldoveni I. Buzdugan cu apelul de “a apăra ţara de pogromuri, cauzate de uneltirile elementelor negre şi de provocatori, cărora anarhia le vine la socoteală” [17].

Într-un şir de oraşe şi tîrguri, organizarea luptei cu mişcarea pogromistă, nu rareori instigată de elementele sutelor negre, şi-o asumau Sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor. Pe 10 decembrie, la şedinţa extraordinară a secţiei muncitorilor a Comitetului Executiv al Sovietului din Chişinău, care a avut loc sub preşedinţia social-democratului internaţionalist I. P. Godunov (fost delegat al Sovietului din Chişinău la Congresul II al Sovietelor din Rusia – I. L.), printre alte probleme, a fost discutată şi formarea Gărzii Roşii. S-a hotărît să fie organizate drujine muncitoreşti, “pentru executarea unor obligaţii de pază de huligani a oraşului şi a locuitorilor, a bunurilor acestora”. Pentru a elabora proiectul regulamentului gărzilor muncitoreşti, a fost formată o comisie, din care făceau parte Gulbinschi, Grinştein şi Zeliveanschi [18]. “Drujinele muncitoreşti, scria “Svobodnaia Bessarabia”, pe lîngă arme, vor fi aprovizionate cu mantale şi chipiuri. Ca semn distinctiv va servi carnetul de membru, adaptat pentru a fi purtat Ia piept. O parte a carnetului trebuie să fie roşie şi pe ea se va scrie: “Membru al drujinei muncitoreşti”. Deocamdată s-a format prima subunitate din cincizeci de persoane, care va fi instruită de Levenzon, şeful pazei oraşului. În drujină vor fi primiţi muncitori din sindicate şi doar aceia pentru care sindicatele vor garanta, avînd informaţii bune despre ei în prezent şi în trecut” [19].

Pe 13 decembrie, la Chişinău, cu forţele Regimentului 5 Zaamur de cavalerie în rezervă şi a matrozilor detaşamentului moldovenesc, sosit din Sevastopol, conduse de membrii Comitetului Executiv al Sovietului I. I. Garicavîi şi I. I. Levenzon, a fost respins atacul elementelor huliganice la depozitul de vin al statului. Ca să nu se repete atacuri similare, “în gropile de absorbţie, special amenajate, s-a dat drumul rezervelor de vodcă şi spirt” [20].

Comitetul Executiv al Sovietului din Chişinău participa la lichidarea tulburărilor nu numai în oraş, dar şi în provincie. Astfel, la Hînceşti, palatul Manucbei, de nenumărate ori, a fost supus prădării, erau furate chiar şi tablourile, sculpturile. În pericol erau viaţa şi bunurile locuitorilor. Pentru lupta cu beţia şi huliganismul local, soseşte preşedintele secţiei militare a Comitetului Executiv al Sovietului din Chişinău C. Stepanov, “persoană cu farmec propriu şi cu tact”, după cum scria “Svobodnaia Bessarabia”. În una din încăierări, “apărînd viaţa cetăţenilor de pogromiştii dezlănţuiţi” el a fost rănit mortal [21]. În legătură cu devastarea conacelor boiereşti din Oniţcani, Slobozia, Zaicani, volostea Criuleni, cu detaşamentul a mers şi alt membru al Comitetului Executiv – F. Levenzon, care reuşeşte să confişte o parte din cele furate [22].

La Orhei, după cum am remarcat, încă la sfîrşitul lui noiembrie, a fost formată Garda Roşie, ce număra “pînă la 250 de persoane”. Ea “trebuia să lucreze în contact cu Sovietul de deputaţi ai soldaţilor, muncitorilor şi ţăranilor şi sub controlul acestuia. Şef a fost ales L. Avruţchi, ajutorii săi – G. Ceaban şi Bilenchis, comandanţi de pluton – S. Goihman, P. Veselovschi, L. Beniuminovici, M. Caţ şi N. Rabinovici”, comunica acelaşi ziar [23]. La sfîrşitul lui decembrie, Sovietul de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor şi Comitetul militar-revoluţionar din tîrgul Edineţ, hotărăsc “pentru a preveni în viitor pogromurile bacanale, să fie organizată Garda Roşie din muncitori şi foşti soldaţi, care se va afla în competenţa şi supravegherea Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor”, adresîndu-se comitetului corpului al 16-lea de armată al Armatei 8 ruseşti cu rugămintea de a li se da două sute de puşte cu o rezervă corespunzătoare de cartuşe, “necesare pentru înarmarea Gărzii Roşii organizate”. După pogromul de la Briceni, Comitetul Executiv al Sovietului local, de asemenea, hotărăşte să formeze Garda Roşie şi se adresează pentru arme CMR al corpului al 16-lea de armată. CMR al Armatei 8 a dat ordin să fie satisfăcute rugăminţile indicate. Garda Roşie a fost organizată şi în tîrgul Lipcani. Pentru înarmarea corpului al 16-lea de armată au fost repartizate 63 de arme şi 2700 cartuşe [24].

Ici-colo în oraşe aveau loc greve ale muncitorilor, dar ele nu ieşeau din cadrul cerinţelor economice. Două săptămîni, în noiembrie, sub conducerea sindicatului de ramură au fost în grevă şapte din cele mai mari brutării ale Chişinăului [25]. Muncitorii revendicau majorarea salariului cu 50 procente. Aceeaşi cerinţă o înaintează în decembrie muncitoarele spălătoriilor, atelierelor de vopsire din oraş. Cea mai calificată dintre ele primea 93 de ruble pe lună. Practic nicăieri nu era respectată ziua de muncă de opt ore, peste tot era foarte mult folosită munca ieftină a copiilor, salariul lor lunar nedepăşind 10-15 ruble [26]. Sindicatele şi Sovietele se stăruiau să uşureze oarecum situaţia muncitorilor. Biroul central al sindicatelor din Chişinău organizează o cooperativă pentru aprovizionarea muncitorilor cu produse alimentare [27]. Sovietul din Bender a luat hotărîrea să stabilească “controlul muncitorilor asupra producţiei şi transportului”, preţuri fixe la toate obiectele de primă necesitate şi să atragă masele largi ale populaţiei “pentru distribuirea corectă a produselor” [28]. Dar aceste măsuri n-au schimbat situaţia grea a muncitorilor. “Undeva şi cumva se vorbea despre “bursa muncii”, despre “protecţia muncii”, “inspecţia muncii”, scria ziarul “Izvestia Kişiniovskogo Soveta…” – Unde? În blocul dumei? În Sfatul Ţării? Ar fi timpul să uităm de făgăduinţe şi să luăm singuri în mîini cauza protecţiei muncii”, – făcea apel ziarul [29]. Clasa muncitoare a Basarabiei, puţin numeroasă, dispersată la multe întreprinderi mici, influenţa puţin asupra situaţiei politice din Republică.

Evenimentele de bază în Republica Moldovenească agrară aveau loc, desigur, la ţară. Iarna sosită nu răcise dorinţa ţăranilor de a lua în posesie pămîntul moşierilor, al arendaşilor şi al altor mari proprietari. Dacă toamna acţiunile ţărăneşti erau frecvente în judeţele de nord ale Basarabiei, unde ţăranii totdeauna au resimţit acut lipsa pămîntului, atunci în decembrie, acestea cuprind toată regiunea. Ţăranii ocupau terenurile silvice şi pămînturile moşierilor, mănăstirilor şi ale bisericilor, luau şi împărţeau vitele, inventarul agricol, furau grîu din depozite şi chiar obiectele de uz casnic. S-a înteţit, mai ales, tăierea samavolnică a pădurilor în acele zile de iarnă. Ziarele erau practic împestriţate cu comunicări despre aceasta, ele parveneau mai mult din satele amplasate în Codri (judeţele Chişinău, Orhei ş. a.).

În însemnările sale de jurnal, Nicolae Iorga, referindu-se la evenimentele din Basarabia, scria: “Pretutindeni ţăranii şi – ţăranii curat moldoveni – pradă Curţile cele mari boiereşti… şi dau foc zidurilor “ca să nu aibă unde se întoarce boierii” [30]. În felul acesta, ei sperau să scape de moşierii, ce îi asupreau de veacuri. Peste tot avea loc incendierea caselor şi a altor construcţii ale conacelor boiereşti. În satul Izvoara, judeţul Bălți, ţăranii au distrus moşia boierului local, cneazul Sveatopolk-Mirskoi, dînd foc conacului [31]. Aceeaşi soarta a avut-o şi proprietatea moşierului G. V. Slroea-Slroescu din satul Bolcian, judeţul Bălţi. La 10 decembrie, comunica presa, “asupra conacului au năvălit 20 de soldaţi, au spart geamurile, au împuşcat, au luat lucrurile de preţ… Stroescu a fugit. Atunci ţăranii au dat foc conacului din toate părţile” [32]. La sfîrşitul lui noiembrie, din economia respectivă au fost furate vitele [33]. În satul Işcalău, judeţul Bălţi, ţăranii, acaparînd tot inventarul, pîinea şi moara proprietarului lanuşevici, au distrus toate construcţiile [34]. Tot aşa au acţionat şi ţăranii satului Sărata-Galbenă, judeţul Bender, pe moşia lui M. C. Zori [35], în satul Boctaş, ei, împreună cu soldaţii, după ce au furat “toate animalele, inventarul agricol, mobila proprietarului moşiei, n-au dărîmat numai construcţiile de la sol, dar şi fundamentul, iar pe moşia lui V. Nazarov din satul Corjeva, dărîmînd construcţiile, ţăranii au luat toate materialele cu ei” [36]. În satul Livinţi, judeţul Hotin, ţăranii, cu participarea soldaţilor, devastează economia societăţii industriale Zarcajani, iau inventarul, distrug construcţiile [37].

Ţăranii nu se intimidau de funcţiile înalte pe care unii proprietari mari le deţineau în administraţie, nu conta nici naţionalitatea proprietarului. În satul Zamciogi, volostea Sireţ, judeţul Chişinău, ei au ocupat domeniul comisarului gubernial (apoi director general de interne al Consiliului Directorilor Generali – I. L.) V. G. Cristi şi au înfăptuit acolo “tăieri masive de păduri”. N-a ajutat nici intervenţia preşedintelui Consiliului Directorilor Generali, care expediase comitetului sătesc din Zamciogi dispoziţia de “a strînge imediat toată averea, vitele, mobilierul din casă şi rezervele de pîine, furate de locuitorii satului Zamciogi de pe economia d-lui Cristi…, să fte predate în economie sub sechestru, luate la evidenţă şi păzite de prădări”. În cazul neexecutării dispoziţiei, ameninţa preşedintele, “va fi introdusă forţa militară…, comitetul trebuie să anunţe populaţia satului despre aceasta” [39].

Asemenea ameninţări demult încetaseră să-i sperie pe ţărani. În judeţul Chişinău erau bine cunoscute numele membrilor consiliului zemstvei judeţene, moşierii Leonard şi Oganevici. Încă pe 20 octombrie, ţăranii au jefuit o parte a moşiei lui Leonard din satul Roşcani, judeţul Chişinău, iar pe 13 decembrie, împreună cu soldaţii, i-au devastat moşia din satul Mereşeni, acelaşi judeţ [40]. Pe economia lui Oganevici din satul Văsieni, judeţul Chişinău ţăranii au furat mai întîi vitele, iar pe 17 decembrie au pustiit-o. Aceeaşi soartă o are şi proprietatea fostului conducător al zemstvei judeţului Chişinău, mareşalul nobilimii locale Dolivo-Dobrovolschi [42], iar de pe ocina fostului membru al Dumei de stat din Rusia D. Semigradov din satul Şişcani, judeţul Chişinău, ţăranii locali şi ţăranii satelor învecinate (Bujor, Afumaţi, Marinici), au furat 500 de porci, vitele de rasă ş. a. [43].

Aproape toate satele judeţului Chişinău erau cuprinse de tulburări ţărăneşti. Avocatului V. Bodi, locuitorii satului Ciopleni i-au ocupat 150 de desetine de pămînt de pe moşia sa din satul Chetros [44]. Pe 13 şi 14 decembrie, ţăranii satelor Zbiroaia, Boldureşti şi Marinici au luat inventarul tehnic de pe economia lui Gonata. “Nici un fel de înduplecări nu ajută”, se sublinia în comunicatul din ziar [45]. Pe 14 decembrie, în satul Lăpuşna, ţăranii şi locuitorii satelor învecinate (Bolcian, Sofiica, Negrea şi Boghiceni) i-au furat arendaşului moşiei vitele, inventarul, împărțindu-le între ei. În raportul întocmit, se spunea că au condus acţiunile ţărăneşti ale satelor respective Mihail Crasnojan, Porfirii Buruiană, Nicolai Guşa, Fiodor Pugoi, Afanasii Ungureanu, Constantin Nani, Ion Agati, Fiodor Ciobanu, llie Florea, Dumitru Guţu, Grigori Holban [46]. Ţăranii satului Ciuciuleni au confiscat vitele şi inventarul arendaşului Russco-Lapuşno [47]. În satul Nimoreni, sătenii împart între ei vitele, pîinea şi inventarul de pe domeniul moşierului local [48]. Ţăranii satelor Mereşeni, Cornești, cu ajutorul soldaţilor, au pus mîna pe ocina moşierului [49]. În satul Loghineşti, ţăranii, înarmaţi cu topoare şi beţe, sub conducerea lui M. Oprea, A. Sajin, I. Todoraş, înfruntînd împotrivirea arendaşului şi a slugilor sale, fură vitele, inventarul şi alte bunuri ale economici, împărtindu-le între ei [50]. La sfîrşitul lui decembrie, ţăranii satelor Bolţun, Bujor, Pîşcani şi Secăreni au supus devastării domeniile moşierilor Mîrzov, Hondru, Horoşilov (în satul Recea), Poşov şi Covaliov [51]. Valul mîniei ţărăneşti ajunge pînă în împrejurimile Chişinăului. În satul Ghidighici, mărginit cu Chişinăul, moşierului Botezatu i s-au luat 350 de desetine de pămînt. Şi în satul Micăuţi, ţăranii, conduşi de consătenii A. Chilianu şi V. Rotaru, cu participarea activă a muncitorilor domeniului, i-au luat moşierului pămîntul [52].

În judeţul Orhei, ţăranii iau toate vitele şi inventarul de pe ocina moşierului Dicescul din satul Pohribeni. Acelaşi lucru se întîmplă în satele Ţigăneşti, Minceni, judeţul respectiv. În satele Horodiştea, Mihălaşi, Căzăneşti, Brînzeni ţăranii au acaparat economiile moşiereşti, împărţind între ei vitele şi inventarul agricol. În satul Oniţcani sătenii au ocupat moşia boierului Catargi, luînd 80 saci de făină de la arendaşul morii, în satul Voinovo au ocupat economia lui F. Capțev, în satul Furceni – economia lui Averbuh. Cu ajutorul soldaţilor, ţăranii satului Bursuc şi Răciula, conduşi de căpeteniile lor V. Frînu, A. Gîndu, N. Russu, F. Covalenco, fură de pe domeniul moşieresc pîinea, vitele, inventarul, împărţindu-le între ei. Iar moşieriţa Uvalieva, ca să evite ciocnirile cu ţăranii, din iniţiativă proprie a împărţit 1500 desetine de pămînt, care făceau parte din domeniul ei din satul Căzăneşti [53].

Nu se stingeau tulburările ţărăneşti în raioanele de nord ale Republicii. “În judeţul Bălţi s-a înteţit mişcarea agrară, susţinută de soldaţi”, informa presa. Uniunea proprietarilor funciari din judeţ se plîngea că ţăranii “au luat de la marii proprietari funciari tot pămîntul, inventarul viu şi inventarul mort” [55]. Cu participarea soldaţilor, ţăranii judeţului Soroca au luat toată averea din satele Horodiştea şi Boroseni de pe ocina lui I. Baranovschi, în satele Mîndîc, Maramonouca şi Cotova ale arendaşului Perelman, în satele Ţaul, Plopi şi Maramonouca au confiscat toată averea de pe moşia lui Vasilcov. Ţăranii satelor Scăeni, Gvozdevca, Lunga, Prajila, Cubolta, Prepeliţa ş. a. ale judeţului Soroca au luat pămînturile, vitele, cerealele, inventarul marilor proprietari locali. Şeful miliţiei din judeţul Hotin telegrafia la Chişinău: “Unităţile militare împreună cu ţăranii au distrus economiile din Cheminţi, Negrinţi, Moşeni, Şendreni, Livinţi şi Tulbureni. În acelaşi judeţ, ţăranii şi soldaţii supun devastării moşiile lui Şulghina din Mîndăcăuţi, lui Cuzmin din Suliţa Nouă, lui Glavce din Ocniţa, lui Mondojiţchi din Mihalcovo, lui Romaşchin din Stănileşti” [56].

S-a agravai brusc situaţia în satele judeţelor de sud ale Basarabiei. Seara, pe 14 decembrie, la moşia lui V. I. Nedov din satul Căinări a intrat o grupă mică de soldaţi, iar în urma ei au venit ţăranii din satele Troiţcoe şi Taraclia, judeţul Bender. Ei au luat 1200 de oi, 20 de vaci, 20 de cai şi tot inventarul. Locuitorii satului Ialpugeni, pe la 20 decembrie, confiscă moşierului moara cu aburi, punînd-o în funcţiune. În judeţul Cahul, ţăranii au ocupat domeniile moşiereşti din satele Tartaul, Treteşti şi Badicu-Moldovenesc [57].

Numai pe 2 şi 3 decembrie 1917, în judeţul Ismail au fost devastate în jur de 50 de economii. În comunicatul din ziar se spunea că acţiunile au loc “aproape în acelaşi timp în regiuni îndepărtate una de alta, ocupînd localităţi pe un teritoriu de mai mult de 120 de verste în lungime şi 50 de verste în adîncime”. Autorul corespondenţei vedea în aceasta acţiune “caracterul planificat al distrugerilor”, “munca bine gîndită a conducătorilor jafurilor în mantale cenuşii”. “În dependenţă de mărimea economiilor, se spunea în comunicare, ies pentru devastare 50-100 şi mai multe persoane, cu căruţe, topoare, răngi”. În căruţe, “se încărca tot ce era posibil să fie luat”: mobilă, covoare, erau furate vitele. Se sustrăgea inventarul agricol – treierători, vînturători etc [58]. La şedinţele menţionate ale Dumei din Chişinău şi ale Sfatului Ţării, respectiv pe 4 şi 5 decembrie, E. S. Kenigşaţ, de asemenea, remarcînd că “pogromurile se înfăptuiesc după un şablon şi se răspîndesc deosebit de bine planificat dintr-un loc în altul”, şi-a exprimat părerea că în acţiunile detaşamentelor bine organizate se simte “o mînă experimentată” şi că aceste acţiuni de jefuire sînt “completate de ţărani” [59].

Ştirile despre pogromurile economiilor mari şi bogate se răspîndeau cu o viteză uimitoare. La moşia Horjeşti erau păstrate 100 de puduri de grîu, pentru a fi măcinat la două mori ale acestei economii, existau înjur de 300 capete de vite mari cornute, mai mult de 100 de cai, multe maşini agricole, inventar, materiale. Pogromul moşiei l-au început 20 de ţărani locali, dar curînd li se alătură ţăranii din satele Slobozia, Ciadîr, Negrea, Tălăieşti şi chiar Nisporeni, deşi distanţa de la ei pînă la moşie era în jur de 40 de verste“ [60].

Şi aici, că în alte localităţi, între ţăranii participanţii la jafuri a început o luptă pentru împărţirea bunurilor furate. Aceeaşi ciocnire, între ţăranii satelor Buţeni şi Bardari avuse loc la împărţirea averii moşierului Dolivo-Dobrovolschi [61].

La slîrşilul anului 1917, puţini dintre moşieri şi arendaşi cutezau să rămînă să locuiască la moşii. Erau cazuri de răfuială cu boierii, ca, de exemplu, cu moşierul Baluțel, proprietar de domeniu în satul Cobuşca-Veche, volostea Bulboaca [62]. Printre jertfe erau şi oameni foarte respectabili, ce aveau merite în faţa societăţii. Astfel, soldaţii batalionului cu locomotivă Diesel şi gloata ţăranilor turmentaţi din satul Heleşteni l-a omorît cu ferocitate pe M. M. Rezu, de 40 de ani. Presa scria că “el îmbina în sine cele mai bune tradiţii ale nobilimii reînviate”, era dezinteresat şi onest, şapte ani a fost membru al consiliului zemslvei, conducînd secţiile de medicină şi de instruire publică. Era mareşal al nobilimii, în timpul războiului devenise împuternicitul detaşamentului basarabean al societăţii Crucii Roşii, apoi a condus detaşamentul principal al acestei societăţi în Minsk. Luptase pe front, avea decoraţii guvernamentale [63].

Nici proprietăţile funciare mănăstireşti şi bisericeşti n-au evitai exproprierea. “Bessarabskoe şlovo” comunica că în judeţul Orhei ţăranii au ocupai parcelele pămîntului mănăstiresc în regiunea satului Chiperceni, în judeţul Chişinău, locuitorii satului Slobozia au împărţit între ei pămînlul bisericesc, ţăranii satelor Buda, Pîrjolteni, Horodiştea ale judeţului Chişinău şi satele Unguri, judeţul Soroca, de asemenea, au pus mîna pe pămînturile bisericeşti. Aveau loc acaparări ale parcelelor de pămînt, ale domeniilor mănăstireşti în Soroca, Lozova şi Redeni. Ţăranii satelor Ciuciuleni şi Conojeni tăiau samavolnic pădurilor mănăstireşti. Preotul satului Fundul-Galbenei, volostea Hînceşti, Melentie Erhan s-a plîns de acapararea pămînturilor bisericeşti de către ţărani. Erau deposedaţi de pămînt chiar şi unii slujitori ai bisericilor. Locuitorii satului Volcineţ, judeţul Hotin i-au luat preotului satului Codreni, judeţul Soroca, partea sa din pămîntul bisericii şi recolta de porumb crescută pe ea, sub pretextul că congresul ţărănesc, chipurile, ar fi interzis prelucrarea lotului în jumătate, iar preotul a încălcat această hotărîre. Pretextul dat fusese folosit cînd i s-a luat pămîntul şi recolta preotului M. Poleanschi din satul Dăncăuţi, judeţul Hotin [65].

De la participanţii la congresele ţărăneşti, agitatorii bolşevici, eseri şi de la alte partide veştile ajungeau la ţărani despre hotărîrile Guvernului, congreselor şi a adunărilor în problema agrară. Dar foarte mulţi dintre ei, realizînd exproprierea proprietăţilor mari, nu ştiau de decretul Congresului II al Sovietelor din Rusia despre pămînt, de Declaraţia Sfatului Ţării din 2 decembrie 1917, iar uneori, chiar de existenţa Sfatului Ţării. La şedinţa acestuia din 18 decembrie, iese în evidenţă că nu toţi participanţii congresului ţărănesc din volostea Criuleni “au idee de Sfatul Ţării”, subliniindu-se necesitatea “de a explica neobosit ţăranilor importanţa organului suprem”. Toţi ţăranii însă ştiau sigur că aveau nevoie de pămînt, păduri, păşuni, bazine de apă, vite, inventar tehnic. Imediat după Revoluţia din Februarie, cînd s-a prăbuşit ţarismul şi se fisurează toată orînduirea social-politică veche, ei, fără să mai aştepte promiţătoarea Adunare Constituantă, legile Guvernului, cu forţe crescînde, încep a distruge orînduirea veche de la sat, iar vorbele despre Declaraţia Sfatului Ţării din 2 decembrie 1917 le interpretau după placul lor. Moşieriţa Corsacova, pe 11 decembrie, se plîngea Sfatului Ţării că ţăranii satelor Bălăbăneşti şi Malul-Tohatinului “o înţeleg [Declaraţia din 2 decembrie] şi o tălmăcesc că puterea e în mîinile poporului şi anume a lor – a sătenilor”, că “ei singuri formează şi înfăptuiesc puterea, de care trebuie să ţină cont” şi “în general, toate bunurile mobile şi imobile le aparţin lor, sătenilor, de aceea ei pot dispune de ele după cum vor”. Referindu-se la această Declaraţie, ţăranii în frunte cu membrii comitetelor săteşti, pe 10 decembrie, au venit pe moşia sa, făcînd lista tuturor vitelor, a cailor, a uneltelor agricole, a pîinii în cereale etc. şi a pădurilor netăiate, cerînd să nu se vîndă nimic sub nici o formă, fără permisiunea lor, “ca putere a poporului” [66].

Pe 15 decembrie, la sfatul din satul Japca, judeţul Soroca (în apropiere se află o bogată mănăstire de femei), după ce discută Declaraţia Sfatului Ţării din 2 decembrie, ţăranii hotărăsc: “Pămîntul mănăstirii trece în competenţa poporului” [67]. Locuitorii satului Mereşeni, care împreună cu soldaţii, au acaparat proprietatea moşierului local şi au tăiat pădurea îşi explicau acţiunile prin “libertatea ce li s-a dat” [68].

În procesul-verbal al anchetei, întocmit la 8 decembrie, în legătură cu tăierea pădurilor moşiereşti de către ţăranii satului Micăuţi, şeful sectorului 5 al miliţiei din judeţul Chişitiău, Lebedev scria că primind de la Russu, administratorul moşiei o declaraţie că ţăranii “au ieşit cu tot satul” la tăierea “pădurii economiei”, a mers la faţa locului împreună cu şase miliţieni “din cohortele a 1-a şi a 8-a ale miliţiei militare zburătoare”. În continuare, în procesul-verbal citim: “pe drum, am întîlnit un locuitor al satului Micăuţi, care s-a numit Vlas Carpovici Popa, ce ducea o căruţă plină cu lemne, tăiate samavolnic din pădurea economiei. Fiind oprit de mine şi întrebat pe ce bază el, Popa, samavolnic efectuează tăierea copacilor pe domenii străine, Popa răspunse că acum nu mai există nici un fel de păduri moşiereşti, că ele au trecut în posesia ţăranilor şi, prin urmare, el a tăiat pădurea sa. În afară de aceasta, comitetul sătesc din Micăuţi a permis tăierea pădurii. El mai declarase că “deja peste tot, de exemplu, în judeţul Orhei al guberniei Basarabia şi în gubernia Herson ţăranii au de[va]stat totul la moşieri şi burjui şi iată de ce ei, ţăranii satului Micăuţi, la fel trebuie să se descotorosească de moşierii lor”. Asemenea afirmaţii mărturisesc că ţăranii încetaseră să se teamă de autorităţi şi se simţeau stăpîni pe situaţie [69].

Păzitorii moşiei lui Nedov, menţionată deja, din salul Căinări, care a avut de suferit de pe urma atacului ţăranilor, au declarat că ei ar fi putut respinge atacul, “dacă ar fi existat speranţa că autorităţile vor veni repede”. Dar nu puteau conta pe aceasta, deoarece “în Declaraţia Sfatului Ţării se spune clar că orice tulburări vor fi reprimate, cu excepţia celor agrare”. În cazul dat, drept Declaraţie a Sfatului Ţării din 2 decembrie era luată, probabil, declaraţia de refuz a primului regiment moldovenesc de a lua parte la înăbuşirea acţiunilor ţărăneşti [70].

O interpretare atît de nedorită pentru conducătorii Sfatului Ţării a Declaraţiei din 2 decembrie îi impune să reacţioneze rapid. S-a anunţat că “toate bunurile, inventarul agricol din economiile Republicii Moldoveneşti trec în gestiunea comitetului agrar ţinutal, urmează a fi riguros păzite şi nicidecum nu pot fi prădate sau împărţite samavolnic nici persoanelor aparte, nici comitetelor săteşti”. Circulara expediată de Consiliul Directorilor Generali la mijlocul lui decembrie, avertiza persoanele şi comitetele săteşti de responsabilitatea lor severă pentru confiscarea şi împărţirea bunurilor economiilor moşiereşti [71].

Dar în această situaţie, instrucţiunile n-au avut nici o influenţă asupra ţăranilor şi nu puteau duce la luarea de măsuri împotriva infractorilor. Miliţia n-a putut s-o scoată la capăt cu ţăranii satului Vasieni, judeţul Chişinău, care au pus mîna pe domeniile moşierului local, pe pîinea şi pe ambarele sale. Ajutorul şefului sectorului 4 de miliţie din judeţul Chişinău raporta şefului său direct că, sosind în satul Nimoreni să facă o anchetă ţăranilor, pentru scoaterea samavolnică a lemnelor dintr-o pădure privată, lui i s-a “opus aici rezistenţă”. “În stradă s-au adunat vreo 25 de persoane, mai mult soldaţi în concediu şi trecuţi în rezervă”, care, cu consimţămîntul preşedintelui comitetului sătesc Emilian Coval, au declarat că “nu vor permite nimănui să facă percheziţionări, neoprindu-se nici măcar în faţa recurgerii la forţă” [72]. Ajutorul şefului sectorului 3 de miliţie din judeţul Chişinău, trimis cu 6 miliţieni în misiune în satul Logăneşti, să oprească tăierea pădurii “au fost întîlniţi de 200 de persoane, cu arme, furci, topoare şi bîte…”. “Pentru evitarea represiunilor sîngeroase, se spune în comunicatul din ziar, miliţienii au fost nevoiţi să plece” [73].

Şeful miliţiei judeţului Hotin a recunoscut că miliţia este neputincioasă în lupta cu ţăranii. “De peste tot, comunica el, i se trimit scrisori cu ameninţări. Multe ranguri ale miliţiei refuză să mai slujească din cauza situaţiei lor insuportabil de grele” [74]. Într-un document se sublinia că rezolvarea problemei mişcării agrare a fost imposibilă pentru că “ea a devenit generală”. Au fost cazuri cînd miliţienii, fiind înrolaţi din mediul ţărănesc, treceau de partea acestora, acordîndu-le susţinere. Şeful sectorului 2 al miliţiei judeţului Chişinău raporta că măsurile luate de miliţia judeţeană “pentru oprirea acţiunilor samavolnice ale ţăranilor (din satul Lăpuşna – I. L.), nu-şi realizează scopul, deoarece detaşamentul de soldaţi din 20 de persoane din efectivul detaşamentului al 2-lea de miliţie nu numai că nu ajută miliţia, ci dimpotrivă, a eliberat persoanele arestate pentru tăierea pădurii şi l-a ameninţat cu arestul pe şeful miliţiei de sector, din care cauză acesta a plecat din Lăpuşna, fără să mai termine ancheta” [75].

După plecarea regimentelor de cazaci pe Don şi Kubani, la Kaledin, alte unităţi militare cădeau rar de acord să participe la reprimarea acţiunilor ţărăneşti. Ordinul şefului Stătului-major al ocrugului militar Odesa adresat comandantului Regimentului al 5-lea de cavalerie Zaamur, cartiruit în Chişinău de trimitere a unui escadron la dispoziţia comisarului judeţului Hotin pentru reprimarea revoltelor ţărăneşti, “care au cuprins împrejurimile: Lipcani, Cepeleuţi, Miglaşeni, Trebisăuţi, Tabani, Berlinţi şi iau dimensiuni ameninţătoare”, n-a fost executat. Ca motiv servise “lipsa oştirilor în judeţele apropiate de Chişinău”. Iar comisarul judeţului Orhei, în telegrama adresată comisarului gubernial, scria direct că Regimentul al 4-lea de cavalerie Zaamur, cartiruit în judeţ, nu poate fi folosit împotriva ţăranilor, care fură inventarul agricol al moşierilor, deoarece soldaţii regimentului se alătură ţăranilor. Despre această stare de spirit în rindul soldaţilor regimentului în cauză a scris şi V. Cristi în telegrama expediată Statului Major al ocrugului militar Odesa. Comandantul oraşului Bender comunica la Odesa reprezentantului Radei Ucrainene despre refuzul cavaleriştilor Regimentului al 6-lea Zaamur de a se deplasa în satul Leonteva pentru reprimarea acţiunilor ţăranilor, care i-au luat moşierului domeniul şi vitele [76].

Soldaţii, în majoritate, ruşi de naţionalitate, nu numai că refuzau să execute ordinele şefilor de a efectua acţiuni de reprimare împotriva ţăranilor basarabeni, însă, după cum reiese din cele expuse, peste tot luau parte la ele şi nu rareori acţionau ca organizatori şi iniţiatorii atacurilor asupra economiilor moşiereşti. Astfel, soldaţii, majoritatea ţărani de origine, îşi manifestau solidaritatea cu moldovenii şi sătenii de alte naţionalităţi ale Basarabiei. Dar nu toţi soldaţii participau la manifestaţiile ţărăneşti din solidaritate de clasă, ci din dorinţa de a se îmbogăţi pe seama moşierilor bogaţi, a arendaşilor şi a altor pături înstărite. Aceştia existau printre soldaţi, existau şi în armatele altor ţări: huligani terminaţi, beţivi şi scandalagii. Ei introduceau elementele criminale în manifestaţiile ţărăneşti.

Trebuie să vorbim, mai cu seamă, despre atitudinea faţă de mişcarea ţărănească a unităţilor moldoveneşti, în primul rînd, a Regimentului 1 Moldovenesc, care forma baza forţei militare a Sfatului Ţării. La începutul lui decembrie, acest regiment şi-a determinat clar poziţia, declarînd că consideră anarhia o “gangrenă”, că ea nu are sens şi motivare politică, în acest temei, refuzînd să ia parte la înăbuşirea manifestaţiilor ţărăneşti [77]. Mai mult decît atît, deoarece majoritatea absolută a soldaţilor Regimentului erau ţărani în mantale soldăţeşti, au fost cazuri de participare împreună cu sărăcimea sătească la exproprierea averilor marilor proprietari de pămînt. Astfel, la devastarea domeniului moşierului Dolivo-Dobrovolschi din satul Buţeni au participat şi soldaţii moldoveni I. Paraschiva, F. Leontiev, P. Cebotorean, Ştefan şi Costache Cristi [78]. Pe 13 decembrie 1917, 20 de soldaţi înarmaţi din detaşamentul al 4-lea de gospodărie iau parte la acapararea şi împărţirea în folosul țăranilor din satele Dănceni, laloveni, Ruseşti a averii moşierului (după alte date arendaş) Scopovschi din satul Dănceni, judeţul Chişinău [79]. Pe 18 decembrie, raporta unul din cinovnicii Sfatului Ţării, ţăranii satelor Pojoreni, Prisaca şi laloveni, care erau păzite de soldaţii înarmaţi ai Regimentului Moldovenesc, i-au luat moşierului Lascari “oile, vacile… buhaii şi restul gospodăriei în sumă de 60 mii de ruble”. În raport se mai spunea: “Soldaţii menţionaţi au declarat că, în caz de amestec al miliţiei, vor deschide imediat focul”. În document se sublinia că acţiunea ţăranilor era condusă de consătenii lor Ustin Pustică, Nazarii Bîrcă, Petru Nicu, Semion Gîrlean, Timofei Chitoroagă, Ivan Bivol. Aceeaşi soldaţi ai Regimentului Moldovenesc participă şi la confiscarea proprietăţilor altui moşier local – Surucian [80]. La 21 decembrie, din satul Costeşti, judeţul Chişinău se raporta că moşierului local soldaţii i s-a luat moşia, i-a fost împărţită pîines, vitele şi inventarul [81]. La 24 decembrie, 270 de soldaţi ai Regimentului Moldovenesc participă împreună cu ţăranii la confiscarea averii boierului Daria, 25 de soldaţi moldoveni ajută ţăranilor în acapararea economiei moşierului lordăchescu. Soldaţii moldoveni au luat parte cu ţăranii la exproprierea domeniilor moşiereşti în satele Scorţeni, Micăuţi din judeţul Chişinău [82].

În lipsa unei puteri reale, mişcarea stihiinică a ţăranilor, însoţită de devastarea, incendierea multor conace şi dependinţe, furarea recoltelor, a vitelor, a inventarului agricol etc. cauza pagube enorme economiilor Republicii Moldoveneşti. “Economiile înfloritoare, cu regret scria “Svobodnaia Bessarabia”, cele mai bune gospodării de cultură ale Basarabiei, ce dădeau o cantitate uriaşă de pîine, lînă, sînt distruse definitiv şi în Basarabia bogată este declanşată foamea” [83]. Trebuie spus că deşi frontul era aproape, iar zeci de mii de ţărani fuseseră rupţi de la muncile agricole şi mobilizaţi în armată, în vara şi toamna anului 1917, în Basarabia a fost strînsă totuşi o recoltă destul de bună. Consiliul gubernial pentru alimentare a dat publicităţii date că, în total, s-au obţinut 115.150 de mii de puduri cereale, inclusiv porumb-30.939. Pe judeţe aparte fuseseră recoltate: în Bender- 21.339, Soroca – 15.023, Acherman – 15.901, Bălţi – 15.321, Hotin – 14.042, Orhei – 11.190, Ismail-9.725, Chişinău-9.608 mii de puduri de pîine. Conform calculelor consiliului, pentru înseminţarea cîmpurilor erau necesare 14.709 mii de puduri de pîine, pentru alimentarea populaţiei pînă la roada nouă – 18.783, pentru hrănirea vitelor (în afară de cai)-6.611, în total – 40.103 puduri de pîine. Rezervele libere de pîine pentru export – 75.046 mii puduri de pîine [84]. În toamna anului 1917, după fuga arendaşilor şi a moşierilor de pe moşiile lor, terenuri imense rămîn toamna nearate şi neînseminţate. În pericol era roada anului 1918, iar în cazul recoltei proaste, situaţia ar fi putut deveni catastrofală. Persista şi alt pericol. După alungarea moşierilor de pe domeniile lor, în sate începe o luptă nouă – între sărăcimea sătească şi ţăranii înstăriţi, care se temeau că, răfuindu-se cu moşierii şi marii arendaşi, argaţii săteşti şi ţăranii cu puţin pămînt vor începe să rîvnească la proprietăţile lor.

Creşterea în continuare a mişcării ţărăneşti trezeşte multora în Republică îngrijorări serioase. Pe parcursul lunii decembrie, Sfatul Ţării, nu o singură dată, a discutat problema măsurilor pentru luptă cu “anarhia” în localităţile săteşti. La 7 decembrie, obiectul discuţiei era problema organizării detaşamentului de autoapărare [85]. După cum s-a menţionat, coloniştii germani bogaţi şi cei bulgari formaseră asemenea detaşamente la sudul Basarabiei. Deoarece pe atunci focul răzvrătirilor ţărăneşti cuprinsese şi o parte considerabilă a judeţului Chişinău, pericolul plana asupra centrului gubernial, şi nu se putea conta pe susţinerea garnizoanei din Chişinău, inclusiv, pe unităţile moldoveneşti, comisariatul militar moldovenesc l-a împuternicit pe membrul Sfatului Ţării şi al Consiliului militar R. P. Leş (delegat din partea minorităţii germane) să formeze batalioane de nemţi basarabeni. În comunicatul din ziar se spunea că “din batalioane, în primul rînd, vor fi detaşate detaşamente zburătoare cu autobuze, înarmate cu mitraliere pentru lupta cu anarhia şi cu pogromurile, atît în Chişinău, cît şi în judeţe” [86].

Îngrijoraţi de situaţia creată în judeţul Chişinău, adunarea zemstvei a examinat diferite proiecte de luptă cu “anarhia”. Printre ele, era şi propunerea de a trimite la sate intelectuali, anume învăţători, ca să îndrume “poporul pe calea adevărului”, în legătură cu aceasta, unul din ţăranii prezenţi la şedinţă a spus: “Le e uşor să vorbească celor care au pămînt şi pîine, lemne, iar învăţătorii întind mîna după milostenie. Cine va merge în sate şi cum veţi plăti salariul, dacă nu sînt bani în casa consiliului?” [87]. În cele din urmă, consiliul zemstvei judeţului Chişinău s-a adresat Sfatului Ţării cu rugămintea să trimită în judeţ detaşamente militare sau să formeze detaşamente din soldaţii demobilizaţi, pentru a organiza “paza vieţii şi a bunurilor poporului de străini şi de elementele locale dăunătoare” [88].

În lupta cu “anarhia” se include şi comitetul gubernial al zemstvei. La mijlocul lui decembrie, prezidiul acestuia trimite tuturor comitetelor zemstvelor din judeţe şi din voloste o circulară în care, constatînd că “anarhia care creşte în tot ţinutul”, cerea “să înceapă înregistrarea inventarului viu şi mort şi a oricăror construcţii de pe toate economiile moşierilor, arendaşilor, a lua aceste bunuri în pază şi a le salva de distrugere”. Pentru a păstra bunurile, se face propunerea de a transmite averea mobiliară “pe opis şi contra chitanţei” unor ţărani sau “societăţilor întregi”. Afirmînd că “în toată această anarhie, în furturi şi distrugere a tot felul de proprietăţi, iau parte exclusiv elementele criminale, foşti ori actuali ocnaşi sau sutele negre, sau poliţiştii şi, în cazuri rare, la ei aderă ticăloşii satului, dar nicidecum oameni deştepţi”, prezidiul considera că “ satul organizat poate lupta cu aceste elemente criminale” şi propunea “tuturor satelor ţinutului să răspîndească ideea autoapărării, să formeze detaşamente de miliţie populară de la 80 pînă la 100 persoane pentru un sat, să le înarmeze” [89].

Pe ici-colo asemenea detaşamente de “autoapărare” fuseseră înfiinţate. Astfel, locuitorii satului Nimoreni, la adunarea din 10 decembrie, organizează un detaşament similar, numindu-l şef pe praporgicul Parpauţa şi tot atunci decid: “Să fie executaţi pe loc participanţii la jafuri” [90]. În satul Costeşti, sfatul obştei i-a condamnat la moarte pe 30 de ţărani, învinuiţi de jafuri, şi a stabilit pe 27 decembrie data executării sentinţei. Dar execuţia a fost anulată, “deoarece majoritatea aveau familii numeroase şi au jurat nu numai să se corijeze singuri, dar să nu permită nici altora să jefuiască” [91]. În satul Taraclia, ţăranii, care participaseră la nimicirea moşiei menţionate a lui Nedov din Căinări, la întoarcere acasă, îi întîlnesc pe “consătenii” înţelepţi, care “le-au dat într-atît o lecţie jefuitorilor, încît pe patru i-au bătut pînă la moarte, pe mulţi i-au schilodit, luîndu-le 276 de oi “pe care le-au întors înapoi lui Nedov” [92].

La şedinţa Sfatului Ţării din 20 decembrie, preşedintele Consiliului Directorilor Generali P. Erhan a vorbit despre necesitatea “folosirii forţei fizice pentru reprimarea anarhiei”, totodată, considera el, “de vină nu sînt ţăranii, ci soldaţii ce trec şi fac prin sate agitaţie de distrugere şi tulburări”. A doua zi el se adresează  cu un apel “Tuturor cetăţenilor-soldaţi”. Subliniind că resursele Basarabiei, care “aproviziona frontul cu pîine şi furaj, întreţinea lazaretele şi unităţile din spatele frontului”, sînt pe sfîrşite, a promis totuşi “să ia toate măsurile în timpul demobilizării, ca să uşureze soarta soldaţilor”. P. Erhan aminteşte că Sfatul Ţării “a declarat bun al poporului muncitor toate pămînturile moşierilor, cu conacele şi dependinţele”, anunţînd că “Sovietul Suprem elaborează metode de împărţire a acestor bogăţii ţăranilor”. “Nu recurgeţi la nici un fel de violenţe, nu faceţi devastări, reţineţi-i de la aceasta pe tovarăşii puţin conştienţi, – îi îndrumai P. Erhan în adresarea sa pe soldaţi.

Sfatul Ţării n-a reuşit să adune forţe în stare şi dornice să ajute la stăvilirea anarhiei, iar apelul lui P. Erhan nu prea avuse rezonanţă. T. Cotoros, comisarul Sfatului Ţării pe judeţul Chişinău, luînd cuvîntul la respectiva şedinţa, spunea că pentru lichidarea anarhiei e “necesară reglementarea transmiterii pămîntului cu inventarul viu şi mort în mîinile poporului”, deoarece la acest capitol Declaraţia din 2 decembrie 1917 nu conţine “indicaţii cuvenite, clare”, din care cauză, în opinia sa, aveau loc tulburările. Revoluţia populară s-a terminat, continua T. Cotoros, şi a început anarhia turmentată. Ca să-i punem capăt, trebuie, nu mai tîrziu decît în două zile, să fie transmise comisarilor judeţeni instrucţiuni de reglare a acestei probleme atît de complicată, ca transmiterea pămîntului cu inventarul. Altfel este inevitabilă o anarhie mai cruntă, în legătură cu întoarcerea soldaţilor, care îşi cer şi lor parte” [94].

Cu o zi înainte de aceasta, T. Cotoros participase la şedinţa Comitetului Executiv al Sovietului gubernial de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, a cărui membru era şi el, unde, la propunerea preşedintelui Comitetului Executiv, bolşevicului Meleşin, a fost unanim adoptată o rezoluţie, în care, printre altele, erau şi asemenea puncte: “Pămîntul şi tot inventarul viu şi mort să fie transmise comitetelor agrare; “a se lua măsuri pentru potolirea soldaţilor regimentului 1 moldovenesc şi a organiza discuţii cu ei; a propune Sfatului Ţării să aplice în viaţă decretul despre pămînt pentru că nesoluţionarea acestei probleme provoacă tulburări”. Probabil, apariţia uni punct aparte despre “potolirea soldaţilor Regimentului 1 Moldovenesc era provocată de faptul că comitetul Regimentului era condus, în acele zile, de llie Catarău, persoană cu opinii extreme de stînga, anarhiste, iar soldaţii care au luat parte la exproprierea bunurilor moşiereşti, dăduseră dovadă de excese [95].

Încă pe timpul Guvernului Provizoriu se planifica realizarea practică a reformei agrare prin intermediul comitetelor agrare, care încep atunci a se forma. La primul Congres al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Rusia, au fost aprobate tezele principale despre sarcinile şi funcţiile comitetelor agrare. Pe timpul Guvernului Provizoriu, în aşteptarea Adunării Constituante, acest document nu obţine perfectare legală. La 31 octombrie, Sovietul Comisarilor Norodnici a promulgat o hotărîre despre comitetele agrare de voloste. În primul punct al hotărîrii se spunea că ea a fost adoptată pentru înfăptuirea în viaţă a “transmiterii neîntîrziate a pămînlurilor moşiereşti şi a altor pămînturi ţăranilor”. În ea mai erau trasate sarcinile de bază ale comitetelor de voloste pentru lichidarea rămăşiţelor iobăgiei de la sale, pentru evidenţa şi împărţirea pămîntului, stabilirea preţurilor de arendare etc. Hotărîrea urma să fie comunicată prin telegraf autorităţilor locale, pentru a începe neîntîrziat realizarea ei. Textul deplin al acestei hotărîri a fost publicat în ziarul “Derevenskaia bednota” din 3 noiembrie 1917 (Nr. 19). Dar, cu excepţia Sovietului din Chişinău şi a altor cîteva Soviete din ţinut, organizaţiile locale, inclusiv Sfatul Ţării şi Sovietul gubernial de deputaţi ai ţăranilor, reprezentate de conducătorii, – P. Erhan şi I. Inculcţ, nu recunoşteau Sovietul Comisarilor Norodnici, ordinele şi dispoziţiile sale. Sovietul din Chişinău, împreună cu alte Soviete, considerau că efectuarea reformei agrare ţine de competenţa Sfatului Ţării, iar conducerea acestuia nu se grăbea să elaboreze instrucţiuni privind realizarea propriei Declaraţii din 2 decembrie 1917 vizavi de problema agrară.

În situaţia dată, comitetele agrare, acolo unde fuseseră deja formate, acţionau după cum înţelegeau conducătorii acestora sarcinile, dar şi în dependenţă de starea de spirit a populaţiei în situaţii concrete. Unele comitete se ocupau de luarea la evidenţă a pămîntului şi a inventarului marilor proprietari funciari din voloste. Încă în noiembrie, comitetul agrar din volostea Ialoveni a luat la evidenţă, pentru a fi împărţite ţăranilor nevoiaşi din voloste, următoarele domenii ale proprietarilor locali de pămînt: principesa Veazemskaia – 242 des., moşierul Nazarov – 166 des., Lazo – 327 des., arendaşul Scopovschi – 430 des., moşierul Surucean – 63 des., moşieriţa Krupenskaia- 1033 des., arendaşul Zonis – 210 des., moşierul P. S. Tolstoi – 300 des. în total – 2807 desetine. Comitetul sătesc Hijdieni din judeţul Orhei a făcut opisul inventarului, pîinii, vitelor şi al altor proprietăţi de pe domeniul moşierului F. Bagdasarov, punînd paznicii săi pentru paza acestor bogăţii [96]. Comitetele săteşti şi de voloste Lipcani, Stănileşti şi alte cîteva comitete s-au declarat “stăpîni absoluţi pe pădurile statului”, au înlocuit paza de stat din păduri cu paznici aleşi, administrau tăierea pădurilor, a păşunilor” [97]. Comitetul agrar din volostea Ungheni interzice scoaterea din pădurea Redeni a 260 mii puduri de lemne, pregătite de comitetul orăşenesc pentru încălzire, motivînd că ele aparţin ţăranilor [98].

Multe comitete agrare încă în toamnă, fără a mai aştepta instrucţiuni din centru, încep să împartă între ţărani pămîntul moşierilor şi al altor mari proprietari. Comitetul sătesc al satului Romăncăuţi, judeţul Hotin, a confiscat toată averea economiei moşierului Krupenski, cunoscut în Basarabia şi peste hotarele ei, şi a împărţit-o ţăranilor nevoiaşi [99]. În satele Volcineţ şi Dăncăuţi ale judeţului Hotin, Chipeşca din judeţul Orhei, Ruseştii Noi, judeţul Chişinău, comitetele săteşti au confiscat şi împărţit ţăranilor pămînturile bisericilor [100]. Comitetele agrare au confiscat proprietarilor moşii mari în satele Cinişeuţi şi Sîrcova, Criuleni din judeţul Orhei [101]. În satul Grătieşti, volostea Sireţ, comitetul sătesc împarte ţăranilor pămîntul arabil şi nearabil al moşieriţei din Ceucari. În satul Bulboaca, judeţul Bender, unde ţăranii au luat pămîntul fostului comisar al Basarabiei C. Mimi (el a fost preşedintele zemstvei guberniale şi preşedintele comitetului alimentar gubernial), împărţindu-l pe cap de locuitor între ei, comitetul sătesc, condus de foşti militari activi (I. Macovei, M. Zuşlu, N. Nistru, P. Hibrov, C. Beşi, I. Brînzev), a luat măsuri pentru paza averii moşierului. Ea a fost declarară avut obştesc. În acelaşi judeţ, comitetul sătesc din satul Cobuşca-Veche, volostea Bulboaca împarte pămîntul moşierilor Baluţel şi Plămădeală între ţăranii satelor Cobuşca-Veche şi Cobuşca-Nouă, Speia, Teliţa şi Puhăceni [102]. În tîrgul Secureni, la indicaţia Sovietului de voloste al deputaţilor muncitori, soldaţi şi ţărani, comitetele săteşti, odată cu împărţirea pămînturilor moşiereşti ţăranilor, iau pădurea în competenţa lor. Ei iau din mîinile exploatatorilor de păduri sarcina aprovizionării populaţiei cu lemne de foc şi o transmit organizaţiilor revoluţionare [103]. Aceste acţiuni ale comitetelor agrare erau opuse planurilor şi indicaţiilor Sfatului Ţării.

Nefiind în stare să controleze situaţia din Republică, Sfatul Ţării era în stare de confuzie. Ca un strigăt de disperare a sunat declaraţia preşedintelui Consiliului Directorilor Generali P. Erhan la şedinţa Sfatului Ţării din 13 decembrie 1917: “pe teritoriul Republicii Moldoveneşti încă nu există plenitudine de putere, ca să se poată realiza în viaţă unele începuturi. Întîlnesc rezistenţă şi proteste, văd opoziţie, şi eu, persoană reţinută, trebuie să recurg la armă, să ameninţ cu arestarea… La 10 verste de noi se fac incendieri şi jafuri, iar noi nu putem lua măsuri… Dacă nu avem forţe, să plecăm de aici. Recunoscînd neputinţa noastră, noi nu putem rămîne. Situaţia este fără de ieşire, e necesară paza căilor ferate, în Ungheni sînt ameninţări că va fi distrusă staţia. Nu se poate sta în capul puterii şi îndupleca. Sfatul Ţării trebuie să găsească modalităţi de a-i uni pe toţi, altfel e ruşine pentru noi, moldovenii. Avem 15000 de oameni (în unităţile militare – I. L.). Unde sînt ei? Unde s-a mai văzut ca în oraş să se împuşte ziua în amiaza mare, să fie atacate patrulele şi să se fure vodcă. Bulgarii s-au organizat şi vor proclama Republica Bugeacă, nemţii, la fel, se vor organiza, iar moldovenii aşteaptă. E o ruşine de nespălat, dacă nu ne vom consolida”.

Erhan a făcut referire şi la alte probleme. El se plîngea de lipsa “legilor, ce ar reglementa viaţa”. Astfel, rechiziţionarea vitelor în Republică se făcea fără ştirea Consiliului Directorilor Generali. În legătură cu reformele agrare aşteptate “s-a început escrocheria şi speculaţia şi băncile agrare pîrîie de portofele, umplute cu cambii ale proprietarilor noştri de pămînt. Din această cauză, încheia oratorul, sau vistieria va fi în pagubă, sau băncile se vor ruina”. Oratorul a cerut permisiunea de a reorganiza Banca funciară ţărănească.

În legătură cu formarea Republicii Ucrainene din ocrugul Odesa, în a cărui componenţă intra Basarabia, a remarcat raportorul, a încetat “încasarea banilor pentru instituţiile de învăţămînt ale Republicii Moldoveneşti, ele rămîn fără mijloace”. “În aceeaşi situaţie, continua P. Erhan, s-au pomenit şi căile ferate, departamentul poştal-telegrafic etc.”. Îl neliniştea şi problema emiterii biletelor, realizate de banca ucraineană, ucrainizarea Flotei Mării Negre, ceea ce s-ar putea solda cu faptul că Republica Moldovenească va rămîne cu nimic”. “Noi trebuie să pactizăm cu ei, altfel vom pierde mult, considera P. Erhan, e necesar să trimitem zilele acestea o delegaţie pentru tratative cu Rada” [104].

Calculele conducătorilor Sfatului Ţării că forţele militare, formate de ei, le vor permite să-şi instaureze puterea absolută în Republică, să înfrîneze “anarhia”, să ţină “defilarea triumfală a puterii sovietice mai departe de Basarabia” nu s-au justificat. Membrul Consiliului Directorilor Generali, director de Instrucţiune Publică Ştefan Ciobanu în “Introducerea” la o culegere de documente şi materiale despre mişcarea naţională din Basarabia, scria sincer: “Cele vreo cîteva unităţi moldoveneşti pe care le avea la dispoziţie Sfatul Ţării, erau contaminate şi ele de bolşevism şi pe ele nu se putea conta” [105].

Rămînea să se nădăjduiască la ajutorul dinafară. P. Cazacu, invocînd descompunerea formaţiilor moldoveneşti de miliţie – a cohortelor şi a unităţilor şi subunităţilor militare regulate moldoveneşti şi, de asemenea, lipsa mijloacelor, remarca că în situaţia creată “a fost luată o hotărîre secretă de a se adresa după ajutor extern. Iniţiativa venea de la Blocul Moldovenesc. La şedinţa închisă a Sfatului Ţării, Consiliul Directorilor Generali a primit “carte blanche” în această problemă. La mijlocul lui decembrie, în timp ce I. Inculcţ şi P. Erhan duceau tratative secrete cu şeful Stalului-major al ocrugului militar Odesa despre trimiterea a două divizii de cazaci pentru lichidarea “anarhiei”, conducătorii Directoratului de Interne şi de Externe V. Cristi şi I. Pelivan duceau tratative la Iaşi cu Şcerbaciov, cu Guvernul Român şi cu trimişii ţărilor aliate. La 14 (27) decembrie, ei l-au vizitat pe trimisul american în România Vopicka şi l-au informat despre “o nouă Republică Basarabia”. Raportînd secretarului de stat al SUA despre vizita sa, Vopicka scria că Republica în cauză este “împotriva regimului bolşevic şi e prietena aliaţilor” [106].

Pe parcursul tratativelor cu conducătorii români a fost abordată chestiunea unirii Basarabiei cu România. Amintindu-şi aceste tratative, vice-premierul Guvernului de atunci Take lonescu povestea ulterior de la tribuna parlamentului: “… La început ambii miniştri basarabeni, domnii Pelivan şi Cristi…, au venit la noi după ajutor (Republica era atunci în componenţa Federaţiei Ruse). Pelivan ne-a spus nouă: “Cînd discutaţi cu mine, spuneţi totul pentru că eu sînt pentru unirea cu România”. Cu Pelivan între patru ochi am vorbit sincer, cînd erau prezenţi mai mulţi, vorbea cu atenţie… altfel nu se putea… Ei au cerut ajutor militar a oricărei armate, deoarece alţii nu doreau trupele noastre şi doar în caz extrem, ale Armatei Române. Noi însă, înainte de a trimite oştiri în Basarabia, am dorit să primim o rugăminte oficială…” [107].

Problema însă nu consta doar în invitaţia din partea Sfatului Ţării, a cărei obţinere n-a prezentat nici o greutate. Să porneşti trupele spre Basarabia, în condiţiile armistiţiului temporar cu Puterile Centrale, era destul de riscant, mai mult decît atît, pentru asemenea acţiune se impunea acordul aliaţilor. Pe parcursul întregii luni decembrie, cercurile româneşti de la guvernare trăiau cu teama că comandamentul Puterilor Centrale, folosindu-se de plecarea soldaţilor ruşi de pe front şi conflictul încins între unităţile ruseşti bolşevizate, pe o parte, şi trupele româneşti, şi haidamacii pe altă parte, va anula armistiţiul de pace din 26 noiembrie (9 decembrie) 1917 şi va cere semnarea imediată a tratatului de pace. Pacea putea fi încheiată în cele mai grele condiţii pentru România, iar în cazul refuzului de a le accepta, trapele austro-ungare ar fi început ofensiva, ceea ce nu promitea nimic bun nici Guvernului Român, nici armatei. Deşi Brătianu era dispus să semneze pacea cu Puterile Centrale, el nu avea aprobarea aliaţilor pentru asemenea pas. În consfătuirea de la rege din 21 decembrie 1917 (3 ianuarie 1918), premierul român şi-a exprimat îndoiala referitor la posibilitatea de bizuire pe forţa militară a Radei Ucrainene. Majoritatea generalilor considerau în continuare că Armata Română va putea rezista presiunii inamicului maximum o lună. A fost examinată problema eventualităţii retragerii pe teritoriul Basarabiei. Generalii Averescu şi Iancovescu au făcut avertizări în legătură cu “pericolul acestei operaţii” [108].

Şansele lui Brătianu de a obţine acordul aliaţilor pentru semnarea tratatului separat de pace cu Puterile Centrale erau minimale la acel moment. N. lorga scria că în discuţia, care a avut loc la 23 decembrie 1917 (6 ianuarie 1918), cu conducătorul misiunii militare franceze din Iaşi, generalul Berthelot i-a dat de înţeles lui Brătianu că sînt puţine şanse ca Franţa să fie de acord cu încheierea păcii. Generalul afirma că Armata Română poate să ţină frontul şi singură, sprijinindu-se pe rămăşiţele trupelor devotate lui Şcerbaciov şi, mai ales, pe unităţile haidamacilor [109]. Chiar şi trimisul francez Saint-Aulaire, care avea fără rezerve o atitudine binevoitoare faţă de România, în discuţia cu A. Averescu, ce avuse loc cu o zi înainte de cea precedentă, şi-a exprimat opinia că în România “încă se mai poate prelungi rezistenţa” şi pe timpul iernii nemţii “nu vor putea întreprinde ceva serios, cu atît mai mult că au retras toată artileria grea” [110].

Hotătîrea lui Brătianu şi a adepţilor săi de a încheia tratatul de pace cu Puterile Centrale, fapt ce le dădea speranţe să obţină cu ajutorul lor Basarabia, era, în mare parte, determinată de scopurile politicii externe ale Antantei. Pe 23 decembrie 1917 (5 ianuarie 1918), prim-ministrul englez Lloyd George D. ia cuvîntul la conferinţa trade-unionurilor, în care expune condiţiile de pace cu Puterile Centrale, înaintate de Marea Britanie. În lista teritoriilor ocupate de aceste state, ce urmau a fi eliberate, el le numeşte şi pe cele româneşti. Referindu-se la planurile aliaţilor, în legătură cu viitorul imperiului Austro-Ungar, Lloyd George a spus: “noi sîntem de acord cu preşedintele Wilson că distrugerea Austro-Ungariei nu intră în scopurile noastre de război” şi că, pentru înlăturarea cauzelor tulburărilor în această parte a Europei, e necesar să acordăm popoarelor imperiului “autoadministrare reală pe baze democratice adevărate” şi se cere “a obţine dreptatea, în dorinţele lor legale pentru oamenii ce sînt români după sînge şi limbă” [111]. Această frază înceţoşată, care nu indica hotarele concrete ale revendicărilor teritoriale pretinse de cercurile guvernante româneşti, conturate în tratatul din 4 (17) august 1916 (Transilvania, Banatul, Bucovina, ce intrau în componenţa Austro-Ungariei) le pune pe acestea serios în încurcătură.

După cum devine cunoscut mai tîrziu, pentru a determina Austro-Ungaria să iasă din Alianţa Cvadripartită, în a doua jumătate a lunii decembrie 1917, emisarul Guvernului englez ducea în acest sens tratative în Elveţia cu fostul ambasador al Austro-Ungariei la Londra, contele Mensdorff. Reprezentantul englez vorbea despre acordul Guvernului său de a păstra imperiul Austro-Ungar şi, printre altele, le propunea austriecilor să susţină ideea de a transmite Basarabia României, ca s-o mulţumească cu ceva şi s-o menţină în mijlocul Antantei. Cu alte cuvinte, în licitaţia marilor state, Basarabia urma să devină monedă de schimb. În februarie 1918, ministrul de externe al Marii Britanii A. Balfour a recunoscut, în camera comunelor, că deputatul parlamentului englez Witte ducea aceste tratative secrete, cu diplomatul austriac. Biograful lui Take Ionescu, C. Xeni considera că tratatul de pace separată cu Austria “desigur, ar fi fost făcut în dauna tratatului nostru”, adică a tratatului Antantei cu România din august 1916 [112].

O impresie încă mai apăsătoare şi nelinişte adîncă trezeşte la laşi mesajul preşedintelui Wilson, adresat congresului SUA la 26 decembrie 1917 (8 ianuarie 1918), care conţinea 14 condiţii de pace. Punctul al unsprezecelea al acestui document stipula: “România, Serbia şi Muntenegru trebuie să fie eliberate; teritoriile ocupate să fie întoarse…”, ţărilor în cauză “trebuie să li se dea garanţii internaţionale de independenţă politică şi economică şi de integritate teritorială” [113]. Despre teritoriile care urmau să-i revină României, conform tratatului de pace, în mesajul preşedintelui nici nu se pomenea. După cum se ştie, SUA, intrată în război în 1917, nu semnase tratatul din 4 (17) august 1916 între Antanta şi România, de aceea nu avea nici un fel de angajamente faţă de aceasta din urmă. “Citirea mesagiului lui Wilson, scria Duca, a fost pentru noi toţi unul din momentele cele mai dureroase ale întregului război. Sărmanul Vopicka nu ştia cum să se scuze în faţa noastră, am fi preferat însă un singur cuvînt al lui Wilson tuturor explicaţiilor şi regretelor reprezentantului său la Iaşi” [114].

Pe 31 decembrie 1917 (12 ianuarie 1918), Vopicka raporta la Washington despre stările de spirit din Iaşi: “Programul de pace al preşedintelui a făcut situaţia de aici mult mai critică decît înainte, acum din toate părţile se aud cerinţe de pace imediată cu Germania”. Trimisul american a transmis raţionamentele cîrmuitorilor români în această privinţă în felul următor: dacă aliaţii vor să-i întoarcă României doar teritoriile ocupate de duşman, fără ca să-i dea Transilvania, atunci nu există necesitatea de a mai continua războiul mai departe, deoarece Germania, imediat ce va semna pacea, va părăsi şi singură pămînturile româneşti ocupate de ea [115].

Un joc complicat îl ducea Franţa. În timp ce ministrul afacerilor externe Pichon, de la tribuna parlamentului, vorbea despre prietenia cu România, prim-ministrul J. Clemenceau nu-şi ascundea nemulţumirea în legătură cu intenţia Guvernului lui Brătianu de a încheia pacea cu Puterile Centrale şi trimitea la laşi telegrame pline de ameninţări. “România să-şi ia seama să nu se pună în faţa ireparabilului” [116].

Antanta continua insistent să obţină fortificarea unui front unic – al României, al generalilor albgardişti, al lui Şcerbaciov şi Kaledin, al Radei Ucrainene şi al Sfatului Ţării. Ei toţi nu pierdeau speranţa că, odată cu înăbuşirea puterii sovietice de la sudul Rusiei, vor reuşi să formeze frontul româno-ucrainean împotriva Puterilor Centrale. Deosebit de mult se stăruiau cîrmuitorii Franţei, a cărei “sferă de activitate”, după cum am mai spus, erau Ucraine şi Basarabia. În decembrie 1917, cabinetul francez îl numeşte pe generalul francez Tabouis reprezentant oficial pe lîngă Rada Ucraineană. Acesta a confirmat promisiunea că ţara sa va susţine prin toate mijloacele morale şi materiale eforturile pe care le va face Republica Ucraineană, ca să meargă pe calea trasată de aliaţi. Ucrainei i se propune un împrumut de 180 milioane de franci [117].

Ţările occidentale n-au lăsat fără atenţie nici Sfatul Ţării. Pentru a facilita contactele cu conducerea acestuia, la 19 decembrie 1917, în oraşul Chişinău, a fost deschis consulatul francez [118]. Ziarul “Sfatul Ţării” a doua zi, scria: “Franţa îşi trimite legaţia sa în capitala Republicii Moldoveneşti şi astfel stabileşte relaţii internaţionale normale”. Ziarul, în cazul respectiv, prezenta năzuinţele drept realitate. Deoarece Republica mai făcea încă parte din componenţa statului rus, nici nu putea fi vorbă de recunoaştere oficială şi de “relaţii internaţionale normale”. România îşi deschide consulatul la Chişinău.

Generalii francezi Tabouis şi Berthelot, diplomaţii Pellicier şi Saint-Alaire ş. a. au desfăşurat o activitate energică pentru organizarea corpului din prizonieri români, polonezi, cehi, sîrbi şi alţi foşti soldaţi ai armatei austro-ungare, pentru a fi trimis pe Frontul Român, în scopul lichidării “anarhiei” şi înlocuirii diviziilor ruseşti ce părăsiseră frontul. La sfîrşilul lui decembrie, şeful misiunii franceze de la Iaşi, generalul Berthelot telegrafia la Kiev generalului Tabouis: “Eu mă bizui să realizez nemijlocit cu ajutorul Dumneavoastră planurile de trimitere, adică cît mai curînd să trimitem eşaloanele diviziilor cehe pe Frontul Român” [119]. Agentul francez la Kiev J. Pellicier în raportul, trimis pe 26 decembrie ambasadorului Franţei în Petrograd J. Noulens, îl sfătuia “prin toate mijloacele să împingă Ucraina să semneze cu România un tratat ofensiv-defensiv” şi “să le favorizeze în fel şi chip apropierea spirituală şi materială a Ucrainei cu Donul, ca şi formarea, în general, a alianţei de sud-vest…” Pellicier comunica că intenţionează să formeze o alianţă “între Kiev, Odesa şi Chişinău, a rezervelor de ruble ruseşti” şi o parte din această sumă să fie transmisă “guvernelor basarabean şi român” [120].

Planurile Antantei de formare a “alianţei de sud-vest” şi de reprimare a bolşevismului pe tot spaţiul de la Dunăre pînă la Prut, în a căror realizare României i se rezerva un rol mare, i-a dat posibilitate acesteia, cu permisiunea aliaţilor, să-şi introducă trupele în Basarabia.

La laşi, desfăşurarea evenimentelor în Republica Moldovenească vecină era urmărită cu atenţie. “Dar cele mai grave dificultăţi ni le-au pricinuit bolşevicii în Basarabia…, scria în memoriile sale ministrul român I. Duca. În Decembrie, de fapt, provincia era plină de revoluţie agrară, ţăranii incendiau conacele proprietarilor, goleau hambarele, împărţeau pămînturile şi devastau pădurile. Guvernul Basarabiei autonome (se are în vedere Consiliul Directorilor Generali – I. L.), care de acuma se proclamase chiar Republică de sine stătătoare, putea cu greu stăpîni acest val crescînd de anarhie. Îi lipseau în primul rînd organele necesare menţinerii ordinii, căci Noua Republică constituise în pripă o aşa-zisă armată moldovenească ce se compunea din soldaţi basarabeni veniţi de pe diferite fronturi” [121].

Pe 22 decembrie 1917 (4 ianuarie 1918), Ia Iaşi, pe numele ministrului de război Iancovescu, după cum se făcuse înţelegere din timp cu Take Ionescu, cu semnătura preşedintelui Consiliului Directorilor Generali P. Erhan, a directorilor pentru Afacerile Interne şi Externe V. Cristi şi I. Pelivan, a fost expediată o telegramă cu rugămintea de a trimite la dispoziţia Sfatului Ţării un regiment de prizonieri de război români-transilvăneni [122]. Pe telegramă este notată următoarea rezoluţie a lui Iancovescu, din 24 decembrie 1917 (6 ianuarie 1918): “Marele Stat Major. Consiliul de miniştri a aprobat cererea de faţă. Se va da ordine ca 1000 de Ardeleni cu arme şi mitraliere, ce ne vin din Kiev, să se oprească la gara cea mai apropiată de Chişinău; de unde se vor trimite pentru paza depozitelor de subsistenţe” [123]. Împuternicitul Guvernului Român pe lîngă Rada Centrală, generalul Coandă a comunicat că primul eşalon, probabil, se va îndrepta spre Chişinău pe 26 decembrie 1917 (8 ianuarie 1918).

Ca să spulbere suspiciunile membrilor Sfatului Ţării, care, în principiu, se pronunţau pentru atragerea trupelor străine în reprimarea “anarhiei”, dar în acelaşi timp erau categoric împotrivă ca acestea să fie forţe româneşti, conducătorii Sfatului Ţării şi ai Consiliului Directorilor Generali pretindeau că se stăruie să obţină ajutor de la generalul Şcerbaciov, ca reprezentant oficial al comandamentului rus. Pe 22 decembrie, la iniţiativa lui P. Erhan, la şedinţa Consiliului directorilor a fost ascultată informaţia prezentată de colonelul Marelui Stat Major Hudolei “Despre starea unităţilor militare ale Frontului Român şi despre unităţile care se îndreaptă în spatele frontului”, apoi a fost examinată problema “despre căile posibile de organizare a unităţilor militare locale”. Consiliul Directorilor Generali a hotărît: “A-l ruga pe Glavkoarmul Şcerbaciov să transfere divizia 14 de infanterie la Chişinău, anume colonelului Hudolei i se încredinţează alcătuirea telegramelor în problema dată” [124]. Divizia 14 avea în componenţa sa mulţi moldoveni din Basarabia, ea era completată pe contul Regimentului 40 de infanterie în rezervă, care se afla la Odesa şi se considera “moldovenesc”.

Din diferite surse, acţiunile secrete ale Consiliului Directorilor Generali devin cunoscute populaţiei Chişinăului. Membrul Sfatului Ţării din partea Blocului Moldovenesc G. Buruiană regreta că conţinutul tratativelor au devenit public cunoscute [125]. Pentru scurgerea informaţiei, începură să curgă reproşurile la adresa Blocului Socialist. Respingînd aceste învinuiri, menşevica Nadejda Grinfeld a declarat că atunci cînd problema introducerii trupelor străine devenise subiect de discuţii la şedinţele “comitetelor socialiste”, “în cazarme şi la adunările unităţilor militare, le era deja cunoscută tuturor” şi în situaţia creată “partidele socialiste şi-au asumat sarcina de a linişti spiritele şi de a le reţine de la războiul civil” [126].

“La 20 decembrie, citim la P. Cazacu, pe străzile Chişinăului şi în alte părţi se răspîndesc proclamaţii, în care se denunţă Sfatul Ţării, că în înţelegere cu Anglia, Franţa, şi România vrea să continue războiul; că consiliul directorilor şi Sfatul Ţării au vîndut Basarabia României, care venind aici, va instala ţarismul românesc, va introduce boierescul etc.” [127]. Ostilitatea se încingea şi părţile în conflict se pregăteau pentru o încăierare decisivă.

La 20 decembrie, Gherman Pântea este numit în funcţia de director general de război, condusese pînă atunci Sovietul central moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor. Anunţînd prin ordin soldaţii şi ofiţerii unităţilor moldoveneşti despre intrarea sa în exerciţiul funcţiunii, Pântea se tînguia că “toţi au pierdut crezămîntul şi au încetat să mai aibă în cineva încredere”, că “între noi e semănată îndoiala şi neîncrederea unul faţă de altul” şi a rugat să i se acorde încredere “din partea tuturor organizaţiilor democratice într-un moment atît de greu şi de responsabilitate”. Noul conducător militar începe să se ocupe serios de organizarea noilor unităţi moldoveneşti şi de asigurarea lor cu armament. Tuturor unităţilor militare, direcţiilor şi instituţiilor de pe teritoriul Republicii Moldoveneşti li s-a dat ordin să nu admită scoaterea peste hotare a bunurilor militare aflate pe teritoriul ei, “fără permisiunea specială a directorului general de război”. Detaşamentul al 460-lea Herson, dislocat în Bender şi detaşamentul al 487-lea, încartiruit în Bălţi, pentru că sînt “formate din moldoveni”, prin ordin au fost declarate “moldoveneşti”. Pentru a aduce la îndeplinire acest ordin, la Bender este trimis polcovnicul Gaivoronschi. Tot acolo este delegat şi căpitanul Coşcariov, cu permisiunea de a “forma la Bender un divizion de artilerie”. Întrucît Regimentul al 36-lea de infanterie în rezervă fusese desfiinţat, colonelului Bivol i s-a dat ordin să ia în primire bunurile rămase şi să înceapă formarea Regimentului al 2-lea moldovenesc. Şef al comenduirii garnizoanei din acest oraş a fost numit Savin, porucicul Regimentului al 77-lea Zaisani, “care era în serviciu în unităţile moldoveneşti pe teritoriul Republicii Moldoveneşti”. Comandantului Regimentului de puşcaşi al diviziei a 8-a de cavalerie din Bălţi, locotenent-colonelului Jivallo i s-a ordonat “să înceapă formarea Regimentului” în componenţa armatei moldoveneşti. Coordonînd cu Consiliul Directorilor Generali, Pântea a anunţat în judeţul Bălţi stare de război “din cauza răspîndirii pogromurilor şi a jafurilor”. Pentru “menţinerea ordinii” în judeţul Chişinău, Pântea a dat ordin să fie repartizat un batalion al Regimentului 1 Moldovenesc, al cărui comandant trebuia să coordoneze “cu autorităţile locale problema locului de amplasare a Stalului-major şi modul de menţinere a ordinii”. În Chişinău, comandantul palatului Sfatului Ţării (executînd concomitent şi funcţia de comandant al formaţiei palatului) a fost numit parucicul Modvala, iar ajutorul său – praporgicul de marină Kaminski.

Dup cum vedem, şi ofiţeri nemoldoveni erau atraşi pentru serviciu în armata moldovenească. În lupta cu bolşevicii, adversarii lor nu se grupau totdeauna după principiul naţional. Pentru completarea armatei moldoveneşti, comandantul principal al ocrugului militar Odesa a anunţat că “toţi ofiţerii şi funcţionarii, originari din Moldova, care doresc să-şi continue serviciul în unităţile naţionale moldoveneşti, trebuie să fie detaşaţi la Chişinău, la dispoziţia directorului general pentru problemele de război”. Se făceau încercări de a întări în unităţile moldoveneşti disciplina, care slăbise cu totul. “Remarc, se spunea în ordinul lui Pântea, că mulţi ofiţeri, care slujesc în unităţile moldoveneşti, îşi îndeplinesc obligaţiile de serviciu extrem de neglijent”. Pântea a dat ordin “tuturor ofiţerilor unităţilor naţionale moldoveneşti să frecventeze regulat lecţiile şi să citească ordinele”, iar comandanţilor unităţilor “să ia cele mai ferme măsuri” faţă de cei ce încalcă disciplina, “să nu se oprească în a-i exclude de la serviciu”. Tuturor soldaţilor şi ofiţerilor li s-a introdus în obligaţie să poarte formă naţională. În ordinul Nr.14 din 28 decembrie se sublinia: “Orice tentative, din partea oricui ar fi, de a rupe epoleţii sau alte semne distinctive vor fi curmate cu arma”.

Ca să demonstreze forţele Sfatului Ţării, Gh. Pântea a desfăşurat la 25 decembrie 1917, într-o situaţie politică încordată, parada forţelor militare. “Comandant al paradei, se spunea în ordin, îl numesc pe comandantul Regimentului 1 Moldovenesc de husari, locotenent-colonelul Popa. Parada voi primi-o eu”. Pentru participare la paradă au fost repartizate Regimentul 1 de husari, un batalion al Regimentului 1 Moldovenesc de infanterie, bateriile 1 şi 2 ale Bateriei moldoveneşti şi formaţia palatului. Pentru participare la paradă au fost invitaţi cîte o sută de soldaţi din trupele poloneze şi ucrainene încartiruite în oraş. S-a dat ordin “să fie prezenţi toţi ofiţerii unităţilor moldoveneşti şi reprezentanţii instituţiilor civile”. În ziua desemnată, “cîteva sute de militari moldoveni, ucraineni şi polonezi au trecut în ordine perfectă în faţa comandanţilor şi ofiţerilor. Această paradă, scria cu entuziasm ziarul, e unica pată luminoasă de la 1 Mai pe fundalul vieţii noastre”. Şi în alte oraşe au fost organizate parade.

Ordinele instituţiei militare a Sfatului Ţării, arătînd impunător pe hîrtie, în realitate, practic nu se executau. Mai mult decît atît, acţiunile unităţilor moldoveneşti erau în contradicţie totală cu planurile conducătorilor organului Ținutal şi ale Consiliului Directorilor Generali. În legătură cu zvonurile despre intervenția eventuală a trupelor străine în Republică, Comitetul Central Executiv Moldovenesc al Sovietului deputaţilor militari, Comitetul Regimentului 1 Moldovenesc, Comitetul aerobateriei a 129-a moldoveneşti şi reprezentanţii detaşamentului sevastopolez de marină, adică organele alese de unităţile, care, la timpul lor, au salutat formarea Republicii Moldoveneşti şi au recunoscut Sfatul Ţării ca organ suprem, s-au adresat cu un apel cetăţenilor Rusiei şi Ucrainei. În el se spunea: “Fiind adevăraţii exponenţi ai voinţei şi opiniei întregului popor muncitor al Basarabiei şi a celor mai bune cercuri conştiente ale intelectualităţii muncitoare, discutînd actuala situaţie, cu adevărat critică şi chiar tragică, a ţinutului nostru natal Basarabia… ne adresăm întregii democraţii judicioase a Republicii Ruse cu un strigăt din adîncul sufletului că:

Basarabia nu doreşte nici un fel de separare de Rusia, nu recunoaşte nici un fel de românizare sau ucrainizare, ea doreşte să trăiască o viaţă liberă, independentă, făcînd parte din familia numeroasă şi indivizibilă a Republici Federative Ruse, reieşind doar din marea deviză de autodeterminare naţională.

Fraţi velicoruşi şi ucraineni, susţineţi-ne şi nu vă uitaţi la noi ca la fiii vitregi ai Rusiei, care mai mult de o sută de ani fac parte din componenţa Rusiei şi nu îngăduiţi să se ajungă pînă la crimă, ca fiarele, din, orice parte n-ar fi, să subjuge poporul, care îşi va da viaţa pentru libertate, dar sub jug nu va merge.

Trăiască marea Republică Federativă Democratică Rusă şi toate statele sale!

Comitetul central executiv moldovenesc” [129].

În aceeaşi zi, la şedinţa plenară unită a Sovietului din Chişinău de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, a Comitetului Central Executiv militar moldovenesc, a Comitetului Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai ţăranilor a fost adoptată următoarea rezoluţie:

“Luînd în consideraţie interesele revoluţiei, ale ţinutului natal şi ale maselor truditoare, protestăm categoric împotriva introducerii trupelor străine pe teritoriul regiunii şi cerem:

  1. Efectuarea demobilizării, cu acordul general al puterii centrale a Sovietului Comisarilor Norodnici şi a tuturor unităţilor federative ale Rusiei.
  2. Înlăturarea din Sfatul Ţării a elementelor nedemocratice, reacţionare, pentru a fi executate hotărîrile congresului II ţărănesc (era vorba de congresul II gubernial al ţăranilor din Basarabia, organizat la 27-31 august la Chişinău – I. L.) şi ale congresului militar (Congresul militar moldovenesc, desfăşurat în oraşul Chişinău la 20-28 octombrie 1917- I. L.).
  3. Distrugerea diplomaţiei secrete din Sfatul Ţării.

4.Convocarea cît mai urgentă a Adunării Constituante din Basarabia, iar pînă atunci considerăm necesară convocarea, în decurs de două săptămîni, a congresului ţinutal al deputaţilor muncitori şi soldaţi pentru completarea şi democratizarea Sfatului Ţării.

  1. Transmiterea neîntîrziată a pămîntului, a inventarului viu şi mort în gestiunea comitetelor agrare.
  2. Să fie luate toate măsurile pentru ridicarea situaţiei financiare a Basarabiei, fără a se recurge la împrumuturi din exterior, care pot fi făcute doar cu acordul întregului popor şi numai pentru necesităţile interne ale regiunii.
  3. Stabilirea legăturii cu Sovietul Comisarilor Norodnici şi cu toate părţile federative revoluţionare ale Republicii Ruse”.

S-a luat holărîrea de “a obliga toţi delegaţii organizaţiilor revoluţionare, care intră în Sfatul Ţării, să ia toate măsurile pentru realizarea în viaţă a rezoluţiei respective şi a susţine toate punctele ei” [130].

Conducătorii Sfatului Ţării încercau, evident, să nege existenţa legăturilor secrete cu cabinetul ieşean şi tratativele pentru introducerea trupelor româneşti pe teritoriul Basarabiei. “Ocupaţia românească este rodul imaginaţiei şi al agitaţiei provocaţioniste”, afirma ziarul “Sfatul Ţării” [131]. Îngrijorat de amploarea mişcării maselor, provocată de zvonul invitării oştirilor străine, I. Inculeţ s-a grăbit să ia cuvîntul cu o dezminţire. El a declarat într-un interviu pentru presă că “Sfatul Ţării, desigur, e pentru cea mai strînsă unire cu Republica Democratică Federativă Rusă …” şi “toate zvonurile de oarecare orientare românească sînt absurde şi n-au nici un temei. Zvonul despre introducerea trupelor româneşti pe teritoriul Republicii Moldoveneşti e o absurditate totală…”. Dar în legătură cu faptul că, de pe o zi pe alta, era aşteptată sosirea eşalonului cu românii transilvăneni, I. Inculeţ a fost nevoit să spună: “Poate fi vorba doar de o invitaţie temporară, pînă la formarea oştirilor noastre, a unităţilor ucrainene, poloneze, ardelene şi a altor unităţi armate, exclusiv pentru paza rezervelor de pîine…” [132]. Preşedintele Sfatului Ţării ameninţa că se va suferi de foame dacă paza respectivă nu va fi asigurată.

În ziua următoare, în vederea dezminţirii zvonurilor despre introducerea forţelor militare româneşti în Basarabia, în numele Consiliului Directorilor Generali, ia cuvîntul preşedintele acestuia P. Erhan. Declarînd “provocatoare” zvonurile, el a considerat necesar să sublinieze, pentru liniştirea maselor, că Sfatul Ţării “e în contact şi în unire” cu Comitetul Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi ţăranilor” [133].

Consulul francez P. Sarrail, nu demult sosit la Chişinău, a hotărît să dea ajutor conducerii Sfatului Ţarii. El a luat cuvîntul cu o declaraţie în faţa reprezentanţilor presei locale. Înadins subliniind că “Guvernul francez are o atitudine foarte binevoitoare faţă de Republica Moldovenească, care intră în componenţa Republicii Federative Ruse, ca membru egal”, că aceasta s-a manifestat prin numirea sa în calitate de consul la Chişinău, P. Sarrail a mai spus că e informat de zvonurile răspîndite în oraş despre sosirea trupelor străine (sîrbi, cehi şi ardeleni), pentru a opri devastările ce au loc în oraş. “În legătură cu aceasta, se spune în comunicatul din ziar, consulul a remarcat că, dacă circumstanţa dată a avut loc, Guvernul francez garantează că acţiunile trupelor respective nu vor fi politice şi Franţa, în nici un caz şi niciodată, nu va permite ca acţiunile în cauză să ameninţe atît libertăţile cucerite de revoluţia rusă cît şi Republica Moldovenească. Aceste oştiri s-ar ocupa numai de paza depozitelor alimentare şi ar preveni, în felul acesta, foamea”. Consulul i-a asigurat că trupele străine vor “dispare în momentul, în care oştirile moldoveneşti vor putea să le înlocuiască”. Ziarul a remarcat că “consulul sublinia ultimele cuvinte deosebit de insistent” [134]. “Svobodnaia Bessarabia” mai anexa la declaraţia consulului următoarea precizare, din parte redacţiei: “Din partea noastră putem adăuga că dacă aceste trupe vor veni, lor li se vor alătura oştirile moldoveneşti deja existente, ca şi batalioanele poloneze, evreieşti, armeneşti şi cele ale altor naţionalităţi basarabene” [135].

Altfel erau predispuşi bolşevicii şi adepţii lor. Ei nu renunţaseră la lupta pentru putere şi de aceea se stăruiau, în primul rînd, să menţină susţinerea pe care o aveau în unităţile militare, ceea ce era o sarcină foarte grea, pentru că soldaţii, mai ales, în vîrstă, fără a mai aştepta ordinul de demobilizare, s-au năpustit cu toţii acasă. În şedinţa Sovietului de pe data de 19 decembrie 1917, la propunerea bolşevicului I. Meleşin s-a hotărît “să se formeze o unitate din soldaţii cu durata mică de serviciu ai unităţilor rămase” [136]. În legătură cu examinarea declaraţiei delegaţilor din Călăraşi ai Comitetului Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor despre tendinţa soldaţilor garnizoanei de “a părăsi averea poporului, cum ar fi diferit armament şi muniţii şi de a se împrăştia pe la case”, Comisia ţinutală pentru demobilizare, condusă de adepţii puterii sovietice, Ie-a propus “insistent” soldaţilor să “nu creadă diferitor zvonuri şi să aştepte dîrz pînă cînd va veni şi rîndul lor, iar deocamdată să ia toate măsurile pentru paza sigură a bunurilor poporului, încredinţate unităţilor” [137]. Pentru efectuarea demobilizării, Rumcerod-ul în componenţă nouă l-a trimis la Chişinău pe bolşevicul S. M. Sabsovici (Subbotin), originar din Soroca [138]. El a fost ales la congresul II al Rumcerod-ului comisar pentru demobilizarea armatelor ruseşti de pe Frontul Român şi trebuia să aplice în viaţă toate hotărîrile comisiei de demobilizare, în provincii şi pe întreg teritoriul Basarabiei. Congresul îi încredinţase şi coordonarea acţiunilor aşezămintelor guberniei Basarabia ce ţineau de aprovizionarea cu proviziile necesare a trupelor care se retrăgeau.

Pe 24 decembrie 1917, Comitetul Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor Basarabiei, împreună cu prezidiul Comitetului Executiv al Sovietului din Chişinău, cu participarea preşedintelui Comitetului militar-revoluţionar al Regiunii de Sud A. A. Dementiev, a hotărît: “Pentru a comanda oştirile sovietice basarabene” să fie format un ştab major revoluţionar în următoarea componenţă: şeful statului – Venedictov, ajutorul său – Durasov, aghiotantul statului – Corovin, membrii – Levenzon, Rojkov, Gavrilin. În hotărîre, pentru activitatea ştabului se propunea să fie folosit comandamentul Brigăzii a 34-a de infanterie. Acest document a fost semnat: din partea Comitetului Executiv al Sovietului gubernial al deputaţilor muncitori şi soldaţi – preşedintele Meleşin şi secretarul Nenastiev, din partea prezidiului Comitetului Executiv al Sovietului din Chişinău -preşedintele acestuia Venedictov, adjunctul preşedintelui Grinştein, preşedintele secţiei muncitorilor Gulbinschi, preşedintele secţiei militare Garicavîi, membrul prezidiului Zeliveanschi şi preşedintele CMR al Regiunii de Sud Dementiev [139].

Pe 26 decembrie, apare ordinul ştabului revoluţionar al oştirilor sovietice basarabene, în care anunţa că începe a exercita “comandarea oştirilor sovietice ale Basarabiei”, în baza hotărîrii Comitetului Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor Nr. 272 din 24 decembrie 1917 şi ca el “este instanţă supremă de comandă pentru oştirile sovietice ale Basarabiei” [140].

Pe 28 decembrie, ştabul revoluţionar “din pricina cazurilor îndesite de acaparare şi delapidare a bunurilor unităţilor din toată Republica”, a emis un ordin special, prin care obliga oştirile sovietice ale Basarabiei “să păstreze bunurile poporului prin toate mijloacele, inclusiv prin aplicarea forţei şi a armelor”. În ordin se sublinia că “transmiterea armelor şi ale bunurilor poate fi efectuată doar cu acordul şi cu permisiunea ştabului revoluţionar” şi “nimeni nu are dreptul să facă nici un fel de rechiziţionare a bunurilor ce aparţin unităţilor sovietice din toată Republica…”, în ordin se mai stipula: “conform explicării Comitetului Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi muncitorilor, directivele ştabului revoluţionar se extinde numai asupra unităţilor, care au reprezentanţii lor în Sovietul de deputaţi ai soldaţilor şi muncitorilor din Basarabia” [141].

În aceeaşi zi, pe 28 decembrie, la Chişinău începe să activeze Secţia Frontului a Rumcerod-ului sosit din Odesa, ce fusese formată la 21 decembrie 1917. Sarcina sa era să organizeze scoaterea trupelor ruseşti de pe teritoriul României. După cum ne vom convinge în continuare, secţia n-a stat la o parte în lupta decisivă pentru putere, desfăşurată la Chişinău.

Iar cu o zi înainte de aceasta, pe 27 decembrie 1917 (9 ianuarie 1918), secţia militară a Comitetului Executiv al Sovietului din Chişinău, cu scopul cert de a transforma Sovietul în organ unic al puterii din oraş şi din Republică, a hotărît să completeze Comitetul Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor prin cooptarea în componenţa sa a reprezentanţilor unităţilor militare, care se aflau în regiunea Chişinăului şi care sosiseră în oraş. Se mai stabilise să fie cooptaţi în Comitetul Executiv membri ai Comitetului Executiv al guberniei Basarabia al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor şi “să se propună secţiei muncitorilor să aleagă din mediul său un număr cît de mare posibil de forţele muncitoare, deoarece secţia muncitorilor este celula în jurul căreia se vor grupa toate unităţile ce sosesc”. “Comitetul Executiv, se spunea în hotărîre, trebuie să fie puterea supremă, ce reglează activitatea tuturor organizaţiilor existente, le dă indicaţii călăuzitoare şi explicaţiile cerute de alegătorii noştri”. Se indica asupra necesităţii de a participa activ în efectuarea demobilizării, în păstrarea rezervelor de cereale şi de produsele pentru armată. Urmau să fie organizate masele revoluţionare ale muncitorilor şi soldaţilor, să fie deschise cluburi pentru ei, să fie organizate mitinguri şi lecţii, să fie atraşi muncitorii în sindicate, să fie luate măsuri pentru realizarea drepturilor lor juridice [142].

Între timp, în Sfatul Ţării şi în Consiliul Directorilor se duceau discuţii vehemente în problema invitării trupelor străine. N-am găsit procesele-verbale ale şedinţelor Consiliului Directorilor Generali în dosarele Sfatului Ţării, întocmite la discutarea problemei în cauză, însă unele detalii devin cunoscute ulterior, din dezbaterile de la şedinţele Sfatului Ţării. Astfel, la şedinţa din 26 decembrie 1917 (8 ianuarie 1918) a Consiliului Directorilor, după cum s-a raportat despre aceasta mai tîrziu în Sfatul Ţării, unul din membrii directoratului (numele său n-a fost indicat, ca să nu fie supus pericolului – I. L.) a propus ca să fie expediată telegrama nu numai lui Şcerbaciov, dar şi autorităţilor româneşti, cu rugămintea de a trimite trupe…” [143]. Reprezentanţii Partidului Naţional Moldovenesc insistau, mai ales, asupra acestei propuneri. Cinci directori generali de orientare proromână şi-au dat demisia, declarînd că nu sînt de acord cu “politica” premierului, care şovăia în problema respectivă [144]. În cele din urmă, s-a hotărît să fie expediată o telegramă în care să solicite ajutor generalului Şcerbaciov, “reprezentantului oficial al Cartierului general rus”. I. Inculeţ declara mai tîrziu la şedinţa Sfatului Ţării că telegrama a fost adresată atunci cînd “devenise clar că nu se mai poate trăi astfel”, adică atunci cînd, cu forţele proprii, Directoratul nu se mai putea opune valului revoluţionar. În continuare, el a comunicat că “a doua telegramă adresată generalului Şcerbaciov a fost alcătuită de Ciumacenco (delegat din partea judeţului Bălţi – I. L.), ea avea un caracter de compromis, ca urmare, Consiliul Directorilor Generali nu s-a dezintegrat în acea zi” [145]. În telegrama respectivă, spre deosebire de prima (din 22 decembrie), “nu era indicată naţionalitatea (oştirilor invitate – I. L.) şi se avea în vedere să fie trimise orice trupe n-ar fi – ruseşti, ucraineşti, ardeleneşti, iar cine dorea – subînţelegea trupe româneşti” [146]. În atmosfera ce domina atunci în Basarabia, recunoaşte şi P. Cazacu, au fost puţini din acei care “să-şi spună părerile pe faţă şi în mod public” pentru invitarea trupelor româneşti [147]. Calculul fusese simplu: deoarece Şcerbaciov era deja general fără armată, el va trimite în Basarabia oştiri româneşti pentru a face “ordine”, pentru a păzi depozitele şi căile ferate. În acest caz, responsabilitatea pentru introducerea armatelor îi revenea lui, iar Consiliul Directorilor Generali ar fi rămas parcă neimplicat în acţiune.

Aşa s-a şi întîmplat. După cum a recunoscut mai tîrziu la şedinţa Sfatului Ţării V. Cristi, care, la fel, considera că telegrama trimisă era unica ieşire din situaţia creată”, “problema introducerii trupelor româneşti a fost hotărîtă dinainte, la consfătuirea lui Şcerbaciov cu comandamentul românesc principal” [148].

Seara tîrziu pe 27 decembrie 1917 (9 ianuarie 1918), are loc şedinţa extraordinară a Sfatului Ţării, la care este pusă în discuţie problema invitării trupelor străine pentru lupta cu “anarhia”. După cum reiese din procesul-verbal, organizatorii şedinţei au preferat să nu vorbească despre hotărîrea luată în ajun de Consiliul Directorilor. Şedinţa începe cu declaraţia lui P. Erhan, care a descris în culori negre situaţia Basarabiei, formată în rezultatul mişcării ţărăneşti şi a jafurilor. El sublinia că „măsurile luate împotriva anarhiei trebuie să fie cele mai ferme” şi a amintit că la şedinţa secretă, în atmosfera zarvei ridicate şi a discuţiilor că “Basarabia este vîndută”, Directoratul a primit de la Sfatul Ţării “carte blanche”, adică libertate de acţiune în luarea măsurilor pentru lupta cu anarhia. Cu toate acestea, a subliniat Erhan, “Consiliul Directorilor Generali s-a abţinut de la invitarea trupelor româneşti”, “n-a considerat totuşi posibil să recurgă la acest pas”. El a anunţat că Statul Major al lui Şcerbaciov a luat “asupra sa iniţiativa de apărare a populaţiei Basarabiei” [149].

  1. Erhan ameninţa că dacă Sfatul Ţării nu-i va da “Consiliului Directorilor Generali împuterniciri să ceară ţărilor aliate şi Ucrainei (se avea în vedere Rada Centrală – I. L.) garanţii reale şi valabile că tînăra noastră Republică, care vrea să intre în familia republicilor, nu va fi ocupată şi alipită la alt stat…”, toată componenţa Consiliului Directorilor Generali îşi va da demisia, ceea ce “va aduce după sine consecinţe primejdioase”. El chiar aruncase o frază despre decizia de “a da posibilitate partidelor socialiste să hotărască soarta ţinutului” [150]. Liniştindu-i pe cei prezenţi, P. Erhan declara că “reprezentanţii statelor aliate dau cele mai reale garanţii necesare” şi Rada Ucraineană “va intra în alianţă cu Republica Moldovenească, iar Franţa şi Anglia îi vor acorda un împrumut.

Directorul general pentru problemele interne V. Cristi, care, după cum am remarcat mai înainte, împreună cu I. Pelivan, ducea tratative la laşi cu Guvernul Român, l-a susţinut pe Erhan şi a afirmat că “consideră necesar să se propună Ucrainei (adică Radei – I. L.) să încheie o alianţă şi să intre cu ea în raporturi federale”, că e necesar să fie de acord cu introducerea “oricăror trupe”, dar statele aliate să dea în scris o garanţie a “independenţei Republicii Moldoveneşti în componenţa Federaţia Ruse” [151]. Declaraţiile ambilor- Erhan şi Cristi, aveau scopul de a respinge învinuirile de năzuinţa de alipire a Basarabiei la România, adresate cîrmuitorilor Sfatului Ţării.

Dezbaterile au continuat şi a doua zi. I. Inculeţ afirma că trebuie “să scoată foloase” din faptul că deoarece “Consiliul Directorilor Generali n-a putut feri Basarabia de anarhie şi de devastarea magazinelor alimentare”, “Cartierul general (al lui Şcerbaciov – I. L.) şi-a asumat paza Republicii”. “Avantajul constă în aceea, afirma preşedintele Sfatului Ţării, că unităţile care vor fi trimise, se vor afla sub controlul nostru, atît din punct de vedere numeric, cît şi din punct de vedere naţional…”, iar garanţiile în scris ale aliaţilor vor asigura Republicii autonomia şi neamestecul “în orînduirea vieţii ei interne” [152].

Apoi s-a dat citire şi s-au pus în discuţie rezoluţiile, propuse de fracţiunile Sfatului Ţării în legătură cu declaraţia lui P. Erhan despre situaţia internă din Basarabia.

În numele Blocului Moldovenesc, praporgicul I. Păscăluţă (delegat din partea Comitetului Executiv al Sovietului Moldovenesc al deputaţilor soldaţi, ofiţeri, matrozi ai garnizoanei din Odesa) a propus spre examinare următoarea rezoluţie: “Exprimînd încredere totală Consiliului Directorilor Generali, conştientizînd situaţia grea din Republică, Blocul Moldovenesc propune directorilor să folosească toate forţele locale, să ia toate măsurile ce depind de ei pentru concentrarea forţelor moldoveneşti, pentru apărarea ţării natale şi, doar în cazul imposibilităţii totale de a o face, a se adresa cartierului general, punîndu-i-se condiţii obligatorii: oştirile trimise să fie subordonate total directorului de război al Republicii Moldoveneşti, iar aliaţii şi Rada Centrală să dea garanţii depline de neamestec în treburile interne, de inviolabilitate a Republicii Moldoveneşti şi că trupele vor fi scoase, la prima cerinţă a Consiliului Directorilor Republicii Moldoveneşti” [153].

Apoi a fost făcută publică rezoluţia Blocului Socialist Unit. În legătură cu discutarea problemei “de introducere a trupelor româneşti pe teritoriul Basarabiei”, reprezentanţii acestuia au declarat următoarele:

“1. Consiliul Directorilor Generali n-a epuizat toate mijloacele pentru a stabili la timp cele mai strinse relaţii cu Republica Ucraineană şi a-i propune să acorde ajutor Republicii Moldoveneşti în formă de asistenţă materială şi forţă militară, pentru paza căilor ferate, a depozitelor alimentare şi pentru lupta cu pogromurile şi anarhia.

  1. Consiliul Directorilor Generali n-a epuizat toate mijloacele ca să intre în contact cu Comitetul Executiv al Sovietului Muncitorilor şi Sovietului Deputaţilor în ce priveşte solicitarea ajutorului militar de care dispune acesta din urmă.
  2. Introducerea trupelor româneşti pe teritoriul Basarabiei poate fi primul pas de ocupaţie, de fapt, de răpire a ei din Republica Rusă şi, desigur, va prezenta o ameninţare pentru toate cuceririle politice şi sociale ale revoluţiei.
  3. Introducerea trupelor româneşti şi pericolul ocupaţiei reale a Basarabiei prezintă o lovitură fatală în ce priveşte soluţionarea problemei agrare în baza principiilor proclamate de revoluţia rusă.
  4. Introducerea trupelor româneşti e un semnal de război civil pe teritoriul Republicii Moldoveneşti.

Ţinînd cont de acestea, noi propunem Sfatului Ţării să protesteze categoric împotriva introducerii forţelor româneşti pe teritoriul Republicii Moldoveneşti şi să insiste pe Iîngă Consiliul Directorilor Generali ca acesta să solicite neîntîrziat ajutorul militar al Republicii Ucrainene, intrînd cu ea în anumite relaţii contractuale” [154].

Blocul Socialist solicită, pentru a rămîne în continuare în componenţa Sfatului Ţării, să se renunţe la hotărîrea de a invita trupe româneşti pe teritoriul Republicii Moldoveneşti.

Proiectul rezoluţiei propus de Blocul Minorităţilor Naţionale a fost citit de unul dintre secretarii Sfatului Ţării, bulgarul C. P. Misircov. În el se spunea: “în problema atitudinii faţă de împuternicirile Consiliului Directorilor Generali în legătură cu împrejurările pe care le trăim, Sfatul Ţării rămîne la opinia exprimată de acesta cu o săptâmînă în urmă în şedinţa închisă, de încredere, adică exprimînd încredere loială sincerităţii şi onestităţii intenţiilor Consiliului Directorilor Generali, Sfatul Ţării îi oferă directoratului libertate deplină în reglementarea celor mai importante probleme ale momentului prezent. Şi anume: lupta cu anarhia, paza rezervelor alimentare, a căilor ferate şi încheierea unui împrumut străin în condiţiile garanţiei internaţionale a independenţei Republicii Moldoveneşti” [155].

În felul acesta, nefiind în stare să oprească procesul de bolşevizare a ţinutului, cele trei blocuri ale Sfatului Ţării, deşi cu rezerve, în principiu, considerau necesar să se apeleze la ajutorul dinafară. P. Cazacu prezenta rezoluţia Blocului Moldovenesc de a “introduce trupele româneşti” ca o dovadă de fermitate în faţa “anarhiei şi bolşevismului, stabilite în Basarabia” [156]. În ceea ce priveşte rezoluţia minorităţilor naţionale, şi ea lasă o portiţă deschisă pentru introducerea trupelor româneşti, deşi majoritatea membrilor fracţiunii şi ai Blocului Socialist întrezăreau în venirea oştirilor României Regale pericolul de ocupaţie a Basarabiei. Participînd la dezbaterile rezoluţiei, menşevica N. Grinfeld a spus: “…Noi (adică Blocul Socialist – I. L.) reieşim din considerente reale: dacă vor sosi trupele româneşti, nu sînt tratate în scris şi nu sînt garanţii că lucrul acesta va avea un caracter de ocupaţie temporară”. Mai mult decît atît, a subliniat ea, la conferinţa de pace, corelaţia de forţe poate lua o asemenea întorsătură încît România să ceară compensare şi Basarabia nu va rămîne în hotarele Republicii Ruse, ci va aparţine regelui român feudal”. Pot fi orice trupe, concluziona oratoarea, numai nu româneşti” [157]. Bundistul V. I. Grinfeld, tot el – director general al industriei, comerţului şi muncii, a subliniat că “nu din dragoste faţă de noi (adică faţă de Republica Moldovenească – I. L.), Franţa promite Basarabiei bani şi nu în numele ordinii şi tactului faţă de necazul nostru vor să ne trimită trupe româneşti” [158]. Dorind să se absolvească de responsabilitatea pentru acţiunile Consiliului Directorilor Generali, el şi-a dat demisia din funcţia de director general al industriei, comerţului şi muncii.

Luînd cuvîntul în dezbateri, P. Erhan a comunicat că “atunci cînd în oraş (Chişinău – I. L.) s-a simţit eventualitatea tulburărilor”, Consiliul Directorilor Generali s-a adresat Radei, care a promis să trimită trei eşaloane de oştiri, şi Statului Majorai lui Şcerbaciov. Dar aceste trupe, se tînguia el, “nu sînt nici pînă acum”. “Există informaţii, continua Erhan, că la noi vor veni armata sîrbă şi cea poloneză şi, respectiv, pot fi folosite toate forţele”. Speriindu-i pe membrii Sfatului Ţării şi motivînd necesitatea intervenţiei străine, preşedintele Consiliului Directorilor General a declarat: “Noi nu trebuie să închidem ochii la ceea ce are loc în Chişinău. Chişinăul e ştabul bolşevicilor (se avea în vedere sau CMR al Regiunii de Sud, sau Frontotdel-ul Rumcerod-ului – I. L.), care doresc să acapareze puterea pe front şi trebuie să se ţină cont de aceasta… Reprezentanţii statelor străine ne-au spus că vor face tot posibilul ca oştirile româneşti să nu fie invitate.

Reproşurile la adresa Consiliului Directorilor Generali sînt neîntemeiate şi în zadar ni se aruncă tot felul de învinuiri” [159].

În realitate, lucrurile se desfăşuraseră altfel. În acele zile erau duse tratative cu reprezentaţii aliaţilor în problema introducerii trupelor româneşti. Aceasta reiese din scrisoarea din 2(15) ianuarie 1918 a trimisului francez la Iaşi Saint-Aulaire, adresată lui Sarrail, consulul la Chişinău. În ea se spunea. “Domnul colonel d’Albiat mi-a transmis rugămintea Consiliului Directorilor Generali de a primi o garanţie în scris din partea noastră şi din partea tuturor aliaţilor noştri, care explică scopul introducerii oştirilor româneşti în Basarabia. Toţi tovarăşii, trimişii statelor aliate şi eu sîntem împuterniciţi, de comun acord şi oficial, să declarăm că introducerea trupelor româneşti va fi o măsură exclusiv militară, al cărei scop e să asigure funcţionarea normală a spatelui frontului rus-român în conformitate cu regulile şi legile, stabilite pentru toate ţările ce luptă. Astfel, introducerea trupelor româneşti nu poate avea vreo influenţă nici asupra situaţiei politice interne din ţară, nici asupra viitorului politic al Basarabiei”. Saint-Aulaire l-a împuternicit pe Sarrail “să comunice oficial cele expuse mai sus preşedintelui Consiliului Directorilor Generali şi, dacă el va dori, să i se dea în scris o copie legalizată a prezentului document”. Sarrail aşa şi procedează. Transmite Consiliului Directorilor Generali copia scrisorii. Pe ea e indicată data de 5 (18) ianuarie 1918 [160].

Conducătorii Sfatului Ţării şi ai Consiliului Directorilor Generali doreau să se asigure, în cazul unui sfîrşit nereuşit al intervenţiei româneşti, şi să primească în mîini documentul ce ar confirma grija lor pentru neatîrnarea şi independenţa Republicii Moldoveneşti. Însă prezenţa informaţiei despre rugămintea Consiliului Directorilor Generali de a trimite anume trupe româneşti (ceea ce conducerea acestui organ nega public) în scrisoarea lui Saint-Aulaire, determină Consiliul Directorilor Generali să ţină în secret chiar şi de membrii Sfatului Ţării textul integral al documentului în cauză.

La sfirşitul şedinţei de pe 28 decembrie 1917 (10 ianuarie 1918), cele trei rezoluţii menţionate au fost puse la vot. La prima votare nici una dintre ele nu acumulează numărul necesar de voturi. La votarea repetată au trecut rezoluţiile Blocului Moldovenesc şi a Blocului Minorităţilor Naţionale, care prima dată primesc respectiv 38 şi 37 de voturi “pentru”. A doua votare a dat următoarele rezultate: pentru rezoluţia Blocului Moldovenesc votează 27 delegaţi, împotrivă -11, abţineri – 20; pentru rezoluţia Blocului Minorităţilor Naţionale respectiv -40, 8 şi 9. “În felul acesta, se spunea în proccsul-verbal al şedinţei, ca bază este luată rezoluţia minorităţilor” [161].

Discuţia a continuat şi în zilele următoare. La 29 decembrie 1917(11 ianuarie 1918), pe ordinea de zi a Sfatului Ţării era “Problema atitudinii faţă de Ucraina şi trimiterea delegaţilor de pace la conferinţa din Brest”, cărei abordare a fost condiţionată de două cauze. În primul rînd, era tendinţa de a folosi discuţia dată pentru a declina acuzările adresate conducătorilor Sfatului Ţării şi directoratului că e în curs de pregătire intervenţia trupelor româneşti în Basarabia. În al doilea rînd, exista şi necesitatea de a răspunde la două note ale Radei Centrale: la nota din 11 decembrie 1917, expediată şi a doua oară, cu propunerea de a trimite o delegaţie la Kiev, ca să participe la formarea Guvernului federal compus din reprezentanţi ai diferitor organizaţii şi grupări, care se opuneau Sovnarkom-ului RSFSR şi la noua sa notă, din 20 decembrie, în care Republicii Moldoveneşti i se recomanda să trimită o delegaţie pentru participare la tratativele de pace (desigur, separat de SCN) de la Brest-Litovsk.

Însăşi Rada Centrală, după cum se ştie, nefiind în stare să se opună bolşevismului, ce cuprinde toată Ucraina, a început a căuta susţinere la nemţii militarişti, neîncetînd totodată să jure credinţă Antantei, ai căror conducători nu erau împotriva tratativelor independente ale Radei cu Alianţa Cvadripartită. Ei îşi dădeau bine seama că puterea în Ucraina treptat va aluneca din mîinile Radei Centrale şi aceasta nu se va putea menţine fără ajutor străin. Însă Antanta nu avea trupe proprii ca să acorde neîntîrziat ajutor Radei.

La 11 decembrie, Secretariatul General îşi trimite delegaţia sa la Brest-Litovsk. Pe 22 şi 23 decembrie 1917 (4 şi 5 ianuarie 1918), reprezentaţii Germaniei şi ai Austro-Ungariei duceau tratative separate cu Rada Centrală. Ca urmare, tratativele de pace cu delegaţia sovietică, planificate pentru 22 decembrie 1917 (4 ianuarie 1918) au fost amînate pentru 27 decembrie 1917 (9 ianuarie 1918). În ziua începerii tratativelor, reprezentantul Radei Ucrainene, în numele Secretariatului, a anunţat că ea nu recunoaşte puterea Sovietului Comisarilor Norodnici şi Ucraina va participa independent la tratativele de pace. El a declarat că tratatul de pace din partea Rusiei poate fi încheiat numai de un guvern recunoscut de toate republicile tuturor regiunilor Rusiei.

Membrii Sfatului Ţării urmau să-şi exprime atitudinea vizavi de notele menţionate ale Radei Centrale adresate Republicii Moldoveneşti. P. Erhan a remarcat că, în situaţia creată, cînd iniţiativa tratativelor de pace aparţine Sovnarkom-ului, Rada trebuie recunoscută ca forţa conducătoare, care “în problemele construirii vieţii de stat şi păcii” se opune puterii de la Petrograd. El a propus “să împărtăşească poziţia Ucrainei în atitudinea faţă de Guvernul Central (adică Sovietul Comisarilor Norodnici – I. L.)”, să ia legătură cu alte delegaţii antisovietice, trimise la Kiev şi Brest-Litovsk, pentru ca, “împreună cu toţi, să se apuce de lucru pentru cauza păcii şi a Adunării Constituante”. Preşedintele Consiliului Directorilor Generali a indicat asupra necesităţii de a-i cere Radei Centrale “pază împotriva devastărilor”, cu alte cuvinte, să-i solicite ajutorul în lupta cu “anarhia” şi să facă schimb de păreri în privinţa problemei teritoriale ş. a. [162].

În atmosfera protestelor de masă împotriva introducerii trupelor străine şi, mai ales, a celor româneşti, era avantajos, din punct de vedere tactic, pentru conducătorii Sfatului Ţării ca în chestiunea dată să ia cuvîntul “din partea Blocului Moldovenesc” un adept al autonomiei Basarabiei în componenţa Republicii Ruse.

Era vorba despre eserul V. Prahniţchi. Subliniind că cuvintele pe care le conţine Declaraţia din 2 decembrie 1917 „despre unirea strînsă cu Rusia” sînt „uitate”, Prahniţchi a spus: „Astăzi Blocul Naţional din nou, pentru ultima dată, declară că orientarea sa rămîne pentru totdeauna Republica Democratică Rusă şi că el nu admite altă orientare. Altă orientare va fi posibilă doar peste corpurile membrilor Sfatului Ţării. Unire totală cu Rada Ucraineană şi doar cu ea. Ea va merge cu noi, mînă în mînă, şi garantează apărarea deplină de atentatele asupra Republicii noastre. Condiţiile ei sînt completamente acceptabile pentru noi şi trebuie să fim în contact integral cu ea în toate problemele”. V. Prahniţchi a susţinut propunerea Radei de a trimite o delegaţie la Brest-Litovsk şi de coordonare a acţiunilor cu ea. Exprimîndu-şi neliniştea în legătură cu creşterea mişcării revoluţionare din Basarabia, el opina că delegaţii Sfatului Ţării trimişi la Kiev trebuie să pună o condiţie: „Să fie trimise trupe. În afară de 4 foi (adică 4 foi de note ucraineşti – I. L.) mai trebuie 4 divizii bune” [163].

  1. Cristi, care luase cuvîntul după V. Prahniţchi, a recunoscut, pentru prima dată, că a fost în componenţa delegaţiei care, după cum sublinia el, “la împuternicirea” Consiliului Directorilor Generali a mers în laşi. Ca să se scape de suspiciunile de legături tainice cu oligarhia românească, V. Cristi declara că el se pronunţă pentru “orientarea spre Nistru şi pentru Republica Democratică Federativă Rusă unitară”, că “altă orientare nici nu poate exista” şi că “e necesar un acord cu Rada” “pe baze federative egale”. “Problema strînsei noastre legături cu Ucraina, a spus V. Cristi, e acum cardinală şi extrem de importantă…”, “noi trebuie să fim în unire strînsă cu aliaţii noştri credincioşi şi eroici şi cu republicile federative” [164] (se aveau în vedere republicile care acţionau împotriva Sovietului Comisarilor Norodnici – I. L.).

A luat cuvîntul şi preşedintele Sfatului Ţării, unul dintre liderii Partidului Naţional Moldovenesc P. Halippa: “Noi veşnic sîntem învinuiţi de faptul că Sfatul Ţării e de orientare românească, că majoritatea sa se uită spre Prut. Acest gînd este repetat în fel şi chip. Duşmanii Sfatului Ţării doresc să-i folosească, ca să învrăjbească masele poporului şi organul ţinulal… între timp, ideea că Sfatul Ţării e de orientare românească nu corespunde absolut realităţii. Chiar la începutul activităţii sale, Sfatul Ţării declara că nu vede Basarabia în altă legătură decît cu Republica Federativă Rusă. Acum Sfatul Ţării a hotărît să-şi trimită delegaţia în Ucraina pentru participare la munca de formare a Guvernului Federativ rus”. Recurgînd la argumentele vehiculate de populaţia Basarabiei în folosul unităţii cu Rusia, Halippa sublinia: “Orientarea federativă spre întreaga Rusie e singura acceptabilă pentru noi. Rusia este mare şi spaţiul său vast deschide perspective largi dezvoltării economice a Republicii Moldoveneşti. În afară de aceasta, între ţara noastră şi Rusia, într-o perioada de 100 ani de viaţă comună, s-au format legături indisolubile, iată de ce orientarea spre răsărit e mai firească pentru masele noastre”. “Noi declarăm despre aceasta, concluziona oratorul, încă o dată, pentru informarea tuturor, ca să înceteze, în sfîrşit, zvonurile defăimătoare despre orientarea românească” [165].

Poziţia Blocului Socialist a fost prezentată de menşevica N. Grinfeld. Primind de la I. Inculeţ răspunsul afirmativ la întrebările dacă “sînt date oficiale în Consiliul Directorilor Generali despre atitudinea Angliei şi Franţei faţă de Ucraina (adică faţă de Rada Centrală – I. L.) şi dacă într-adevăr Ucraina e în contact cu aliaţii”, N. Grinfeld declara:

“Noi, blocul socialist, insistăm ca paza Basarabiei să fie încredinţată Ucrainei şi să fie încheiat un tratat, în care s-ar spune clar şi hotărît că trupe româneşti nu vor fi”. Ea susţinuse ideea de a trimite în Brest-Litovsk o delegaţie din partea Republicii Moldoveneşti şi a cerut ca dreptul de ratificare a tratatului să aparţină Adunării Constituante din toată Rusia…” [166].

Împotriva cerinţelor categorice ale N. Grinfeld de a nu fi invitate oştiri româneşti în Basarabia, a luat cuvîntul membrul Sfatului Ţării, matrozul V. Gafencu (delegatul Comitetului Executiv al Sovietului Moldovenesc al deputaţilor soldaţi, ofiţeri şi marinari al garnizoanei din Odesa). El a spus: “nu cerem trupe româneşti. Noi dorim să ne apărăm Republica cu oştirile basarabene..dar aceasta nicidecum “nu înseamnă că dacă vor fi folosiţi românii ardeleni, noi ne uităm spre Prut…” [167].

Apoi s-au încins discuţii aprinse în problema candidaţilor în componenţa delegaţiei pentru tratativele de la Kiev şi Brest-Litovsk. Cu 51 voturi “pentru” şi 4 “împotrivă” a fost acceptată componenţa delegaţiei propusă de Blocul Moldovenesc – I. Inculeţ, căpitanul Catelli şi din partea minorităţilor naţionale C. Misircov [168]. Al patrulea delegat urma să fie desemnat de Consiliul Directorilor Generali.

În rezoluţia adoptată, ce conţinea cinci puncte, se spunea că delegaţii moldoveni în tratativele cu Rada trebuie să susţină poziţia acesteia în problemele războiului şi păcii, viitoarei orînduiri de stat a Rusiei, să încheie cu Rada un tratat “în problemele politice, teritoriale, economice, naţionale, militare şi financiare”, să “confirme că Republica Populară Moldovenească va apăra Adunarea Constituantă”, să reglementeze problema “reprezentanţei Republicii Populare Moldoveneşti în Rada Ucraineană”, să-i ceară acesteia “forţe reale pentru salvarea Republicii Populare Moldoveneşti de nimicire” [169].

Astfel, judecînd după procesul-verbal al respectivei şedinţe, toate fracţiunile Sfatului Ţării s-au pronunţat pentru aflarea Republicii Moldoveneşti în componenţa Republicii Federative Ruse, pentru susţinerea politicii antisovietice a Radei Centrale, atît în problema orînduirii viitoare a Rusiei, cît şi în problema tratativelor de pace din Brest-Litovsk. Adepţii invitării trupelor regale româneşti continuau să-şi mascheze meticulos planurile pe care le aveau.

Ca să liniştească societatea, oficiosul Sfatului Ţării, ziarul “Sfatul Ţării” publică un articol redacţional cu titlul “Estestvennaia orientaţia”. În el, spre exemplu, se spunea: “Doar haosul vieţii înconjurătoare şi nervozitatea psihicului unor cercuri ale populaţiei puteau să insufle conştiinţelor alarmate ale cetăţenilor ideea unei orientări româneşti. Pentru Republica Moldovenească, Prutul trebuie să devină în istoria de mai departe a ţinutului nu numai hotar geografic, dar şi hotar politic. Peste Prut începe altă regiune, unde domneşte alt spirit, alte năzuinţe politice şi social-economice..” Articolul era încheiat cu cuvintele: “Popoarele rus şi moldovenesc îşi făuresc împreună prosperitatea, nu cu popoarele rămase în urmă în relaţiile politice şi economice vom merge mînă în mînă, ci cu popoarele care merg în fruntea democraţiilor revoluţionare; nu peste Prut, ci peste Nistru e calea noastră!” [170].

Presa elucida pe larg şedinţele Sfatului Ţării, pe paginile ziarelor apăreau şi declaraţiile liniştitoare ale conducătorilor săi proromâni despre nestrămutata “orientare spre Nistru”, nu spre Prut. Dar ei nu reuşesc să aducă linişte în rîndul societăţii. Încă la mijlocul lui decembrie, la nordul Basarabiei, în judeţul Hotin, încep atacurile împotriva Sfatului Ţării şi a vîrfurilor sale conducătoare. Organizaţia social-democratică “Edinstvo” a judeţului Hotin la şedinţa sa hotărăşte:

“1) A recunoaşte că mişcarea de orientare separatistă, ce există în rîndul unui grup puţin numeros de intelectuali moldoveni, după esenţă şi după consecinţele posibile, poartă evident caracter contrarevoluţionar, încălcînd unitatea frontului democratic şi aplicînd Rusiei o lovitură grea şi poate iremediabilă, în unul din momentele mortale ale existenţei sale.

2) A recunoaşte că organul ţinutal înfiinţat la Chişinău, Sfatul Ţării, e format incorect şi cu încălcări evidente ale drepturilor democratice.

3) A recunoaşte că unicul organ împuternicit să rezolve problema autonomiei locale e doar Adunarea Constituantă”.

În acelaşi spirit era şi declaraţia Comitetului Executiv din judeţul Hotin, care discutase problema “proclamării Republicii Basarabia”. În ea se spunea că “iniţiatorii acestui fapt au găsit de cuviinţă să ignoreze populaţia judeţului Hotin şi, la formarea organului ţinutal, au admis o deviere revoltătoare de la drepturile democratice elementare, recurgînd la sistemul curial şi înlăturînd samavolnic pături considerabile ale populaţiei locale”. Iată de ce, se sublinia în document, pentru Comitetul Executiv puterea legii o “vor avea doar hotărîrile elaborate de Adunarea Constituantă”, iar pînă atunci comitetul judeţean “va sta ferm la straja intereselor patriei Rusia şi a libertăţilor obţinute de revoluţia din toată Rusia, considerînd că numai în legătura inseparabilă cu ţărănimea rusă mult pătimită, constă garanţia salvării patriei şi fericirea poporului. Încercările separatiştilor şi ale duşmanilor poporului de a semăna vrajbă în mijlocul democraţiei ruse, chibzuite pentru bezna maselor largi, trebuie să întîmpine din partea democraţiei ruse unite cea mai fierbinte şi unanimă ripostă, ca fiind evident contarevoluţionare” [171].

La 23 decembrie, relata ziarul “Bessarabskaia jizni”, la şedinţa Comitetului Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din judeţul Hotin, “cu participarea reprezentanţilor altor organizaţii militare şi revoluţionare, au fost supuse discutării problemele legate de momentul prezent şi de apărarea orînduirii revoluţionare”, la care s-a hotărîl: “A însărcina Comitetul militar-revoluţionar din Briceni, pentru că se află în centrul judeţului Hotin, să convoace congresul judeţean al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor” [172].

În problema puterii, Sovietul din Briceni de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor susţinea Sovietul Comisarilor Norodnici şi expediază la adresa Comitetului Executiv al Sovietului din Chişinău o telegramă cu următorul conţinut: “Sovietul de deputaţi ai soldaţilor şi muncitorilor din Briceni protestează împotriva acaparării puterii de către Rada Moldovenească (era vorba de Sfatul Ţării – I. L.), formată din persoane, care nu corespund orînduirii democratice, republicane şi propune să fie convocat urgent congresul gubernial al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor din Basarabia, pentru instaurarea puterii în Basarabia şi pentru a-şi exprima atitudinea faţă de puterea centrală. Comunicaţi-ne data congresului” [173].

Problema convocării la sfîrşitul lui decembrie 1917 – începutul lui ianuarie 1918 a congresului gubernial al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor a fost examinată la şedinţa secţiei organizatorice a Rumcerod-ului pe 21 decembrie 1917 (3 ianuarie 1918). Din partea Fracţiunii Bolşevicilor M. Braşevan, reprezentantul Basarabiei, a făcut cîteva propuneri ce vizau sarcinile secţiei de organizare, printre care – şi “acordarea ajutorului organizaţiilor revoluţionare, muncitorilor Basarabiei în pregătirea şi desfăşurarea congresului gubernial al Sovietelor”. Pentru realizarea hotărîrii adoptate, aprobată de prezidiul Rumcerod-ului, în Basarabia au fost delegaţi reprezentanţii secţiei de organizare. A fost elaborată ordinea de zi a congresului gubernial, urmau să fie discutate şi problemele ce ţineau de pace, pămînt, de autodeterminarea naţională şi principiile federaţiei [174].

La sfîrşitul lui decembrie, în Odesa are loc consfătuirea delegaţilor basarabeni ai Congresului II al Rumcerod-ului “fără diferenţe de partid şi naţionalitate”- în comunicatul din ziar se spunea că “adunarea avea un caracter animat şi discuţiile s-au încins mai mult în jurul organului ţinutal – Sfatul Ţării”. După dezbateri îndelungate a fost adoptată, cu majoritate de voturi, următoarea rezoluţie: “Consfătuirea delegaţilor congresului frontului şi a regiunii, în numele ţăranilor, muncitorilor şi soldaţilor Basarabiei recunoaşte Organul ţinutal, format la Chişinău, Sfatul Ţării, ca unul ce nu corespunde, nici după componenţa sa, nici după modul formării, scopurilor şi sarcinilor poporului muncitor, de diferite naţionalităţi al Basarabiei şi cheamă masele muncitoare ale Sovietului de deputaţi ai ţăranilor, muncitorilor şi soldaţilor să-l dizolve ca, un organ burghez-moşieresc, ce acţionează în contrazicere cu interesele poporului muncitor şi propune Comitetului Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai ţăranilor, muncitorilor şi soldaţilor să convoace urgent, după congresul frontului, congresul extraordinar basarabean al întregului popor muncitor pentru instaurarea puterii în Basarabia” [175]. Dar situaţia, care se încordase pînă la limite, n-a permis să fie convocat congresul planificat.

În ultimele zile ale lui decembrie, lupta ascunsă dintre Soviet şi Sfatul Ţării a trecut într-o confruntare deschisă, însă nu s-a ajuns la vărsări de sînge. Astfel, la indicaţia Sovietului din Chişinău şi a Frontotdel-ului Rumcerod-uiui, la staţia de cale ferată orăşenească au fost reţinute 54 de vagoane cu armament şi muniţii, trimise de Statul Major al lui Şcerbaciov pentru trupele lui Kaledin de pe Rostov pe Don. Conducătorii Sfatului Ţării şi ataşatul militar francez stăruiau să obţină de la Comitetul Executiv al Sovietului consimţămîntul de expediere a încărcăturilor conform destinaţiei, dar au fost refuzaţi. Pentru tentativa de încălcare a ordinului Sovietului şi al Rumcerod-ului au fost destituiţi din funcţii şeful staţiei, ajutorul său şi încă cîţiva funcţionari. Şef al staţiei este numit bolşevicul Cerepanov. Conducătorii Sfatului Ţării au încercat să elibereze cu forţa încărcăturile, trimiţînd la staţie un escadron de cavalerişti moldoveni. Dar Comitetul Executiv îndrepta tot acolo 300 soldaţi ai Regimentului Zaamur. Neputînd conta pe loialitatea soldaţilor săi, conducătorii Sfatului Ţării au rechemat escadronul [176].

La 1 ianuarie 1918, şeful ştabului major al oştirilor sovietice basarabene E. Venedictov, în raportul său, caracteriza în felul următor situaţia politică şi militară a Basarabiei: “Basarabia s-a proclamat Republică Moldovenească îngust naţională, neputinciosă şi săracă, în toate privinţele”. În continuare, în raport se indica că Sfatul Ţării, ca putere legislativă, “la început era organul cu element predominant democratic socialist, dar în existenţa sa de mai departe s-a schimbat brusc”, iar Consiliul Directorilor Generali, ca putere executivă, promovează “o politică evident românofilă”. Autorul raportului s-a referit şi la problema relaţiilor dintre Soviete, Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor Generali. Fără să-şi arate hotărît şi definitiv orientarea, fără să întreprindă acţiuni deschise împotriva Sovietelor, scria Venedictov, Sfatul Ţării, împreună cu misiunea franceză, şi în înţelegere cu regele român, Rada Centrală şi Şcerbaciov “depune toate eforturile pentru dezorganizarea atît a oştirilor, cît şi a Sovietelor”, “împiedică prin toate mijloacele activitatea lor”. E. Venedictov a acuzat Consiliul Directorilor de faptul că punîndu-şi comisarul în banca de stat, aceasta “a încetat să aloce mijloace oştirilor republicii” şi, principalul, “a expediat o telegramă Radei Centrale şi lui Şcerbaciov cu rugămintea de a trimite trupe pentru instaurarea ordinii şi pentru paza Basarabiei”, în opinia lui Venedictov, aceasta însemna “izgonirea şi dezarmarea trupelor în întreaga Republică”. “Sfatul Ţării”, citim în raport, pune mîna pe toate bunurile, confiscă cu ajutorul forţei militare armele, rechiziţionează automobilele unităţilor republicane. Toate acestea, luate împreună, reduc la zero munca creatoare a Sovietelor şi condiţionează irosirea tuturor forţelor Sovietelor doar pentru lichidarea Sfatului Ţării şi a acţiunilor sale”.

Memoriul conţinea caracteristica organelor sovietice locale. “Comitetul Executiv gubernial e mic după componenţa sa, scria Venedictov, munca în toată Basarabia revine comitetului din Chişinău. Lipsit de speranţe să găsească calea înţelegerii sincere cu Guvernul Republicii Moldoveneşti, avînd doar numeroase cazuri de perfidie din partea sa. Sovietul a decis să lupte cu acesta prin toate mijloacele, dacă politica sa internă şi externă nu va fi schimbată”. “Pentru organizarea oştirilor sovietice şi aducerea lor în formă de luptă, comunica autorul raportului, a fost format ştabul major al oştirilor sovietice basarabene”, iar în ceea ce priveşte Comitetul militar-revoluţionar al Regiunii de Sud, constituit mai înainte, “neavînd nici mijloace, nici legături, nici forţe pentru muncă, format pe lîngă Comitetul Executiv gubernial şi pe lîngă comitetul din Chişinău, el s-a destrămat şi şi-a încetat existenţa, fără să aducă vreun folos”. Despre Frontotdel-ul sosit la Chişinău pe 28 ianuarie, în memoriu se spunea: “El se află în perioada de formare, dar în problemele interne ale Chişinăului deja a adus oarecare folos” [177]. Anticipînd, vom remarca că în proccsul-verbal al şedinţei prezidiului Rumcerod-ului din 4 ianuarie 1918 (Ia acesta raportor era bolşevicul Arsen Hristev, membrul Rumcerod-ului şi membru al Comitetului Executiv gubernial al Basarabiei al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor) despre activitatea Frontotdel-ului din Basarabia se spunea că “în componenţa Frontotdel-ului a intrat comitetul revoluţionar al Regiunii de Sud şi ştabul major al oştirilor sovietice basarabene” [178].

În raportul lui Venedictov sînt părţi speciale, consacrate stării oştirilor, analizei raportului de forţe militare ale Sfatului Ţării şi Sovietelor. Autorul scria: “Toate trupele de pe teritoriul Basarabiei sînt în stare de descompunere”, cauza acesteia erau expuse în ordinele prezentate ale Radei Centrale şi Guvernului Moldovei de trimitere a soldaţilor ruşi în concediu, “ordin nereuşit” al lui Kondruşkin, numit Comandant al Armatei 4 etc. Sprijinul Sovietelor îl constituiau Regimentele 3 şi 5 Zaamur de cavalerie din Chişinău şi Divizia 7 de cavalerie, încartiruită la 45 de verste de Chişinău, Brigada 14 de artilerie, Companiile auto 16 şi 3, trei batalioane ale căilor ferate. “Cu părere de rău, remarca Venedictov, din aceste unităţi nu este format un detaşament de luptă şi ele nu sînt apte pentru acţiuni militare comune, organizate”, sînt cazuri de neexecutare a ordinelor. Cu toate acestea, concluziona autorul, “puterea, desigur, e de partea Sovietelor” şi deoarece organizarea unui detaşament de luptă în baza unităţilor în cauză va fi finisată pînă la 7 ianuarie, “putem fi siguri de poziţia Sovietelor”.

În această privinţă, în situaţie cu mult mai grea era Sfatul Ţării. “Guvernul moldovenesc, se spune în memoriu, absolut nu are susţinere militară. Unităţile moldoveneşti sînt dezorganizate, nedisciplinate, nu execută ordinele şefilor. Dar el contează pe trupele româneşti, care deja sosesc”. În document se vorbea despre sosirea la staţia Bîcovăţ a unui detaşament de români ardeleni, care a fost amplasat acolo “la indicaţia Sfatului Ţării”. Venedictov considera că acesta era începutul ocupaţiei Basarabiei. “E necesar cuvîntul autoritar al Sovietului Comisarilor Norodnici către Guvernul Republicii Moldoveneşti, scria el, ca acesta să renunţe la introducerea trupelor româneşti în Basarabia. E necesar, de asemenea, să se spună că prădarea averii naţionale republicane e inadmisibilă”. Venedictov presupunea că cerinţele Sovnarkom-ului vor fi satisfăcute, deoarece “Guvernul moldovenesc este neputincios”. “Dacă contrar aşteptărilor, Guvernul moldovenesc va refuza să-şi schimbe politica, asigura el, în conformitate cu ordinul Sovietului Comisarilor Norodnici, ştabul revoluţionar va lua toate măsurile indicate de Sovietul Comisarilor Norodnici. Statul Major revoluţionar deja acum, cu ajutorul forței militare, confiscă toate mitralierele, automobilele şi alte bunuri luate de la oştirile sovietice, tot cu forţa militară”.

În raport a fost abordată şi problema oştirilor ruseşti din România. “Guvernul Român, afirma Vencdictov, sechestrează armele, automobilele, mitralierele, piesele de artilerie şi multe altele. Averea de multe milioane a armatelor ruseşti este capturată de români. La Chişinău sosesc echipele de artilerie şi companiile auto, dar fără bunuri. La graniţă se confiscă totul” [179].

Comunicate similare despre situaţia trupelor ruseşti din România parveneau şi de la alţii, în număr mare, la Petrograd şi la cartierul general sovietic. În telegrama şefului diviziei 49 B. Sorokin şi a preşedintelui comitetului Regimentului 194 al acestei divizii I. Ciulkin, expediată la 26 decembrie 1917 (8 ianuarie 1918) pe numele lui Krîlenko, se spunea că autorităţile româneşti nu doresc “să ajungă la înţelegere cu şefii aleşi şi cu reprezentanţii comitetelor”, îi recunosc ca şefi doar pe cei numiţi de Rada Centrală, cu forţa armelor împiedică deplasarea regimentelor, împreună cu Rada îi lipsesc de “provizii”. “Rezervele de furaj ale diviziei, se comunica în telegramă, au fost acaparate de români”, care au înconjurat Regimentul 194, l-au dezarmat, au arestat comitetul ales al acestui regiment, pe ofiţerii austrieci care erau în ospeţie la regiment. B. Sorokin şi I. Ciulkin îl rugau pe comandantul suprem “să ia cele mai decisive măsuri” şi “la momentul potrivit să ni se acorde nouă (adică diviziei – I. L.) susţinere”. “Noi cerem românilor, se spunea la sfîrşitul telegramei, eliberarea urgentă a ofiţerilor austrieci şi ai Statului Major al Regimentului 194, arestaţi cu forţa armelor” [180].

Sovnarkom-ul a dat însărcinare comandantului suprem şi delegaţiei sovietice de la tratativele din Brest-Litovsk să fie verificată exactitatea faptelor, prezentate în telegrama lui B. Sorokin şi I. Ciulkin. Confirmînd aceste acţiuni în telegrama din 31 decembrie 1917(13 ianuarie 1918), pe numele lui l. V. Stalin, şeful delegaţiei L. B. Troţki a propus “să fie arestată imediat ambasada română şi misiunea militară română şi să fîe prezentat la radio un ultimatum adresat Guvernului Român despre încetarea neîntîrziată a tuturor nelegiuirilor”. În acelaşi timp, lui V. I. Lenin i s-a comunicat prin telegraf că membrii Sovnarkom-ului, eserii de stînga V. A. Karelin şi P. P. Proşian, care făceau parte din delegaţia sovietică de la Brest-Litovsk, se pronunţă pentru “satisfacerea fără întîrziere a propunerii lui Troţki în ce priveşte ambasada română şi misiunea română” [181].

La Petrograd n-au apucat să tărăgăneze. În aceeaşi zi, cu semnăturile preşedintelui Sovietului Comisarilor Norodnici V. I. Lenin, a comandantului suprem N. V. Krîlenko şi comisarului norodnic N. I. Podvoiski, la adresa Guvernului României a fost trimisă o notă, în care era exprimată indignarea faţă de nelegiuirile clicii militariste româneşti în ce priveşte trupele ruseşti şi, în special, actele de violenţă şi de insultă, la care au fost supuse regimentele Diviziei 49 revoluţionare. Sovietul Comisarilor Norodnici a cerut eliberarea celor arestaţi, pedepsirea vinovaţilor şi garanţii că nu se vor mai repeta cazuri similare. “Faptul că nu vom avea răspuns la cerinţele noastre în decurs de 24 de ore, se spunea în notă, va fi calificat ca o nouă rupere a relaţiilor şi atunci vom lua măsuri militare, inclusiv pe cele mai drastice” [182]. V. I. Lenin a dat ordin “să fie arestaţi imediat toţi membrii ambasadei române şi ai misiunii româneşti şi componenţa deplină a funcţionarilor de pe lîngă toate instituţiile ambasadei, ale consulatului şi a altor instituţii oficiale româneşti” [183].

În ziua următoare, în conflict se implică şi diplomaţii Antantei. Şeful corpului diplomatic american, ambasadorul D. Francis a cerut audienţă la Lenin. În discuţia întreţinută, în rezultatul protestului diplomaţilor, V. I. Lenin explicase că trimisul român C. Diamandy a fost arestat “în virtutea circumstanţelor extraordinare, care n-au fost prevăzute de nici un fel de tratate diplomatice şi de nici un fel de ritualuri” [184]. Apoi, citind un extras din telegrama lui B. Sorokin şi I. Ciulkin, Lenin a spus că măsurile represive faţă de oştirile ruseşti din partea României, care n-a declarat formal război Rusiei “sînt, în general vorbind, inadmisibile”. Diplomaţii s-au adresat cu rugămintea de a-l elibera pe trimisul român. V. I. Lenin a promis să raporteze despre aceasta Sovnarkom-ului, “în interesele soluţionării cît mai prompte a problemei” [185].

În seara aceleiaşi zile, V. I. Lenin prezintă Sovnarkom-ului raportul “Despre evenimentele zilei” şi anume despre incidentul cu corpul diplomatic din Petrograd, “în legătură cu arestarea misiunii şi a ambasadei româneşti”. Iniţial, Sovnarkom-ul hotărăşte să amîne cu două ore eliberarea lui Diamandy (pînă la tratativele cu Brest-Litovskul) şi să-i încredinţeze lui Lenin pregătirea unui comunicat guvernamental [186]. Între timp, a fost primită o telefonogramă de la ambasadorul SUA Francis “cu propunerea de a-i face ambasadorului român, atunci cînd va fi eliberat din cetate (Petropavlovsk – I. L.), cunoscuta prezentare despre inadmisibilitatea acţiunilor Guvernului Român faţă de trupele ruseşti şi organizaţiile eligibile” [187]. Revenind la sfîrşitul şedinţei asupra discutării problemei în cauză, Sovnarkom-ul a adoptat o hotărîre specială, în care se spunea: “Luînd în consideraţie faptul că această telefonogramă (a lui Francis – I. L.) confirmă în mod evident, pe de o parte, că am realizat scopul de a exprima cel mai exigent protest adresat Guvernului Român, pe de altă parte, că noi putem cu folos, în situaţia dată, să supunem ambasadorul român influenţei altor ambasadori, Sovietul Comisarilor Norodnici a hotărîl unanim să-l elibereze pe ambasadorul român, comunicîndu-i că, în decurs de trei zile, trebuie să fie luate toate măsurile pentru eliberarea soldaţilor ruşi arestaţi de români” [188].

Noaptea tîrziu, V. I. Lenin a trimis o dispoziţie scrisă comisarului cetăţii Petropavlovsk [189], lui I. V. Stalin (care înainte de aceasta comunicase, pe fir direct, la Brest-Litovsk despre recepţia corpului diplomatic care urma să aibă loc), şi i-a dat indicaţie să pună la curent delegaţia sovietică, care lua parte la tratativele de la Brest-Litovsk, cu hotărîrea Sovnarkom-ului [190]. Redactat de V. I. Lenin, procesul-verbal al întîlnirii cu diplomaţii a fost publicat la 3 (16) ianuarie în ziarul “Pravda”. Comentînd episodul cu ambasadorul român, ziarul scria: “Pentru Guvernul socialist al Rusiei cel mai important era să evite războiul cu ţăranii români şi, în acelaşi timp, să arate poporului român că pe noi, revoluţionarii ruşi, nimic nu ne va împiedica în lupta împotriva Guvernului Român şi a monarhiei româneşti. Formalităţile diplomatice obişnuite trebuie să fie jertfite intereselor claselor muncitoare ale ambelor naţiuni”.

Între timp, primind de la secretarul delegaţiei sovietice din Brest-Litovsk L. M. Karahan un comunicat despre încercările Radei Ucrainene şi ale comandamentului Frontului Român de a descompune şi dezarma Armata 8, V. I. Lenin, la 3 (16) ianuarie, recomanda comandantului suprem “să acţioneze înarmat, organizat şi foarte ferm împotriva comandamentului român contrarevoluţionar, împotriva kaledinilor şi a ajutorilor săi din rada kieveană” [191].

În nota de răspuns, primită pe 4 (17) ianuarie 1918, la ultimatumul sovietic din 31 decembrie 1917 (13 ianuarie 1918), Guvernul României nega atitudinea ostilă a autorităţilor româneşti faţă de armata rusă şi arestarea comisarilor unităţilor militare, pomenind doar “măsurile de securitate luate de poliţie” [192].

În presa română, comunicatul despre incidentul cu trimisul Diamandy apare în oficiosul guvernamental “România” din 9 (22) ianuarie 1918. Povestind despre arestarea trimisului şi a colaboratorilor misiunii şi reproducînd conţinutul notei sovietice referitor la nelegiuirile în relaţiile cu divizia rusească 49, în comunicat se afirma că Lenin şi Krîlenko “au fost induşi în eroare”, deoarece unităţile Armatei Române nu numai că n-au pus mîna pe furajele diviziei în cauză, dar chiar au împărţit cu ea rezervele lor de produse alimentare. Negînd actele de violenţă asupra soldaţilor revoluţionari ruşi, ziarul afirma că trupele româneşti doar “se limitează să înlăture conflictele armate pe teritoriile româneşti şi tind să împiedice “retragerea” haotică, care este însoţită de “tîlhării şi devastări”. Ultimele cuvinte erau subliniate în ziar cu caractere grase. Relaţiile între Petrograd şi Iaşi atinseseră încordarea extremă.

La 31 decembrie 1917(13 ianuarie 1918), cartierul general al oştirilor sovietice a trasat hotarele liniei noi de apărare a armatei ruseşti în Basarabia şi Podolia. Între timp, la Chişinău, lupta pentru putere atinge apogeul. La 1 (14) ianuarie, Frontotdel-ul Rumcerod-ului, prin ordinul Nr. 1 anunţa că “ia asupra sa toată plenitudinea de putere şi comandarea trupelor Frontului Român şi a celor din zona frontului”, adică din Basarabia. El dăduse ordin tuturor unităţilor Frontului Român să nu se supună Radei Centrale, comisarilor naţionali, lui Şcerbaciov, ordinelor acestora, să se conducă doar de ordinele şi circularele Fronlotdel-ului şi ale comandantului suprem. În anexa la acest ordin, se comunica despre numirile şi transferările care fuseseră operate în componenţa comandamentului, despre confirmarea în funcţii a unor persoane alese sau numite anterior de unele organizaţii revoluţionare locale, în funcţia de şef al ştabuiui major revoluţionar al oştirilor sovietice basarabene şi şef al brigăzii 34 de infanterie în rezervă a fost aprobat E. M. Venedictov, şeful staţiei Chişinău – bolşevicul A. P. Cerepanov, şeful staţiei Ungheni preşedintele Sovietului de deputaţi ai soldaţilor, muncitorilor şi ţăranilor A. F. Soloviov, şeful staţiei Mereni – bolşevicul Smirnov, şeful ad-interim al Stalului Major V. Caabac ş. a. [193]. Frontotdel-ul şi Sovietul din Chişinău de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, susţinute de unităţile fidele lor, au instaurat controlul asupra gării, poştei, telegrafului. Colonelul Hudolei menţionat deja, care s-a ocupat de formarea oştirilor Sfatului Ţării, la 1 ianuarie 1918, comunică Stalului Major al ocrugului militar Odesa: “Staţia Chişinău e în mîinile bolşevicilor din noaptea zilei de ieri. Două eşaloane cu proiectile, care se deplasau din Iaşi spre Odcsa, au fost reţinute de ei, la staţia Chişinău şi sînt descărcate aici”. El a confirmat că Consiliul Directorilor Generali nu are nici mijloace, nici forţe pentru refacerea situaţiei şi împreună cu Statul Major al lui Şcerbaciov cerea să fie luate măsuri decisive împotriva bolşevicilor. Din ordinul organelor sovietice, la staţia Chişinău au fost reţinute şi eşaloanele care se îndreptau spre România [194]. Conform informaţiei reprezentantului Radei Ucrainene de la Iaşi, pe 2 (15) ianuarie, în mîinile bolşevicilor erau Chişinăul, Ungheniul şi alte staţii de cale ferată şi puncte cruciale.

Frontotdel-ul încerca să împiedice banditismul, jafurile şi samavolnicia. La 2 (15) ianuarie 1918, el emite ordinul Nr. 2 pentru trupele Frontului Român şi cele din zona frontului, despre lupta cu bandele, ale căror membri, “îmbrăcaţi în uniforme soldăţeşti hoinăresc prin Basarabia, comit ticăloşii şi violenţe în rindul populaţiei lipsită de apărare”, jefuiesc depozite, magazine şi persoane aparte. “În numele revoluţiei, se spunea în ordin, vă rugăm, dragi tovarăşi soldaţi, să protejaţi bunurile populaţiei de furturi şi populaţia va scăpa de groaza acestor raporturi vicioase, care se deghizează în mantaua soldatului”. În ordin se propunea “tuturor unităţilor sovietice revoluţionare, care se află pe teritoriul Basarabiei, să înceapă organizarea comitetelor revoluţionare ce aveau să lucreze în contact strîns cu Sovietele ţăranilor din sate şi voloste şi să le ajute acestora să lichideze orice fel de tulburări”. În ordin, Sfatul Ţării era calificat ca organ al burgheziei basarabene, care nu doreşte ca “trupele revoluţionare să se afle pe teritoriul Basarabiei”, deoarece se teme că “noi nu-i vom admite să înăbuşe ardoarea revoluţionară a ţăranilor moldoveni”.

În ordin se sublinia ferm: “Noi nu vom permite călăilor să obijduiască populaţia basarabeană, ai cărei taţi şi copii au suferit de foame împreună cu noi şi au putrezit în tranşeele umede. Trebuie să apărăm acest popor intimidat şi să-l ajutăm să primească definitiv în mîinile sale ceea ce ne-au dat cuceririle revoluţiei. Dar călăii Basarabiei au hotărît să introducă în Basarabia trupele româneşti şi transilvănene, ca să restabilească aici formele de guvernămînt de pe timpurile lui Nicolai”. Frontotdel-ul chema soldaţii să apere populaţia locală, “să ajute poporului moldovenesc să salveze şi să menţină cuceririle revoluţiei”, îi asigura pe soldaţi că “marea lor osteneală nu va fi uitată de poporul moldovenesc”, care “tot războiul ne-a dat nouă pîine” [195].

Pentru a acorda ajutorul forţelor revoluţionare locale, Frontotdel-ul şi Comitetul Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor îşi trimite delegaţii la Ungheni, Tiraspol, Bender, Orhei şi în alte oraşe şi tîrguri ale ţinutului. Recunoscuseră Guvernul Comisarilor Norodnici şi Sovietele din Bender, Bălţi, Ungheni, Briceni, ş. a.

În Sovietul de la Chişinău, care a recunoscut Guvernul lui Lenin încă la 22 noiembrie 1917, în rezultatul realegerilor, poziţia forţelor de stînga se consolidaseră şi mai mult. La începutul lui ianuarie 1918, a fost stabilită componenţa Sovietului de deputaţi ai muncitorilor. Pe 2 ianuarie, la prima sa şedinţă, este aleasă secţia muncitorilor a Comitetului Executiv, în a cărei componenţa au intrat 25 de persoane, nu au fost realeşi cei mai înverşunaţi activişti antibolşevici, menşevica N. Grinfeld, bundistul de stînga V. Grinfeld ş. a. Deoarece în acele zile, cea mai arzătoare era problema intervenţiei trupelor româneşti în Basarabia, trec pe planul doi contradicţiile din Sovietul chişinăuean între bolşevici, eseri de stînga, pe de o parte, bundişti de dreapta, menşevici-defensişti, eseri de dreapta pe de altă parte. Aceştia din urmă, care formau în Sfatul Ţării Blocul Socialist, erau de acord să invite pentru lupta cu “anarhia” trupe străine, însă categoric nu pe cele româneşti. Bolşevicii, eserii de stînga erau împotriva venirii oricăror trupe străine, dar, deoarece în cazul dat, era vorba anume despre invitarea trupelor româneşti, în această problemă Sovietul acţiona în unison. Sovietele, ca şi Frontotdel-ul şi Rumcerod-ul, se confruntau permanent cu lipsa mijloacelor. Din această cauză, încă de Ia mijlocul lui decembrie, încetează să fie editată “Izvestia Kişiniovskogo Soveta..”. În raportul său, Venedictov scria: “Sovietul nu are unităţi, Statul Major revoluţionar nu are mijloace”. La 3 ianuarie 1918 Sovietul din Chişinău s-a adresat Sovietului Comisarilor Norodnici cu rugămintea de a i se aloca mijloacele necesare şi l-a trimis la Petrograd cu devizul pe A. S. Zeliveanschi, membru al Comitetului Executiv gubernial şi al Comitetului Executiv al Sovietului din Chişinău. Considerînd comitetele organe ale puterii locale, Guvernul Sovietic a satisfăcut rugămintea [196].

Pe 4 ianuarie, prezidiul Rumcerod-ului asculta darea de seamă despre activitatea Frontotdel-ului în Basarabia. El avea în componenţa sa 50 de persoane, însă erau prezenţi numai 17, “nu se cunoaşte unde se aflau ceilalţi”. În procesul-verbal al şedinţei se spunea: “Sfatul Ţării are o atitudine duşmănoasă faţă de Frontotdel, dar ţine cont de el”. În procesul-verbal se afirma categoric că Consiliul Directorilor Generali “este mituit de francezi şi români”, între acesta, Franţa, Anglia şi România există un tratat şi el “cere introducerea trupelor româneşti” în Basarabia. Împotrivă era Comitetul Executiv al Sovietului Moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor şi Sovietul de deputaţi ai ţăranilor. În procesul-verbal se mai spunea că românii au ocupat deja Leova şi Cahulul, că “se presupune că au ocupat podul din Ungheni”, că “românii îşi vor porni trupele spre Chişinău” şi dacă ei vor îndrăzni să facă aceasta, “se prevede o luptă”.

S-a examinat şi problema relaţiilor Frontotdel-ului cu populaţia Chişinăului şi cu Sovietul din Chişinău, în procesul-verbal se sublinia că: “Simpatia populaţiei şi a unităţilor e de partea noastră… Frontotdel-ul duce o politică fermă. Există unităţi înarmate pe care se bazează… tot aparatul de aprovizionare cu alimente şi altele trec treptat în mîinile noastre. Autoritatea Sovietului local e mare şi el este la dispoziţia noastră. Unităţile noastre din Bender nu se supun Radei”.

Între timp, la Iaşi se desfăşoară o pregătire intensă pentru incursiunea trupelor româneşti pe teritoriul Republicii Moldoveneşti. Se apropia un nou război.

Elena TURCULEANU

Camelia Smicală cere azil politic în România

CameliaSmicalaViaţa în ţările nordice devine tot mai dificilă după ce s-au instaurat regimuri de tip neo-marxist. Situația medicului Camelia Smicală, ai cărei copii au fost luați abuziv de lângă ea, în urmă cu 4 ani, de statul finlandez , devine tot mai dramatică. Cel mai recent mesaj postat de Camelia Smicală este un nou strigăt de disperare, în condițiile în care, spunea ea, hărțuirea l care este supusă continuă. Acum, românca este cercetată penal, după o plângere a soțului, pentrtu căa pus poze cu copiii pe Facebook. „Îmi este frică pentru viața mea și a copiilor, având în vedere antecedentele, care dovedesc ca sunt în stare de orice. Am cerut azil politic în România. Am fost informați că azil politic putem cere doar dacă ajungem în România. Și asta nu putem, deoarece copiii nu au nici un act”, a scris Camelia Smicală.

Georgeta AMBERT

Ştefan a zăvorât Poarta Creştinătăţii în faţa păgânilor

Astăzi când se ridică sus oamenii de nimic și nelegiuiţii mişună pretutindeni (Psalmul 11) ne amintim tot mai mult de binecredincioșii voievozi pe care Dumnezeu i-a dăruit neamului nostru. Unul dintre cei mai străluciți domnitori ai neamului românesc este Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt. Domnia sa a fost cel mai frumos timp din istoria Moldovei ne spune istoricul Constantin C. Giurescu.  Așa cum în viața sa, Ștefan nu s-a odihnit păzind țara de dușmani tot așa voievodul nu se odihnește nici astăzi, păzindu-ne din Împărăția lui Dumnezeu, căci Sfinții nu au morminte. Astăzi când neamul românesc este atât de încercat ar trebui să ne plecăm genunchii în fața icoanei sale și, privindu-i chipul sfânt, să-l rugăm să-i oprească pe vrăjmașii noștri din răutățile lor așa cum i-a oprit pe turcii păgâni la Vaslui.

Sfântul-Ştefan-cel-MareEra în ianuarie când Ștefan în fruntea unei oști deloc numeroase a obținut cea mai importantă victorie împotriva Cuceritorului Constantinopolului. Poate că după această zi, Ștefan se va fi gândit în urmă la anii de domnie ce se scurseseră până la 10 ianuarie 1475 – ziua marii victorii – dând Slavă Bunului Dumnezeu pentru toate.

Era tânăr când s-a urcat pe tronul Moldovei fiul lui Bogdan, dar Dumnezeu l-a binecuvântat cu discernământ și dreaptă socoteală punându-i în mână sabie de Arhanghel. Cronicarul polonez Miechowski scria despre domnitorul moldovean că era un om fericit căruia soarta i-a hărăzit cu multă dărnicie toate darurile. Căci pe când altora le-a dat numai unele însușiri și anume unora prudență împreunată cu șiretenie, altora virtuți eroice și spirit de dreptate, altora biruință contra dușmanului, numai ție ți le-a hărăzit la un loc pe toate. Tu ești drept, prevăzător, isteț, biruitor contra tuturor dușmanilor. Nu în zadar ești socotit printre eroii secolului nostru.

CEL MAI FRUMOS TIMP DIN ISTORIA MOLDOVEI

Ajuns în fruntea țării, Ștefan a chibzuit bine la situația internă, dar și la cea externă a Moldovei. El știa foarte bine că datoria unui domnitor e diferită de cea a unui simplu mirean, știa că pentru un domn interesele de stat sunt mai presus de orice, dar nu și de Dumnezeu, știa că nu putea nimici dintr-o dată pe toți dușmanii țării. Ziua de 4 aprilie 1459 e ziua când domnul recunoaște suzeranitatea Poloniei. Era nevoie să facă acest pas căci Ștefan ,,nu era un om pornit, nu era un suflet doritor de faimă, nu era un poet al războaielor, ci un om de cârmuire care cântărește puterile, prevede sfârșitul încăierărilor, și, rece între prieten și dușman, între creștin și păgân, se îndeamnă numai la fapte în adevăr folositoare țării sale”[1]. Prin acțiunile sale, domnitorul Moldovei a căutat să întărească poziția țării în raport cu alte state și să-i asigure dezvoltarea în interior. Cucerirea Chiliei din anul 1465  – pe care înaintașul său la domnie Petru al II-lea o cedase drept mulțumire lui Iancu de Hunedoara – este o dovadă în acest sens. Cucerirea Chiliei avea un scop politic, militar și economic. Chilia era un punct de apărare împotriva turcilor foarte bun. De asemenea, aici se aduceau mărfuri polone, ungurești, românești și răsăritene pentru care se lua vamă. Prin victoria obținută de moldoveni împotriva ungurilor la Baia din 15 decembrie 1467, Ștefan a arătat puterilor vecine că Moldova nu poate fi cucerită atât de ușor. Biruința a fost dată de Dumnezeu căci, după spusele voievodului, ungurii au prădat țara. Dar aceștia nu s-au oprit aici, ci au ucis copiii, au necinstit bisericile și, spune Binecredinciosul Ștefan că, faptele ungurilor nu le-au făcut nici turcii păgâni.

Anii scurși de la urcarea pe tronul Moldovei, Ștefan nu i-a pierdut în zadar. ,,Niciodată țara n-a fost mai întinsă, mai bogată și mai respectată; niciodată faima domnului ei n-a străbătut atât de departe, deopotrivă în Apusul creștin, ca și în Răsăritul necredincios, provocând admirația prietenilor și respectul dușmanilor; niciodată nu s-au ridicat spre Slava Celui de sus atât de multe locașuri și într-o formă atât de desăvârșită. Întocmai cum grecii cei vechi au avut epoca lui Pericle – acel maximum de strălucire politică și artistică – noi am avut epoca lui Ștefan cel Mare”[2]. Dacă la începutul domniei, Ștefan nu putea să refuze plata tributului, pe care Petru Aron începuse să-l plătească Imperiului Otoman, acum voievodul ar fi făcut-o însă dușmanul era mult prea aproape de Moldova. În fruntea Țării Românești se afla Radu cel Frumos, care era fidel turcilor astfel că exista riscul ca păgânii să atace foarte ușor Moldova prin Țara Românească. Măsura care se impunea era ca Ștefan să instaureze în Țara Românească un domnitor care să nu se plece turcilor. Înlocuirea lui Radu se putea face doar după înfrângerea acestuia prin urmare Ștefan atacă Țara Românescă. Victoriile domnitorului Moldovei împotriva lui Radu îl nemulțumesc pe sultan, care poruncește lui Soliman Pașa – aflat în Albania cu scopul de a cuceri cetatea Scutari – să-l aducă de barbă pe Ștefan, să supună Moldova și să prăde la răsărit și apus de ea. Faptul că turcii, care nu se luptau iarna în părțile noastre, pornesc împotriva Moldovei fără să țină seama de anotimp arată importanța pe care o dădeau aceștia acțiunii de supunere a lui Ștefan.

POSTUL, RUGĂCIUNEA ȘI MEȘTESUGUL BINECREDINCIOSULUI VOIEVOD

Crăciunul anului 1474 a fost prăznuit de moldoveni cu o mai mare evlavie decât în mod obișnuit. ,,La ospețele de Crăciun păharele păreau a cuprinde pentru mulți, pe care trebuia să-i aleagă soarta, Împărtășania, Sfânta Împărtășanie cu neamul lor, înaintea morții. Cu toții se legară a posti patru zile cu pâne și apă dacă Dumnezeu va scoate din primejdie pământul ostenelilor lor.

Căci în zările albe ale miezului iernii înaintau mulțimile negre, zecile de mii de dușmani, ieniceri, spahii și gloată, ca lupii flamânzi”[3]. Vrăjmașii erau numeroși – câtă frunză, câtă iarbă – 100.000 de ostași gata să lupte, la aceștia se adăugau 20.000 de țărani creștini din Bulgaria precum și 17.000 de ostași trimiși de Laiotă, domnul Țării Românești. În zadar ceruse Ștefan ajutor căci creștinii nu au trimis ajutorul așteptat atât de mult. Ștefan urma să conducă o armată de 40.000 bărbați cei mai mulți dintre aceștia nu erau ostași de carieră, ci voluntari, la aceștia se adăugau 5000 de secui, 1800 de unguri și 2000 de leși.

Aşa cum am arătat, sprijinul oferit de principii creştini era unul minor, numai că nădejdea moldovenilor n-a fost la aceştia ci la Bunul Dumnezeu. Pregătirea lor nu era numai a unor oşteani ci şi a unor creştini, care se apărau împotriva păgânilor şi care apărau întreaga creştinătate. Credinţa şi nădejdea lor a însemnat mult, iar faptul că în fruntea oştirii şi a ţării se afla un domnitor binecredincios a însemnat şi mai mult. Dumnezeu a lucrat în mod minunat ajutându-i pe moldoveni cu o vreme potrivită pentru a-i putea învinge pe păgâni.

Cronicarul Grigore Ureche spunea că păgânii n-au fost învinşi atât cu vitejia cât cu meşteşugul. Ştefan a adoptat tactica hărţuirii şi a înfometării. Vitele, grânele, nutrețul au fost ascunse, ceea ce nu s-a putut ascunde a fost ars. În aceste condiții, turcii nu găseau provizii, iar caii lor au slăbit. ,,Sara și dimineața, zarea se pierdea în neguri, în care se năzăreau stafii de luptători pentru turcii obosiți, care aveau pe sufletul lor povara înfrângerii proaspete de la Scutari. După ce se trecu Siretul, râul de graniță, pustiul se deschisese pretutindeni: înaintea lor, în dreapta, în stânga; satele erau o grămadă de dărâmături; focul pus, fără părere de rău, de ţeranii plecaţi la oaste, ale căror familii erau adăpostite departe în Ţara-de-Sus, sau spre munte, nimicise căsuţele şi bordeiele. Necontenit se aşteptau care cu pâne de la munteni, căci Moldova nu voia să-şi hrănească duşmanii’’[4]. Meşteşugul lui Ştefan nu s-a oprit aici, el a profitat  de avantajele oferite de teren şi de condiţiile oferite de vreme: mlaştini făcute de ploi, mocirle făcute în urma dezgheţului căci după gerul din Decembrie, Dumnezeu a trimis căldura care a desfundat drumurile. Voievodul a chibzuit și a ales locul potrivit de luptă, un loc care să nu permită desfășurarea tuturor forțelor de care beneficiau păgânii și care să-i favorizeze pe moldoveni. ,,Un asemenea loc era în fața orașului Vaslui, la confluența Racovei cu râul Bârlad. Terenul mlăștinos, mărginit de păduri, corespundea de minune intențiilor lui Ștefan”[5]. Istoricul N. Iorga considera că trecerea vrăjmașului prin aceste locuri, aflat în drum spre Iași, era deosebit de periculoasă. ,,Un pod de lemn lega cele două râpi, pod bun pentru drumeții obișnuiți, chiar și pentru carele de marfă ale liovenilor, dar cu totul nepotrivit pentru a ține greutatea cămilelor, a tunurilor, a miilor de cai, a zecilor de mii de oameni – bulucul, veșnic îngrămădit, al turcimii. Din desișuri, guri de tun, ca niște ochi de mort, pândeau podul deasupra prăpastiei umede. În marginea codrului așteptau secuii cu săbiile. Iar în fund ardeau în noaptea de Ianuarie, a treia zi după Sfântul Ioan, nouăsprezece ale lunii, focurile la care se încălzeau țăranii în cojoace, cu arcele pe umeri și ghioagele rezemate de fagi și ștejari. Ștafetele spusese că turcii se apropie, că sunt la cel din urmă popas și vor veni o dată cu ziua”[6].

MOLDOVA – POARTA CREȘTINĂTĂȚII

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475 – dimineață cu negură deasă – oastea otomană înainta pe valea Bârladului pe o ceaţă ce nu îngăduia să se vadă la mai mult de câţiva paşi. Ştefan a aşezat de-a curmezişul văii câteva mii de oameni. De pe malul drept al Bârladului mai mulţi oşteni erau însărcinați să dea semnalul de luptă sunând din trâmbiţe şi surle. S-a întâmplat aşa cum prevăzuse Ştefan: otomanii când au auzit trâmbiţele şi surlele au crezut că vor fi atacaţi din partea aceea. Mulți dintre ei s-au îndreptat în acea direcţie unde au găsit câţiva oşteni. Pe malul stâng al Bârladului se afla majoritatea oştenilor lui Ştefan. Cronicarul Grigore Ureche ne spune că atunci când turcii au întors spatele și au atacat, au fost izbiţi din spate de armata moldovenească. Istoricul Nicolae Iorga aminteşte de faptul că secuii au fost călcaţi în picioare şi că s-au împrăştiat. Spre deosebire de aceşti străini, care nu se luptau pentru ţara lor, ţăranii moldoveni ştiau ce-i aştepta dacă se retrăgeau. Au stat neclintiţi cu armele – topoare, securi, ciomege, ghioage, coase – în mâni înaintea duşmanului, oricât de puternice au fost izbiturile turceşti. În sufletele lor nu mai era loc pentru frică, nici măcar de moarte. Invadatorii, oricât de puternici, trebuiau zdrobiţi. Altceva nu era cu putinţă. ,,Dumnezeu şi neamul meu!” – atât mai era în sufletele minunaţilor eroi de la Vaslui. Şi au biruit… Au biruit având pe voievodul binecredincios în mijlocul lor, iar pe Bunul Dumnezeu de partea lor.

Păgânii care au rămas în viață au fost urmăriți de moldoveni timp de patru zile. Pe unii i-a înghițit Siretul ori Dunărea, dar mulți dintre ei au căzut prizonieri. ,,Și au biruit atunci Ștefan voievod – povestește letopisețul de la Bistrița – și au avut atunci nenumărată mulțime de oameni și mulți și fără de număr au fost prinși de vii, care mai apoi au fost tăiați”[7].

Sursele despre înfrângerea otomanilor sunt numeroase. O primă categorie a acestor surse sunt cele turcești. Cronicarii turci recunosc înfrângerea suferită de aceștia. Seadedin menționează că a fost un grozav măcel și puțin a lipsit ca să nu fie cu toții tăiați în bucăți și numai cu mare greutate Soliman Pașa și-a scăpat viața prin fugă. Nesri recunoaște înfrângerea: A făcut acolo mulți martiri și foarte mulți au rămas prizonieri. O rudă a sultanului mărturisea că  niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru atât de mare.

După victorie, Ştefan a trimis o scrisoare către monarhii creștini ai Europei anuntându-i de victoria împotriva otomanilor păgâni pentru care lucru lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru cerându-le să se ridice cu toții împotriva turcilor. În scrisoarea sa, Ştefan numeşte Moldova ,,Poarta Creştinătăţii’’. În continuarea scrisorii, Ștefan atenționa monarhii creștini ai Europei: Dar dacă această poartă, care e țara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de așa ceva – atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie. Binecredinciosul voievod se angaja să lupte până la moarte pentru legea creștinească: Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră şi cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu…noi i-am tăiat mâna cea dreaptă.

Felicitările n-au întârziat să apară, se vede limpede că pentru toţi conducătorii creştini din Europa vremii această victorie era una strălucită şi uimitoare.  Ştefan era numit ,,Atletul lui Christos’’ de către Papa Sixt al IV-lea faptele tale săvârșite până acum cu înțelepciune și vitejie contra turcilor necredincioși, dușmanii noștri, au adus atâta celebritate numelui tău, încât ești în gura tuturor și ești de către toți foarte mult lăudat. Cronicarul polonez Ian Dlugosz îl considera pe domnul moldovean un bărbat demn de admirat după părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii și mai ales fruncția de comandant și conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înțelegerea și hotărârea creștinilor, pe când ceilalți regi și principi trândăvesc în lene, în desfătări și lupte civile.

Ştefan a primit doar felicitările, ajutorul nu a ajuns! Mai mult decât atât regele Ungariei, cel care fugise de la Baia cu o rană în dos (rană de laş)… şi-a asumat meritele victoriei obţinută de Ştefan. El a îndrăznit să scrie principilor europeni că victoria de la Vaslui a fost obţinută de Ştefan, „căpitanul său“. Din fericire, Ştefan cel Mare a ştiut să îşi apere renumele. Din nefericire, în afară de recunoaştere şi făgăduieli mincinoase, mai mult nu a putut primi de la apuseni. Europa, care scăpase prin  Ştefan şi Moldova de la robia turcească, a lăsat mai departe pe umerii săi această luptă.

Se cuvine să luăm pildă de la înaintașii noștri. Deși conducătorii României de astăzi nu au puterea de a se opune vrăjmașilor, mai mult decât atât se pleacă și reprezintă interesele acestora și nu pe cele ale românilor, nu trebuie să renunțăm la luptă. Atunci când erau puțini și mai slabi decât vrăjmașii, moldovenii nu au renunțat. Dumnezeu ne va da români adevărați în fruntea țării dacă îi cerem și dacă fiecare, acolo unde se află, își îndeplinește rostul pe care i l-a dat Dumnezeu. Dacă fiecare dintre noi ar face ceea ce  poate pentru țară și neam atunci sigur Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa și ne va trimite din nou conducători binecredincioși. Nu trebuie să uităm nicio clipă că din Împărăția lui Dumnezeu, înaintașii mijlocesc pentru noi. (autor: Tudora Cristea)

*sursă fotografie: Facebook – Asociația Obștească Ștefan cel Mare și Sfânt

[1] Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare, Ed. pentru Literatură, București, 1966, p. 78.

[2] Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, Ed. All, București, 2010, p. 42.

[3] Nicolae Iorga, Op. cit., p. 124.

[4] Ibidem, p. 128.

[5] Constantin C. Giurescu, Op. Cit., p. 50.

[6] Nicolae Iorga, Op. Cit., pp. 129-130.

[7] Constantin C. Giurescu, Op. Cit., p. 50.

Prof. univ. Ioan Scurtu despre evoluţia dezbaterii privind votul universal şi exproprierea

Interviu realizate de Vladimir Adrian Costea pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Puteți evidenția contextul socio-politic în cadrul căruia ia naștere dezbaterea privind necesitatea instaurării votului universal și exproprierii pe teritoriul românesc?

Ioan Scurtu: Necesitatea reformelor agrare şi electorale au devenit stringente la începutul secolului al  XX-lea, ca urmare a situaţiei în care se afla ţara.

Pe de o parte, în mediul urban, unde  locuia cam 10% din populaţia României, se  realizaseră progrese importante, iar pe de altă parte  satele se aflau într-o  cruntă mizerie.

ioan-scurtuAcest fapt a ieşit puternic în evidenţă la Expoziţia Naţională organizată în 1906 în Parcul Libertăţii  (devenit atunci Parcul Carol) din Bucureşti cu prilejul “jubileului” – 40 de ani de domnie a lui Carol I. Expoziţia, deschisă la 15 iunie, prezenta realizările economice, tehnice, ştiinţifice de-a dreptul impresionante obţinute de România,  care au fost admirate  de  sute de mii de persoane, din toate categoriile sociale. Pentru frumuseţea spectacolului, la expoziţie  au fost prezenţi şi ţărani,  dar nu din sate, ci funcţionari din ministere îmbrăcaţi în costume populare.

Între vizitatori s-au aflat români din Transilvania şi Banat, care au făcut apoi o excursie prin ţară. În ziarul “Neamul Românesc” din octombrie 1906, N. Iorga relata că, atunci când ardelenii şi bănăţenii au ajuns la Podul de la Cernavoda, mai mulţi ţărani, aflaţi la muncă, au venit să discute cu fraţii de peste munţi. Imaginea acestor săteni – desculţi, cu haine rupte şi feţe scofâlcite – i-a şocat pe vizitatori. Pentru a nu mai oferi un asemenea spectacol, N. Iorga cerea guvernanţilor să-i “ascundă” pe ţărani: “nu-i lăsaţi să umble slobozi pentru a nu strica prin nespusa lor nenorocire efectul cuvântărilor înfocate în care triumfă avântul şampaniei plătită de stat, adică tot de dânşii, robii sălbăticiţi ai brazdei negre”.

Această stare de mizerie era rezultatul faptului că ţăranii, în covârşitoarea lor majoritate, nu aveau principala sursă de existenţă: pământul arabil. Economistul G.D. Creangă, în lucrarea Proprietatea rurală, publicată în 1907, scria că, potrivit statisticilor oficiale, marii proprietari deţineau 0,6% din gospodăriile rurale, dar erau proprietarii a 60% din terenurile arabile, în timp ce 58% dintre gospodăriile ţărăneşti nu-şi puteau asigura hrana zilnică. Această situaţie a generat o stare de maximă tensiune la sate, care era gata să explodeze în orice moment.

Expoziţia s-a închis la 23 noiembrie 1906, iar la 8 februarie 1907 a izbucnit cea mai mare răscoală ţărănească din Europa secolului al XX-lea. Represiunea a fost extrem de dură.  În ziarul  “Adevărul”, condus de Constantin Mille, se  scria în 1907 că au fost 11 000 de victime, iar în “Facla” lui N.D. Cocea se afirma în 1910 că numărul victimelor era mai mare de 12 000.

Cifra exactă nu poate fi stabilită.  În 1912, Alexandru Marghiloman a constatat că dosarele represiunii lipseau de la Ministerul de Interne, acuzându-i pe liberali că le-au sustras pentru a nu se cunoaşte faptul “măcelăririi în masă” a ţăranilor. Regele l-a chemat pe Marghiloman în audienţă şi i-a spus: “Dosarele sunt la mine” , cerându-i  să înceteze agitaţia pe tema represiunii din 1907.  Foarte probabil, din dispoziţia lui Carol I, dosarele respective au fost distruse.

Care sunt cele mai importante repere cronologice în vederea  implementării celor două reforme?

Răscoala din 1907 a evidenţiat gravitatea problemei ţărăneşti şi necesitatea de a-i găsi o grabnică rezolvare. Nicolae Iorga aprecia: “Flacăra răscoalelor ţărăneşti luminase crud nedreptatea seculară ce se făcea satelor şi învedera nevoia de a găsi o soluţie imediată acestei probleme stringente, care nu mai admitea zăbavă”.

Ideea reformelor a preocupat principalele forţe politice, iar transpunerea ei în realitate  s-a întins pe aproape un deceniu şi jumătate. Au fost mai întâi clarificări programatice (1907-1913)  şi dispute politice (1913-1914), urmate de modificarea Constituţiei (1917), decretarea votului universal (1918), legiferarea  reformei agrare (1918-1921) şi înfăptuirea ei (încheiată oficial în 1926).

Care au fost principalele argumente pro, respectiv contra, în privinţa realizării celor două reforme?

Imediat după răscoala din 1907 s-au adoptat mai multe măsuri vizând ameliorarea situaţiei ţărănimii (reglementarea învoielilor agricole, înfiinţarea Casei Rurale, legea arendării moşiilor statului etc). Acestea erau mai curând paleative, deoarece nu erau rezolvate necesităţile profunde ale societăţii: împroprietărirea ţăranilor şi extinderea cadrului de desfăşurarea a vieţii politice.

În presă, la întrunirile publice, în programul Partidului Social-democrat şi în cel al Partidului Naţionalist-Democrat se cerea înfăptuirea reformei agrare şi introducerea votului universal. În 1908, o grupare în frunte cu Take Ionescu s-a desprins din Partidul Conservator şi a creat Partidul Conservator-Democrat, care se pronunţa în favoarea reformelor.

Rolul  decisiv îl aveau cele două mari partide  – Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Conservator. Regele Carol I instituise sistemul rotativei guvernamentale, prin alternanţa la putere a liberalilor şi conservatorilor, astfel că aceştia puteau direcţiona evoluţia României.

Conservatorii erau ostili oricărei reforme care ar fi impus atingerea dreptului de proprietate şi exinderea dreptului de vot,  poziţie pe care se situa şi regele Carol I, care susţinea că trebuia respectată Constituţia.

Legea fundamentală prevedea la articolul 19: “Proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele asupra statului sunt  sacre şi inviolabile”.  Potrivit Constituţiei, în 1866 alegătorii erau împărţiţi  în patru colegii, iar din 1884 în trei colegii, în funcţie de avere. Ţăranii alcătuiau  colegiul al III-lea, votând prin delegaţi, câte un deputat pentru fiecare judeţ.

Pe de altă parte, fruntaşul liberal Ion I.C. Brătianu declara la 6 mai 1907: “Trebuie să înţelegem că este în interesul tocmai al proprietarilor şi al tuturor celorlalte clase ale societăţii româneşti ca să fie pătrunse de necesitatea bunului trai al ţărănimii”. El se pronunţa pentru o expropriere parţială a marilor moşii şi împroprietărirea ţăranilor, precum şi pentru extinderea dreptului de vot. Punctul său de vedere era respins categoric de conservatori, dar nu era nu era împărtăşit nici de o bună parte a PNL.

Care au fost poziţiile exprimate de către partidele politice în această perioadă? În ce măsură campaniile electorale au fost marcate de dezbaterea privind votul universal, respectiv exproprierea?

Dezbaterile asupra reformelor s-au acutizat după ce, la 7 septembrie 1913, Ion I. C. Brătianu a publicat o scrisoare către conducerea PNL prin care cerea   să se înscrie în programul acestui partid înfăptuirea reformei agrare “cu drept de expropriere, unde e nevoie, pentru creşterea proprietăţii ţărăneşti”, precum şi a reformei electorale prin instituirea “colegiului unic al ştiutorilor de  carte”. Congresul PNL din octombrie 1913 a acceptat acest punct de vedere. Ca urmare, acest partid de guvernământ a declanşat o amplă campanie în favoarea celor două reforme.

Partidul Conservator a combătut energic iniţiativa liberalilor. Gheorghe Grigore Cantacuzino îşi exprima, în decembrie 1913, îngrijorarea  că  “valurile ideilor socialiste, care se apropie din ce în ce mai mult de temeliile clădirii noastre încep, să mănânce nu numai temeliile conservatorismului român, dar încep să ameninţe temeliile statului”. El insista asupra caracterului “sacrosant” al proprietăţii şi declara că nu vedea “nici utilitatea, nici necesitatea absolută” a extinderii dreptului de vot. La rândul său, preşedintele Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, declara că dreptul de proprietate era un “punct fundamental din Constituţie”,  iar schimbarea sistemului electoral “nu este cerută de vreo necesitate absolută”.

Era limpede că, pentru realizarea reformelor, era necesară modificarea Constituţiei.  Ion I. C. Brătianu a reuşit să-l convingă pe Carol I că era  bine să încheie lunga sa domnie cu adoptarea unor măsuri vizând îmbunătăţirea situaţiei celei mai mari părţi a populaţiei României şi înfăptuirea unei reforme electorale în pas cu statele dezvoltate ale Europei. În ianuarie 1914, regele i-a încredinţat lui Ion I. C. Brătianu constituirea noului guvern şi începerea operaţiunilor vizând modificarea Constituţiei.

În ce măsură liderii acestora au exercitat o influenţă considerabilă asupra realizării celor două reforme?

Guvernul Brătianu a organizat alegeri parlamentare, iar noile Corpuri legiuitoare au votat pentru revizuirea legii fundamentale.  Pe această bază, s-au desfăşurat alegeri pentru Adunarea Naţională Constituantă în mai 1914, iar în iunie s-a constituit Comisia parlamentară pentru studierea reformelor.

Declanşarea  Primului Război Mondial, în iulie 1914, a determinat guvernul să propună scoaterea reformelor de pe ordinea de zi, pentru ca toate forţele politice să se concentreze asupra atitudinii României în acel context istoric.

În august 1916, România a intrat în război de partea Antantei, pentru eliberarea Transilvaniei anexată de Ungaria în 1867. După un început victorios, au urmat înfrângeri succesive, fapt ce a determinat Casa Regală,  Guvernul,  Parlamentul şi alte autorităţi centrale să se retragă la Iaşi.

Problema reformelor a fost readusă în dezbaterea publică de regele Ferdinand, care într-un discurs rostit în faţa militarilor aflaţi pe frontul din Moldova în ziua de 23 martie 1917 a spus: “Vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Vi se va da pământ.  Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă; vi se va da şi o largă participare la treburile statului”.

În ziua de 6 mai 1917, Parlamentul a început dezbaterile privind modificarea Constituţiei. Reprezentanţii Partidului Conservator s-au opus, cei ai Partidului Conservator-Democrat s-au declarat de acord, majoritatea parlamentarilor liberali a susţinut propunerile guvernului. O  grupare  mai radicală a constituit Partidul Muncii,  cerând ca fiecare familie de ţărani să primească 5 ha de pământ arabil, precum  şi acordarea votului universal de la 20 de ani în sus. Discuţiile au purtat amprenta preocupăriulor pentru viitorul statului român. Take Ionescu declara: “Noi legiferăm astăzi pentru România Mică, dar legiferăm cu ochii la România de mâine”.

În noua redactare,  articolul 19 din Constituţie  prevedea: “Pentru cauză de utilitate naţională se sporeşte întinderea proprietăţii rurale ţărăneşti prin exproprierea terenurilor cultivabile, în măsura şi în condiţiile următoare, în scopul de a se vinde ţăranilor cultivatori de pământ”.  Se prevedea  exproprierea  integrală a  unor instituţii (între care  Casa Regală), precum şi a proprietăţilor rurale cu o întindere mai mare de 100 ha, în conformitate cu o scară progresivă.

Articolul 57 modificat stipula: “Adunarea Deputaţilor se compune din deputaţi  aleşi de cetăţenii români prin vot universal, egal, direct şi cu scrutin secret”.  Era vorba despre bărbaţi, de peste 21 de ani împliniţi.

Ce consecinţe au generat cele două reforme asupra dezvoltării României? Având în vedere contextual socio-politic în care acestea s-au realizat, în ce măsură consideraţi că au produs un efect asupra românilor?

În 1918, s-a trecut la realizarea celor două reforme. Mai întâi, s-a adoptat, în noiembrie, decretul-lege pentru votul universal, iar în decembrie cel privind exproprierea marilor proprietari agricoli.

În noiembrie 1919, s-au desfăşurat primele alegeri parlamentare  pe baza votului universal din istoria României. Rezultatul era înregistrat la nivelul circumscripţiilor electorale (judeţelor) până în 1926, când s-a adoptat legea electorală. Aceasta instituia prima electorală:  partidul (lista) care întrunea mai mult de 40% din totalul voturilor pe ţară primea 50% din mandate  în Adunarea Deputaţilor, cealaltă jumătate împărţindu-se între partidele (listele) care întruniseră mai mult de 2% la nivelul întregii ţări, inclusiv cea majoritară. Astfel, guvernul (care de regulă câştiga alegerile) îşi asigura o majoritate parlamentară confortabilă.

Ca urmare a introducerii votului universal, cadrul de desfăşurate a vieţii politice s-a extins considerabil, iar ţărănimea a devenit principala masă electorală.  Numărul alegătorilor a crescut, de la  101.339, în 1912 , la 4.649.163 (între timp, în 1918, se realizase Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România).

Reforma agrară a fost legiferată pe provincii istorice. Mai întâi, a fost adoptată legea pentru  Basarabia (martie 1920), apoi cele privind  vechiul Regat, Bucovina şi Transilvania (toate în iulie 1921).

Prin reforma agrară  s-a realizat o redistribuire masivă a proprietăţii rurale din România.  În 1937, exploataţiile (gospodăriile) cu peste 500 ha reprezentau doar 0,1% din totalul exploataţiilor.  Pe de altă parte, au sporit considerabil micile proprietăţi agricole.

Ca urmare a reformei agrare, situaţia ţărănimii s-a ameliorat, fapt reflectat şi în imaginea satului românesc, unde  s-au construit numeroase case noi cu câte 2-3 camere, peste 12 000 de şcoli, sedii pentru primării, dispensare, biserici, cămine culturale.

Economistul Virgil Madgearu aprecia că, pentru a fi rentabilă, o gospodărie trebuia să aibă cel puţin 5 ha de teren arabil. Statistica din 1937 arăta că gospodăriile cu mai puţin de 5 ha reprezentau 74,9% din totalul acestora. Ţărănimea continua să fie, şi după reforma agrară, categoria socială cea mai defavorizată din România. Aceasta practica o agricultură  primitivă, cu unelte rudimentare,  iar  mecanizarea muncilor agricole era o raritate absolută  (în 1937, România avea doar 5 000 de tractoare la o suprafaţă de 12 milioane ha teren arabil).  Ca urmare, şi producţia la ha  era printre cele mai scăzute din Europa.

Reforma electorală şi cea agrară înfăptuite după Primul Război Mondial au marcat paşi importanţi pe calea modernizării României, dar drumul spre o societate cu cetăţeni pe deplin conştienţi de rolul lor în societate  şi cu un nivel de trai ridicat era (şi continuă să fie) foarte lung.

UE respinge apelurile Theresei May privind renegocierea Acordului Brexit

brexit2Uniunea Europeană a respins din nou, miercuri, apelurile Guvernului Theresa May privind redeschiderea negocierilor pe tema Acordului ieşirii Marii Britanii din UE (Brexit).

“Acordul Brexit nu va fi renegociat”, a declarat preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, citat de site-ul agenţiei Associated Press.

Jean-Claude Juncker a exprimat speranţa că Theresa May va respecta “angajamentul personal” în sensul evitării “alunecării spre perioadele întunecate din trecut”, explicând că prevederile privind frontiera irlandeză sunt “o plasă de salvare”.

“În mod calm şi clar, spun aici şi acum – cu referire la Acordul Brexit propus spre ratificare – că avem nevoie de clauza de garantare a statutului frontierei irlandeze. Respingerea clauzei ar înseamna respingerea soluţiei găsite cu britanicii, astfel că problema ar rămâne”, a declarat Michel Barnier, negociatorul-şef al Uniunii Europene, citat de BBC.

Elena TURCULEANU

Cine este candidatul PSD la alegerile prezidenţiale

Preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman, Dănuţ Cristescu, a declarat, într-un interviu în Ziarul Teleormanul, că Liviu Dragnea este candidatul PSD la alegerile prezidenţiale.

Secretarul general al PSD, Codrin Ştefănescu, a declarat, joi seara, la Antena 3, membrii PSD şi-ar dori ca Liviu Dragnea să fie candidatul la prezidenţiale, dar că decizia se va lua după 15 februarie.

Cristescu a susţinut că Liviu Dragnea va câştiga alegerile prezidenţiale.

Preşedintele CJ Teleorman a mai susţinut că PSD va câştiga alegerile europarlamentare din luna mai cu peste 50%.

Codrin Ştefănescu: Membrii PSD şi-ar dori ca Liviu Dragnea să fie candidatul la prezidenţiale

Secretarul general al PSD, Codrin Ştefănescu, a declarat, joi seara, la Antena 3, membrii PSD şi-ar dori ca Liviu Dragnea să fie candidatul la prezidenţiale, dar că decizia se va lua după 15 februarie.

„Dănuţ Cristescu şi-ar dori să fie Liviu Dragnea, după cum şi-ar dori câteva sute de mii de membri. Noi am anunţat că pe 15 februarie începem analiza unui material gigant la nivelul fiecărui oraş, comune, sat. Am lansat o întrebare: candidat PSD, candidat ALDE şi candidat PSD-ALDE comun. (…) E musai şi obligatoriu să câştigăm alegerile prezidenţiale”, a afirmat Codrin Ştefănescu.

El a susţinut că „e obligatoriu ca românii să aibă un preşedinte normal, patriot, imparţial, care să apere drepturile şi libertăţile cetăţenilor”.

„Pe 15 vom şti care a cea mai bună variantă. E mult prea devreme. Sigur că membrii de partid şi-ar dori acest lucru, şi eu aş vrea. S-ar putea să facem anunţul până la europarlamentare”, a precizat Codrin Ştefănescu.

Secretarul general al PSD a menţionat că „nu va fi o competiţie, va fi o discuţie şi o analiză”.

El a mai spus că „românii vor preşedinte al României care să îşi apere ţara“.

Preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman, Dănuţ Cristescu, a declarat, într-un interviu în Ziarul Teleormanul, că Liviu Dragnea este candidatul PSD la alegerile prezidenţiale.

Georgeta AMBERT