Arhive zilnice: 21 februarie 2019

ÎN APĂRAREA MITROPOLITULUI IOAN AL BANATULUI

  1. Dan Negru, în apărarea Mitropolitului Ioan al Banatului: La acuzații, el întoarce și celălalt obraz, încălcând regulile de marketing și PR (activenews.ro)

IPS-Ioan-Selejan-mAșa cum s-a putut observa în ultimele zile, susținătorii Referendumului pentru Căsătorie și cei care au votat, persoane publice sau oameni simpli, au fost „mitraliați” pe rețelele de socializare, fiind etichetați în toate felurile. De atacurile post Referendum ale progresiștilor nu au scăpat în primul rând reprezentanții Bisericii Ortodoxe, blamați pentru că au susținut cauza modificării Constituției pentru protejarea familiei. Așa cum s-a întâmplat în cazul Mitropolitului Banatului, căruia un diplomat român i-a cerut demisia pentru că s-a implicat în Referendum.

Într-un comentariu postat pe Facebook, cunoscutul prezentator de televiziune Dan Negru îl apără pe Mitropolitului Banatului, scriinnd că, mai mult decât oricând, în aceste zile „lipsa  marketingului și a P.R-ului laic costă biserica”. „La acuzatii, Mitropolitul Banatului întoarce si celălalt obraz, încălcând regulile de marketing și pr.”, scrie Dan Negru.

 

Acesta este textul postat de Dan Negru:

”Lipsa marketingului, a P.R-ului laic costă biserica in zilele astea.

La marginea unui sat de lăngă Timisoara știam că trăiesc cateva familii sărace.

Cand acolo a început construcția unei case și nici măcar sătenii nu știau ca biserica o construiește. 

Au aflat doar când l-au văzut pe Mitropolitul Ioan pe șantier.

Azi, Mitropolitului i se cere demisia și pentru ca „nu se dedă la fapte caritabile” !

Am fost atunci cu Mitropolitul pe șantier și l-am întrebat de ce nu-și promovează biserica faptele caritabile .

A tăcut…

Eu -vanitosul- faceam fotografii.

La acuzatii, Mitropolitul Banatului întoarce si celalat obraz, încălcând regulile de marketing și pr.

Si dacă un CMO (chief marketing officer) ar putea arăta celor îndoiți că biserica nu e despre Dragnea, Mercedesuri si popi pedofili?

Habar n-am cum ar arăta o biserică marketizată. 

O fi venit vremea?

2. Katya Kelaro – Răspuns la scrisoarea deschisă a deputatului Vasile Popovici către Mitropolitul Ioan al Banatului

 

La mai puțin de două ore de la anunțarea rezultatului referendumului pentru familie, tratat cu defetism de către decoctul social românesc, împărțit în tabere ce își serbau victoria ori își înghițeau cu întîrziată demnitate lacrimile, s-au auzit voci căutînd vinovații ce trebuie să răspundă în fața mulțimii instigate. Am remarcat un nume în capul listei vinovaților, un nume ce are o rezonanță de rug aprins, un nume cu rezonanță de stejar, în jurul mîinilor căruia s-a așternut un lanț al acuzării, la fel de greu ca al condamnaților la galeră. Marile talazuri ale amenințărilor cu excluderea din UE au încetat subit, teama că Alianța pentru Familie va deveni partid s-a topit, vuvuzelele și petardele aruncate în timpanul nostru, legate de indecenta sumă cheltuită pentru organizare, din care s-ar fi putut face restul autostrăzii abandonate de Bechtel, spitalele și școlile închise, au încetat, agitatorii de profesie au folosit mașina de fum, reclamele și-au făcut efectul. Circul s-a terminat, iar rezultatul i-a surprins pe toți, mai puțin pe cei care au pregătit minuțios scenariile pentru deturnarea unui moment în care decența putea să își ia revanșa în cartea românească de istorie. 

Cineva trebuia să plătească pentru asta, cineva important, al cărui nume e nepătat, pentru ca, o dată cu lovitura în coaste dată corabiei, să fie lovită și pe punte, și catargul ei uman, sprijinul, scripetele de care se lega speranța, să fie smuls și aruncat în adînc. 

Scena acestei scrisori deschise parcă e desprinsă dintr-un film antologic, „Țarul”, în regia lui Pavel Lunghin, în care Mitropolitul Filip, interpretat magistral de Oleg Iankovski, e lăsat pe mîna opricinicilor care îi vor reproșa, îl vor condamna și vor executa sentința, în numele țarului. Între Mitropolitul Ioan al Munților și Mitropolitul Filip, personajul din film, există numeroase asemănări de conduită. Le vom analiza pe rînd, la vremea potrivită. Pe fondul comunicării sociale debreiate de informațiile contradictorii și presiunile media, referendumul generat de Coaliția pentru Familie a eșuat într-un banc de nisip, ironii și indiferență, revelînd mai multe aspecte ce au fost ignorate în timp.

Ce anume i-a reproșat Vasile Popovici, semnatarul scrisorii deschise, Mitropolitului Ioan al Banatului? Faptul de a fi fost printre inițiatorii referendumului, citez, ,,deși rolul dvs. ca ierarh nu e cîtuși de puțin să inițiați legi.Căderea referendumului ar trebui să fie un moment de reflecție profundă – pentru dvs ca și pentru acei preoți care s-au implicat în politică și-n treburi lumești, de aici și din toată țara. Mesajul pe care l-au transmis cetățenii români ieri și azi e clar ca lumina zilei pentru ierarhii bisericii noastre ortodoxe: e momentul renunțării la lux, la iubirea de arginți, la legătura veche cu un partid anume și cu toate partidele. E de multă vreme momentul să uitați de milioanele de la buget. E momentul, Părinte, să redescoperiți creștinismul, care înseamnă iubire necondiționată pentru aproapele, și mai ales pentru aproapele în nevoie. E momentul, Părinte, să vă reîntoarceți la operele sociale, cu modestie și dedicație curată. E momentul, Părinte, o tot repet, să vă lepădați ca de Necuratul de tentația politică. La ora bilanțului nu numai liderii politici trebuie să-și prezinte demisiile, ci și preoții implicați în această făcătură. Dvs. cel dintîi. Să vă luați haina călugăriei și să vă retrageți în meditație și penitență lungă. Mai ales pentru dvs. sună acest îndemn, Părinte, ca Mitropolit al Banatului, naționalist într-o regiune multiculturală, închistat într-o societate locală deschisă la minte, anti-ecumenic într-o Timișoară ecumenică. Să faceți bine, ca inițiator al demersului, să vă puneți întrebarea grea, grea de tot, de unde returnați la vistieria statului cele 35 de milioane de euro, cît ne-a costat fantezia dvs de aventurier în lumea legilor lumești. Și nu uitați: e momentul, Părinte, să vă retrageți la mănăstire, spre iertarea păcatelor și îndreptarea minții!”.

Înainte de a răspunde acestor acuzații, să vedem cine sînt cei doi, acuzator și acuzat, intrați sub lupa analizei. 

Vasile Popovici, deputat de Timiș PL 93 PAC, ambasador în Portugalia în perioada 2006-2011 și în Regatul Maroc 2011-2016, profesor la Universitatea de Vest Timișoara de literatură franceză. Activitatea sa parlamentară, în cifre, conform siteului cdep.rp al Parlamentului României, în date publice, prezintă 13 luări de cuvînt în 11 ședințe, declarații politice 2, interpelări 17. Cu cinci ani mai mic decît Ioan Selejan, cel către care arată cu degetul. 
Cine este acest Ioan, ajuns din vrerea omului și mila Domnului, păstor al Arhiepiscopiei Banatului? Ce anume l-a îndemnat să susțină Coaliția pentru Familie? A fost oare încercarea de fundamentare a familiei, în formula conformă cu Sfînta Scriptură, o îndepărtare de la misiunea sa ca reprezentant al Bisericii?
Vom apela, pentru o ilustrare cît mai elocventă chiar la cuvintele mitropolitului, desprinse din puținele interviuri acordate presei, dar și din bogăția pergamentelor, predicilor, epistolelor, cuvîntărilor ocazionale, referitoare strict la subiectul în cauză: familia creștină românească.

Născut la 16 noiembrie 1951 la Pietrani, Crișana, adică, în ținutul Bihariei, așa cum ne prezenta Alexandru Mitru în Țara Legendelor județul Bihor, în apropierea deloc întîmplătoare a Crișului Negru (ca semn al hainei monahale, de care nu se va despărți nicicînd), e de formație inginer. Biografia sa, însumînd Liceul „Constantin Brâncuși” Oradea 1971, Facultatea de Instalații și Automatizări, 1976, Seminarul Teologic Craiova 1986, Facultatea de Teologie Ortodoxă Sibiu 1990, Institutul Biblic din Ierusalim 1994, cu două doctorate, unul în Studii Biblice și altul în Egiptologie și Orientalistică. La 29 de ani, călugărit la mănăstirea Lainici, din Gorj unde a fost și stareț și a restaurat mănăstirile Tismana, Polovragi, Bucovăț. Ca arhimandrit, a fost Superior al Așezămintelor Românești de la Ierusalim, de unde a fost chemat în țară pentru treapta de episcop. Cuvîntul lui la intronizarea ca Mitropolit denotă nu aroganță, ci contrarul: ,,Eu n-am venit să stau pe tron, ci să slujesc”. Despre sine a spus că este ,,Ioan, cel cu cartea de muncă la Dumnezeu”, ,,Clopotarul unui oraș de aur”, ,,mecanic la trenul veșniciei”, iar reședința episcopală considerînd-o doar o ,,haltă a pelerinajului vieții”, spunînd despre sine că este un simplu lucrător al viei lui Dumnezeu. ,,Şi azi, cînd iau anumite decizii, mă raportez mai mult la codul etic al ţăranului român, cu bunul său simţ, nu la cel al unei aspre şi tăioase legi. Tot vorbim de valori europene, dar, oare, valorile noastre creştine româneşti nu sînt europene, de consistenţă universală?! Cum să le abandonăm pe cele ce vin din ancestral şi să ne îmbrăcăm într-o haină care nu poartă amprenta unei profunde vieţi morale?” (Lăcrămioara Ursa, „Eu n-am venit să stau pe tron. Mitropolitul Ioan, cel cu cartea de muncă la Dumnezeu…”, publicat în „Renașterea Bănățeană”, 29.02.2016).

Mai mult, cu un umor și un comportament amintind de Adeț Anatoli, călugărul portretizat în capodopera cinematografică despre lumea ortodoxă, Ostrov, părintele Ioan, aduce înaintea obștii, firul unei vieți urzite și țesute în jurul lui Dumnezeu. Biografia sa e presărată cu întîlniri abisal radicale cu spațiul transcendent. Lumea satului pe care o evocă are irizații din alt timp și îl obligă să o apere, căci mama și tata îi sînt coloanele de templu la întîlnirea cu destinul. Citez: ,,Încă din secolul al XVIII-lea, în familia noastră erau dieci, mai exact cîntăreţi de biserică. În acea vreme, să ştii să citeşti şi să cînţi poate era mai mult decît o licenţă astăzi. Pe un deal, deasupra casei noastre, era o biserică de lemn, unde cîntau aceşti strămoşi ai mei. În timpul ravagiilor generalului Bucov, cînd peste 150 de biserici şi mănăstiri din Transilvania au fost distruse, nici acest sfînt lăcaş nu a scăpat. Străbunii mei au recuperat o parte din grinzile bisericii şi, ca ele să nu fie profanate, le-au pus în tavanul casei noastre. Pe-alocuri se mai păstrau şi urme de pictură. Aşa că am spus că m-am născut într-o biserică şi, mai înainte de a-mi vedea mama, L-am văzut pe Dumnezeu… în grindă” (Lăcrămioara Ursa, art. cit.).

Cuvîntînd de parcă ar fi continuat istoria românilor în chipuri și icoane a lui Nicolae Iorga, evocă chipul mamei cea care,, m-a învăţat despre Dumnezeu. Încă e o chestiune neelucidată că, de mic, eu stăteam în biserică în strana episcopului. Era singurul scaun liber, în care mă ajuta un om să urc. Pe vremea aceea, femeile aduceau mereu ceva în sîn (un măr, o pară), în speranţa că îşi vor întîlni pe cei din familie, pe nepoţi…Veneau şi la mine rude cu cîte un fruct sau o bomboană, lucru pe care l-am asemănat mai tîrziu cu primirea unui pomelnic. În munţi [la Episcopia Harghitei şi Covasnei – n. r.], am stat foarte puţin în această strană, deoarece cîntam. Poate de cîteva ori în 20 de ani. Chiar m-a întrebat cineva de ce nu ocup acel loc, iar eu am răspuns că mi-am făcut stagiul pe cînd eram mic. Cînd am mers la şcoală, am făcut un pas înapoi, trecînd în strana diecilor”.
A îndrăznit să apere sfînta alianță a părinților cu următorul argument „M-au întrebat unii oameni ce mi-au fost părinţii [fiind convinşi că parcursul lung de studii a avut o bază şi un model acasă – n. r.], iar eu le-am spus că profesori universitari: mama, de limba şi literatura română, iar tata, de fizică-matematică. Au răspuns că se vede şi, după ce erau convinşi de aceasta, le explicam că părinţii mei au avut şapte clase: mama – patru, iar tata – trei, deoarece pe el l-au dat bunicii, aici, în Banat, să muncească. […] Cînd am absolvit opt clase, i-am spus mamei că mi-ajunge, iar ea, profesor universitar cu patru clase, aflînd despre posibilităţile mele intelectuale, m-a luat într-o dimineaţă, după ce au cîntat cocoşii, pe la 3-4, să mă pregătesc pentru admiterea la liceu. Eram modeşti, nu aveam nici măcar ceas. Totul era după cîntatul cocoşilor, după răsăritul lunii ori al luceafărului de dimineaţă”. 
Mai tîrziu a ajuns şi la Ierusalim ,,la un pas de Mormîntul Mîntuitorului, de Drumul Crucii şi la o… pîine de cel despre care se spune că i-ar fi la inimă, Sfîntul Ioan Iacob din pustia Hozevei. Acolo, unde pietrele depun mărturie, Înaltul Ioan Selejan a făcut acea parte de studii pentru sine: „Am zis să fac politehnica pentru tata, teologia pentru mama, iar şcoala doctorală pentru mine. Studiul meu era pe epoca primară a creştinismului, coborînd chiar mai jos, spre zona păgînă”. Poate şi datorită acestei aplecări ştiinţifice a ierarhului, majoritatea monahilor călugăriţi în Harghita şi Covasna de ÎPS Ioan poartă nume de sfinţi din acea perioadă, fiind oarecum unice: Teona, Esia, Sositea, Loida, Damaris… „Nimeni nu mai pomeneşte aceşti sfinţi›, spune mitropolitul pus acum în faţa unei alte încercări, aceea de a unge roţile oarecum ruginite ale unei locomotive responsabile de trenul pentru veşnicie al Banatului”.

Însă noi, pentru aflarea profundă a adevărului, nu ne vom opri doar la declarațiile, considerate poate de unii duioase, ale episcopului. Vom cere, în numele celor 35 milioane din contul referendumului, explicații privitor la ce anume a stat la baza nevoii de a defini familia formată dintr-un bărbat și o femeie, așa că am intrat pe siteurile de statistică referitoare la comportamentul demografic al României.

Vorbim de cifre acum: total avorturi 1958-2014, căci în 2015 mitropolitul a simțit nevoia să ființeze referendumul. Număr total de avorturi 21.904.658, cifră ce reprezintă cca 120% comparativ cu populația recensată. Numărul nu cuprinde statisticile din mediul privat. În județul Timiș, conform site-ului ProVita București, în anul 1970 au fost 8636 de avorturi, în 1990, 11.837 de copii avortați. Părintele Selejan vine dinspre Covasna și Harghita, în Covasna în 1970, erau 1751 de avorturi, Harghita 2907, la Iași în 1970 erau 11370 de avorturi, iar în 1990, 39.145 de cazuri, ceea ce semnifică faptul că perioada de avort liber a coincis și coincide cu perioada de amor liber. Nupțialitatea, termen ce definește numărul de căsătorii ne arată un indice de comportament aberant între 1949-1958 era de 10 căsătorii la 1000 de locuitori, spre 1982 a scăzut la 8,7 iar după 1994 este de sub 7 căsătorii la 1000 de locuitori, iar concubinajul, cităm din studiu,,considerat marginal, devine frecvent, adică central, căci exigențele individuale devin mai importante decît conveniențele tradiționale”. Numărul de copiii născuți în afara căsătoriei crește alarmant, atît la mame aflate în coabitare cît și de mame singure, de la 15% în 1992 la 27% în 2010. 

Timișul are una din cele mai scăzute natalități din țară, iar între 1990-1991 erau 315 avorturi la 100 de copii născuți vii. Familia numeroasă devine familie restrînsă. Politicile demografice au dus în primă fază la dispariția modelului fertilității de tip maltusian, înlocuirea cu controlul nașterilor de rang superior, ce a dus la întărirea familiei privită ca o instituție ce are grijă de generațiile viitoare”. Tot din respectivul studiu cităm ,,modelul familial altruist se metamorfozează în model familial individualist”, centrat pe ,,cariera profesională și ale forme de împlinire profesională, iar copilul joacă un rol mai modest în viața părinților”. Deciziile individuale de fertilitate reduc șansa copilului secund astăzi la 0. (Deci, nu aveam nici o șansă să mă nasc azi.) 

Studiul Generații și Gen din fondul ONU pentru populații arată că 70% din cupluri nu își doresc copii și că politicile guvernamentale răspund nevoilor actuale de a avea numărul de copii dorit (adică 0). De asemeni, degradarea factorului economic a dus la îngrădirea dorinței de a avea copii.

Acestea sînt doar cifre. Statisticile nu sînt oameni, ci numere. M-a surprins un lucru. Anexa cu evoluția demografică din România între 1968-2012 descrie forma unui brad de Crăciun. Se află la pagina 4 din Anexa cu evoluția populației demografice a României. A avut aceeași soartă cu cea a brazilor din munții Bihariei pentru ca eroii și uriașii să nu mai aibă unde să se întoarcă acasă. Tot din statistici, aflăm că după numărul de copii rămași prin desfacerea căsătoriilor, în 2012 erau 18929 cupluri fără copii, cu un copil 12825, cu doi copii 3851, iar cu 3 copii, 524 cupluri. În 2012, 17322 cupluri fără copii, cu un copil 9895, cu doi copii 3484 cupluri ce s-au separat, cu trei copii 445 de cupluri.

Revin la tezaurul negru, de nerecuperat: 21.904.648 de copii. Vieți frînte. Vieți pentru a căror șansă preoții au menirea să lupte căci a face avort e un păcat strigător la cer. Adică din categoria păcatelor demne de fundul iadului. 21.904.648 de crime. In Holocaust, au murit 9milioane de oameni. Noi, românii, am efectuat, prin propria voință, asupra propriului popor, aproximativ de trei ori un Holocaust. Au murit în Holocaust 1,1 milioane copii exterminați. Noi am exterminat de 21 de ori acest număr. De 21 de ori. Imaginați-vă căpușoarele acestor îngeri, nu mai mari decît cel al unui porumbel, o movilă cu 21.904.648 de capete de îngeri! Din numărul acesta de pietre scumpe se poate zidi o piramidă aztecă, și ei aveau obiceiul acesta barbar. Un munte de cranii. Un cimitir mare cît România, dar nu e o problemă acest tip de crimă. E pace, avortul e liber, e îngăduit de stat, nu și de Biserică. Ea își plînge fiii care, la Judecata de Apoi, ne vor osîndi pe cei care am preferat autostrăzi curate și pașaport liber în UE și să dispunem de corpul nostru cum vrem. Prețul acestor autostrăzi a fost că trotuarele le-am pardosit cu copiii și soțiile și mamele și fiicele și surorile noastre. Dar nu ne reproșăm nimic, dimpotrivă, îl acuzăm pe ierarh că a inițiat legi. Uită cel ce nu a citit poate niciodată Biblia că, în epistolele către credincioși, Apostolii dădeau indicații cu titlul de lege pentru viețuire curată, de la Tablele Legii aduse din munte de Moise la Legile Noului Testament. Ierarhul are cămara împărăției cerești pe mînă, e vistiernicul ce va da primul seama de orice fir de viață smuls din ogorul lui, de fiecare boabă de sînge vărsată din potirul anilor netrăiți de fiecare credincios. Veșmintele lui sînt murdărite de păcatele noastre, i le punem în spate să ni le albească prin rugăciune. Să nu uităm, Hristos a dat desfrînatei iertarea dincolo de care e un alt început. Să nu mai greșești! Noi ce facem? Ne complacem să fim la final de partea luciferică a Titanicului spre iad? 
Adeț Anatoli din Ostrov o alungă pe tînăra care voia să facă avort, îi spune ce copil de aur va avea și că nu o va vrea nimeni dacă va renunța la el. Jocul nu e mimat, e pe bune. Avortul poate fi stopat dacă tinerii aleg să întemeieze o familie și să dea șansa la viață unui copil. Așa că voi, dragi mame din România, care știți adevărul, dar nu ați fost la vot, lăsați în fotografiile voastre de familie un loc gol pentru ca lacrima unui înger să completeze vidul. Nu v-ați întrebat niciodată cum ar fi arătat? Ce ar fi ajuns? Cum v-ar fi strîns în brațe? De ce ați scăpat de ei ca de o tumoră cînd ei sînt singura binecuvîntare ce vă ferește de cancer? știați că un prunc în uter fabrică celule stem protectoare pentru amîndoi? Că s-a gîndit Dumnezeu și la asta? 21 milioane de brazi, 42 milioane de brațe de muncă, 42 de milioane de ochi privind spre cer…cît o boltă înstelată. Pentru că a încercat să îndrepte situația îngerilor netrecuți în catastifele omenești e vinovat Ioan Selejanul?

Ce spune el care semna pe vremea cînd păstorea în munții Covasnei și ai Harghitei, Ioan al Munților, haiduc al lui Dumnezeu, și ultim mohican din ceata uriașilor care trăiau cîndva prin aceste locuri în predicile sale? Vom cita doar cîteva, referitoare la raportul mamă-copil: ,,Învierea este prilej cu care Domnul ne-a împărtășit două mari bucurii: sosirea primăverii, înnoirea firii înconjurătoare și trăirea unei clipe din primăvara învierii lui Hristos”. În sala de așteptare a Învierii, ierarhul spune că ,,Un Iordan de lacrimi a curs din ochii celor care s-au întîlnit cu Hristos în minunata taină a Spovedaniei”. Lacrimi roditoare, spre folos duhovnicesc. Ce este pentru Ioan al Munților Golgota, locul răstignirii lui Hristos? ,,Everestul durerii”. La fel cum e pîntecul mamei. ,,Fiul lui Dumnezeu, Hristos Domnul, Este trimis în lume să ne caute pe noi cei ce l-am părăsit pe Tatăl, pe Dumnezeu. Hristos n-a fost trimis în lume de Tatăl să ne răscumpere cu aur și argint, ci să ne răscumpere cu sîngele Său. Aceasta este partea de avere a lui Hristos, Care n-a venit să-I răscumpere doar pe cei vii, ci și pe morți”, căci tot el continuă ,,Omul, ființă dihotomică, nu sfîrșește în țărînă, ci trece prin țărînă, dincolo, unde legile biofizice nu mai au nicio putere”. Care om? Ființa dihotomică devenită dihonică în relația lui cu Sine, căci pe Dumnezeu îl răstignise demult. Tot Ioan al munților continuă ,,Însă, spre cărarea către Cer, noi, oamenii, L-am așteptat ca pe un tîlhar. Dacă în drepturile omului intră și dreptul de a-l răstigni pe Dumnezeu. ,Noi, oamenii, L-am făcut să plîngă și pe Dumnezeu”.

,,Tu, mamă creștină, cîți prunci ai răstignit pe Golgota pîntecelui tău?”, căci ,,trăim într-o țară plină de cruci pe care au fost răstigniți atîția copii care voiau să se întoarcă la Tatăl și la mama lor și la al lor Creator”.
Munți de cruci străvezii, cînd infierea a devenit înfierare, vorbim despre sufletul de fier forjat al avortului. Copii, întrebați-vă mama: Cîți frați ar fi trebuit să am? Cîți frați, dați din pîntecul vostru afară? Bărbaților, aduceți-vă aminte, de cîte ori ați îndemnat sau constrîns o femeie să renunțe la rodul dragostei pentru voi? Cîte ierodiade și salomei care nu au votat căsătoria și familia au un talger pe care se află căpușoarele copiilor lor nenăscuți, jucînd cu această tipsie dansul macabru al morții? 
,,Dumnezeu a semănat pe pămînt viață, iar omul seamănă cruci” (Mitropolitul Ioan al Banatului).
,,Floarea de trandafir trăiește între spini. Oare de aici să se fi inspirat omul cînd, pe Cruce, L-a încununat pe Hristos cu spini?! Iată Trandafirul iubirii pus de om ntre spini! Spinii apără floarea trandafirului, însă Hristos, pe Cruce, nu Se putea apăra, căci avea piroane în mîini. O, Trandafir, Ce ai înflorit pe Crucea de pe Golgota, mireasma Ta a fost scump Sîngele Tău! Tu, nici azi nu Te-ai veștejit, ci ai rămas în Potirul Crucii, de unde, cei însetați de iubire vin să-și astîmpere dorul întîlnirii cu Cel de Sus. Omule, ai pironit un Trandafir, ai pironit pe Cruce pe Soarele Dreptății, dar nu ca să-I înveșnicești lumina acolo, pe Golgota, ci să-L stingi. Cîtă îndrăzneală a avut omul! Voia să stingă Soarele, să nu mai fie lumină ca să nu i se mai vadă ale lui fărădelegi. O, cîtă îndrăzneală să bați piroane în Soare! Pe Cruce, omul răstignește Trandafirul, sublimul frumuseții, iar lîngă Cruce vedem urîțenia frumuseții umane. Hristos, însă, cu piroanele din mîinile Sale, îl va restaura pe om aducîndu-l la frumusețea cea dintîi pe care o pierduse. Adam a fost izgonit din Rai pentru că a păcătuit, iar Hristos a fost izgonit de pe pămînt pentru că a iubit. Din doi ochi curgeau lacrimi care udau Trandafirul de pe Cruce. Erau ochii Maicii Domnului. Lacrimile Maicii Domnului au luat atunci chipul Cerului spre care Se îndrepta Fiul său. Privind în ochii Maicii Sale, văzu în ei chipul veșniciei, căci Cerul și veșnicia se topesc în ochii mamei. Zorile veșniciei răsar din ochii mamei. Ochii mamei sînt două stele pe bolta veșniciei. Tinerilor, vouă vă grăiesc: Iubiți-vă părinții și nu ardeți lacrimile mamei!” (Pastorala de Înviere a ÎPS Ioan, 2014).
,,Taina Bisericii nu poate fi înlocuită, căci vîrsta de aur a omenirii este cea pe care o trăim în Hristos”. La ora actuală, cînd societatea românească se vrea a deveni o structură diatomee.

 

Vom răspunde la și la celelalte capete de acuzare. ,,Arogant, trăind în lux”. Presa bănățeană consemna cum Mitropolitul Ioan își serbase ziua de naștere la o cantină socială, luînd masa cu săracii orașului și, întrebat fiind de ce se uită la coada de nevoiași ce așteaptă blidul cu mîncare, el ne-a dat o lecție tuturor ,,mă uitam să văd unde ar fi fost locul meu dacă nu era mama”. 

E adevărat, Mitropolitul Ioan a fost la masa politică a vremii sale, intermediind pacea de la Cozia. Cînd minerii lui Miron Cozma împînziseră și ocupaseră capitala, iar guvernul de la București se declarase depășit, haiducul din munții Covasnei, a coborît din rugăciune și împăcînd un om cu altul, pe mineri i-a convins să se întoarcă la casele lor și în abataj, iar pe domnii de la București să redevină domni în fața țării și a lumii. Haiducul acela a îmbătrînit și a devenit sihastru, sihastru cu un codru în piept, trăind în mijlocul lumii, și la care și astăzi vlădicii vremii vin și cer sfat. Astăzi, obrajii Mitropolitului Ioan amintesc de cei ai bunicului din scrierile lui Delavrancea, pe care ne amintim cum îl pălmuiseră nepoții de pe genunchi, o fată și un băiat, Care parte e mai frumoasă? Partea jertfelnică.

Nu a fost singurul ,,aventurier”, după cum a fost acuzat, plecat în goana nu după aur, ci după aurul sufletului omenesc, alături de el în Coaliția pentru Familie se regăsesc, cităm: Asociația Familiilor Catolice din România Vladimir Ghika, Asociația națională de Hemofilie, Asociația Înțelege Autismul, Sănătate mintală pentru copii Sf. Serafim de Sarov, Brașov, Asociația Juriștilor pentru apărarea drepturilor și libertăților, Asociația Dascălilor, Asociația Leeman Ahai – De dragul fraților mei, Asociația Inimi noi… și lista e departe de a se fi încheiat, abia începe.
Revin. Peste 21 de milioane de crime. Fiecare din noi duce cîte un Abel spre Dumnezeu. Dacă cele 21 de milioane de cranii ar fi fost cărămizi de hebel, s-ar fi putut construi un spital și o școală din ele. Și o universitate la care ar fi putut învăța. Pămîntul nostru sufletesc e un crater selenar de atîtea gropi și morminte fără cruce. Ioan al munților a fost aventurier în lumea lui Hades, scoțînd din lumea umbrelor sufletele celor ce nu se pot apăra. A mers pentru ele mai jos de Hades, a mers cu Hristos înainte, pînă la iad. A luptat și luptă donquijotește cu morile de vînt ale vremii. Avortul, la care sîntem părtași prin acceptare, toți, homosexualitatea, concubinajul, adică desfrîul. 
Pentru cei 21 de milioane de copii pe care nu i-a vrut, nu nici o țară, ci nici o mamă din România, cine răspunde? Acest referendum s-a făcut și pentru ca numărul acesta să nu se dubleze.

De ce m-am ridicat, eu, un om din mulțime, pentru a spune toate acestea? 
Creștinul e un avocat din oficiu atunci cînd Dumnezeu este băgat la închisoare în locul unui infractor de drept comun. 
Ioan al Munților, coborît din munții Covasnei, pășind desculț și pribegind prin pustiurile Iordanului, a venit să ne aducă acasă sufletul nostru pierdut.

Katya KELARO

sursa: Răzvan Codrescu / facebook

 

3. Stelian Gomboș – Scrisoare deschisă, publică, adresată IPS Părinte Ioan – Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

Înaltpreasfinţia Voastră,

Am citit şi eu scrisoarea domnului Vasile (Basil) Popovici, apărută/publicată în ziua de luni – 08.10.2018 – distins profesor şi diplomat care s-a apucat, nevoie mare, să-i facă observaţii şi să-l tragă de urechi pe Arhipăstorul Spiritual al Banatului, iar din această „uriaşă epistolă”, eu unul desprind, cel puţin, câteva concluzii:

– Un diplomat de carieră nu compune/nu alcătuieşte asemenea scrisori cu valoare de interogatoriu/rechizitoriu!…

– Un diplomat de carieră se documentează, fundamentează, argumentează, verifică şi îşi evaluează/cuantifică extrem de minuţios, de meticulos şi de atent, partenerul, eventual adversarul, înaintea realizării vreunei eventuale confruntări cu acesta, fie ea şi de natură epistolară sau, mai ales, publică, cum este (în) cazul de faţă!…

– Altfel spus, un profesor erudit şi un diplomat consacrat ar fi trebuit să ştie şi numărul de la pantofii, uzaţi, pe drumurile eparhiei/judeţului, pe care îi purtaţi Înaltpreasfinţia Voastră, aceea – modeşti şi simpli de postav veritabil, nemaivorbind de toată activitatea dumneavoastră, în ţinutul pluriconfesional şi multietnic al Banatului, după ce aţi slujit, vreme de douăzeci de ani, în ţinuturile muntoase, carpatine şi Româneşti ale Covasnei şi Harghitei, de unde, când aţi plecat, în urmă cu aproape patru ani, v-au plâns, regretat şi pomenit până şi mulţi trăitori, vieţuitori şi conducători locali de alte etnii şi confesiuni – nota bene, distinse Domnule Profesor şi Diplomat!…

 

– Totodată, a se lua aminte, un distins diplomat dacă ar fi avut ceva să vă spună ori chiar să vă adreseze, fie o recomandare, o sugestie sau chiar un reproş, ar fi pus mâna pe telefon şi ar fi solicitat o scurtă întrevedere, întâlnire sau audienţă cu Înaltpreasfinţia Voastră căci, eu unul, care vă cunosc din anul 1987, de când, în halat de inginer fiind, munceaţi la restaurarea Mănăstirii Tismana din judeţul Gorj, ştiu că sunteţi un veritabil partener al dialogului şi un sincer artizan al dezbaterii, sincere, oneste şi corecte şi, deci, distinsul diplomat ar fi putut lămuri, clarifica şi limpezi orice problemă ar fi avut-o cu sau faţă de Înaltpreasfinţia Voastră, în mod sincer şi personal, pozitiv şi constructiv, sunt absolut convins de acest lucru!…

Or, astăzi, şi să vedeţi de acum încolo, de aici înainte, Înaltpreasfinţia Voastră, este mai interesant să ne spălăm rufele în public, să ne punem poalele în cap şi să ne aruncăm invective, injurii şi calomnii peste gard căci aşa este la modă, mai nou, şi, mai mult decât atât, auziţi: vocea străzii trebuie auzită şi, îndeosebi, ascultată şi, mai abitir, chiar respectată, fiindcă aşa este political correct!…

Deh, acestea sunt, astăzi, vremurile!…

Înaltpreasfinţia Voastră, dacă Fiul lui Dumnezeu – Iisus Hristos – Domnul şi Omul a fost prigonit, batjocorit, huiduit, contestat şi relativizat apoi, noi, urmaşii şi slujitorii Săi la ce altceva să ne aşteptăm, mai ales acum, în aceste vremuri, când lucrarea, ştim noi toţi, a cui, este vădită, este pe faţă, este fără de ruşine, manifestându-se la lumina zilei, ea – care vine din tenebrele şi din umbrele întunecoase ale nopţii!…

În altă ordine de idei, trebuie luat, Înaltpreasfinţia Voastră, ceea ce este bun din orice situaţie sau împrejurare căci, cel puţin, în cea de faţă, unde dai şi unde crapă, în tot răul este şi un bine, în fond şi la urma urmei, acest distins domn diplomat cu vădit aer contestar şi ţinută de revoluţionar sau reformator, v-a făcut, practic, un foarte mare bine, aducându-vă, de fapt, în chip real, un serviciu, nu un deserviciu, deoarece iată, (măcar) în aceste condiţii, mai aflăm şi noi ce aţi mai făcut, între sau în ultimul timp, de parcă nu am şti, şi, cel mai important lucru: în acest fel ne mai apărăm, încurajăm, îmbărbătăm şi întărim şi noi unii pe alţii, în mod reciproc şi solidar, nu solitar, aşa încât mai avem puţin şi, chiar îi putem mulţumi domnului Popovici pentru această nesperată ocazie şi neaşteptat prilej!…

– Şi, de asemenea, în finalul acestei scrisori deschise, publice, aş dori, totuşi, să îi atrag, respectuos, atenţia domnului Popovici, anume: că niciodată un distins diplomat, fie el şi pensionar, nu va taxa, amenda şi sancţiona, public, nici măcar mediatic, pe un om care lucrează, trudeşte şi munceşte, pentru binele acestei ţări, pentru prosperitatea acestui neam şi pentru neatârnarea acestui popor, la un proiect de ţară – unul durabil, trainic şi veritabil, în momentele şi în condiţiile în care această naţiune este saracă dacă nu lipsită total de asemenea proiecte, de lung parcurs, iar când un vrednic călugăr, un distins monah, un Arhiereu al lui Hristos şi un Slujitor – Ierarh al Bisericii face şi doreşte, cu adevărat, acest lucru, între altele, al apărării familiei în această ţară, apoi, un asemenea demers/deziderat nu trebuie altceva decât a fi salutat, încurajat, apreciat şi admirat iar nu sancţionat şi amendat!…

Prin urmare, distinse domnule Popovici, vă recomand, sincer şi onest, chiar călduros, ca, altădată, să fiţi mai atent, mai precaut şi mai prudent, ca un bun profesionist şi veritabil diplomat ce vă pretindeţi a fi, chiar dacă, acum, sunteţi pensionar!…

Altminteri, din partea mea aveţi parte de toată preţuirea şi consideraţia mea!…

Atât, şi nimic mai mult sau nimic altceva!…

În rest, Înaltpreasfinţia Voastră, râmâne(m la) mila lui Dumnezeu, în tot şi în toate!…

Căci, „noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem!”…

Dumnezeu să vă poarte de grijă şi să vă ajute, în continuare, Înaltpreasfinţia Voastră, în tot lucrul cel bun! Amin!…

Cu aleasă preţuire şi deosebită consideraţie,

  1. Stelian Gomboş

(sursa: doarortodox.ro)

 

4. „Cu smerenie și pace în suflet”: Răspunsul Mitropolitului Ioan către diplomatul care i-a cerut retragerea

Basilica.ro:

Mitropolitul Ioan al Banatului a publicat un răspuns la scrisoarea deschisă în care Vasile Popovici, profesor la Universitatea de Vest din Timișoara și fost ambasador în Maroc şi Portugalia, i-a cerut retragerea din scaunul mitropolitan pentru că a susținut referendumul nevalidat pentru definirea căsătoriei.

Diplomatul i-a acuzat pe toți clericii care au susținut referendumul de implicare „în politică și-n treburi lumești” și a spus că ar trebui să-și prezinte demisiile.

În urma invalidării referendumului, Patriarhia Română îndeamnă în continuare la „unitate spirituală şi la apărarea a familiei binecuvântate de Dumnezeu”, la mai multă speranță și lucrare.

Mitropolitul Banatului a răspuns acuzelor Prof. Vasile Popovici „cu smerenie și pace în suflet”, nu doar pentru sine, „nu doar pentru ortodocșii care au fost ieri la referendumul pentru familie, ci și pentru catolici, protestanți, neoprotestanți, evanghelici-luterani, greco-catolici, evrei, poate și musulmani”.

Redăm în continuare răspunsul integral al Înaltpreasfințitului Părinte Ioan, publicat pe site-ul oficial al Mitropoliei Banatului:

 

Răspuns domnului profesor Vasile Popovici

Stimate domnule profesor Vasile Popovici,

Cu smerenie și pace în suflet, răspund scrisorii dumneavoastră, având menirea unui text public, chiar dacă rânduielile noastre bisericești ar putea îndemna spre „întoarcerea celuilalt obraz”. Vă adresez aceste rânduri pentru creștinii care cred în Biserica noastră Sfântă, nu doar pentru ortodocșii care au fost ieri la referendumul pentru familie, ci și pentru catolici, protestanți, neoprotestanți, evanghelici-luterani, greco-catolici, evrei, poate și musulmani.

Cu toții am susținut campania pentru familia creștină, mai ales că în Timișoara, oraș martir, s-a murit cu rugăciunea „Tatăl nostru” pe buze, pentru democrație, pentru libertate și pentru pluralitatea opiniilor (religioase, politice, sociale).

Ca oameni ai Bisericii, clerici și credincioși deopotrivă, avem obligația de a susține familia creată de Dumnezeu și binecuvântată de Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă nu am face acest lucru, ar însemna că ne dezicem de principiile credinței și ale moralei evanghelice, precum și de valorile neamului nostru românesc.

Așadar, nu mi-e rușine, Domnule profesor, că prin poziția mea am susținut familia creștină în esența sa, chiar dacă cu privire la aceasta mai avem încă multe de învățat. Familia creștină a fost, este și va fi pentru mine personal și pentru Biserica din care fac parte un proiect de țară, pe care îl voi susține din adâncul ființei mele.

Domnule profesor Vasile Popovici, eu sunt călugăr, am fost mulți ani în mănăstire, am slujit două decenii la frații români din munții Covasnei și Harghitei, după care,  la chemarea credincioșilor și a clericilor bănățeni, am venit la Timișoara.

https://www.facebook.com/plugins/post.php?href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2Fpermalink.php%3Fstory_fbid%3D10156260433079405%26id%3D778239404&width=500

Știu că Banatul, spațiu multiconfesional, multietnic și multicultural, are o cultură regională multiseculară, care poartă pecetea unicității. Respect această cultură, așa după cum respect credința fraților aparținători altor confesiuni creștine. De aceea, aș fi fost bucuros dacă, înainte de a scrie că sunt ”anti-ecumenic într-o Timișoară ecumenică”, i-ați fi întrebat pe reprezentanții cultelor religioase și ai comunității israelite despre bunele relații pe care le avem.

Cât despre „reîntoarcerea la operele sociale” regret, de asemenea, că nu v-ați informat cu privire la casele pe care le-am construit sau le-am cumpărat pentru familiile nevoiașe din Banat, inclusiv pentru cele cu aparținători în penitenciar.

Prin aceste rânduri nu încerc să mă justific, ci încerc să arăt cât de importantă este implicarea mea în viața cetății noastre și a Banatului în care trăim cu toții.

Precizez, totodată, că poziția Bisericii noastre și a Consiliului consultativ al cultelor religioase recunoscute în România față de referendum nu are legătură cu politica.

În final, Vă asigur că respect poziția Domniei voastre față de familie și Vă rog ca și Dumneavoastră să binevoiți a respecta opinia mea.

Cu cele mai curate gânduri,

                                                                                                                 †  Ioan

                                                                                                  Mitropolitul Banatului

Predică la Duminica Vameșului și a Fariseului: Sensul „urcării la templu”

Ne aflăm la începutul unei noi perioade liturgice a anului bisericesc, numită perioada Triodului, care ne pregătește duhovnicește pentru Sfintele Paști, vreme în care suntem chemaţi la adevărata pocăinţă. Fiecare duminică din această perioadă ne va transmite un mesaj necesar pregătirii pentru „călătoria noastră cu Hristos”, spre Postul Mare și prin Postul Mare. În această călătorie duhovnicească învăţăm de la Hristos cum să călătorim până la încununarea acestei călătorii, la Praznicul Învierii Domnului. Pilda biblică rostită de Mântuitorul, rânduită în această duminică, ne prezintă două personaje diferite, Vameşul și Fariseul, care se înfăţișează prin rugăciunea lor înaintea lui Dumnezeu, oferind astfel două modalităţi de a se ruga, aflate la poluri diametral opuse. Mântuitorul a rostit ucenicilor și celor care Îl ascultau această pildă care „coboară” spre noi înţelesul unei lucrări tainice, de „dincolo” de noi. Pildele au avut un rol deosebit în predica Mântuitorului, pentru că ele erau luate din viaţa cunoscută a ascultătorilor Săi și erau puse în legătură cu tainele cerești. De aceea, atunci când rostea o pildă Mântuitorul Iisus Hristos spunea: „Împărăţia cerurilor se va asemăna cu…” Primul care s-a urcat la templu ca să se roage a fost Fariseul, cel care, din punct de vedere formal, îndeplinea toate preceptele impuse de Legea Veche. Dar, de formalismul acesta și de orgoliul său, crezându-se îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, era marcată și rugăciunea Fariseului. De aceea, rugăciunea acestuia se numește și rugăciunea fariseică. Fariseul a intrat în Templu „ca să se roage” (Lc. 18, 10) și cu multă mândrie și îndrăzneala s-a așezat în faţa altora, lăudându-se pe sine și zicând: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş” (Lc. 18, 11), ca și cum Dumnezeu ar fi dator să-i asculte și să-i primească rugăciunea sa. Deși a vrut să fie o mulţumire adusă lui Dumnezeu, rugăciunea fariseului s-a transformat într-o laudă personală și o osândire a celorlalţi oameni, pe care îi privea peste umăr cu dispreţ, și mai ales pe acel vameș. Fariseului i se părea că, împlinind toate prescripţiile exterioare cerute de Legea Veche, ar avea dreptul de a se lăuda cu faptele sale bune în faţa lui Dumnezeu, spunând: „Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Lc. 18, 12). Prin orgoliul său și prin egoismul dovedit, fariseul considera că tot ce reușise să împlinească prin păzirea formală a poruncilor se datora numai vredniciei și puterilor sale personale, nu ajutorului lui Dumnezeu, de aceea a ajuns să judece și să dispreţuiască pe toţi ceilalţi.

Vameşul nu a avut îndrăzneală să intre în templu, ci a rămas doar la intrare – „departe stând” (Lc. 18, 13), recunoscându-și starea sa de păcătoșenie în care se afla. Vameșii îndeplineau cea mai ingrată meserie; luau bani la vamă, atât cât doreau și cât puteau ei, după propria lor socoteală și lăcomie. Acest vameș se ruga cu multă smerenie și „nu voia nici ochii să-şi ridice către cer”, ci bătându-și pieptul cu pumnii, striga: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” (Lc. 18, 13). Şi iată cum, în faţa lui Dumnezeu a fost mai primită rugăciunea vameșului păcătos, care s-a pocăit, decât a fariseului care se lăuda cu împlinirea Legii. Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Mântuitorul Iisus Hristos a exclamat: „Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa” (Lc. 18, 14), adică vameșul păcătos, care s-a rugat cu smerenie și cu multă pocăinţă, s-a împărtășit de mila iertătoare a lui Dumnezeu, mai mult decât fariseul, care, deși îndeplinise cele ale Legii, s-a mândrit și nu s-a smerit pe sine. De multe ori, poate, nici noi nu înţelegem îndeajuns semnificaţia cuvântului dumnezeiesc, cu care se încheie Sfânta Evanghelie: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc. 18, 14). El este oarecum un paradox. Se poate însă constata: cu cât cunoaștem și încercăm să pătrundem mai mult în tainele lăsate de Dumnezeu, cu atât ne dăm seama cât de puţin cunoaștem din tot ceea ce există. Smerenia nu este o stare excepţională a omului, ci una firească, de recunoaștere a dependenţei noastre faţă de Creatorul, Proniatorul și Mântuitorul nostru, este începutul adevăratei pocăinţe. De aceea, în orice rugăciune adresată lui Dumnezeu noi ne recunoaștem starea noastră de dependenţă și preţuire, ca „robi ai lui Dumnezeu”, slujitori ai Lui, dar și cea de „nevrednici şi păcătoşi”. Iar, în rugăciunea dinaintea Sfintei Împărtășanii, recunosc că dintre păcătoși „cel dintâi sunt eu”. Ne întrebăm uneori de ce trebuie întotdeauna ca noi să ne recunoaștem în faţa lui Dumnezeu greșelile făcute și să nu ne lăudăm cu faptele bune săvârșite? Recunoașterea greșelilor ne ajută să ne cunoaştem pe noi înşine și să ne îndreptăm, fiind mulţumitori pentru darurile primite, înaintând pe calea mântuirii. Prin puţinele noastre fapte bune, realizate prin ajutorul harului lui Dumnezeu, Îi întoarcem Lui darul făcut nouă și Îi facem bucurie, folosindu-ne și noi de darul Său. Chiar și atunci când reușim să facem un bine, îndemnul Mântuitorului ne obligă să recunoaștem că: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc. 17, 10). Nu este un merit al nostru, fapta bună, ci este împlinirea voii lui Dumnezeu pentru tot binele prevăzut în Planul Său cel veșnic. Înţelegând această pildă, să ne întrebăm: Care este rugăciunea adevărată? Adevărata rugăciune, cea primită și plăcută lui Dumnezeu, este rugăciunea smerită, făcută cu recunoștinţă și mulţumire pentru toate darurile dumnezeiești revărsate asupra noastră. De cele mai multe ori, pentru noi rugăciunea are o singură semnificaţie, cea de rugăminte, de solicitare, de cerere, acest sens fiind cel mai apropiat trebuinţelor noastre. A ruga pe cineva înseamnă a-l determina pe acela să-ţi dea ceva. De aceea, noi punem mai mult accent pe rugăciunea de cerere. Rugăciunea este, într-adevăr, în esenţa ei, o implorare a lui Dumnezeu, care are și alte forme, cu mai multă prioritate. Astfel, Sfânta Biserică, școala rugăciunii, ne învaţă că prima formă a rugăciunii este rugăciunea de laudă şi preamărire adusă lui Dumnezeu. Dumnezeu trebuie preamărit și lăudat pentru toate atributele Sale absolute, începând cu sfinţenia Sa, pentru dragostea nemărginită și pentru milostivirea pe care o revarsă asupra noastră. De aceea, toate rugăciunile din cadrul slujbelor Bisericii încep prin doxologii (formule doxologice). Şi rugăciunea personală pe care o facem noi începe tot cu o doxologie: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Continuând rugăciunea, la sfârșit încheiem tot printr-o formulă doxologică, zicând: „Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin”. A doua formă de rugăciune, în ordinea priorităţii liturgice, este rugăciunea de mulţumire. Se cuvine să fim mulţumitori lui Dumnezeu, mai întâi, pentru darul vieţii pe care-l primim de la El, pentru pronia Sa divină, purtând de grijă omului și întregii creaţii, pentru răscumpărarea și mântuirea lumii, prin Fiul Său preaiubit. Suntem îndatoraţi să-I mulţumim pentru toate darurile Sale de care ne face părtași, sănătate sufletească și trupească, pentru că ne-a creat fiinţe personale libere, coroana creaturilor, dar în același timp și responsabile pentru toate darurile primite de la El. Pentru iertarea păcatelor și împăcarea cu Dumnezeu avem rugăciunea de pocăinţă, prin care noi cerem mântuirea sufletelor noastre, adică acele bunătăţi câștigate din lumea aceasta, care nu pier și care trec dincolo, în lumea cealaltă. Cerem, mai întâi, acele bunătăţi nepieritoare și apoi ne rugăm și pentru „toate celelalte” – care se vor „adăuga” nouă –, așa cum Însuși Mântuitorul ne-a spus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Pentru aceasta trebuie să înţelegem că nu orice fel de rugăciune este bine plăcută și primită de Dumnezeu, de aceea nici rezultatele rugăciunii nu sunt la fel. De ce cei doi oameni care s-au urcat la Templu s-au rugat diferit și au primit răsplata în mod diferit. Ce înseamnă a te „urca la templu”? Templul este Biserica lui Hristos. Este un loc de închinare așezat pe un loc mai înalt. Şi din punct de vedere practic el are niște trepte. Treptele acestea sunt dovada că, urcând aici, ieși din lume, că ai lăsat acasă, pentru un timp foarte scurt, toate greutăţile tale, toate nevoile tale, dar și neputinţele tale. Pentru că vii să te apropii de Dumnezeu. Într-o cântare a slujbei Utreniei de duminica se afirmă: „În biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a fi, Născătoare de Dumnezeu!” Deci, noi intrând în biserică, nu mai suntem în lume. Locașul acesta – sfinţit și sfinţitor – este casa lui Dumnezeu cel Adevărat. Aici ne cuminecăm cu Hristos prin Taina Sfintei Euharistii. Noi suntem în casa lui Dumnezeu prin Sfânta Liturghie. Mântuitorul Iisus Hristos ne cunoaște pe nume, pe fiecare dintre noi, așa cum l-a cunoscut și pe Zaheu vameșul. Orice rugăciune din inimă smerită este un apel către Dumnezeu.

Duminica, în casa lui Dumnezeu, răspundem cu smerenie iubirii divine, mântuitoare, mărturisind înclinarea noastră spre păcat, asemenea Sfântului Apostol Pavel: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Rom. 7, 19). Venind în biserică, ne smerim și strigăm către Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Rugăciunea acesta a fost preluată de către monahi, care au făcut din ea un exerciţiu spiritual: „rugăciunea inimii”. Rostind cu buzele, mereu, această chemare, noi Îl recunoaștem pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și, apoi, ne recunoaștem pe noi ca fiind dependenţi de mila Lui. În momentul în care ne smerim pe noi înșine, mila lui Dumnezeu copleșește neputinţa noastră. Şi astfel, ne întoarcem acasă îndreptaţi și mai bogaţi, primind aceste daruri de care avem atâta nevoie, pentru ca să putem vieţui cu Hristos până în duminica următoare, când Îl vom întâlni din nou. În fiecare duminică și în fiecare sărbătoare, atunci când se săvârșește Sfânta Liturghie, noi avem posibilitatea să-L luăm pe Hristos, să ne împărtășim cu Hristos, prin Sfintele Taine, să devenim „hristofori”, adică purtători de Hristos. În apropierea Postului Sfintelor Paști, în această perioadă de pregătire, Sfânta Biserică ne îndeamnă să intensificăm și să menţinem legătura noastră cu Dumnezeu printr-o rugăciune smerită și o mărturisire sinceră a păcatelor noastre, spre iertarea lor și îndreptarea noastră, pentru ca pe lângă rugăciune să ne folosim de al doilea mijloc al desăvârșirii, postul.

Pentru ca pregătirea noastră să fie încununată de succes, trebuie să ne apropiem „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă și cu dragoste” și să primim Sfânta Împărtășanie. Cuminecarea cu Hristos, prin Euharistie, după Sfântul Ioan Gură de Aur, nu trebuie făcută nici des, nici rar, ci cu pregătire. A te împărtăși o dată pe lună nu este „mult”, pentru că Împărtășania este merinde sufletească pentru viaţa veșnică. Dacă suntem pregătiţi atunci când ne cheamă Dumnezeu, în drumul acesta, și pentru răspunsul pe care trebuie să-l dăm la Înfricoșătoarea Judecată, vom avea „cuvânt cu putere multă”. De aceea, nu este suficient să ne spovedim și să ne împărtășim doar o dată, de două sau de patru ori pe an, în posturile mari, ci să-i dăm sufletului hrană atunci când el simte „foame şi sete după Dumnezeu”. Iată un drum frumos pe care-l facem împreună cu Hristos. Am pornim de la „foamea şi setea” după Dumnezeu a lui Zaheu, vameșul, urmând credinţa smerită, a femeii cananeence, ne-am rugat cu rugăciunea smerită, asemenea vameșului. Vom continua călătoria cu Hristos, întorcându-ne din exilul păcatului, ca Fiul risipitor, pentru a ne gândi la Înfricoşătoarea Judecată și la izgonirea lui Adam din rai, în Duminica iertării, după care vom intra în Postul Mare. Călători cu Hristos, pe acest drum al mântuirii, să ne bucurăm de tot ceea ce ne oferă El, în Biserica Sa cea Sfântă, spre slava Lui și a noastră mântuire

Florin CREȘTINUL

Triodul, cale spre Înviere

Incepand cu Duminica ,,Vamesului si a Fariseului” (17 februarie 2019) vom intra in perioada Triodului, o etapa premergatoare Sfintelor Pasti. Denumirea de „triod” vine de la cartea in care sunt redate slujbele din acest timp. Cuvantul „â,,triod” provine din termenul grecesc „triodion”, format din cuvintele „tria” (trei) si „odi” (oda) si inseamna cantare in trei strofe, ode.

Perioada Triodului cuprinde 10 saptamani. Ea incepe cu trei saptamani inainte de Postul Mare si ia sfarsit in Sambata Pastilor. Aceasta perioada cuprinde zilele pregatitoare Postului Sfintelor Pasti; Postul Sfintelor Pasti si Saptamana Patimilor.

Duminicile pregatitoare Postului Sfintelor Pasti: Duminica vamesului si a fariseului (Luca 18, 9-14), Duminica fiului risipitor (Luca 15, 11-32), Duminica infricosatoarei judecati (Matei 25, 31-46) si Duminica izgonirii lui Adam din rai (Matei 6, 14-21).

98917_triodLa slujba Utreniei se canta incepand cu Duminica Vamesului si a Fariseului, imnele:

„Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata, ca maneca duhul meu la Biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci, ca un Indurat, curateste-l cu mila milostivirii Tale!”

„In cararile mantuirii indrepteaza-ma, Nascatoare de Dumnezeu, caci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevire mi-am cheltuit toata viata mea; ci cu rugaciunile tale spala-ma de toata necuratia”.

„La multimea pacatelor mele celor rele, cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata zi a judecatii, ci indraznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Tie: Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta”.

Sambata premergatoare Duminicii Infricosatoarei Judecati este cea a mosilor de iarna, zi de pomenire a celor adormiti.

In saptamana care urmeaza Duminicii Vamesului si a Fariseului nu se posteste miercurea si vinerea. Saptamana care urmeaza Duminicii Fiului Risipitor este una obisnuita, se posteste miercurea si vinerea. Dupa Duminica Infricosatoarei Judecati, nu se mai consuma carne, ci doar peste, oua si produse lactate. Duminica izgonirii lui Adam din rai este numita si Duminica lasatului sec de branza, dupa aceasta zi intram in Postul Pastilor.

Postul Sfintelor Pasti

Postul Sfintelor Pasti incepe in lunea care urmeaza dupa Duminica Izgonirii lui Adam din rai. Prima si a doua zi din acest post sunt aliturgice. In primele patru zile din acest post si in joia din saptamana a V a se adauga Canonul Sfantului Andrei Criteanul.

Duminicile din Postul Sfintelor Pasti sunt:

  1. Duminica Ortodoxiei – Sfintii Parinti au randuit ca prima duminica din acest post sa fie inchinata Ortodoxiei, fiindca este cu neputinta sa gasim pe Hristos, fara marturisirea exacta a ceea ce este El.
  2. Duminica Sfantului Grigorie Palama – prin aceasta duminica ni se descopera ca dreapta credinta nu este teoretica, ci este credinta care duce pe om la viata si lumina vesnica. Asa se explica de ce Sfantul Grigorie Palama este numit „fiu al dumnezeiestii si neinseratei lumini”.
  3. Duminica Sfintei Cruci – pentru a ajunge la unirea cu Hristos, trebuie sa ne lepadam de noi insine, sa rastignim egoismul din noi, pentru a ne putea impartasi de iubirea dumnezeiasca.
  4. Duminica Sfantului Ioan Scararul – pomenirea Sfantului Ioan Scararul nu se face in aceasta duminica pentru ca ar fi ziua trecerii lui la cele vesnice, ci el este pomenit ca dascal al pocaintei. El vorbeste despre lacrimile pocaintei aducatoare de bucuria iertarii.
  5. Duminica Sfintei Maria Egipteanca – in cantarile din Triod, Sfanta Maria Egipteanca este numita „inger in trup”, pentru ca si-a rastignit patimile trupesti si a ajuns la invierea sufletului din moartea pacatului. Spre aceasta rastignire si inviere este chemat fiecare dintre noi.

Saptamana Patimilor

Saptamana Sfintelor Patimi incepe in Duminica Floriilor. In toate zilele acestei saptamani se savarsesc Deniile.

Luni, in Saptamana Patimilor, se face pomenirea patriarhului Iosif, vandut de fratii sai cu treizeci de arginti. El este o preinchipuire a lui Hristos, care a fost vandut de Iuda.

Tot in aceasta zi se face pomenire si de smochinul neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit.

Marti se face pomenirea celor zece fecioare. Este o pilda care are menirea sa ne tine treaza datoria de a trai permanent in Hristos. Concluzia acestei pilde este ca Hristos, trebuie sa Se regaseasca in fiecare dintre noi in orice moment.

In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. A anticipat inmormantarea lui Hristos si pregatirea Lui cu miresme, „aducand mir de mult pret”.

Joia Patimilor este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul patimilor prin vinderea Domnului.

In Vinerea Mare se face pomenirea de sfintele, infricosatoarele si mantuitoarele Patimi ale Mantuitorului si de marturisirea talharului celui recunoscator care a dobandit raiul.

In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea lui Hristos cu trupul si pogorarea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica din stricaciune la viata vesnica pe cei din veac adormiti.

Triodul este o chemare la unirea cu Hristos. Ne descopera ca omul nu este cu adevarat om decat in comuniune cu Dumnezeu, si ca doar atunci este cu adevarat liber.

,,Vestirea postului sa o primim cu bucurie, ca de l-ar fi pazit stramosul, n-ar fi suferit caderea din Eden. Ca frumos era la vedere, dar nu la mancare, rodul care m-a omorat. Sa nu ne lasam furati de cele vazute, nici sa se indulceasca gatlejul nostru cu bucate scumpe, care dupa mancarea lor sunt fara de cinste. Sa fugim de neinfranare si sa nu ne supunem patimilor care vin din saturare”.

Florin CREȘTINUL

Vagonul în care a luat sfârșit Primul Război Mondial

La ora 11, în ziua de unspezece a celei de-a unsprezecea luni din 1918, în interiorul unui vagon de tren aflat într-un luminiș din apropierea orașului Compiègnea, a fost semnat armistițiul dintre puterile Antantei și Germania. 

Negocierea a început în 8 noiembrie, în vagonul care fusese transformat în biroul mareșalului francez Ferdinand Foch, cel care i-a prezentat secretarului de stat german Matthias Erzberger condițiile armistițiului. La 11 noiembrie, ora 02.15 începe ultima discuție între puterile aliate și Germania, urmând ca la amiază sa se semneze armistițiul, care a și intrat în vigoare din aceeași zi.

84965-xxl Evenimentul încă reprezintă o zi de sărbatoare pentru învingătorii Primului Război Mondial, dar în istoria germană a rămas cunoscut sub numele de „copleșitoarea înfrângere” ( ”Die unbewältigte Niederlage” – Gerd Krumeich), căci nimeni din Germania nu se identifica cu acest eveniment, sau cu tratatul de pace care a urmat la 28 iunie 1919.

Un bilanț al războiului indică 8,5 milioane de morți și peste 21 de milioane de răniți. În urma armistițiului și a Tratatului de la Versaille din 1919, Germania a fost declarată singurul vinovat pentru cele întâmplate în Primul Război Mondial. Țara s-a micșorat considerebil, atât geografic, pierzând aproximativ 14% din suprafață, cât și după numărul de locuitori. În plus, a avut de suferit pe plan economic, în urma despăgubirilor enorme pe care a fost nevoită să le plătească și a trebuit să își cedeze coloniile statelor învingătoare.

Totuși, nu s-a rezumat totul la pierderi și înfrângere („Kultur der Niederlage“ – Wolfgang Schivelbusch), deoarece Germaia și-a schimbat forma de guvernare, trecând la o constituție democratică. De asemenea a devenit una din primele mari națiuni industriale și a acordat femeilor dreptul la vot, numărul acestora depășindu-l cu câteva milioane pe cel al bărbaților cu drept de vot.

Istoria vagonului în anii de după 1918 a fost una scurtă. Vagonul, în care a fost semnat armistițiul, a mai fost folosit un an ca vagon prezidențial, apoi a fost dat către Muzeului Armatei Franceze.

În 1939 începe cel de-al Doilea Război Mondial. Blitzkrieg-ul lui Adolf Hitler duce la îngenunchierea rapidă a Poloniei. A urmat apoi Franța, care în 1940 e in pragul înfrângerii. Hitler decide ca documentele de capitulare a Franței să fie semnată în locul și în vagonul în care se făcuse semnarea armistițiului și în care Germania fusese umilită în 1918.

Vagonul a luat apoi drumul Berlinului fiind pus în fața porții Brandenburg. La sfârșitul anului 1944, Germania este amenințată de URSS, așa că Hitler hotărăște incendierea vagonului, pentru a evita semnarea unui nou armistițiu în același vagon.

Iosif VARGA

Cuvântul părintelui Teofil Părăian la sărbătoarea ,,Întâmpinarea Domnului”

Să ne bucurăm de întâlnirea cu Domnul Hristos în această zi de întâmpinare! Şi în această zi de întâmpinare să ne gândim şi la alte întâmpinări nu numai la întâmpinarea din templul din Ierusalim. Să ne gândim la întâmpinarea femeilor mironosiţe care L-au întâmpinat pe Domnul nostru Iisus Hristos şi pe care şi Domnul Hristos le-a întâmpinat în ziua Învierii Sale. Să ne gândim la mulţimea uimită şi bucuroasă despre care spune sfântul evanghelist Marcu că atunci când Domnul Hristos a coborât din Muntele Schimbării la Faţă, a alergat să I se închine.

teofil-paraianSă ne gândim şi la întâmpinarea de la sfârşitul lumii când Domnul Hristos va fi văzut de toţi pentru că aşa cum fulgerul apare la răsărit şi ajunge până la apus tot aşa şi venirea Fiului Omului va fi văzută de toţi odată. Îl vor vedea chiar şi potrivincii şi necredincioşii şi cei ce s-au lepădat de El şi cei care I-au împuns coasta cu suliţa, toţi Îl vor vedea. Unii dintre oameni vor alerga înaintea Lui răpiţi fiind pe norii cerului şi-L vor întâmpina în aer pe Domnul Hristos pentru că au dus o viaţă mai presus de lumea aceasta, L-au avut în vedere pe Domnul Hristos mai mult decât lucrurile veacului acestuia şi atunci vrednici sunt să se întâlnească cu Domnul Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: „noi cei vii care vom fi rămas la venirea Domnului nu-i vom întrece pe cei adormiţi, ci împreună cu ei vom fi răpiţi în nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh, şi aşa pururea cu Domnul vom fi”.

Înainte de a-L întâmpina pe Domnul Hristos în văzduh, fără să mai avem posibilitatea să-L întâlnim cum L-au întâlnit Dreptul Simion şi proorociţa Ana, avem totuşi posibilitatea să-L întâmpinăm şi să ne întâmpine, să mergem spre El şi să vină şi El spre noi. Şi aceasta se întâmplă la fiecare rugăciune conştientă pe care o facem, aceasta se întâmplă la fiecare împărtăşire cu dumnezeieştile taine, aceasta se întâmplă de câte ori citim dumnezeiasca Evanghelie în care Domnul Hristos e cuprins şi din care ni se face arătat prin Cuvântul Său. Aşadar, această sărbătoarea de Întâmpinare a Domnului nostru Iisus Hristos se poate prelungi pentru fiecare dintre noi, nu numai pentru zilele care sunt hotărâte pentru a sărbători Întâmpinarea Domnului. În toate zilele vieţii noastre avem putinţa să ne întâlnim cu Domnul Hristos, să-L întâmpinăm pe Domnul Hristos, să ne întâmpine Domnul Hristos, să vină către noi, să vină în faţa noastră, să vină în inima noastră, să intre în alcătuirea fiinţei noastre ca să ardă spinii păcatelor noastre, să ne facă sălaş al Duhului Sfânt, sălaş al Său şi sălaş al Tatălui ceresc aşa cum a făgăduit când a zis „cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” şi mai departe „Cel ce păzeşte Cuvântul meu, acela este cel care Mă iubeşte şi Tatăl meu Îl va iubi şi Vom veni la el şi la el Ne vom face locaş (Sursa: parinteleteofil.wordpress.com)

Maria ANGHELACHE

Adevăr şi manipulare: 1933, reprimarea grevei de la Griviţa

Muzeul Judeţean Arad După venirea comuniştilor la putere, greva de la Atelierele CFR Griviţa a fost motiv de creaţie artistică. Bineînţeles, evenimentele erau prezentate mult mai dramatic decât au fost în realitate
Comuniştii, declaraţi singurii vinovaţi

Acum 78 de ani, armata a deschis focul împotriva greviştilor care protestau contra guvernului naţional-ţăranist. Bilanţul a fost de 7 morţi şi 30 de răniţi. Vă prezentăm aspecte puţin cunoscute despre instigarea la grevă şi represiune, despre eroi autentici şi despre impostori. 

În luna februarie 1933, Guvernul român s-a confruntat din plin cu efectele sociale ale marii crize economice mondiale. Printre muncitorii ceferişti şi petrolişti a izbucnit un val de greve care a luat prin surprindere administraţia naţional-ţărănistă condusă de Alexandru Vaida-Voevod. Primul-ministru a preferat să introducă starea de asediu în locul discuţiilor cu sindicaliştii, provocând iritarea acestora.

img
La Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti, „sindicatul roşu”, controlat de comunişti, a decis să ignore măsurile puterii şi să protesteze faţă de austeritate. Gheorghe Gheorghiu-Dej, unul dintre liderii sindicatului comunist, a trimis emisari la Cluj pentru a obţine suportul ceferiştilor de acolo şi a colecta fonduri necesare grevei.

În secret, „sindicatul roşu” de la CFR Griviţa a organizat un „comitet de fabrica” la 13 februarie 1933, alcătuit din 250 muncitori. Acesta era condus de două comitete executive compuse din comunişti. Ideea „comitetului de fabrică” era respinsă cu desăvârşire de autorităţi, deoarece acesta avea ca model sovietele bolşevice care au funcţionat în 1917 în Rusia. Guvernul accepta la negocieri doar repezentanţii sindicatelor social-democrate înregistrate oficial.

În noaptea de 14 spre 15 februarie 1933, autorităţile au decis să-i aresteze pe liderii „sindicatului roşu” de la CFR Griviţa. Până atunci Guvernul ezitase să ia măsuri contra comuniştilor ceferişti, deoarece nu dorea să tensioneze şi mai mult starea de spirit a muncitorilor. Însă prin crearea în secret a „comitetului de fabrică”, sindicaliştii comunişti încălcaseră interdicţiile stării de asediu. Printre cei arestaţi s-au aflat principalii conducători ai sindicatului comunist de la CFR Griviţa: Panait Bogatoiu, Constantin Doncea, Gheorghe Gheorghiu-Dej etc.

Arestarea sindicaliştilor comunişti a încins spiritele printre muncitorii de la Atelierele de vagoane CFR Griviţa. În dimineaţa zilei de 15 februarie, marea majoritate a muncitorilor au refuzat să înceapă lucrul, determinându-i şi pe cei care nu se asociaseră iniţial grevei să se oprească.

„Comitetul de fabrică” constituit la 13 februarie s-a prezentat cu revendicările greviştilor la directorul Atelierelor de vagoane, inginerul Atanasiu. Greviştii cereau eliberarea sindicaliştilor arestaţi cu o zi în urmă, dar şi ridicarea stării de asediu, recunoaşterea organizaţiilor comuniste care fuseseră dizolvate prin decretul din 12 februarie 1933, şi recunoaşterea „comitetelor de fabrică”. Directorul Atelierelor de vagoane a refuzat sa negocieze cu „comitetul de fabrică”, susţinând că muncitorii erau constituiţi legal în sindicate şi că va discuta numai cu reprezentanţii acestora.

După eşecul negocierilor cu administraţia, liderii „comitetului de grevă” s-au întors la Atelierele de vagoane, baricadându-se în interior. Autorităţile au reacţionat prompt, astfel că la două ore după declanşarea protestului atelierele erau înconjurate de forţe ale Jandarmeriei şi Armatei. Reprezentanţii Guvernului nu au recunoscut legalitatea grevei. Ministrul Comunicaţiilor, Eduard Mirto, susţinea că greviştii au revendicări politice, în condiţiile în care cele economice fuseseră satisfăcute (deşi aplicarea lor nu se făcuse încă). Ameninţarea cu concedierea a fost un alt factor care i-a ambiţionat pe muncitori să nu renunţe la protest, deoarece considerau că Guvernul se poartă necinstit cu ei.

În interiorul Atelierelor de vagoane se aflau aproximativ 4.000 de grevişti. Prin sunete de sirenă şi prin mobilizarea de către agitatori a muncitorilor din schimbul următor, în faţa atelierelor s-a adunat o mulţime impresionantă de oameni. Aceştia s-au solidarizat cu cei aflaţi în interior, aruncând cu obiecte contondente spre forţele de ordine. Autorităţile au susţinut ulterior că greviştii au făcut chiar uz de arme de foc, fiind împuşcat în cap gardianul public Ion Chiriţă. După izbucnirea busculadei, muncitorii veniţi în sprijinul greviştilor baricadaţi au fost împrăştiaţi pe străzile limitrofe Atelierelor CFR.

În dimineaţa zilei de 16 februarie, la ora 4:30, trupele de jandarmi şi armata au înconjurat Atelierele CFR Griviţa. Deoarece muncitorii nu au avut nici o reacţie, la ora 6:00 comandantul operaţiunii, lt. col. Hotineanu, i-a somat pe grevişti să se predea. Autorităţile au susţinut ulterior că reacţia muncitorilor a fost violentă, ripostând cu focuri de armă din interiorul atelierelor. La ora 6:30, autorităţile au anunţat că dacă în cinci minute greviştii nu se predau, vor trage în plin. O parte a manifestanţilor au sărit gardul atelierelor în acel moment, pierzându-se prin împrejurimi.

După expirarea celor cinci minute a urmat un foc de avertisment în aer. În comunicatul oficial autorităţile au anunţat că nu au tras mai mult de două salve în plin, în condiţiile în care şi muncitorii foloseau arme de foc contra soldaţilor. După 15 minute, jandarmii şi militarii au putut intra în curtea atelierelor, iar până la ora 7:30 toţi greviştii, în număr de 2.000, s-au predat.

După ce autorităţile au pătruns în Atelierele CFR Griviţa, au ridicat trei morţi. Răniţii, în număr de 34, au fost duşi la spitalele CFR Witting, Filantropia, Colentina, Militar şi Brâncoveanu. Ulterior dintre aceştia au mai murit 4 muncitori. Alţi 20 muncitori cu răni uşoare au fost duşi la sediul Corpului Gardienilor Publici, unde au beneficiat pe ajutor medical.

,,Martirul” Vasile Roaită
Printre sacrificaţii represiunii din 16 februarie 1933 s-a numărat şi ucenicul Vasile Roaită, de 19 ani. El a rămas în mitologia comunismului românesc ca cel care a tras sirena pentru a anunţa declanşarea grevei din cartierul ceferist. Se pare însă că Roaită nu a fost decât un erou „fabricat” de propaganda comunistă. În 1997, Constantin Negrea, muncitor la Atelierele CFR Griviţa, a declarat că el fusese cel care a tras sirena pentru a-i anunţa pe muncitorii ceferişti de grevă. Negrea a dezvăluit că în 1944, Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica l-au rugat să renunţe la „meritul” său în favoarea lui Roaită. Un „erou” mort servea mult mai bine propagandei, şi nu cerea nici un fel de compensaţii.

Florin NAHORNIAC

Profeţiile lui George Manu, Rectorul de la Aiud, despre România sub ocupaţie rusească. Ziua martirului: 13 februarie 1903

Testis Dacicus, pseudonimul lui Gheorghe Manu: “Doctor în fizică, profesor universitar. S-a născut în București la 13 Februarie 1903. Tatăl, Ioan G. Manu, consilier la Curtea de Casație; bunicul, general Gheorghe Manu, luptător în războiul de independență și ministru în mai multe rânduri; mama, Elisabeta Cantacuzino, descendentă din Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești.

 

Studiază la Facultatea de Fizică din București. Doctor în fizică nucleară la Paris, unde Marie Curie îi oferă conducere unei secții importante din institut și o catedră la Sorbona cu condiția renunțării la cetățenia română. Refuză și se întoarce la București, unde, între 1935-1944, funcționează ca profesor la catedra de fizică nucleară a Facultății de Științe din București. Este considerat, alături de profesorul Horia Hulubei, unul dintre cei mai mari fizicieni atomiști ai țării.

318x425Cunoștințe temeinice în domeniile: filosofie, teologie, drept, istorie și literatură, de care au beneficiat colegii de detenție de mai târziu. Intră în Mișcarea Legionară în anul 1937, iar în 1943 este conducător interimar al acesteia. În 1945 face parte din comitetul de conducere al Mișcării Naționale de Rezistență anticomunistă. Redactează documentul În spatele Cortinei de Fier, expediat și tipărit în occident.

În primăvara anului 1947, Gheorghe Manu a redactat amplul studiu intitulat În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupaţie rusească (o primă versiune, scrisă în 1945-1946, purta titlul România între Rusia şi Europa), semnat cu pseudonimul Testis Dacicus. Lucrarea a fost republicata de Editura Mica Valahie (Bucuresti, 2011) cu un studiu introductiv de prof. dr. Silviu Moldovan.

Scopul lucrării este declarat succint în Prefaţă:

„Prezentul studiu are drept scop să descrie în mod obiectiv felul în care un popor mic este nimicit în mod sistematic de o mare putere.” „El intenţionează să informeze pe orice persoană imparţială şi în special pe conducătorii celor două Puteri Occidentale, Statele Unite şi Imperiul Britanic. Aceste state şi-au asumat în mod voluntar obligaţii precise prin Charta Atlanticului, care a devenit acum Charta Naţiunilor Unite. Astfel, naţiunile ameninţate de invazie străină şi subjugare au fost îndreptăţite să spere într-un viitor mai bun.” „Ar fi păcat ca aceste speranţe să fie înşelate.” Urmează o analiză detaliată a situaţiei României ocupate şi a perspectivelor ei, în context european. „Faptele vorbesc destul de clar pentru ele însele şi realitatea este prezentată dezbărată de menajări diplomatice.”

Cele unsprezece capitole:

Poziţia geografică a României şi politica externă, Controlul rusesc în Europa, Controlul rusesc în România, Dezagregarea politică a României, Dezagregarea naţională a României, Dezagregarea socială a României, Dezagregarea economică a României: mijloacele de producţie, Dezintegrarea economică a României: transporturile, comerţul, finanţele, Dezintegrarea statului, Criza deschisă, Consecinţele dezintegrării României.

Dactilografiată în mai multe exemplare, în limbile română şi engleză, lucrarea – impresionantă prin vastitatea şi precizia informaţiei – a fost transmisă, prin intermediul misiunilor civile şi militare americane şi britanice în România, puterilor occidentale. Prin agenţii KGB infiltraţi în serviciul secret britanic, ea a ajuns cunoscută şi conducerii sovietice, aminteste si proiectul 100 Ro. Identitatea autorului s-a aflat numai în cursul anchetării lui Manu.

Sensul nobil al cuvantului

Acesta a fost profesorul George Manu care a fãcut onoare intelectualitãtii române din penitenciare. Nu a fost numai un autentic om de stiintã, dar a fost, în aceeasi mãsurã, un mare si luminat patriot, a fost un umanist în sensul nobil al cuvântului. El a creat o scoalã în penitenciar, prin instructia zilnicã pe care a desfãsurat-o ani si ani la rând, lipsindu-se de odihna minimã la care avea dreptul, dând hranã mintii si sufletului de care aveau atâta nevoie tinerii smulsi de pe bãncile scolilor sau universitãtilor. El a pregãtit oameni pentru viatã si le-a inspirat idealuri. Neabdicând niciodatã dela linia onoarei, prin atitudinea rectilinie care l-a caracterizat si prin care s’a impus, de o înaltã tinutã eticã, Manu a fost o pildã elocventã a puterilor miraculoase ale valorilor spiritului, de înnobilare si de înãltare a omului prin culturã, conchide 100 Ro.

Concluziile lucrarii lui “Testis Dacicus” sunt valabile si azi:

“Pentru a-si asigura dominaţia în bazinul dunărean şi Balcani, ruşii trebuie în mod necesar să domine în România”

“Câteva concluzii generale pot fi trase privind acţiunea Rusiei după terminarea celui de al Doilea Război Mondial. Ele pot fi exprimate în felul următor:

Ruşii nu admit şi nu par dispuşi să admită în viitor nici un amestec străin în zona de influenţă cedată lor la Est de linia Lübeck-Triest, după prăbuşirea Germaniei. Ei consideră această zonă ca aparţinându-le definitiv şi lucrează cu toate mijloacele ce le au la dispoziţie pentru a consolida această dominaţie. Pentru a asigura dominaţia în partea de sud a acestei zone, adică bazinul dunărean şi Balcanii, ruşii trebuie în mod necesar să domine în România.

Pe întregul front la sud de zona lor de influenţă, ruşii sunt în plină ofensivă diplomatică. Aceasta din urmă este îndreptată împotriva Italiei, Greciei, Turciei şi Iranului şi este sprijinită de puternice armate ruseşti staţionate în Bulgaria, Iugoslavia, România, Ungaria şi Austria.

Pentru a asigura liniile lor de comunicaţii şi aprovizionarea acestor armate, Rusia trebuie în mod necesar să domnească în România.

Metodele de persuasiune şi onestitate întrebuinţate până acum de Puterile Occidentale pentru a opri tendinţele expansioniste ruseşti au dat toate greş, şi vor da probabil greş şi în viitor. Într-adevăr, în mentalitatea asiatică şi încă primitivă a ruşilor, întrebuinţarea unor asemenea metode ar putea numai să dovedească slăbiciunea Puterilor Occidentale.

Obligaţiile morale ca şi importante interese economice şi politice obligă USA şi Marea Britanie să dorească cu orice preţ expansiunea Rusiei şi s-o determine să reintre în frontierele ei. Această acţiune pare realizabilă fără dificultăţi serioase în viitorul apropiat, dar ar deveni cu siguranţă problematică într-un viitor îndepărtat.

Metodele de întrebuinţat pentru a obţine retragerea Rusiei nu sunt acelea de natură conciliatorie. Ele ar sugera mai degrabă dârzenia pe teren economic şi politic şi chiar întrebuinţarea forţei.

Focarul unde aceste metode vor putea să conducă la rezultatele cele mai rapide şi radicale – cel puţin în Europa şi Orientul Mijlociu – este România.”

În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupaţie rusească. Editura Mica Valahie, Bucuresti, 2011

Sursa: MĂRTURISITORII

„Ziarul Lumina” și imaginea satului românesc

Pr. Nicolae Dascălu

În anii din urmă, imaginea satului românesc se combină cu cea a „satului global”, caracterizat prin mobilitatea populației și influențe reciproce între oameni și comunități. Nici pe departe nu ne mai întâlnim cu „sămănătoriști” care să ne insufle nostalgia vieții la țară, paseismul, idilismul sau sentimentul adânc al dezrădăcinării, cântat în poemele lui Octavian Goga.

Codrii și izvoarele din ținuturile copilăriei eminesciene, țăranii din povestirile lui Creangă sau din poeziile lui Vlahuță și Coșbuc au rămas tablouri mirifice în rame ale amintirilor. Satul evoluează, cu certitudine, odată cu societatea, însă și în zilele noastre are o mai mare aderență la statornicie. Chiar dacă astăzi puțini bunici mai povestesc nepoților lor despre Ileana Cosânzeana, Făt-Frumos din lacrimă sau Prâslea cel voinic și merele de aur. Cei mici cresc cu povestirile de pe canalele tv de desene animate…

Majoritatea parohiilor și mănăstirilor ortodoxe din România se află în mediul rural. Așa cum a fost întotdeauna, Biserica noastră este legată prin mlădițele ei, în mod ființial, de comunitățile sătești de munte, de deal sau de câmpie. Sunt sate în care lipsesc alte instituții publice, fiind deservite de centrele comunale, însă unde prezența locașurilor de cult aduce ocrotire spirituală, mângâiere și speranță.

Bisericile din satele românești sunt cele mai vechi așezăminte care păstrează istoria locurilor și, de foarte multe ori, monografiile parohiale sunt cel mai bun ghid pentru cunoașterea unor zone despre care se știu puține lucruri. Avem astfel o adevărată comoară în moștenirea trecutului: înfăptuiri de seamă ale obștilor sătești, personalități ilustre care au împlinit responsabilități importante în viața Statului și a Bisericii Ortodoxe Române. Marii noștri istorici Vasile Pârvan și Nicolae Iorga erau fascinați de căutările lor în așezări modeste de țară, dar care adăposteau mărturii de netăgăduit despre vredniciile înaintașilor. Cu valoare de aforism sunt cuvintele lui Iorga: „Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac și vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belșug și de trecere a oștilor… Apți pentru cea mai înaltă civilizație și siliți de a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alții s-ar fi risipit în lume… Noi am rămas”.

Satul este și astăzi un barometru al societății. Avem sate românești care și-au găsit cadența în acord cu standardele civilizației occidentale, cu așezăminte de educație și asistență socială care funcționează. Dar există multe așezări rurale în care declinul demografic, lipsa locurilor de muncă, depopularea prin migrație spre alte zone au devenit probleme serioase.

Anul omagial al satului românesc, al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari este și pentru mass-media bisericească o provocare. Avem datoria să nu uităm niciodată virtuțile și împlinirile trecutului și să le cultivăm. Și, totodată, să privim cu realism și speranță către prezent și viitor. Icoana „sfântului preot de la țară” se află în multe dintre parohiile noastre, chiar dacă uneori vredniciile slujitorilor bisericești rămân cunoscute și prețuite doar în spațiul strict local. Este datoria noastră, a redactorilor și fotoreporterilor noștri să-i punem în lumină.

Se poate verifica prin date statistice că biserica satului este cartea de vizită a comunității. Acolo unde biserica este îngrijită, și școala, și primăria, și alte instituții locale confirmă zicala că „omul sfințește locul”.

Kovesi este susținută de cel mai mare grup din Parlamentul European pentru funcția de procuror al UE

Grupul popularilor europeni o susține pe Laura Codruța Kovesi pentru postul de funcția de procuror-șef european, declarat marți Esteban Gonzales Pons.

Întrebat la briefingul de presă al grupului PPE din Parlamentul European, dacă partidul o va susține pe Laura Codruța Kovesi la șefia Parchetului Uniunii Europene, vicepreședintele popularilor a declarat că având în vedere capacitatea ei tehnică, va fi sprijinită:

„Ca să răspund foarte scurt, noi o susținem clar. Credem că abordarea politică trebuie să stea departe de alegerea procurorului european. Deci, numai gândindu-ne la capacitatea ei tehnică, o susținem”, a spus Esteban Gonzalez Pons, vice-lider al Grupului PPE, transmite trimisul HotNews la Strasbourg.

laura-codurta-kovesi-62413200_00212400Fostul procuror șef al DNA, Laura Codruța Kovesi, s-a calificat prima pe lista scurtă a candidaților pentru funcția de procuror european șef. Comisia de selecție constituită la nivel european a transmis recent lista scurtă Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene, care trebuie să aleagă procurorul european, șeful Parchetului European.

Scrisoarea semnată de șeful panelului de selecție, Ulrike Haberl-Schwarz, este adresată astfel ministrului de justiție al statului care asigură Președinția Consiliului UE, nimeni altul decât Tudorel Toader, cel care a declanșat și obținut demiterea lui Kovesi din funcția de procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție din România.

Kovesi e urmată pe lista scurtă de 2 procurori: Jean-Francois Bohnert (Franța) și Andres Ritter (Germania).

„Calificarea și experiența acestor candidați s-au clasat cel mai sus pentru poziția de procuror-șef european (…), ținând cont de natura foarte specială a funcției pentru care au aplicat candidații” – se arată în scrisoarea comisiei de experți independenți ai Uniunii Europene.

Experții au votat această listă pe 1 februarie 2019, după ce au intervievat 11 candidați, care, la rândul lor, se calificaseră până la faza interviurilor, în cadrul unui proces de selecție mai lung.

Parlamentul European și Consiliul îl numesc de comun acord pe procurorul-șef european pentru un mandat de șapte ani, care nu poate fi reînnoit. Consiliul UE hotărăște cu majoritate simplă.

Misiunea Parchetului UE va fi combaterea fraudei împotriva finanțelor UE. Acesta va avea competența de a investiga și a urmări penal infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale UE.

Parchetul European va efectua investigații transfrontaliere în cazuri de fraudă în care sunt implicate fonduri ale UE de peste 10 000 EUR sau în cazuri de fraudă în materie de TVA la nivel transfrontalier care implică daune de peste 10 milioane EUR.

Parchetul UE va lucra în strânsă colaborare cu autoritățile naționale de aplicare a legii. De asemenea, va colabora îndeaproape cu alte organisme precum Eurojust și Europol.

Silvia ANDREI

Ortodoxia și Imperiul Bizantin

Între anii 330 şi 1453 a existat în istoria umanităţii imperiul numit de istorici „bizantin”, de la faptul că Sfântul Împărat Constantin cel Mare a transformat vechea colonie grecească a Bizanţului, la începutul secolului al 4-lea, în Noua Romă, cunoscută sub numele de Constantinopol. Imperiul Bizantin, pe întreg parcursul existenţei sale, a fost un stat creştin şi principalul apărător al Crucii în faţa tuturor invaziilor barbare, venite atât din Asia, cât şi din Africa sau nordul şi estul Europei.

pr-APETREI_sf-imparati-ioan-comenul-si-irina-constantinopol-si-ungaria-sec-xiii-13-august-1_w747_h373_q100În acest imperiu s-a dezvoltat civilizaţia bizantină, cu un profund accent pe păstrarea Ortodoxiei, lucru manifestat prin faptul că împăraţii Constantinopolului au fost cei care au convocat cele şapte Sinoade Ecumenice. După dispariţia Imperiului Roman de Apus de la sfârşitul secolului al 5-lea, civilizaţia romană a continuat la Constantinopol şi în spaţiul Imperiului Bizantin. Foarte important este faptul că până la căderea Constantinopolului conducătorii şi locuitorii acestuia s-au considerat tot timpul romani. Oraşul Constantinopol tot timpul a fost numit „Noua Romă”, iar bizantinii se considerau continuatorii civilizaţiei romane. Imperiul Bizantin a influenţat în mod decisiv istoria Europei, iar modul său de organizare a fost imitat de popoarele din estul şi sud-estul continentului nostru. Strămoşii noştri, care s-au născut creştini, având fundamente ale creştinării lor în epoca apostolică, prin misiunea în primul rând a Sfântului Apostol Andrei, iar după cercetările mai noi şi a Sfântului Apostol Filip, au fost determinați să se raporteze tot timpul la Imperiul Roman, chiar şi după retragerea aureliană din Dacia, de la sfârşitul secolului al 3-lea. În acest context, mutarea capitalei Imperiului Roman la începutul secolului al 4-lea la Constantinopol a făcut ca atenţia înaintașilor noştri în ceea ce priveşte credinţa şi cultura creştină să fie asupra Bizanţului.

Ortodoxia bizantină a reprezentat liantul între cele trei provincii româneşti şi fundamentul păstrării identităţii noastre naţionale. Mai ales în spaţiile aflate sub ocupaţie străină, românii s-au identificat cu Ortodoxia şi, în baza civilizaţiei bizantine, şi-au păstrat prin credinţă limba şi cultura. Creştinismul în forma sa bizantină a făcut ca românii să rămână în credinţa în Hristos şi să clădească o cultură şi o civilizaţie continuatoare a Bizanţului.

Georgeta AMBERT

Forumul Civic al Românilor solicită măsuri pentru stoparea instaurării „co-suveranităţii” Ungariei asupra „Ţinutului secuiesc”

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, ce reuneşte peste 40 de organizaţii nonguvernamentale din cele trei judeţe, solicită reprezentanţilor statului român să ia măsuri concrete pentru a stopa instaurarea „co-suveranităţii” Ungariei asupra aşa-zisului „Ţinut secuiesc”.

Într-o scrisoare deschisă ce urmează să fie trimisă Guvernului, Parlamentului şi Preşedinţiei României, conducerea forumului solicită „reacţii ferme de respingere şi dezaprobare a ingerinţelor anormale ale Guvernului de la Budapesta în problemele interne ale României”, respectarea prevederilor Tratatului de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Ungaria şi garanţii că autonomia teritorială pe criterii etnice nu va fi niciodată adoptată în România.

De asemenea, liderii forumului cer analizarea consecinţelor obţinerii dublei cetăţenii de către concetăţenii maghiari, ale liberei circulaţii a proprietăţilor funciare, precum şi a „investiţiilor strategice realizate de statul maghiar în cele trei judeţe”. Ei propun adoptarea unei iniţiative legislative, după modelul existent în Slovacia, prin care să nu se mai permită cetăţenilor cu dublă cetăţenie să candideze şi să ocupe funcţii în administraţia publică centrală şi locală din România.

Forum-1Totodată, se solicită înăsprirea sancţiunilor, inclusiv prin demitere şi privare de libertate, faţă de cei care aduc atingere însemnelor naţionale: imn, drapel şi stemă.

Nu în ultimul rând, Forumul Civic solicită Guvernului României să înfiinţeze, în regim de urgenţă, un departament pentru comunităţile româneşti „numeric” minoritare şi să adopte o strategie de dezvoltare economică şi socială pentru judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, care să asigure o convieţuire interetnică normală.

„Solicităm specialiştilor din Guvernul şi Parlamentul României să asigure definirea şi recunoaşterea politico-juridică a conceptului de minoritate numerică şi punerea acestuia în egalitate formală cu conceptul de minoritate naţională. (…) Reluăm propunerea asigurării prin lege a reprezentării permanente a electoratului românesc din judeţele Covasna şi Harghita în Camera Deputaţilor: în cazul în care aceasta nu se realizează prin redistribuirea mandatelor la nivelul ţării, numărul deputaţilor să fie suplimentat cu câte un mandat acordat candidatului care obţine cele mai multe voturi la nivelul celor două circumscripţii electorale. (…) Totodată, reiterăm sprijinirea Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş pentru obţinerea statutului de organizaţie de utilitate publică, în vederea subvenţionării de la bugetul central a proiectelor şi programelor identitare iniţiate de acesta”, se arată în scrisoarea deschisă, prezentată în cadrul adunării reprezentanţilor comunităţilor româneşti din Covasna, Harghita şi Mureş, desfăşurată sâmbătă, la Muzeul Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe.

În cadrul întâlnirii organizate de Forumul Civic, s-a făcut o trecere în revistă a stării comunităţii româneşti din cele trei judeţe, au fost inventariate principalele probleme cu care se confruntă aceasta şi au fost identificate direcţiile principale de acţiune în vederea păstrării şi afirmării identităţii naţionale a românilor din această zonă a ţării, în care sunt minoritari din punct de vedere numeric.

Printre participanţi s-au numărat episcopul Covasnei şi Harghitei, Andrei, actuali şi foşti parlamentari, primari şi viceprimari români, clerici, directori ai şcolilor cu predare în limba română, consilieri judeţeni, conducători ai unor instituţii deconcentrate, lideri judeţeni ai principalelor partide politice, directori ai unor instituţii de cultură.

Silvia ANDREI

Tăriceanu despre intenția PSD de a-i face plângere penală lui Iohannis: Să nu coborâm prea jos

Călin Popescu Tăriceanu a declarat sâmbătă despre intenția Olguței Vasilescu de a-i face plângere lui Iohannis pentru că n-o mai lasă în Guvern că „el nu vrea să coboare dezbaterea politică foarte jos”.

IMG_9573-Liviu-Dragnea-Calin-Popescu-Tariceanu-1000x600„Am auzit tot felul de zvonuri la care nu am niciun fel de dorință de a răspunde, pentru ca să nu coborâm dezbaterea politică la un nivel foarte jos. Am luat notă de comunicarea făcută de președinte, de răspunsul, în speță, de refuzul domniei sale, și acest lucru sunt convins că va fi analizat de dna. prim-ministru care este responsabil de buna funcționare a Guvernului și de numirea și revocarea miniștrilor”, a declarat Călin Popescu Tăriceanu, fiind întrebat dacă în coaliție s-a discutat despre depunerea unei plângeri penale pentru înaltă trădare împotriva lui Klaus Iohannis odată ce șeful statului a refuzat pentru a treia oară să o numească pe Lia Olguța Vasilescu la ministerul Dezvoltării.

Președintele Klaus Iohannis a transmis, joi, într-o scrisoare adresată premierul Viorica Dăncilă, că respinge din nou numirea Olguței Vasilescu pentru Ministerul Dezvoltării, motivând că nu are pregătirea necesară, dar și presiunile pe justiție puse de aceasta sau atacurile la persoană lansate. Șeful statului a solicitat o altă propunere pentru funcția de vicepremier și ministrul Dezvoltării.

La scurt timp, Olguța Vasilescu a anunțat că a început redactarea unei plângeri penale pentru abuz în serviciu pe numele lui Klaus Iohannis, precizând că șeful statului nu are niciun motiv de legalitate pentru respingere, ci doar ,,ura personală”.

Eleonora SMARANDACHE

Cea mai importantă armă în războiul nevăzut

IPS Averchie Taușev

Lucrul cel mai important în lupta nevăzută este recunoașterea propriilor slăbiciuni și a micimii propriei persoane lipsite de ajutorul lui Dumnezeu. Această conștientizare este atât de necesară, încât Dumnezeu îi aduce pe cei mândri și încrezători în propriile forțe la ea prin căderi dure, îngăduindu-le să cadă într-un păcat sau altul și, în special, în acele păcate despre care ei au crezut că sunt destul de puternici pentru a se proteja singuri de ele. „Să știți”, spune Sfântul Isaac Sirul, „că acolo unde cineva a căzut, mai înainte se afla mândria”. Așadar, este esențial pentru cel căzut în păcat să se întoarcă pe cât de repede posibil la gândul și simțământul propriei lipse de însemnătate, la mustrare și smerenie în gândire, și să ceară de la Dumnezeu să îi insufle această conștientizare constantă a propriei nimicnicii.

În același timp, atunci când cineva se confruntă cu sărăcia, durerea, neșansa sau boala, această condiție trebuie privită drept un mijloc trimis de Dumnezeu pentru a determina persoana respectivă să își recunoască propria nimicnicie. Trebuie să fim smeriți și să ne recunoaștem slăbiciunile.

Acela care vrea să își înțeleagă întru totul slăbiciunile trebuie să analizeze cu atenție, cu zel, propria persoană, propriile gânduri, sentimente, cuvinte și fapte cel puțin de câteva ori pe zi. Acela care procedează astfel va vedea cât de păcătoase, nesăbuite și greșite sunt faptele, cuvintele, sentimentele și gândurile sale. Apoi își va vedea limpede propria stare de haos, va conștientiza cât de inconsecvent este în a face binele și astfel, că este absurd și nebunesc să se bazeze pe sine însuși și să creadă că este capabil de a face ceva cu adevărat bun.

Veți întreba: „Cum se poate? Este bine să simțim propria lipsă totală de importanță și neajutorare? Cum se poate lupta cu răul din suflet cineva care se simte slab?”

Sfinții Părinți răspund și ne învață că trebuie să avem sentimentul propriei lipse de puteri și însemnătate și, în același timp, să avem în suflet credința deplină în Dumnezeu și ajutorul care va veni de la El. Convingerea fundamentală care trebuie să îl însoțească mereu pe orice creștin este aceea că nu se poate baza pe nimeni altcineva decât pe Singurul Dumnezeu, că nu poate aștepta ajutor și bine de la nimeni și că numai Dumnezeu poate să îi asigure victoria în lupta nevăzută pe care o duce.

Această convingere este întărită de propria credință că Dumnezeu cel Atotputernic poate face tot ce dorește pentru noi, că El, în înțelepciunea și cunoașterea Sa, știe ce este mai bine și necesar pentru noi și că El, în bunătatea Sa, este gata în orice clipă să ne ajute cu o dragoste de nepătruns de mintea umană de fiecare dată când avem nevoie.

Să fie oare adevărat că Dumnezeul care L-a dat pe Unul-Născut Fiul Său să moară pentru noi, Dumnezeul care îi caută pe cei păcătoși precum femeia din Evanghelie care pierduse o drahmă, Dumnezeul care, potrivit Apocalipsei, bate neîncetat la inima omului, dorind să intre în ea și să ia cina cu el, să fie adevărat că un asemenea Dumnezeu nu îi dă omului care se luptă cu răul din inima lui ajutorul necesar și sprijinul Său atotputernic și plin de har? Dacă vom căuta în Sfânta Scriptură, vom găsi numeroase exemple în care Dumnezeu i-a ajutat pe cei care au crezut în El. „Uitați-vă la neamurile cele din început și vedeți cine a nădăjduit spre Domnul și s-a rușinat?” (Înțelepciunea lui Iisus Sirah 2,10). Astfel de gânduri ar trebui să ne insufle credință absolută în Dumnezeul care ne va încununa cu o izbândă incontestabilă în războiul nevăzut.

Arhiepiscop Averchie Taușev, Nevoința pentru virtute. Asceza într-o societate modernă secularizată, Editura Doxologia, Iași, 2016

Voievodul Mircea – de Hristos iubitorul și singurul stăpânitor

Deschidem astăzi o nouă filă din istoria neamului românesc, filă ce cuprinde povestea voievodului Mircea principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager, de Hristos iubitorul și singurul străpânitor. O parte din povestea vieții și domniei sale o găsim în izvoarele bătrâne căci atât a rânduit Dumnezeu să se păstreze până azi. Dar atât cât ne-a rămas ne e de ajuns pentru a cunoaște personalitatea acestui domnitor care a fost un creștin adevărat, un voievod vitez, un strălucit diplomat și un priceput gospodar.

,,Țara Românească a avut parte în veacul al XIV-lea de un șir întreg de domni care au lucrat pentru mărirea și întărirea ei. După Basarab cel Mare, întemeietorul statului independent și al dinastiei, a urmat Nicolae Alexandru, organizatorul Bisericii, apoi Vladislav, care-și întinde stăpânirea peste munți, în Ardeal. Fratele acestuia, Radu, a întemeiat marile mănăstiri, iar Dan a purtat războaie pentru a cuprinde ținuturi pe malul drept al Dunării. Ca o fericită sinteză a acestor eforturi succesive și ca o desăvârșire a lor apare la sfârșitul veacului al XIV-lea domnia celui de-al doilea fiu al lui Radu, Mircea. Este momentul cel mai înalt al dezvoltării statului muntean, este un maximum atât sub raportul întinderii teritoriale, cât și sub acela al puterii militare. Trebuie să adăugăm, de altfel, că și viața economică și cea religioasă au cunoscut în timpul acestei domnii o deosebită înflorire”[1].

mircea-cel-batran-700x357Vlăstarul Basarabilor a fost uns domn al Țării Românești în anul 1386, la vârsta de 31 ani. Ceremonia de încoronare a fost impresionantă asemenea ceremoniilor de la Constantinopol. Alesul Marii Adunări și al clerului a fost uns cu mir de Mitropolit fiind recunoscut de către Patriarhul de la Constantinopol. Domnia sa a fost una lungă, timp de 32 de ani a cârmuit țara cu multă pricepere consolidând poziția acesteia prin măsurile pe care le-a luat. Dacă despre personalitatea și faptele sale putem găsi însemnări în izvoarele scrise, chipul său este și astăzi prezent la Cozia nu ca o umbră ci asemenea unei confirmări parcă a celor scrise de pana istoricului.  ,,Cele două fresce de la Cozia, refăcute după cele vechi, îl arată ca un cavaler apusean, un bărbat matur, purtând plete și o barbă rotundă, ochii adânciți în cap, nasul drept și subțire; e îmbrăcat cu haine scumpe occidentale, dar cu câte un vultur bizantin cu două capete încoronate brodați, când la genunchi cu fir de aur, când pe hlamida încheiată sus pe umăr. Sabia scurtă atârnă la brâu legată cu o cingătoare scumpă închisă cu paftale, în cap coroană de aur cu pietre scumpe. Ține cu evlavie, dar drept și cu cuget curat în fața Stăpânului său Domnul Hristos ctitoria sa și a țării, biserica mănăstirii Cozia, întocmai așa precum se înfățișează și azi evlavios ctitor de țară în fața judecății istoriei”[2].

Și judecata istoriei ar trebui să înceapă prin a ne aminti de hrisovul scris în anii 1402-1408, hrisov ce ne adeverește faptul că în timpul domniei lui Mircea Țara Românească a atins maxima sa întindere teritorială: Eu cel întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul și bine cinstitorul și de Hristos iubitorul și singurul stăpânitor Io Mircea, mare voievod și domn, cu mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu stăpânind și domnind toată Țara Ungrovalahiei și părțile de peste munți (parte din Ardeal), încă și spre părțile tătărești, și Amlașului și Făgărașului herțeg, și Banatului de Severin domn, și pe amândouă părțile peste toată Podunavia (Dunărea) până la Marea cea mare și cetății Dârstorului stăpânitor.

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite!

În vechime una dintre prerogativele domnitorului era stăpânirea pământului, în virtutea acestui drept Mircea a luat măsurile necesare pentru a întări economia țării: a stabilit anumite taxe și impozite, a bătut monedă, a încheiat tratate cu țările aflate în vecinătatea Ungrovlahiei prin care au fost stimulate schimburile comerciale. Știind bine să-și chivernisească lucrurile în vistieria sa, Mircea a deschis minele de aramă alături de exploatările minereurilor de fier și de sare înființând noi surse de venit pentru vistieria statului. În timpul domnei sale s-au înregistrat progrese în zootehnie, a sporit cultura de cereale, s-au dezvoltat meșteșugurile.

Așa cum bine știm, Biserica era instituția sub ocrotirea căreia se dezvolta cultura și educația în țările medievale românești și nu numai. În perioada medievală, domnitorii erau considerați ocrotitorii credinței ctitorind mănăstiri și biserici, făcând danii atât în țară cât și la Muntele Athos, dar și în alte locuri. Bine cinstitorul și de Hristos iubitorul Mircea voievod a sprijinit dezvoltarea culturală și religioasă a țării ctitorind mănăstiri și biserici – una dintre acestea fiind mănăstirea Cozia, poate cea mai renumită dintre ctitoriile sale – care au devenit datorită activității copiștilor și caligrafilor centre de cultură.

În timpul domniei, Mircea a avut și momente când înțelepciunea sa și sfatul boierilor nu erau de ajuns, când smerindu-se a conștientizat că în fața lui Dumnezeu este mic și neînsemnat. În clipele grele pentru țară și pentru domnie voievodul a avut pe Sfântul Nicodim de la Tismana rugător la tronul Sfintei Treimi. Pe acesta Mircea îl numea: rugătorul domniei mele, popa Nicodim. Și s-a rugat Sfântul pentru țară și neam, mijlocind, dar și stând alături de domn. Ne spun izvoarele că un astfel de moment a fost vizita lui Sigismund – regele Ungariei – în Ungrovlahia, în anul 1406 la Turnu Severin.

Bărbat viteaz, activ și puternic, care luptându-se în mai multe rânduri cu turcii, a triumfat în chip glorios asupra lor.

Anul ungerii ca domn a lui Mircea a debutat cu semne deloc bune pentru creștinătate, ne spune cronica sârbească că ,,În anul 6894 (1386) s-a întunecat soarele în luna ianuarie, ziua întâi, la ceasurile patru din zi, de Sfântul Vasile, încât se vedeau stelele pe cer strălucind cu lumină neobișnuită, dar ca o vedenie de foc și de sânge și arătând semn de durere și de boală și de vărsare de sânge, care a fost și mai înainte și iarăși va fi vărsat de turcii cei fără Dumnezeu, prigonitori ai lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, care s-a și vărsat apoi la Kossovo și în Ungro-Vlahia și iarăși cu ungurii pe malul drept la Nicopole. Și la Kossovo sârbii și cu cârmuitorul lor, în veci pomenitul și de Hristos iubitorul și Sfânt cneazul Lazăr, apoi cu ungro-vlahii și cârmuitorul lor Mircea voievod, iar cu ungurii și cârmuitorul lor a fost cneazul Jicmont. Și aceștia toți au fost cotropiți de ismailiteni (turci) pentru păcatele noastre”[3].

Pericolul ce venea din partea celor fără de Dumnezeu era cu adevărat mare pentru creștinătate. Pentru țara în fruntea căreia se afla Mircea pericolul nu era numai acesta. Ca orice conducător înțelept, Mircea a știut să ia deciziile potrivite pentru țara sa având în vedere contextul internațional. Dobrogea și Silistra, intrate în posesia Țării Românești în anul 1388, erau râvnite de sultan. De asemenea preluarea Făgărașului, a Amlașului și a Țării Severinului a dus la crearea tensiunilor cu Ungaria. În aceste condiții, Mircea voievod trebuia să-și apere țara împotriva tendințelor expansioniste atât ale Imperiului Otoman cât și ale Ungariei. Una dintre măsurile pe care le-a luat a fost semnarea unui tratat cu Vladislav al II-lea, regele Poloniei, în care cei doi promiteau să se sprijine reciproc împotriva Ungariei.

Mircea știa foarte bine că o țară fără o armată întărită este o țară învinsă înainte de a da lupta cu dușmanul astfel că a luat măsurile necesare pentru a o înzestra cu arme, a organizat oastea cea mare (formată în principal din țărani), de asemenea a întărit și a înființat cetăți în zonele ce ar fi putut avea însemnătate în cazul unul război: a întărit cetățile-porturi  Chilia, Licostomo, Enisala, Pangalia (Mangalia de azi), Caliacra, Severin, Turnu, Giurgiu, Turtucaia, Dârstor. Aceste măsuri ne întărește gândul că Mircea știa prea bine un lucru: stăpânitor asupra țării era acela care stăpânea cetățile.

În aceeași perioadă, prin acțiunile sale, Mircea duce o politică antiotomană în Balcani: în anul 1389 acordă ajutor sârbilor, în 1390-1391 atacul trupelor otomane este respins cu succes de către Mircea și armata sa, iar în anul 1394 oastea trimisă de domnitorul român alungă garnizoana otomană de la Karinovasî. Toate aceste acțiuni întreprinse de Mircea îl determină pe Baiazid să organizeze o campanie la nord de Dunăre. Armata sultanului era numeroasă: 40.000 de ostași la care se adăugau detașamente de sârbi. Lupta a avut loc la Rovine la 10 octombrie 1394 (17 mai 1395 după alte surse). Mircea a reușit să adune aproximativ 12.000 de oșteni, oaste evident inferioară din punct de vedere numeric celei otomane. Documentele vremii vorbesc despre o luptă cumplită lănci nenumărate s-au frânt și s-au tras atâtea săgeți încât cerul nu se putea vedea de mulțimea lor. ,,Victoria repurtată de Mircea a pus în lumină tactica militară folosită de atâtea ori în cursul evului mediu de către români cu distrugerea bunurilor materiale și pustiirea teritoriului aflat în calea dușmanului”[4]. Cronicile sud-slave amintesc de faptul că sultanul s-a înspăimântat și a fugit. În privința deznodământului acestei cumplite lupte istoricul Constantin C. Giurescu afirma: ,,Victoria a fost a lui Mircea: izvoarele contemporane sunt categorice în privința aceasta”[5].

Cu toate că situația era favorabilă lui Mircea, pe plan extern au loc schimbări importante care vor afecta situația politică din țară. Ștefan, noul domnitor al Moldovei, se aliază cu Polonia întărind în Țara Românească o partidă ostilă lui Mircea, partidă care îl instalează ca domn pe Vlad. În perioda ce a urmat teritoriul Țării Românești va fi împărțit între cei doi, Mircea deținând Oltenia și părțile din Ardeal.

În aceste condiții la 7 martie 1395 Mircea încheie un tratat de alianță antiotomană cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, tratat ce ,,conținea o formă de vasalitate fără prestarea efectivă a omagiului”[6]. Trebuie subliniat faptul că în epocă ,,Mircea cel Bătrân și ceilalți domni ce recunoșteau suzeranitatea (n.n. dreptul unui stat asupra altui stat) regatului vecin, nu se simțeau micșorați în suveranitatea (n.n. independență) lor. Recunoșteau un protector puternic, dar prin aceasta nu concepeau că au cedat ceva din puterea lor politică. Astfel nu ne-am putea închipui cum Mircea s-ar intitula autocrator în actele interne ca un împărat bizantin. Titlul acesta îi era recunoscut și în afară. Constantin Costenețchi, contemporan al lui Mircea, în biografia despotului sârb Ștefan Lazarevici, îl numește pe domnul muntean marele și autocratul voievod Ioan Mircea.

Cea mai bună dovadă a perfectei independențe a domnilor noștri în această epocă este politica lor externă în special Mircea dar și alți domni mai mărunți au căutat aliați și în afara Ungariei”[7].

După încheierea tratatului, armata lui Mircea, alături de cea a lui Sigismund, reocupă o mare parte din Dobrogea unde se aflau garnizoanele otomane. În aceste condiții, aflat în fruntea unei armate puternice Baiazid trece Dunărea ajungând în Banat de unde trece și în Țara Românească. În lupta ce a avut loc la 17 mai 1395, oastea românească alături de cea ungară îi învinge pe otomani și detașamentele sârbești.

Victoriile pe care le-a obținut voievodul roman îi conferă acestuia un prestigiu deosebit printre principii creștini fapt confirmat în anul 1396 când Mircea participă la cruciada antiotomană care se încheie cu un dezastru pentru cruciați.

După ce-l înlătură pe Vlad, poziția lui Mircea se consolidează din ce în ce mai mult. În toamna anului 1397 îl înfrânge pe Baiazid fără ajutorul lui Sigismund. ,,Mărturia scriitorului bizantin Halcocondil este categorică în privința acestuia. Ceea ce nu putuseră face mândrii cavaleri ai apusului făcea, cu mult mai puține mijloace, dar cu o știință militară superioară, domnitorul muntean”[8]. O victorie categorică împotriva otomanilor obține marele voievod și în anul 1400. ,,În teritoriile adăugate stăpânirii sale, voievodul român era privit ca un eliberator. Faptul acesta este mărturisit de cântecul popular balcanic, precum și de o inscripție grecească de la Silistra, din anul 1408, menită să amintească generațiilor următoare că Io Mircea, marele voievod și domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit Silistra de turci”[9].

Apogeul politic și diplomatic

Izvoarele rămase până în zilele noastre tocmai pentru ca istoria să-și ducă judecata sa la bun sfârșit continuă să ne vorbească despre anii ce au urmat, ani în care se desăvârșește personalitatea voievodului muntean. Deciziile și acțiunile înfăptuite de Mircea după anul 1402 – anul înfrângerii sultanului Baiazid de către Timur Lenk – creionează personalitatea politico-militară remarcabilă a domnitorului român. După ce sultanul este înfrânt Imperiul Otoman intră într-o perioadă de derivă, în interior având loc lupte între fiii acestuia pentru preluarea puterii. Diplomat înțelept și cu vederi largi, Mircea profită de pe urma acestor lupte sprijinindu-l pe Musa – unul dintre fiii sultanului – pentru a ajunge în fruntea temutului Imperiu. Eforturile lui Mircea nu au fost în zadar căci în anul 1411 Musa devine sultan. ,,Domnia lui Musa (1411-1413) marca apogeul politic și diplomatic al lui Mircea cel Bătrân, domnul sau principele creștin, care l-a susținut să ajungă în scaunul stăpânirii părintești. […] Raporturile speciale cu sultanul Musa pot explica stăpânirea de către Mircea a unui teritoriu destul de mare la sud de Dunăre, care mai cu seamă în dreptul Dobrogei a ajuns până la Munții Balcani sau chiar a trecut la sud de aceștia”[10]. Marele istoric Constantin C. Giurescu considera că în momentul în care Musa a ajuns în fruntea Imperiului Otoman, domnitorul român domina întreg răsăritul european.

După ce Musa este înfrânt de Mahomed, Mircea este nevoit să  accepte plata haraciului către sultan. Era pentru prima oară când Mircea se supunea la plata tributului. Era anul 1415. Strălucitul diplomat și voievod al Ungrovlahiei nu va lăsa mult timp să treacă până va acționa din nou. Plata tributului nu însemna că Țara Românească era supusă sultanului. Sultanul asigura faptul că teritoriul aflat sub conducerea lui Mircea nu va fi atacat de akângii – corpurile de cavalerie otomană, specializate în raiduri de pradă. ,,Acest gen de contract, pe care-l încheiaseră și alte state, nu micșora prestigiul Țării Românești și nu-i știrbea statutul politic. Că în fapt lucrurile stăteau așa este dovedit atât de refugiul pe care chiar în acele condiții l-au găsit în Țara Românească o serie de elemente potrivnice lui Mahomed, cât și de deliberările senatului venețian, care în 1416 vedeau în Mircea pe cel mai puternic dintre adversarii europeni ai sultanului”[11].

În anul 1416 îl aflăm pe voievodul nostru amestecându-se din nou în luptele din cadrul Imperiului Otoman. Domnitorul român sfidează din nou pe sultan refuzând plata haraciului[12] și acordând sprijinul său lui Mustafa – noul candidat la tron. ,,Mircea era desigur un om politic cu vederi largi; reunirea celor două părți ale Imperiului Otoman, cea europeană și cea asiatică, în mâna unui singur stăpânitor, ca pe vremea lui Baiazid, era o mare primejdie; ofensiva împotriva creștinilor era să înceapă iar”[13].

Ultima încercarea a lui Mircea de amestec în treburile interne ale Imperiului Otoman a fost adăpostirea șeicului Bedr ed-Din în Țara Românească, care a încercat să pornească o răscoală ce ar fi afectat situația internă din cadrul Imperiului Otoman și evident puterea acestui Imperiu ar fi slăbit. Ca urmare a acestor acțiuni însuși sultanul Mahomed I pornește într-o expediție împotriva lui Mircea, care nu e sprijinit de niciunul dintre principii creștini. Având în vedere superioritatea armatei musulmane expediția este câștigată de sultan. ,,Părăsirea în care fu lăsat Mircea la bătrânețile sale, după 30 de ani de lupte pentru creștinătate, în interesul creștinătății, îi va fi amărât sufletul drept-credincios. […] Mircea și-ar fi plecat capul înălbit de ani și de griji și s-a supus păgânului. Domnia lui de luptă îndărătnică pentru pământul românesc se termină în acest chip”[14].

 De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii.

Era 31 ianuarie 1418 ziua trecerii la Domnul a acestui ,,mare voievod și domn, unul dintre cei mai mari pe care i-a avut neamul nostru”[15]. Pleca din această lume învingător, jertfa sa nefiind în zadar: pleca lăsând în urmă o țară cu prestigiu european știind și reușind să acționeze în interesul țării sale în fața puterilor vecine, o țară pe care cu mila lui Dumnezeu a putut să o apere de pericolul turcesc. ,,În timp ce Bulgaria cădea sub loviturile lui Baiazid și era prefăcută în pașalâc tucesc – stare în care a rămas aproape cinci sute de ani – în timp ce Serbia avea, la scurt interval aceeași soartă, Țara Românească a putut rezista și a asigurat astfel continuitatea vieții sale politice. Fapt capital deoarece fără această viață politică, cele mai multe dintre manifestările noastre ulterioare până în veacul al XIX-lea ar fi fost altele. Să ne gândim numai ce a însemnat viața Peninsulei Balcanice în timpul secolelor de dominație turcească pentru a putea aprecia la justa sa valoare rezistența lui Mircea. Fără acest mare voievod e foarte posibil ca întregul curs al istoriei muntene și – prin consecințe  al întregii istorii românești ar fi avut o altă dezvoltare și alte proporții”[16]. Aceste vremuri deloc ușoare pentru înaintașii noștri au fost vremuri de fapte strălucite! Avem datoria să cunoaștem și să vorbim copiilor noștri despre aceste fapte, mai ales astăzi când ne este din ce în ce mai greu, suntem datori să privim în urmă la înaintașii noștri căci un popor care își pierde rădăcinile, pierdut va fi pe veci!

Florin NAHORNIAC

 

[1] Constantin C. Giurescu, Istoria românilor.  Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432), Ed. All Educational, București, 2000, p. 362.

[2] P.P.Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Ed. Corint, București, 2000, p. 50.

[3] Ibidem, p. 225.

[4] Istoria Românilor. vol. IV De la Universalitatea Creștină către Europa ,,Patriilor”, Ed. Enciclopedică, București, 2001, p. 284.

[5] Constantin C. Giurescu, Op. Cit., p. 367.

[6] Istoria Românilor. vol. IV De la Universalitatea Creștină către Europa ,,Patriilor”, Ed. Enciclopedică, București, 2001, p. 284.

[7] P.P.Panaitescu, Op. Cit.,  p. 246.

[8] Giurescu, Op. Cit., p. 369.

[9] Istoria Românilor. vol. IV De la Universalitatea Creștină către Europa ,,Patriilor”, Ed. Enciclopedică, București, 2001, p. 287.

[10] Ibidem, p. 289.

[11] Ibidem, p. 290.

[12] Istoricul Constantin C. Giurescu are o altă părere în privința plății tributului către Poartă. Acesta aduce ca dovadă cronicile turcești în care se menționează că în anul 1417 cu ocazia expediției lui Mahomed în Țara Românească, Mircea a plătit restanța pe trei ani.

[13] P.P.Panaitescu, Op. Cit., p. 391.

[14] Ibidem, p. 402-403.

[15] Constantin C. Giurescu, Op. Cit., p. 385.

[16] Ibidem, p. 364.

„Un părinte de patrie”, un apărător al credinței strămoșești

Prof. Dr. Dorin Stănescu, 10 Februarie 2019

Centenarul Marii Uniri pe care l-am marcat anul trecut a fost un bun prilej de a rememora fapte și oameni de acum un veac. Printre figurile emblematice omagiate cu ocazia Centenarului s-a numărat și Vasile Goldiș, de la a cărui moarte se împlinesc astăzi 85 de ani. Personalitate de prim rang a acelei vechi lumi intelectuale și politice a Ardealului, el a purtat decenii la rând stindardul românismului și a militat, cu o forță și o energie neobosite, pentru drepturile noastre naționale în Transilvania și Ungaria, înfăptuind într-un final, la Alba Iulia, Marea Unire.

Într-o frumoasă evocare, atât ca stil, cât și conținut, realizată în 1936, Silviu Dragomir, istoric și fost notar al Adunării Naționale de la Alba Iulia, îi făcea corifeului Unirii de la Alba Iulia următorul portret: „Fiu de popă din Cermeiu, el a fost singurul între șapte frați pe care l-au putut da la școală. Existența era o luptă aspră în această familie veche de preoți, înzestrați cu o vigoare puțin obișnuită și capabili să înfrunte fiecare câte un veac în slujba Domnului… Opt ani la liceul unguresc din Arad, patru ani la universitățile din Budapesta și Viena au reușit să facă din acest elev distins, din acest student cu nesecată râvnă, un candidat de profesor, perfect stăpân pe cultura ungurească, lăudat pentru cunoștințele sale vaste și temeinice în specialitatea aleasă…”

Nu pentru pasivism politic față de Imperiul austro-ungar

69_w747_h373_q100În 1886, Goldiș a refuzat să devină profesor la un liceu din Budapesta și a acceptat să preia Catedra de istorie la Școala Normală a Eparhiei Ortodoxe din Caransebeș. Peste trei ani, pleacă la Liceul Ortodox din Brașov și aici își începe ucenicia politică într-o epocă în care linia pasivismului era caracteristică luptei politice a românilor ardeleni.

Sub pseudonimul Ilie Borg, Goldiș începe să scrie în „Tribuna Poporului”, iar articolele sale sunt apreciate: „Nici nu ți-am mulțumit pentru serviciul însemnat, care îl aduci cauzei naționale, prin meritoasele produse ale condeiului tău dibaciu și magistral”, îi scrie Vasile Mangra, capul Bisericii Ortodoxe transilvane. „Tot ce iese din condeiul lui poartă timbrul perfecțiunii și merită să fie reprodus în antologia politică a neamului”, remarcă istoricul Silviu Dragomir. Tot el prezintă mai departe reperele biografice ale lui Vasile Goldiș: „Ia parte la zilnica frământare a acestor neodihniți campioni, care dau un strălucit exemplu despre felul cum trebuie activat, pentru a afirma drepturile unui popor… Politica devine de acum preocuparea sa de căpetenie”.

Între anii 1906-1910, Goldiș devine deputat de Rodna în Parlamentul de la Budapesta, iar ziarul „Tribuna” din 8 mai 1910 afirmă despre acesta: „Exemplul dat de d. Goldiș e o strălucită pildă de datorie națională…” Înzestrat cu o intuiție politică remarcabilă, cu o cunoaștere temeinică a lumii maghiare, era „un diagnostician impecabil și de augur, care nu a dat greș aproape niciodată”.

Din 1911, Goldiș conduce ziarul „Românul”, care devine un stindard al luptei naționale până în 1916, când, prin refuzul de a semna declarația de fidelitate față de imperiu, apariția publicației a fost interzisă.

Anul 1918 îl găsește pe Vasile Goldiș în primele rânduri ale luptei naționale, fiind implicat în toate evenimentele care au condus spre istorica zi de 1 Decembrie. Iată cum descrie Silviu Dragomir implicarea acestuia în făurirea Marii Uniri: „În fine, la 1 Decembrie 1918, el prezenta națiunii propunerile de la Alba Iulia, iar după câteva zile închina, în fruntea delegațiunii ardelene, regelui desrobitor, Ardealul însuși, reîntregit cu patria-mamă. Aceasta e zestrea pe care a adus-o cu sine Vasile Goldiș, în noua Românie”.

După Marea Unire, liderul unionist este membru al Consiliului Dirigent, ministru în guvernele României Mari, deputat și membru corespondent al Academiei. În ultimii ani de viață, el s-a retras în Ardeal și s-a dedicat activităților culturale din jurul Asociației Astra. Se stinge din viață la 10 februarie 1934, în locuința sa din Arad.

Goldiș inedit… în Parlamentul României Mari: „Întoarceți-vă la Hristos!”

O fațetă mai puțin cunoscută a vieții lui Vasile Goldiș ne-o oferă revista „Biserica și Școala”, care îl prezintă drept un apărător al credinței și Bisericii Ortodoxe din Ardeal: „Dela anul 1901 și până în 1918 aproape toate memoriile și protestele, înaintate guvernelor ungurești pentru apărarea Bisericei Ortodoxe Române, sunt rezultatele minții și condeiului lui Vasile Goldiș”. Mai târziu, în calitatea sa de deputat al României Mari și ministru al cultelor și artelor, a ținut un discurs la Senat asupra situației Bisericii Ortodoxe Române în statul român, iar în Camera Deputaților a cerut ca școlile primare să rămână confesionale și sub conducerea Bisericii Ortodoxe. Și-a încheiat discursul în aplauze, rostind: „Întoarceți-vă la Hristos!”

În permanență a fost sprijinitorul Bisericii Ortodoxe Române, fiind un om cu o vocație creștină aparte, având în plus o ilustră pildă în familia sa, unde părintele său și alți înaintași au fost slujitori ai lui Dumnezeu.

„…precum la înviere străluci-vor ca diamantele ranele martirilor, așa lumina-vor faptele lui în veșnicie…”

Moartea lui Vasile Goldiș a trezit emoție în lumea transilvană și nu numai. Presa locală și centrală i-a dedicat articole elogioase, subliniind contribuția sa la lupta pentru făurirea Marii Uniri. Principalele instituții ale statului – Casa Regală, Parlamentul, Biserica – au trimis mesaje de condoleanțe. Ceremonia funerară a fost una impresionantă, la care au participat 20.000 de oameni. Printre personalitățile prezente s-au numărat Iuliu Maniu, Octavian Goga, Ioan Suciu, Alexandru Lapedatu, Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan.

În semn de omagiu postum, publicația „Biserica și Școala” i-a dedicat un număr special marelui bărbat, prezentând inclusiv panegiricele rostite cu această ocazie. Spre exemplu, Episcopul Grigorie Comșa al Aradului a subliniat în cuvântarea sa faptul că „Vasile Goldiș n-a fost preot, dar jertfa adusă de el pe altarul neamului și al Bisericii, curată și sfântă a fost și precum la înviere străluci-vor ca diamantele tăieturile și ranele martirilor, așa lumina-vor faptele lui Vasile Goldiș în lumina veciniciei. […] Vasile Goldiș era dintre cei aleși, cari au luminat prin iubirea de Dumnezeu și de neam”, concluziona Episcopul Aradului.

În paginile aceleiași reviste „Biserica și Școala”, redactorii mai consemnau următoarele aprecieri despre însemnătatea și personalitatea marelui luptător al unirii: „Neamul românesc și Biserica noastră Ortodoxă deplâng în pierderea lui Vasile Goldiș pe unul dintre cei mai distinși și iluștri bărbați ai patriei noastre… Vasile Goldiș a fost cel mai profund și bine pregătit bărbat din partidul național român, din fosta Ungarie. Susținem și afirmăm că Vasile Goldiș a fost mintea acestui partid. Toate prin tr’nsul s’au făcut și fără de dânsul nimic nu s’a făcut. Declarația pe care a cetit-o în anul 1918 d.Vaida în parlamentul din Budapesta a fost opera lui Goldiș. Propunerile din 1918 dela Alba-Iulia, prin care se făcea alipirea românilor din Ardeal și părțile ungurene cu România, au fost o capodoperă a lui Vasile Goldiș. Nu mai insistăm asupra rolului de inițiator și îndrumător al lui Vasile Goldiș în treburile noastre bisericești, căci toată lumea știe, că el a fost spiritul conducător în adunările protopopești, eparhiale, până sus la Congresul Național Bisericesc”. Cuvintele acestea subliniază cu o tușă puternică importanța omului Goldiș și lunga sa luptă pentru drepturile naționale și sprijinul său substanțial adus Bisericii neamului.

Încheiem evocarea noastră a lui Vasile Goldiș lăsându-l pe Silviu Dragomir să descrie în frumoasele cuvinte ale epocii ceea ce credeau cei de atunci și ceea ce credem și noi, cei de astăzi, despre acesta: „A fost, cu adevărat, un «ursitor de gânduri pentru țară… un luptător zi de zi… un părinte al patriei». Faptele sale formează de acum patrimoniul scump al națiunei”.

Iosif Coriolan Buracu – biografia unui mare român

Mărețe, frumoase, pline de har, zguduitoare sunt faptele și viața slujitorului întru Domnul, preot Iosif Coriolan Buracu. S-a născut la 15 Mai 1888 în localitatea Prigor din judetul Caraș-Severin, dintr-o familie macedo-română. Cursul primar, clasele I-III le-a făcut în Budapesta si IV-V, la Viena, liceul la Brasov, iar Institutul Teologic la Caransebes. Se căsătoreste cu Mărioara M. Mocanu, o fată frumoasă, educată, dintr-o familie înstărită, școlită la gimnaziul german din Brașov, apoi la pensionul Notre-Dame de Sion din orașul Galați.

iosif-coriolan-buracuPărintele Coriolan Buracu încearcă să-și continue studiile la Viena, însă Patriarhul Miron Cristea îl numește paroh la Mehadia. Aici a desfășurat o activitate prodigioasă și predominant românească, fapt ce a dat naștere la multe suspiciuni și au condus la o anchetă și, în cele din urmă, la arestarea de către jandarmii maghiari. La Mehadia, la propunerea și îndemnul lui a luat ființă Consiliul Național Român unde a funcționat ca președinte și aproape în același timp se înființează Garda Națională subordonată Consiliului Național. În cele din urmă primește ordin de încorporare și se prezintă la unitatea militară de care aparținea, la Panciove, de unde este îndrumat ca preot militar pe frontul rusesc din Galiția, timp în care se încadrează competent și eficient, încât comandantul garnizoanei, generalul Akoliesanayi, prin ordin de zi, dispune: „O recunoștință lăudabilă preotului Coriolan Buracu pentru devotamentul care l-a însuflețit în epidemia de holeră ce a secerat mulți din camarazii noștri.”

Dintr-o poezie anonimă ce a apărut în timpul luptelor din Galitia, redăm o strofă:

În luptă-i și Buracu
Soldaților părinte
Dohin, Bejan, Murariu,
Boc, Garda Grădinariu
Păzește-i, Doamne Sfinte!

Trecând din Galiția pe frontul din Italia s-a întâlnit cu unchiul său Boldea care conducea clerul militar ortodox format din 42 de preoti. Organizează o bibliotecă pentru ostașii români și, cu multă insistență, a reușit să le ofere și un Cămin Cultural.

La Turnu-Severin a organizat Podul de Cărți, el fiind numit director al Palatului Cultural, aleargă să colecționeze cărți pe care le trimitea în dreapta Dunării, românilor din Iugoslavia. Preotul Gugan din țara vecină îi multumește pentru cărțile care au produs multe bucurii românilor rămași într-o țară străină. Totodată, a avut legături strânse cu Bucovina, fostă și ea provincie austriacă, făcând schimb de cărți. A fost un neobosit luptător pentru etnia română și creștinism.

În 1924, Consiliul Național „Teatru” din Turnu-Severin oferă postul de prim director al mărețului Palat Cultural din localitate, afirmând că Domnul Coriolan Buracu este unul din marii luptători bănățeni care a contribuit mult la păstrarea idealurilor românești, este un intelectual de seamă și un conferențiar distins.

Într-o efervescență totală, a organizat mai multe cămine culturale în Brasov, Oradea și Arad, a tipărit și împărțit Cartea Ostașului Român în 5000 de exemplare, totodată a încasat prin colectă benevolă: de la gazeta Transilvaniei, 13.000 coroane, de la Crucea Rosie Arad, 12.000 de coroane de la Ziarul Român, 23.000 Coroane. Toate aceste sume au fost donate Bisericii Neamului. A mai adunat 2110 coroane pentru elevii săraci și 380 coroane pentru ostași. Pentru toate aceste mărețe și neegalabile fapte, Regimentul 105 Infanterie, prin ordinul de zi, dispune: „Preotului Căpitan Coriolan Buracu, se exprimă laudă și mulțumiri pentru modul conștiincios cum a înțeles chemarea sa.”

La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, Părintele Buracu a vorbit din partea bănățenilor și din partea Consiliului National Român, arătând că ziua de 1 Decembrie 1918 a devenit o zi sfântă pentru toți românii din Banat, Crișana, Transilvania și Maramureș, care se unesc pe veci cu Patria Mumă: olteni, munteni și moldoveni. A dat o circulară cu următorul text: frați români, ne unim pe vecie cu scumpa noastră patrie, România. Trăiască România! Trăiască Unirea! Trăiască Tricolorul!

În ziua de 19 August 1923, la punerea pietrei fundamentale a mausoleului și a Bisericii Neamului de la Mărășești, a luat cuvântul și preotul Iosif Coriolan Buracu, el colectase sume importante pentru acest măreț și sfânt obiectiv. Luând cuvântul, a spus: „nenumăratele morminte străjuite de cruci în fața cărora ne închinăm, sunt slove de aur ale neamului care și-a scris cu sângele celor mai pretioși fii, pagini de glorie a țării”.

La vizita Regelui în Banat, însoțit de primul ministru și de Patriarh, populația i-a primit cu uralii, cu pâine și sare și cu steaguri tricolore. În cele din urmă, în numele Consiliului Național Român și a bănățenilor, a vorbit preacucernicul preot Buracu:

Altețe Regale,
DomnilorMiniștri,
Prea Sfânte Stăpân,
Domnilor,
Vă asigurăm de devotamentul nostru și al copiilor noștri că ne vom da ultima picătură de sânge pentru apărarea frontierelor României, că ne vom lupta pentru propășirea neamului și bunăstarea poporului.
Trăiască Regele, Trăiască România, Trăiască Tricolorul,
Plecăciune stăpânului nostru.

În 1928 a fost ales ca deputat țărănist reprezentant al Almăjului, timp când a realizat: o școală nouă în comuna Prigor, un nou spital la Bozovici, trei circumscripții medicale la Prigor, Bănia si Dolboșești, două circumscripții veterinare, autobuz Bozovici-Iablanita, trei curieri poștali Rudăria-Dolbosesti-Prilipeti, grădinită de copii la Bozovici, local școală primară la Stancilova și Sopotul Nou, a adus de la Budapesta la Lugoj osemintele lui Eftimie Murgu, înființează Muzeul Almăjului, troițe pentru eroi la Prigor, Cernea, Obreja, a distribuit daruri elevilor săraci (75.000 lei), a obținut pentru Episcopia Râmnicului subvenții de 1.700.000 lei, a înființat Căminul Cultural în comuna Prigor.

Ca senator, a făcut demersuri pentru refacerea drumului Bozovici-Iablanita, a organizat la Mânăstirea Cozia un curs de dirijori unde au luat parte 60 de preoti (prof. Ion Vidu) a inaugurat școala din Prigor și spitalul din Bozovici, a luat cuvântul la convenția dintre România si Iugoslavia, a intervenit la alegerea de episcopi, a luat parte la congresul Astrei, la sfințirea catedralei, la sfințirea catedralei de la Cluj etc.

În cartea marelui luptător Ion Gavrilă Ogoranu, „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” se amintește că la alegerile din 1946, la Piatra Neamț pentru Partidul Țărănist, responsabil era părintele Buracu care i-a șoptit lui Ogoranu: „Dacă nu câștigăm alegerile, România este pierdută”.

Părintele Buracu a fost si un bun familist, a avut 11 copii din care au trăit 8, toți școliți, toți intelectuali, toți la casele lor, profesând meserii ca medici, profesori, geochimiști. Trei dintre aceștia, au fost aspru condamnați ca anticomuniști. Mihai a trecut și prin iadul de Pitești, unde călăul Țurcanu l-a pedepsit cu foame, frig, sete și dezbrăcat în carcere umede, apoi bătut și schingiuit.

Ne oprim aici cu prezentarea în mod succint a vrednicelor fapte descrise în „Amintiri” de părintele Buracu.

Cinste și plecăciune în fața acestui mare român si preacredincios ortodox, exemplu pentru muncă neobosită, pentru omenie, devotament și dragoste de neam, deasemeni cinste și copiilor acestui mare creștin.

(Gheorghe Bâgu – Revista Permanențe, martie 2008)

Amintiri despre părintele Coriolan Buracu

Părintele Coriolan Buracu a fost una dintre marile personalităţi ale Văii Almăjului din Banatul muntos.

Realizările lui se întind în domeniul pastoraţiei, culturii si promovării idealurilor româneşti. Sunt destul de multe studii şi articole care au prezentat activitatea Părintelui Coriolan Buracu şi fără îndoială că altele le vor urma. In cele ce vor decurge voi prezenta doar câteva amintiri personale legate de această mare personalitate care a fost a Văii Almăjului, dar şi a familiei lui. Aceste amintiri se leagă de documente păstrate în casa Boldea din Borlovenii-Vechi şi în memoria colectivă a familiei mele.

Părintele Coriolan Buracu a fost nepotul învăţătorului Pavel Boldea (1842-1917), din Borlovenii-Vechi, care a avut descendenţi direcţi pe: Pavel Boldea (ulterior Protopop şi colonel K.U.K, având o strălucită carieră), pe Grigore, Remus, Călina şi Măriuţa. Călina s-a măritat în familia Buracu în Prigor şi a avut pe Coriolan Iosif, Tudosia si Elena.

In formarea şi educaţia lui Coriolan Buracu, un rol decisiv l-a avut unchiul său, Protopopul Pavel Boldea. Protopopul-colonel K.u.K, Pavel Boldea a luat asupra sa asigurarea speselor de şcolarizare pentru nepotul său. Din acea vreme, în casa Boldea din Borlovenii-Vechi se păstrează un schimb de corespondenţă între unchi şi nepot în timpul când acesta din urmă era la şcoală, la liceul din Braşov şi apoi la Caransebeş.Rezultă că «unchiul» era foarte scrupulos şi cerea socoteala cu precizie asupra cheltuielilor. Mai rezultă că «nepotul» îi dadea ascultare cu grijă, dar totuşi se comportă în limita vârstei lui tinere şi îşi îngăduia mici zburdălnicii inerente vârstei. Mai rezultă că în vremea şcolii Coriolan Buracu, fără să fie eminent, era un student bun şi excelent în anume domenii. Deci era, încă de tânăr, o fire pasională şi cu personalitate. Tot Protopopul Pavel Boldea, ajuns comandant al canonicilor ortodocşi din armata austro-ungară, a facilitat încadrarea Părintelui Coriolan Buracu în cadrul aceluiaşi corp în vremea Primului Război Mondial.

In casa Boldea sunt păstrate scrisori trimise vărului său, Lt. colonelul K.U.K Romulus Boldea la Borloveni, în anii ’50 ai veacului al XX-lea, vremea crâncenă a persecuţiilor comuniste, când cei doi veri au avut parte să treacă prin universul concentraţionist bolşevic.

În scrisorile sale, cele mai multe trimise din Baia Mare şi Bucureşti, din casa copiilor lui care îl adăposteau şi îngrijeau, Părintele Coriolan Buracu scria prudent, dar tot cu înflăcărare. Scrisorile lui erau îndemn la nădejde în lucrarea cea bună şi dreaptă a lui Dumnezeu.

În acest context, în cadrul familiei mele se povestea cu admiraţie despre felul în care Părintele Coriolan, «uica Coriolan», cum era numit cu dragoste şi respect, a fost ridicat la începutul anilor cincizeci spre a fi trimis la canalul morţii.

Securistul care l-a arestat a avut totuşi un reflex de umanitate şi a întrebat: «Părinte, aţi mai fost arestat?» şi răspunsul a venit puternic, fără teamă, în maniera Coriolan Buracu: «Oho, de câte ori». Iar apoi la canal, pus în echipa morţii, a preoţilor condamnaţi la exterminare, Părintele Coriolan Buracu a aflat tăria morală ca pe cei dimpreună cu el să îi încurajeze în fiecare dimineaţă, la începerea sclaviei, cu vorbele: «Sus Inimile, fraţi români!» Dar cea mai emoţionantă amintire personală o am în legătură cu o carte poştală trimisă de către Părintele Coriolan Buracu la Borloveni, în august 1954.

În acea vreme bunicul meu, Lt. colonelul K.u.K Romulus Boldea, era în surghiun, în domiciliu obligatoriu, îmi amintesc bine că familia nu credea să vină curând sau în general să mai vină. In cartea poştală trimisă şi primită la începutul lui august 1954, Părintele Coriolan Buracu scria: «Dragă Romulus, îţi scriu la Borloveni, căci ştiu că vei fi acolo mai înainte de Sfânta Măria Mare. întotdeauna Maica Domnului a apărat casa noastră şi pe tine te va aduce acasă acuma». Zece zile mai târziu, în 16 august 1954, Romulus Boldea se întorcea la Borloveni, la casa şi familia lui.

Pe Părintele Coriolan Buracu l-am întâlnit în persoană doar de câteva ori, dar amintirea personalităţii lui mă face să simt şi mândria, dar şi responsabilitatea de a fi descendent al aceleiaşi familii şi al aceluiaşi Neam.

(Prof. Alexandru Nemoianu)

Pătimirile părintelui Coriolan Buracu în timpul alegerilor din anul 1946

În ziua alegerilor [din anul 1946] ordinea trebuia supravegheată de două grupe de soldaţi, conduşi de un căpitan. Cu respectul ce-l poartă lumea de la sate uniformei militare, numănui nu i-a trecut prin cap că sub haina militară se ascundeau de fapt nişte comunişti de la Brăila şi „căpitanul” nu era decât un activist al partidului comunist.

Alegerile s-au desfăşurat în linişte. Oamenii din satele vecine veneau voioşi. Nu se rostea decât un singur semn: „Ochiul”. Votarea s-a terminat seara târziu. Reprezentant al P.N.Ţ.-ului era preotul militar, pensionar, Coriolan Buracu. Îl cunoşteam pe părinte demult; întâlnindu-l pe o vreme urâtă, într-o căruţă, bolnav, m-am mirat că s-a angajat la un aşa de greu lucru: ”Dragul meu, dacă nu câştigăm aceste alegeri România e pierdută. Voturile s-au numărat corect. După cum se aştepta, pentru candidaţii P.N.Ţ. votaseră 90% din alegători. Preşedintele comisiei de votare, doctorul Negrea, alcătuia procesul verbal. Părintele Buracu ieşise afară să anunţe rezultatul numărătorii voturilor sutelor de oameni ce nu se lăsau duşi acasă şi care aşteptau gata să nu se producă vreo hoţie, de care se temeau. Lumea a izbucnit în aplauze şi s-au îndreptat în grupuri spre satele şi casele lor. În sală, procesul verbal fu iscălit de toţi, preşedintele îi dădu un exemplar părintelui Buracu; reprezentantul F.N.D., un chip de brută ce stătuse tot timpul ca un butoi încruntat, se apropie de preot cu mâna întinsă, chipurile, să-l felicite. Dar mâna se transformă în pumn care izbi drept în obrazul preotului. I se luă procesul verbal şi urmară alte lovituri date de militarii de faţă. Şi omul bătrân, care, ca preot, ţinuse flacăra credinţei în Hristos şi neamul românesc în Mehadia înainte de primul război mondial, care cunoscuse temniţele Seghedinului şi Vatzului patru ani în timpul războiului, care a semnat la Alba-Iulia actul unirii în 1918, fost deputat şi senator în parlamentul României Mari, tată a opt copii, dintre care cel mai mare murise pe front, care însuşi în calitate de preot colonel făcuse războiul şi în răsărit şi în apus, devenise o minge sub loviturile pumnilor şi paturilor de armă. E cules de oameni şi ascuns, căci în zilele următoare au venit să-l caute şi să-l aresteze. Hăituit câţiva ani prin satele Ţării Făgăraşului, e prins în sfârşit şi băgat la închisoare. Acasă preoteasa Maria cu cinci copii încă mici îşi pierde minţile de durere şi de revoltă, terorizată zilnic de comunişti. Am vizitat-o în primăvara anului 1947. ”Murim de foame şi ne omoară tâlharii”. S-a prăpădit în acelaşi an, iar copiii s-au risipit ca potârnichiile în toate părţile, urmăriţi de securitate şi vârâţi şi ei în închisori la rândul lor. Azi, în 1990, când scriu aceste rânduri, nimeni nu-şi mai aminteşte de această familie cu care s-a început teroarea comunistă in Făgăraş.

(Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. I, ediția a II-a, Editura Marist, Baia Mare, 2009, pp. 42-43)

Florin NAHORNIAC

Cu ce riscuri se confruntă omenirea (raport oficial)

Tensiunile internaționale afectează capacitatea de a face față riscurilor globale. 

  • Creșterea tensiunilor geopolitice și economice reprezintă cele mai importante riscuri în 2019. 90% dintre experți afirmă că se așteaptă la continuarea confruntărilor economice dintre marile puteri, și pe parcursul anului 2019.
  • Patru dintre cele mai importante riscuri, din perspectiva impactului în anul 2019, sunt legate de mediu. Degradarea mediului reprezintă un risc pe termen lung care definește perioada curentă.
  • Amenințările cibernetice care derivă din dezvoltarea tehnologiei într-un ritm rapid sunt cele mai importante necunoscute. Din păcate, nu apreciem pe deplin vulnerabilitățile societăților care sunt tot mai legate prin tehnologie.
  • Click aici pentru a descărca The Global Risks Report 2019.

Capacitatea globală de a menține implicare comună pentru a combate crizele majore, a atins un nivel critic.

Înrăutățirea relațiilor internaționale împiedică acțiuni pentru a combate provocări serioase. Între timp, perspectiva economică pesimistă, care este tot un efect al tensiunilor geopolitice, pare să contribuie și ea la diminuarea potențialului de cooperare internațională în acest an. Acestea sunt concluziile publicației The Global Risks Report 2019 lansate de World Economic Forum.

planet-earth-destruction-wallpaper-33813912The Global Risks Report integrează rezultatele Global Risks Perception Survey. La sondajul menționat au răspuns peste 1.000 de experți și decidenți din toată lumea. Concluziile publicației lansate pe 16 ianuarie 2018, indică o deteriorare a condițiilor economice și geopolitice. Disputele comerciale  între state s-au înrăutățit rapid anul trecut și se vor adânci în acest an pe fondul cotinuării tensiunilor geopolitice. 88% dintre respondenți anticipează degradarea normelor și acordurilor comerciale multilaterale.

Potrivit raportului, în 2019, eforturile în vederea cooperării internaționale vor fi afectate de perspectivele economice dar și de creșterea tensiunilor politice între marile puteri. 85% dintre respondenți afirmă că se așteaptă ca 2019 să aducă riscuri sporite de confruntare între marile puteri. Publicația abordează riscurile asociate cu ceea ce sepoate descrie ca ordine globală multiconcept: o realitate în care instabilitatea geopolitică reflectă nu doar schimbarea raporturilor de forțe dar și accentuarea diferențelor de viziune asupra valorilor fundamentale.

“E nevoie, mai mult decât oricând, să reînnoim arhitectura cooperării internaționale, mai ales în contextul în care comerțul internațional și perspectivele economice sunt la risc în acest an. Pur si simplu, nu ne permitem deteriorarea cooperării internaționale la care suntem expuși în prezent. Avem nevoie de măsuri coordonate pentru a susține creșterea economică și pentru a face față amenințărilor cu care ne confruntăm la nivel global” declară Børge Brende, Președintele World Economic Forum.

 Riscurile cibernetice confirmă saltul consemnat în anul 2018 din perspectiva perspectivei pentru următorii 10 ani care reiese în urma sondajului. Totuși, riscurile de mediu continuă să domine preocupările pe termen scurt ale respondenților. Toate cele riscuri de mediu monitorizate de raport sunt din categoria celor cu impact mare sau cu probabilitate mare de a se produce: afectarea bio-diversității, fenomene meteo extreme, eșecul măsurilor de adaptare sau de diminuare a schimbărilor climatice, dezastre ecologice provocate de oameni sau dezastre naturale.

Alison Martin, Group Chif Risk Officer, Zurich Insurance Group, declară: “Din păcate, anul 2018 a fost unul al incendiilor la cote de maxim istoric, a continuat cu mari inundații și cu sporirea emisiilor de gaze care contribuie la efectul de seră. Nu este deloc surprinzător faptul că, pentru 2019, riscurile de mediu se regăsesc în topul preocupărilor.  Pentru a răspunde în mod eficient schimbărilor climatice, este nevoie să investim în infrastructură pentru a ne adapta acestui nou context și pentru a face tranziția către o economie bazată pe emisii reduse de carbon. Anticipăm că, până în anul 2040, deficitul de investiții în infrastructura globală ar putea ajunge la 18 triliarde USD în contextul în care necesarul prognozat este de 97 triliarde USD. În acest context, recomandăm organizațiilor să dezvolte o strategie de adaptare la schimbările climatice încă de pe-acum.”

Infrastructura urbană și dezvoltarea acesteia sunt de asemeenea afectate de riscurile de mediu. Odată cu creșterea nivelului mării, multe orașe sunt nevoite să aplice soluții costisitoare pentru a atenua efectele furtunilor extreme sau pentru a curăța apele subterane. Diminuarea investițiilor în infrastructuri critice, precum cele legate de transport, pot afecta toate celelalte domenii și pot accentua riscurile sociale, de mediu, de sănătate și cele conexe.

 

John Drzik, President of Global Risk and Digital, Marsh, afirmă: “Subfinanțarea cronică a infrastructurilor critice la nivel mondial împiedică progresul economic lăsând organizațiile și comunitățile vulnerabile atât în fața atacurilor cibernetice și a fenomenelor naturale dar și în fața eșecului de a implementa inovațiile tehnologice. Alocarea resurselor pentru investiții în infrastructură, inclusiv prin stimularea parteneriatelor public-privat, reprezintă un punct vital pentru construirea și dezvoltarea infrastructurilor clasice dar și a celor digitale care vor permite societății să crească și să prospere.”

Scăderea confortului psihologic și emoțional, la nivel individual, este atât o cauză dar și un efect pe scară largă a riscurilor globale. Această situație are un impact asupra coeziunii sociale și a cooperării la nivel politic. The Global Risks Report 2019 se concentrează în mod explicit spre latura umană a riscurilor globale, în special pe rolul pe care schimbările complexe de la nivel global îl au în: societate, tehnologie sau în domeniul forței de muncă. O temă comună este aceea că stresul este, de fapt, sursa sentimentului de lipsă de control în fața incertitudinii.

Raportul dedicat riscurilor globale din acest an, reia seria „Șocuri viitoare”. Această secțiune, concluzionează faptul că, atât complexitatea în creștere, dar și interconectarea sistemelor globale pot conduce la opinii în buclă, forțarea unor limite și perturbări în cascadă. Scenariile  de tipul „Ce s-ar întâmpla dacă?” incluse în secțiunea amintită reprezintă ipoteze care îi sprijină pe decidenți să evalueze șocurile care ar putea afecta rapid și grav omenirea.

Scenariile din acest an se axează pe semnalarea ipotezelor care se leagă de manipularea fenomenelor meteorologice pentru alimentarea tensiunilor geopolitice,  tema legată de affective computing – emoțiile dezvoltate de Inteligența Artificială și un alt scenariu care se referă la deșeurile spațiale.

The Global Risks Report 2019 a fost realizat cu sprijinul acordat pe tot parcursul anului trecut de Global Risks Advisory Board al World Economic Forum și  pe o colaborare permanentă cu partenerii săi strategici Marsh&McLennan Companies și Zurich Insurance Group. În plus, la realizarea The Global Risks Report 2019, au contribuit și consilierii din mediul academic, reprezentanți ai: Oxford Martin School (University of Oxford), the National University of Singapore și Wharton Risk Management and Decision Processes Center (University of Pennsylvania).

 

TOP 5 Riscuri în funție de probabilitate:

  1. Fenomene meteo extreme (ex.: Inundații, uragane, etc.)
  2. Eșecul în diminuarea efectelor schimbărilor climatice sau neadaptarea la aceste schimbări.
  3. Dezastre naturale majore (ex.: cutremur, tsunami, erupție vulcanică, furtună geomagnetică)
  4. Incident major legat de furtul datelor.
  5. Atacuri cibernetice la scară largă.

TOP 5  riscuri în funcție de impact

  1. Arme de distrugere în masă
  2. Eșecul în diminuarea efectelor schimbărilor climatice sau neadaptarea la aceste schimbări.
  3. Fenomene meteo extreme (ex.: Inundații, uragane, etc.)
  4. Criza de apă
  5. Dezastre naturale majore (ex.: cutremur, tsunami, erupție vulcanică, furtună geomagnetică)

TOP 5 riscuri în funcție de conexiunile dintre ele:

  1. Fenomene meteo extreme (+) Eșecul în diminuarea efectelor schimbărilor climatice sau neadaptarea la aceste schimbări.
  2. Atacuri cibernetice la scară largă (+) Prăbușirea infrastructurilor critice și rețelelor
  3. Șomaj structural ridicat sau sub-ocuparea forței de muncă (+) efecte negative ale progresului tehnologic
  4. Șomaj structural ridicat sau sub-ocuparea forței de muncă (+) instabilitate socială puternică
  5. Incident major legat de furtul datelor (+) atacuri cibernetice la scară largă
  6. Eșec al guvernelor (+) conflict între state cu consecințe regionale

Top 5 Tendințe:

  1. Schimbarea climei
  2. Creșterea dependenței de domeniul cibernetic
  3. Polarizarea în creștere la nivelul societăților
  4. Creșterea veniturilor și decalajelor sociale în funcție de avere
  5. Creșterea sentimentului național

Silvia ANDREI

„Viața, cel mai frumos dar pe care ni l-a dat Dumnezeu”

Dizabilitatea fizică nu l-a împiedicat pe Cosmin Dudu, din Galați, să vadă viața prin lentila Binelui. De 13 ani merge anual în pelerinaj la Sfânta Parascheva, în mai mica și mai molcoma urbe a Iașilor, unde a și făcut școala profesională de croitorie. L-am întâlnit anul trecut pe Dealul Patriarhiei, la sărbătoarea Sfântului Dimitrie. Este pentru prima dată când s-a aventurat la București. Venise cu mama lui, Mia, să se închine la moaște și să asculte slujbele. În ciuda faptului că se deplasează greu, Cosmin este pro viață, pro familie și pro România.

credinta-in-DumnezeuMerge cu dificultate, dar e pe propriile picioare. Uneori își poate pierde echilibrul și atunci are nevoie de o mână de sprijin. Are o soră geamănă, născută prematur ca și el, dar lui i s-au dat încercările mai mari. Cu toate acestea, Cosmin îi este recunoscător lui Dumnezeu, Care a lucrat prin regretatul chirurg pediatru Alexandru Pesamosca spre punerea lui pe picioare, atât cât Dumnezeu a îngăduit. La sărbătoarea Sfântului Dimitrie s-a aventurat pentru prima dată în București. De 13 ani, merge anual în pelerinaj la Sfânta Parascheva, în mai mica și mai molcoma urbe a Iașilor, unde a și făcut școala profesională de croitorie.

Din păcate, nimeni nu i-a dat o șansă să lucreze, din cauza dizabilității. Se concentrează mai mult pe îngrijirea personală: fizioterapia și kinetoterapia sunt esențiale dacă vrea să continue să meargă pe propriile picioare. Între timp, își trăiește viața din plin, după puteri. Merge la teatru și la concerte, face pelerinaje, scrie articole, colecționează suvenire, își administrează propriul profil pe o rețea de socializare online. Cere cu îndrăzneală atenție și sprijin de la cei din jur și cel mai adesea le primește. Câteodată, când cei din jur îl trădează, se întoarce și cere ajutorul sfinților. Cum a fost atunci când i s-au furat telefonul mobil, banii și actele la cămin. Era la școală în Iași atunci și a rugat-o în gând pe Sfânta Parascheva, iar aceasta a vădit făptașul și a grăbit returnarea celor furate.

Dizabilitatea nu este o boală

Cosmin este pro viață, pro familie și pro România. L-am întrebat de ce este astfel și a oferit răspunsurile de mai jos. Între timp, un răspuns evident la această întrebare îl oferea simpla prezență a mamei sale, Mia, mamă jertfelnică și discretă care își sprijină fiul pe calea spinoasă, dar și luminoasă a unui destin mai special. De ce este pro viață? „Pentru că viața este cel mai frumos dar pe care ni l-a dat Dumnezeu. Cum aș putea să nu fiu pro viață? Când se vorbește despre a se lua viața copiilor nenăscuți, o simt foarte personal, ca și cum ar fi vorba despre mine”, răspunde tânărul. Gândește așa și pentru că s-a născut prematur „și știu ce înseamnă să te lupți ca să trăiești”. Și el, și sora lui s-au născut prematur, la șapte luni. Povestește că nici măcar nu puteau fi alăptați, erau hrăniți printr-un furtun.

Deși are dizabilități, Cosmin este un optimist. Spune că depinde din ce punct de vedere privești lucrurile: „Dacă vezi viața numai prin cele rele, normal că este rea. Dacă printre cele rele le mai vezi și pe cele bune, atunci satisfacția este alta”. Susține că partea bună a vieții sale este faptul că trăiește, că vede lumina zilei. De ce m-ar împiedica afecțiunea mea neurologică să mă bucur de viață, se întreabă el retoric, amintindu-și de părintele Teofil Părăian, care nu putea vedea, „dar a văzut dincolo cu ochii minții. Și totuși a vrut să trăiască. Dar eu, care văd! De ce m-ar împiedica afecțiunea mea neurologică să mă bucur de viață? Aceasta mi-a afectat doar mersul. Nu o consider o barieră”. Nici măcar o barieră în comunicare. De aceea, Cosmin le transmite celor care se feresc de persoane ca el, pentru că nu știu să relaționeze cu cei care au nevoi speciale, că aparențele înșală: „Să privească mai în profunzime înainte de a eticheta. Dizabilitatea nici măcar nu este o boală. Dizabilitatea nu mă împiedică să am alte abilități. Când am făcut prima internare în spital din viața mea m-au întrebat ce m-a adus acolo. Parapareza spastică, am răspuns. Și le-am explicat în ce fel am dobândit-o. Atunci au zis: «hai să remediem pe cât se poate această dizabilitate». Aceasta m-a inspirat, m-a ajutat să privesc altfel lucrurile, să văd partea bună.”

Viața, primită așa cum este

Cosmin este un tânăr credincios, care nu ezită să își exprime în exterior trăirea interioară. „Din interior iese totul și spre exterior”, spune el, iar „credința vine din ce auzim și vedem în mod manifest la alții, nu?” Îi exemplifică pe Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți: „Când Sfântului Maxim Mărturisitorul i s-a tăiat limba, a continuat să dea mărturie despre credința sa în scris. I-au tăiat și mâna și tot a mărturisit. Dacă vrei, se poate – că tot vorbim despre dizabilități”.

Nu îi înțelege pe cei care lovesc în Biserică și mai ales care susțin că banii alocați Catedralei Mântuirii Neamului ar fi trebuit direcționați către spitale sau săraci: „Este exact ceea ce și face prin asociații înființate pe lângă Biserică. Când sunt geruri mari, arhiepiscopiile și parohiile ajută. Poate ar fi bine ca acei care lovesc în Biserică să se informeze mai bine. Le recomand să privească, respectiv să asculte și televiziunea și postul de radio al Patriarhiei”.

Cât privește atitudinea sa pro România, tânărul are un mesaj pentru cei mai tineri decât el: „Am crescut într-o familie tradițională, bazată pe valorile creștine. M-am născut în 1983, din tată tulcean și mamă vasluiană. Mama este din satul lui Alexandru Vlahuță – comuna Tutova, județul Vaslui, iar tata din satul tulcean Garvăn, la care ajungi trecând Dunărea cu bacul de la Galați, orașul în care locuiesc. La Garvăn sunt ruinele cetății antice Dinogetia. Avem o țară frumoasă. Iubesc România, pentru că nu poți rămâne indiferent la atâtea pilde de patriotism oferite de români precum Constantin Brâncoveanu sau Ștefan cel Mare și Sfânt. Eu am avut o adolescență frumoasă. Chiar dacă s-a învârtit în jurul diagnosticului meu, mi-am trăit adolescența din plin. Mare, munte, Lepșa, Soveja, nordul Moldovei, amintirile cu Moș Crăciun. Din păcate, unii tineri se deprimă doar pentru că-și doresc o libertate nepermisă. Unii pierd sensul vieții și ajung la tentative de suicid. Le-aș spune că nimic nu poate cumpăra viața. Viața ne-a răscumpărat-o Mântuitorul cu viața Lui. Să privim partea pozitivă a acesteia. Trebuie să o primim așa cum este”.

Centrul de Presă al Patriarhiei, „foarte important”

Pentru cei care au primit educație de la părinți și au ținut legătura cu aceștia, patriotismul înseamnă ceva, în timp ce pentru alții, care țin cont mai mult de anturaj și noile valori promovate, patriotismul nu mai înseamnă prea mult, susține Cosmin. Dacă, însă, tinerii țin cont de principiile familiale și de cele predate în școli de către profesorii „care pun câte o cărămidă la zidirea noastră ca oameni, ajungem oameni cu principii sănătoase, care prețuiesc valorile naționale, care știu ce vor de la viață și nu se lasă influențați”, continuă acesta.

Și totuși, cum putem fi noi înșine și cum ne putem lăsa influențați în bine? „Aici numai mass-media poate să ia măsuri”, crede Cosmin. Este și motivul pentru care este de părere că Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române este foarte important, deoarece „ne arată Binele de a cărui prezență avem atâta nevoie”.

Florin CREȘTINUL

Armata SUA este pregătită să intervină în Venezuela pentru protejarea personalului diplomatic

Amiralul Craig Faller, şeful Comandamentului Sudic al SUA

Armata americană este pregătită să protejeze personalul şi reprezentanţele diplomatice ale Statelor Unite din Venezuela în caz de necesitate, afirmă amiralul Craig Faller, şeful Comandamentului responsabil de America de Sud.

„Suntem pregătiţi să protejăm personalul diplomatic şi misiunile diplomatice dacă este necesar”, a declarat, potrivit Reuters, amiralul Craig Faller, şeful Comandamentului Sudic al SUA, în cursul unei audieri în Comisia Forţelor Armate din Senat. Comandantul militar american nu a oferit detalii despre modul în care ar putea interveni armata Statelor Unite.

venezuela-tl-021214-protestPreşedintele SUA, Donald Trump, a declarat într-un interviu acordat postului tv CBS că o intervenţie militară în Venezuela rămâne o “opţiune”.

O eventuală intervenţie militară americană în Venezuela ar genera pentru Statele Unite o situaţie similară cu războiul din Vietnam, a avertizat preşedintele contestat Nicolas Maduro. “Donald Trump trebuie să se oprească! Face greşeli prin care îşi va păta mâinile de sânge şi va avea mandatul pătat de sânge. Trebuie să ne respectăm unii pe alţii, altfel veţi va repeta Vietnamul în America Latină?” Întrebat într-un interviu dacă situaţia de criză din Venezuela poate conduce la război civil, Maduro a precizat: “Nu poate răspunde nimeni cu certitudine la această întrebare. Totul depinde de nivelul de nebunie şi de agresivitate al imperiului nordic şi al aliaţilor occidentali. Noi cerem să nu intervină nimeni în afacerile noastre interne şi ne pregătim să ne apărăm ţara”.

Preşedintele Statelor Unite, Donald Trump, a decis să îl recunoască pe Juan Guaidó, liderul opoziţiei, ca fiind preşedinte interimar al Venezuelei. Juan Guaidó, şeful Adunării Naţionale din Venezuela, s-a autoproclamat preşedinte interimar al ţării, contestându-l oficial pe preşedintele Nicolás Maduro în contextul crizei politice grave. Nicolas Maduro tocmai a început al doilea mandat de preşedinte al Venezuelei, dar zeci de mii de persoane continuă protestele, denunţând fraude electorale.

Administraţia Vladimir Putin a avertizat că va face totul pentru apărarea preşedintelui Venezuelei, Nicolas Maduro, după ce, pe fondul speculaţiilor privind o presupusă invazie militară prin Columbia, Casa Albă a reiterat că preşedintele Donald Trump menţine “toate opţiunile”.

În decembrie 2018, preşedintele venezuelan, Nicolas Maduro, a declarat că John Bolton, consilierul prezidenţial american pentru Securitate Naţională, coordonează un plan al Statelor Unite de invadare a Venezuelei. Relaţiile Venezuelei cu Statele Unite sunt tensionate de mulţi ani.

Administraţia Vladimir Putin a anunţat că îl consideră pe Nicolas Maduro preşedintele legitim al Venezuelei. Kremlinul a avertizat Statele Unite că ingerinţele în Venezuela sunt “inacceptabile”, catalogând drept “extrem de periculoase” declaraţiile oficialilor americani privind o posibilă intervenţie militară. Rusia a acuzat Statele Unite că susţin protestele care au generat de câţiva ani o criză politică gravă în Venezuela. China, Turcia, Siria şi Iranul au exprimat susţinere pentru regimul Nicolas Maduro.

Elena TURCULEANU

Renumitul psihiatru Traian Neamțu, fost deținut politic, condus pe ultimul drum

Traian Neamţu, renumit medic psihiatru din Cluj, fost deţinut politic şi luptător pentru păstrarea memoriei celor care au luptat împotriva comunismului, a fost condus joi pe ultimul drum.

62018620Este regretat de toţi cei care l-au cunoscut, iar cei de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului îl compară cu alţi eroi ai Transilvaniei, precum Corneliu Coposu.

Pentru opiniile sale de om liber, Traian Neamţu a suferit zece ani în temniţe şi lagăre de muncă forţată, inclusiv la Gherla şi Periprava. Apoi a reuşit să-şi contureze o carriera medicală remarcabilă.

Deţinut politic închis, pentru convingerile sale anticomuniste, în penitenciarele de la Gherla, Cluj, Galaţi şi mai apoi torturat în lagărele de muncă de la Periprava şi Balta Mare a Brailei, Traian Neamţu a mărturisit apoi cu mult curaj despre cele îndurate. În cartea sa de memorii este pomenit şi numele comandantului de lagăr Ion Ficior, printre puţinii care au fost recent condamnaţi în justiţie pentru crime împotriva umanităţii.

Eliberat în 1964, odată cu toţi ceilalţi deţinuţi politici, Traian Neamţu a reuşit să se înscrie la Facultatea de Medicină din Cluj. Apoi şi-a dedicat viaţa cercetării medicale şi, după ’89, recuperării datelor despre camarazii săi de suferinţă.

Medic de renume, a lăsat în urma peste 150 de studii ştiinţifice, iar timp de trei decenii a condus Centrul de Sănătate Mintală din Cluj. Prin eforturile lui, s-a ridicat Monumentul Rezistenţei Anticomuniste din faţa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Şi tot el a contribuit din plin la reamenajarea aşa-zisului cimitirul al robilor de lângă Cărămidăria Gherla, locul de veci al deţinuţilor ucişi în puşcăria comunistă.