Arhive zilnice: 11 ianuarie 2019

Mihai Eminescu în viziunea Bisericii

Raportarea sa la învăţătura creştină, precum şi abordarea vieţii şi operei sale din perspectiva credinţei creştine.

Studiul operei eminesciene, şi când spunem asta nu ne gândim numai la poezie, ci la întreaga producţie literară pe care o găsim consemnată în manuscrisele sale, în articolele apărute în presa timpului, ne descoperă o personalitate cu o neostoită sete de cunoaştere, dornică de a-şi însuşi tot ceea ce oferea gândirea omenească în cele mai variate domenii de manifestare a spiritului„Nu e ramură de ştiinţă, afirma Ioan Slavici despre Mihai Eminescu, pentru care el n-avea, cum zicea, o „particulară slăbiciune”, şi când se înfigea odată în vreo chestiune, citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea…”. Ar fi interesant un scurt voiaj prin gândirea lui, cu accent pus pe viziunea sa asupra creştinismului şi pe perspectiva din care evalua omul.  

mihai-eminescu1Ion Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de Mihai Eminescu la Viena şi Berlin sunt dovada unei preocupări pentru dobândirea unei culturi enciclopedice. Drept, economie politică, ştiinţe financiare, filologie, istorie modernă şi geografie, fizică, medicină şi filozofie sunt domeniile care pentru Mihai Eminescu prezentau un interes deosebit. Nu degeaba cartea lui Constantin Noica îl prezenta pe cel născut la Ipoteşti ca „omul deplin al culturii româneşti”. Nu avem ştiinţă ca Mihai Eminescu să fi urmat vreun curs de teologie în anii studiilor în străinătate. Avem mărturie însă că în primul rând acasă, şi mai apoi la Cernăuţi, a făcut cunoştinţă cu biserica şi cărţile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele, cărţile de învăţătură n-au rezistat curiozităţii tânărului din Ipoteşti şi au fost cercetate cu atenţie. Chipul lui Iisus Hristos apare evocat în câteva poezii şi în articolele publicate în „Timpul”. Intuiţiile lui Mihai Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu întrupat nu sunt foarte numeroase, dar compensează prin profunzimea lor. Cel mai reprezentativ text cu privire la creştinism este un articol intitulat „Şi iarăşi bat la poartă…”, publicat în ziarul „Timpul”, datat 12 aprilie anul 1881. Se pare că este vorba de Vinerea Mare sau chiar Sâmbăta din Săptămâna Mare a acelui an, pentru că autorul scrie: „Astăzi încă Iisus Hristos este în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri”.

Despre cea mai înaltă formă a existenţei umane

Vorbind despre Evanghelie şi mesajul ei adus lumii, Mihai Eminescu aşază creştinismul pe prima treaptă în istoria evenimentelor care au schimbat lumea. În comparaţie cu celelalte învăţături religioase apărute, mai apropiate sau mai depărtate de venirea lui Iisus Hristos, credinţa creştină propune iubirea drept cea mai înaltă formă a existenţei umane:„Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrate şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”.Măreţia Persoanei lui I isus Hristos nu constă doar în sublimul învăţăturii predicate de El celorlalţi, ci în împlinirea cuvintelor rostite de Iisus în propria Sa viaţă. Mihai Eminescu subliniază ideea că o doctrină, nişte principii abstracte nu vor fi niciodată de-ajuns pentru a mişca popoarele să le urmeze. Doar exemplul unei persoane reale, care face vie învăţătura pe care o propune, aduce cu sine convingerea că Iisus Hristos este Adevărul absolut: „E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune, după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela propria sa viaţă”. Întrebării retorice de ce Iisus Hristos este aşa de mare, Mihai Eminescu îi dă un răspuns simplu: „Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voinţe imposibilă. Când iubirea este, şi ea este numai când e reciprocă, şi reciprocă absolut, va să zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputinţă”. (M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981).

„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…”

200px-Mihai-eminescuÎntr-un articol intitulat „Paştele”, apărut în ziarul „Timpul” din 16 aprilie anul 1878, Eminescu comentează rugăciunea patriarhului Calist al Constantinopolului, rostită pentru încetarea secetei şi pune în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu care nu răsplăteşte răul cu rău, ci se milostiveşte de făptura sa. Textul publicat dă la iveală familiaritatea autorului cu cărţile de cult şi cu slujba pascală pentru că articolul debutează cu o stihire din canonul Paştilor: „Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem Stăpânului”, încheind cu Slava Laudelor de la Înviere: „Să ne primim unul pe altul şi să zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi…” Dar să revenim la fondul afirmaţiei. Autorul deplânge faptul că, deşi „aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâşiem” şi că „în loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabilă nu-I urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare”. (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 78). „Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…) Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpâne!” Redactorul ziarului recunoaşte la finalul citării sale: „Rar ni s-a întâmplat să vedem şiruri scrise cu atâta cunoştinţă de caracterul omenesc: Tu eşti bun, recunoaştem că noi suntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de tine să-ţi răsplăteşti asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calităţile tale de atotbun, îndelung răbdător, lesne iertător”.

Dacă moartea are ultimul cuvânt, viaţa este lipsită de sens

„Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuşi. Adevărul este stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului. Sucul învietor al gândirii este patima. Este vorba numai ca această patimă să aibă un obiect nobil şi desigur că cel mai nobil este adevărul. Adevărul este în inimă, creierul nu este decât lacheul inimii”, exprimă crezul unui neobosit călător prin scurta viaţă în aflarea sensului existenţei: „Au e sens în lume?/ Tu chip zâmbitor/ Trăit-ai anume ca/ astfel să mori?/ De e sens într-asta,/ e-ntors şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte/ nu-i scris Dumnezeu”. (Mortua est, 1871, 1 martie). Ce vrea să spună de fapt poetul în aceste versuri? Zoe Buşulenga observă într-un comentariu al său că condiţionalul dacă, în poezie prezent prin de e, precede definirea sensului de întors şi ateu. Aşadar, doar dacă moartea ar fi ţelul singur al vieţii, atunci viaţa ar primi aceste atribute. Ultimul vers exprimă conştiinţa că omului nu-i sunt proprii atributele divine. De altfel, tot Mihai Eminescu nota: „Ideea dumnezeirii s-a născut din negaţie, din ceea ce nu este spiritul nostru – atotştiutor; din ceea ce nu este braţul nostru – atotputernic; din ceea ce nu este viaţa noastră – infinită; din aceea ce nu este sufletul nostru – ubiguu”. Avem aici trasată în linii fine diferenţa între cele două condiţii, cea divină, absolută şi cea umană, mărginită. Dar pasajul de mai sus poate fi interpretat şi în cheie apofatică, a cunoaşterii lui Dumnezeu prin negaţia tuturor limitărilor omeneşti.

Omul este oarecum naşterea eternă

Cu toate acestea, Mihai Eminescu are convingerea că între om şi Dumnezeu există afinităţi care fac posibilă comunicarea între cei doi.„Dumnezeu. El are predicabiliile câtor trele categorii ale gândirii noastre. El este pretutindeni – are spaţiul; el e etern – are timpul; El este atotputernic – dispune de întreaga energie a Universului. Omul este după asemănarea Lui: Omul reflectă în mintea lui – in ortum – câteşitrele calităţile Lui”. În studiul său antropologic, Mihai Eminescu consideră că omul nu rămâne niciodată la acelaşi nivel, ci în firea lui există dorinţa unui progres, a unei lupte spre desăvârşire, prin care se încearcă autodepăşirea: „Omul conţine în el o contradicţiune adâncă. Fiecare om are în sine ceea ce numim noi o destinaţiune internă. Facultatea, puterea, voinţa chiar de a dezvolta mereu, de-a produce prin sine însuşi o viaţă nouă. Nu e nici un om mulţămit de-a rămânea etern pe acelaşi punct – omul e oarecum naşterea eternă. Această devenire eternă află în om o putere numai mărginită. Din această contradicţiune a puterii mărginite şi-a destinaţiunii nemărginite rezultă ceea ce numim viaţa omenească. Viaţa este lupta prin care omul traduce destinaţiunea sa, intenţiunile sale în lumea naturei. Această viaţă întrucât are de obiect realizarea scopurilor personalităţii în obiectele naturii se numeşte lucru. Întreaga viaţă omenească este o viaţă a lucrului”. (Fragmentarium, p. 153). Împotriva celor ce se declarau liber-cugetători, Mihai Eminescu a dat o replică în „Timpul” din 2 februarie anul 1879: „…a vorbi despre o religie a liberei-cugetări este ceea ce se numeşte în logică o contradictio in adjecto, este ca şi când ai zice « oţel de lemn »”. Mihai Eminescu a fost în genialitatea sa un om de o modestie greu de întâlnit în lumea contemporană. Conştient de darurile cu care fusese înzestrat, atrăgea totuşi atenţia tuturor ca „nimănui să nu-i abată prin minte c-ar fi un geniu. Pământul nostru este mai sărac în genii decât Universul în stele fixe. Homer şi Shakespeare, Rafael, geniile în arte se nasc o dată la 3, 4 mii de ani, Newton şi Galilei, Kant şi geniile în ştiinţă, o dată la o mie de ani, încât nu ştiu zău dacă de la Adam până la Papa Leo IX au existat de toţi o duzină. Încolo, suntem cu toţi nişte bieţi mizerabili cărora aceşti regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generaţii înainte”. (Fragmentarium, p. 178).

Câteva cuvinte despre „naţionalismul” lui Mihai Eminescu

Multă lume şi-a creat impresia falsă că Mihai Eminescu ar fi un naţionalist disperat, care detesta existenţa celorlalte popoare, dar ceea ce apără el în fapt sunt tradiţia neamului, limba curată, românească şi credinţa creştină: „naţionalismul este un semn rău la un popor. Nimeni nu ţine la esistenţa sa decât acela ce are să o piardă în curând şi aceasta se simte instinctiv. Nicăieri nu se manifestă voinţă de viaţă mai tare decât acolo unde viaţa este periclitată sau prin boală internă sau prin pericol estern” (Fragmentarium, p. 129). Cosmopolitismului, la modă spre sfârşitul secolului al XIX-lea, veacul constituirii naţiunilor moderne, cosmopolitism pe care Mihai Eminescu îl învinuia că ar fi introdus în estul Europei „formele costisitoare de cultură ale Apusului”, îi opunea cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvântului. Într-un articol, publicat în ziarul „Timpul” la 22 ianuarie anul 1880, autorul mărturisea cu nedisimulată amărăciune: „În loc de-a merge la biserică, mergem la Caffé-chantant, unde ne-ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune. Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă, dar grea, cu multele ei locuţiuni, îi cam jena pe prietenii noştri, am dat-o de o parte şi am primit o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă ştie niţică franţuzească, o învaţă într-o săptămână de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu Domnii de atunci şi c-un sinod general al bisericei noastre au întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi în palat, în colibă şi-n toată românimea, şi-ar face cruce creştinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrul limbei, n-o mai înţelege”.   

Legătura dintre Biserica Ortodoxă şi neamul românesc Mihai Eminescu o considera a fi fundamentală pentru dăinuirea în istorie a poporului din care şi el făcea parte. Rolul pe care Biserica l-a avut în dezvoltarea culturii şi identităţii naţionale este incontestabil şi aceasta pentru că „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”. (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 187).

Moralitatea este pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup!

Pasiunea naţională şi socială a scriitorului venea din dorinţa de a vedea pe români ieşiţi din starea nenorocită în care se aflau„Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea depărtată de târguri, n-are drept hrană zilnică decât mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă, trăind sub un regim alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui ţăran român, om de ţară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri din umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp şi de baltă, a putut constata că de-abia din trei în trei case se găseşte câte o familie care să aibă un copil, mult doi, şi aceia slabi, galbeni, lihniţi şi chinuiţi de friguri permanente”.

Educaţia poporului constituia în gândirea eminesciană un pilon de sprijin pentru societatea românească. Instrucţia publică are în vedere şi integritatea morală a cetăţenilor pentru că „moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup. Un popor imoral este fizic nesănătos sau degenerat”. Faţă de calamităţile fizice cu care se confruntă adeseori ţara întreagă, dar care se răsfrâng mai cu seamă asupra celor săraci, pericolele pe care le reprezintă oamenii corupţi, vicleni, superficiali sunt mult mai mari şi descurajatoare pentru contribuabilul român: „Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţe se găsesc foarte adesea, caractere, foarte arare. Ceea ce trebuie încurajat într-o societate omenească sunt oamenii de caracter. Energia centrului lor de gravitate şi dreapta ascensiune a liniei lor de mişcare trebuie descărcată de greutăţi prea mari. Precum Arhimede cerea un punct fix, pentru a ridica cu pârghia lumea din ţâţâni, astfel caracterele tari şi determinate sunt (ilizibil) împrejurul căreia se-nvârt lucrurile lumii. Este drept că ele adeseori sunt rezultatul mişcării sociale”.

     Schimbând acum, registrul discuţiei noastre, mă întreb şi vă întreb: Cum mai este receptat, tratat şi abordat astăzi Mihai Eminescu? Aşa cum spunea într-un interviu criticul literar Felix Nicolau, Mihai Eminescu este respectat şi amintit doar de zilele naşterii şi morţii sale, dar mai rău decât atât este faptul că în ultimii ani s-a pus accentul pe omul Mihai Eminescu mai mult decât pe opera sa. Ce mai ştie generaţia de azi despre cel numit şablonard „poetul nepereche al literaturii române” şi „poetul naţional al românilor”? Citeam recent nişte păreri ale unor tineri prin unele spaţii virtuale de dezbatere – deloc de neluat în seamă – potrivit cărora Mihai Eminescu ar fi mult mai preţuit ca scriitor dacă nu li s-ar băga „pe gâtul elevilor” prin programa şcolară. Dacă ar fi să luăm de bun faptul că tot ceea ce este obligatoriu este automat şi rău, probabil ar trebui să trecem tot ce este de învăţat în şcoală la capitolul „facultative”, că doar la ce bun atâta efort! Nu părerile acestea sunt motiv de îngrijorare, ci rolul dascălilor. Cât de fără vocaţie trebuie să fie nişte profesori de limba şi literatura română pentru ca Mihai Eminescu să le devină indezirabil şi nesuferit elevilor? Când astfel de profesori nu au ştiinţa de a provoca dragostea de lectură la cei tineri, chiar în condiţiile ispitind la a nu citi din lumea de azi, ar fi de preferat ca din mâinile lor să iasă nişte elevi care să vorbească şi să scrie corect în limba română. Dar ştim că nu e chiar aşa. De aceea, trecând peste orice vină de o parte ori de alta a catedrei, este important ca Eminescu să fie citit, pentru că are meritul mai presus de orice de a fi turnat în cele mai frumoase forme limba noastră.    

Prin urmare, altfel, s-ar cădea să ne amintim de Mihai Eminescu, nu doar într-un mod şi într-un cadru festivist, de ziua lui, ci recitindu-i o poezie pentru a ne da seama de ce este un geniu. Iar dacă, de bine, de rău, opera sa poetică încă este cunoscută, în schimb, articolele de ziar îi sunt ştiute mai mult de specialişti, de criticii literari şi de o mână de oameni pasionaţi. Interesant ar fi să mai facem un salt: de la cunoaşterea doar a „Luceafărului” şi a „Scrisorii a III-a” la articolele lui de presă. Poate ne va fi mai greu să facem acest lucru, publicistica sa fiind strânsă în volume uriaşe pe care nu le are oricine în casă, dar cu siguranţă le-am găsi în orice bibliotecă, iar efortul ne-ar fi răsplătit de însăşi lectura textului.    

Prezentându-şi ideile polemic, ca expresie a unui spirit dinamic, Mihai Eminescu arată o cuprinzătoare privire de ansamblu asupra lumii, fiind mereu preocupat de evoluţia societăţii moderne româneşti. Printre tezele fundamentale ale gândirii eminesciene cu privire la naţiunea română, exprimate în articole de ziar, se află chestiunea unirii, situaţia păturilor sociale în procesul de trecere la o societate modernă, dar şi evoluţia noastră istorică privită în raport cu aşezarea străinilor în teritoriile româneşti. Mihai Eminescu a iubit România şi, ca orice romantic, totdeauna trecutul i-a părut mai frumos, mai plin de oameni mari, de figuri aureolate de vitejie şi eroism. De aceea, vorbind despre poporul român se vede în textele lui totdeauna o undă de durere când se raportează la prezent şi o înflăcărare când îşi aminteşte de marii bărbaţi ai istoriei noastre: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul.      

Uimit de vastitatea unei minţi atât de sclipitoare, Nicolae Iorga scria în anul 1934: „Mihai Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală, nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni până la el nu s-a prefăcut într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi”. Trecând acum, într-un alt registru al dezbaterii noastre, vom susţine şi remarca că „în cultura lumii, locuim eminescian”, spunea profesorul de limba română Costel Zăgan, iar poetul Mihai Robea ne atenţionează că „vom exista atâta timp cât îl vom apăra pe Mihai Eminescu”, subliniind esenţial necesitatea raportării noastre identitare şi la dimensiunea Eminescu. În această dimensiune este cuprinsă şi relaţia marelui poet cu Ortodoxia, cu Biserica, contestându-i-se nejust sau, dimpotrivă, exagerându-i-se deseori legătura, preocuparea pentru religie, pentru credinţa ortodoxă. Dincolo de toate aceste opinii, până la urmă fireşti când discutăm de un geniu, străluceşte imperial adevărul: Mihai Eminescu şi familia lui au trăit credinţa ortodoxă. Numai zelul sincer şi iscoditor al unor cercetători responsabili au scos la lumină, după lungi şi multe decenii de ignorare sau interesate omiteri, adevăruri nespuse despre poetul nepereche, scos programatic din conştiinţa multor generaţii de români. Lor trebuie să le mulţumim pentru faptul că astăzi putem afirma, cu probe, că familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credinţă ortodoxă şi o strânsă legătură cu Biserica neamului, poetul însuşi reflectându-le cu scânteierea geniului în multe din creaţiile sale.

Despre unchii şi mătuşile din mănăstire ale lui Mihai Eminescu

Aflăm aşadar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca să-i pomenim acum doar pe cei din ale căror cercetări am extras informaţiile ce urmează, că, de pildă, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai mulţi membri. Astfel, doi fraţi şi trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie. Este vorba despre Calinic şi Jachift, ultimul fiind chiar stareţ, şi de Fevronia, Olimpiada şi Sofia, toate călugăriţe la Mănăstirea Agafton, iar o altă soră a mamei lui Mihai Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit şi ea tot la Agafton. De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece şi întâmplări povestite de călugăriţe, iar mătuşa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic şi i-a înlesnit accesul la cărţile şi manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Juraşcu, stareţa de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viaţa pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botoşani pentru Mihai şi sora sa Harietta, care îi îngrijea sănătatea.

Despre spovedirea şi împărtăşirea de la Mănăstirea Neamţ

Tot cercetătorul Nae Georgescu vorbeşte într-unul din studiile sale despre un episod mai puţin cunoscut de lume din viaţa lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ de Sfinţii Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron şi citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă preotul: „Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…”Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul „Răsai asupra mea”, de pe la anul 1879, din zona manuscris a cunoscutei „Rugăciuni”, cum spune Nae Georgescu: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca în visul meu ceresc dă odinioară…”

Poetul a gândit serios şi sincer să se călugărească

Un alt aspect mai puţin cunoscut de către publicul larg se referă la faptul că la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer să se călugărească. Despre acest lucru a vorbit cercetătorul Theodor Codreanu în volumul „Eminescu şi mistica nebuniei”. Această alternativă a mărturisit-o poetul în perioada epuizantă de la „Timpul”, în luna iunie anul 1883, când era „stricat cu toată lumea”, iar Titu Maiorescu şi Simion cloceau o viitoare internare „salvatoare” a lui Mihai Eminescu. Iată ce nota criticul referitor la intenţia poetului: „Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la Bucureşti”. De ce dorea el o călugărire la Bucureşti? Ne explică profesorul Codreanu: pentru că dorea avantajul „păstrării contactului cu marele centru cultural al ţării”. De altfel, gândul călugăririi l-a mărturisit şi lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la „Românul”, în anul 1882, când Titu Maiorescu nu-i descoperise încă semne de „alienat”. „Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la « Românul », eu de la « Timpul » şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ”, îi spunea poetul. În anul 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Titu Maiorescu, pus însă pe seama nebuniei şi luat drept glumă. Că nu putea fi vorba doar de o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din „Sărmanul Dionis”, „Cezara”, „Povestea magului călător în stele”, aflaţi în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului, cum susţine profesorul Codreanu. Tatăl poetului, fiu de dascăl, cu biserică lângă casă    

 Încheiem această succintă prezentare şi abordare, citându-l şi pe Corneliu Botez, cel care a avut iniţiativa omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dată de la moartea sa, la Galaţi. Iată ce scria acesta despre tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, în lucrarea sa, „Omagiu lui Eminescu”, scrisă la 20 de ani de la moartea gânditorului, în anul 1909:„…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum este la Paşti ori la Sfântul Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict”. Iar Nae Georgescu aminteşte şi el că „tatăl poetului avea bisericuţă lângă casă” şi chiar că „era fiu de dascăl de biserică. Iar tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin anul 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. În Bucureşti, Gheorghe Eminovici trăgea la o adresă din Strada Biserica Enei nr. 1, unde şi Mihai Eminescu a locuit un timp”. Iată aşadar adevărul despre modul în care familia Eminescu, poetul însuşi, a trăit relaţia cu Ortodoxia, sincer şi evlavios, cu speranţă şi respect, întocmai unor buni creştini. Şi ca să nu mai fie nici un dubiu, acest lucru îl mărturiseşte însuşi Mihai Eminescu, atunci când spune: „Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”

 Florin CREȘTUNUL

Cum a luat naștere una din cele mai frumoase poezii din literatura română. ,,Înger și demon”, poemul scris de Mihai Eminescu, a fost inspirat de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Viena

Cu aproape 6 milioane de vizitatori anual, catedrala Sfântul Ștefan din Viena reprezintă cel mai important obiectiv turistic și religios al Austriei. Un element ce atrage atenția încă de la intrare îi interesază în mod special pe români, deoarece aici se află o icoană a Maicii Domnului, considerată făcătoare de minuni și care l-a inspirat pe Mihai Eminescu în realizarea poeziei „Înger și Demon“. Povestea este însă prea puțin cunoscută. 

Pentru turiștii din întreaga lume prezența icoanei Maicii Domnului din Stephansdom nu poate fi trecută cu vederea și asta deoarece este amplasată chiar la intrare, pe partea dreaptă. Cinstea acordată icoanei este întărită și de faptul că se află montată într-un frumos baldachin de lemn, bine pus în evidență printr-un sistem de lumini calde. În față se găsesc mai multe rânduri de băncuțe pentru pelerinii care vin aici să se închine și să se reculeagă. Locul este cu atât mai căutat cu cât icoana se învecinează cu un alt obiectiv celebru al catedralei: capela în care Wolfgang Amadeus Mozart se căsătorea la 4 august 1782 cu aleasa inimii sale, Constanze Weber.Ceea ce poate părea surprinzător este faptul că în cultul catolic icoanele sunt mai puțin întâlnite, iar pe de altă parte icoana este venerată de către vienezi ca fiind făcătoare de minuni, fenomen întâlnit în general în spațiul ortodox. Mai mult, icoana seamănă izbitor cu o altă reprezentare celebră din spațiul transilvan: Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula.

Semnificația profundă pentru români

„Icoana Maicii Domnului din Domul Sfântul Ștefan are o semnificație profundă pentru români, deoarece ne duce cu gândul la icoana de la Nicula, acolo unde an de an, zeci de mii de oameni se adună și cântă în genunchi: «Am venit măicuță ca să te vedem, să-ți spunem necazul pe care-l avem». Icoana se pare că are aceeași origine, pictorul Ștefan Papp, școlindu-se la Mănăstirea de la Moisei, din județul Maramureș“, ne explică părintele Emanuel Nuțu, preotul ce slujește la capela românească din Viena.

Icoana care l-a inspirat pe Eminescu

Printre pelerinii atrași de mirajul catedralei Sfântul Ștefan (Stephansdom) avea să se numere în 1869 și Mihai Eminescu. Deloc întâmplător, atunci când acesta a sosit la Viena s-a lăsat sedus de frumusețea celui dintâi lăcaș al orașului. Evident, icoana nu putea să nu-i atragă atenția. În fața icoanei Maicii Domnului, într-o lume ce fizic îi era străină, sufletul său se simțea mai aproape de casă. Asemenea împăratului Leopold I, și Eminescu avea să îngenuncheze în fața icoanei. Așa avea să se nască una dintre cele mai frumoase poezii din literatura română: „Înger și demon“. Primele două strofe ale poeziei sunt extrem de relevante, făcând trimitere directă la icoana din Dom:

„Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite / A făcliilor de ceară care ard lângă altare – / Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare, / Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite, / În biserica pustie, lângă arcul în perete, / Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger; / Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri, / Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede“.

 „Eminescu ajunge la Viena, în 1869, la 19 ani, devenind un student foarte activ. A vizitat diferite obiective, s-a interesat printre localnici de istoricul străzilor, a intrat în muzee, a cunoscut profesori, a salvat o domnișoară pe nume Eliza, blondă, cu ochi albaștri, ce fusese atacată de niște derbedei (…) Tot la Viena a cunoscut-o pe Veronica Micle, în perioada destul de lungă, de aproximativ șase luni cât Veronica a stat acolo. Era ultimul an al șederii lui acolo, în 1872“, povestește criticul și istoricul literar Alex Ștefănescu.

O poveste „complicată“

La acea dată, atât Eminescu, cât și Veronica Micle aveau fiecare 22 de ani, așa că nu surprinde pe nimeni faptul că cei doi aveau să se îndrăgostească, lăsând moștenire una dintre cele mai pasionale povești de dragoste cunoscută în spațiul românesc. Povestea nu avea să fie una chiar atât de simplă deoarece Veronica era o femeie măritată de opt ani.    „Ea era căsătorită de la vârsta de 14 ani cu un profesor universitar, Ștefan Micle, care ajunsese între timp și rectorul universității din Iași, cu 30 de ani mai în vârstă decât ea. Culmea, și aici putem să ne amuzăm, se spune că însuși Ștefan Micle, care aflase de la Titu Maiorescu ce tânăr erudit este Eminescu, l-a rugat pe acesta sau i-a recomandat Veronicăi să-l caute pe Eminescu ca s-o conducă prin Viena, să-i arate frumusețile orașului și să-i vorbească de istoricul monumentelor. Practic «a dat-o în gura lupului». Era imposibil, ca femeie, să nu te îndrăgostești de Eminescu“, povestește cu umor Alex Ștefănescu.

Printre obiectivele pe care Eminescu i le propune Veronicăi se numără și Stephansdom, evident cu celebra sa icoană a Maicii Domnului. Situația tensionată este trădată și de versurile:    „Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează; / Ea o inimă de aur – El un suflet apostat; / El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat – / La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează“.    Sunt multe amintiri culturale legate de acest Dom. Eminescu l-a vizitat și singur, înainte de venirea Veronicăi Micle. Poezia „Înger și Demon“, în care apare această icoană a Fecioarei Maria, a fost scrisă din 1971, iar anul următor a fost publicată în „Convorbii Literare“ împreună cu poezia „Floare Albastră“.  

„«Înger și Demon» este o poezie barocă, încărcată, plină de imagini, dar impresionează prin atmosferă. Locul își pune amprenta, atmosfera de biserică este foarte bine făcută, este o atmosferă în care simți sacralitatea. Nu este un loc oarecare, nu este un muzeu laic, este o biserică, recunoaștem acest lucru în inspirația sa.(…) Eminescu avea o sete de dumnezeire. Poezia lui este ca o catedrală ce țâșnește spre cer, caută ceva foarte înalt (…) pentru Eminescu a contat foarte mult catedrala Sfântul Ștefan și cu sensibilitatea lui a valorificat imediat în poezie acest lucru. Avea o privire atotcuprinzătoare, dar selectivă, ținea minte ce trebuie valorificat în poezie(…)“, consideră Alex Ștefănescu.                                                                                                                                                                                                                       Tot domnia sa recomandă celor care aleg să viziteze Viena să studieze întâi poeziile scrise de Eminescu în acea perioadă.„Celor care vin la Viena le-aș recomanda să citească o carte intitulată «Pașii poetului», realizată de doi autori din Botoșani. Aici sunt descrise toate orașele unde a fost Eminescu, iar la capitolul dedicat Vienei sunt descrise locurile vizitate de acesta.

 Le recomand să meargă pregătiți și pot să jur că se vor întoarce de două ori mai deștepți decât au plecat“, îi sfătuiește Alex Ștefănescu pe cei care vor opta pentru a vizita una dintre cele mai frumoase capitale ale Europei. Recomandarea este cu atât mai actuală cu cât ne apropiem cu pași repezi de celebrul târg de sărbători din Viena, un oraș care nu înseamnă doar un loc pentru shopping sau tratament medical, ci și un loc în care spiritualitatea românească și-a lăsat o puternică amprentă, dar despre toate acestea vom avea ocazia să mai vorbim și în numerele următoare.

Istorie. Cum a ajuns icoana la Viena?

Icoana a devenit cunoscută după ce la începutul secolului al XVII-lea părintele Daniel Papp, ce slujea într-o bisericuță greco-catolică de lemn, din Pócs, primește din partea unui enoriaș rugămintea de a realiza o icoană închinată Maicii Domnului ca mulțumire pentru faptul că fusese eliberat dintr-o temniță turcească. Icoana, de tipul „Hodighitria“ este pictată în stilul icoanelor din Transilvania de către fratele preotului, Ștefan Papp, iar pe data de 4 noiembrie 1696 se dovedește făcătoare de minuni deoarece a început să lăcrimeze. Fenomenul a durat până pe 8 decembrie, martori fiind zeci de mii de oameni. Pentru a nu exista vreun vicleșug, icoana a fost demontată și analizată.      

Însuși contele Corbelli, comandantul trupelor imperiale, în fața a 300 de martori, a verificat icoana, însă nu a găsit nimic compromițător, în schimb minunile nu încetau să aibă loc. Cronicile acelor timpuri vorbesc chiar despre o serie de convertiri. Vestea a ajuns la curtea imperială, iar împăratul Leopold I a cerut ca icoana să fie adusă, sub escortă militară, la Viena. La 4 iulie 1697 cortegiul a intrat în oraș, icoana fiind întâmpinată de împărat, care a îngenuncheat în fața ei, cerându-și iertare pentru păcatele sale. Dimpreună cu el a îngenuncheat întreg poporul vienez. După ample procesiuni, icoana a fost așezată în Stephansdom, unde se află și astăzi. „Icoana este foarte îndrăgită de austrieci. S-au făcut mai multe cópii, iar una dintre ele se păstrează aici la Viena, în tezaurul Domului. Multe alte cópii le întâlnim pe întreg teritoriul Austriei. Este o icoană iubită de catolici, dar în mod deosebit, de către ortodocși“, ne spune părintele Nuțu.    

 Povestea icoanei este confirmată și de către academicianul Răzvan Theodorescu: „Icoana făcătoare de minuni provine, se pare, din spațiul transilvan ortodox. Catolicii nu au asemenea icoane. Tradiția icoanelor făcătoare de minuni este foarte răspândită în arealul transilvan, cum ar fi cazul de la Nicula. Această icoană, care apare sub o protecție imperială în vremea lui Leopold I, este o icoană la care se închină azi sute de mii de vizitatori. Această catedrală este un adevărat loc de pelerinaj.“

Florin NAHORNIAC

Eminescu, freamătul unui neam în inima unui om / Ce spunea Eminescu despre Ortodoxie/ De ziua lui Eminescu sărbătorim „mintea neamului nostru românesc”

S-au împlinit 168 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu.

Cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată” (Mircea Eliade)

167-de-ani-de-la-nasterea-lui-mihai-eminescuTot ce s-a creat după el poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admiram pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva… 

 El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc. El şi numai el ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român

Elena TURCULEANU

Iubea Eminescu Ortodoxia românească?

A iubit Eminescu Ortodoxia? Chiar dacă răspunsul va părea incomod unora, trebuie să spunem că genialul poet s-a dovedit un fiu devotat al Bisericii străbune, căci a apărat-o cu demnitate și responsabilitate. Ba am putea spune că s-a arătat un vajnic susținător al ei, cu putere în cuvânt, față de unele presiuni externe asupra Ortodoxiei românești la acea vreme, recunoscând Bisericii meritul de a fi cea dintâi școală a neamului nostru și numind-o mama spirituală a poporului român.

eminescu__si_ortodoxiaaCa în fiecare an, mijlocul lui ghenar ne oferă binecuvântatul prilej de a ne reîntâlni cu Eminescu, comemorându-l la data nașterii. Așadar, ziua lui Eminescu: un fericit moment să ne reamintim de cel ce a dus arta poeziei la înălțimi neîntrecute, dăruind cuvintelor armonii surprinzătoare, simțămintelor adâncime unică, iar viziunilor orizont nemărginit. Parcurgându-i zilele trecute câteva din articole, l-am regăsit pe Eminescu tonic, mereu surprinzător. De fapt, chiar atunci când îl citim ori recitim din scoarță în  scoarță, poetul nostru național are încă multe cu care să ne uimească. Opera publicistică este un tezaur neprețuit al gândirii sale complexe. Vă mărturisesc că am rămas impresionat de diversitatea temelor abordate, precum și de profunzimea opiniilor legate de anumite probleme de ordin social-politic, economic, ba chiar religios. În amintirea genialului poet, ca în fiecare an, vă îndemn să zăbovim asupra monumentalei sale opere, ca să descoperim ori să redescoperim aspecte mai puțin cunoscute.

Bunăoară vi l-ați închipuit pe inegalabilul botoșănean a fi un vajnic apărător al Sfintei     noastre Ortodoxii? Cu toate că la vârsta studenției Eminescu s-a preocupat de cunoașterea și a altor religii, totuși a rămas fidel spiritualității neamului din care a răsărit. Deși nu și-a propus să scrie tratate despre dogme, totuși, dându-și seama că religia face parte ontologic din ființa umană, nu a negat manifestarea ca atare. De aceea tema religioasă o regăsim nu doar în poezii, ci și în activitatea publicistică.    

Așadar, a iubit Eminescu Ortodoxia? Chiar dacă răspunsul va părea incomod unora, trebuie să spunem că el s-a dovedit un fiu devotat al Bisericii străbune. Aspectul acesta devine mai important dacă ne gândim că în ultimele zile ale anului trecut dușmanii Bisericii, irozii zilelor noastre, căutând să-L ucidă pe Hristos în sufletele conaţionalilor, au trâmbițat prin mass-media o altă murdară dezinformare privind necesitatea construirii Catedralei Mântuirii Neamului din București. Nu știu dacă ei vor fi auzit de Eminescu sau de părerea lui legată de edificiul simbol al credinței bimilenare a poporului român. De aceea lor, dar nu numai, le amintim de articolul publicat în ziarul „Timpul”, din iulie 1881, unde Eminescu afirma că Bucureștiul, capitala României, cu o populație – pe atunci – de un sfert de milion, avea nevoie numaidecât de o catedrală.  

Oraşul numără astăzi aproape două milioane de locuitori, deci de opt ori mai mult ca în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Oare ce-ar zice Eminescu referitor la un asemenea subiect? Cât privește atitudinea așa-zișilor liber-cugetători, care ridică glasul împotriva credinței de două milenii a unui popor născut creștin, putem observa poziția desăvârșitului român, exprimată cu prilejul unor tensiuni iscate de înhumarea la Curtea de Argeș, fără slujbă religioasă, a unui fiu de preot din ținutul Iașilor. Într-un articol publicat pe 2 februarie 1879, jurnalistul de la „Timpul” critică dur atitudinea reprezentatului guvernului în teritoriu față de decizia Episcopului de Argeș, Ghenadie Petrescu, care a dispus înmormântarea după rânduiala ortodoxă a lui Nicolae Codreanu, fiul sufletesc al Bisericii dreptmăritoare. Trecând peste cele statornicite de chiriarh, un grup de „prieteni” ai defunctului, susținuți de prefect, l-au înhumat după ritualul „liber-cugetătorilor”, adică fără oficierea slujbei de înmormântare. Iată atitudinea categorică a lui Eminescu: „nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta această pretinsă dorință care stă în contra istoriei noastre de veacuri, opunând toleranței noastre recunoscute intoleranța greoaie și ignorantă a unor instincte de neorânduială și barbarie spirituală și morală. Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și a unificat limba noastră; ea ne-a ferit de înghițirea altor popoare cotropitoare, ea este arma de apărare și sprijinitoarea milioanelor de români. Cine-o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican, universal, și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e. E jalnic cum am ajuns străinii a impune lecțiile lor de nihilism episcopului de Argeș, iar ritul, asemenea necreștin al redactorilor de la „Românul” țin hangul impertinenței dușmanilor bisericii noastre”.  

 Nu au fost cazuri singulare. Eminescu a apărat cu demnitate și responsabilitate Biserica Ortodoxă, „mama spirituală a neamului nostru românesc”, după cum a numit-o, ba am putea spune că s-a arătat un vajnic susținător al ei, cu putere în cuvânt, față de unele presiuni externe asupra Ortodoxiei românești la acea vreme, recunoscându-i Bisericii meritul de a fi nu doar cea dintâi școală, ci și instituția care se îngrijește de progresul instrucțiunii în poporul românesc. Față de unele încercări de suprimare a limbii române din școlile transilvănene, Eminescu ia poziție fermă: „noi românii formăm o biserică națională, și ca societate religioasă, ca biserică ortodoxă română, suntem un cor matur și compact pentru a ne împotrivi la orice tendințe care ar jigni libertatea conștiinței și cultura noastră națională.”    

Impresionantă atitudine! Ar trebui să învățăm de la Eminescu să ne apărăm credința sfântă a strămoșilor cu mai multă fermitate și dragoste, pătrunși de aceeași nestrămutată convingere ca genialului nostru confrate: „istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”.

  Silvia ANDREI

Eminescu versus Ştefan

Nu mai este un secret că moldoveniştii s-au adunat sub umbra lui Ştefan cel Mare. Evident, fără să îi ceară părerea. E îndoielnic faptul că Ştefan ar considera moldovenii un popor neromânesc atunci când, cu un secol înaintea lui, tărâmurile pe care le-a apărat au fost întemeiate de maramureşeni. Însuşi faptul că pe moneda naţională, în momentul apariţiei ei, a fost ales chipul lui Ştefan cel Mare, a venit din dorinţa de a recupera istoria unui popor. Acea istorie care i-a determinat pe oamenii de acum douăzeci de ani să aleagă Tricolorul ca stindard.Sincer, nu cred că Tricolorul îi ajută prea mult pe moldovenişti. Are stemă, ce-i drept, dar asta nu-i schimbă culorile. În schimb, de-a lungul acestor douăzeci de ani, în Moldova populaţia a mers în trei direcţii: rusofilă, românistă, moldovenistă. Ceea ce ne determină să ne amintim de fabula lui Donici: Racul, broasca şi ştiuca. Nu înţeleg cum de moldoveniştii, care nu recunosc originea românească a Moldovei, acceptă grafia latină.

emin

Ei invocă perioada scurtă a României Mari ca să îşi inventeze rădăcini neromâneşti. Dar tot aşa ar fi trebuit, probabil, să invoce scurtul trai al grafiei latine. În fine, deja e clar că avem de-a face cu un balmoş. Însă – cu multă tristeţe o spun – Ştefan cel Mare a fost transformat în Volga neagră. Oricât de utilă ar fi o Volgă, simpla folosire a ei de către securişti stârneşte un fior negativ în cel care se trezeşte dimineaţa cu una la poartă. Aşa şi noi. Când cineva îl aclamă excesiv pe Ştefan, noi, precauţi, îl scoatem pe Eminescu din sertar. Şi îl punem pe birou, pe perete, pe casă chiar. Eu merg des de la Chişinău la Antoneşti. Mai întâi, aproape de Chişinău, pe dreapta, este o casă care are în curte bustul lui Eminescu. Apoi, prin Anenii Noi, apare pe zidul unei case celebrul portret stilizat – sub aspectul unui arbore – al aceluiaşi Eminescu. La intraree în Antoneşti e o altă casă cu portretul amintit. Deci avem trei direcţii: racul (ce merge înapoi), broasca (ce sare pe loc) şi ştiuca (ce îşi urmează cursul firesc). Iar aceste direcţii au adoptat: unii pe Lenin şi steagul roşu, alţii pe Ştefan şi steagul roşu, ceilalţi pe Eminescu şi tricolorul. Nu că cei ce recunosc originile noastre româneşti nu l-ar iubi pe Ştefan, dar dacă îl pui în faţă pe Eminescu, un lucru devine foarte clar: moldoveniştii niciodată nu o să aibă o carpetă cu Eminescu fiindcă el a spus: „suntem români şi punctum!”.

                                                                                                                 Silvia ANDREI

Mănăstirea Putna

Istoric Mănăstirea Putna

Letopisetele vremii pastreaza pentru aceasta manastire data exacta a inceputurilor zidirii sale: 6 iunie 1466. Ideea acestei zidiri il preocupa inca pe reconoscatorul domnitor cu un an jumatate mai inainte, dupa ce Domnul Vietii, al Ostirilor,si a toata Biruinta iI invrednicise pe el, Stefan, sa smulga de la unguri cetatea Chiliei si sa numeasca acolo drept parcalab pe Isaia, cumnatul sau. La vremea aceea, ctitoriile cele mai cunoscute lasate de predecesorii sai la domnia Moldovei erau: biserica. Radautilor (a. celui dintai voievod Bogdan I), manastirile Neamt si Probota (ctitorii ale lui Petru Musat), Moldovita si Bistrita (ale lui Alexandru cel Bun).

Manastirea Putna urma sa fie, in cel mai. inalt grad, „manastirea domniei-sale,Stefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Tarii Moldovei”.

manastirea-putna-3Alegerea Iocului ctitoriei acolo pe dulcele plai si pe alel fir de apa al Putnei, izvorat din sanul codrilor cu inima de tara si amestecandu-si undele curate de munte cu cele ale raului Suceava pentru ca impreuna sa o ia unduind cu repeziciunile spre vechea Cetate de Scaun, a fost, se stie si din legenda, nu opera unor specialisti cum se intampla de obicei ci opera nemijlocita a voievodului: “Cand s-a apucat sa faca manastirea Putna, a tras cu arcul Stefan Voda dintr-un varf de munte ce este langa manastire, si unde a ajuns sageata, acolo a facut Pristolul in Altar…Pus-au si pe trei boiernasi de au tras, pe vatavul de copii si pe doi copii din casa; deci unde au cazut sageata vatavului de copii au facut poarta; iar unde a cazut sageata copilului din casa, a facut clopotnita…” .

Sfintirea manastirii s-a facut dupa incheierea a patru ani, la 3 septembrie 1470 cu hramul Adormirea Maicii Domnului, un hram care marturiseste de la sine evlavia netarmurita a domnitorului catre Preacurata Fecioara Maria, si gandul sau dintru inceput ca aceasta ctitorie sa devina locul „adormirii” sale si alor sai.
Au slujit atunci in Jertfelnicul de Sfintire un impresionant sobor de 64 de arhiepiscopi, preoti si diaconi in frunte cu mitropolitul Teoctist (in fata caruia la 1457, Sefan ceI Mare depusese juramantul de domnie), toti invesmantati cu odajdii lucitoare lucrate la Caffa (cetate genoveza situata in Crimeea).

Ca staret al noii ctitorii domnesti a fost imbracat egumenul de pana atunci al manastirii Neamtului, arhimandritul Iosif. Cele noua clopote ale manastirii iesite din mainile iscusite ale mestelilor lipoveni au vestit indelung cu limbi rasunatoare vazduhurilor o sarbatoare cum de mult nu mai avusese loc in Moldova. Rand pe rand, in nisele din incaperea mormintelor, manastirea a primit ramasitele pamantesti

– In 1477 ale Mariei de Mangop (cea de-a doua sotie a domnitorului)

– In 1478 –cele ale mitropolitului Teoctist, ale fiilor Bogdan si Petru savarsiti in 1479 si 1480.

– lar la 2 iulie 1504, dupa o osteneala de 47 de ani, doua luni si trei saptamani de vrednica domnie, Putna il va primi pentru vesnicie Ia sanu-i si pe ctitorul ei

(Si ctitorul a inca alte 43 de manastlri si biserici, purtator a 36 de batalii in apararea fiintei neamului nostru) eveniment pe care M. Sadoveanu (Opere, vol. 13, p. 11-15) iI evoca in imagini memorabile: „Intinsele valuri de nord patrunsera si-n Putna. Si la manastirea sfanta se lasa jos nasalia. In biserica nu era chip sa slujeasca: nici pentru cler nu era loc indeajuns. Slujira deci afara, langa fereastra altarului. Tot norodul se lasa in genunchi, si durerea musca din toate inimile, caci se apropia parca ceasul unei asfintiri vesnice”;

„Si norodul era batut de valuri de durere. Cu ochii inotand in lacriml, trecura rudele, ostenii, boierii si norodul si sarutara mana care facuse dreptate in lume si crucea pentru care mana se incordase atata amar de ani.

Si a fost o uriasa si adanca zguduire in inimi, cand patul cu chingi de fier fu coborat cu naframe de matasa in bolta de piatra.”

Rolul acestei manastiri in viata Moldovei este pe delpin intregit de activitatile de inalta cultura literara, muzicala, artistica, de caligrafiere, copiere si miniaturizare ce s-au desfasurat neintrerupt intre-zidurile ei.

Pe tot timpul secolului al XVI-lea, de pilda, intre aceste ziduri si-au desfasurat activitatea o scoala elementara si o alta de nivel mediu cu.dezbateri despre istorie, lingvistica, muzica, despre drept si stiinte exacte. Protopsalti si compozitori de un real talent au facut sa se cunoasca numele Putnei ion departari, dupa cum aflam dintr-o scrisoaere a lui Alexandru Lapusneanu datata in 6 iulie 1558 prin care erau invitati la manastirea putneana un numar de “patru cantareti lioveni tineri si buni” pentru „a invata cantarea cea greceasca si sarbeasca”.

Ultimul eveniment in ordinea cronologica, pe care ne permitem a-l reaminti in cadrul acestei atat de sumare prezentari pentru o manastire ca Putna, este serbarea initiata de Slavici si Eminescu la implinirea a patru veacuri de la zidirea manastirii Putna, in 1871, cu participarea lui Kogalniceanu, Xenopol, Tocilescu, Istrati, Maroneanu, Stefaniuc si multi altii: „Pentru intia oara, aprecia Cezar Petrescu, tinerii ucenici carturari de pe tot cuprinsul romanismului isi pipaiau cugetele, se cunosteau, isi puneau in cumpana simtirile si judecatile”.

Mai multi fruntasi ai vietii politice si culturale a timpului in frunte cu Vasile Alscsandri s-au ferit sa ia parte Ia eveniment pentru a nu pune in alerta autoritatile austriece care guvernau atunci Bucovina. Prefectul districtului Radauti, Oreste Renei, om de mare isprava, a expediat – dupa cum ii era datoria – in cea de-a doua zi a Serbarilor de la Putna (serbari ce luasera deja proportii. nationale) uimitoarea telegrama catre Guvernatorul austriac:

,,Serbarea bisericeasca de la Putna se desfasoara in mod corespunzator. Participarea romanilor din Bucovina, Ardeal, Romania, Ungaria, egal zero.”
Si ce are sa spuna excelenta sa guvernatorul, intreba ingrijorat Slavici, cand va afla din gazete ce fel de ,,zero” a fost ,,participarea romanilor”,si ce fel de ,,serbare bisericeasca” s-a “desfasurat in mod corespunzator”? ,,Fii fara grija, tinere!” a raspuns imediat bravul prefect al districtului radautean, Excelenta sa stie ca ziarele… mint.”

Elena TURCULEANU

Presa franceză: Liviu Dragnea încearcă să acorde contractul corvetelor militare către Damen, în defavoarea Naval Group

Ziarul francez acuză că, deşi Naval Group a câştigat licitaţia pentru livrarea de corvete, prezentând o ofertă financiară mai bună, guvernul român şi Liviu Dragnea „sunt de multă vreme pentru Damen”. „Parisul este gata să lupte pentru a apăra oferta grupului naval”, scrie publicaţia.

Guvernul român trebuie să anunţe selecţia unui furnizor pentru corvetele militare în data de 12 ianuarie. Publicaţia arată însă că Guvernul favorizează Damen, care deţine 49% din şantierul naval Galaţi, unde statul este acţionar majoritar cu 51%. Francezii mai notează că este în special cazul social-democratului Liviu Dragnea, cel care „face şi desface” guvernele.

646x404Francezii arată că firma Naval Group a prezentat autorităţilor române, la începutul lunii decembrie, oferta cel mai performantă din punct de vedere al preţului, pentru cele patru corvete Gowind fabricate în România: 1,2 miliarde de euro, faţă de oferta de 1,25 miliarde de euro a Damen sau cea de 1,34 miliarde de euro a Fincantieri.

„Un adevărat duş rece pentru Bucureşti, care deja a anulat în 2016 un proces de achiziţie a patru corvete, din cauza neregulilor de procedură comise în favoarea Damen”, notează publicaţia.

La Tribune mai scrie că, pentru România, rezultatul deschiderii plicurilor care conţineau ofertele financiare, la începutul lui decembrie, a cauzat dezordine. La fel au făcut şi numeroasele descoperiri din presa română privind presupusa corupţie a Damen, care au înflorit în multe articole în ultimele săptămâni.

„Pentru guvern, problema este să găsească o modalitate de a atribui în mod legal contractul către Damen şi să îmbrace această decizie prin artificii. De aici vin anumite manevre (audit, examinare prelungită a dosarului) pentru a face să pice oferta Naval Group sau, cel puţin, pentru a tărăgăna dosarul şi, astfel, a evita o victorie a grupului francez”, arată publicaţia.

Jurnaliştii francezi mai scriu că, la Paris, această situaţie şi comportamentele care „au depăşit linia albă” au exasperat „la cel mai înalt nivel”. Este de aşteptat, aşadar, potrivit surselor jurnaliştilor, care ministrul francez al Apărării, Florence Parly, să îi telefoneze omologului român Gabriel Leş, numit recent în locul lui Mihai Fifor, un opozant al lui Liviu Dragnea.

Guvernul României a demarat un program prin care să achiziţioneze cu 1,6 miliarde de euro patru corvete militare, Executivul lansând o licitaţie în acest sens. Una din condiţiile de bază a fost ca firma câştigătoare să le construiască la un şantier din România. În cursă s-au înscris trei competitori: Damen din Olanda (deţinătoare în România a şantierelor navale de la Galaţi şi Mangalia), Fincantieri din Italia (care controlează şantierele navale de la Brăila şi Tulcea) şi Naval Grup din Franţa (care are un parteneriat cu şantierul naval Constanţa).

De la Marea Unire la Marea Plecare: Peste 500 de mii de copii, elevi și studenți au emigrat din România între 2007-2017

Aproape 485.000 de persoane, cu vârste cuprinse între 0 și 19 ani, au emigrat din România între 2007 și 2017, arată un documentul intitulat „Analiza statistică a migrației externe după aderarea României la Uniunea Europeană”,  publicat în Revista Română de Statistică, citată de edupedu.ro.

Dacă la acest număr se adaugă și pe cei de până la 21-22 de ani, vârsta studenției, atunci numărul emigranților temporari și definitivi depășește 500 de mii din totalul de 2.613.477 persoane contabilizate ca emigranți de către INS în cei 10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană.

Autorii, dr. Ciprian Iftimoaei, lector la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași și angajat al Direcției Județene de Statistică Iași, și dr. Ionuț Cristian Baciu, tot de la Direcția Județeană de Statistică Iași, diasporasusțin că „dacă analizăm structura pe categorii de vârstă a emigranților, observăm că ponderea cea mai importantă este reprezentată de persoanele din grupa de vârstă 20-29 ani și din grupa 30-39 ani. Migrația ridicată în rândul tinerilor va avea ca efecte apariția de probleme importante la nivelul pieței forței de muncă și a sistemului de pensii în următorii ani. De asemenea, ia amploare și fenomenul îmbătrânirii demografice datorită schimbărilor în structură pe grupe de vârstă a populației”, relatează sursa citată.

„Autorii analizează și corelația dintre creșterile salariale și migrație. Astfel, pornind de la un salariu nominal mediu net lunar de 1042 lei în anul 2007, s-a ajuns la 2383 lei în 2017, ceea ce înseamnă o creștere cu 128% față de momentul aderării la Uniunea Europeană. Chiar dacă au existat aceste majorări salariale, angajații români au în continuare cele mai mici salarii din Uniunea Europeană, decalajul fiind semnificativ. Dar creșterile salariale nu au avut corespondent și în evoluția nivelului de trai al populației. Inflația ridicată, creșterea cheltuielilor cu utilitățile au redus puterea de cumpărare. Însă nu doar câștigul salarial are influență asupra migrației, ci întregul climat economico-social care se caracterizează printr-o instabilitate accentuată”, scrie edupedu.

Una dintre concluziile specialiștilor este următoarea: Faptul că un sfert din angajații români sunt săraci, conform EUROSTAT, sau faptul că rata sărăciei relative a rămas la un nivel relativ constant după aderarea României la UE, descrie o situație socioeconomică care necesită o intervenție urgentă din partea decidenților în materie de politici publice. Cu alte cuvinte, raportarea la capacitatea guvernului de a produce bunăstare pentru cetățenii unei țări contribuie semnificativ la decizia de a migra în țări mult mai dezvoltate economic care oferă satistacții financiare și profesionale mai mari decât în țara de origine.

În momentul de față, migrația externă a forței de muncă activă constituie un risc sociodemografic la adresa securității naționale a României, alături de scăderea efectivului populației și îmbătrânirea demografică. În lipsa unor măsuri active, concrete, pentru reducerea fluxului migrației externe, acest fenomen social va avea consecinte socioeconomice și demografice pe termen mediu și lung, încheie autorii.

Asociația Română de Geopolitică, Geoeconomie și Geocultură a comentat astfel pe pagina de facebook:

„Statul român exportă poporul român. „Marele salt înainte” va fi ajungerea la exportul întregii populații românești. Un stat care reușeșește să se debaraseze de o bună parte (25%) din propriul popor la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire. De la Marea Unire la Marea Plecare! O clasă politică, un sistem politic al falimentului generalizat, format și ținut în viață de elite prădătoare”.

Elena TURCULEANU

Comunicatul asociațiilor patriotice românești: efectul acțiunilor împotriva Pactului pentru Migrație

Comunicat referitor la acțiunile împotriva Pactului pentru Migrație

La Adunarea Generală ONU de la New York din 19 decembrie, delegația României s-a abținut de la adoptarea Pactului Global pentru Migrație, prin care se deschid larg porțile migrației masive și continue. Poporul român nu este de acord cu aducerea imigranților în România și nu a fost informat sau consultat în niciun fel despre acest vot, care ar fi trebuit sa fie ÎMPOTRIVA Pactului.

Organizațiile noastre au prezentat argumentat toxicitatea extremă a acestui Pact. Am suplinit astfel lipsa de informații și dezbateri din partea autorităților şi a media. Implicațiile dezastruoase pe care migrația le-ar avea în România, din punct de vedere economic, social și legal au fost subiectul unei ample campanii de informare pe care am făcut-o prin memorii, comunicate, articole, interviuri, flyere etc.

1544093989181_pozamars3-S3Am protestat și în stradă, prin pichetarea Ministerului Afacerilor Externe (22 noiembrie) și prin trei marșuri de protest (5, 10 și 16 decembrie), participarea și implicarea românilor crescând exponențial. Determinarea oamenilor de a-și apăra dreptul constituțional la suveranitate națională și la ne-colonizare a depășit toate obstacolele, inclusiv vremea potrivnică (vedeți video atașat). Ne bucură faptul că, în urma acestor eforturi, societatea românească se trezește la realitate.

Pe 28 noiembrie președintele României a aprobat propunerea Guvernului pentru susținerea de către România a Pactului Global pentru Migrație. Ca reacție, până în momentul votului asociațiile noastre au protestat puternic împotriva aducerii de imigranți. Dacă decizia de a vota PENTRU se conturase într-un an și jumătate cât au durat negocierile internaționale, la finalul campaniei noastre de trei săptămâni, delegația României a votat cu ”abținere” în cadrul Adunării Generale ONU. Faptul că în intervalul 28 noiembrie – 19 decembrie nu au existat alte motive semnificative care să schimbe decizia inițială a autorităților române, în afară de campania noastră, este dovada unei prime victorii importante, obținută cu ajutorul lui Dumnezeu, în apărarea României.

Dar pentru că s-a votat cu ”abținere” în cadrul Adunării Generale ONU nu înseamnă că Pactul a fost respins de țara noastră! Ambiguitatea intenționată a prevederilor de drept internațional din acest Pact face să poată reapărea oricând eforturile de a transforma România într-o colonie-lagăr, saturată de musulmani și africani. Pericolul rămâne deoarece în România au fost și sunt mulți politicieni care trădează interesul național, făcându-se slugi ale ingineriilor sociale globaliste.

Pe cale de consecință, cerem Guvernului și Președinției să retragă unilateral România din acest Pact. Solicităm Ministerului Afacerilor Externe să dea un comunicat oficial prin care să clarifice toate aspectele legate de Pactul Global pentru Migrație și implicațiile acestuia în legislația românească.

Rugăm din nou mass-media să-și facă mai bine datoria și să informeze cuvenit în legătură cu toate implicațiile nocive ale acestui Pact și ale migrației în general. Televiziunile și presa trebuie să iasă din media blackout-ul în care au intrat și să înțeleagă că este vorba de o cauză națională vitală, care ne privește pe toți.

Vom continua cu consecvență lupta și acțiunile de apărare a suveranității României, pentru respectarea Constituției și pentru siguranța noastră, a tuturor. Ne facem în continuare datoria față de neam și țară, până când toți cetățenii vor vedea limpede și se vor angaja activ în contracararea mulțimii de fronturi deschise împotriva României, din care migrația face parte.

Silvia ANDREI

Călin Nistor, nou şef interimar la DNA

Călin Nistor, procuror şef adjunct DNA, va asigura conducerea interimară a Direcţiei, în lipsa unei propuneri din partea procurorului general, după ce Anca Jurma a anunţat că nu mai vrea un mandat la conducerea instituţiei.

Procurorul general, Augustin Lazăr, a ajuns, marţi, la sediul central al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA), pentru a participa la o şedinţă cu reprezentanţii instituţiei după ce Anca Jurma a anunţat luni că nu mai doreşte prelungirea mandatului de şef interimar al DNA.

Anca Jurma, cea care a anunţat că renunţă la prelungirea mandatului interimat de la conducerea DNA, a explicat, marţi, că evenimentele recente, inclusiv înregistrarea convorbirii sale cu Florentina Mirică din sediul DNA, au determinat-o să aprecieze că nu mai are condiţiile pentru a continua.

“Astăzi este ultima zi a mandatului de 6 luni pentru care am fost delegată în funcţia de procuror şef al DNA. Am acceptat cu greu această funcţie interimară, la solicitarea conducerii Ministerului Public, într-un moment în care DNA se afla într-o situaţie dificilă. Urma ca în scurt timp să aibă loc o procedură de desemnare a procurorului şef numit, cu un mandat de trei ani. Din raţiuni care nu au depins de mine, aceasta perioadă s-a prelungit până după încheierea celor 6 luni”, arată Anca Jurma, într-un comunicat de presă postat pe site-ul DNA.

Încă procuror şef interimar al Direcţiei, ea arată că primul său obiectiv a fost acela de a face în aşa fel încât, din punctul de vedere al funcţionării şi al organizării interne a DNA, să fie rezolvate toate problemele pentru ca activittaea să poată fi desfăşurată în condiţii bune.

“Un obiectiv şi mai important a fost acela de a mă asigura, atât cât puteam şi cât depindea de mine conform atribuţiilor legale, că dosarele trimise în judecată de DNA privesc fapte penale susţinute temeinic de probe şi că anchetele respectă normele legale şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor.Încă din prima zi a mandatului interimar am subliniat că DNA nu are ţinte, ci are o competenţă prevăzută de lege, pe care trebuie să şi-o îndeplinească, şi anume aceea de a combate corupţia la nivel înalt prin mijloace prevăzute de legea penală. Mai mult, am considerat că atâta timp cât există corupţie în România, procurorii DNA trebuie să aibă posibilitatea, atât legală cât şi de fapt, să instrumenteze dosare, corect şi profesionist şi fără să fie intimidaţi. (…) Nu m-am solidarizat şi nu mă voi solidariza cu abuzuri în îndeplinirea actului de justiţie, indiferent de către cine s-ar comite. Aceste abuzuri nu trebuie să existe, iar dacă există, ele trebuie sancţionate. Cred într-o justiţie cu mâinile curate”, consideră Anca Jurma.

calin-nistor-procuror-sef-dna-326456Aceasta transmite însă că nu se solidarizează însă cu maniera în care unii procurori au înţeles să îşi exprime nemulţumiri profesionale sau personale “folosind metode ascunse, nelegale şi nedeontologice, nedemne de un magistrat”.

“Cred că s-a ajuns prea departe şi cred că a venit momentul ca aceste practici să înceteze. În perioada Sărbătorilor am avut timp să mă gândesc şi am ajuns la concluzia că mi-am făcut datoria cum am ştiut mai bine, cu totală bună credinţă, echilibru şi preocupare pentru bunul mers al instituţiei, dar că mandatul meu interimar trebuie să se încheie aici. Evenimentele recente, inclusiv folosirea într-un scop injust şi denaturarea sensului unei convorbiri private în care căutam soluţii, legale şi corecte, pentru mai buna desfăşurare a activităţii instituţiei, m-au determinat să apreciez că nu mai am condiţiile necesare pentru a continua să îndeplinesc această funcţie conform viziunii şi obiectivelor pe care mi le-am propus când am acceptat-o”, potrivit sursei citate.

Anca Jurma îşi încheie mesajul precizând că vrea că această perioadă de provizorat la DNA să se încheie cu numirea unui “procuror şef dedicat actului de justiţie corect şi profesionist, a unui procuror independent şi integru, care să dorească să continue eforturile depuse de DNA pentru combaterea corupţiei la nivel înalt şi mediu şi căruia să i se dea şansa şi mijloacele pentru a reuşi”.

În decembrie 2018, procurorul general, Augustin Lazăr, anunţa că a cerut Serviciului de îndrumare şi control din cadrul PÎCCJ să facă verificări după ce în spaţiul public a apărut o înregistrare între şefa DNA, Anca Jurma, şi procurorul Florentina Mirică. Şefa acestui serviciu este Laura Codruţa Kovesi. Anca Jurma a precizat, într-o declaraţie transmisă presei, că la discuţie au participat doar cele două şi nu i-a fost cerut acordul pentru efectuarea înregistrării.

Sedinţa de urgenţă la DNA, în prezenţa lui Augustin Lazăr, pentru desemnarea unui nou şef interimar

Procurorul general, Augustin Lazăr, a ajuns, marţi, la sediul central al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA), pentru a participa la o şedinţă cu reprezentanţii instituţiei după ce Anca Jurma a anunţat luni că nu mai doreşte prelungirea mandatului de şef interimar al DNA.

Anca Jurma a anunţat, prin intermediul unei scrisori transmise Secţiei pentru procurori a CSM, că nu mai vrea să continue mandatul interimar la conducerea DNA, a anunţat luni ministrul Justiţiei, Tudorel Toader.

Secţia pentru procurori a CSM trebuia să dezbată luni propunerea de prelungire a delegării Ancăi Jurma la conducerea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, însă aceasta a anunţat, prin intermediul unei scrisori transmise Consiliului Superior al Magistraturii, că nu mai doreşte încă un mandat interimar la conducerea DNA. Anunţul a fost făcut de ministrul Justiţiei, Tudorel Toader.

“În timpul şedinţei, în timpul deliberărilor, la secţie s-a primit o declaraţie din partea doamnei Jurma prin care renunţă la consimţământul prealabil acordat. În cazul acesta, Secţia nu avea cum decât să ia act de voinţa dânsei, de retragere a acordului şi vom vedea ce va decide Secţia la o şedinţă ulterioară”, a declarat Tudorel Toader.

Întrebat dacă asta înseamnă că urmează o altă persoană la conducerea interimară a DNA, Toader a replicat: “Altă soluţie nu ai. Sigur, altă propunere, sigur, şi CSM-ul, Secţia pentru procurori se va întâlni joia viitoare şi probabil se va decide”.

“Acordul de voinţă este o chestiune strict personală. Dânsa cred că este cea mai în măsură să spună în condiţii şi-a exprimat acordul şi în ce condiţii şi l-a retras. Personal, nu pot să mă substitui domniei sale în a da explicaţii (…) Am convingerea că Secţia pentru procurori va identifica cel puţin provizoriu un procuror care să-şi asume responsabilităţile respective, care să respecte dorinţa cuiva de a nu continua în această funcţie”, a completat Toader.

În iulie 2018, Anca Jurma a fost delegată de către procurorul general Augustin Lazăr pentru interimatul la şefia DNA. Ea deţinuse înainte două mandate de şef al serviciului de cooperare internaţională, ulterior fiind consiliera Laurei Codruţa Kovesi, însă nu instrumentase dosare penale de mai bine de 10 ani.

Ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, a propus-o a doua oară pe Adina Florea pentru funcţia de procuror-şef DNA, preşedintele Klaus Iohannis anunţând că aceste numiri se află încă în analiza departamentului de resort din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, prin urmare o decizie încă nu a fost luată în ceea ce priveşte fostul post al Laurei Codruţa Kovesi.

Georgeta AMBERT

Luceafărul – Mihai Eminescu

 Luceafărul

A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata,
Din rude mari imparatesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la părinti
Si mindra-n toate cele,
Cum e Fecioara intre sfinti
Si luna intre stele.

Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l indreapta
Linga fereastra, unde-n colt
Luceafarul asteapta.

Privea în zare cum pe mari
Rasare si straluce,
Pe miscatoarele carari
Corabii negre duce.

Il vede azi, il vede mini,
Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de saptamini,
Ii cade draga fata.

Cum ea pe coate-si razima
Visind ale ei timple
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se imple.

Si cât de viu s-aprinde el
In orisicare sara,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apara.

*

Si pas cu pas pe urma ei
Aluneca-n odaie,
Tesind cu recile-i scântei
O mreaja de vapaie.

Si când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge miinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Si din oglinda luminis
Pe trupu-i se revarsa,
Pe ochii mari, batind inchisi
Pe fata ei intoarsa.

Ea il privea cu un suris,
El tremura-n oglinda,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prinda.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftind din greu suspina:
– „O, dulce-al noptii mele domn,
De ce nu vii tu? Vina!

Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza!”

El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda în mare;

Si apa unde-au fost cazut
In cercuri se roteste,
Si din adânc necunoscut
Un mândru tinar creste.

Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestrei
Si tine-n mâna un toiag
Incununat cu trestii.

Parea un tinar voievod
Cu par de aur moale,
Un vinat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra fetei stravezii
E alba ca de ceara –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afara.

– „Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ti urmez chemarea,
Iar cerul este tatal meu
Si muma-mea e marea.

Ca în camara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborit cu-al meu senin
Si m-am născut din ape.

O, vin’! odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasa.

Colo-n palate de margean
Te-oi duce veacuri multe,
Si toata lumea-n ocean
De tine o s-asculte.”

– „O, esti frumos, cum numa-n vis
Un inger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata;

Strain la vorba si la port,
Lucesti fără de viata,
Căci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tau mă-ngheata.”

*

Trecu o zi, trecura trei
Si iarasi, noaptea, vine
Luceafarul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-si aduca
Si dor de-al valurilor domn
De inim-o apuca:

– „Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza!”

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
In locul unde piere;

In aer rumene vapai
Se-ntind pe lumea-ntreaga,
Si din a chaosului vai
Un mândru chip se-ncheaga;

Pe negre vitele-i de par
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevar
Scaldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfasor
Marmoreele brate,
El vine trist si ginditor
Si palid e la fata;

Dar ochii mari si minunati
Lucesc adânc himeric,
Ca doua patimi fără sat
Si pline de-ntuneric.

– „Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult s-acuma,
Si soarele e tatal meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin’, odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasa.

O, vin’, în parul tau balai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să rasai
Mai mindra decât ele.”

– „O, esti frumos cum numa-n vis
Un demon se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata!

Mă dor de crudul tau amor
A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei mă dor,
Privirea ta mă arde.”

– „Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-ntelegi tu oare,
Cum ca eu sunt nemuritor,
Si tu esti muritoare?”

– „Nu caut vorbe pe ales,
Nici stiu cum as incepe –
Desi vorbesti pe inteles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar daca vrei cu crezamint
Să te-ndragesc pe tine,
Tu te coboara pe pământ,
Fii muritor ca mine.”

– „Tu-mi cei chiar nemurirea mea
In schimb pe-o sarutare,
Dar voi să stii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naste din pacat,
Primind o alta lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.”

Si se tot duce… S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

*

In vremea asta Catalin,
Viclean copil de casa,
Ce imple cupele cu vin
Mesenilor la masa,

Un paj ce poarta pas cu pas
A-mparatesii rochii,
Baiat din flori si de pripas,
Dar indraznet cu ochii,

Cu obrajei ca doi bujori
De rumeni, bata-i vina,
Se furiseaza pinditor
Privind la Catalina.

Dar ce frumoasa se facu
Si mindra, arz-o focul;
Ei Catalin, acu-i acu
Ca să-ti incerci norocul.

Si-n treacat o cuprinse lin
Intr-un ungher degraba.
– „Da’ ce vrei, mari Catalin?
Ia du-t’ de-ti vei de treaba.”

– „Ce voi? As vrea să nu mai stai
Pe ginduri totdeuna,
Să rizi mai bine si să-mi dai
O gura, numai una.”

– „Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,
Da-mi pace, fugi departe –
O, de luceafarul din cer
M-a prins un dor de moarte.”

– „Daca nu stii, ti-as arata
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te minia,
Ci stai cu binisorul.

Cum vinatoru-ntinde-n cring
La pasarele latul,
Când ti-oi intinde bratul sting
Să mă cuprinzi cu bratul;

Si ochii tai nemiscatori
Sub ochii mei ramiie…
De te inalt de subtiori
Te-nalta din calciie;

Când fata mea se pleaca-n jos,
In sus ramii cu fata,
Să ne privim nesatios
Si dulce toata viata;

Si ca să-ti fie pe deplin
Iubirea cunoscuta,
Când sarutindu-te mă-nclin,
Tu iarasi mă saruta.”

Ea-l asculta pe copilas
Uimita si distrasa,
Si rusinos si dragalas,
Mai nu vrea, mai se lasa,

Si-i zise-ncet: – „Inca de mic
Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…

Dar un luceafar, răsărit
Din linistea uitarii,
Da orizon nemarginit
Singuratatii marii;

Si tainic genele le plec,
Căci mi le imple plinsul
Când ale apei valuri trec
Calatorind spre dinsul;

Luceste c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se inalta tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Patrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
In veci il voi iubi si-n veci
Va raminea departe…

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfânt
Ce-l nu mai pot pricepe.”

– „Tu esti copila, asta e…
Hai s-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume.

Căci amindoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de părinti
Si visul de luceferi.”

*

Porni luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe,
Si cai de mii de ani treceau
In tot atitea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele –
Parea un fulger nentrerupt
Ratacitor prin ele.

Si din a chaosului vai,
Jur imprejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentii,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorind il inconjor
Ca niste mari, de-a-notul…
El zboara, gând purtat de dor,
Pin’ piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca în zadar
Din goluri a se naste.

Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitarii celei oarbe.

– „De greul negrei vecinicii,
Parinte, mă dezleaga
Si laudat pe veci să fii
Pe-a lumii scara-ntreaga;

O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar da-mi o alta soarte,
Căci tu izvor esti de vieti
Si datator de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi în schimb
O ora de iubire…

Din chaos, Doamne,-am aparut
Si m-as intoarce-n chaos…
Si din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos.”

– „Hyperion, ce din genuni
Rasai c-o-ntreaga lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;

Tu vrei un om să te socoti,
Cu ei să te asameni?
Dar piara oamenii cu toti,
S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vint
Deserte idealuri –
Când valuri afla un mormânt,
Rasar în urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.

Din sinul vecinicului ieri
Traieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarasi soare;

Parind pe veci a rasari,
Din urma moartea-l paste,
Căci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste.

Iar tu, Hyperion, ramii
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvintul meu dentii –
Să-ti dau intelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia muntii cu paduri
Si insulele-n mare?

Vrei poate-n fapta să arati
Dreptate si tarie?
Ti-as da pamintul în bucati
Să-l faci imparatie.

Iti dau catarg lângă catarg,
Ostiri spre a strabate
Pamintu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Si pentru cine vrei să mori?
Intoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pământ ratacitor
Si vezi ce te asteapta.”

*

In locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Si, ca si-n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarsa.

Căci este sara-n asfintit
Si noaptea o să-nceapa;
Rasare luna linistit
Si tremurind din apa.

Si imple cu-ale ei scântei
Cararile din cringuri.
Sub sirul lung de mindri tei
Sedeau doi tineri singuri:

– „O, lasa-mi capul meu pe sin,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Si negrait de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gindirile strabate-mi,
Revarsa liniste de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea ramii
Durerea mea de-o curma,
Căci esti iubirea mea dentii
Si visul meu din urma.”

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor fata;
Abia un brat pe git i-a pus
Si ea l-a prins în brate…

Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie,
Pe crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, balaie.

Ea, imbatata de amor,
Ridica ochii. Vede
Luceafarul. Si-ncetisor
Dorintele-i increde:

– „Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n codru si în gând,
Norocu-mi lumineaza!”

El tremura ca alte dati
In codri si pe dealuri,
Calauzind singuratati
De miscatoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
In mari din tot inaltul:
– „Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Traind în cercul vostru strimt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece.”

Administrația publică, datoare cu 13 miliarde lei în plus față de anul trecut. Ca procentaj din PIB, datoria scade

Datoria administraţiei publice a scăzut uşor în primele nouă luni ale anului trecut, ajungând la 35% din PIB, în septembrie 2018, faţă de 35,1% din PIB în decembrie 2017, însă, în termeni de valoare, datoria guvernamentală a crescut la 313,42 miliarde de lei, la finalul lunii septembrie, de la 301,158 miliarde de lei la sfârşitul lunii decembrie a anului trecut, potrivit datelor publicate de Ministerul Finanţelor Publice.

ZjAyZGQ5MzA1YTEzZmY5MmI3MjBhYjA3NGRjOWU0Yjg=.thumbO mare parte din datorie, respectiv peste 304,37 miliarde de lei, este pe termen mediu şi lung. Titlurile de stat reprezintă circa 255,52 miliarde de lei.

După valute, 156,62 miliarde lei reprezintă datoria în lei, 127,57 miliarde lei datoria în euro şi 27,94 miliarde în dolari.

Din totalul datoriei guvernamentale, datoria administraţiei publice centrale este de 298,97 miliarde de lei, iar cea a administraţiei locale se ridică la 14,45 miliarde de lei.

În ultimii patru ani, datoria administraţiei publice din România s-a redus constant ca procent din PIB, de la 39,2% din PIB în 2014, la 35,1% din PIB anul trecut.

Potrivit datelor publicate în luna octombrie de Eurostat, la finele celui de al doilea trimestru din 2018, în Uniunea Europeană datoria guvernamentală s-a redus de la 81,5% din PIB, până la 81% din PIB.

Elena TURCULEANU

Dubla măsură a CCR. Pentru unii, „de îndată”, pentru Lăzăroiu, „niciodată”. Dacă încalcă o lege, CCR nu dă socoteală in instanţă?

A revenit în discuţia publică situaţia judecătorului CCR Petre Lăzăroiu. Ultimele decizii ale CCR, privind legalitatea completurilor de cinci judecători de la ICCJ, sau revocarea a doi miniştri din cabinetul Dăncilă, conţin menţiunea: se aplică „de îndată”. Nu la fel au stat lucrurile cu judecătorul CCR Petre Lăzăroiu. Deşi CCR a decis ca durata maximă a unui mandat de judecător al CCR este de 9 ani, la Lăzăroiu se aplică „niciodată”.

Scandalul legat de judecătorul CCR Petre Lăzăroiu

Ne amintim scandalul în care a fost implicat judecătorul Lăzăroiu vara trecută, scandal pe care l-am comentat aici.

Art 142 din Constituţie ne spune:

(2) Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.

Nu se vorbeşte în Constituţie de „rest de mandat“, de „completare de mandat“, şi alte asemenea, de 9 ani „şi un pic“.

În art. 68 din legea de funcţionare a CCR, legea 47/1992, găsim:

(3) În cazul în care perioada pentru care a fost numit noul judecător, potrivit alin.(2), este mai mică de 3 ani, acesta va putea fi numit, la reînnoirea Curţii Constituţionale, pentru un mandat complet de 9 ani.

Aritmetic, 3+9=12, iar Constituţia zice că un judecător de la CCR poate sta în funcţie 9 ani, bătuţi pe muchie, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Este clar că acest articol din legea 47/1992  excede Constituţia, fapt neobservat de „cerberii” Constituţiei.

Că se constată abateri de la Constituţie în alte legi, treacă-meargă. Dar să constaţi, tu CCR, abateri de la Constituţie în propria lege de funcţionare, chiar că este o treabă de Guinness Book. Adică judecătorii CCR numiţi să vadă, nu-i aşa, paiul din ochii altora, nu au reuşit să vadă bârna din proprii ochi. Numai în România se poate întâmpla aşa ceva.

Târziu de tot, prin Decizia nr. 136/2018 publicată în Monitorul Oficial din data de 4 mai 2018, Curtea a decis că este neconstituţională soluţia legislativă conţinută în cuprinsul art.68 alin. (3) din Legea nr.47/1992, republicată, care permitea depăşirea acestei perioade. Nici nu putea altfel, Constituţia e clară, şi pe înţelesul elevilor de gimnaziu.

Avem cazul lui Petre Lăzăroiu, judecător la CCR care se află în funcţie de 10 ani, în condiţiile în care în Constituţie scrie că mandatele la CCR sunt de 9 ani. Nu mai vorbesc că de un de zile, judecătorii CCR, care ştiu Constituţia din scoarţă în scoarţă, au închis ochii la o situaţie neconstituţională, aflată chiar în curtea lor constituţionala. Dar în 4 mai 2018 şi-au dat cu firma în cap. Au recunoscut că ei, „Dumnezeii“ Constituţiei, funcţionează după o lege neconstituţională.  Preşedintele Klaus Iohannis a promulgat proiectul de modificare a Legii 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Potrivit noilor modificări, intrate în vigoare pe 15 iulie, este eliminat din lege articolul care permitea că judecătorii CCR să aibă un mandat mai lung de 9 ani.

Toate bune şi corecte până aici. Ce declara Valer Dorneanu, preşedintele CCR, în iulie 2018:

„O interpretare apărută în presă, conform căreia domnul Lăzoriu ar pierde mandatul, presupunea aplicarea retroactivă a legii promulgate recent de preşedinte. Legea nu se aplică retroactiv, prin urmare omul rămâne cu mandatul pe care l-a dobândit în condiţiile legii la vremea respectivă. Articolul 68 alineatul 3 în baza căruia domnului Lăzăroiu i s-a acordat mandatul de 9 ani nu a fost atunci contestat pe motiv de neconstituţionalitate, în concluzie articolul 68 alineatul 3 beneficia atunci de prezumţia de constituţionalitate, iar mandatul domnului Lăzăroiu este valid şi expiră în 2019.“

Nefiind jurist, i-aş fi dat dreptate lui Valer Dorneanu dacă n-aş fi văzut opinia unui expert în materie, Ioan Stanomir, profesor de drept constituţional la Universitatea Bucureşti şi preşedintele fostei comisii prezidenţiale pentru revizuirea Constituţiei. Iată ce spune dl Ioan Stanomir pentru ziare.com:

„Actualul cadru legislativ i se aplică «cu siguranţă» şi lui Petre Lăzăroiu, dar trebuie că tribunalul constituţional să constate existenţa acestei situaţii.“

„Noi vorbim acum despre altceva: despre constatarea unei situaţii care depăşeşte cadrul legal şi îl contrazice, iar această constatare trebuie să fie făcută de Curtea Constituţională, care are plenitudinea competenţelor.“

Iată că în prezent, nu doar constituţional, dar şi legal, începând cu 15 iulie, judecătorul Petre Lăzăroiu nu mai are ce căuta în CCR. Chichiţele avocăţeşti sub care se piteşte Valer Dorneanu nu au ce să caute la cea mai înaltă instanţă a justiţiei române, instanţă de drept constituţional.

Ce se întâmplă cu deciziile CCR din perioada în care judecătorul Lăzăroiu a funcţional ilegal la CCR?

Aici e aici. După opinia mea şi a altora, este clar că toate deciziile CCR  luate după data de 15 iulie, sunt lovite de nulitate deoarece încalcă legea de organizare a CCR. Reprezintă un abuz de drept comis de CCR. Preşedintele Valer Dorneanu (şi plenul CCR) trebuiau să constate că legea intrată în vigoare pe 15 iulie îi interzice judecătorului Lăzăroiu să mai funcţioneze în cadrul CCR şi să ia măsuri de revocare şi înlocuire a acestuia.  Nu au făcut-o, vor plăti în instanţă şi pentru această ilegalitate. La judecătorul Lăzăroiu nu se aplică „de îndată”?

Problema care se pune: cine controlează controlorii Constituţiei?

Nimeni. De aici tupeul şi abaterile de la Constituţie pe care le practică cu neruşinare şeful CCR şi o parte dintre judecători. Ne putem trezi, mâine poimâine,  la cine ştie ce nebunie, pe care trebuie să o „înghiţim” fără crâcnire.

Şi totuşi, cât timp CCR încalcă propria lege de funcţionare, nu trebuie să dea socoteală in instanţă? CCR nu are a da socoteală pentru deciziile sale in materia verificării constituţionalităţii legilor. Dar poate încălca legile acestei ţări fără a dea socoteală? Poate decide, de exemplu,  că judecătorii săi nu sunt obligaţi să mai plătească taxe şi impozite? Este o intrebare la care pot răspunde juriştii.

Ceva pierde CCR.   Încrederea populaţiei în deciziile sale, lucru mai important decât alte criterii. Vom ajunge într-o zi ca populaţia să nu mai dea doi bani pe deciziile CCR, magistraţii să nu mai ţină cont de ele, parlamentul să nu mai modifice legi la solicitarea CCR, iar actuala componenţă a CCR, cu 2-3 excepţii, să ajungă în debaraua istoriei dreptului din România.

Elena TURCULEANU

Un nou scandal Iohannis-PSD. Mandatul generalului Ciucă la șefia Statului Major, prelungit!

Preşedintele Klaus Iohannis a declarat vineri, după şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT), că a semnat un decret prin care îi prelungeşte mandatul generalului Nicolae Ciucă la conducerea Statului Major al Apărării, el precizând că propunerea făcută de ministrul Apărării, Gabriel Leş, nu a fost aprobată.

Klaus-Iohannis-Liviu-Dragnea-Calin-Popescu-Tariceanu-640x400„Această propunere făcută de ministrul Apărării nu respectă rigorile legii. În consecinţă, CSAT nu a aprobat solicitarea ministrului Apărării, o situaţie foarte neplăcută, care arată o dată în plus, dacă ar fi fost nevoie, că PSD nu este capabil să gestioneze problemele mari ale ţării. În situaţia în care am ajuns, practic, nu există o propunere valabilă pentru persoana care va prelua funcţia de şef al Statului Major al Armatei. Deci, nu există o propunere pentru şeful Armatei. Mandatul generalului Ciucă se termină pe 31 decembrie. România nu poate să rămână fără şef al Armatei. Această situaţie generată de incompetenţa PSD trebuie rezolvată. După şedinţa CSAT, am rezolvat-o. Am luat decizia şi am semnat şi trimis spre publicare decretul prin care se prelungeşte mandatul de şef al Armatei pentru generalul Ciucă”, arătat Iohannis într-o declaraţie de presă susţinută la Palatul Cotroceni.

El a menţionat că generalul Nicolae Ciucă este „un soldat recunoscut, competent, cu rezultate dintre cele mai frumoase”.

„Bine ar fi fost ca această chestiune să-şi fi găsit mai repede soluţionarea, dar în continuare cred că Armata României trebuie să ştie cine o conduce şi cum o conduce”, a menţionat preşedintele.

Pe 19 decembrie, ministrul Apărării Naţionale, Gabriel Leş, anunţa că nu va prelungi mandatul lui Nicolae Ciucă la şefia Statului Major al Apărării.

Silvia ANDREI

Corectitudinea politică a guvernului de stânga nu e niciodată amendată de opoziția care se pretinde de dreapta

„ „Europa valorilor comune – mă refer la stimularea coeziunii europene prin raportare permanentă la valorile comune pe care se bazează Uniunea. Doar în acest mod putem combate eficient POPULISMUL (…) și descuraja discursul bazat pe ură, pe care-l vedem din ce în ce mai frecvent in ultima perioadă. Doar în acest fel putem să contribuim la asigurarea egalității de tratament la downloadcare aspiră toate statele membre și toți cetățenii europeni. (…) Vom descuraja discursul bazat pe ură, pe care-l vedem din ce în ce mai des în ultima perioadă. Vom susține inițiativele legislative legate de participarea cetățenilor europeni la procesul legislativ. Vom acționa pentru combaterea rasismului, intoleranței și a discursului bazat pe ură. Toate aceste inițiative vor contribui la asigurarea unei coeziuni sporite.”

Nu, nu este dna Angela Merkel. Nu este nici dl Klaus Iohannis. Este dna Viorica Dăncilă, în Parlamentul României, azi.

Nu mă număr printre cei care vânează greșelile de gramatică ale politicienilor, și care filtrează țânțarul (un dezacord, o pronunție mai ciudată) și lasă să treacă elefantul (enormitățile la nivel de conținut – sau lipsa totală de conținut). Problema, însă, cu acest text este că nu are greșeli de gramatică (aș fi preferat poate să aibă) – este un text foarte corect. Un text foarte CORECT POLITIC. Pe cât de gol de conținut și exasperant, pe atât de corect și dogmatic.

Oare prin ce se diferențiază dna Dăncilă de dl Iohannis, și PSD de Opoziție? Că Pactul UE pentru Migrație (acela din care s-au retras SUA, Israel, Australia, Austria, etc, etc) l-au semnat fără dezbatere publică și fără să consulte măcar Parlamentul – nici măcar o tentativă de diferențiere, aici,

Silvia ANDREI

Cazul Khashoggi: Pedeapsa cu MOARTEA pentru cinci suspecţi în cazul asasinării

Un procuror saudit a cerut pedeapsa cu moartea pentru cinci din cei 11 suspecţi în cazul asasinării jurnalistului Jamal jurnalsitul-sauditKhashoggi, care a dispărut după ce a intrat în consulatul saudit de la Istanbul la 2 octombrie, a relatat joi presa din Arabia Saudită, informează Reuters.

Agenţia naţională de ştiri din Arabia Saudită nu a oferit numele suspecţilor. Cu toate acestea, într-un comunicat emis de procurori se arată că aceştia au trimis de asemenea o cerere în Turcia pentru a obţine dovezile deţinute de Ankara.

“Nu a fost primit încă un răspuns, iar biroul procurorului public încă aşteaptă pentru un răspuns”, se mai arată în comunicat.

Oficialii din Turcia nu au oferit încă declaraţii. Aceştia au declarat anterior că au oferit deja dovezile găsite autorităţilor saudite.

Khashoggi, un colaborator al cotidianului Washington Post, a fost ucis pe 2 octombrie la scurt timp după ce a intrat în consulatul Arabiei Saudite din Istanbul.

Silvia ANDREI

Despre degradarea limbii române în spațiul public

Uniunea Scriitorilor din România, ca organizație de breaslă a profesioniştilor literaturii şi moştenitoare a tradiției cultivării limbii române, îşi manifestă profunda îngrijorare față de degradarea continuă a limbii române folosite în spațiul public, ca şi a nivelului cultural general, în special din partea celor care, prin rolul lor social, sunt luați drept exemple de către categorii largi de cetățeni.

Limba română nu este un simplu instrument de comunicare. Ea este o componentă esențială a identității şi un liant al unității naționale, chiar în epocile mai îndepărtate, în care statul român nu exista. Însă chiar şi atunci, păturile luminate ale societății s-au preocupat de cultivarea limbii, preocupare pe care unul dintre precursorii modernității, Ienăchiță Văcărescu, o echivala cu patriotismul.

uniunea-scriitorilor-despre-degradarea-limbii-romane-in-spatiul-public-a4142Limba este, de asemenea, instrumentul gândirii. Cineva care vorbeşte și scrie incorect este puțin probabil să gândească bine, cu atât mai mult, cu cât incorectitudinea exprimării este primul şi cel mai elocvent semn al absenței unei culturi corespunzătoare, deci al lipsei pregătirii şi competenței.

Astăzi, în anul în care aniversăm Centenarul Marii Uniri, limba română vorbită și scrisă în spațiul public – de către politicieni, oameni de media, „vedete” ale divertismentului şi alte categorii de persoane cu apariții publice frecvente – a atins un nivel îngrijorător de scăzut, din punctul de vedere al corectitudinii gramaticale şi ortografice, ca şi al vocabularului utilizat. În pofida existenței unor instituții cu funcții de reglementare, această degradare este continuă şi nu se întrevede niciun semn că s-ar opri.

Degradarea limbii române vorbite este însoțită şi amplificată de o la fel de îngrijorătoare prăbuşire a nivelului cultural general. Nu doar că emisiunile culturale au dispărut aproape cu totul din programele de radio şi televiziune, dar şi nivelul cultural al celorlalte emisiuni a scăzut inadmisibil. Atât prin temele abordate, cât şi prin calitatea prestațiilor participanților la viața publică, exemplul pe care îl primeşte societatea românească (în primul rând, tinerii) este descurajant. În loc să cultive valorile, să ofere repere şi modele – de care istoria noastră, ca şi prezentul, nu duc lipsă –, viața publică românească oferă contra-exemple, ruinătoare moral şi dăunătoare intelectual.

Cauzele acestor fenomene (de la dezinteresul față de învățământ la erodarea instituțiilor) sunt cunoscute. Uniunea Scriitorilor din România îşi manifestă adânca preocupare în fața acestor semnale îngrijorătoare cu privire la starea intelectuală şi morală a spațiului public şi, mai ales, față de efectele devastatoare, în timp, ale lipsei de reacție în fața acestor evoluții negative, care periclitează însăşi identitatea națională. Uniunea Scriitorilor îşi exprimă disponibilitatea de a pune la dispoziția celor în cauză întreaga ei experiență culturală, pentru corectatea acestei stări de lucruri.

Uniunea Scriitorilor din România face un apel la toți actorii vieții publice, ca şi la instituțiile care, prin natura lor, pot contribui la oprirea degradării limbii şi a nivelului cultural, să dea dovadă de responsabilitate şi să acționeze decis pentru corectarea acestor disfuncționalități, înainte ca ele să se transforme în adevărate obstacole în calea funcționării României ca stat european modern.

  Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România

Mărturisirea de credință a lui Avram Iancu, înotătorul învingător: Fără Dumnezeu nu putem să facem absolut nimic. Lupta pentru păstrarea identităţii naţionale trebuie să se dea în fiecare zi de către fiecare român

Performanțele lui vorbesc despre ADN-ul românilor

Îl cheamă Avram Iancu, exact ca pe marele nostru înaintaş ardelean pașoptist. Aparent, e un om simplu, cu o meserie obișnuită, bibliotecar în Petroșani, județul Hunedoara. Dar o vorbă românească spune că „numele nu stă degeaba pe om”. Performanțele lui Avram Iancu sunt de nivel mondial. În interviul de mai jos veți descoperi povestea traversării înot de către Avram Iancu a Mării Negre, a Canalului Mânecii, a Dunării de la izvoare la mare, precum și mesajul pe care-l transmit aceste reușite extraordinare.

Domnule Avram Iancu, purtaţi un nume cu adâncă rezonanţă istorică pentru România, numele unui mare luptător transilvănean pentru libertate. Cum luptă Avram Iancu de azi pentru valorile în care crede?

Într-adevăr port un nume cu mare însemnătate şi există o anumită povară în această privinţă. Acest nume mă duce în două direcţii, pe de o parte, către numele marelui nostru erou, simbol naţional – Avram Iancu, şi, pe de altă parte, către numele marelui patriarh Avraam. Aşa că încerc cel puţin să nu fiu un epigon şi prin felul meu de a mă exprima – înotul, încerc să aduc o contribuţie umilă la bunul mers al societăţii. Valorile în care cred sunt valorile acestui neam. Avem deja 100 de ani de istorie modernă, dar fiinţa identităţii noastre naţională este milenară şi trebuie să fim mândri de aceasta.

Cum a început drumul către salba de performanţe pe care le-aţi atins?

Avram-Iancu-inotatorul-bibliotecar-din-PetrosaniEu sunt un om normal, un om simplu, bibliotecar la Biblioteca Municipală din Petroşani şi mă bucur că sunt implicat în procesul de educaţie, care este atât de important pentru o societate sănătoasă. Şi într-o zi mi-a căzut în mână o carte, nici nu are importanţă titlul ei, ci iată că important este să citim pentru că nu ştim în ce fel anume, o carte oarecare poate să pună o amprentă deosebită asupra sufletelor noastre. Eu am citit în cartea respectivă o relatare fascinantă a traversărilor înot ale Canalului Mânecii. Prima traversare s-a întâmplat în urma bătăliei de la Waterloo, când un soldat din armata franceză deportat în Anglia, animat de gândul libertăţii, a rupt rândurile şi a început să înoate, lucru de neînţeles pentru cei din vremea respectivă. A început să înoate spre Franţa, iar englezii, mergând pe principiul că nu poate ajunge prea departe, l-au lăsat. Numai că Dumnezeu a fost cu acest soldat, căci, după 30 de ore de agonie, a atins ţărmul Franţei. A stabilit astfel o premieră mondială, animat de o valoare. Şi pentru mine libertatea este o altă valoare în care cred şi la care ţin foarte mult. Când am aflat că nici un român nu traversase înot Canalul Mânecii, deşi sunt 200 de ani de istorie a traversării înot şi coroborat cu numele pe care îl port, am vrut să pornesc şi eu o revoluţie, de această dată la înotul în ape libere. Aşa a început totul…

Aveaţi experienţă în competiţii de înot sau atunci aţi început de la zero?

Nu am avut experienţă în domeniu. Eu înotam de la 10 ani, dar niciodată nu am făcut înot de performanţă în sensul de a participa la concursuri sportive. Apoi în 2017, am dorit ca la 10 ani de la intrarea României în Uniunea Europeană să arătăm vecinilor noştri de continent că românii sunt puternici, că ADN-ul românesc este foarte puternic şi că prin credinţă se poate înota un întreg fluviu, cu 10 ţări şi 4 capitale.

Ce v-a determinat să înotaţi Dunărea de la izvoare până la Marea Neagră? Ce ați dorit să spuneţi lumii prin aceasta?

Am observat că românii rezonează cu ceea ce fac eu. Şi până la urmă, ceva are valoare doar dacă şi în sufletele semenilor se simte un efect. Şi într-adevăr, pe de o parte, vreau ca toţi românii deznădăjduiţi să îşi readucă aminte de întreaga noastră istorie glorioasă, de faptul că avem un ADN foarte puternic, dovedit în atâtea domenii de activitate. Iată, Nadia Comăneci a luat primul 10 din istoria gimnasticii mondiale şi este româncă. Şi exemplele pot continua şi eu sunt mândru de faptul că sunt român și pot face performanță. Pe de altă parte, am vrut să atrag atenţia generaţiei tinere asupra lecturii, în cazul de faţă pentru romanul „Pilotul de pe Dunăre” şi asupra personajului care a străbătut cu barca întregul curs al Dunării. Or, eu am dorit să dau viaţă într-un mod inedit acestui roman, să scriu varianta românească a pilotului, care de această dată nu merge cu barca pe Dunăre, ci înoată.

Cât timp v-a luat să înotaţi Dunărea de la izvoare până la Marea Neagră?

89 de zile de înot continuu. Am stabilit o premieră mondială, căci nimeni nu a mai înotat fluviul fără costum de neopren.

Să înţeleg că aţi pornit într-un anotimp de la izvoarele Dunării din Germania şi aţi ajuns la Marea Neagră în alt anotimp?

Aşa este, am plecat în 20 iunie 2017 şi am ajuns în 16 septembrie. Am suferit foarte mult de frig.

Şi apoi aţi înotat Marea Neagră, de la Sulina până la Istanbul. Ce v-a însufleţit pentru acest demers?

Da, am înotat în Marea Neagră, de la Sulina la Istanbul, am vrut de această dată să ating două puncte. Pe de o parte, am dorit să continui din punct de vedere geografic aventura mea acvatică şi să înot exact de la kilometrul 0 al Dunării, unde am terminat înotul anul trecut, şi să mărşăluiesc de această dată spre Istanbul. Nu întâmplător am ales această destinaţie. Ne aducem aminte cu toţii de acest oraş, reprezentativ pentru marele Imperiu Otoman, ai cărui conducători de multe ori au făcut incursiuni militare în teritoriile locuite de români.

Şi de această dată, iată un român care vine spre ei înot, în mod paşnic…

Da, încercând să dovedesc ceva… A fost foarte greu să ajung până acolo, dar toate aceste probleme pe care le-am întâmpinat au pălit gândind la sacrificiul la care a fost supus Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi, care din dragoste de neam şi credinţă strămoşească au dat un exemplu de eroism extraordinar. Chiar spuneam înainte de a pleca în marşul meu spre Istanbul că, dacă voi avea o fărâmă din credinţa marelui Brâncoveanu, voi ajunge acolo, în orașul Sfântului Constantin cel Mare. Şi sunt bucuros că am cucerit şi eu înot vechiul Constantinopol şi am putut să duc drapelul României, pe care l-am ridicat în mod oficial deasupra capului într-o ţară non-UE, cu tradiţii, cultură şi religie total diferite de ale noastre. Această victorie nu am considerat-o una personală, ci o victorie a tuturor acelora care simt româneşte şi care au rezonat cu acţiunea mea. Am vrut tare mult să vizitez doar două locuri din tot Istanbulul. Şi anume, am fost la Catedrala Sfânta Sofia, unde m-am regăsit într-un mod special. Şi apoi am fost la Muzeul de la Palatul Sultanilor, în sala de arme, unde am dorit să văd sabia unui alt mare domnitor român, Ştefan cel Mare. Acolo am văzut acest simbol al vitejiei şi nu în ultimul rând al credinţei, pentru că se ştie că în urma oricărei victorii Ştefan cel Mare a ridicat câte o biserică sau o mănăstire, ceea ce este absolut fabulos, căci nu putem să facem absolut nimic fără Dumnezeu.

Care este reacţia oamenilor când vă văd înotând sau ridicând drapelul României?

Vă dau doar un exemplu, anul trecut când am intrat în ţară la Moldova Nouă şi am pus din nou piciorul pe tărâm românesc, 1000 de oameni au venit să mă întâmpine, ceea ce a fost fantastic. Gândiţi-vă că pe acei oameni nu i-a împins absolut nimic, decât o rezonanţă cu ceea ce fac, rezonanţă pe care am perceput-o la nivel interior şi care mi-a dat forţă să mai merg încă 1000 de kilometri până la final.

Dincolo de performanţa în sine, fiecare reuşită a dumneavoastră transmite un mesaj lumii şi românilor. Care este acesta?

Mesajele sunt multiple, deja am spus că eu nu am nici un merit în toate aceste performanţe, meritul este exclusiv al lui Dumnezeu, care îmi dă sănătate, putere şi credinţă. Pentru că nu trebuie să uităm că Mântuitorul lumii a mers pe mare, dovedind faptul că orice este posibil, mai mult decât atât Și-a îndemnat ucenicii să meargă pe mare. Şi avem exemplul Sfântului Apostol Petru, care prin credinţă a putut să meargă pe mare şi doar în momentul în care s-a îndoit a început să se afunde. Or, eu nu am această statură spirituală încât să cred că pot să merg pe mare, dar prin credinţă am avut siguranţa că pot să traversez marea înot. Aşa că unul dintre mesajele pe care vreau să le transmit este că prin credinţă orice este posibil. Şi ceea ce am făcut a demonstrat că un om simplu, dacă vrea cu adevărat şi crede nelimitat, poate să realizeze lucruri măreţe.

Apoi eu sunt foarte frământat de faptul că românismul, în general, este foarte atacat. Am fost aduşi într-o situaţie în care să nu mai credem în noi, în valorile noastre şi în forţa poporului nostru. Cândva am fost grânarul Europei, azi nu mai suntem, dar am putea redeveni dacă chiar vom crede în noi şi în resursele pământului românesc. Deci mesajul pe care îl transmit este acela că trebuie să credem mai mult în noi înşine şi să nu mai vorbim de rău România. Să dau un exemplu concret, nu-mi place când aud: „Asta-i România. Ce să faci?!” Nu avem motive să spunem aşa, pentru că, dacă ne uităm sumar pe harta Europei, vom vedea că teritorial vorbind suntem o ţară destul de mare. Dacă ne uităm la relief, vedem că este unul fascinant. Dacă ne uităm la resursele umane, vedem că avem potenţial foarte mare. Şi nu în ultimul rând, aş vrea să menţionez că cel mai mare argument pe care îl am când cred în viitorul acestei naţiuni este faptul că, deşi sunt peste 200 de țări pe Terra, nu toate ţările au fost binecuvântate cu fericirea de a fi creștinate de unul dintre Apostolii Mântuitorului. Iată că Însuși Fiul lui Dumnezeu a acordat României o atenţie deosebită prin faptul că unul dintre ucenicii Mântuitorului a fost aici şi noi am primit vestea bună de la sursa primară, cum s-ar zice.

Aveţi un motto după care vă ghidaţi în viaţă?

Da. Nimic măreţ în viaţă nu este uşor, dar prin credinţă orice este posibil.

Familia vă susţine în demersul dumneavoastră?

Sigur că da. Am o soţie minunată, am trei fetiţe şi sunt un familist convins. Familia mă susţine, fetiţele mele sunt cele mai mari admiratoare ale mele, chiar mă ajută la antrenamente. Iar soţia mea face şi ea alături de mine foarte multe sacrificii în timpul în care eu sunt plecat de acasă, câte o dată chiar cu lunile, tocmai pentru a îndeplini aceste obiective măreţe. Dar mă bucur că mă înţelege şi nu se pune niciodată contra.

Cum vă pregătiţi înaintea unei noi provocări? Ce primează?

Pentru a realiza astfel de performanţe trebuie să se îndeplinească mai multe condiţii la un loc. În primul rând trebuie ca persoana care face aşa ceva să aibă o structură fizică suficient de puternică încât să suporte antrenamentele respective, cât şi proba în sine. Apoi trebuie un psihic foarte puternic, peste 95% cred că această bătălie este la nivel mental. Dar vine un moment în care atât fizicul, cât şi psihicul cedează. Şi atunci intervin nişte forţe care transcend puterile mele, este vorba de o energie spirituală, pe care o regăseşti doar acceptând şi luptând pentru anumite valori care transcend chiar şi moartea. Iată, Brâncoveanu a considerat că valoarea credinţei este mai importantă chiar decât viaţa lui şi aceasta i-a dat forţa să facă lucruri extraordinare. Tot aşa şi eu, gândindu-mă la efectele benefice pe care le poate avea o acţiune a mea, primesc puteri nebănuite. Dar bineînţeles că mă antrenez foarte mult la bazinul de înot din Petroşani, care din toamna anului trecut îmi poartă numele. Apoi mă antrenez în lacurile şi râurile patriei noastre, care este binecuvântată în această privinţă.

Mă aşteptam ca din punct de vedere fizic să întâlnesc un om mult mai robust, n-aş fi zis că o asemenea voinţă poate încăpea într-un trup obişnuit.

Da, aţi sesizat foarte bine şi mă bucur că aţi amintit aceasta. De multe ori mi se spune că la televizor par mai mare şi mai impozant. Toată lumea se aşteaptă ca la astfel de performanţe omul să aibă cel puţin 2 m, dar vedeţi dumneavoastră că de cele mai multe ori aparenţele înşală, iar eu sunt cel mai bun exemplu că barierele pot fi depăşite.

Dumneavoastră acum îmi aduceţi aminte de lupta între David şi Goliat, care bătea şi ucidea pe toţi oponenţii din poporul lui Dumnezeu şi mai mult decât atât aducea şi ocară asupra poporului lui Dumnezeu și lui Dumnezeu Însuși. Şi iată că vine un tânăr, David, care cu o praştie şi 5 pietre a reuşit să învingă pe cel mai mare războinic. Dar lucrul acesta se realizează numai prin credinţă. Eu cred că prin credinţă pot fi mutaţi chiar şi munţii. Că nu avem noi acea statură spirituală să putem realiza lucrul acesta, e altceva. Viaţa mea e marcată de această credinţă, numai aşa pot să fac ceea ce fac.

Să vorbim şi despre provocări şi dificultăţi. Vorbiţi-ne, vă rog, despre obstacolele pe care le-ați întâmpinat.

Bineînţeles că sunt foarte numeroase dificultăţile unor astfel de proiecte. Spre exemplu la Canalul Mânecii am suferit foarte mult de hipotermie, acolo temperatura apei are doar 15 grade. Imaginați-vă că un om în mijlocul mării este ca un pai. Curenţii marini m-au purtat în diverse locuri. Ca să nu mai spun că într-o astfel de încercare se şi moare, 8 persoane au murit încercând să traverseze înot Canalul Mânecii. De aceea îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit şi m-a ţinut în viaţă. Apoi în Dunăre, m-am lovit de foarte multe obstacole subacvatice. La un moment dat m-am înfipt într-o cioată, pe care n-am văzut-o nici eu şi nici echipa de suport. Dar mă bucur că nu m-am infectat, iar după o lună s-a vindecat rana respectivă. Pe Marea Neagră am avut de înfruntat pericole la care nu m-am aşteptat, furtuni foarte mari, schimbarea direcţiei vântului şi a curenţilor. Apoi meduzele sunt foarte multe şi otrăvitoare. Dar prin muncă, perseverenţă şi prin îngăduinţa lui Dumnezeu se pot înfăptui lucruri măreţe.

Ce mesaj transmiteţi celor care nu au fizicul dumneavoastră şi nici nu se remarcă printr-o calitate anume? Cum pot ei deveni eroii României? Ce mesaj aveţi pentru noi, oamenii obişnuiţi?

Vă îndemn să vă uitaţi la exemplul lui David, care l-a învins pe Goliat, dar doar în momentul în care şi-a pus încrederea în Dumnezeu a putut reuşi. Apoi nu putem fi toţi sportivi de performanţă, dar fiecare în domeniul lui de activitate poate să fie un David, care să îl învingă pe Goliat. Deci trebuie puţină perseverenţă, puţină încredere şi puţină îndrăzneală pozitivă. Cu siguranţă, un gram de credinţă poate să facă lucruri absolut fabuloase.

Sunteţi bibliotecar la Biblioteca Municipală din Petroşani. Mai citesc oamenii? Vin să vă cunoască?

A lucra într-o bibliotecă e ceva deosebit, mă bucur să am această onoare, pentru că biblioteca este un templu al cunoaşterii. Este foarte bine să apelăm la beneficiile cărţii şi ale cunoaşterii, cartea este un prieten foarte bun. Lumea mai citeşte, e un lucru îmbucurător că oamenii mai vin la bibliotecă să citească.

Elevii vin după bibliografia şcolară, dar vin şi alte categorii de oameni, fie să lectureze, fie să studieze, ceea ce este un lucru îmbucurător. Eu cred că biblioteca va exista atât timp cât va exista lumea aceasta. Şi da, unii cititori vin şi special pentru a mă cunoaşte. Şi mă bucur că romanul „Pilotul de pe Dunăre”, care m-a inspirat la a înota pe Dunăre, este foarte căutat la Biblioteca Municipală din Petroşani.

De ce anume credeţi că au nevoie românii în prezent?

Eu cred că românii trebuie doar să redescopere această identitate naţională minunată pe care o avem. Nu trebuie să reinventăm noi această identitate, pentru că identitatea noastră este milenară. Numai că, vedeţi, identitatea naţională este un tot unitar, este un buchet de flori, dacă aş putea spune aşa, care reprezintă componente ale marelui întreg. Iar cele mai importante componente ale identităţii naţionale sunt: limba, credinţa şi teritoriul acesta, care ne-a fost dat de către Dumnezeu să-l locuim.

Cum vă doriţi să arate România copiilor dumneavoastră?

E o întrebare destul de grea. Noi trebuie să fim foarte atenţi pentru că trebuie să ne trăim viaţa în aşa fel încât să fim exemple pentru generaţiile care urmează. În primul rând, îmi doresc ca şi peste 100 de ani România să aibă cel puţin aceeași suprafață pe care o are acum. Lupta pentru păstrarea identităţii naţionale trebuie să se dea în fiecare zi de către fiecare român, pentru a putea garanta că şi copiii noştri vor putea fi beneficiarii a ceea ce Dumnezeu ne-a lăsat.

Ce este mai greu de înfruntat şi învins intemperiile vremii, condiţiile fizice extreme sau nepăsarea şi lipsa de caracter a oamenilor?

Nepăsarea oamenilor e mai greu de înfruntat. Pentru condiţia fizică ne putem antrena, la intemperii ne putem aştepta, dar ne putem ruga şi mergem înainte. Pe când lipsa de caracter a oamenilor este mult mai dificil de gestionat.

Ce loc ocupă Dumnezeu în viaţa dumneavoastră?

Dumnezeu ar trebui să ocupe primul loc în viaţa mea şi în viaţa tuturor oamenilor. Din păcate, aceasta nu se realizează în fiecare zi şi o spun spre ruşinea mea. Dar bineînţeles că încerc pe cât posibil să nu uit de Dumnezeu.

Interviu de Ștefania Coșuleanu şi Augustin Păunoiu  Ziarul Lumina

„CREȘTIN ESTE ACELA CARE POARTĂ ÎN INIMA SA ÎNTREGUL NEAM”

Arhimandritul Melchisedec, starețul Mănăstirii Putna

Cu toţii dorim să trăim în libertate, cu atât mai mult cu cât s-a vărsat mult sânge pentru a o câştiga. Părintele Melchisedec Velnic atrage atenţia cu multă durere, dar şi cu dragoste faţă de acest neam, asupra formelor prin care ne este îngrădită libertatea. Sfinţia sa ne arată cum, de bună voie, ne facem robi ai patimilor, dar şi ai celor ce conduc lumea. Soluţiile pe care ni le propune pentru a schimba societatea în care trăim ne sunt la îndemână: fiecare să privească către sine şi să fie aşezat în lucrarea lui Dumnezeu. (R.T.)

Părinte, în decembrie ʼ89 s-a strigat: „Vom muri și vom fi liberi!ˮ. Credeți că suntem astăzi un popor liber?

– Este greu de spus că în ziua de astăzi românii ar fi liberi. Mai întâi de toate, trebuie să vedem ce înseamnă a fi liber – sau să vedem ce înseamnă robia. Robia poate fi de mai multe feluri: robia păcatului, robia economică, robia politică. Trebuie să analizăm foarte bine. Care era starea morală a poporului în ʼ89? Care era starea morală a poporului în 2000? Care este starea morală actuală a poporului nostru?

melc2Știm foarte bine că păcatul nu e altceva decât o robie a minții, că mai întâi mintea este robită și, după aceea, omul devine sclav al plăcerilor. Un om care este sclav al plăcerilor nu mai poate fi liber. În același timp, și mintea, și inima și, aș zice eu, toate preocupările lui sunt marcate de patimă și de păcat, de ceea ce îl stăpânește.

După ʼ90 și mai cu seamă după 2010, poporul a devenit tot mai mult rob al plăcerilor. În ʼ90 îmi amintesc câtă bucurie era în rândul nostru, al tuturor creștinilor, că vom avea colinde, că vom avea libertate religioasă, că vom avea cărți, că vom avea de unde să ne hrănim sufletește… Căci, să nu uităm, până în ʼ90, cartea era interzisă; prea puține cărți bisericești se tipăreau. Când am auzit pentru prima dată colindele răsunând la radio, am plâns. Iată că acum asistăm la o nouă formă de comunism, la o nouă formă de secularizare a vieții religioase. Cine și-ar fi imaginat în ʼ90 că vom ajunge în anul 2018 să mergem să dăm un vot pentru normalitate? Ce să votăm: că apa e udă? Că focul arde? Că ne frigem dacă umblăm cu focul? Asta să votăm?…

Ce înseamnă toate acestea? Înseamnă că societatea românească a decăzut enorm, influențată mai mult sau mai puțin din afară, și a ajuns într-o stare de robie morală. Am văzut acum, după referendum, atât la cler, cât și la poporul binecredincios, o durere în suflete, o durere pentru starea de decădere în care am ajuns. Deci nu putem vorbi de o libertate morală.

Putem vorbi însă de o libertate economică? Nici pe departe. Vedem că dispar de pe piață produsele românești. Ce se află în spate? O robie economică. Te distruge pe tine, care ești mic, pentru a trăi cel mare, cel din afară.

Din punct de vedere politic, se întâmplă același lucru. Să ne amintim numai de amestecul diferitelor ambasade în problemele politice ale țării. Și atunci, ne întrebăm: mai e liber acest popor? Eu nu prea mai văd libertate…

Dar de ce au venit atâtea rele peste noi?

– Nu ar fi avut nici o putere dacă noi nu am fi lăsat deschisă ușa trădării, dacă în mijlocul nostru nu ar fi fost trădători. Nimeni nu poate să știe ce este în casa mea dacă cineva din casa mea nu trădează.

Dacă ar fi să ne iubim valorile și să prețuim ceea ce este al nostru, atunci nu ar fi fost nici trădători și am fi fost, într-adevăr, un popor unit. Sfântul Sinod a pus icoana Sfintei Treimi ca icoană a Centenarului, pentru a arăta că unitatea noastră trebuie să se oglindească în Dumnezeu, iar Dumnezeu se odihnește întru noi atunci când suntem uniți. Aici e cheia: dacă ne vom sili să fim uniți în jurul valorilor, vom birui și vom fi liberi cu adevărat; dacă nu ne vom sili, ci ne vom lăsa biruiți de patimi și de răutăți, atunci vom avea de suferit.

O bună rânduială atrage după sine o bună viețuire”

Sunt părinți care și-au crescut copiii în biserică, cu rânduiala cuvenită, dar, după un timp, s-au îndepărtat de biserică. De ce credeți că se întâmplă acest lucru? Unde a fost greșeala?

– Sunt firi și firi, sunt influențe și influențe… Tinerii din ziua de astăzi sunt hăituiți de diferite curente care urmăresc să le distrugă buna așezare, echilibrul lor lăuntric. Poate că au greșit și părinții dacă nu le-au dat educația cea bună și sănătoasă. Poate că au greșit și învățătorii, dascălii, profesorii… Vedem prea bine că în țara noastră există și dascăli fără vocație, și acesta e un lucru foarte dureros. Avem profesori fără vocație, care merg la școală numai pentru bani. Și-au făcut ora și atât.

Ați observat că există o luptă împotriva modelelor? Cine a fost Ștefan cel Mare? Îi dăm acolo, în cartea de istorie, două rânduri. Cine a fost Mihai Eminescu? Tot așa. Ne distrugem valorile.

Așadar, sunt mai mulți factori care au lucrat negativ asupra tinerilor care s-au îndepărtat de Biserică. Dar avem nădejde. Să nu uităm pilda fiului risipitor. Sunt tineri care ajung periculos de departe, și totuși, în cele din urmă, se întorc la Dumnezeu.

Avem nevoie de un tineret cu mintea curată, cu mintea limpede, pentru că neamul și țara nu trebuie să se înăbușe, ci trebuie să meargă mai departe. Avem, totuși, nădejde.

Și atunci, ce sfaturi le dați părinților privind educarea copiilor astfel încât să dobândească o minte curată?

– Să fie cu adevărat părinți. Să se gândească permanent: „Ce educație îi dau eu copilului meu? Sunt eu oare un model pentru el?”. Părinții să fie conștienți că trebuie să le transmită copiilor o educație bună, sănătoasă, nu numai să-i împingă de la spate să se roage și să se împărtășească.

Sărbătorile acestea din străinătate, Halloween și Valentine’s Day, sunt sărbători păgâne. A zis un Părinte: „Noi, clerul, ne silim și îi chemăm pe copii la împărtășit și îi facem hristofori, iar părinții se duc acasă și-i îmbracă în draci în astfel de sărbători, căci așa e modern”. Nu e bine. Lucrurile acestea au o puternică influență negativă asupra copiilor.

Părinții să vegheze la buna creștere a copiilor lor. Nu este suficient numai să-i aducă la biserică și să-i împărtășească, ci copilul să-i vadă pe tata și pe mama cum stau în genunchi, să-l vadă pe tata cum aprinde candela, să o vadă pe mama cum, în zi de sărbătoare, se îngrijește de cele ale sărbătorii, să vadă în casă că, atunci când este post, ținem postul, adică să vadă în casă o bună rânduială. Căci o bună rânduială atrage după sine o bună viețuire. Nu este o bună rânduială? Nu te aștepta la o bună viețuire. Pentru că buna rânduială întotdeauna a atras după sine progresul sub toate aspectele: și material, și financiar, dar în mod deosebit pe cel moral.

Boala este urmarea păcatului”

Întâlnim adesea, mai ales la tineri, un sentiment de respingere față de neam și țară. Cum vă explicați acest lucru?

– Nu este altceva decât o lipsă de educație a tinerilor. Tinerii care au un sentiment de respingere față de neam și faţă de țară, unii ca aceștia nu știu nici ce este neamul, nici ce este țara.

Eu aș pleca, de exemplu, de la ce este neamul meu. Atunci când am mers la biserică cu tata și cu mama, și părinții au scris un pomelnic atât la vii, cât și la morți – ce înseamnă aceasta? Neamul meu. Au făcut un parastas în Sâmbăta morților, i-au scris pe pomelnic pe părinți, pe bunici, pe străbunici, pe toți cei plecați dincolo. Ce înseamnă aceasta? Neamul meu. Când un tânăr vede că părinții își aduc aminte cu bucurie de strămoși, atunci el înțelege că neamul nu se oprește doar la el, într-un mod cu totul egoist. Neamul se definește pe linie verticală, mergând și în sus, și în jos, adică la rădăcini, de unde mă trag, de unde vin, de la moșii și strămoșii care alcătuiesc spița neamului meu.

Țara ce înseamnă? Locul unde m-a așezat Dumnezeu: casă, limbă, cultură, spiritualitate. Când îți iubești neamul și țara, ești așezat în cultura neamului tău. Un tânăr care nu cunoaște poezia veche românească pentru mine este un tânăr cu lipsuri. Un tânăr care nu știe de „Miorița”, care nu știe de „Toma Alimoș”, care nu știe de balade, de doine, un tânăr care nu știe ce înseamnă „dor” – „Mă duc până la bunica, mi-i dor de ea!” – este un tânăr crescut fără sensibilitate și fără o aplecare spre ceea ce înseamnă neam și țară. Acel tânăr ușor se rupe de neamul său și ajunge al nimănui. Un tânăr care nu-și agonisește cultura neamului său, un tânăr care nu-și asumă această bogăție spirituală, și doina, și balada, și dorul, și cuvântul, și dragostea față de toate acestea, acel tânăr este un nimeni: vine de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri.

Familia susține statul sau statul susține familia?

– Statul din ce este format? Din familii. Atunci, cine susține statul? Familiile. Împotriva cui luptă în ziua de astăzi societatea, mai cu seamă cea din afară? Cum a zis cineva: maimuțăreala asta europeană, care vine din afară cu legi contra firii, când tata nu mai e tată, când mama nu mai e mamă, când tata poate să fie și femeie, când mama poate să fie și bărbat, când fiecare e liber să-și aleagă genul, toate acestea sunt o răzvrătire a societății contemporane împotriva normalității. Familia este lovită în ziua de astăzi cel mai mult, pentru a nu avea o societate sănătoasă, pentru a nu avea un stat bine așezat și echilibrat.

Pe vremuri, conducătorii manifestau respect pentru biserici și pentru slujitorii bisericii. Astăzi însă vrem spitale și nu catedrale”…

– Catedrala este pacea, bucuria și așezarea întregului neam în acest An Centenar. Eu, iertat să-mi fie că spun această vorbă, când am auzit că unii vor „spitale și nu catedrale”, am zis: „Înseamnă că suntem bolnavi, pentru că recunoaștem în mod public că suntem un popor bolnav mintal și sufletește, un popor bolnav biologic, de aceea avem nevoie de spitale”.

Este nevoie și de spitale, desigur, de o modernizare a spitalelor. Dar ce este boala? Urmarea păcatului. Marea majoritate a bolilor sunt consecințe ale păcatului. De aceea avem nevoie de o moralitate sănătoasă, care să izvorască dintr-o credință adânc sănătoasă. Și în mod deosebit clerul și dascălii de Religie trebuie să se implice mai mult într-o cateheză sănătoasă, pentru că o cateheză bună, atât cu cei mari, cât și cu cei mici, va duce la un popor sănătos moral și intelectual.

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu Familia Ortodoxă 

200 de studenți au marcat încheierea Anului Centenar la Mănăstirea Putna: retragere cu torțe de pe Dealul Crucii și dezvelirea unei plăci comemorative

În urmă cu un an, tinerii din Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România (ASCOR) marcau, chiar în prima zi a anului, începutul aniversării Centenarului Marii Uniri, scriind „100” cu torțe, pe Dealul Crucii de la Mănăstirea Putna.

Un moment la fel de impresionant a avut loc și în ultima zi a lui 2018, când 200 de studenți au dorit să marcheze încheierea Anului în care am sărbătorit 100 de ani de la Marea Unire tot cu torțe, cu cântece patriotice și colinde, dar și cu desfășurarea unui uriaș steag tricolor.

09În perioada 29 decembrie 2018 – 2 ianuarie 2019, la mănăstirea Putna a avut loc tradiționala tabără studențească de Anul Nou. În cadrul ei, studenții au dorit să încheie Anul Centenar cu o manifestare similară celei de acum un an, prin care au început manifestările de la Putna, dedicate împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire, scrie doxologia.ro.

Astfel, în seara zilei de 30 decembrie, cei 200 de studenți participanți, însoțiți de alți tineri, au organizat o retragere cu torțe de pe Dealul Crucii, de lângă mănăstire.

O parte dintre studenți au desfășurat un uriaș steag tricolor, de 30 × 20 m, iar altă parte, cu torțe aprinse în mâini, au conturat o cruce spre vârful dealului. Mai întâi au aprins torțele de pe conturul crucii, iar apoi au luminat steagul tricolor. După ce au cântat imnul de stat al României, „Deșteaptă-te, române!”, studenții au coborât spre mănăstire, cântând colinde.

De la poarta mănăstirii, în sunetul clopotelor, au înconjurat biserica voievodală și au mers la statuia lui Mihai Eminescu. Aici, studenții au dezvelit o placă omagială dedicată Centenarului Marii Uniri, realizată la inițiativa Asociației Studenților Creștin Ortodocși. Placa a fost binecuvântată conform rânduielii pentru monumente comemorative de către Părintele Stareț al Mănăstirii Putna, arhimandritul Melchisedec Velnic.

Textul plăcii omagiale:

„Noi, studenții creștin ortodocși români din România, Basarabia și nordul Bucovinei, punem această placă omagială la Mănăstirea Putna, la 100 de ani de la Marea Unire, pentru a mărturisi unitatea de credință, de limbă și de neam a poporului nostru român.

Asociația Studenților Creștin Ortodocși Români își regăsește idealul în gândul, dorința și rugăciunea Regelui Ferdinand, rostite în 16 mai 1920 la mormântul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare: „Ștefan al Moldovei, insuflă-ne duhul sfintei uniri în inimile noastre!”

Silvia ANDREI