Arhive zilnice: 11 februarie 2019

Mitropolitul Banatului: „Cultura este pâinea minții și aici, în Banat, la această pâine au avut acces și țăranii”

Cu prilejul Zilei Culturii Naționale, Academia Română- Filiala Timișoara și Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” au organizat manifestarea științifică „Cultură și spiritualitate în Banatul Istoric”. La eveniment a fost prezent și Înaltpreasfințitul Părinte Ioan, Mitropolitul Banatului.

mitropolit-acadMitropolitul Banatului a vorbit despre „Manifestările culturale de masă în Banatul istoric, la începutul secolului XX”.

„Banatul este o provincie, a cărei cultură și civilizație se pierd în negura istoriei. A fost, mereu, sub influența marilor culturi din spațiul de interferență a acestora. Multiculturalitatea din Banat va crea, în timp, un climat de stabilitate și conviețuire pașnică în acestă regine. În Banat nu s-a semănat doar cultură din exterior, ca pe un teren arid, ci, aici, a fost leagănul unei culturi străvechi, multimilenare. Banatul a asimilat și a sintetizat tot ceea ce a venit din spațiul extracultural bănățean. Banatul a primit, dar a și dat din tezaurul culturii sale. Provincie imperială, a avut acces la cultura vest-europeană, dar au existat și momente de stagnare, cum a fost în timpul ocupției otomane. Însă, Banatul a rămas creștin și ancorat în valorile creștine și europene”.

Vorbind despre multiplele manifestări culturale de masă din satele bănățene ce au adus la o emancipare culturală, Înaltpreasfinția Sa a menționat: „Așezarea numeroaselor etnii a făcut posibilă dezvoltarea unei culturi, unde fiecare etnie și-a adus contribuția sa. Această contribuție a generat un caracter pluricultural. În Banat s-a format și dezvoltat o importantă cultură de masa, marcată de existența școlilor confesionale, teatrelor de amatori, a corurilor sătești și orășenești, precum și a unui important număr de biblioteci publice. În nicio provincie românească nu găsim un număr așa de însemnat de scriitori și publiciști țărani, de reviste sătești, care vor deveni izvoare importante pentru cunoașterea istoriei Banatului. În perioada interbelică, în Banat, apăreau aprox. 380 de publicații periodice, tipărite în mai multe limbi: românește, germane, maghiară, sârbă, bulgară, cehă, slovacă, ucrainiană. Multe dintre publicații erau bilingve su trilingve. Cunoașterea unei limbi străine, chiar și către cei de la sate au facilitat accesul tinerilor români la studii superioare, în Viena, Budapesta sau alte centre europene. Acest fenomen cultural de masă a făcut posibilă apariția unei generații de tineri intelectuali români în Banat, care au avut un rol important în Revoluția de la 1848 și în cea de la 1918. Tinerii români erau duși în slujbă, la împărat, iar, acolo, în cătănie, învățau limba oficială și astfel erau fii de țărani care citeau presa în mai multe limbi. Putem spune că, satul bănățean avea un nivel de cultură în masă mult mai ridicat decât în alte comunități românești, iar numărul neștiutorilor de carte, de aici, era mult mai redus, decât în alte părți ale țării. Banatul a dat un număr important de oameni care au ridicat nivelul de cultură de masă din sat. Elitele provenite din rândul etniilor conlocuitoare din Banat s-au format la Viena, Buda, Paris, Timișoara și Karlowitz. Existau comunități și familii mixte, ce au adus la o emancipare culturală a Banatului. De asemenea, în școlile din Banat se învățau limbile: română, sârbă, germane și maghiară. Ca atare, în Banat avem o geografie lingvistică foarte variată”. La final, Mitropolitul Banatului a concluzionat: „Cultura este pâinea minții și aici, în Banat, la această pâine au avut acces și țăranii”.

Florin CREȘTNIUL

IPS Ioan Selejan – o conștiință a neamului românesc, un „dur” al Bisericii, un fruntaș al generației

Traieste,vietuieste langa noi,aproape de noi,  o mare personalitate care este si inalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Romane.

IPS Ioan Salajan, episcopul Harghitei si Covasnei,arhiepiscop onorific, are 62 de ani si pastoreste( de la infiintarea episcopiei-1994)  credinciosii care traiesc in zonele delimitate de cele doua judete.

sinteza-zilei-ce-spune-mitropolitul-banatului-ips-ioan-selejan-despre-gratiere-430669IPS Ioan Salajan, ardelean din zona Bihorului este unul dintre oamenii care au lucrat in tacere   dar cu  eficienta la revigorarea unei parti a acestei natii,reintorcand catre credinta romanii uitati de prin zonele celor doua judete amintite.A desfasurat o munca de constructie de lacase cat si  a increderii oamenilor in Biserica. Poate fi intalnit  prin satele covasnene sau din Harghita oricand gata sa asculte si sa ofere ajutor. Se bucura un respect in aceasta zona cum rar mi-a fost sa intalnesc  fata de oamenii Bisericii.

In aceasi timp IPS Ioan Salajan este socotit  de multi drept un dur al BOR. Daca ne referim  numai la mult discutatul ecumenism despre care  episcopul Hraghitei si Covasnei afirma clar si fara  urma de retinere ca  poatre fi practicat  dar pana la frontiera ortodoxiei…,de aici incolo sau  dincolo de aceasta frontiera nu este cale de  mijloc. Asta inseamna o buna convietuire cu cei ce ne sunt alaturi,respectul pentru religia fiecaruia dar nu  apropieri  ciudate de dragul politicii corecte si a globalizarii catre   „unitate” cum am vazut la unii inalti prelati ai BOR.

IPS Ioan Salajan a candidat la scaunul patriarhal si  a pierdut in favoarea actualului Patriarh….Probabil ca nu venea din  postul de Mitropolit al Moldovei cum este,  sa-i spunem, cutuma…..

IPS Ioan Salajan a refuzat  scaunul de mitropolit al Olteniei cum si pe cel de mitropolit al Dobrogei… Intrebat a  raspuns simplu, dur, dar si  lasand loc de multe: pentru ca nu am gasit sau nu mi-a fost propus un inlocuitor in stare  sa continue ceea ce am facut eu in Harghita si Covasna…

IPS Ioan Salajan are darul scrisului cum putini dintre inaltii nostrii ierahi il au.

Cititi memorabila   pastorala  scrisa de Domnia Sa in intampinarea Sarbatorilor de Paste 2013(http://www.cotidianul.ro/noi-plangem-si-azi-in-aceeasi-limba-romaneasca-212802/).

Din care reiau cateva fragmnte absolut deosebite:

 

Hristos a înviat!

Aceasta este vestea cea bună pe care ne-au adus-o doi îngeri care străjuiau mormântul gol şi giulgiurile zăcând.

…………… 

Oare Se ascunde Hristos de noi ca să nu-L găsim?! A părăsit oare Hristos lumea?!

Nu!

Dar unde L-a găsit totuşi mironosiţa?

Printre lacrimi!

Iată unde Se ascunde şi azi Hristos de noi!

Lacrima este primul rod al omului. Adam, când a fost izgonit din Rai, a plâns, a lăcrimat.

Dumnezeu este izvorul vieţii, iar de atunci, omul, prin har, devine izvorul lacrimilor.

O stâncă, decât să lăcrimeze, mai bine crapă.

Omului, însă, Dumnezeu i-a dat darul lacrimilor, aşa cum i-a dat trandafirului, pe lângă frumuseţe, şi spinii durerii.

Omul, din starea lui paradisiacă, ajunsese un trandafir trist.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

M-am întâlnit şi eu cu Hristos, într-o zi, pe cărările pământeşti şi m-a întrebat: fiule, de ce nu plângi şi de ce nu Mă cauţi?

Şi I-am zis: Doamne, oare pe mine m-ai plămădit din stâncă şi nu pot lăcrima?!

Doamne, mai frământă-mă o dată, dar Te rog, pune într-a mea ţărână şi o picătură din scumpul Tău Sânge ce l-ai vărsat pe Crucea Golgotei, ca să pot plânge şi eu şi ca să Te pot căuta!

Doamne, caută-ne Tu şi dă-ne darul lacrimilor pe care l-ai dat mironosiţei!

Pământul este paradisul unde a venit Hristos să Se răstignească pentru mine.

…………..

Golgota se află la o margine de lume unde se mai poate auzi şi azi suspinul Crucii.

……………..

Până unde merge iubirea Sa faţă de noi?!

Până la Răstignire!

………

După cum patria începe pe braţele mamei, tot aşa şi Împărăţia lui Dumnezeu începe pe braţele lui Hristos răstignite pe Crucea de pe Golgota.

Omul nu mai moare, căci Hristos a biruit moartea, iar omul cade din timp în veşnicie.

………..

Pe Cruce, Hristos scrie ecuaţia celei mai mari iubiri: „Eu” sunt „tu” – adică Eu, azi, Mă jertfesc până la moarte pentru tine.

Când voi fi şi eu „tu”?! Când vom trece de la egocentrism la altruism?!

Când vom trece de la heliocentrism la hristocentrism, de la egoism la iubire?!

………

Crucea este altarul iubirii lui Dumnezeu.

Prin Cruce, noi evadăm din viaţă în iubire.

Dumnezeu a urzit lumea din iubire.

Adesea, trandafirul îşi scrie memoria nu cu frumuseţea, ci cu spinii săi.

Hristos i-a lăsat Crucii o poruncă: să nu-şi scrie memoria cu piroanele, ci cu iertare.

Să nu ne căutăm părinţii în morminte, ci în Împărăţia lui Dumnezeu.

Sărută, iubite frate creştine, crucea maicii tale în cimitir, dar n-o mai căuta acolo, căci ea este în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pe crucea ei tu ai scris ziua când a trecut la Domnul. Atunci au fost paştile maicii tale.

Azi prăznuim Paştile Domnului nostru Iisus Hristos, mâine paştile părinţilor noştri. Şi apoi ne apropiem fiecare de paştile noastre.

…………

Iubiţilor, v-am scris aceste cuvinte de mângâiere, la acest Sfânt Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. De azi, voi scrie fără cuvinte, căci, abia atunci când scrii fără cuvinte, începi să-I scrii lui Dumnezeu.

 IPS Ioan Salajan, spun oamenii simpli ai Bisericii, este in permanenta supravegheat…. Nu cred ca cineva  poate sa-l urmareasca pe Episcopul Ioan Salajan decat din ura, invidie si prostie… Intre atatia manageri(de la cel din frunte pana la cei marunti) de azi ai Bisericii Ortodoxe Romane, Ioan Salajan este   constiinta care stie sa  cladeasca,  omul care  imbina constructia alaturi de credinta intr-un fel firesc, dand amandorura ceea ce se cuvine.Ioan Salajan este ierarhul de langa noi si alaturi de noi. Nu managerul Bisericii sau Episcopiei  Covasnei si Harghitei… desi  sunt convins ca are harul conducerii, dar o face intr-un fel firesc si neostentativ si nu foarte materialist  cum sunt altii….Uitati-va la modul modest  cum se imbraca.Uitati-va la cele doua extraordinare ctitorii   care s-au cladit sau au ajuns la ceea ce sunt azi :Manastirea de la Izvorul Muresului si cea de la Marcus…Acolose  face  ceva cu adevarat pentru aproapele nostru, acolo nu exista numai viata monahala inchisa…..

Sunt sigur ca Domnia Sa are puterea sa  lupte  si sa mearga pana la capat… Pana la Pastele Lui.Si ca  nu se teme ca este urmarit…. Nu o sa dezvolt acest subiect…

Nu-l cunosc personal pe acest om.

El este unul dintre cei ce, intr-un efort extraordinar  al lucrului la propria-i persoana,   a izbutit sa fie unul din liderii generatiei care are azi 60 de ani. Generatia noastra care cuprinde  oameni ramasi curati si atatia oameni care au muscat adanc din  puroiul  galben al  compromisului.   

 Ioan Salajan care   este si inginer,care a dorit sa se faca regizor de film si care a ajuns cu voia intamplarii  dar mai ales a chemarii,preot,teolog si peste toate un pastor(cratima pe  litera a ) care incearca sa indrepte  catre un tarm naufragiata  societate romaneasca sau macar parte a ei….

Ioan Salajan este unul dintre  fruntasii generatiei noastre si eu mandresc sa fiu coleg de generatie  cu un astfel de om! Am fost la fel( tineri fiind):  am urmat o facultate tehnica  de varf (stiind ca tehnica nu face compromisuri comuniste)  ne-a placut filmul si am vazut mii de filme intr-un mod  devenit cu timpul  profesionist,am scris  si am citit  enorm si la un moment dat in fata valtorii ceausiste ne-am scufundat in tacere… Unii nu au mai revenit niciodata.Altii, precum parintele Ioan Salajan, au revenit  pe alte trepte  si   preluand din cate ceva din  visurile tineretii…

Cel care a realizat Pacea de la Cozia este  de fapt  Patriahul neincoronat al constiintei si al  neamului romanesc de la acest moment……..

Gral-col(r)prof univ dr ec Florin NAHORNIAC

IPS Ioan şi-a sărbătorit ocrotitorul spiritual

Înaltpreasfințitul Părinte Ioan, Mitropolitul Banatului, și-a sărbătorit ocrotitorul spiritual. Cu acest prilej, Patriarhul României a adresat Înaltpreasfinţiei Sale un mesaj de felicitare. 

IPS-Ioan Mitropolitul Ioan s-a născut în 14 noiembrie 1951, în localitatea Pietrani, jud. Bihor, la botez primind numele Ionel; a urmat Liceul „Constantin Brâncuşi” din Oradea (cu bacalaureat în 1971) şi apoi cursurile Facultăţii de Instalaţii şi Automatizări a Institutului Politehnic din Bucureşti (1971- 1976); Seminarul Teologic din Craiova (promoţia 1986); un deceniu mai târziu, a studiat la Institutul Teologic Universitar din Sibiu (1986-1990); cursuri de specializare la Institutul Biblic din Ierusalim şi, în paralel, studii de doctorat (tot acolo) în Studii Biblice, Egiptologie şi Orientalistică (1991-1994). 

 Încă din perioada studiilor în ţară a fost frate de mănăstire, dar şi inginer la Arhiepiscopia Craiovei (din anul 1979); în timpul slujirii ca inginer au fost restaurate câteva mănăstiri importante: Tismana, Lainici, Polovragi, Bucovăţ, Crasna; a fost călugărit cu numele Ioan şi hirotonit ierodiacon şi ieromonah (1990); între anii 1990 şi 1991 a fost stareţ al Mănăstirii Lainici, iar apoi superior al Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim, până în vara anului 1994 (tot acum este hirotesit şi arhimandrit); la 9 iulie 1994 a fost ales episcop pentru noua eparhie a Covasnei şi Harghitei, hirotonit în data de 20 iulie şi intronizat la Miercurea Ciuc în 25 septembrie 1994;

În timpul păstoririi Eparhiei Covasnei şi Harghitei: a coordonat înălţarea unor lăcaşuri de cult, s-a preocupat în egală măsură şi de restaurarea monumentelor istorice şi bisericeşti, a iniţiat întemeierea multor asociaţii, societăţi şi fundaţii româneşti în zonă; a înfiinţat foaia bisericească eparhială Grai românesc, a publicat articole în presa bisericească; a coordonat monumentala lucrare: Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură (Miercurea Ciuc, 2003).

În urma hotărârii Sfântul Sinod (16 decembrie 2014), în data de 28 decembrie 2014 a fost instalat ca Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, în Catedrala din Timişoara.

IPS Ioan este unul dintre vrednicii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din vremea noastră care a păstrat viu spiritul naţional românesc într-o zonă greu încercată de nedreptăţile istoriei.

Florin CREȘTINUL

Mai știți ce a fost în zilele de 15 – 16 februarie 1933? – Greva de la Atelierele CFR Griviţa Roşie

Îşi mai aminteşte cineva astăzi de ceea ce a fost în zilele de 15-16 februarie 1933? Sunt convins că dacă ar  spune DA aş fi convins că minte, deoarece nimeni nu-şi mai aminteşte de istorica grevă a ceferiştilor din 15-16 februarie 1933 de la Atelierele CFR Griviţa Roşie. Doresc să le spun că ceea ce s-a petrecut atunci se petrece şi astăzi: SALARII DE MIZERIE, TĂIERI DE SALARII, CONDIŢII MIZERE DE MUNCĂ ŞI DE TRAI, UMILIREA CEFERIŞTILOR şi cîte şi mai câte. Dacă le spui să se ridice la luptă, dă protesteze împotriva tuturor samavolniciilor acestui regim comunisto-fascist toţi răspund la unison: MI-ESTE FRICĂ ! MĂ DAU AFARĂ DIN SERVICIU ŞI APOI UNDE MĂ DUC ! AM COPII DE CRESCUT!

15 - 16 februarie 1933 grivita rosie

În ianuarie 1933, ceferiştiii au avut mai mult curaj. Viaţa politică şi socială a României era tensionată la maxim, CA ŞI AZI DE ALTFEL. Iuliu Maniu tocmai plecase de la conducerea guvernului naţional-ţărănist, provocând o criză politică însemnată. Noul prim-ministru, Alexandru Vaida-Voievod, încă nu îşi consolidase autoritatea suficient, mai ales că trebuia să facă faţă consecinţelor introducerii unei noi „curbe de sacrificiu“ (reduceri salariale în sectorul de stat) CA ŞI AZI DE ALTFEL. Peste toate acestea, iarna grea contribuia la înrăutăţirea traiului. La Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti, după ultima „curbă de sacrificiu“, muncitorii aveau un nou motiv de nemulţumiri – la 20 ianuarie, administraţia CFR a anunţat că plata salariilor se va face numai dacă lucrătorii vor prezenta dovada achitării impozitelor pe ultimii trei ani. A doua zi s-au agravat tensiunile prin concedierea temporară a muncitorilor de la Atelierele de vagoane. Deoarece aceştia lucrau sub cerul liber, iar iarna era geroasă, conducerea a dispus închiderea temporară a secţiei, fără a lua măsuri de asistenţă socială în cazul disponibilizaţilor. Agravarea tensiunilor sociale i-a pus în alertă pe comuniştii de la CFR Griviţa. Conform dispoziţiilor date de Congresul al VI-lea al Cominternului (iulie-august 1928), ei rupseseră legăturile cu social-democraţii. Moscova îi declara pe aceştia „social-fascişti“, iar sindicatele lor trebuiau scindate şi sabotate prin crearea unor „sindicate roşii“ concurente.

Organizatorii grevei ceferiştilor din 15-16 februarie 1933

gheorghe_apostol

Gheorghe Apostol

gh gh dej

Gheorghe Gheorghiu Dej

chivu-stoica-

Chivu Stoica

Comuniştii de la CFR Griviţa Roşie respectaseră linia partidului, înfiinţând la sfârşitul anului 1932 un „sindicat roşu“, condus de Panait Bogăţoiu şi Constantin Doncea. Legătura dintre sindicate şi partidul comunist era menţinută prin Gheorghe Gheorghiu-Dej. Prin curieri, Gheorghiu-Dej şi legătura sa superioară de partid Moscu Cohn (Gheorghe Stoica) corelau activitatea sindicatului lor cu nucleele comuniste de la Atelierele de vagoane CFR din Cluj şi Iaşi. Conflictul de muncă de la CFR Griviţa Roşie s-a declanşat la începutul lunii ianuarie 1933, în Atelierele de vagoane, controlate sindical de comunişti. Acolo, pe lângă problemele legate de concedierile temporare, motiv suplimentar de nemulţumire erau salariile mai mici decât la Atelierele de locomotive. În 28 ianuarie, la ora 10.30, Panait Bogăţoiu a cerut încetarea lucrului la Atelierele de vagoane. În fruntea unui „comitet de fabrică“ (creaţie de natură bolşvică) a înaintat conducerii Atelierelor o listă de revendicări. Iniţial mişcarea cuprindea doar personalul de la vagoane (aproximativ 700 angajaţi), însă la aflarea veştii despre grevă, peste 3.000 de muncitori s-au asociat protestului. Ministrul Comunicaţiilor(liberal – fascist), Eduard Mirto, a intervenit în conflictul de muncă dintre muncitori şi Consiliul de Administraţia al CFR. Medierea a fost preluată de sindicatele social-democrate, care au obţinut satisfacerea solicitărilor economice ale muncitorilor: acordarea unui salariu minim de 4.000 lei şi reintroducerea alocaţiei de chirie. Muncitorii nu aveau însă încredere în promisiunile autorităţilor. În ciuda tratativelor dintre guvern şi sindicate, Atelierele CFR Griviţa Roşie au rămas un focar de tensiuni sociale. Sindicaliştii comunişti au răspândit manifeste în dimineaţa zilei de 2 februarie 1933 în cartierele de muncitori ceferişti. Prin acestea, sporeau neîncrederea în promisiunile guvernului şi cereau recunoaşterea „comitetelor de fabrică“. După începerea programului de lucru, dintre cei 5.000 de angajaţi ai atelierelor, doar 200 şi-au reluat lucrul. În scurt timp, aceştia au fost presaţi să se oprească, fiind declaraţi şi trataţi „spărgători de grevă“ de către tovarăşii lor, iar administraţia CFR a fost înştiinţată asupra noilor revendicări: acordarea „alocaţiei de scumpete“, creşterea salariilor cu 40%, recunoaşterea „comitetelor de fabrică“. Protestul nu a încetat nici atunci când atelierele au fost înconjurate de trupe de jandarmi şi de armată. Sindicatele social-democrate, prin vocea preşedintelui Dumitru Spârlea, s-au desolidarizat de noile revendicări. Autorităţile nu au dorit să negocieze cererile, considerându-le politice, cele economice apreciindu-le ca satisfăcute în mare parte. În cele din urmă, pe fondul poziţiei sindicatelor social-democrate, greviştii şi-au încetat protestul. A doua zi, guvernul a luat măsuri extreme pentru controlul muncitorilor, ministrul de Interne, G.G. Mironescu, propunând Parlamentului introducerea stării de asediu. El a argumentat necesitatea represiunilor prin aceea că „mişcările urmăresc scopuri străine de nevoile profesionale“ şi că „vor să răstoarne ordinea socială şi să instituie una asemănătoare unui stat străin“. „Sindicatul roşu“ de la CFR Griviţa nu s-a lăsat intimidat de introducerea stării de asediu, nici de arestările efectuate printre comuniştii cunoscuţi de autorităţi. Gheorghe Gheorghiu-Dej a trimis emisari la Cluj pentru a obţine suportul ceferiştilor de acolo şi a colecta fonduri necesare grevei. În secret, sindicatul comunist a organizat un „comitet de fabrică“ alcătuit din 250 muncitori (13 februarie 1933). Însă guvernul accepta la negocieri doar repezentanţii sindicatelor social-democrate, înregistrate oficial. În noaptea de 14 spre 15 februarie 1933, autorităţile au decis să-i aresteze pe liderii „sindicatului roşu“ de la CFR Griviţa Roşie. Până atunci, guvernul ezitase să ia public măsuri contra comuniştilor ceferişti, deoarece nu dorea să tensioneze şi mai mult starea de spirit. Prin crearea în secret a „comitetului de fabrică“, s-a apreciat că aceştia încălcaseră interdicţiile legii stării de asediu. Printre cei arestaţi s-au aflat principalii conducători ai sindicatului comunist de la CFR Griviţa Roşie: Panait Bogăţoiu, Constantin Doncea, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica. Arestarea acestora a încins spiritele muncitorilor. În dimineaţa zilei de 15 februarie, marea majoritate a refuzat să înceapă lucrul, determinându-i şi pe cei care nu se asociaseră iniţial grevei să li se alăture. „Comitetul de fabrică“ constituit la 13 februarie s-a prezentat cu revendicările greviştilor la directorul Atelierelor de vagoane, inginerul Atanasiu. Greviştii cereau eliberarea sindicaliştilor arestaţi cu o zi în urmă, ridicarea stării de asediu şi recunoaşterea „comitetelor de fabrică“. Directorul Atelierelor de vagoane a refuzat să negocieze cu „comitetul de fabrică“, susţinând că muncitorii erau constituiţi legal în sindicate şi că va discuta exclusiv cu reprezentanţii acestora.

După eşecul negocierilor cu administraţia, liderii „comitetului de grevă“ s-au întors la Atelierele de vagoane, baricadându-se în interior. Autorităţile au reacţionat în forţă, astfel că la două ore după declanşarea protestului, Atelierele erau înconjurate de forţe ale Jandarmeriei şi ale Armatei. Reprezentanţii guvernului nu au recunoscut legalitatea grevei. În interiorul Atelierelor de vagoane se aflau însă aproximativ 4.000 de oameni. Prin sunete de sirenă şi prin mobilizarea de către agitatori a muncitorilor din schimbul următor, în faţa porţilor s-a adunat o mulţime impresionantă. Aceştia s-au solidarizat cu cei din interior, aruncând cu obiecte contondente spre forţele de ordine. Autorităţile au susţinut ulterior că greviştii au făcut chiar uz de arme de foc, fiind împuşcat în cap gardianul public Ion Chiriţă. După izbucnirea busculadei, cei veniţi în sprijinul greviştilor baricadaţi au fost împrăştiaţi pe străzile din apropierea Atelierelor CFR. În dimineaţa zilei următoare, 16 februarie, la ora 4.30, trupele de jandarmi şi armată au înconjurat Atelierele CFR Griviţa Roşie. Muncitorii nu au reacţionat, astfel că, la ora 6.00, comandantul operaţiunii, lt.-col. Romulus Hotineanu, i-a somat pe grevişti să se predea. Autorităţile au susţinut ulterior că reacţia muncitorilor a fost violentă, ripostând cu focuri de armă din interiorul atelierelor. La ora 6.30, autorităţile au anunţat că dacă în cinci minute greviştii nu se predau, vor trage în plin. În acel moment, o parte a manifestanţilor au sărit gardul Atelierelor CFR Griviţa Roşie, refugiindu-se prin împrejurimi.
După expirarea timpului anunţat a urmat un foc de avertisment. Comunicatul oficial a susţinut că n-au fost trase mai mult de două salve în plin, în condiţiile în care şi muncitorii foloseau arme de foc contra soldaţilor. După 15 minute, jandarmii şi militarii au pătruns în curtea atelierelor. Până la ora 7.30, circa jumătate dintre grevişti s-au predat. Din curtea Atelierelor, militarii au ridicat trei morţi. 34 de răniţi au fost duşi la spitalele CFR Witting, Filantropia, Colentina, Militar şi Brâncoveanu. Ulterior, dintre aceştia au mai murit patru muncitori. Alţi 20 muncitori cu răni uşoare au fost transportaţi la sediul Corpului Gardienilor Publici, unde au primit ajutor medical. Dintre militari, au murit doi soldaţi şi un gardian public (împuşcat în data de 15 februarie). Într-o lucrare propagandistică apărută în 1952 sub semnătura lui Chivu Stoica, episodul morţii unuia dintre soldaţi este relatat astfel: „Către miezul nopţii un soldat din trupele de împresurare din Regimentul 15 Infanterie, suit pe umerii camarazilor săi, se adresă celorlaţi soldaţi arătându-le că ei – muncitorii şi ţăranii în haine militare – sunt scoşi de guvernul burgheziei şi moşierilor ca să ucidă pe proprii lor fraţi. «Nu trageţi în muncitori, camarazi! Noi nu putem fi ucigaşii fraţilor noştri! Noi nu putem să le înnăbuşim în sânge luptele, ca să salvăm interesele vrăjmaşilor noştri – boierii şi burghezia!» O detunătură – şi soldatul s-a prăbuşit mort la pământ. O bestie ofiţerească ucise cu un glonte de revolver pe eroicul soldat, anonimul purtător de cuvânt al sutelor de mii de muncitori şi ţărani nevoiaşi din cazărmile-închisori ale burgheziei române“.
Înmormântarea celor şapte muncitori ucişi s-a făcut cu mare discreţie de teama izbucnirii unor noi tulburări. Cadavrele acestora au fost păzite de soldaţi, în presă circulând zvonuri că ar fi fost fost înhumaţi, în secret, noaptea. În cele din urmă, autorităţile au organizat înmormântarea greviştilor la cimitirul Ghencea, accesul fiind limitat la familiile lor. După înăbuşirea revoltei de la CFR Griviţa Roşie, armata a preluat controlul obiectivului şi a făcut primele arestări. Cei reţinuţi au fost repartizaţi la Parchetul Militar (670 arestaţi) şi Prefectura de Poliţie Bucureşti (500 muncitori). În timpul anchetei, au primit alimente, îmbrăcăminte şi vizita membrilor de familie. Represaliile s-au concentrat asupra celor desemnaţi responsabili de instigare la grevă. La 3 martie 1933, Parchetul Militar a comunicat că vor fi aduşi în faţa instanţei 380 muncitori consideraţi organizatorii şi agitatorii conflictului.

Întrucât greva avusese  în timpul unei stări de asediu, urmau să fie judecaţi de instanţa militară. Între timp, autorităţile redeschiseseră Atelierele, cerând muncitorilor acceptaţi la lucru declaraţii că nu sunt simpatizanţi comunişti. Cu toţii au fost obligaţi să poarte o legitimaţie de lucrător CFR şi să se angajeze că nu mai vor permite în incinta Atelierelor accesul străinilor. Autorităţile susţineau că în dimineaţa zilei de 15 februarie, când a izbucnit greva, în Atelierele CFR Griviţa Roşie pătrunseseră numeroase persoane care nu lucrau acolo, suspectate a fi agitatori comunişti. Cu greva de la Griviţa din februarie 1933 a fost explicată propagandistic „lupta clasei muncitoare“ şi „cruzimea regimului burghezo-moşieresc“. Unul dintre eroii ei a fost Vasile Roaită, în vârstă de 19 ani. El s-a numărat printre victimele represiunii din 16 februarie 1933. A rămas în mitologia comunismului românesc drept cel care a tras sirena pentru a anunţa declanşarea grevei din cartierul ceferist. Se pare însă că Roaită nu a fost decât un erou „fabricat“ de propaganda comunistă. În 1997, Constantin Negrea, muncitor la Atelierele CFR Griviţa, a declarat că el fusese cel care a tras sirena pentru a-i anunţa pe muncitorii ceferişti de grevă. Negrea a dezvăluit că în 1944, Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica l-au rugat să renunţe la „meritul“ său în favoarea lui Roaită. Un erou mort era mult mai util propagandei decât unul viu.

Dar despre acest subiect mai am mulzr fr scris. Ceferişti ! Nu vă fie teamă să vă revendicaţi drepturile. Organizaţi-vă şi ridicaţi-vă la luptă proletară!

                                                                                               Dr.ec. Florin NAHORNIAC

Papa Francisc vine în România

imgPremierul României Viorica Dăncilă, aflată într-o vizită oficială la Vatican, a confirmat că Papa Francisc va veni în România la începutul anului 2019. Aceasta este cea de-a doua vizită oficială a unui Suveran Pontif, prima fiind a Papei Ioan Paul al II-lea , în mai 1999.
Premierul Viorica Dăncilă a fost primită vineri în audienţă, la 11.30, ora României, la Palatul Apostolic din Vatican de către Suveranul Pontif, Sanctitatea Sa Papa Francisc, urmând o întâlnire şi cu cardinalul Pietro Parolin, Secretar de stat al Sanctităţii Sale.

„Mi-a pus întrebări dacă în România oamenii au credinţă, dacă există înţelegere între ordocşi şi catolici şi i-am spus că da. M-a întrebat dacă am puterea să duc la sfârşit acest mandat. Am spus că da. Mi-a spus că la începutul anului viitor va veni în România (…) Am discutat despre faptul că sunt prima femeie prim-ministru în România, l-a bucurat acest lucru. M-a întrebat cum văd provocările din România”, a declarat Viorica Dăncilă pentru Antena 3.

Într-un comunicat de presă, Guvernul anunţa joi vizita premierului: „Prim-ministrul Viorica Dăncilă va efectua, în perioada 10-13 mai 2018, o vizită la Vatican. În data de 11 mai 2018, premierul va fi primit în audienţă de Sanctitatea Sa Papa Francisc, iar ulterior va avea o întrevedere cu cardinalul Pietro Parolin, Secretar de stat al Sanctităţii Sale. Vizita prim-ministrului României la Vatican are loc pe fondul unor relaţii bilaterale foarte bune, în anul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri a României, care va fi marcat la Sf. Scaun printr-o serie de manifestări culturale şi academice de ţinută. Programul vizitei include, de asemenea, o întâlnire cu studenţii români care studiază în universităţile pontificale, care va avea loc la sediul Colegiului Pontifical Pio Romeno”.

Elena TURCULEANU

Sovieticii au ucis în Bucovina mai mulți oameni decât au pierit la Zidul Berlinului. Masacrul de la Fântâna Albă

Din cele mai înfiorătoare masacre din istoria recentă a României a fost comis de sovietici pe 1 aprilie 1941. Masacrul de la Fântâna Albă a fost, multă vreme, un subiect tabu pentru istoricii din Europa de Est, însă, în ultimii ani, acest subiect a intrat în dezbaterea publică.  

Istoricii români din România, Basarabia și Bucovina de Nord au   să cerceteze arhivele și să înregistreze mărturiile supraviețuitorilor. Unii dintre ei au reușit să publice cărți în care arată adevărul din spatele acestei tragedii insuficient cunoscute.

Teroare sovietică în Bucovina

Tragedia românilor bucovineni a început în iunie 1940. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, prin intermediul căruia Germania nazistă și Rusia sovietică își împărțeau tâlhărește Europa Centrală și de Est, URSS a adresat un ultimatum României, în 26 iunie. Rușii cereau cedarea imediată a Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Izolată pe plan descărcare (1)internațional, după ce principalii aliați ai săi, Franța, Polonia și Cehoslovacia dispăruseră de pe hartă, România a acceptat ultimatumul sovietic.  

Trupele sovietice au ocupat teritoriile românești din 28 iunie, iar în data de 3 iulie 1940, au închis granița pe care o instauraseră pe Prut. Aproximativ 200.000 de români au reușit să se refugieze în Regat, alături de administrația și armata română. Alți 2,5 milioane de români au rămas sub cizma rusească. Ocupația sovietică a debutat cu jafuri, violuri și crime, de aceea tot mai mulți români au început să încerce să se refugieze din teritoriile controlate de ruși. Cum trecerea legală a noii frontiere era imposibilă, românii din Bucovina de Nord și din Basarabia au început să treacă ilegal granița. Au fost multe cazuri în care oamenii au traversat granița pe cont propriu, însă au existat și tentative de trecere a unor grupuri numeroase. Astfel, în noiembrie 1941, s-a produs prima tentativă de acest fel.

Un grup format din 105 oameni din satul Suceveni s-a apropiat de frontieră în zona Fântâna Albă. O patrulă de grăniceri sovietici a încercat să îi oprească, a urmat o ciocnire, iar trei români au fost uciși de loc. Alți doi au fost răniți și capturați de sovietici. Restul grupului, inclusiv cinci răniți, a ajuns în Regat, la Rădăuți, unde oamenii au adus mărturie despre atrocitățile rusești.    

Rudele celor 105 oameni implicați în trecerea frontierei au fost deportate în Siberia. În 6 februarie 1941, un alt grup, format din 500 de persoane, originare din satele Mahala, Ostrița și altele a forțat trecerea frontierei. Sovieticii au organizat o ambuscadă și au tras cu mitralierele în oameni. Mulți au fost uciși și răniți, dar 57 dintre ei au reușit să ajungă în România. Au fost arestate 44 de persoane, dintre care 12 au fost condamnate la moarte, iar 32 la deportare.

Duminica sângelui nevinovat

În primăvara anului 1941, spiritele au început din nou să se agite. Potrivit înțelegerii dintre Germania și Rusia, germanii din Bucovina de Nord au primit dreptul să părăsească Uniunea Sovietică. Românii au cerut și ei să fie lăsați să plece. Unul dintre martorii oculari ai evenimentului, Petre Huțan, a reconstituit, într-o înregistrare realizată de redactorii portalului Basarabia-Bucovina.info, filmul tragediei. Petre Huțan spune că „românii au vrut să plece din trei motive. Primul a fost deportarea. De la noi din sat, din Cupca, rușii au deportat patru familii înstărite, cărora le-au zis culaci. Al doilea motiv a fost cotele foarte mari. Îmi amintesc că tata a dat drept cotă o vacă… Iar al treilea motiv a fost acela că nemții au început să plece. De la noi din sat au plecat trei familii“. În acest context, românii din satele de pe Valea Siretului au decis să facă cereri pentru a fi lăsați să se mute legal de cealaltă parte a frontierei.

Nu au primit nici un răspuns. Pentru a forța mâna autorităților sovietice, ei au decis să meargă cu toții la centrul raional din Adâncata. Oamenii s-au anunțat unii pe alții prin intermediul bisericilor, care, pe atunci, mai aveau preoți români. Într-o duminică, de 1 aprilie, așa cum conveniseră oamenii, un puhoi de lume a început să se scurgă spre Adâncata. În fața centrului raional s-au strâns aproximativ 15.000 de oameni, care au trimis o delegație ca să discute cu autoritățile sovietice. Românii bucovineni declarau sus și tare că ei vor să trăiască în România, nu în Uniunea Sovietică. Oamenii au început să intoneze cântece     Petre Huțan își amintește că, după vreo oră de discuții, sovieticii le-au promis oamenilor că vor primi un răspuns la petițiile trimise și le-au cerut să meargă spre case. Cea mai mare parte a oamenilor s-a risipit, cu speranța că sovieticii își vor ține promisiunile. Însă câteva mii de oameni au plecat spre Suceveni. Ajunși în centrul satului, oamenii au decis să nu mai aștepte, ci să pornească spre graniță. Petre Huțan își amintește că, împreună cu tatăl său, au intrat în Suceveni în gospodăria unui frate al bunicului, pentru că li se făcuse foame. După ce au mâncat, s-au grăbit să ajungă din urmă coloana de oameni. Ceilalți oameni scoseseră din biserica din Suceveni icoanele și praporii, au arborat un steag alb, iar unii au scos la lumină steagurile tricolore ascunse la venirea sovieticilor.    

Au continuat să cânte imnul național „Trăiască Regele“. În drum spre frontieră, coloana de oameni a fost împresurată de o subunitate de cazaci călări. Soldații sovietici au format două coloane care au mărșăluit în tăcere pe flancuri. Într-o poiană, situată la doar trei kilometri depărtare de frontieră, oamenii au fost somați de grănicerii sovietici să se oprească. Coloana și-a continuat procesiunea. A urmat o rafală de avertisment, după care sovieticii au început să tragă cu mitralierele în oameni. Petre Huțan, care era în coada coloanei, a apucat să se ascundă împreună cu tatăl său. A văzut cum rușii trăgeau cu armele automate în oameni, iar cazacii îi spintecau cu sabia pe fugari.   

„Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci“

Le-Miroir-6-august-1916-Refugiati-bucovineni-3Un alt martor ocular, profesorul Gheorghe Mihailiuc, a publicat o carte care confirmă relatarea lui Petre Huțan. „Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor Bucovineni. Deodată, liniştea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morţii s-a răspândit, hăt, departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: «La pământ!». Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: «Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!».

 Dar chiar atunci a început măcelul. Tragedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa (n.r. – poiana în care a avut loc masacrul). Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!». În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă“, scrie profesorul bucovinean.

CRUD. Rușii au îngropat de vii oameni nevinovați

Represiunea a continuat și după masacru. Martorii oculari relatează faptul că au fost săpate cinci gropi comune, în care au fost puși cei uciși de grăniceri și de cazaci. Printre ei au fost aruncați, de-a valma, și răniți, care au fost îngropați de vii. Localnicii spun că, vreme de două zile și două nopți, pământul s-a mișcat de la zbaterile celor îngropați de vii. Alți români au fost arestați și torturați de NKVD în Hliboca, apoi au fost înmormântați de vii, la rândul lor, în cimitirul evreiesc. Sovieticii au organizat apoi deportarea masivă a românilor din Bucovina de Nord și din Basarabia.    

 Represiunea a continuat la cote maxime și după război, până la moatea lui Stalin, în 1953. Istoricii au calculat că, în acea perioadă, au existat peste 32.000 de procese politice îndreptate împotriva românilor. În 8.360, rușii au pronunțat condamnări la moarte. Alte mii de români au fost uciși fără judecată, iar zeci de mii de familii au fost trimise în Siberia.    

 Românii bucovineni declarau sus și tare că ei vor să trăiască în România, nu în Uniunea Sovietică. Oamenii au început să intoneze cântece patriotice. Din miile de piepturi ale românilor au răsunat „Trăiască Regele“ și „Trei culori cunosc pe lume“

 Florin BUCOVINEANUL

Armata şi răscoala din 1907. Care este cifra reală a celor ucişi?

In studiul sau dedicat atitudinii armatei romane in timpul rascoalei din 1907, publicat in revista ,,Studii si materiale de istorie moderna”, in 1957, Coralia Radulescu relua, dincolo de informatiile utilizate, principalele teze comuniste cu privire la rolul de ,,instrument de asuprire si represiune” incredintat asa-zisei ,,armate burgheze”, aflata in slujba intereselor ,,clasei stapanitoare”. Pentru Coralia Radulescu, toti cei 3 654 de ofiteri ai armatei romane erau ,,inculti si corupti”, fiind recrutati ,,in majoritate dintre odraslele sau slugile mosierimii si burgheziei”, neputinciosi in alte domenii, dar arivisti si pusi pe capatuiala la adapostul uniformei militare. La polul opus se aflau ,,recrutii”, provenind din mijlocul taranimii ,,prost hranite si pelagroase”, supusi unui program de instructie istovitor si expusi ,,desantatei propagande patriotard-sovine” (!). Imaginea antitetica a claselor aflate de o parte si de alta a baricadei, gata de confruntare, era astfel gata zugravita. Izvora cu necesitate din aceste detalii care conturau ,,lupta de clasa” nevoia de conflict si, fireste, acesta avea sa fie, in opinia Coraliei Stefan_Luchian_-_La_impartitul_porumbuluiRadulescu, insasi rascoala din 1907. Autoarea articolului sublinia interesat mai degraba exceptiile – impotrivirea unor soldati in a executa ordinele de tragere asupra taranilor rasculati, pactizarea cu acestia sau chiar uciderea unui ofiter, asa cum s-a intamplat la Stanesti – ignorand cu buna stiinta faptul ca armata a actionat disciplinat si unitar in reprimarea rascoalei, soldatii-tarani fiind, in ansamblu, foarte buni executanti ai ordinelor primite, rezultand, potrivit cifrelor care au circulat in epoca si socotite, de unii, inca valabile, aproximativ 11 000 de morti. Cum se explica, de fapt, in cazul rascoalei din 1907, mai degraba exceptiile amintite si care este cifra reala a celor ucisi atunci?

O lege uitata, dar utila
Asa cum se stie, clasa politica romaneasca a dovedit, in 1907, convinsa mai degraba de amploarea rascoalei taranesti, o surprinzatoare unitate de actiune, pe fondul neputintei conservatorilor de a face fata gravelor evenimente aflate in derulare. Cand, la 10 martie 1907, in Adunarea Deputatilor, liderul conservator P.P. Carp a rostit celebrele cuvinte: ,,Nu este decat un singur lucru de facut: intai represiune si apoi vom aviza”, liberalii gaseau deschisa calea – in conditii destul de nefericite, de altfel, pentru ei – spre conducerea tarii, cu scopul declarat al reprimarii rascoalei. Viata politica romaneasca dinaintea Primului Razboi Mondial avea sa cunoasca, astfel, unul din rarisimele sale momente in care un guvern liberal va fi fost primit cu aplauze de majoritatea conservatoare a Parlamentului.
La 15 martie 1907 a fost votata de ambele camere ale Legislativului o lege care continea un singur articol: ,,in imprejurarile grave prin care trecem, pana la restabilirea ordinei si linistei, starea de asediu va putea fi declarata prin decret regal, in cuprinsul Legii din 10 decembrie 1864″.

Doua zile mai tarziu, regele, astfel imputernicit, declara starea de asediu, fiind pentru prima oara, de la promulgarea actului normativ din 1864, cand aceasta era pusa in aplicare. Altfel spus, o lege a carei menire fusese aceea de a descuraja, in anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, eventualele reactii violente ale marilor proprietari de pamant, ulterioare improprietaririi taranilor, oferind domnitorului Unirii posibilitatea de a contracara actele care ar fi pus in pericol siguranta, ordinea publica si chiar propria-i domnie, era redescoperita in 1907, la mai bine de 40 de ani de la adoptarea ei, de o clasa politica disperata sa faca fata unei ample revolte care cuprinsese deja o buna parte a tarii, inclusiv Muntenia si Oltenia.     Potrivit legii, starea de asediu se declara (si se ridica) de catre domnitor (in Constitutia din 1923 acest drept a fost trecut asupra Parlamentului), in caz de pericol iminent (intern sau extern) pentru siguranta si ordinea publica, fiind necesara delimitarea precisa a teritoriului supus acestei decizii. Articolul 4 al legii prevedea ca guvernul putea trece asupra autoritatii militare, partial sau in totalitate, drepturile de politie si ordine publica pe care le avea autoritatea civila. Prin ,,autoritate militara” se intelegeau comandantii de corp de armata (pentru ca in structura comandamentului de corp de armata intra si un tribunal militar) si orice comandant de mare unitate (nivel divizie) care avea in subordine un tribunal militar.  

 ,,Cu hotarare si maximum de efect”…
Generalul Gheorghe Manu, ministrul de Razboi in cabinetul conservator condus de George Gr. Cantacuzino, a contribuit la inrautatirea situatiei prin aducerea in cazarmi a unui numar important de rezervisti si ostasi ,,cu schimbul”. Scopul era dublu. Pe de o parte, se spera in obtinerea unor forte numeroase care ar fi putut stavili extinderea rascoalei, iar pe de alta parte, se miza pe scoaterea din randurile rasculatilor a unor ,,combatanti” rurali care, imbracati acum in uniforma, ar fi putut fi utilizati, de cealalta parte a baricadei insa, in reprimarea revoltei taranesti. Aducerea sub arme a unui important numar de rezervisti a creat numeroase dificultati de echipare in primul rand. Un contemporan observa cu malitiozitate ca, probabil, s-ar mai fi mobilizat multi altii daca s-ar fi dispus de cele necesare pentru echipare. Acestia au adus in interiorul unitatilor armatei nemultumirile taranilor rasculati, fiindu-le imposibil comandantilor sa asigure intr-un timp scurt integrarea acestora si crearea coeziunii de lupta atat de necesare in asemenea situatii.  

 Asa se explica incidentul grav petrecut la Stanesti, la 12 martie 1907, cand are loc confruntarea dintre armata si rasculati. Cand locotenentul I. Nitulescu, din Compania 1 a Regimentului 5 Dorobanti Vlasca, a ordonat militarilor din plutonul sau sa traga in rasculati, a fost nevoit sa asiste la pactizarea propriilor sai soldati, la instigarea unui rezervist, cu taranii rasculati. Furiosi ca s-a tras in ei si indemnati de pasivitatea militarilor care scapasera de sub controlul ofiterului, satenii din Stanesti l-au ucis pe locotenentul Nitulescu, desi acesta incercase sa scape cu fuga. De asemenea, comandantul companiei, capitanul Grigore Mares, a fost grav ranit. De altfel, tot rezervistii au fost la originea izbucnirii rascoalei in Muntenia, care nu a pornit de la sate, asa cum ar fi fost de asteptat, ci de la oras. Militarii rezevisti din Regimentul 21 Teleorman, plecati din gara Alexandria, au sfarsit prin a aprinde flacara rascoalei in intregul judet Teleorman. Rezervistii si ostasii „cu schimbul” din trupele teritoriale s-au aratat hotarati, in pofida eforturilor de asigurare a coeziunii din perspectiva disciplinei militare si a respectarii ordinelor primite, sa boicoteze orice forma de represiune a rasculatilor, dovedindu-se, in unele imprejurari, factorul dizolvant al autoritatii militare.  

 Incidentul de la Stanesti i-a prilejuit noului ministru de Razboi, generalul Alexandru Averescu – acceptat in acest post de regele Carol I, desi era unul dintre cei mai tineri generali ai armatei romane in acel moment, starnind, astfel, invidia celorlalti – cateva invataminte pe care le-a aplicat cu succes in vederea reprimarii rascoalei.
In ciuda opozitiei regelui, care credea ca taranii erau contaminati de flagelul razvratirii, ceea ce ar fi putut afecta unitatea ostirii, Alexandru Averescu s-a pronuntat in favoarea mobilizarii contingentelor 1900-1905, contingentele 1906-1907 aflandu-se deja sub arme. Dar, spre deosebire de cazul Regimentului 5 Vlasca, in incidentul de la Stanesti, care fusese trimis din Giurgiu in imediata vecinatate, in vederea reprimarii rasculatilor (in conditiile in care, din 1882, sistemul de recrutare era unul intemeiat pe criteriul regional, adica pe regiuni de corpuri de armata), generalul Averescu a adoptat solutia trimiterii ostasilor moldoveni in Muntenia, a oltenilor si muntenilor in Moldova. Nu era intru totul o inovatie, caci acest sistem fusese experimentat si isi dovedise eficienta in timpul rascoalei din 1888, cand truple din Moldova au fost indreptate spre Muntenia si invers, tocmai din teama ca soldatii nu vor trage in rasculati.
Sosit la Ministerul de Razboi, Alexandru Averescu a fost uimit de haosul care domnea aici. Generalul Gheorghe Manu, fostul ministru, nu avea o situatie clara a repartizarii trupelor. Capitanul Alexandru Sturdza, fiul primului ministru liberal, arata ca dupa mai bine de 48 de ore de la venirea in fruntea Ministerului de Razboi a generalului Averescu, dupa indelungi eforturi de a contura harta distribuirii trupelor, inca nu se dadea de urma a trei batalioane!
tara a fost impartita in 12 zone de operatii, potrivit regiunilor diviziilor, iar judetele in sectoare de unitati si subunitati. La nivelul fiecarui judet a fost numit un comandant militar, care dubla autoritatea locala – prefectul, nu fara incidente de comunicare intre autoritatile civile si cele militare instituite ad-hoc.    

De asemenea, generalul Alexandru Averescu s-a pronuntat in favoarea unei reprimari categorice a oricarei forme de razvratire. in timp ce ordinele transmise de generalul Gheorghe Manu vizau mai degraba intimidarea si nu recurgera la forta, militarii fiind indemnati sa nu riposteze daca asupra lor nu se trage cu arme de foc, Ordinul Circular nr. 6, transmis de noul ministru de Razboi corpurilor de armata, la 13 martie 1907, stipula clar posibilitatea executarii focului chiar fara somatie. Alte dispozitii, in zilele urmatoare, solicitau utilizarea armelor ,,cu hotarare si maximum de efect”, prefectilor cerandu-li-se sa informeze populatia ca armata are ordin sa traga ,,cu armele si cu tunurile”. Niciun fel de comunicare cu populatia nu era ingaduit, trupele care nu se aflau in cazarmi fiind dispuse in permanenta, potrivit ordinelor generalului Averescu, in „cantonamente de alarma”.

 In acelasi timp, este de remarcat ca presa militara nu a scos o vorba despre evenimentele din 1907. „Revista Armatei” publica, in nr. 3/1907, un necrolog al locotenentului I. Nitulescu (ucis la Stanesti), semnat de colonelul A.I. Tocilescu, iar in nr. 5 al revistei, din acelasi an, sunt consemnate demisiile a 3 generali, printre care L. Iarca si Al. Tell. Ultimul numar al revistei din anul 1907 se deschide cu multumirile adresate generalului Alexandru Averescu, cel care „a dezrobit revistele militare de dispozitiunile nedrepte luate de predecesorii sai”, ceea ce s-ar putea referi, in primul rand, la interdictiile de a prezenta orice fel de informatii privind desfasurarea si reprimarea rascoalei. Este si numarul in care apare un amplu articol, primul si singurul de acest fel, semnat de colonelul Alexandru Socec, membru al „Comitetului Diriginte” al revistei, in care este realizat un tablou al starii taranului roman si rolului ostirii in formarea si dezvoltarea soldatului-taran, oferind, totusi, o imagine vadit edulcorata a raporturilor dintre ostasi si ofiteri. in final, colonelul Socec sublinia capacitatea de mobilizare a armatei, la cererea regelui, in imprejurarile grele prin care trecuse tara (chiar in conditiile dificile de subfinantare a organismului militar!), exprimandu-si recunostinta fata de aprecierile monarhului, consemnate in Ordinul de Zi catre armata, din 29 martie 1907, care marca, de fapt, sfarsitul rascoalei. Ministerul de Razboi a dispus insa ca trupele sa revina in garnizoanele proprii abia la 8 mai 1907, prin Ordinul nr. 844.  

Spaima de noi revolte a continuat sa existe, caci odata cu venirea verii, in vremea secerisului, se raspandisera zvonuri privind framantarile care ar putea cuprinde iar lumea satelor. in aceste circumstante, Ministerul de Razboi a decis, prin Ordinul nr. 32, din 23 iunie 1907, formarea unor detasamente compuse din arme diferite, concentrate in puncte dinainte stabilite, pentru a preintampina orice razvratire.

Un ,,bilant” controversat
Care au fost insa pierderile inregistrate in urma rascoalei? Armata a avut un bilant modest din acest punct de vedere. Numarul mortilor s-a ridicat la 10 oameni (un ofiter, locotenentul I. Nitulescu, ucis la Stanesti, doi sergenti si sapte soldati), alti patru fiind raniti (un ofiter, capitanul Grigore Mares, ranit tot la Stanesti, doi sergenti si un soldat). 75 de soldati din Regimentul 5 Dorobanti Vlasca au comparut in fata instantelor militare, 61 fiind condamnati la munca silnica pe viata iar 14 la cinci ani de inchisoare pentru revolta. De-a lungul timpului, in special cu prilejul zilei sale de nastere, Carol I a aprobat unele reduceri ale pedepselor sau chiar gratieri pentru cei care fusesera condamnati in cazul incidentelor petrecute la Stanesti. in ianuarie 1912, intr-un referat al directorului superior al Infanteriei si Personalului se arata ca mai erau 57 de condamnati la munca silnica in cazul Stanesti si se solicita gratierea lor cu ocazia Anului Nou.  

Dar au fost si ofiteri care au intrat in vizorul justitiei pentru neexecutare de ordin. Maiorii Eleodor Dragulescu si Gh. Gheorghiceanu, ambii din Regimentul 9 Dorobanti, au fost condamnati de Consiliul de Razboi al Corpului 3 Armata, primul la 20 de zile, iar al doilea la doua luni de inchisoare, intrucat ,,fiind insarcinati cu mentinerea ordinei si reprimarea devastatorilor din orasul Ramnic, nu s-au supus ordinelor date de judele de instructie si procurorul local de a trage in rasculati cu cartuse de razboi, cerand pentru executare ordin scris”. Ei au fost socotiti culpabili pentru ,,faptul de refuz de serviciu legalmente datorit”. Niciuna dintre instante nu a judecat cazuri de incalcare a prevederilor Legii starii de asediu sau a prevederilor Regulamentului serviciului in garnizoana.  

Incepand din 1907, cand mai multe ziare si unii publicisti influenti au inceput sa vehiculeze cifra de 11 000 de morti in randurile taranimii, rareori numarul celor ucisi prin interventia armatei a mai fost contestat, chiar daca nu exista nicio dovada care sa sustina ca s-ar fi inregistrat asemenea pierderi. Consacrarea ,,cifrei” nu a asigurat-o, asa  cum s-ar putea crede, regimul comunist, ci chiar primul volum din ,,Enciclopedia Romaniei”, aparut sub inaltul patronaj al regelui Carol al II-lea, in 1938, care confirma numarul victimelor, plasate insa sub comandamentul necesitatii politice si nationale. ,,Masurile militare luate de generalul Averescu – se arata in Enciclopedie – zdrobesc in cateva zile rascoala, dar represiunea devine de o ferocitate inutila. Unsprezece mii de tarani sunt macelariti fara mila. Bineinteles, Ťordineať e restabilita. Din punct de vedere politic si national, inabusirea rascoalelor era insa o necesitate” (vol. 1, p. 875).    

Cand are loc, in aprilie 1962, sesiunea extraordinara a Marii Adunari Nationale care marca incheierea colectivizarii agriculturii, Tudor Arghezi, in discursul sau, jongleaza cu aceeasi cifra fantasmagorica, gasind o seama de analogii: ,,Potrivire de numar: in 1907 au fost impuscati unsprezece mii de rasculati. Azi ati venit din toata tara unsprezece mii de socialisti. Daca i-am cauta la piept am afla, poate, la batranii dumneavoastra, dedesubtul decoratiilor Republicii biruitoare, semnul gloantelor regale, de acum cincizeci si cinci de ani…”. intocmai ca si Arghezi, Geo Bogza, cu acelasi prilej, vorbeste de 11 000 de morti.
Cifrele represiunii din 1907 s-au instapanit si in instrumentele de lucru occidentale. Una dintre cele mai bune lucrari privind pierderile inregistrate in timpul diferitelor conflicte, din secolul al XVI-lea pana astazi (Warfare and Armed Conflicts. A Statistical Reference to Casualty and other Figures, 1500 – 2000, ed. a 2-a, 2002), realizata de Michael Clodfelter, aminteste aceeasi cifra – 11 000 de morti – ,,cei mai multi fiind tarani ucisi in timpul rebeliunii” (p. 382-383).
Datele de care a dispus in epoca primul ministru D.A. Sturdza indicau insa cu totul alte rezultate ale represiunii pentru perioada 28 martie – 5 aprilie 1907: 421 de morti, aproximativ 112 raniti si 1 751 de retinuti. in Parlament s-au vehiculat si alte cifre, de la cateva sute la cateva mii. insusi generalul Alexandru Averescu, intemeindu-se pe o cercetare a sefului biroului de statistica, Zamfir Arbore, basarabean si el, arata ca numarul mortilor s-ar fi situat la circa 2 000 – 2 500. Cum a ajuns insa Zamfir Arbore la o asemenea cifra? El este comparat tabelele cu cei decedati in anii 1901-1907 si a constatat ca in ultimul an, anul rascoalei, s-a inregistrat un plus de aproximativ 2 000 – 2 500 de morti. Este foarte posibil ca aceasta cifra, propusa de Zamfir Arbore si generalul Alexandru Averescu sa fie mult mai apropiata de realitate, dupa cum este limpede ca cifra consacrata – 11 000 de morti – este vadit supradimensionata.
Insa numarul exact al victimelor rascoalei din 1907 probabil ca nu il vom sti niciodata!

 Gral(r)prof univ d rec Florin  NAHORNIAC

Despre Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

Sfinţii Părinţi – în cadrul Sinodului de la Laodiceea (364-383) – au hotărât, prin Canoanele 49 şi 51, ca în Postul Sfintelor Paşti, în fiecare săptămână, de luni până vineri, să nu se mai săvârşească Sfânta Liturghie, iar pomenirea Sfinţilor Mucenici să nu se mai facă decât sâmbăta şi duminica, în cadrul Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, respectiv a Sfântului Vasile cel Mare. Astfel, de luni până vineri urma să nu se mai săvârşească Sfânta Liturghie, ci doar cele şapte Laude, aceste zile devenind astfel zile aliturgice.

10371Hotărârile Sinodului amintit se întemeiau pe o veche tradiţie a Bisericii. Papa Inocenţiu I (401-417), într-o epistolă adresată episcopului Decenţiu de Eugubium, scria că, după o tradiţie apostolică, Sfânta Liturghie nu trebuia să se săvârşească in ultimele două zile din Săptămâna Patimilor, adică în zilele de vineri şi sâmbătă. Mulţi creştini însă, din evlavie, doreau să se împărtăşească şi în alte zile decât sâmbăta şi duminica, în special miercurea şi vinerea, după cum se obişnuia în Asia Mică în timpul Sfântului Vasile cel Mare. Aşa se face că în unele biserici s-a format obiceiul de a se păstra o parte din Darurile sfinţite în cadrul Sfintei Liturghii săvârşite sâmbăta sau duminica pentru împărtăşirea credincioşilor în celelalte zile de post, respectând astfel, pe de o parte, hotărârile Sinodului de la Laodiceea şi, pe de altă parte, rigurozitatea postului în zilele de miercuri şi vineri.

Pentru ca ajunarea aspră din aceste zile să nu fie întreruptă, împărtăşirea avea loc seara, imediat după slujba Vecerniei. Dacă, la început, ritualul împărtăşirii în zilele aliturgice era foarte simplu, acesta s-a dezvoltat treptat, dobândind o solemnitate din ce în ce mai accentuată, slujba Vecerniei fiind unită cu anumite părţi din rânduiala Sfintei Liturghii. Această nouă slujbă a primit numele de „Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite”, întrucât avea loc împărtăşirea credincioşilor, deşi în cadrul ei nu se aducea jertfa cea fără de sânge. Pe scurt, am putea spune că este o Liturghie căreia îi lipseşte anafo- raua sau rugăciunea pentru sfinţirea Darurilor.

Originea şi vechimea acestei Sfinte Liturghii nu pot fi stabilite cu certitudine. Este sigur că a apărut iniţial în Orient, fie în jurul Ierusalimului, fie în Siria sau Imperiul bizantin. Rânduiala ei s-a conturat în secolele V-VI, ulterior hotărârilor Sinodului de la Laodiceea. Ea este atestată pentru prima dată într-o Cronică pascală de origine alexandrină, scrisă în 645. In această cronică se menţionează că Heruvicul Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite – “Acum Puterile îngereşti…” – a fost introdus în cult de patriarhul Serghie al Constantinopolului, în 617. Definitivarea tipicului Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite a avut loc în cursul secolului ai VH-lea, deoarece Sinodul Trulan (692) consfinţea, prin canonul 52, întrebuinţarea şi generalizarea ei. Astfel, Liturghia Darurilor urma să se săvârşească „în toate zilele Postului Patruzecimii, afară de sâmbăta şi duminica şi de Buna-Vestire”.

Autorul primei forme a Sfintei Liturghii numită a „Darurilor mai înainte sfinţite” nu este cunoscut. Tradiţia bisericească o atribuie fie Sfântului Iacov, ruda Domnului şi primul episcop al Ierusalimului, fie Sfântului Petru, Sfântului Marcu, Sfântului Atanasie cel Mare sau Sfântului Vasile cel Mare, Sfântului Epifanie de Salamina, Sfântului Gherman I, patriarhul Constantinopolului (secolul al VIII-lea).

Florin CREȘTINUL

Comisia Europeană se așteaptă la încetinirea economiei românești

Ritmul de creştere al economiei româneşti va încetini anul acesta până la 3,8% şi va ajunge la 3,6% în 2020, de la un avans estimat la 4% în 2018, se arată în Previziunile economice intermediare de iarnă, publicate de Comisia Europeană (CE).

„Boom-ul economic care a început în România în anul 2017 s-a temperat în 2018. Creşterea reală a Produsului Intern Brut s-a redus de la 7% în 2017 la un nivel estimat la 4% în 2018. Ritmul mai lent de creştere se datorează consumului privat, pe măsură ce efectele reducerilor de taxe implementate în 2017 s-au risipit, iar inflaţia a afectat mai mult veniturile disponibile”, susţine Executivul comunitar, citat de Agerpres.

Potrivit sursei citate, principalul motor al creşterii economice va rămâne consumul privat. „Evoluţia investiţiilor în 2019 va depinde în mare de impactul politicilor introduse în luna decembrie 2019 în sectorul bancar, energie şi telecomunicaţii”, subliniază CE.

În ceea ce priveşte riscurile la adresa acestor estimări, Comisia Europeană susţine că acestea sunt orientate în mod clar în jos. „Pe lângă posibilele efecte negative asupra creditului, impactul ordonanţei de urgenţă din luna decembrie ar putea fi mult mai larg. De exemplu, lipsa de predictibilitate a mediului de afaceri din România ar putea avea un efect negativ asupra deciziilor de investiţii”, avertizează CE.

Bugetul de stat pentru anul acesta este construit pe un Produs Intern Brut de 1.022 miliarde de lei, reprezentând o creştere de 5,5% faţă de 2018, o inflaţie medie anuală de 2,8% şi un deficit bugetar estimat la la 2,55% din PIB (cash) şi 2,57% din PIB (ESA), potrivit datelor prezentate pe 1 februarie de Ministerul Finanţelor Publice.

Anul trecut, Produsul Intern Brut s-a cifrat, conform MFP, la 949,6 miliarde de lei, reprezentând o creştere de 4,5% faţă de anul anterior, iar inflaţia medie anuală a fost de 4,63%.

Elena TURCULEANU

Isărescu: ROBOR a ajuns un fel de terorist, umblă prin toată societatea

Atribuirea unui sens malefic expresiei „a te înţelege” este total improprie, în condiţiile în care în economia de piaţă are loc o înţelegere între cumpărător şi vânzător, afirmă guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu.

„Pot să spun ceva pentru că am auzit în alte părţi, că băncile s-au înţeles între ele. Deci aici este mare neînţelegere. Îmi pare rău că a cuprins toată societatea românească şi a ajuns acest ROBOR un fel de terorist, aşa, de umblă prin toată societatea şi nu-l prinde nimeni”, a spus Isărescu.

El a explicat că din 1991 s-a înfăptuit reforma bancară şi monetară din România, iar Banca Naţională nu a mai avut un cont de clienţi, în afară de băncile pe care le licenţiază. Sistemul se numeşte sistem bancar pe două etaje.

0721eef53a96af7b340123caafa5493b-1063x560-00-86„A fost şi o glumă atunci în 91- 92, nu ştiu câţi ani aveaţi dumneavoastră, dar se făcea aici o glumă, „care e etajul 1 şi care e etajul 2. Deci de la Banca Centrală pleacă masa monetară, banii tari cum se numesc, îi mai spunem noi lichiditate, prin băncile pe care le licenţiem. Între cei care au cont la noi, eu acum simplific, mai este Trezoreria statului. Unele bănci au exces de lichiditate, în sensul că au bani suficienţi cu care îşi fac rezerva minimă obligatorie, adică ţin în contul de la Banca Naţională un minim necesar, altele au surplus de lichiditate. Cele cu surplus negociază, se înţeleg, ca să fie clar, se înţeleg cu cele care au deficit, stabilesc o dobândă şi fac schimbul. Deci căpătarea unui sens malefic cuvântului a te înţelege e total improprie. Vă întreb şi eu pe dumneavoastră, că i-am mai rugat pe colegi să întrebe: când vă duceţi în piaţă şi bateţi mâna cu un vânzător nu vă înţelegeţi cu el? Nu-i daţi cu parul în cap, nu? Asta este economia de piaţă. Are loc o înţelegere între un vânzător şi un cumpărător. S-a făcut aşa o propagandă că dacă băncile se înţeleg între ele se cartelizează. Nu este aşa”, a afirmat Isărescu.

De asemenea, el e explicat că dobânzile pot fluctua în piaţă şi în urma acţiunilor Ministerului de Finanţe

„Hai să luăm primele 15 zile ale acestui an. A fost exces de lichiditate. Ştiţi de ce? Deci nu a venit guvernatorul, nu a venit nimeni şi a făcut aşa să coboare dobânzile. Ministerul de Finanţe, mare jucător, Trezoreria statului este cel mai mare bancher al României, a făcut plăţi aşa cum face de obicei, eu aş putea să spun uşor peste ceea ce ne aşteptam, pensii, salarii către bugetari şi aşa mai departe. Şi băncile au avut exces de lichiditate. Ele au fost pentru câteva zile unele cu deficit şi altele cu excedent şi au ajuns toate cu excedent. Şi atunci se poate întreba, nu s-au cartelizat? Da. În clipa aceea fiind toate cu excedent au făcut un fel de cartel. Dar are vreo valoare acel cartel? Au coborât dobânda până la 1,5% şi acolo au băgat toţi banii la facilitatea de depozit”, a spus Isărescu.

Guvernatorul BNR a menţionat că apoi lichiditatea a dispărut, dar nu ca urmare a unei înţelegeri malefice.

Pe de altă parte, şeful băncii centrale nu a dorit să ofere amănunte referitoare la discuţiile din această săptămână din cadrul Comitetului Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială (CNSM).

„Am prezentat un raport de evaluare. Parte din el îl cunoaşteţi, deci nu mai vreau să comentez şi am hotărât să înfiinţăm un grup de lucru tehnic, pentru că toate aceste chestiuni sunt tehnice, şi peste două săptămâni, adică în jur de 18, dacă nu mă înşel, să ne vedem din nou şi atunci probabil veţi avea şi alte detalii. Deocamdată atât”, a mai spus Isărescu.

Silvia ANDREI

„Bucovina văzută de la Augsburg”

>Un articol-document despre nordul Moldovei semnat de acad. Radu Grigorovici

 În ziarul „Crai nou” nr. 7658, din ziua de 5 februarie 2018, a fost publicat, sub semnătura jurnalistului Dumitru Teodorescu, un articol cu valoare de document al academicianului Radu Grigorovici, articol despre un moment deosebit în istoria cultural-ştiinţifică a municipiului Rădăuţi – „…începuturile parteneriatului şvabo-sucevean-cernăuţean, văzut de la înălţimea acestei distinse personalităţi bucovinene”… Academicianul Radu Grigorovici este fiul medicului George Grigorovici, absolvent al Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuţi, preşedintele Partidului Socialist Român, care şi-a găsit sfârşitul vieţii în închisorile comuniste. Din această mare familie cu obârşia în satul Câmpulung-Moldovenesc-în-1918Horodnic fac parte scriitorul Em. Grigorovitza, pedagogul Mircea Grigoroviţă ş.a. Regretatul fizician Radu Grigorovici a susţinut şi a participat la manifestări cultural-ştiinţifice semnificative la Rădăuţi, Suceava şi Cernăuţi şi cu deosebire la înfiinţarea Centrului pentru Studierea Problemelor Bucovinei din Rădăuţi, azi Institutul „Bucovina” al Academiei Române. Înfiinţarea acestui institut s-a făcut într-un oraş din judeţul Suceava, oraşul Rădăuţi, în care se conturaseră iniţiative şi activităţi de valoare: simpozioane cu teme de istorie, ştiinţă şi literatură, manifestări culturale în organizarea Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, reactivată în anul 1990 din iniţiativa inginerului Mircea Irimescu, înfiinţarea Universităţii Populare etc. Menţionez că, la înfiinţarea institutului, fizicianul Radu Grigorovici era vicepreşedinte al Academiei Române. Fiind vorba despre momente atât de importante şi de personalităţi de la cel mai înalt nivel al ştiinţei, am păstrat în memorie şi amănunte de la aceste evenimente, inclusiv prezenţa, împreună cu profesorul Vasile Precop şi însoţiţi de acad. Liviu Ionesi, în biroul academicianului Cristofor Simionescu, preşedintele Filialei Iaşi a Academiei Române, unde am discutat despre înfiinţarea Institutului „Bucovina” şi despre viitorul director al instituţiei academice de la Rădăuţi. A urmat un şir de demersuri, între care amenajarea unor săli de la internatul Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi” drept sediu pentru Centrul de Studii şi pentru biblioteca Centrului, pregătirea transferului de cărţi, reviste şi ziare, majoritatea în limba germană, de la biblioteca liceului la Centrul de Studii etc. 

În acest articol-document, acad. Radu Grigorovici evocă vizitarea, în 1991, a institutelor de fizică din Germania, prilej cu care a aflat că undeva, la Augsburg, este un institut „Bukowina”, pe care l-a vizitat de mai multe ori. Aici a găsit un grup de cercetători, niciunul din Bucovina; doar un sas care a scris o carte la noi în ţară, în care argumentează temeinic continuitatea românilor din Dacia şi din Ardeal. Vremurile au făcut ca în landul Bavariei, respectiv judeţul Schwaben, să trăiască şvabi înrudiţi cu cei din Banat. Aceşti şvabi au iniţiat şi înfiinţat un institut prin care să păstreze legăturile cu germanii din Bucovina. La început, scrie acad. Radu Grigorovici, şvabii au fost supăraţi pe regimul românesc care a desfiinţat universitatea germană şi teatrul german din Bucovina. De aici înainte, oamenii de cultură au tot explicat firescul acestor situaţii. La unele manifestări de la Augsburg au participat şi acad. Dimitrie Vatamaniuc şi alţi cercetători. În continuare, în articol este relatat modul în care s-a desfăşurat simpozionul de la Augsburg, unde a vorbit delegatul ucrainenilor, apoi Constantin Sofroni, delegatul judeţului Suceava, care a subliniat că de la dominaţia de 140 de ani a austriecilor în Bucovina ne-au rămas bune doar cadastrul, iar „ reîmproprietărirea ţăranilor s-a făcut în proporţie de 90% şi n-au fost multe discuţii… Dacă zbori deasupra judeţului Suceava vezi un fel de tablă de şah, fiecare teren cultivat cu ceva altfel orientat ş.a.m.d”. În cuvântul său, prefectul de Schwaben a declarat că va promova un parteneriat cu Bucovina, fiind încântat de cele auzite de la delegatul judeţului Suceava. 

Un moment deosebit a fost expunerea domnului profesor drd. Marian Olaru privind activitatea ştiinţifică a institutului de la Rădăuţi, tematica Analelor Bucovinei, mulţimea şi competenţa colaboratorilor, cursurile de vară ale Universităţii Populare, informaţii care au făcut ca cei prezenţi la manifestare să rămână „într-adevăr foarte impresionaţi. Deci pot să vă spun clar – am putut îndrepta ceva din imaginea proastă a României acolo”. m fost mai mult decât încântat de cele relatate de acad. Radu Grigorovici în acest articol, şi astfel mi-am adus aminte de multe alte momente petrecute în preajma acestui mare om de ştiinţă cu obârşia în Bucovina istorică

A consemnat Florin BUCOVINEANUL

101 de ani de la confiscarea tezaurului de către bolșevici

Problema tezaurului României de la începutul secolului trecut există în mentalul nostru colectiv. Toți i-am auzit pe bunici povestind celor cu vârste fragede că „rușii ne-au luat tezaurul”. În urmă cu 101 de ani, ministrul plenipotențiar al României de la Petrograd (Sankt Petersburg), Constantin Diamandi, era arestat, iar relațiile româno-sovietice rupte. La 26 ianuarie 1918, liderul rus Lev Davidovici Troțki vestea lumea oficial de acest lucru, anunțând că tezaurul României nu va putea fi obținut de „oligarhia română”. Iată, așadar, coșmarul devenit realitate: tezaur_de_la_pietroasele_w1024_h768_q100confiscarea tezaurului
românesc de către bolșevici. Prin confiscarea lui, rușii săvârșeau un delict calificat de Codul penal: abuzul de încredere.

În luna decembrie a anului 1916, familia regală, guvernul, parlamentul, autoritățile și cea mai mare parte din instituțiile particulare au luat odată cu Banca Națională drumul pribegiei, spre cea de-a doua capitală a țării. Tezaurul băncii a fost pus în siguranță la Iași, deși o parte din  conducătorii neamului în acele vremuri de restriște, întemeiați pe prevederile Convenției de la Haga care asigurau protecția averilor particulare, erau de părere ca întregul stoc metalic al Institutului nostru de Emisiune să rămână la București. Întreaga situație a fost cauzată de ocuparea Bucureștiului de către trupele Puterilor Centrale (Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria).

La scurt timp de la confiscarea tezaurului țării noastre de către sovietici, istoricul Mihail Gr. Romașcanu a explicat situația tezaurului în lucrarea Tezaurul român de la Moscova, sursa articolului nostru.

Avertismentul lui Mauriciu Blank nu e luat în seamă

În timp ce se duceau tratativele cu guvernul rus pentru punerea în siguranță a tezaurului român, președintele Consiliului de Miniștri, I.I.C. Brătianu, a cerut în această privință și părerea lui Mauriciu Blank (diplomat în științe economice și comerciale, co-fondator al Băncii Marmorosch-Blank). „Cunosc Rusia, a răspuns bătrânul financiar, cunosc mobilitatea spiritelor de acolo și nesiguranța terenului pe care se calcă în acest vast imperiu. Un asemenea depozit în mâna Moscovei nu e sigur în clipele actuale și vom avea deziluzii amarnice. Mult mai indicat ar fi să trimitem tezaurul la Londra.”

I s-a replicat lui Mauriciu Blank că „rușii s-ar simți jigniți prin faptul că preferăm puternica Anglie țării lor. Și apoi călătoria tezaurului până la coasta Norvegiei și de acolo cu vaporul spre Londra ar costa ca primă de asigurare vreo zece milioane”.

Replica nu l-a descurajat. „Consider, spunea el, că într-o vreme când se prăpădesc miliarde prin război, o primă de asigurare chiar de zece milioane pentru tezaurul țării noastre nu e exagerată. Dar mai este și o altă cale. Ce ar fi dacă am încredința tezaurul țării noastre băncilor din Cristiania (numele mai vechi al capitalei Norvegiei, Oslo, n.n.)? Am lua eventual cu chirie la acele bănci atâtea safeuri (seifuri, n.n.) câte trebuie și vom avea toată liniștea.”

Valoarea totală depusă la Kremlin se ridica la suma de 9.416.417.177,93 lei aur

Obiecția că Rusia s-ar simți ofensată în cazul în care România ar depozita tezaurul în altă țară a fost din nou ridicată față de soluția dată problemei de bancherul Mauriciu Blank, care nu s-a lăsat învins. „Bine, a continuat el, în acest caz am putea recurge la următoarea combinație, care să scoată România din joc. Vom spune guvernului rus că România încheie la Londra un împrumut important și că în acest scop ni se cere ca gaj tezaurul. Vom interveni pe lângă guvernul englez ca să confirme aceasta, înlesnindu-ne astfel asigurarea tezaurului nostru într-o țară neutră. Dar, pentru Dumnezeu, nu-l trimiteți în Rusia.”

În ziua de 12/25 decembrie 1916, în prezența reprezentantului guvernului rus, generalul A. Mossoloff, s-a început încărcarea tezaurului în gara Iași. Primul transport a fost de șapte vagoane, fiecare vagon cuprinzând 100 de casete. A doua zi, 13/26 decembrie 1916, s-au mai încărcat 7 vagoane care conțineau câte 100 de casete, mai puțin penultimul, care cuprindea 140 de casete. În cea de-a treia zi, 14/27 decembrie 1916, s-au mai încărcat trei vagoane, primele având câte 100 de casete, iar cel de-al treilea 98. Valoarea totală a tezaurului în aur efectiv compus din monede diferite și lingouri era de 314.580.456,84 lei aur. În afară de tezaurul Băncii Naționale se mai încărcaseră în a treia zi, în vagonul numărul trei, încă două casete, conținând bijuteriile M.S. Regina Maria, a căror valoare era de 7.000.000 lei aur. Cel de-al doilea transport a fost efectuat în zilele de 23, 24, 25 și 27 iulie 1917. Valoarea declarată era de 7 miliarde și jumătate de lei.

Astfel, valoarea totală transportată la Kremlin a ajuns la suma de 9.416.417.177,93 lei aur. Din acest cuantum, în primul transport a fost trimis stocul metalic de aur al Băncii Naționale a României, precum și bijuteriile M.S. Regina Maria. Cel de-al doilea transport conținea aur efectiv, arhiva Băncii Naționale, titluri, efecte, depozite și alte valori, proprietatea Băncii Naționale. Totodată, erau tablouri, numerar și alte depuneri făcute Casei de Depuneri de particulari. Observăm astfel că România a continuat să trimită al doilea transport în Rusia, după instaurarea guvernului sovietic.

În urma cuceririi puterii politice de către bolșevici, Comitetul Revoluționar a declarat că „nu poate răspunde personal de siguranța tezaurului nostru decât în cazul când dânsul ar fi singur stăpân pe putere, dar că nu-și ia nici o răspundere atâta timp cât anarhiștii și bandele organizate i-o vor disputa”. Consulul nostru de la Moscova, P. Guerin, comunicând acest lucru guvernului prin telegrama din 15 noiembrie 1917, îl sfătuia „să ia măsuri grabnice pentru strămutarea valorilor noastre în America, căutând în același timp să obțină din partea reprezentanților Aliaților o mijlocire colectivă pe lângă Comitetul Revoluționar, făcându-l răspunzător de integritatea tezaurului nostru”.

Într-adevăr, tratativele începute pentru transportarea tezaurului român de la Moscova în America prin Siberia au fost duse cu americanii până spre sfârșitul anului 1917. Colonelul canadian Boyle, căruia mulți dintre români îi datorează o vie recunoștință pentru că i-a salvat de la o moarte sigură (a contribuit la eliberarea a 92 de ostatici români din Odessa), a făcut unele propuneri destul de serioase în această privință. Se pare că într-o vreme guvernul român a fost pe deplin câștigat de proiectul lui Boyle, dar, după cum rezultă din cuprinsul telegramei din 2 decembrie 1917, trimisă de Nicolae Titulescu consulului Guerin, guvernatorul Băncii Naționale refuza să consimtă această operațiune fără garanția Aliaților (Anglia și Franța).

Pe măsură ce propaganda bolșevică cucerea masele, raporturile dintre România și Rusia se înăspreau. Pentru extremiștii ruși, România, care constituia un puternic obstacol în calea realizării aspirațiilor lor, trebuia desființată. Mii de agenți diplomatici cutreierau Moldova de la un capăt la altul, semănând ideile anarhice în rândurile populației și printre ostași. Însă pretextul care a declanșat ura sovieticilor a fost reprezentat de acțiunea generalului Șt. Ștefănescu, care, pe 22 decembrie 1917, a ocupat cu ușurință gara Socola, dezarmându-i pe ruși. Drept răspuns, în noaptea de 1/13 ianuarie 1918, ministrul României de la Petrograd (Sankt Petersburg), Diamandi, a fost arestat și încarcerat la Petroplavovsk (Bastilia rusească), de unde a fost eliberat după trei zile. În acel moment, relațiile româno-sovietice au fost rupte, iar la 26 ianuarie, Troțki a vestit lumea oficial de acest lucru. În același context, liderul sovietic a anunțat că tezaurul României nu va putea fi obținut de „oligarhia română”. Iată, așadar, coșmarul devenit realitate: confiscarea tezaurului românesc de către bolșevici. Prin confiscarea lui, rușii săvârșeau un delict calificat de Codul penal: abuzul de încredere.

Restituirea” din 1956

În timp, singura revenire asupra deciziei lui Lenin din 13 ianuarie 1918 de confiscare a tezaurului României a avut loc în 1956, când România i-a sprijinit pe ruși în momentul Revoluției din Ungaria. Drept recompensă, sovieticii au restituit Cloșca cu puii de aur, precum și câteva manuscrise, colecția numismatică a Academiei Române, dar și unele picturi. În actele oficiale, era consemnat faptul că întregul tezaur fusese restituit, România acreditând această idee. Pentru o și mai mare întărire a falsului, a fost trimisă la Moscova o delegație română compusă din academicienii Mihail Ralea și Tudor Arghezi.

Odată cu venirea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea statului român, în urma unei întâlniri bilaterale româno-sovietice a fost ridicată și chestiunea tezaurului. Răspunsul rușilor a fost hilar: „Tezaur?… Ce tezaur?… Noi nu știm nimic despre acest tezaur!”

Cert este că istoria ține cu cei puternici, însă laudativ la adresa noastră în „povestea tezaurului” este tocmai această renaștere și putere a noastră de reconstrucție, după ce ni s-a luat tot. În interbelic, România a ocupat locuri fruntașe la producția de petrol și grâne, având o economie înfloritoare. În timp, țara noastră a reușit să refacă cantitatea de aur necesară pentru a avea un „tezaur”, lucru important pentru că, datorită lui, se pot contracta împrumuturi și țara are credibilitate.

Florin NAHORNIAC

Colonelul Norton-Griffiths. Omul care a dat foc României în 1916

În istoria unei națiuni există anumite momente în care totul pare pierdut, iar în prăbușirea ireversibilă nu se întrezăresc de nicăieri nicio lumină, nicio speranță. De-a lungul timpului, țara noastră a cunoscut câteva astfel de momente. Unul dintre ele s-a consumat în noiembrie-decembrie 1916. 

România a intrat în Marele Război în luna august 1916 cu o populație și o armată entuziaste și încrezătoare în realizarea idealului național al Unirii Transilvaniei cu patria mamă. O întreagă propagandă a presei, puternic susținută de discursurile clasei politice și ale generalilor armatei, a contribuit la ascunderea unei realități care avea să se dovedească de-a dreptul înspăimântătoare: lipsa unei industrii naționale de apărare a condus la situația în care armata română nu era înzestrată cu armament, muniția era pe sponci, iar angajamentul și optimismul soldaților nu au putut compensa lipsa experienței în a duce bătăliile. În plus, promisiunile de ajutor militar din partea aliaților nu s-au putut concretiza în timp util, contribuind astfel la agravarea problemelor românești. Așa au ajuns liderii politici și militari români în situația de a-și asuma decizii dureroase și mai ales demotivante pentru societate: distrugerea unor capacități industriale ridicate cu mari eforturi, retragerea în Moldova, abandonarea Capitalei în fața inamicului sau neinspirata expediere a tezaurului Băncii Naționale a României la Moscova.  

sdsdsTextul de față se dorește a fi o contribuție la cunoașterea unui eveniment care a fost descris de istoricii occidentali drept „unul dintre cele mai semnificative acte economice ale Primului Război Mondial” , întrucât a lipsit Germania timp de cinci luni de accesul la o resursă strategică esenţială. E vorba, pe scurt, despre incendierea rafinăriilor și a capacităților petroliere românești din Ploiești și județele Prahova, Dâmbovița și Buzău. Am putea caracteriza evenimentul şi drept primul și, posibil, cel mai mare dezastru ecologic al secolului XX din spațiul românesc.

În general, în spațiul nostru, atunci când se vorbește despre incendierea rafinăriilor românești din noiembrie-decembrie 1916, este evocat faptul că de acest proces s-a ocupat colonelul britanic Christopher Thomson (1875-1930), aflat la București ca atașat al Legației britanice – notorietatea acestuia în epocă se datora şi relaţiei speciale pe care o avea cu Martha Bibescu.

A rămas cumva în umbră celălalt personaj, în fond cu mai important: colonelul John Norton-Griffiths (1871-1930), mult mai citat în lucrările istoriografiei occidentale care tratează această temă, personaj despre care vom vorbi în continuare.

„Empire Jack”.

John Norton-Griffiths a fost o figură aparte în epocă, rămânând în conștiința contemporanilor săi datorită excentricității care îl făcea remarcat: atașamentul exagerat, am putea spune, față de imperiul britanic, ce i-a adus porecla de „Empire Jack” sau faptul că, aflat pe linia frontului occidental, nu prea a ținut cont de regulile militare, remarcându-se prin vizitarea zonelor tranșeelor într-un Rolls-Royce prăfuit și încărcat cu lăzi de vin de Porto, scotch și șampanie pentru oamenii din subordine. 

Dar latura cea mai spectaculoasă a activității sale a fost cea care i-a făcut pe unii dintre istoricii militari britanici (Peter Barton, de exemplu) să considere că Primul Război Mondial a fost unul al inginerilor. Norton-Griffiths a fost un inginer de excepție, specializat în domeniul construcției tunelurilor și a galeriilor de mină, a căilor ferate, a clădirilor civile și industriale. Așa și-a câștigat un alt supranume, de „Înger al Distrugerii”, recunoscându-i-se astfel contribuția substanțială la înfrângerea Puterilor Centrale prin distrugerea unor capacități industriale și a unor puncte militare situate în România și pe Frontul de Vest.

Repere biografice.

John Norton-Griffiths s-a născut în 1871, în Somerset (în zona de sud-vest a Angliei), într-o familie modestă, fiind fiul funcționarului John Griffiths. Fire răzvrătită, la vârsta de 17 ani părăsește casa părintească în căutarea aventurii. Așa se face că ajunge în Africa de Sud, atras de mirajul aurului. Odată sosit la Johannesburg, constată că străzile nu sunt pavate cu aur și că, pentru a-l găsi, trebuie să muncească din greu într-o mină. Aici învață cum se folosește dinamita și cum sunt săpate galeriile, iar la vârsta de 24 de ani este numit subdirector al minei. 

Ultimii trei ani ai secolului al XIX-lea îl găsesc pe tânărul Griffiths luptând în războiul burilor, unde îl cunoaşte pe Herbert Kitchener, viitor ministru de Război al Angliei între anii 1914 și 1916. Tot în această perioadă avea să o întâlnească pe Gwladys Wood, care îi va deveni soție și cu care va avea patru copii. Apoi, va primi o slujbă foarte bine plătită, oferită de Herbert Stoneham, un afacerist bogat care l-a angajat în vederea utilizării experienței sale de inginer pentru întreprinderile pe care le deținea pe Coasta de Fildeș. Ulterior, Griffiths și-a creat propria companie, Griffiths & Co., bucurându-se de șansa de a primi o mulțime de contracte care au contribuit la prosperitatea sa. Firma lui Griffiths a construit căi ferate în Angola, între 1903 și 1906, prezentate în presa vremii drept realizări de excepție ale ingineriei engleze . Acest succes i-a adus noi contracte în Chile, care i-au deschis ușa spre lumea bună a finanțelor. Lucrările sale inginerești i-au creat un mare prestigiu la Londra, iar compania sa și-a extins activitatea până în Canada, la Vancouver.

În 1910, Norton-Griffiths a intrat în politică, de partea conservatorilor, devenind parlamentar și membru al Parlamentului până în 1924. Este şi perioada în care primește porecla „Empire Jack”, întrucât, în timpul campaniei electorale, s-a remarcat drept un fervent apărător al imperiului și al intereselor comerciale britanice. De cealaltă parte, liberalii, adversarii săi politici, i-au dat porecla de „Monkey Man”, după ce a admis că, în Africa, de foame, a fost nevoit să mănânce maimuțe .

„În 10 ani, dintr-un soldat necunoscut, lipsit de bani, din colonii, Jack a devenit membru al Parlamentului, filantrop și afacerist internațional. Avea 40 de ani…” Afacerile sale au cunoscut o continuă ascensiune până la începutul Primului Război Mondial, fiind nevoit să călătorească în Rusia și în Australia. Primăvara anului 1914 l-a găsit în Egipt, onorând o invitație adresată de o mai veche cunoștință de-a sa, consulul general la Cairo, Lordul Kitchener. Prietenia cu acesta avea să joace un rol decisiv în următorii ani din viața lui Norton-Griffiths.

Izbucnirea războiului în vara anului 1914 a bulversat societatea europeană și nu numai. Griffiths a publicat în „The Pall Mall Gazette” din Londra un anunț cum că recrutează soldați coloniști din Africa, Australia și Canada care au luptat în războiul burilor. Rezultatul acestei aparente extravaganțe a fost acela că a creat și a echipat un întreg regiment, cheltuind 40.000 de lire, iar acesta a fost pus la dispoziția luptei pentru imperiu. Lordul Kitchener, care a devenit ministru de Război, a acceptat inițiativa, iar regimentul a fost numit Regimentul 2 Cavalerie Regele Edward și a fost pus sub conducerea unui colonel. Norton-Griffiths s-a înrolat cu gradul de maior, iar regimentul său avea să plece în curând pe frontul din Franța.

„Cârtițele din Manchester”.

Inițial, toată lumea a crezut că războiul va fi unul de scurtă durată. Însă cele două uriașe forțe care se înfruntau au început un lung război de uzură, construind tranșee care au devenit casă ori cimitir pentru combatanți. Construirea tranșeelor a pus din nou în valoare abilitățile inginerești ale maiorului Griffiths. Având o lungă experiență în săparea tunelurilor, a galeriilor de mină, a construcțiilor de căi ferate și studiind conformația argiloasă a solului din Franța și din Belgia, el a propus utilizarea unui grup de mineri care să sape tuneluri în vederea constituirii unui avantaj tactic pentru armatele aliate. În acest scop, i-a prezentat Lordului Kitchener, ministrul de Război, proiectul construcției unor tuneluri prin utilizarea unei ingenioase tehnici de săpare a solurilor argiloase, brevetată de compania sa în timp de pace. Inițial, propunerea a fost respinsă, fiind văzută ca o nouă excentricitate a lui „Empire Jack”. 

reg martiLa data de 20 decembrie 1914, pe Frontul de Vest, în zona Givenchy-lès-la-Bassée, germanii au săpat un tunel și au detonat câteva mine, apoi au declanșat un atac surpriză asupra trupelor britanice, năucite de explozie. Aproape 1.000 de soldați, majoritatea indieni, au fost omorâți. Incidentul i-a oferit lui Griffiths posibilitatea de a-și pune în valoare tehnica de săpare a tunelurilor, întrucât planul propus Ministerului de Război a fost, în sfârșit, acceptat. El a adus 18 oameni din compania sa care lucraseră în zona Manchester, unde solul prezenta proprietăți identice cu cel de pe frontul francez și se folosise tehnica lui specială de săpare. Echipa adusă de Griffiths avea să fie numită „Cârtițele din Manchester”.

În ce consta tehnica englezului și ce avantaje avea ea față de cele clasice, folosite de germani, dar și de aliați? Tunelul era săpat utilizându-se șine pe care circulau vagonete improvizate, utilizate la evacuarea pământului, iar de pe un astfel de vagonet trei oameni săpau galeriile. Unul își folosea forța picioarelor pentru a acționa o cazma, sprijinindu-se cu spatele de un suport, lângă el, un altul colecta într-un săculeț pământul excavat, în timp ce, în spatele lor, al treilea om prelua și evacua săculețele. Avantajele acestei tehnici erau rapiditatea executării lucrării și mai ales silențiozitatea, care s-a dovedit esențială pentru surprinderea inamicului. Având aprobarea ministrului de Război, maiorul a început să recruteze oameni din regimentele de infanterie, încălcând regulamentele militare și utilizând din plin „puterea de convingere” a sticlelor din lăzile Rolls-Royce-ului său față de ofițerii care se dovedeau reticenți în privința aprobării transferării soldaților în corpul de mineri.

Crestele Messines, Dealul 60 – cel mai mare seism provocat de oameni până în acel moment.

În 1915, lângă Ypres (Belgia), în zona Dealului 60, o poziție strategică ocupată de germani, au avut loc lupte grele. Griffiths s-a remarcat prin faptul că i-a comandat inițial pe soldații care au săpat o serie de galerii care au făcut ca, doi ani mai târziu, în data de 7 iunie 1917, să fie detonată o cantitate uriașă de explozibil (450 de tone), provocând un mic seism și un zgomot impresionant, care s-a auzit la Londra și Dublin.  

Detonarea a produs un crater uriaș, cu un diametru de 80 de metri, și moartea a aproximativ 10.000 de soldați inamici. La vremea respectivă, germanii nu au recunoscut aceste cifre, dar au raportat același număr de dispăruți, la care s-au adăugat și 7.354 de prizonieri care au căzut în mâinile englezilor. Deși nu s-a aflat în zonă la acea dată, Griffiths avea să primească felicitări, dar și recunoașterea meritelor sale, fiind numit într-o scrisoare de către un ofițer britanic „părintele tuneliștilor” . Ulterior, în 1927, Griffiths a declarat la o recepție că acea explozie „prodigioasă” a salvat viața a 50.000 de soldați englezi.

„Îngerul Distrugerii” vine în România.

Intrarea României în război și deteriorarea rapidă a situației au îngrijorat profund Anglia. Imensele resurse de petrol, dar și însemnatele rezerve de cereale românești au devenit, astfel, o preocupare importantă pentru Londra: nu era de dorit ca acestea să fie lăsate în mâna germanilor, pentru că ar fi putut să încline semnificativ balanța războiului; însă, cum era şi firesc, autoritățile române ezitau să ia măsurile radicale solicitate de aliați. Cum să-ți distrugi rafinării dotate cu o tehnologie de ultimă oră și construite cu doi-trei ani înainte de începerea războiului, precum și alte elemente de infrastructură ridicate de statul român cu uriașe costuri? 

Pe 31 octombrie 1916, guvernul de la Londra a discutat despre necesitatea distrugerii petrolului și a grânelor românești. În aceste condiții, șeful secțiunii MI7b din cadrul Intelligence-ului militar britanic, generalul George Macdonogh, a luat inițiativa de a-l trimite pe locotenent-colonelul Norton-Griffiths în România pentru a conduce operațiunile de distrugere a rafinăriilor și a rezervelor de petrol și de grâu. Întâlnirea cu Griffiths a avut loc pe 4 noiembrie 1916. „Ești un inginer priceput”, i-a spus generalul. „Dar ce regimente să iau, domnule?” „Te vei duce singur…”, „Și ce le voi spune proprietarilor câmpurilor petroliere?”, „Poți să le spui că Guvernul britanic se angajează să plătească toate costurile refacerii la sfârșitul războiului. Ai primit puteri speciale în acest sens de la ministrul de Finanțe… La revedere, colonele, și noroc…”

Nu se știe nici până astăzi cine l-a recomandat pe Norton-Griffiths pentru această misiune, afirmă Ann Morgan, în lucrarea biografică dedicată bunicului său. Imediat după ce a primit această însărcinare, colonelul a plecat pe mare în Norvegia, iar de aici, prin Suedia și Finlanda, a ajuns la Sankt Petersburg, de unde a luat trenul spre București, sosind în capitala României în data de 18 noiembrie 1916. Două zile mai târziu, Sir George Barclay, ministrul Angliei la București, a cerut guvernului României să autorizeze distrugerea rafinăriilor, a sondelor și a rezervelor de petrol, confirmând că Aliații vor acorda compensații la sfârșitul războiului.

Raport desecretizat.

În anul 2010 a fost desecretizat și digitalizat, fiind oferit spre consultare gratuită online, un document intitulat „Raport privind distrugerea câmpurilor petroliere românești”, realizat de locotenent-colonelul John Norton-Griffiths pe data de 22 ianuarie 1917 la Iași . Raportul descrie pe larg, în cele 16 pagini ale sale, procesul de distrugere a rafinăriilor de la Târgoviște, Răzvad, Moreni, Filipești, Ploiești, Băicoi, Câmpina, Buștenari, Arbănași, Berca, Buzău, Gura Ocniței, Țintea și Monteoru. Alături de acesta, o serie de documente de familie ne-au ajutat să reconstituim activitatea „Îngerului Distrugerii” în țara noastră. 

În prima săptămână de la sosirea în România, Norton-Griffiths și-a petrecut timpul culegând informații de la autorități și vizitând zonele petroliere. Nu i s-a făcut o primire prea bună, dată fiind misiunea pe care o avea de executat. Prin amabilitatea prințului Valentin Bibescu, care l-a însoțit pe tot parcursul misiunii sale și i-a pus la dispoziție propria mașină, englezul și-a putut începe activitatea de observare a situației de la fața locului. Simultan, a fost creată o comisie mixtă franco-română, în care a fost și el cooptat, scopul acesteia fiind de a supraveghea distrugerea capacităților petroliere. Englezul a realizat însă că, de fapt, comisia era o încercare de a trage de timp, în așteptarea unei fantomatice îmbunătățiri a situației de pe front. După cum declară în raport, principalul său adversar a fost optimismul exagerat care circula în rândul politicienilor și al generalilor armatei române . Aceștia sperau că vor reuși să stabilizeze frontul și să oprească înaintarea germană.

Fără să aștepte victorii ipotetice, Griffiths și-a început activitatea, negociind cu directorul E.J. Sadler de la Standard Oil pentru eficientizarea procesului pe care avea să-l înceapă în zilele următoare. Pe 25 noiembrie s-a deplasat la Ploiești, centrul industriei petroliere românești, și a contactat inginerii britanici care aveau să se alăture misiunii sale. Nu cunoaștem numărul exact al persoanelor care au participat la acest proces, dar, foarte probabil, pe lângă inginerii britanici, au participat și muncitori din rafinării și de la sonde, care au executat operațiunile de distrugere. Ieșind din această zonă a speculațiilor privind persoanele care au fost implicate, este cert faptul că Griffiths și-a împărțit echipa în două: un grup condus de el s-a ocupat de distrugerea rafinăriilor și a câmpurilor petroliere, iar alt grup, condus de căpitanul J. Pitt, s-a ocupat de distrugerea depozitelor de cereale și a unor mașini și utilaje care ar fi putut să le fie utile germanilor. În misiunea sa, Griffiths a fost asistat de colonelul Thomson, cel care i-a facilitat contactele cu autoritățile române, de șapte ofițeri britanici, de un ofițer francez, unul român, de prințul Valentin George Bibescu, frații Chrissoveloni şi de o serie de ingineri români .

gfgfgfA doua zi, pe 26 noiembrie, s-a dus la Târgoviște, unde, printre altele, s-a întâlnit cu reprezentanții comisiei guvernamentale care era însărcinată să decidă asupra modului în care vor fi distruse capacitățile petroliere. Comisia dorea să distrugă doar depozitele de petrol, nu și rafinăriile, mizând pe faptul că, la un moment dat, armata română va recuceri zona. Griffiths a insistat că e o greșeală și i-a trimis o telegramă generalului Dumitru Iliescu, în care a subliniat faptul că este necesară distrugerea totală a rafinăriilor de la Târgoviște, dar nu a primit niciun răspuns clar. Atât Griffiths, cât și colonelul Thomson au purtat discuții cu partea franceză pentru a interveni pe lângă autoritățile române să fie de acord cu procesul de distrugere. O astfel de convorbire cu Thomson este relatată de generalul Berthelot în memoriile sale.

În lipsa unui ordin asumat de români prin care să se autorizeze incendierea rafinăriilor, Griffiths a început pregătirea distrugerii, ordonând săparea unor șanțuri pentru deversarea rezervelor de petrol, demontarea instalațiilor petroliere și turnarea betonului în instalații. De asemenea, au fost găurite conductele care transportau petrolul, iar întreaga acțiune s-a petrecut într-o atmosferă de evidentă ostilitate din partea localnicilor, dar și cu instigarea și opoziția unor filogermani cu interese economice în zonă.

Apocalipsa Ploieștiului: momentul când ziua a devenit noapte și noaptea a devenit zi.

În ceea ce privește data exactă a începerii procesului de distrugere a rafinăriilor, Maurice Pearton afirmă că, la Târgoviște, incendierea a avut loc pe 26 și 27 noiembrie, la Moreni pe 28 noiembrie, iar la Ploiești pe 5 și 6 decembrie. Au fost incendiate patru rafinării la Târgoviște, apoi au urmat cele de la Răzvad, Moreni, pe Valea Prahovei. La Câmpina, vecinătatea rafinăriei Steaua Română cu orașul a îngreunat procesul de distrugere a acesteia. Operațiunile au început aici pe data de 5 decembrie, desfășurându-se aproape concomitent cu pătrunderea germanilor în oraș. 

În Ploiești, operațiunea de pregătire a distrugerii capacităților petroliere a fost declanșată începând cu data de 3 decembrie 1916, acceptul fiind dat de generalul Averescu. Pe 5 și 6 decembrie s-a inițiat incendierea și distrugerea celor 13 rafinării din zonă. Griffiths a menționat în raportul său numele rafinăriilor și cantitatea de petrol distrusă: Aquila Franco-Română (12.000 de tone), Astra Română (90.000 de tone), Orion (50.000 de tone), Lumina (4.000 de tone), Norris (3.000 de tone), Predinger (10.000 de tone), Standard (15.000 de tone), Mitrany (2.500 de tone), Romanian Consolidated Oilfields (5.000 de tone), Anglo-Continental (6.000 de tone), Vega (75.000 de tone), Româno-Americana (120.000 de tone), Frăția (6.000 de tone) .

Cifrele avansate de Norton-Griffiths ne arată că aproape o jumătate din totalul cantității de petrol distruse s-a înregistrat la Ploiești: 398.500 de tone. Aici (și nu doar aici) impactul ecologic al acțiunii distructive a fost unul foarte serios, greu de cuantificat astăzi, mai ales în absența unor măsurători făcute cu tehnica din zilele noastre. Putem doar să ni-l imaginăm cu ajutorul unor fotografii și al mărturiilor din literatura memorialistică și din lucrările de istorie. „Un groaznic tablou de Sodoma și Gomora”, afirmă Constantin Kirițescu în volumul I al lucrării sale dedicate Marelui Război. Gara Ploieștiului avea aspectul unui cuptor încins de la flăcările incendiilor din vecinătatea sa. Ziarul ploieștean „Virtutea” din 30 decembrie 1919 menționează că valurile de fum și foc luminau orașul ca ziua. „O viziune din infernul lui Dante”, completează în memoriile sale I.G. Duca, iar preotul Constantin Hodoroabă, martor ocular al evenimentului, nota în jurnalul său: „Pornim spre Ploiești… vedem arzând cu flăcări uriașe marile depozite de petrol. Cu cât ne apropiem de Ploiești, cu atât spectacolul e mai îngrozitor. Stoluri de corbi speriați se depărtează de oraș în zbor grăbit. Nori uriași de fum negri se sucesc, se încolăcesc ca niște balauri nervoși, ca niște monștri din povești și întunecă tot orizontul. Ca niște fulgere cerești, ca niște limbi mari de foc, flăcările se ridică la înălțimi de sute de metri… orașul înconjurat de acest brâu de foc pare un vulcan uriaș în erupțiune ce aruncă cu furie lava în limbi de foc spre cer. Te izbește un miros greu, înecăcios, de gaz și de smoală… Spectacolul e atât de groaznic și de fioros, încât nu se poate descrie. Așa ceva nu mi-am putut închipui niciodată. Parcă ard orașele biblice Sodoma și Gomora, asupra cărora Dumnezeu a pogorât foc din cer… Ai impresia că se sfârșește lumea, că se prăpădește pământul. E o vedere curat apocaliptică. Din când în când, se aud explozii care întrec pe aceea a celui mai mare obuz pe care l-am auzit până acum explodând, parcă trăznește în cer așa de puternic, că se cutremură pământul de sub picioare…”

Norton-Griffiths și echipa sa au astupat peste 1.500 de sonde și au incendiat alte 1.000. Au fost distruse 70 de rafinării în județele Prahova, Dâmbovița și Buzău, iar cantitatea de petrol și derivate petroliere a fost estimată la 830.000 de tone . În ianuarie 1917, într-o scrisoare adresată soției, Griffiths nota că au muncit zi și noapte în iadul terifiant al exploziilor, fumului și gazului. Incendierea, pe lângă uriașele pagube materiale, a condus și la victime umane, însuși englezul fiind pe punctul de-și pierde viața la Moreni, unde a fost salvat de prezența de spirit a prințului Bibescu.

Pe 10 decembrie, Griffiths se afla la Brăila, unde a distrus silozurile de cereale pentru a nu cădea în mâna germanilor, apoi, în luna ianuarie, se afla la Iași, unde a fost primit de Familia Regală. Mărturii ale acestei întâlniri sunt o fotografie cu el în mijlocul Familiei Regale, un autograf de la Regina Maria și o scrisoare a acesteia către el, precum și o decorație („Steaua României”) primită la plecare din partea Regelui Ferdinand. La sfârșitul lunii februarie, colonelul englez ajunge la Petrograd, unde este decorat de țarul Rusiei, Nicolae al II-lea, care îi înmânează o scrisoare către regele Angliei, însă conținutul acesteia nu a fost făcut public niciodată . Norton-Griffiths s-a întors în Anglia în luna martie 1917, unde, drept răsplată pentru serviciile sale, a fost înnobilat.

Impactul distrugerilor.

S-a estimat că, timp de cinci luni, Germania nu a avut acces la resursele noastre petroliere. În noiembrie 1918, germanii au reușit să pună în exploatare 437 de puțuri, care produceau 85% din capacitatea totalului de 962 . De altfel, unul dintre oficialii Foreign Office avea să-și manifeste neîncrederea în rezultatul acțiunii lui Griffiths, spunând că, după șase luni, grâul și petrolul românesc au intrat pe mâna germanilor. La sfârșitul lui ianuarie 1917, aceștia capturaseră 65.000 de tone de petrol de la Constanța, iar în februarie, rafinăria Steaua Română de la Câmpina era deja funcțională . Pe parcursul anului 1917, cantitatea de petrol utilizată de germani s-a ridicat la 461.491 de tone. La finalul războiului, generalul Ludendorff a recunoscut însă importanţa acțiunilor lui Griffiths și a admis că eforturile acestuia au creat mari probleme contribuind la reducerea resurselor armatei și populației germane . 

Ultimii ani ai „Îngerului Distrugerii”: nesfârșite procese și o moarte misterioasă.

După război, Griffiths a fost chemat ca martor în numeroase procese în care persoane fizice sau firme din România cereau plata despăgubirilor promise de el în numele statului britanic. În 1922 a fost creată o comisie mixtă anglo-română care a evaluat pagubele produse de incendierea rafinăriilor în jurul sumei de 10 milioane de lire sterline. Mulți oameni ruinați, afaceri distruse, populația înfometată ca urmare a distrugerilor cerealelor l-au apăsat pe conștiință pe englez. Griffiths a spus că doar timpul poate să-i dea sau nu dreptate pentru actele de distrugere pe care le-a organizat. În cadrul proceselor, s-a recunoscut că România trebuia să primească despăgubiri de 10 milioane de lire, dar trebuia să plătească la rândul ei 40 de milioane de lire pentru armamentul și muniția primite în timpul războiului . Mare parte dintre procese s-au stins în jurul anului 1927. Anglia nu a plătit nicio liră despăgubire , iar mulți români își doreau să se răzbune pe cel care le promisese în urmă cu un deceniu că guvernul său va plăti pentru tot ce a distrus el. 

Moartea sa, survenită brusc la Cairo, în 27 septembrie 1930, ușor învăluită în mister, a alimentat speculațiile. Griffiths a plecat de la hotel ca să se plimbe cu barca și a fost găsit, aparent inexplicabil, plutind în apă, împușcat în tâmplă. Ziarele au afirmat că ar fi fost victima unei răzbunări a românilor, deși verdictul oficial a fost sinuciderea. Se pare că presiunea psihologică generată de faptul că a fost blamat și târât prin tribunale și-a pus amprenta asupra sa, determinându-l să ia această decizie radicală.

Iosif VARGA

 

IMM-urile românești caută refugiu fiscal în Bulgaria

Mulți patroni de IMM iau în calcul să-și mute firmele în Bulgaria, din cauza mediului fiscal tot mai ostil. Numai anul trecut au fost operate peste 800 de modificări în legislația fiscală românească, în timp ce bulgarii nu au schimbat nimic de peste un deceniu.

Cel dintâi ţăran împroprietărit în România Mare

Pe mine m-a bătut la Mărășești armata română, care a înviat ca o pasăre Phoenix și care a speriat armata germană! N-au nici o haină pe ei! Sunt și în pielea goală sau în cămăși! Și la baionetă nu putem să rezistăm”, recunoștea cu onestitate victoria românilor feldmareșalul Mackensen, comandantul armatelor germane din România în Primul Război Mondial. Printre cei care au luptat la Mărășești s-a numărat și Ilie Stan Chimingeru, din Gurbănești-Călărași. În 1920, el a fost primul țăran împroprietărit din România Mare.

improprietarire1_deschidere_w2000_h1500_q100Bătălia de la Mărășești a fost pentru români un fel de luptă de la Termopile. «Pe aici nu se trece» nu a fost o figură de stil, ci un jurământ de care soldații români s-au ținut”, scrie într-un editorial istoricul Ionuț Ţene.

Personajul principal al acestei bătălii a fost țăranul român sărac, dar însuflețit de promisiunea regelui Ferdinand I că va fi împroprietărit. Acest deziderat și cel al făuririi României Mari, semnate cu sânge, au transformat versul eminescian „iubirea de moșie” într-o realitate palpabilă.

Infernul Turtucaia

Printre cei care și-au adus contribuția la împlinirea acestor idealuri s-a numărat și țăranul Ilie Stan Chimingeru, din satul Gurbănești, județul Ilfov, la vremea aceea, care la data bătăliei de la Mărășești avea 35 de ani. Despre el și despre mulți alții ca el istoria nu vorbește. Numele lor sunt topite în rodul jertfelnic al marilor bătălii și în izbânda comună a armatei române. Duminică, 19 septembrie 1920, Ilie Stan Chimingeru însă „a înfipt” în istorie, ca o cruce, numele său și al satului în care s-a născut, pentru că el a devenit primul țăran împroprietărit în România Mare. Momentul marchează începutul celei mai mari reforme din istoria modernă a României și una din cele mai radicale din Europa. Act cu urmări benefice pentru țărănime, care a contribuit la dezvoltarea generală a țării, la consolidarea Marii Uniri, a statului unitar român, la modernizarea agriculturii, și care a produs schimbări profunde în viața social-politică românească.

Numele acestui om l-am auzit rostit prima oară de tatăl meu, gurbăneștean și el, ca întreaga mea familie de altfel, cu mulți ani în urmă. Lumina învăluit într-o aură de legendă. Generalul Alexandru Averescu venise demult în Gurbănești să-i dea pământ. Evenimentul a rămas fixat în memoria comunității ca un veritabil act fondator.

Recent, sprijinit și de părintele Adrian Lucian Scărlătescu, de la catedrala din Urziceni, am descoperit lucruri inedite despre acest țăran și despre ziua istorică de 19 septembrie 1920. Dintre urmașii săi în linie directă, în sat mai trăiește doar Ana Dobre, nepoată din partea fiicei sale, Maria. Dar aceasta nu l-a cunoscut personal pe bunicul său, căruia i se mai spunea și Ilie „Bârsan”, pentru că este născută în 1947, după decesul bătrânului.

îTot ce știu despre el am aflat de la mama mea, Maria, penultima lui fată, care a trăit 82 de ani și a decedat în 2004. Ea mi-a spus că a luptat la Turtucaia și că din tot regimentul cu care a trecut Dunărea nu au rămas în viață decât nouă inși. Ceilalți scăpați din încercuire s-au înecat în fluviu. Era apa îngroșată de cadavre. Bunicul a făcut o săptămână de la Oltenița, unde ajunsese înot, până acasă. A mers numai noaptea pe câmpuri, mâncând doar frunze și boabe de porumb. Când a ajuns în sat, și-a găsit unul dintre copii mort. Bunică-mea l-a urcat în pod de frică și i-a spus să plece imediat la unitatea lui militară, să nu fie dat dezertor. L-a primenit, pentru că era plin de păduchi, apoi au îngropat băiatul, după care a plecat. El a avut 12 copii. Trei au murit în perioada aceea, unul după altul, primul, care avea vreo șapte ani, de meningită, iar ceilalți doi, căsătoriți, de plămâni”, ne-a declarat nepoata bărbatului.

La începutul războiului, soldatul Ilie Stan Chimingeru avea 34 de ani, fiind născut în 1882. Prima bătălie la care a participat a fost cea de la Turtucaia, cu trupele germano-bulgare, între 1 și 6 septembrie 1916, încheiată cu înfrângerea armatei române. Dezastrul a fost considerat o catastrofă națională. Generalul Alexandru Averescu declanșează însă celebra „Manevră de la Flămânda”, o scânteie care a generat speranțe, refacerea moralului și preluarea inițiativei strategice după umilitoarea înfrângere. Cu prilejul acestei manevre este posibil să-l fi cunoscut Ilie Stan Chimingeru pe general.

Luptător la Mărășești

A ajuns apoi pe frontul de la Mărășești. Pe 6 august 1917, într-un moment de acalmie a luptelor, oștenii au ieșit din tranșee să-și spele uniformele într-un pârâu apropiat, moment în care nemții au declanșat atacul. Luați prin surprindere, soldații țărani, care „își purtau originile cu ei”, cum spune Mircea Bălică, custodele Muzeului Mărășești, îmbrăcați în izmene și cămăși albe din pânză de in, apărându-se „ca niște nebuni”, cu armele, cu baionetele, cu bolovani, mușcându-i pe dușmani, au obținut o răsunătoare victorie pe care cronicile istorice o numesc „bătălia izmenelor” sau „bătălia fantomelor albe”.

Această luptă l-a marcat profund pe ostașul nostru. La Gurbănești, în casa în care s-a născut, nepoata sa Ana păstrează două litografii color care i-au aparținut, una care redă încleștarea de la Mărășești, iar cealaltă intrarea în Alba Iulia a Voievodului unificator de neam, Mihai Viteazul.

Victoria s-a datorat atât sentimentului patriotic care anima oștirea română, cât și promisiunilor de împroprietărire a țăranilor care au luptat pe front, făcute în ziua de 23 martie 1917 de către regele Ferdinand, mesaj auzit desigur și de oșteanul din Gurbănești.

Dar, după obținerea victoriei și întregirea neamului la 1 Decembrie 1918, reformele promise nu s-au putut pune în practică imediat. De aceea, țăranii care luptaseră pe front devin neîncrezători și cer urgentarea procedurilor, producând chiar tulburări sociale.

Generalul Averescu a demisionat din armată și a înființat Partidul Poporului, cu care a câștigat alegerile din 1920. Invocând pericolul unui nou 1907, el susținea urgentarea reformei. După ce ajunge prim-ministru, la 19 septembrie 1920, trece la împărțirea pământului, la Gurbănești, înainte de votarea Legii reformei agrare.

De la mama știu că bunicul a fost împroprietărit cu pământ de către Averescu. Mama a ținut actul de împroprietărire al acestuia într-o ramă, dar s-a rătăcit pe undeva. De la tataia ne-a rămas doar o poză”, ne-a mai spus Ana Dobre.

Marele eveniment

La 18 septembrie 1920, ziarul „Îndreptarea”, organ politic al Partidului Poporului, anunța:

Duminică 19 sept. va avea loc în comuna Gurbănești-Preasna jud. Ilfov primul act de împroprietărire individuală a țăranilor din acea comună… La această solemnitate vor asista dl prim ministru general Averescu…”

Numărul de a doua zi anunța și el pe prima pagină că „Cea dintâi dintre moșiile expropriate și parcelate din județul Ilfov trece… în posesiunea țăranilor. Și ceea ce se va petrece Duminică, 19 septembrie, în comuna Gurbănești-Preasna, se va repeta în curând în celelalte comune din țara întreagă…”.

Numărul de marți, 21 septembrie 1920, al aceluiași ziar se deschide cu reportajul„Împroprietărirea a început”, în care se descrie pe larg evenimentul din 19 septembrie de la Gurbănești:

Intrarea în satul Gurbăneștii-Preasna este împodobită printr-un splendid arc de flori și verdeață. Un gornist în marginea satului anunță… sosirea automobilelor… De după muchia unui dâmb apare în praful șoselii automobilul generalului Averescu… care se oprește în fața primăriei… Urale nesfârșite cutremură văzduhul și într-o singură clipă Președintele Consiliului este acoperit de flori și verdeață…, se ridică mii de căciuli și urale se aud din mii de pepturi. Câțiva invalizi ies înaintea d-lui general”…

Primul-ministru rostește un cuvânt, după care preotul satului, părintele Pavel Velescu, oficiază un serviciu religios, implorând „misericordia divină, cerând ca actul de împroprietărire ce se săvârșește astăzi să aducă liniștea și îmbelșugarea poporului român”.

După binecuvântarea actului de împroprietărire, vorbește generalul Averescu, apoi secretarul general al Comitetului agrar citește decretul de împroprietărire, iar ministrul agriculturii, Constantin Garoflid, spune:

Suntem adunați aci pentru a realiza promisiunea făcută de M.S. Regele ostașilor săi pe câmpul de luptă. Astăzi începe împroprietărirea și va continua până când toți sătenii vor primi pământul ce li se cuvine…” Vicepreședintele Camerei, D. R. Ioanițescu, enumeră cele trei fapte mari produse „în vremea din urmă… care vor rămâne în istorie, Războiul, unitatea națională și împroprietărirea”, la care au luat parte „generalul Averescu și țărănimea română” ambele forțe contribuind la „înfăptuirea României Mari”. La final, a vorbit primarul comunei Gurbănești, Costache Oprea, care a spus:

…Astăzi, visul nostru de atâta vreme se preface în realitate și fiecare din noi vom avea înainte brazda noastră de pământ”…

Copiii” generalului

După ce s-a citit decizia prin care se împroprietăreau 602 locuitori pe o suprafață totală de 2.486 ha, Al. Ivănescu, consilier agricol al județului Ilfov, a anunțat ordinea parcelelor, generalul a semnat documentele, după care s-a plecat la loturi.

La ora 12:30, automobilele oficialităților și două camioane cu țărani care urmau a primi pământ au pornit „spre țarina moșiei expropriate”. Apoi este descrisă o scenă cu Averescu care studiază o hartă:

„- Ca în timp de război, șoptește unul dintre săteni.

E același lucru flăcăule, răspunde dl. general Averescu, bătându-l cu mâna pe umăr. Atunci ne-am mărit în afară și acum ne mărim înăuntru.

Să trăiți dumneavoastră și să vă trăiască și copiii, că sunteți singurul nostru sprijin, intonează țăranii în cor.

Cineva observă că dl. general Averescu nu are copii.

Dar noi, replică țăranii, care am luptat sub ordinile lui și pe cari ne face astăzi stăpâni pe pământ nu suntem copiii lui?”

Primul,Ilie Stan Chimingeru

Ordinea în care sunt împroprietăriți țăranii este trasă la sorți. „Primul împroprietărit este locuitorul Ilie Stan Chimingeru din comuna Gurbănești” , se spune în reportaj. „Emoționat, țăranul primește din mâna primului ministru diploma de împroprietărire.

Să trăiești flăcăule, îi spune dl. general Averescu strângându-i prietenește mâna. Să îl stăpânești sănătos.

Să trăiți dumneavoastră care ne dați pământ, replică noul împroprietărit…

Ai să ajungi un om celebru Ilie, îi spune dl. ministru Garoflid. Și n-au să te mai cunoască cei de-acasă, glumesc câțiva dintre țărani, în timp ce Ilie își strânge cu grijă diploma pe care i-o dăduse dl. general Averescu”, se spune în articol.

Apoi Ilie Stan Chimingeru răspunde celor care îl chestionează:

„- Câți ani ai?

38.

Ai copii?

Da, patru băieți.

Dă-i înainte cu băieți, plugarule, zise D.R. Ioanițescu, simpaticul vicepreședinte al Camerei.

În războiu ai fost?

Am luptat la Mărășești cu Regimentul 40 Călugăreni, Compania 7.

Ai fost decorat?

M-a decorat astăzi dl. general Averescu cu cinci hectare de pământ și nu-mi mai trebuie altă decorație, răspunde plin de fericire cel întrebat.”

După momentul din câmp, la ora 15:00, cortegiul s-a întors în sat pentru masa festivă, unde Averescu a toastat.

Pentru că aici se desfășura nunta tinerilor Ștefan Niță Răducanu și Aneta Andrei, generalul s-a oferit să le fie naș, iar slujba de cununie a săvârșit-o protoiereul Cuciușmea, deputat basarabean. Oficialitățile au donat 1.240 de lei, cu care tânăra familie și-a cumpărat o pereche de boi.

La final, generalul a expediat două telegrame cu referire la importanța actului istoric de la Gurbănești, una către regele Ferdinand și alta către fostul prim-ministru liberal Ion Brătianu, după care s-a întors la București.

Ecourile evenimentului

În numărul de miercuri, 22 septembrie 1920, același cotidian continua să relateze despre evenimentul de la Gurbănești, subliniind că faptele petrecute „sunt… o etapă istorică în dezvoltarea vieții de stat a poporului român, iar importanța lor depășește cu mult cadrul epocei actuale… Cu 19 septembrie 1920, națiunea română intră în rândul popoarelor sigure de destinele lor. Ziua aceasta de sfântă sărbătoare a conștiinței noastre sociale, ca și marele război de întregire a neamului, poartă într-însa simbolul sublim al solidarităței naționale…”.

Ziarul publica și discursul ținut de Averescu la Gurbănești în care, printre altele, spune: „Ziua de azi este zi de sărbătoare nu numai pentru locuitorii acestei comune, ci pentru țărănimea din întreaga țară… România, așa cum a ieșit ea mărită din războiu, adică cu hotarele întinzându-se de la Nistru pân la Tisa... Schimbarea care se face este foarte mare, poate nici nu suntem în stare a ne da seama de nețărmurita ei însemnătate în cartea neamului…” Iar următoarele trei numere ale aceluiași ziar publicau fotografii făcute la Gurbănești în timpul împroprietăririi.

În 1923, clopotul vechii biserici din sat este returnat și mărit de Partidul Poporului, după cum ne spune părintele paroh Iulian Dobre și cum reiese din inscripția pe care o poartă.

Pe Ilie Stan Chimingeru îl mai găsim menționat și într-un articol din Foaia pentru popor a preotului Iosif Trifa, „Lumina satelor”, apărută la Sibiu pe 10 noiembrie 1929, în care se relata despre un miting al simpatizanților averescani desfășurat în fața Ateneului Român, la care au participat 60.000 de oameni „din toate părțile țării”:

…Când treceau pe lângă dl. general Averescu, îi strigau să trăiască. Când au trecut Ardelenii… au strigat «Trăiască Vechiul Regat!» și atunci au strigat toți privitorii «Trăiască Ardealul!»… Când a defilat județul Ilfov, iacă în fața dl. Averescu un țăran care spune: «Să trăiți, dl general! Sunt cel dintâi țăran împroprietărit din România Mare. Când d-voastră mi-ați dat pământul în sat la Gurbănești, mi-ați spus, d-le general, să nu vă uit. Azi răspund: prezent, domnule General!»

Și Generalul i-a strâns mâna, iar țăranul s-a pus în rând și a mers mai departe”, se spune în articol.

Întâiul țăran împroprietărit după Marea Unire s-a mutat la Domnul de mult. Satul său a îmbătrânit și s-a împuținat. Uitarea s-a așternut peste amintirile generațiilor care i-au urmat. Proprietățile de odinioară și-au schimbat stăpânii de nu se mai știe cui au aparținut. Pământul lui Ilie „Bârsan” a rămas însă pe loc, ca o santinelă în tranșeea uitării.

La Gurbănești, de câte ori bate clopotul bisericii, de undeva, de dincolo de gardul cimitirului, vocea soldatului Ilie raportează: „Să trăiți, dl general! Sunt cel dintâi țăran împroprietărit din România Mare. Când d-voastră mi-ați dat pământul în sat la Gurbănești mi-ați spus, d-le general, să nu vă uit. Azi răspund: prezent, domnule General!”

Iosif VARGA

Rugăciunile pentru cei adormiți pot scoate un om din iad

Sfânta Scriptură spune că prin sfintele rugăciuni, Sfintele Liturghii şi parastase poţi scoate un om din iad. De aceea nu trebuie să deznădăjduim, să socotim înaintea lui Dumnezeu lucru neînţelept că a murit.

acatist-adormitiO femeie din ţară care nu ştie ce să facă pentru bărbatul ei, care a plecat nepregătit la Domnul, ar vrea să afle dacă mai poate să-l ajute cumva. Să lăsăm toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, că nimic nu se face fără Dumnezeu. I-a luat Dumnezeu bărbatul, Dumnezeu să-l ierte. Acuma ea, fiindcă a rămas în urma lui, îl poate ajuta cu sfintele rugăciuni, cu Sfintele Liturghii, cu parastase, ca să-i scoată sufletul din iad, dacă o fi acolo.

Sfânta Scriptură spune că prin sfintele rugăciuni, Sfintele Liturghii şi parastase poţi scoate un om din iad. De aceea, nu trebuie să deznădăjduim, să socotim înaintea lui Dumnezeu lucru neînţelept că a murit. A murit! Slavă Domnului c-a murit, s-a dus acolo unde ne ducem cu toţii. Nu există om să nu moară. El s-a dus acolo astăzi, eu am să mă duc, la sigur, mâine.

Nu există aşa ceva, că „poate eu n-oi muri”. Se poate ca omul să nu moară? Tot moare. De aceea, să lăsăm toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi să-L rugăm ca să ne miluiască şi pe noi, şi pe aceia care s-au dus dincolo nepregătiţi.

(Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 50)

Florin CREȘTINUL

77 de ani de la masacrul românilor din Lunca Prutului. Începutul exterminării românilor nord-bucovineni de teroarea stalinistă

78 de ani s-au scurs de la Masacrul din noaptea de 6 spre 7 februarie 1941 în Lunca Prutului, ținutul Herța, regiunea Cernăuți, considerat una dintre cele mai cumplite atrocități comise de soldații ruși împotriva românilor care doreau să evadeze din ”paradisul proletarilor”.
Array-3600bDupă o jumătate de an petrecută în ceea ce marxiștii numeau „paradisul proletarilor”, foarte mulți români din Bucovina ocupată au decis să încerce să treacă noua frontieră dintre Uniunea Sovietică și Regatul României, pentru a se refugia în țara rămasă liberă.
În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, un grup compact de 400 de români din nordul Bucovinei, din satele Coteni, Buda, Boian, Ostrița Herței, Horecea Mănăstirii, Horecea Urbană, Plaiul Cosminului, Ceahor, Corovia, Mahala au încercat să treacă granița pe râul Prut înghețat. Când s-au apropiat de graniță majoritatea au fost uciși de mitralierele grănicerilor sovietici și aruncați în gropi comune în albia râului Prut. Doar 57 au reușit să scape și să treacă granița în România.
La topirea zăpezilor, Prutul s-a revărsat și a inundat zona în care erau îngropați martirii de la Lunca, astfel că, în vara anului 1941, când trupele române au reocupat zona, nu s-a mai putut găsi decât o singură groapă, în care s-au descoperit cadavrele a 107 victime ce au fost scoase și înhumate în cimitirul din satul Mahala.

Cei 57 de români au reușit să se refugieze în Regatul României și au relatat tragedia. Alți 44 de fugari au fost prinși de trupele sovietice. 12 dintre ei au fost condamnați la moarte. Ceilalți au fost condamnați la diferite pedepse cu închisoarea și trimiși în Siberia.

Nu a fost însă decât un episod, poate mai puțin cunoscut, din drama românilor bucovineni. Mii dintre ei au fost uciși, câteva luni mai târziu, în masacrul de la Fântâna Albă, iar 150.000 de români basarabeni și bucovineni au fost deportați în Siberia până în anul 1941, când România a declarat război URSS pentru a-și recupera teritoriile cotropite de rusul sovietic pentru a se refugia în Regatul României.
Anul acesta, slujba de pomenire va avea loc pe 11 februarie.
Iosif VARGA

Scrisoarea Bisericii Ortodoxe din Germania despre dragoste, sexualitate şi căsătorie, adresată tinerilor

În timpul sesiunii de toamnă din luna decembrie a anului 2017, care a avut loc în Frankfurt am Main, Adunarea Episcopilor Ortodocși Canonici din Germania (OBKD) a adoptat o „Scrisoare către tineri despre iubire, sexualitate și căsătorie”.

familie-copiiÎn document sunt abordate „problemele apăsătoare ale vremii”, privind „existența umană”. Textul face referire la iubire și sexualitate, căsătoriile între persoane de confesiuni și religii diferite, la parteneriatele între persoanele de același gen, precum şi la avort.

Episcopii ortodocși îi atenționează pe tineri că „este foarte important să ne comportăm responsabil: responsabilitate față de propria sexualitate, sexualitatea partenerului, consecințele vieții sexuale; responsabilitate față de sine, față de societate și față de Dumnezeu”.

Scrisoarea adresată tinerilor se încheie prin îndemnul de a ne raporta la familie ca la o „mică Biserică”, celula de bază a Bisericii.


Textul integral:

Scrisoarea episcopilor Bisericii Ortodoxe din Germania despre dragoste, sexualitate şi căsătorie, adresată tinerilor

„În ziua când l-a făcut Dumnezeu pe Adam, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut. Bărbat și femeie i-a făcut; și i-a binecuvântat și i-a numit cu numele de „om” în ziua în care i-a făcut.“ (Facerea 5, 1-2)

Dragi tineri creștini ortodocși din Germania!

Ca episcopi ai Bisericii voastre din Germania, ne adresăm vouă prin intermediul acestei scrisori speciale, cu intenția de a ne pronunța referitor la câteva probleme actuale. Lumea devine tot mai mică. Problemele arzătoare ale timpului nostru devin din ce în ce mai clare şi proeminente. Ele se referă cu profunzime la însăşi existența umană – la existența voastră: Dumnezeu vă încredințează vouă prezentul și viitorul.

1. Trăim într-o țară în care fiecare dintre noi are posibilitatea să evolueze în condiții de libertate și de respectare a demnității omului. De-a lungul istoriei omenirii nu a fost totdeauna aşa, iar în multe țări ale lumii nu este nici astăzi. Faptul că trăim în Germania unde pacea, libertatea, democrația și drepturile omului fac parte din valorile comune ale societății poate fi considerat ca o binecuvântare a lui Dumnezeu.

Față de extremismul religios, care amininţă să devină în multe locuri din ce în ce mai puternic, noi, ca şi creștini suntem chemați să apărăm aceste valori cu toată tăria. Ele sunt în concordanță cu imaginea omului din Sfânta Scriptură și din Tradiția Bisericii noastre: aceea că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Facerea 1,27 ). Capacitatea omului de a lua decizii în mod liber o recunoaștem ca pe una din caracteristicile acestui chip dumnezeiesc.

2. Această libertate este un dar extraordinar de prețios, pe care trebuie să-l folosim cu deplină responsabilitate. Responsabilitatea și libertatea sunt indisolubil legate între ele. Acest fapt se manifestă în toate domeniile vieții, determinând şi răspunsul nostru la întrebarea, dacă dorim să ducem o viaţă în singurătate sau în comuniune, precum și la căutarea unui partener, respectiv a unei partenere. În legătură cu aceasta apar şi un șir de întrebări legate de sexualitate, căsătorie, diferenţa între cununie civilă și religioasă, etc. Aceste întrebări îl privesc pe fiecare în adâncul sufletului, avându-se în vedere că fiecare își determină calea vieţii sale prin libera sa decizie.

Sperăm că reflecțiile următoare vor fi de un real ajutor, deoarece fiecare este liber să își determine individual calea vieții proprii. Ele încurajează preocuparea responsabilă cu aceste întrebări și astfel dialogul din Biserica noastră.

3. Unul din cele mai cunoscute şi îndrăgite pasaje biblice este capitolul 13 din prima scrisoare a Sfântului Apostol Pavel adresată corintenilor, supranumit și „Imnul dragostei”. Acolo Sfântul Apostol descrie dragostea ca pe o putere, care face posibilă învingerea egoismului propriu. Cum este cu putință? „Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.“ (I Corinteni 13, 4-8). Așadar, dragostea ne îndrumă spre desăvârșirea propriei noastre ființe umane și spre cunoaşterea adevărului. Ea este mai prețioasă decât orice altă virtute: „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.“(I Corinteni 13,13).

În acest sens dragostea pentru o altă persoană este o afecțiune necondiționată: când iubesc nu mai așez propria mea persoană în centrul existenței mele. Dragostea este atotcuprinzătoare, dinamică și înseamnă mai mult decât „fluturași în stomac“. Originea ei sunt cuvintele lui Hristos, pe care le concretizează: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup.“ (Matei 19, 5-6).

4. În timpurile noastre mulți tineri, bărbați și femei, au relații sexuale înainte de căsătorie. În acest context, mulți întreabă care este, în această privință, poziția Bisericii Ortodoxe. Misiunea Bisericii noastre este să-și însoțească credincioșii cu sfaturi duhovnicești și nu să formuleze mecanic instrucțiuni. Aceasta nu înseamnă însă permisivitatea pentru un libertinaj sexual. Subliniem: este foarte important să ne comportăm cu responsabilitate – față de propria sexualitate, față de sexualitatea partenerului sau a partenerei, precum și referitor la urmările vieții sexuale; cu responsabilitate față de propria persoană, de societate şi în fața lui Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel se adresează corintenilor: „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?“(I Corinteni 6,19).

Acest capitol al scrisorii către corinteni este dedicat libertății care rezultă din legătura cu Hristos şi care poate fi trăită într-o căsatorie binecuvântată de Dumnezeu. Din această cauză dorim ca dragostea voastră să fie încununată printr-o căsătorie religioasă pentru ca, prin aceasta, să ia ființă  o familie creștină, în care să învățați să cinstiți, să promovați și să protejați  viața în general și viața nou concepută. În acest context vă reamintim că embrionul este o ființă umană începând din momentul concepției.

Apelăm la voi: Nu treceți sub tăcere întrebările voastre! Exprimați-le! Discutați cu oameni competenți. O discuție deschisă poate să vă ajute să vă cunoașteți pe voi înșivă mai bine și să luați decizia cea mai bună. Deschiderea sufletului este vindecătoare pentru suflet. În mod special vă chemăm la convorbiri cu îndrumători care se bazează pe o bogată experiență duhovnicească. Biserica noastră Ortodoxă are o tradiție îndelungată în ceea ce priveşte dialogul terapeutic-duhovnicesc. Acesta poate fi de mare ajutor şi astăzi, în vremea comunicațiilor electronice.

5. Trăim într-o țară în care cununia religioasă ortodoxă are loc de regulă după ce soții s-au căsătorit civil. Scopul acestei căsătorii este ca bărbatul și femeia să beneficieze de garanțiile dreptului civil.

Pentru noi ca şi creștini, căsătoria se întemeiază pe dragostea lui Dumnezeu, pe care Iisus Hristos ne-a dovedit-o prin întruparea, moartea pe cruce și învierea Sa. De aceea, pentru un om care crede în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, căsătoria este mai mult decât o înțelegere lumească și, desigur, mult mai mult decât sărbătoarea nunții. Ea presupune promisiunea fidelității pe durata întregii vieți, comuniunea între soți fiind în strânsă legătură cu Iisus Hristos.

Soții sunt chemați să își asume comuniunea ca un dar al lui Dumnezeu și s-o perceapă ca pe o formă de manifestare a dragostei reciproce, care ar trebui să fie trăită în Biserica lui Hristos. Marea importanță a acestei taine iese în evidență și în cadrul slujbei cununiei, când mireasa și mirele sunt încununaţi unul cu altul şi unul pentru altul. Pentru a scoate mai mult în evidență acest înțeles, Sfântul Apostol Pavel recurge la imaginea legăturii dintre Hristos și Biserica Lui, pe care o numeşte taină. „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică.“[1](din citirea apostolului la celebrarea cununiei; Efeseni 5,32)

În timpul slujbei cununiei se rostesc de asemenea mai multe rugăciuni pentru ca Dumnezeu să dăruiască soților „roadă pântecelui”. Biserica noastră Ortodoxă binecuvântează dorința de a avea copii și consideră copilul ca fiind un dar al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, o căsătorie este sfântă și deplină și fără copii. Noi suntem de părere că a te gândi la mărimea familiei face de asemenea parte dintr-o viață creștină responsabilă. În același timp trebuie însă să luăm în considerare faptul că, pentru creștinii ortodocși, avortul, adică uciderea unui organism viu, este absolut inadmisibilă, atât în cadrul plănuirii familiei cât și din alte considerațiuni.

Toate aceste aspecte vor fi abordate cu ocazia discuțiilor de consiliere, cu preotul paroh, înainte de cununie. Aceste convorbiri sunt mai mult decât o formalitate înainte de căsătorie; ele trebuie să aibă loc înaintea începerii pregătirilor practice legate de sărbătoarea nunții.

  1. Într-o societate pluralistă ca în Germania, căsătoriile între ortodocși șialți creștini, numite interconfesionale, nu sunt o raritate. Astfel de căsătorii au contribuit în ultimele decenii la o întâlnire mai profundă în credință și la o mai bună cunoaștere reciprocă. Aceste căsătorii dovedesc de asemenea posibilitatea educației copiilor în respect față de diferitele tradiții. Împreună cu Biserica Romano Catolică și Biserica Evangelică din Germania au fost elaborate documente care tratează probleme practice legate de căsătoriile interconfesionale. Însă și în cazul acestor căsătorii sunt necesare convorbiri duhovnicești însoțitoare.

Aceste căsătorii implică și provocări:  întrebările legate de primirea Sfintei Împărtășanii în comun, a intercomuniunii, rămân nerezolvate; documentele sus menționate nu pot oferi un răspuns corespunzător. Punctul de vedere al Bisericii noastre este în continuare același: această Împărtăşire nu este posibilă decât în cazul unei unități depline în credință. În cazul căsătoriilor interconfesionale nu este dată o asemenea unitate. Cu toții suntem confruntați cu o situație dureroasă, care devine în cele din urmă o provocare teologică. Trebuie să recunoaștem această stare de fapt cu toată sinceritatea. Din această cauză Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să depășim cât mai curând această despărțire și să ajungem la unitatea tuturor.

  1. Căsătoria cu un partener necreștin respectiv o parteneră necreștină este un subiect și mai complicat. Aceste căsătorii se numesc interreligioase; lor le lipsește baza creștină comună. Parteneriatele respectiv căsătoriile interreligioase declanșează câteodată conflicte care pot duce în cele din urmă la marginalizarea persoanelor în cauză. Aici ne referim din nou la darul libertății, oferit de Dumnezeu oamenilor: constrângerea unei distanțări din motive religioase față de persoana iubită nu corespunde libertății dobândite de omul creat după chipul lui Dumnezeu (Facerea 1,27). O cale posibilă de urmat în cazul parteneriatelor interreligioase este cea a căsătoriei civile. Aceasta reprezintă o garanție legală și asigură egalitatea în drepturi între soți. Pe de altă parte, o căsătorie civilă oferă de regulă prea puțin oamenilor care cred în Dumnezeu și care năzuiesc ca Dumnezeu să le binecuvânteze căsătoria. Ei își doresc o ceremonie religioasă prin care rezultă în mod concret că Dumnezeu le binecuvântează comuniunea.

Biserica noastră nu poate celebra o asemenea ceremonie, deoarece baza Tainei Cununiei este credința în Dumnezeul Treimic. Biserica consideră însă că această dorinţă este cu totul îndreptăţită. În consecință, Biserica Ortodoxă din Germania însoțește, dacă se dorește, și perechi interreligoase pe calea vieții lor și oferă oricând sprijin cu sfaturi și fapte concrete. De asemenea, îndemnăm aceste perechi să vorbească deschis și constructiv atât înainte cât și după căsătorie despre problemele rezultate ca urmare a diferențelor religioase, ca de exemplu educația copiilor.

8. O temă arzătoare a zilelor noastre este homosexualitatea precum și parteneriatele homosexuale. În principiu este bine că se discută deschis despre aceasta în societatea noastră, deoarece pe durata multor secole, oameni homosexuali au fost ignorați, chiar și asupriți și persecutați, ca de exemplu în timpul naționalsocialismului. Sfânta Scriptură, atât în Vechiul cât și în Noul Testament, cuprinde mărturii împotriva homosexualității, care astăzi dau naştere la controverse. Tradiția Bisericii noastre cuprinde de asemenea multe luări de poziție împotriva homosexualităţii.

Ca orice înclinație trupească, homosexualitatea trebuie să fie supusă prin reticenţă, înfrânarea patimilor nestăpânite, asceză abstinentă precum cea practicată prin post. Desigur, există încă multă lipsă de cunoaştere cu privire la apariția homosexualității. Este posibil să contribuie factori genetici, psihici și culturali, dar în realitate nu este limpede care este rolul acestor factori și care este interdependența acestora. În conformitate cu credința ortodoxă, Taina Cununiei presupune o legătură între bărbat și femeie, depășind perspectiva exclusiv socială a acestei legături.

Din această cauză, căsătoria perechilor homosexuale nu este posibilă în Biserica noastră. Întrebările cu privire la persoane homosexuale, la care nu s-a găsit încă răspuns, fac parte din preocupările asistenței duhovnicești. Aceste persoane sunt însoțite de Biserică cu mult tact. Deoarece toți oamenii sunt creați după Chipul lui Dumnezeu, fiecăruia trebuie să i se acorde în consecință acel respect care corespunde tocmai Chipului Dumnezeiesc din om. Aceasta este valabil și pentru comunitățile noastre bisericeşti, care sunt chemate să întâmpine toți oamenii cu dragoste și respect.

Concluzie

9. Societatea în care trăim este în permanentă schimbare. Salutăm în mod deosebit acele schimbări care sunt pătrunse de Duhul Evangheliei lui Iisus Hristos. În zilele noastre, familia tradiţională este supusă unor provocări radicale. Dragi tineri creștini ortodocși, fiți fideli cuvintelor apostolului Pavel adresate Tesalonicenilor: „Toate să le încercați; țineți ce este bine.“ (I Tesaloniceni 5,21) . Noi toți suntem mereu, din nou chemați să susținem și, mai ales, să trăim chipul omului care ne este dat prin credința noastră ortodoxă. Viziunea cu privire la familie ca fiind „biserica de acasă“, celula primară a Bisericii în integralitatea ei, ne călăuzeşte permanent spre viitor.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Frankfurt pe Main, 12 decembrie 2017

+ Mitropolitul Augustin al Germaniei, Exarh al Europei Centrale,
Președinte
şi ceilalți membri ai Conferinței Episcopale Ortodoxe din Germania

O Biblie veche de 1200 ani a fost descoperită în Turcia

BIblie-turciaO Biblie veche de 1200 ani a fost descoperită în provincia Diyarbakır din sudul-estul Turciei, în cadrul unei acţiuni de combatere a contrabandei demarată de poliţia locală marţi, 4 februarie 2019.

Biblia are 34 pagini şi conţine numeroase motive religioase gravate cu aur, informează Daily Sabah.

Poliţia a găsit Biblia în posesia a trei persoane care încercau să o vândă, fiind apoi predată unei echipe de arheologi de la o universitate locală pentru a fi analizată.

Provincia Diyarbakır se află la graniţa cu Siria şi nu este cunoscut dacă Biblia recuperată provine din ţara vecină sau de pe teritoriul Turciei.

Florin CREȘTINUL

Prinţul Charles, unul dintre marii ambasadori ai valorilor satului românesc

Aşa l-a numit Ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord la București pe Moştenitorul Coroanei Britanice în dialogul purtat marţi cu Patriarhul Daniel.

Cuvintele Excelenţei Sale, domnul Andrew Noble, sunt pe deplin argumentate având în vedere dragostea Prinţului Charles pentru România, pentru satul românesc, dar şi pentru spiritualitatea ortodoxă autohtonă.

Prinţul Charles a vorbit în diferite ocazii despre valorile patrimoniale ale României şi a achiziţionat mai multe proprietăţi în ţara noastră, mai ales în zona rurală, pe care o consideră o comoară din punct de vedere al culturii şi tradiţiilor populare.

Prinţul Charles a vizitat Patriarhia Română

În a doua vizită oficială efectuată în România, în anul 2017, Alteța Sa Regală Prințul de Wales s-a întâlnit cu Patriarhul României.

În cadrul întâlnirii a fost abordată posibilitatea unei colaborări între Patriarhia Română și două fundații (Prințul de Wales și  Pro Patrimonio) în vederea conservării și punerii în valoare a patrimoniului cultural și religios românesc.

Prințul de Wales a subliniat importanţa moştenirii culturale româneşti şi a apreciat receptivitatea României pentru conservarea acesteia.

De asemenea, Prinţul Charles, prin fundaţia care îi poartă numele, a investit peste un milion de lire sterline în promovarea patrimoniului natural şi cultural al României, precum și în proiecte ce pot contribui la dezvoltarea rurală a țării.

Este cunoscut faptul că Prinţul de Wales este un susţinător permanent al proiectului „Ambulanța pentru monumente” prin intermediul căruia este finanţată renovarea unor lăcaşuri de cult importante pentru patrimoniul românesc.

Din 2016 până în prezent, prin proiectul „Ambulanța pentru monumente”, s-au desfășurat intervenții la peste 15 monumente din Transilvania și Banat.

Florin NAHORNIAC