Arhive lunare: martie 2019

Buna Vestire, cea mai veche sărbătoare a Maicii Domnului

Buna Vestire este praznuita de Biserica pe 25 martie. Buna Vestire sau popular Blagovestenia (termenul slav corespunzator celui de Buna Vestire), este praznicul in amintirea zilei in care Sfantul Arhanghel Gavriil a vestit Sfintei Fecioare ca va naste pe Fiul lui Dumnezeu.

Buna Vestire este prima sarbatoare confirmata in documente, dintre sarba­torile Maicii Domnului. Data acestei sarbatori a variat la inceput. Astfel, unii o sarbato­reau in ajunul Bobotezei (5 ianuarie), iar in unele Biserici din Apus, ca cele din Spania, Galia si Milano, Buna Vestire s-a sarbatorit pe 18 decembrie.

88321_buna_vestireParintele profesor Ene Braniste sustine ca sarbatoarea a fost introdusa la Roma de papa Leon al II lea (681-683). La inceput aceasta era doar locala si cu denumirea de sarbatoare a asteptarii Nasterii Dom­nului. Va­riatia datei de praznuire a existat in Apus pana in sec. XI, cand data de 25 martie s-a generalizat in toata lumea catolica. Numai la armeni Buna Vestire se praznuieste pe 7 aprilie, in raport cu data veche a sarbatorii Nasterii Domnului (6 ianuarie).

In Rasarit insa, data de 25 martie s-a generalizat probabil indata ce Nasterea Domnului a inceput sa fie sarbatorita peste tot pe 25 decembrie, adica inca din prima jumatate a sec. al V lea.

Buna Vestire este sarbatorita in fiecare an in perioada Postului Mare, fiind una dintre sarbatorile pentru care Biserica acorda dezlegare la peste, indiferent in ce zi ar cadea aceasta.

Temeiul scripturistic al sarbatorii Bunei Vestiri

„Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Si intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei. Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus.

Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit. Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzand, ingerul i-a zis: Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau! Si ingerul a plecat de la ea”. (Luca I, 26-38).

Nicolae Cabasila observa ca daca la crearea primului Adam, Tatal se sfatuieste cu Fiul si cu Sfantul Duh,  venirea la existenta a Fiului lui Dumnezeu ca om are loc dupa obtinerea consimtamantului cu totul liber al Sfintei Fecioare. Cea care-L naste nu e folosita ca mijloc al venirii lui Lui la existenta ca Om, fara voia ei. Nicolae Cabasila ne marturiseste ca „Dumnezeu nici nu a instiintat de mai inainte pe Adam, nici nu l-a induplecat sa-si dea coasta, din care avea sa se zideasca Eva, ci lipsindu-l de simtire, i-a rapit madularul. Dar procedand la zidirea noului Adam, a instiintat-o mai inainte pe Fecioara si a asteptat credinta si invoirea ei.

A fost mai usor pentru Apostoli sa creada ca Hristos a inviat, de vreme ce L-au vazut inviat. A fost usor pentru crestini sa creada in invierea lui Hristos, pentru ca au avut marturia Apostolilor. Dar Maica Domnului, a crezut pe baza unei simple fagaduinte ca se va petrece cu ea un fapt ce depaseste legea firii. A crezut posibil, imposibilul. Si prin aceasta l-a facut posibil, dupa cum sustine parintele Dumitru Staniloae. E o lege a firii sa nu poata zamisli cele ce si-au ales viata fecioriei. De aceea Maica Domnului intreaba: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?”. Insa, dupa ce ingerul ii comunica modul zamislirii minunate – „Duhul Sfant se va cobori peste tine si puterea Celui Prea Inalt te va umbri”, Fecioara nu s-a mai indoit de vestirea ingerului.

In clipa in care declara ca se increde cu desavarsire in minunea ce se va savarsi cu ea, Fiul lui Dumnezeu Se si salasluieste in ea, zamislindu-Se Om. Nasterea lui Dumnezeu-Cuvantul ca om este o nastere unica, neavand nimic din nasterea celorlalti oameni. Nici nasterea Sa din Tatal, nici cea din Fecioara Maria, nu au avut ceva comun cu nasterea altcuiva. Nasterea Sa ca Om nu e o nastere din necesitatea firii, ci din bunavoirea lui Dumnezeu.

Buna Vestire in calendarul popular

Buna Vestire este cunoscuta in calendarul popular sub denumirea de Ziua Cucului. De ce ziua cucului? Pentru ca in aceasta zi are loc primul sau cantec, prin care anunta vestirea primaverii.

Potrivit traditiei, daca primul cantec al cucului era auzit pe stomacul gol, in spatele omului, era semn rau: „Cucu-n spate mi-a cantat/ si moartea m-a sagetat!”

Exista obiceiul ca in aceasta zi, sa se numere de cate ori cucul isi canta numele, numar care ar descoperi cati ani mai avem de trait.

Flacaii si fetele il intrebau pe cuc cand se vor casatori: „Cucule voinicule/ Cati ani imi vei da/ pan’ m-oi insura (marita)?” Daca se intampla ca dupa rostirea acestor cuvinte, cucul sa cante, cantecul sau echivala cu un an de astepare. Dimpotriva, daca el tacea, tacerea sa era semn ca avem de-a face cu o casatorie grabnica.

De asemenea, craca pe care a cantat cucul de ziua sa, era taiata si pusa in scaldatoarea fetelor, in speranta ca flacaii nu le vor ocoli.

Elena TURCULEANU

Ce înseamnă faptul că Buna Vestire se săvârșește aproape întotdeauna în timpul Postului Mare, care este vreme de plâns și de tânguire? CE ESTE BUCURIA?

După cum Fiul lui Dumnezeu intră în împărtăşire cu firea noastră, pe care El a numit-o templu, asa şi noi suntem datori să intrăm în biserică, care e trupul Lui.

Acum, fraţilor, prăznuim Buna Vestire, vestea de bucurie – o prăznuim în chip luminat, după cuvântul Bisericii, care pe toţi ii cheama la veselie, si cerul, si pamantul, si ingerii, si oamenii, toata faptura văzuta şi nevăzută. Binevesteşte, pământule, cântă ea, bucurie mare; lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu… să se veselească cerurile şi pământul să se bucure… să se bucure făptura toată, şi cu glasuri să cânte [1]. In mijlocul unei asemenea bucurii atotcuprinzătoare, despre ce ar fi mai cuvenit să cugetăm decât chiar despre bucurie?

Cu toţii iubim bucuria, cu toţii căutăm bucurii. Lanţurile necazului ne apasă; întristarea ne strâmtorează pieptul, ne întunecă mintea, ne răneşte su­fletul, ne aruncă în neorânduială trupul. Dacă cineva e bogat, ar fi gata să dea toată averea sa, numai să îşi recapete veselia; dacă este celebru, până şi celebritatea cea mai măgulitoare îl apasă, dacă nu are bucurie îndeajuns; dacă se bucură de onoruri, pe toate le dispreţuieşte dacă inima lui se chinuie într-o frângere lipsită de bucurie. Totuşi, fraţilor, cu toate că este atât de firească şi de obştească dorinţa bucuriei, omul se poate bucura şi spre binele, dar şi spre răul său, şi spre laudă, dar şi spre osândă; se poate bucura făcând plăcere lui Dumnezeu, dar se poate bucura şi intristându-L – iar asta ţine de obiectul şi de împrejurările bucuriei noastre. Tocmai de aceea trebuie să ştim cum se face deosebire între o bucurie şi alta, ca să ne bucurăm nu spre osândă, ci spre mântuire. Să învăţăm, deci, această pricepere de la sfânta noastră maică, Bi­serica, ce se revarsă acum în răpiri de bucurie pentru noi şi de dragul nostru.

Aici, în primul rând, ne dă o lecţie foarte cuprinzătoare împrejurarea vremii. Ce înseamnă faptul că Buna Vestire, care se prăznuieşte în chip luminat, se săvârşeşte aproape întotdeauna în Postul Mare – vreme de plâns şi de tânguire? Oare nu este limpede că prin această rânduială a Sfintei Biserici Dumnezeu ne dă de înţeles că nu trebuie să ştim de nici o bucurie în afara celor pe care ni le descoperă Buna Vestire? Intr-adevăr, aşa este. Nu ne putem bucura fără o osebită îngăduinţă dumnezeiască, fără ca El să ne dea voie nemijlocit să ne bucurăm? Pentru că unde suntem noi? Pe pământ — loc al nevoilor şi necazurilor. Raiul desfătării a fost închis prin căderea în păcat, şi celor căzuţi li s-a zis, bărbatului: întru necazuri vei mânca, iar femeii: întru dureri vei naşte (Fac. 3, 16-17). Nu i s-a dat bucurie neamului nostru: el este sub oprelişte în această privinţă. Strămoşul Adam, şezând înaintea raiului, se bătea în piept de necaz, tânguindu-se: şi noi, fiii lui, suntem datori să ne petrecem viaţa în lacrimi şi în durere. Dumnezeu ne-a pedepsit ca să ne întristăm şi să trăim cu necăjita conştiinţă a vinovăţiei noastre: si este, oare, cuviincios să ne dedăm bucuriei şi plăcerilor atunci când simţim asupra noastră mânia lui Dumnezeu? Dacă robul, aflându-se sub pedeapsă, se veseleşte, nu arată oare că nu se teme de domnul său, că îi dispreţuieşte ameninţările, că nu dă doi bani pe pedeapsa lui? Oare nu acelaşi lucru îl vădim fată de Dumnezeu si noi, cei osândiţi, atunci când ne alcătuim de capul nostru plăceri? Dacă noi înşine îi osândim pe cei care în zilele de doliu se îmbracă în haine de veselie, oare nu cu atât mai mult Dumnezeu? Uitând de pedeapsă, dedându-ne desfătărilor, nu doar că ne lipsim de orice milostivire şi împreună-pătimire, ci ne atragem şi mai mare pedeapsă pentru samavolnicie şi pentru neluarea aminte la rânduielile dumnezeieşti.

Dar îndată ce Dumnezeu Insuşi ne descoperă şi ne dăruieşte vreo bucurie, atunci bucuria cu pricina este binecuvântată chiar în acest loc al surghiunului, şi trebuie să spunem că este singura binecuvântată, pentru că de vreme ce Dumnezeu a pus asupra noastră necazul şi întristarea, El este singu­rul care poate să le înlăture sau, cel puţin să le îndulcească trimiţând bucurie şi mângâiere. Binecuvântarea lui Dumnezeu dezleagă toate – şi atunci nu mai este lucru vinovat dacă se bucură cineva, ci dacă nu se bucură, si cu atât mai mult dacă nu e în stare să se bucure sau chiar nu ştie de bucurie. O asemenea bucurie este socotită chiar merit, pentru că presupune îndulcire de rânduială dumnezeiască, presupune că omul este gata să ia parte la ea cu lucrul. Aşadar omul care se teme de Dumnezeu nu-şi va îngădui nicidecum să dea întristrarea pe bucurie, să se dezbrace singur de straiul tânguirii, care a fost pus pe toti. Intr-adevăr, el mai mult se tânguie, iar dacă se bucură, o face doar cu bucuria pe care Insuşi Dumnezeu a îngăduit-o.

O asemenea bucurie îngăduită de Dumnezeu există deja. Ne-a adus-o acum Arhanghelul Gavriil nouă, surghiuniţilor, din cer, din partea lui Dumnezeu. El a stătut înaintea Preabinecuvântatei Fecioare Maria si a zis: Bucura-te, ceea ce eşti plină de har! (Lc. 1, 28). Şi iată că celor ce şedeau pe tărâmul şi în umbra morţii le răsare pentru prima dată rază de bucurie, iată că în valea cea întunecată a plângerii se aude pentru prima dată cuvântul: „Bucură-te!”. Deci să luăm aminte! Bucura-te, ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu tine. Pamântul văduv este logodit iar cu Cerul. Ne-am depărtat de Dumnezeu, însă Dumnezeu nu ne-a părăsit. Insuşi vine, căutându-ne pe noi, cei rătăciţi, ne ia pe umerii Săi şi ne duce la Sine. Nu degrab vine, căci vrea să pună la încercare răbdarea şi să stârnească setea de ajutor; iar între timp să pregătească, să curăţească şi să arate sălaşul pe care Şi l-a ales: Bucură-te, ceea ce eşti plină dn har! Binecuvântată eşti tu între femei.

Femeia se înfăţişează din partea neamu­lui nostru ca o începătură a binecuvântării, care prin femeie a fost pierduta. Preacurata Fecioară află harul de care ne-a lipsit strămoaşa Eva.

Ai aflat har la Dumnezeu. Şi, iată, vei lua în pântece, şi vei naşte Fiu, şi vei chema numele Lui „Iisus” (Lc. 1, 30-31).

De la picioare până la cap nu era în noi loc întreg, şi nu era a pune leacuri, nici untdelemn, nici legături (Is. 1,6): vine Iisus, Tămădu­itorul tuturor bolilor noastre, atât sufleteşti, cât şi trupeşti; vine nu Sol, nici Inger, ci Insuşi Domnul întrupat.

Acesta va fi mare, şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema, şi Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împăraţi peste casa lui Iacov în veci, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit (Lc. 1, 32-33).

Dumnezeu – Impăratul nostru – ne-a lăsat, dându-ne libertate, o parte a nemărginitei Sale stăpâniri asupra noastră, pentru ca aducându-ne Lui jertfă de bunăvoie să Ii slujim în chipul cel mai desăvârşit; noi însă ne-am făcut tulburi şi am prefăcut darul libertăţii în pricină de samavolnicie; am fugit din Impărăţia lui Dumnezeu, şi încotro? Ca să ajungem robi în primul rând la stăpânitorul acestui veac, prin el – păcatului, iar prin păcat – morţii şi iadului. Vine, în cele din urmă, Domnul, Cel atotputernic, ca să il lege pe cel tare (v. Mt. 12, 29)să-l dea jos de pe tron (v. Lc. 10, 18),să-l arunce afară (v. In 12, 31) şi să-l închidă în adânc (v. Apoc. 20, 3), iar nouă să ne dea înapoi libertatea în adevărata slujire adusă lui Dumnezeu, să refacă stăpânirea dumnezeiască, să ridice în noi şi prin noi Impărăţia Sa harică.

Şi iată-ne, fraţilor, bucuria binecuvântată de Dumnezeu! Bucurati-vă, fiindcă s-a întocmit Impărăţia lui Dumnezeu! Domnul însuşi a venit în lume, a săvârşit lucrarea răscumpărării noastre, a întemeiat Sfânta Biserică şi în ea îi mântuieşte pe cei ce vine prin El la Dumnezeu. Ca atare, aceasta este singura bucurie cu care trebuie să ne bucurăm – să ne bucurăm de parcă celelalte bucurii nici nu ar exista pentru noi, de parcă nici nu le-am băga de seamă, de parcă nici măcar nu le-am numi „bucurii”. Atunci când prin bunăvoinţa împăratului i se vesteşte celui surghiunit că poate să se întoarcă în patrie, el are în inimă doar bucuria aceasta; căpătând libertate, cel închis în temniţă se gândeşte numai la ea; însănătoşindu-se, bolnavul e înghiţit cu totul, ca să zic aşa, de simţămintele bucuroase pe care i le dă sănătatea. Aşa trebuie să facem şi noi: să ne bucurăm doar de aceea că Dumnezeu, Impăratul nostru… a lucrat mântuire în mijlocul pământului (Ps. 73, 13), să simţim din plin această bu­curie şi apoi s-o mărturisim în auzul tuturor prin propovăduire înaltă. Dacă ne întreabă cineva: „Care este la voi cea dintâi bucurie?“, îi vom răspunde: „Aceea că Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu a venit pe pământ”„Care e cea de-a doua?” „Aceea că ne-a izbăvit pe noi de toate bolile, atât sufleteşti, cât şi trupeşti”. „Care e cea de-a treia?” „Aceea că i-a doborât pe vrăjmaşii noştri – diavolul, moartea, iadul”. „Care e cea de-a patra?” „Aceea că a întemeiat pe pământ împărăţia Sa –  Sfânta Biserică, cea una, prin care aducându-i la Sine pe oameni, îi umple cu prisosinţă de binecuvântări de tot felul în cele cereşti, întru Hristos (Efes. 1,3).

După ce am înşirat astfel, fraţilor, toate bunătăţile aduse pe pământ de către Fiul lui Dumnezeu, nu vom mai aştepta până se va putea aminti, în cele din urmă, şi de celelalte bucurii, cele pământeşti, până şi de cele care sunt socotite nevinovate: poate că pentru ele va rămâne abia locul o mie, şi asta cu mari îngrădiri. Aşadar, fraţilor, Sfânta Biserică, întocmită de Domnul nostru Iisus Hristos, este cetate pe munte, care nu poate să se ascundă: toate celelalte sunt nimicnice în fata ei.Aduceti-vă aminte că toată istoria neamului omenesc este mărginită de două minunate hotare: la început raiul pământesc, cel de scurtă vreme, iar după sfârşitul veacurilor – raiul ceresc şi iadul nesfârşit; între acestea se cuprinde un şir necontenit de schimbări, ce poartă un singur inscris: plângere, şi jale, şi vai (Iez. 2, 10). In acest tărâm al întunericului, un singur lucru este aducător de bucurie, luminos, minunat, şi anume lucrurile mântuirii săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos: Impărăţia Lui Sfântă, Sfânta Biserică, cum a văzut deja Prorocul Isaia din trecutul îndepărtat în viitorul cel tăinuit: şi va fi, zice, în zilele cele de apoi, arătat muntele lui Dumnezeu şi casa lui Dumnezeu pe vârfurile munţilor (Is. 2, 2), casă plină cu prisosinţă de lumină şi fericire. Lipeşte-te, deci, creştine, cu toată luarea-aminte de acest munte şi de această casă minunată, şi să rămâi acolo cu gândul şi cu inima fară a mai pleca! Aflându-se în robia babilonienilor, Daniil şi-a pus lege să se întoarcă mai des spre Ierusalim şi să se închine templului de acolo, singu­rului adevărat. Urmează şi tu acestei sfinte fapte. Când te scoli, aminteşte-ţi că există Biserica lui Dumnezeu pe pământ, închină-te lăuntric şi bucură-te de mila lui Dumnezeu ce ni s-a arătat în ea. Când mergi spre somn, aminteste-ti că există Biserica lui Dumnezeu, care face ca tu să te culci, să adormi şi să te scoli neprimejduit. Şi între lucrurile tale obişnuite adu-ţi aminte mai des de lucrurile cele minunate ale iconomiei lui Dumnezeu din Sfânta Lui Biserică, de la care iese binecuvântare pentru tot lucrul bun. Dacă într-un oraş se înalţă un monument, la început oamenii vorbesc numai despre el şi se gândesc numai la el acasă şi afară, la treabă şi în timpul liber: atenţia tuturor este îndreptată numai spre el. Dar ceea ce în privinţa monumentului se face la început, noi trebuie să facem necontenit în privinţa Sfintei Biserici: să luăm totdeauna aminte, în minte şi în inimă, la faptul că există pe acest pământ casa mântuirii, să ne bucurăm cu precădere de acest lucru şi să dăm mulţumită lui Dumnezeu, Care a ridicat în neamul nostru acest minunat monument.

Această bucurie a noastră, fraţilor, nu este însă deplină şi nici măcar sinceră dacă nu ne-o vom însuşi, dacă nu vom face din bucuria de obşte si bucurie a noastră aparte. Nu îl socotim fericit pe cel care doar îşi închipuie un ospăţ împărătesc, ci pe cel ce se învredniceşte să ia parte la el şi să se îndulcească de el; nu îl fericim pe acel bolnav care doar vede cum unul, al doilea, al treilea, capătă vindecare, iar el rămâne tot bolnav, nici pe cel ce vede cum mulţi sunt primiţi cu milostivire în graţiile împăratului, iar el rămâne dispreţuit şi nebă­gat în seamă. Ce mângâiere este doar să priveşti şi să admiri minunata lucrare pe care a făcut-o Dumnezeu în neamul nostru, fără să iei parte la roadele ei? Sfânta Biserică nu a fost ridicată pe pământ pentru a fi obiect de curiozitate deşartă, ci pentru ca noi toţi să intrăm în ea, să ne facem părtaşi bunătăţilor ei şi bine să cuvântăm pe Dumnezeu. Şi sfântul proroc, care a văzut înălţarea muntelui şi a casei lui Dumnezeu pe vârful acestuia, a văzut totodată şi că toate popoarele strigau într-un glas: Veniţi, şi să ne suim în muntele Domnului şi în casa Dumnezeului lui Iacov, şi ne va spune nouă calea Sa, şi vom merge pe dânsa (Is. 2, 3).

Amintiţi-vă pilda celor chemaţi la nuntă! Faptul că ei ştiau de nuntă şi chiar fuseseră poftiţi nu le-a fost de nici un ajutor: era nevoie să ia parte, dar ei n-au vrut; de aceea au şi fost trecuţi cu vederea, ca nişte ne­trebnici. Mare bun este faptul că Biserica lui Dumnezeu ne adumbreşte ca un cort, că ea există în neamul nostru şi-i face fericiţi pe cei ce intră în ea: să nu uităm, deci, că acest bun poate rămâne aici numai prin noi, numai atunci când fiecare în parte va lua parte în chip viu la bunul acesta. Refuzând să luăm parte la el, prin însuşi acest fapt îl micşorăm cumva în neamul nostru şi, prin urmare, de la simpla nepăsare ajungem la stricarea bunului obştesc, iar aşa ceva face doar răutatea.

Vedeţi acum ce mai trebuie pentru ca bucuria noastră să fie deplină? Trebuie ca fiecare din noi să aibă împărtăşire vie cu trupul Bisericii lui Hristos, ca să primim în noi înşine toate bunătăţile cuprinse în ea. Nici Arhanghelul nu s-a mărginit doar să vestească despre împăratul şi împărăţia ce aveau să se nas­că, ci n-a contenit cu binevestirea până ce n-a rostit: Duhul Sfânt Se va pogorî tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri şi n-a auzit:Iată roaba Domn­ului! (Lc. 1, 35, 38) Aici se arată cum Cuvântul trup S-a făcut, şi totodată este ascunsă pentru noi o povăţuire: cum să împlinim ceea ce lipseşte pentru ca bucuria noastră să fie desăvârşită. Adică, după cum Fiul lui Dumnezeu intra în împărtăşire cu firea noastră, pe care mai târziu El a numit-o „templu”, şi noi trebuie să intrăm în Biserică, trupul Lui.

Când Preabinecuvântata Fecioară Maria l-a întrebat pe Arhanghel: Cum va fi aceasta?, cum va întocmi Dumnezeu trup în ea, Arhanghelul a răspuns: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Numai Duhul Sfânt ne poate aduce in Împărtăşire vie cu împărăţia lui Hristos, care stă nu în cuvânt, ci în putere, adica în puterea Duhului. Atrage Duhul, ca să fii pus, ca o piatră vie (I Petr. 2, 5), undeva în clădirea duhovnicească a templului Bisericii lui Hristos; fă-te locuinta a Duhului, ca Duhul să te cuprindă în locuinţa lui Dumnezeu, care este Biserica.

Iar pentru asta apropie-te de vasele harului — Sfintele Taine – şi bea din ele apă vie până ce ţi se va potoli setea – atâta doar că trebuie să deschizi gura dăruindu-te desăvârşit lui Dumnezeu. Şi în Preabinecuvântata Fecioara Duhul Sfânt nu a început să lucreze pentru a-L face părtaş trupului pe Dumnezeu Cuvântul înainte ca ea să se dăruiască pe de-a-ntregul atotlucrării lui prin cuvintele: Iată roaba Domnului! (Lc. 1, 38) Pune-te pe tine însuţi în mana lui Dumnezeu: atunci, într-o tăcere adâncă a mişcărilor fireşti ale duhului şi trupului tău, se întipăreşte în tine graiul Duhului, care aduce în împărtăsire de taină cu Sfânta Biserică, iar prin ea cu Insuşi Domnul şi Mântuitorul. Tocmai atunci se va bucura inima ta cu bucurie negrăită, pentru că Impărăţia lui Dumnezeu… este dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Şi iata al doilea obiect al bucuriei adevărate – dacă am cunoscut deja mila harică Dumnezeu faţă de noi, dacă am fost primiţi în sânul Sfintei Biserici, dacă intrat în împărtăşire cu poporul lui Dumnezeu, dacă suntem înscrişi în randul fiilor Impărăţiei şi dacă umblăm printre bunătăţile şi făgăduinţele ei.

Aceste două bucurii anume – adică faptul că există pe pământ Sfânta Biserica si că noi înşine facem parte dintre mădularele vii ale Bisericii celei Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti – trebuie să ne stăpânească în toată vremea vieţii noastre, înlăturându-le pe toate celelalte, pentru care nu trebuie să avem, prin urmare, nici timp, nici inimă.

Aşa de simplu şi de firesc este, s-ar părea, să băgăm de seamă aceste obiecte ale bucuriei şi să ne bucurăm de ele, dar dacă ne întoarcem către noi înşine însă, nu vedem întâmplându-se aşa ceva. Adevărata noastră bucurie – şi, prin urmare, orice bucurie — este pierdută. Ce-i drept, după ce am pierdut bucuria adevărată, ne-am născocit acum o mulţime de bucurii străine – însă ce bucurii sunt astea? Aproape că nici nu mai e nevoie să vorbim despre cât suntem de amăgiţi în această privinţă, nici să dăm în vileag rătăcirea: oricine dintre noi ştie lucrul acesta din experienţă. Daţi-i flămândului o piatră în loc de pâine: îndată îşi va da seama că nu e pâine. Şi noi am făcut cunoştinţă cu toate „bunătăţile” pe care ni le-am născocit şi ştim că ele nu aduc bucurie: nu aduce bucurie bogăţia, nu aduce bucurie celebritatea, nu aduce bucurie nici una dintre desfătările simţurilor – nici ale gustului, nici ale mirosului, nici ale pipăitului, nici ale auzului, nici ale văzu­lui – şi mei măcar cele cunoscute sub numele de „plăceri elevate”. Pustiul din suflet, tulburarea şi istovirea din inimă arată limpede că în ele se ascund amă­girea şi înşelarea.

Dar ce să fie cu această nefericită moleşeală ce ne-a cuprins? Ne dăm seama limpede că suntem amăgiţi, dar nu găsim putere să renunţăm la viaţa dusă în amăgire: de aceea alergăm şi prin faptă, şi prin cuvânt după desfătări mincinoase, deşi avem încredinţarea că ele sunt pentru noi zdrobire a duhului, şi uneori chiar aflându-ne în starea de zdrobire a duhului. Nu gustăm desfătările mincinoase, de cele adevărate ne depărtăm, şi astfel stăm undeva la un mijloc tulbure fără de bucurie; ne învârtim şi acţionăm parcă la insuflarea cuiva, ca nişte unelte; ne plângem unul altuia de un asemenea mod de viaţă, dar tot rămânem în el ca şi înainte. O, Doamne! Când ne vom izbăvi, în cele din urmă, de această orbire?Solomon s-a dedat desfătărilor mincinoase în timp ce purta în sine izvorul adevăratelor desfătări – înţelepciunea dăruită de Dumnezeu; după ce a cunoscut însă prin cercare că totul este pe pământ numai zdrobire a duhului, îndată a lăsat toate şi s-a întors la adevăr. Ne îngăduim, fraţilor, să credem şi despre noi înşine că orbirea noas­tră este doar în parte, numai pentru o vreme. Domnul, Cel milostiv, nu ne va lăsa să rămânem pentru totdeauna în acest fum, în acest abur şi în această beţie a simţurilor. Va da Dumnezeu să ne deşteptăm, şi iarăşi vom cunoaşte şi vom mărturisi bucuria adevărată, şi atunci bucuria noastră deja nu o va mai lua nimeni de la noi (v. In 16, 22). Numai că, fraţilor, să adeverim până la o vreme această nădejde măcar cu o singură faptă văzută a cucerniciei: să privim cu evlavie la Sfânta noastră Biserică, să ţinem cinstit rânduielile ei, să umblăm neabatut întru hotărârile ei. Atunci, Dumnezeu, Care nu uită lucrurile şi ostenelile dragostei (v. Evr. 6, 10), ne va milui chiar şi pentru acest singur lucru, si prin lucrarea Duhului Său ne va muta de la cele dinafară la cele lăuntrice.

Cugetarea deşartă, cea fărădelege şi împotrivitoare de Dumnezeu, n-are decât să îşi născocească o slujire proprie, fără Biserică şi fără cinul ei cel cu bun chip intru sfinte posturi, întru praznice, întru slujbe. Să rămânem mai bine în smerita parte a oamenilor credincioşi Bisericii, fără a desfiinţa rânduielile ei şi fară filosofari păgâneşti: atunci tot vom rămâne, măcar cu o parte, de partea adevărului, vom fi cuprinşi înlăuntrul mrejei apostoleşti. Şi chiar de suntem netrebnici, poate că Dumnezeu va zice în cele din urmă şi despre noi: junghie si mănâncă(Fapte 10, 13). Intru această aşteptare, să ne rugăm mai des Preabinecuvântatei, care e Bucuria noastră, să ne cerceteze şi să pună cele bune în inimile noastre, după cum şi ei, celei dintâi, i-a fost adusă Buna Vestire de la Tronul lui Dumnezeu. Amin!  (din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

 

Sărbătoarea Bunei Vestiri, este sărbătoarea bucuriei

La 25 martie, întreaga Ortodoxie prăznuieşte sărbătoarea Bunei Vestiri, când îngerul Gavriil venind la Fecioara Maria îi spune că „va lua în pântece” şi „că va naşte Fiu”. Este sărbătoarea anuală cu dată fixă ce reflectă atât întruparea Fiului lui Dumnezeu, dar şi cinstea deosebită de care s-a bucurat Fecioara Maria de a-L naşte după trup pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Despre importanţa acestei sărbători, despre evenimentul în sine şi despre cum au reflectat Sf. Părinţi ai Bisericii această realitate în cele ce urmează.

Vizita îngerului sau naraţiunea biblică a evenimentului

Despre evenimentul de astăzi, cel al Bunei Vestiri (denumită popular şi prin termenul de origine slavonă Graphic1 Blagovestenia) Sf. Scriptură ne relatează extrem de succint în următoarele versete: „Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate sa fie aceasta?  Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea” (Luca 1:26-38).

„S-a aflat o Fecioară mai curată decât toată curăţia…”  

Cine s-a putut învrednici de acest mare dar, de a fi mama Dumnezeului Celui Viu? Cu siguranţă Maria, fecioara din Nazaret, care deşi logodită cu Iosif şi cu toate că va naşte Fiu, va rămâne veşnică Fecioară. Prin accepţiunea „Fie mie după cuvântul tău”, Fecioara Maria acceptă aşadar să slujească tainei mântuirii noastre, iar prin cuvintele îngerului: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”, se descoperă cinstea de care s-a învrednicit Fecioara Maria, căci nicăieri nu „s-a aflat o Fecioară mai curată decât toată curăţia, mai fără de prihană decât toată zidirea cea gândită, mai sfântă decât toată sfinţenia, [decât] Preacurata şi Preabinecuvântata Fecioară Maria, odrasla rădăcinii celei sterpe a Sfinţilor şi drepţilor, dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana, rodul rugăciunilor şi al postirilor părinteşti, fiica cea împărătească şi arhierească. Şi s-a aflat la loc sfânt în templul lui Solomon aceea care avea să fie biserică însufleţită a lui Dumnezeu, Fecioara, care avea să nască pe Cuvântul cel mai sfânt decât sfinţii, s-a aflat în altarul templului ce se numea Sfânta Sfintelor, pentru că acolo a căutat Domnul din înălţimea slavei împărăţiei Sale, spre smerenia roabei Sale. Şi a ales-o pe cea mai înainte aleasă din toate neamurile; a ales-o ca Maică a Cuvântului Său Cel mai înainte de veci, pentru a Cărui întrupare dintru dânsa, încă mai înainte de buna vestirea îngerului, cu taină a înştiinţat-o pe ea, precum adeverim despre aceasta prin istoriile vrednice de credinţă ale sfinţilor”.

Instituirea sărbătorii

Buna Vestire este prima sărbătoare confirmată în manuscrisele liturgice, dintre sărbătorile Maicii Domnului. Data acestei sărbători a variat la început. Astfel, unii o sărbătoreau în ajunul Bobotezei (5 ianuarie), iar în unele Biserici din Apus, ca cele din Spania, Galia şi Milano, Buna Vestire s-a sărbătorit la 18 decembrie. Părintele profesor Ene Branişte susţine că sărbătoarea a fost introdusă la Roma de papa Leon al II-lea (681-683 dHr.), la început ca o sărbătoare locală şi cu denumirea de sărbătoarea aşteptării Naşterii Domnului; dar variaţia datei ei a durat în Apus până în sec. XI-lea, când data de 25 martie s-a generalizat în toată lumea catolică de atunci. Numai la armeni Buna Vestire se prăznuieşte pe 7 aprilie, în raport cu data veche a sărbătorii Naşterii Domnului (6 ianuarie). În Răsărit însă, data de 25 martie s-a generalizat probabil îndată ce Naşterea Domnului a început să fie sărbătorita peste tot la 25 decembrie, adică încă din prima jumătate a sec. al V-lea. Numirea de Buna Vestire s-a generalizat definitiv în secolul al VII-lea în Răsărit, deşi sărbătoarea în sine este cu mult mai veche, cel puţin din secolul al IV-lea. Pentru a se da mai multă strălucire acestei sărbători, după secolul al VI-lea serviciul divin s-a îmbogăţit cu multe imnuri, în care se vorbeşte despre întruparea Fiului lui Dumnezeu şi mărirea Maicii celei preasfinte. Căzând tot timpul în perioada Postului Mare, Biserica dezleagă în această zi la vin, untdelemn şi la peşte.

„Bucură-te, Mireasă nenuntită…”

Nici imnografia creştină nu a uitat să reflecte acest minunat eveniment al venirii îngerului Gavriil şi al bunei sale veşti aduse Fecioarei din Nazaret. Iată cum descrie această realitate prin vers şi rugăciune, Sf. imnograf Roman Melodul: „Cu Gavriil, arhanghelul/ veniţi şi împreună să alergăm/către Fecioara Maria/şi acesteia să ne închinăm/ca celeia ce este Maica şi hrănitoarea vieţii noastre. Că nu doar căpeteniei de oşti se cade să se închine împărătesei/ci şi celor smeriţi le e îngăduit s-o vadă şi să îi grăiască. Pe care, ca pe o Maică a lui Dumnezeu/neamurile toate o fericesc strigând: Bucură-te neîntinată/Bucură-te, fiică de Dumnezeu chemată!/Bucură-te curată/Bucură-te, cea dulce şi bună/Bucură-te bucuria ochilor!/Bucură-te, Cea fără de sămânţă!/Bucură-te nestricată!/Bucură-te, Maică fără de bărbat!/Bucură-te, Mireasă nenuntită”.                                                                                                                           

 Florin CREŞTINUL

 

În ziua de 25 martie prăznuim Buna Vestire – temelia tuturor praznicelor

Prăznuită în fiecare an în ziua de 25 martie, Buna Vestire conţine în sine în mod virtual toate praznicele creştine. Odată cu acest eveniment se inaugurează „plinirea vremii” (Gal. 4, 4)şi se descoperă „taina cea din veci ascunsă” (Efes. 3, 9), după expresiile pauline. Buna Vestire este socotită o sărbătoare a Maicii Domnului, dar ea este şi praznicul Întrupării Domnului din Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu prin „umbrirea” Duhului Sfânt şi, în acest sens, începutul iconomiei mântuirii realizate de Fiul lui Dumnezeu Întrupat.

Una din cele mai vechi sărbători dedicate Maicii Domnului, Buna Vestire este singurul praznic din ciclul mariologic care are un temei biblic. Potrivit Evanghelistului Luca, Arhanghelul Gavriil a fost trimis la Fecioara Maria, care era 1090logodită cu dreptul Iosif din seminţia lui Iuda, în Nazaretul Galileii, pentru a-i vesti Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Felul în care arhanghelul îi vesteşte acest lucru este inedit. Mai întâi o întâmpină pe Fecioara Maria prin cuvintele: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei!” (Lc. 1, 28). Bucuria pe care i-o vesteşte trimite la bucuria prezenţei lui Dumnezeu, ce caracterizează mesajul evanghelic şi care este opusă tristeţii păcatului. Motivul alegerii divine nu ne este relatat şi, deşi Evangheliile nu ne spun nimic cu privire la trecutul Preasfintei Fecioare, din tradiţia orală, consemnată din vechime la Iuliu Africanul (sec. II), în evangheliile apocrife, în unele scrieri patristice şi în imnografia Bisericii, aflăm câteva amănunte care completează imaginea despre Maica Domnului şi care justifică oarecum cuvintele îngerului. Astfel, aflăm că ea s-a născut în urma rugăciunilor părinţilor ei Ioachim şi Ana, că a fost închinată Templului, unde a şi petrecut de la 3 la 15 ani, că în Templu a trăit în rugăciune, curăţie şi studiu etc. Deşi fericită de arhanghel, Maica Domnului se miră în sine de felul în care este abordată: „Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?” (Lc. 1, 29). Mesajul pe care îngerul îl transmite în continuare îi vesteşte că felul adresării iniţiale îşi are temeiul în faptul că ea a aflat bunăvoinţă (har) înaintea lui Dumnezeu şi că a fost aleasă să zămislească pe Fiul lui Dumnezeu (Fiul Celui Preaînalt), pe Mesia cel aşteptat (Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, părintele Său). Dovedind maturitate spirituală şi multă smerenie, Maica Domnului cere explicaţii: „cum va fi aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Lc. 1, 34). Atunci i se descoperă faptul că zămislirea va fi prin pogorârea Duhului Sfânt, iar ca semn îi vesteşte zămislirea Elisabetei, care era stearpă. În urma acestui dialog, Maica Domnului se supune alegerii divine rostind: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38).

Fiat-ul Fecioarei şi recrearea lumii

Mântuirea este un dar de la Dumnezeu, dar acesta nu forţează libertatea omului, de aceea este necesară şi participarea acestuia. Este vorba de acea sinergie sau împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu pentru a dobândi mântuirea. Dacă acest lucru este valabil pentru fiecare persoană, care este un microcosmos, el poate fi urmărit şi la scara mai mare a iconomiei mântuirii lumii realizate de Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Chiar momentul Întrupării nu se petrece fără acordul Fecioarei Maria. Acel fiat (Fie mie după cuvântul tău! – Lc. 1, 38), pe care îl rosteşte Preacurata arhanghelului, acum la Buna Vestire, aminteşte de fiat-ul din cartea Facerii de la crearea lumii (Şi a zis Dumnezeu să fie… – Fac. 1, 3). Astfel, dacă Dumnezeu creează omul fără participarea acestuia din urmă, nu îl mântuieşte decât cu participarea lui. Practic, fără acest fie al Fecioarei Maria, Întruparea nu era posibilă. Recrearea lumii (palinghenesia, cf. Mt. 19, 28) începe prin Întrupare, iar acordul pe care Fecioara Maria îl exprimă reprezintă participarea umanităţii la această lucrare.

Începutul mântuirii şi arătarea Tainei celei din veac

Deoarece acum Fiul lui Dumnezeu se pogoară în pântecele Fecioarei Maria prin Duhul Sfânt pentru a Se înomeni, Buna Vestire este rădăcina sau temeiul tuturor praznicelor, întrucât toate celelalte momente importante ale iconomiei mântuirii serbate în cadrul anului bisericesc derivă din ea. În acest sens, putem afirma că toate celelalte praznice sunt cuprinse virtual în praznicul Bunei Vestiri, sau că praznicul de astăzi este „început” al tuturor celorlalte. Acum „taina cea din veci ascunsă” (Efes. 3, 9, Col. 1, 26; Rom. 16, 25), cum o numeşte Sfântul Apostol Pavel, adică felul în care Dumnezeu va răscumpăra pe omul căzut în păcat, nu numai se descoperă, ci şi începe să se înfăptuiască prin zămislirea dumnezeiescului Prunc. Acest adevăr este surprins extraordinar de imnograf în troparul sărbătorii: Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei se face şi Gavriil harul bine-l vesteşte. Pentru aceasta şi noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!

O întreită Bună Vestire

Pornind de la etimologia cuvântului evangelion (veste bună), textul din Luca I, 26-56, suportul biblic al sărbătorii, este socotit de exegeţi o „evanghelie în Evanghelie”, descoperind o întreită bună vestire: către, de la şi despre Maica Domnului. În primul rând, este o bună vestire către Maica Domnului, ca una ce a fost aleasă de Dumnezeu pentru ca Persoana dumnezeiască a Fiului să ia trup omenesc din ea. Beneficiara acestei veşti extraordinare a pogorârii lui Dumnezeu este, în primul rând, Maica Domnului. Ea este cea aleasă să participe la taina iconomiei mântuirii într-un chip unic, zămislind trupeşte fără tată de la Duhul Sfânt, pe Fiul cel născut din veac fără mamă. Vestea cea bună către ea, este tocmai această intimitate extraordinară cu Persoana Fiului Care îşi ia trup din ea situaţie care o face unică şi justifică titlul de „Născătoare de Dumnezeu”. Zămislind pe Fiul, doar în Maica Domnului „ca niciodată, inima omului cu inima Domnului au bătut şi bat laolaltă” (Acatistul Rugului Aprins). Pe de altă parte, este o bună vestire şi de la Maica Domnului. Evanghelistul Luca este singurul care redă evenimentul Bunei Vestiri, convorbirea Sfintei Fecioare cu Elisabeta, rudenia sa, precum şi imnul Maicii Domnului. De unde ştia Sfântul Evanghelist Luca aceste date? Ce izvoare a folosit pentru Evanghelia sa? Exegeţii sunt astăzi de acord că una din sursele Sfântului Luca pe care le-a cercetat „cu de-amănuntul” (Lc. 1, 3) a fost şi Sfânta Fecioară Maria. Numai din gura ei putea afla aceste lucruri autorul Evangheliei a III-a. Nu în ultimul rând, avem astăzi şi o bună vestire despre Maica Domnului. Textul Sfântului Luca, deşi nu spune nimic despre copilăria Maicii Domnului, prezintă totuşi câteva date suficiente pentru a schiţa portretul religios-moral al Născătoarei de Dumnezeu. Astfel, ea este atât de curată, încât manifestă o familiaritate cu puterile îngereşti, se tulbură, notează Evanghelistul, de „cuvântul” solului ceresc, iar nu de apariţia sa. Prin răspunsul său, Fecioara Maria dă dovadă de multă maturitate duhovnicească, precum şi de smerenie. Imnul pe care îl rosteşte la întâlnirea cu Elisabeta (Lc. 1, 46-55) ne arată deplina sa formaţie biblico-teologică.

Sărbătoare dedicată Maicii Domnului cu ţinere din secolul al IV-lea

Buna Vestire sau Blagoveştenia, cum este numită în popor pe filieră slavonă, este unul din cele mai vechi praznice dedicate Maicii Domnului, fiind de timpuriu confirmat în vechi documente. Astfel, se cunoaşte faptul că în sec. IV-V s-a zidit o biserică la Nazaret pe locul unde fusese casa în care Maica Domnului a primit vestea arhanghelului despre naşterea dumnezeiescului Prunc. Data sărbătorii a variat la început. În vechime ea a fost prăznuită la 5 ianuarie sau, local, mai ales în Apusul Europei, la 18 decembrie. În Răsărit, data serbării s-a generalizat la 25 martie, odată cu stabilirea datei de 25 decembrie pentru praznicul Naşterii Domnului. În Apus, acest lucru se întâmplă abia în secolul al XI-lea. Aşadar, Buna Vestire este aşezată exact cu 9 luni înainte de Naşterea Domnului, întrucât acum S-a zămislit Pruncul dumnezeiesc în pântecele Fecioarei. De aceea, în Apus praznicul se numeşte Sărbătoarea Zămislirii Domnului (Festum Conceptionis Christi). Acest lucru confirmă faptul că la început sărbătorile Maicii Domnului erau, în forma lor primară, praznice ale Mântuitorului. Dintre omiliile celebre la acest praznic, precum şi dintre comentariile la textul din Luca 1, 26-55, amintim: omilia patriarhului Proclu al Constantinopolului (sec. V), omilia episcopului Vasile al Seleuciei, tâlcuirile Sfântului Maxim Mărturisitorul la acest praznic cuprinse în Viaţa Maicii Domnului (lucrare păstrată doar în limba georgiană), omilia Sfântului Grigorie Palama, comentariile Sfântului Teofilact al Bulgariei la textul lucanic, tâlcuirea Sfântului Nicodim Aghioritul la cântarea Maicii Domnului.

Sursa:http://ziarullumina.ro/documentar/buna-vestire-temelia-tuturor-praznicelor

Florin CREȘTINUL

„Îndreptarea mea spre Teologie a fost chemarea lui Dumnezeu” – Interviu cu ÎPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului

— Încep prin a vă mărturisi că am fost surprins citind că sunteți unul dintre puținii clerici a căror formare nu provine din disciplinele umaniste. Aveți studii tehnice. În perioada liceului sau când aţi simţit chemarea spre teologie?

— În 1971 am absolvit Liceul „Brâncuşi” din Oradea, dar, în timpul liceului, pe lângă matematică, pe care o aveam la suflet, m-am ocupat şi de regia de cinema, pentru că doream să dau la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică de la Bucureşti. Am spus asta pentru a releva că am avut chemare pentru latura aceasta umanistă. De fapt, erau căutările mele, ca ale oricărui adolescent care visează mult în acea perioadă…

— Eu chiar am dat admitere la teatru în tinerețe, ca atâtea mii de tineri, între care şi Andrei Pleșu, și Gabriel Liiceanu…

— Vedeţi, şi eu am avut chemare pentru latura umanistă. Totuşi, sunt chemări şi chemări. Dumnezeu ne lasă să gândim, că de aceea ne-a creat Dumnezeu cu conştiinţă şi voinţă liberă. Dumnezeu nu l-a creat pe om aşa cum inginerii de astăzi crează roboţi, ci ne-a creat după chipul şi asemănare sa, adică cu libertate. M-a lăsat şi pe mine să mă bucur de adolescenţă, împreună cu ceilalţi colegi ai mei.

— Înseamnă că acea chemare spre teologie a existat înainte de adolescenţă, fapt pentru care vă rog să vă întoarceţi puţin în timp.

— Într-adevăr, eu mă trag dintr-o familie care, prin secolele XVII–XVIII, avea în componență dieci, cântăreţi la biserica din sat. Deasupra casei noastre, pe un deal înalt, era bisericuţa de lemn a satului, care, în 1762, din ordinul lui Bukov, a fost arsă. Strămoşii mei, fiind foarte legaţi de biserică, s-au dus şi au luat câteva bârne din cele salvate din incendiu şi le-au pus lângă grinzile casei noastre. De aceea eu am spus că, atunci când m-am născut, mai întâi l-am văzut pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului în icoană şi apoi mi-am văzut mama. Încă din copilărie, când mergeam la biserică, toate scaunele erau ocupate de oamenii în vârstă — doar un scaun era liber. Ce credeți, de ce era liber? Acela era tronul arhieresc, era scaunul pentru arhiereu, când vine la noi în biserică. Eu, până la 7 ani, când mergeam cu mama la biserică, mă aşezam pe el, iar preotul nu m-a dat jos niciodată. Stăteau acolo şi mătuşile mele, şi alte rude. Când mă găseau acolo, îmi aduceau câte un măr, câte o bomboană… Apoi am cântat la strana bisericii din sat, însă, după ce am crescut, am avut şi eu parte de bucuriile copilăriei. Nu aş vrea să creadă cineva că am fost obligat de părinţii mei să urmez Teologia, din contră ei au fost foarte rezervaţi, prin ’66–’70, aşa erau vremurile. Ei doar m-au îndrumat să merg la şcoală. Aşa am făcut două facultăţi — Facultatea de Instalații și Automatizări din cadrul Politehnicii București, pentru tatăl meu, care lucra în industrie, şi Teologia, pentru mama mea, de la care am primit credinţa. Studiile doctorale le-am făcut pentru mine. Așadar, îndreptarea mea spre Teologie a fost chemare de la Dumnezeu. Am mai fost întrebat de unde această schimbare bruscă. A fost o pedagogie a lui Dumnezeu pentru că, după ce am ajuns episcop la Covasna şi Harghita, a trebuit să repar şi să restaurez foarte multe biserici distruse şi cum acolo, la Mitropolie, n-am avut nici ingineri, nici arhitecţi, a trebuit să mă implic şi atunci mi-am dat seama cât de mare este înţelepciunea lui Dumezeu, cum a ştiut să-mi poarte paşii ca să fiu pregătit şi pentru partea tehnică. Şi astăzi, când vine la mine un arhitect sau inginer, cu un proiect de biserică sau aşezământ, pot să-mi spun părerea cât de căt autorizată.

— Înainte de a ajunge la Covasna şi Harghita, aţi fost la Ierusalim. Când aţi revenit în ţară?

— Într-adevăr, îmi terminasem studiile la Ierusalim şi aşteptam un pic de repaus. Fiind solicitat să mă întorc în ţară, vă spun sincer nu am răspuns pozitiv decât foarte târziu. Doar în cele din urmă am acceptat. Nu a fost o ţintă a mea, n-a fost un scop al vieţii mele să ajung ierarh. Eu m-am gândit ca cel mult să ajung diacon. Mai mult de această treaptă nu mi-aş fi dorit pentru că orice treaptă a arhieriei este foarte, foarte grea, cu o responsabilitate temporară. Preotul şi ierarhul răspund şi în viaţa de dincolo de felul cum s-au comportat şi cum au condus creincioşii spre împărăţia lui Dumnezeu. Dacă în celelalte profesii ai pus ultima semnătură pe un document sau pur și simplu ai ieșit la pensie,preotul, ierarhul, duhovnicul, răspund și dincolo de moarte de ce și cum au făcut în viață. În cele din urmă am acceptat să ajung la Miercurea Ciuc, unde am găsit foarte multe biserici distruse. Vă spun că am intrat biserică și am mâncat mure, am mâncat corcodușe din biserică, am mâncat mere crescute în biserică, iar în altarul unei biserici am găsit un frasin de vreo 40 de ani. În altă biserică, din care s-au păstrat numai zidurile, era un fel de ladă de gunoi a satului. Am intrat în biserică, m-am urcat pe gunoi şi am privit pe geam cerul. Fiind duminica, pe la ora 11, când ştiam că toţi preoţii şi ierarhii sunt în sfântul altar şi se bucură cu credincioşii lor, am oftat şi mi-am zis că am ajuns ca o bufniţă pe dărămături şi, când gândeam aşa, s-a oprit o pasăre pe turla bisericii care nu avea acoperiş, a cântat de câteva ori şi a zburat mai departe. Atunci mi-am zis că am făcut o liturghie cu o pasăre, mi-a cântat o pasăre la Sfânta Liturghie. Poate că a fost una din cele mai profunde şi simţite rugi către Dumnezeu pe care am avut-o eu la viaţa mea.

— Înaltpreasfinția Voastră, vă rog să amintiți succint ce aţi lăsat în urmă în cele două judeţe şi cine vă urmează în pastoraţie?

— Eu zic că am lăsat în Covasna şi Harghita toate bisericile refăcute. Am construit biserici noi, mănăstiri, aşezăminte, şi acum ierarhul care păstoreşte acolo provine tot din zonă, cunoaşte foarte bine situaţia de acolo şi nu s-a produs nicio ruptură după plecare mea de acolo, cum credeau unii. Aşa că, prin mila lui Dumnezeu, credincioşii de acolo îşi păstrează credinţa şi limba dulce românească şi prin intermediul bisericii şi a şcolii româneşti de acolo.

— În Banat aţi revenit după mai bine de 40 de ani. În ce a constat contactul dumneavoastră cu Banatul de Munte din acei ani?

— În perioada liceului şi a studenţiei, vara, din părţile noastre erau echipe de zilieri care lucrau prin zona Banatului, la Băuţar, Rusca Montană. Eu am lucrat la drumul forestier care ducea la cariera de marmură de la Ruschiţa. Aici nu trebuia nu ştiu ce angajare, erai ziler şi aveai avantajul că, pe lângă asigurarea cazării în nişte vagoane pe roţi, ni se dădeau săptămânal câte 65 de lei, mai târziu 70 pentru mâncare. Aşa mi-am făcut rost de bani şi nu am fost o povară pentru părinţii mei. Elev fiind, învăţam bine şi aveam bursă, şi din banii pe care-i câştigam vara îmi cumpăram toate cele necesare pentru şcoală. Pot să spun că mama mi-a cumpărat în clasa a IX-a primul şi ultimul palton. Mai treceam și prin Timișoara, și le trimiteam colegilor mei vederi cu parcurile de aici şi cu Catedrala — nu știam atunci că voi ajunge să slujesc aici. Ştiu numai că mulți colegi ai mei de liceu erau foarte încântaţi când primeau câte o vedere de la mine şi, când începeam şcoala, eram un fel de car de reportaj şi mă puneau să le povestesc pe unde am umblat în acea vară, pentru că în fiecare vară eram în altă parte, cunoşteam alţi oameni. De fapt, niciodată în vacanţa de vară nu stăteam la părinţi, ci veneam în părţile Banatului să lucrez şi de fiecare dată lucram până în data de 13 septembrie, când lăsam jos lopata, cum se spune. În 14, fiind sărbătoare, eram pe drum şi veneam direct la şcoală.

— Revenind la Timișoara după mai bine de 40 de ani, spuneaţi: „Am găsit un loc cu sete de credinţă şi vreau să ţin lumina credinţei sus”. În ce măsură reuşiţi să vă respectaţi acest deziderat?

— Venind din munţi, din Harghita şi Covasna, unde erau mai puţini credincioşi ca aici, în Banat, nu ştiam care este starea de fapt, care este participarea la biserică a oamenilor, dacă nu i-a luat valul lumei acesteia, care este atitudinea oamenilor? Spre surprinderea mea, datorită ierarhilor dinaintea mea, datorită preoţilor care au fost aici în decursul timpului, am găsit o biserică vie şi oameni doritori de cuvântul lui Dumnezeu, doritori de predică, şi de aceea câteodată mai „greşesc” şi se întâmplă, cum mi-a spus cineva, că am vorbit o oră şi zece minute şi nimeni n-a ieşit din Catedrală. Am simţit că le este sete, le doresc să audă cuvântul viu al lui Dumnezeu pentru că, printre altele, misiunea preotului este şi aceasta, de a predica, de a lumina. Acesta a fost preotul în societate, acela de purtător de lumină, dar nu de orice lumină, ci de lumina lui Hristos.

— După patru ani de peregrinări prin lăcaşurile de cult din Banat, reuşind să cunoaşteţi înzestrarea materială a acestora, ce aţi izbutit să împliniţi în acest sens şi ce intenţionaţi să întreprindeţi în viitor, pentru a răspunde cerinţelor de aici, care sunt altele decât cele din Harghita şi Covasna?

— Sigur că este altă situaţie, dar, cu toate că se spune despre Banat că e „fruncea”, să ştiţi că are şi Banatul Harghita lui. Vă dau exemplu o parohie în zona Comiat, unde aveam un preot şi, în jurul lui, în patru sate, 75 de suflete. Gândiţi-vă că în acele sate în general sunt oameni în vârstă, şi el trăieşte acolo şi trece pe la fiecare cu slujbă, cu mângăiere şi le aduce medicamente de la oraş, îi duce cu maşina lui la oraş, la spital…

Apoi, în zona de lângă Lugoj, într-o comună, la ultimul recensământ trăiau 365 de locuitori în 5 sate. Recent, la hramul bisericii l-am întrebat pe primarul comunei câţi au mai rămas şi mi-a spus că dacă mai sunt 300, cu tot cu goşti. În altă comună, în 4 sate, la recensământ erau 275 de locuitori. Câţi or fi acum? Iată că şi aici sunt probleme cu totul deosebite. În același timp, pe lângă Timișoara, pe o rază de 10–20 km, satele înforesc, se construiesc locuinţe, pentru că nu toată lumea poate să stea în oraş. Dar în multe sate se produce o reducere drastică a populaţiei, şi noi suntem prezenţi cu preoţii, însă e foarte greu să păstoreşti în asemenea zone pentru că preotul are şi el copii care nu au şcoală, soţia nu are unde să-şi găsească loc de muncă. Însă, din mila lui Dumnezeu, mai avem preoţi chiar acolo unde populaţia este redusă şi de aceea toată cinstea şi respectul pentru asemenea preoţi care stau şi într-o stare materială mai modestă, dar ei ştiu că Dumnezeu îi va răsplăti.

— Cum crede Înaltpreasfinţia Voastră că trebuie continuată legătura strânsă între Biserică şi vatra satului nostru? Vă adresez această întrebare pentru că se ştie că anul 2019, în Biserica Ortodoxă Română, este „An omagial al vetrei satului românesc”.

— Părintele Patriarh și sinodul Bisericii noastre a aprobat această temă tocmai văzând starea satelor din toată țara. Vom vedea cum putem sprijini vatra satului, să avem grijă de bisericile de acolo, de cimitirele unde sunt așezați strămoșii noștri și să publicăm câteva sute de mici monografii ale fiecărui sat, pe care să le dăm credincioșilor ca să nu se uite ceea ce s-a petrecut de-a lungul istoriei. Numai anul trecut am descoperit peste 1.000 de persoane care au participat la Marea Sărbătoare de la Alba Iulia, în 1 Decembrie 1918. Apoi, la sate sunt case nelocuite pe care le vom restaura ca să devină case de oaspeți, sau ale celor cărora le-a ars casa. Încă se mai află în vatra satului credința autentică și o iubire de țară cu totul deosebită, mai găsim un segment de populație încă nealterat de globalizare.

— Totodată, acest an este consacrat ca „An comemorativ”. V-aţi propus anume evenimente în acest sens?

— Toate conferințele preoțești din prima jumătate a anului vor fi axate pe tema satului și se va încerca să se pună în valoare tot ce a dat satul românesc — după cum bine știți, marea majoritate a intelectualității românești s-a ridicat de la sat. În acest sens, vom încerca să găsim personalități cărora să li se ridice busturi, statui, pentru care să se realizeze plăci comemorative, ca să-i aducem printre noi pe cei care au fost înaintea noastră, cei care au deschis drumul spre unitatea națională, spre cultură și civilizație autentică românească.

— În ianuarie, la Filiala Academiei din Timișoara, cu ocazia Zilei Naționale a Culturii, ați vorbit despre „Manifestări culturale de masă în Banatul istoric la începutul secolului XX” și ați pus accentul pe țărani. De ce nu pe dascăli și preoți?

— Pentru că despre învățători și preoți s-a mai vorbit și prea puțini oameni au vorbit despre „talpa țării”, cum li se spune țăranilor. Făceam analiza că în Banat se aflau și se află localități cu populație mixtă în care trăiau împreună români cu nemți, români cu sârbi, români cu sârbi, sau localități cu toate cele patru etnii. Un copil de țăran din acele localități învăța limbile care circulau în satul lui, apoi mergea în armată și în imperiu se vorbea limba localității respective și se întorceauacasă cu una, două limbi străine învățate. Așa se face că, pe la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, în Banat erau tipărite cam 380 de publicații în limba română, iar altele erau bilingve și trilingve. Aș putea spune că țaranul din Banat citea în limba română și într-o limbă străină și avea sursă de informare cel puțin din două părți. Numărul tinerilor care nu știau carte era mult mai mic decât cel din alte zone ale țării. Aici aproape toată lumea era la școală. Îmi relata cineva că Împăratul de la Viena se interesa, printr-o circulară, la începutul anului școlar, dacă toate școlile au proviziile de lemne asigurate pentru iarnă. Inclusiv Împăratul se interesa să ajungă lumina culturii la țară, dorea ca toți supușii lui să aibă carte.

— Într-un interviu, cunoscuta scriitoare, Ana Blandiana (născută la Timișoara), spunea: „În condiţiile terorii (cum a fost comunismul), se păstrează mai bine intensitatea sentimentului religios şi a legăturii cu Dumnezeu decât în condiţiile societăţii de consum, care nu mai are decât idealuri materiale”. Pornind de la această afirmaţie, credeţi că e posibilă salvarea Europei prin întoarcerea la spiritualitate, la cultură?

— Este regretabil astăzi că civilizația europeană să îndepărtează tot mai mult de credința în Dumnezeu, mai ales că Europa e rezultatul unei civilizații creștine — pentru că, la un moment dat, Europa a fost leagănul creștinismului, Sfinții Apostoli s-au îndreptat spre zona europeană.

Aș putea să vă spun că românii noștri, plecați prin Europa, simt nevoia de a participa la sfintele slujbe duminica și așa se face că avem sute de parohii, mai multe episcopii și două mitropolii în Europa. Românii noștri sunt priviți cu simpatie de populațiile țărilor unde lucrează pentru că acestea văd câtă credință au, cum participă în număr mare la sfintele slujbe. Se pare că noi ducem o adiere blândă de credință în Dumnezeu către acele țări. Să știți că nu puțini sunt credincioși din părțile de vest, care se îndreaptă către ortodoxie, fără să facem prozelitism, dar văd că ortodolxia încă mai arde această candelă a credinței fervente mai intens decât Europa de Vest, în care lumea este foarte secularizată. Aș putea spune că credința creștină rămâne întotdeauna o șansă pentru Europa și o șansă pentru omenire. Numai bunul Dumnezeu ne poate ajuta și întări în toate problemele cu care ne confruntăm zi de zi.

— Mi se pare firesc să vă întreb în continuare care este opinia dumneavoastră în legătură cu profeția lui Andre Malraux: „Secolul XXI va fi unul religios, sau nu va fi deloc”?

— Se vede clar că în secolul XXI, și nu numai, credința în Dumnezeu va rămâne și va marca viața întregii lumi, pentru că, chiar dacă pe planetă, la ora actuală, trăiesc 7,3–7,4 miliarde de oameni și numai 2 miliarde și câteva sute de milioane sunt creștini, totuși ora exactă pe planetă se dă din centrul lumii creștine. Chiar dacă suntem noi mai puțini pe această planetă, creștinismul dă ora exactă. La baza unui mare for internațional, cum este ONU, stau elemente din morala creștină, morală acceptată de toate popoarele lumii, chiar dacă sunt de alte religii. De roadele Evangheliei lui Hristos se bucură cu toții. Din acest rod al credinței în Dumnezeu poate să guste orice om de pe această planetă. Toate aceste rezoluții au la bază morala creștină. Eliminarea exploatării oamenilor, a apartheid-ului, a sistemului colonial, toate acestea au fost înfăptuite de oameni care au crezut în Dumnezeu, în fața căruia toți suntem egali, chiar dacă suntem de altă religie sau culoare. Toți se regăsesc în iubirea semenilor, în respectarea lor și nicio lege dată de organismele internaționale nu vorbește de ucidere, ci de apărare, de protejare…

— Cum apreciați apropiata vizită la noi a Papei Francisc. Este un nou pas de apropiere a celor două Biserici?

— Este evident că Biserica noastră nu s-a opus venirii Papei în țară. Papa dorește să-i viziteze pe credincioșii catolici, însă noi credem că această vizită nu va produce tulburare în sânul crdincioșilor noștri și că se vor putea discuta probleme de interes comun. La întâlnirea dintre patriarhul nostru și Papa Francisc să nu creadă cineva că se vor discuta probleme dogmatice, care să afecteze într-un fel sau altul credința noastră. Este clar că între lumea catolică, lumea protestantă, creștine și ele, trebuie să găsim puncte de convergență pentru a lucra împreună pentru ajutorarea oamenilor săraci, a celor care au probleme de sănătate ș.a.m.d. Avem un câmp de lucru, și acela este al ajutorării semenilor noștri. Credința noastră rămâne așa cum o avem de două mii de ani, însă se simte nevoia unei comuniuni pe plan social cu toți credincioșii din lumea creștină și nu numai. Eu am trăit mai mulți ani la Ierusalim, și acolo am putut să colaborez pe anumite segmente de viață și cu evrei, și cu musulmani. Acolo unde era o durere, toți am ajutat familia respectivă, n-a contat că a fost creștină, evreiască sau musulmană. Spre aceasta trebuie să conducă religiile — pacea între popoare, liniștea între popoare — și pentru aceasta avem, cum vă spuneam, puncte comune.

— Recent, și dumneavoastră ați dat o mână de ajutor unor oameni în suferință. Cum nu e singura dată, vorbiți-ne despre această latură umanitară a activității pe care o desfășurați.

— De când am venit aici, evident că n-am slujit numai la altarul din biserică. Acolo slujesc în zilele de sărbătoare, însă peste săptămână încerc, în fiecare zi, să slujesc la altarul suferinței. Așa se face că am cumpărat câteva case, mai întâi pentru familii de deținuți. Am vorbit cu comandantul închisorii să-mi dea câteva adrese de deținuți, în Timișoara, ale căror familii au mai mulți copii și nu au o locuință stabilă și le-am cumpărat case. La fel, celor căror le-au ars casele și, recent, unei familii cu șapte copii, care nu avea casă. Eu consider că preotul trebuie ca la zi de sărbătoare să slujească, dar peste săptămână să slujească la altarul suferinței umane, pentru că sunt multe asemenea altare în țara noastră. Din păcate, sunt oameni cu o stare materială foarte bună, dar au suferințe și trebuie ajutați și aceștia, pentru că nu întotdeauna averea te face fericit.

— În închierea dialogului nostru vă rog să adresați un cuvânt credincioșilor Mitropoliei Banatului.

— Pentru că suntem în primele zile ale de postului Sfintelor Paști, doresc tuturor credincioșilor și preoților din mitropolia noastră să aibă un post liniștit, cu pace, să își sporească rugăciunile în perioada postului și să dea Dumnezeu să ne putem cu toții bucura de marele praznic al învierii Domnului Nostru Iisus Hristos.

Interviu realizat de Titus Crișciu

Biserica, unul dintre fundamentele existenței noastre naționale

Creştinismul a marcat pentru totdeauna viaţa popoarelor care l-au îmbrăţişat. Prin intermediul acestuia, oamenii au înţeles că viaţa aceasta nu este scopul unic al existenţei lor, că pregătirea pentru întâlnirea Dumnezeului celui viu, a Celui care se jertfeşte pe cruce, pentru ca apoi să biruiască moartea prin înviere, este destinaţia spre care ne îndreptăm. Tocmai de aceea, întreaga noastră existenţă trebuie pusă în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor, pentru ca în acest fel să putem primi răspuns bun de la Dreptul Judecător.

28NOV_2499-1068x703Rodirile credinţei creştine în sufletele oamenilor sunt multiple: în primul rând, cele de natură spirituală şi, în al doilea rând, cele de natură materială. Cele de natură spirituală ating latura sufletească a fiecăruia, zămislind iubire, credinţă, pace, dreptate, virtuţi care îmbogățesc modul nostru de viaţă, care dau sens existenței noastre. Împlinirile materiale sunt cele vizibile în viaţa omului, a comunităţii şi a societăţii omeneşti. Astfel de rodiri sunt cele culturale, economice, social-politice. Toate aspectele materiale ale vieţii umane au fost şi vor fi influenţate de religia creştină, de spiritualitatea poporului care a primit pe Hristos.

Clerul ortodox, care şi-a desfăşurat misiunea şi pastoraţia printre români, a desfăşurat o întreită slujire, asemenea Mântuitorului Hristos: a îndrumat credincioşii pe calea mântuirii, fiind în fruntea acestora atât în momentele de bucurie, cât şi în momentele de încercare; a învăţat poporul, promovând cultura şi limba română; a slujit cu timp şi fără de timp neamul românesc, tămăduind rănile sufleteşti, cercetând păcatele şi îndreptând viața păstoriţilor.

La noi, de la început, Biserica a fost una cu națiunea română

Pe tot parcursul istoriei noastre, Biserica Ortodoxă a fost singura instituţie care a rămas credincioasă poporului român. Vicisitudinile istoriei abătute asupra noastră nu au schimbat niciodată apartenenţa spirituală la Biserica dreptslăvitoare. Aceasta, prin clericii săi, a adus mângâiere în necazuri şi sprijin în nevoi, a încreştinat pe noii-născuţi ai poporului, s-a veselit la întemeierea familiilor creştine şi a prohodit pe cei care plecau din această lume. Cea care „nu i-a lăsat singuri a fost Biserica lor, care a devenit românească şi una cu naţiunea română”.

Clericii ortodocşi români au avut un rol deosebit de important în comunitatea unde şi-au desfăşurat pastoraţia şi misiunea. Ei au păstrat nealterată unitatea de credinţă cu Ortodoxia, fără a cădea în vreo erezie, au păstrat unitatea de neam şi limbă a tuturor românilor, contribuind la realizarea marilor noastre idealuri naţionale.

Misiunea preoţilor români s-a materializat în câteva ipostaze specifice: cea de păstori sau îndrumători ai enoriaşilor, de slujitori ai Sfintelor Taine și ai Sfintei Liturghii şi de tămăduitori al sufletelor. Episcopii şi mitropoliţii Bisericii au propovăduit credinţa ortodoxă, sfătuind pe domn, participând la marile evenimente din viaţa ţării. Amprenta lăsată de Biserică asupra vieţii noastre româneşti, asupra culturii şi spiritualităţii noastre, poate fi observată de oricine se apleacă asupra istoriei şi culturii române.

Pilonul de rezistenţă al neamului românesc, de la ţăran la domn, care a creat coeziune sufletească, a fost spiritul creştin. Tocmai de aceea, în sânul poporului român, din cel mai îndepărtat cătun până la curtea domnească, slujitorii Bisericii se bucurau de respect, fiind consideraţi oameni care pot ajuta la trecerea cu bine prin încercările grele ale istoriei.

Biserica Ortodoxă a fost un factor coagulant pentru poporul şi statul român. A pregătit şi desăvârşit marile evenimente din viaţa poporului român, a ridicat moralul chiar şi în cele mai grele momente ale sale, a dovedit și transmis înţelepciune în momente critice.

În vremuri de alegere a luminii de întuneric, clericii nu au ezitat să arate calea cea bună

Biserica Ortodoxă a reprezentat pentru poporul român un factor de stabilitate şi cultură. În toate perioadele istorice, din punct de vedere cultural, Biserica Ortodoxă Română a jucat un rol imens. În ciuda timpurilor de restrişte, a vitregiilor vremurilor care s-au abătut asupra noastră, când românii erau copleşiţi de presiunea exercitată de dușmani, Biserica a fost unul dintre factorii fundamentali ai continuării existenţei bimilenare pe acest pământ. „Biserica a fost dintotdeauna instituţia sacră şi mântuitoare cu care ne-am apărat şi conservat în timpurile de grea încercare, naţionalitatea, datinile, tradiţiile şi limba, care este odorul cel mai scump al unei naţiuni. Biserica fiind prin urmare pentru români fundamentul pe care se reazemă existenţa lor naţională, voievozii lor n-au nimicit-o şi nici au surpat-o, ci rezemaţi pe ea, pe credinţa tare şi nestrămutată în Atotputernicul, biruiau pe popoarele care căutau să nimicească existenţa lor şi făceau fericirea poporului.”

Urmând pilda Mântuitorului Iisus Hristos, bisericile şi mănăstirile noastre au fost locul unde au fost ridicate primele şcoli, locul unde preoţii şi cântăreţii de strană au predat învăţătura buchiilor, locul unde copiii românilor au învăţat ştiinţa de carte. De altfel, şcoala românească îşi are începuturile în tinda Bisericii. În mănăstirile noastre, călugării învăţaţi au creat adevărate şcoli de copişti sau de meşteri tipografi, au tradus, copiat şi tipărit carte slavonă, românească sau grecească, fiind de un real folos pentru edificarea culturală a poporului român. „În istoria culturii vechi româneşti, şi anume în perioada ei de plămădire, au ostenit cu râvnă vrednică de pomenire un şir lung de clerici luminaţi, iubitori de ţară, adevăraţi îndrumători în vremuri de alegere a luminii de întuneric, ctitori de limbă, de cultură şi de unitate românească.”

Preoții satelor, repere morale pentru societatea românească încă din vechime

Pentru perioada în care şcoala românească încă nu funcţiona, clericii Bisericii Ortodoxe Române au pus bazele şi au dus povara bunei desfăşurări a întreţinerii învăţământului românesc. Chiar şi atunci când domnul sau boierii nu au reușit să susţină învăţământul românesc, Biserica Ortodoxă şi-a îndeplinit cu prisosinţă rolul său de sprijinire şi promovare a şcolii şi ştiinţei de carte printre români. Cu sprijinul clerului bisericesc, şcoala românească a făcut paşi importanţi spre: alfabetizarea poporului român, ridicarea sa culturală, crearea de elite culturale şi spirituale. Astfel, „preoţii satelor întruneau dubla calitate de îndrumători spirituali şi membri marcanţi ai instanţelor săteşti de judecată”.

Cunoscător al ştiinţei de carte, preotul, care de multe ori era şi dascălul copiilor comunităţii, se dovedea a fi de un real folos neştiutorilor de carte din comunitate: ajuta la redactarea corespondenţei celor care-i solicitau ajutorul; era martor şi garant pentru credincioşii săi; era printre cei mai însemnaţi gospodari ai comunităţii, fiind un exemplu pentru toţi.

Mănăstirile noastre, „universitățile neamului românesc”

Monahii şi ierarhii Bisericii au promovat cultura în mijlocul poporului român. Așezămintele monahale au fost adevărate focare de cultură şi spiritualitate românească. Aici, limba română a crescut şi s-a dezvoltat, cultivată de monahii cu dragoste de Dumnezeu şi cultură. Acești monahi tipografi vor tipări cărţi în slavonă şi română atât de necesare Bisericii Ortodoxe şi neamului românesc. Răspândirea cărţii scrise şi, mai apoi, a celei tipărite, a contribuit la edificarea culturală a poporului român.

Mănăstirile noastre au constituit locul unde au fost înfiinţate primele biblioteci româneşti. Aici, călugării au ostenit la adunarea şi păstrarea cărţilor tipărite spre a servi slujitorilor bisericeşti şi nu numai. Printre cele mai renumite biblioteci mănăstireşti se află şi biblioteca de la Mănăstirea Mărgineni, fondată de postelnicul Constantin Cantacuzino, biblioteca de la Mănăstirea Hurezi, înfiinţată de domnul Constantin Brâncoveanu, şi biblioteca de la Mănăstirea „Sfântul Sava” din Bucureşti.

În ciuda influenţelor exercitate de regimul turco-fanariot, Biserica Ortodoxă Română va promova, în mănăstirile neînchinate, în centrele eparhiale şi bisericile de mir, limba şi cultura românească. „În Biserică a văzut neamul românesc lumina slovei şi aici au strălucit primele torţe ale culturii şi literaturii noastre. În lăcaşul Bisericii au luat fiinţă primele şcoli şi tiparniţe, iar bisericile şi mănăstirile noastre au fost primele focare de la care a radiat lumina învăţăturii şi a scrisului.” Marele nostru istoric Nicolae Iorga numea mănăstirile noastre ortodoxe ca fiind „universităţile neamului”.

Florin CREŞTINUL

IPS Teofan: „Adevăratul creștin este chemat să mărturisească dreptul fundamental al copilului de a se naște”

IPS Teofan a adresat un mesaj pro-viață despre dreptul copilului de a se naște în contextul Marșului pentru viață 2019 „Unic din prima secundă” organizat pe 23 martie în peste 500 de localități din România și Republica Moldova.

IPS-Teofan„Unul dintre adevărurile fundamentale ale lumii este cel legat de dreptul fiecărui copil de a se naște. Acest drept este mărturisit de Dumnezeu, de Biserică și de legea firii. În același timp, dreptul copilului de a se naște este din ce în ce mai contestat. Pe de o parte de măsuri legislative, administrative, uneori chiar medicale, iar pe de altă parte prin promovarea unei culturi centrate nu pe viață, ci pe moarte.

Adevăratul creștin este chemat să mărturisească dreptul fundamental al copilului de a se naște. O poate face prin nașterea de copii în propria sa familie sau prin mărturisirea acestui drept față de alți oameni.

În ziua de 23 martie de anul acesta, cu două zile înainte de sărbătoarea Bunei Vestiri, are loc în Iași și în alte localități din Moldova și din întreaga țară procesiuni închinate dreptului copilului de a fi născut, de a trăi în această lume, de a se bucura de viață, drept pe care noi, cu mila Domnului, cei care suntem născuți l-am avut, și ce dar mai prețios considerăm în viața noastră decât darul vieții.

Participarea la această procesiune este semn că facem voia lui Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de altă parte că nașterea fiecărui copil este o binecuvântare pentru familie, pentru Biserică, pentru țară, pentru lume.

Dumnezeu să ne ajute să împlinim întru toate voia lui!”

Florin NAHORNIAC

Postul Mare, pelerinaj ascetic spre lumina Învierii

Acest repetat urcuș liturgic și duhovnicesc al Bisericii, Postul cel Mare, ne aduce din nou pe calea către Rai prin autentică revenire în sine, schimbare a modului de a gândi și privire cu nădejde către Duhul cel înnoitor: „Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață!” Cel care se pregătește să intre prin aceste uși tainice poartă însă cu el, prin firea sa, întreaga lume, cea din urmă fiind astfel vindecată pas cu pas, cu fiecare om care se sfințește în perioada Sfântului și Marelui Post ce ne stă în față.

Acest binecuvântat timp al anului bisericesc scoate din iarnă sufletele înghețate de păcat spre a simți împreună prospețimea primăverii veșnice a Împărăției care ni se dă deja euharistic ca arvună. Postul Mare este un timp al înnoirii interioare a fiecărui credincios, o vreme binevenită a imitării vieții îngerești și a contemplării celor ce nu pier nicicând, un sfânt pelerinaj către culmi cerești pe care nu le-am zărit cu ochii minții vreodată pe de-a-ntregul.

Vremea pocăinței și primenirii sufletești pentru o veșnicie fericită

rugaciune-_w1000_h664_q100Sfântul Ioan Maximovici sublinia într-una dintre predicile sale rostite la începutul Postului Mare că, deși acesta se repetă în fiecare an, de fiecare dată ne aduce mult folos, dacă îl parcurgem cum se cuvine. El nu este doar antrenament pentru aici, ci însăși pregătirea pentru viața viitoare: „Prin Postul Mare ne curățim de murdăria păcatului, iar de Sfintele Paști simțim fericirea cerească a Împărăției lui Hristos ce va să vină. Când urcăm pe un munte înalt, încercăm să ne eliberăm de orice povară nefolositoare. Cu cât cineva este mai puțin îngreunat, cu atât îi este mai ușor să urce și cu atât mai sus va reuși să ajungă. La fel, ca să ne înălțăm duhovnicește, mai întâi de toate trebuie să ne eliberăm de povara păcatului”.

Postul trupesc, desăvârșit de cel sufletesc

Postul Păresimilor este însă cu precădere o luptă, un urcuș interior pentru a spori virtutea în noi, pentru a ne scoate din centrifuga tiranică a acestei lumi și a ne schimba mintea, adică modul de a percepe viața, timpul, semenii, ordinea valorilor, prioritățile în viață, și a acționa în consecință prin fapte și atitudini cotidiene spre a ajunge să vedem cu adevărat ce ni s-a pregătit din veac și pentru veșnicie de către Tatăl nostru.

Postirea de bucate trebuie însoțită totdeauna cu cea de josniciile sufletești. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să arătăm că postim tocmai prin atitudini sănătoase și fapte cucernice, Biserica însăși, prin tezaurul liturgic de cântări specifice acestei perioade, îndemnându-ne astfel: „Să postim post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăți, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună și de jurământul mincinos. Lipsirea acestora este postul cel adevărat și bineprimit”.

Ajutat și de post, omul este chemat să ajungă la treapta dreptății desăvârșite în fața lui Dumnezeu, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul, stare verificată prin săvârșirea faptelor bune pe care le pot vedea ceilalți, bunele simțăminte și dispoziții sufletești care se ascund în spatele faptelor săvârșite și care fac ca acestea din urmă să fie cu adevărat mântuitoare, și, în final, prin „râvna, tare ca moartea, spre slava lui Dumnezeu, însuflețită de iubirea înflăcărată de Dumnezeu și însuflețitoare a tuturor simțămintelor bune ale inimii și a tuturor faptelor bune văzute”.

„Arena duhovnicească s-a deschis”

În post, oricine observă o întețire a atacurilor celui rău. Singur, omul nu poate ieși niciodată biruitor din această confruntare. Imaginea biblică a omului care se luptă pentru mântuire este aceea a soldatului care se antrenează permanent pentru luptă printr-o cât mai bună disciplinare a trupului și a sufletului său. În lupta permanentă cu propriile patimi și cu ispitele celui viclean, atât Sfânta Scriptură, cât și Părinții Bisericii ne îndeamnă să folosim armele lui Dumnezeu, care sunt arme ale luminii și ale dreptății. Paza simțurilor este o prioritate în acest demers, spun Sfinții Părinți. Omul trebuie să-și disciplineze mai ales văzul și auzul, ferindu-le de toate situațiile smintitoare. Trupul este atacat atât prin lenevie și somnolență, cât și prin agitație, jocuri, petreceri și distracții de tot felul, iar armele pentru disciplinarea trupului sunt: osteneala, privegherea, metaniile, decența mișcărilor trupului și seriozitatea atitudinilor în oricare situație ne-am afla. Împotriva vorbirii în deșert, a clevetirii, a certurilor și a hulelor de tot felul trebuie luptat prin tăcerea înțeleaptă. Trupul trebuie deprins cu viața evlavioasă, iar sufletul trebuie scos din visare și împrăștierea minții printr-o stăruitoare trezvie și discernământ interior.

Îndoiala, trufia, încrederea doar în sine, încăpățânarea în păreri, dar și lipsa convingerilor vatămă gândurile omului, acesta din urmă trebuind să se înarmeze cu citirea Sfintei Scripturi și a scrierilor Sfinților Părinți, cu căutarea oamenilor încercați în viața duhovnicească și cu supunerea propriului discernământ față de glasul Bisericii. Grija de multe, lăcomia, nesupunerea și obrăznicia alterează voința, însă arma contra lor este ascultarea totală față de rânduielile Bisericii și de sfatul părintelui duhovnic. Lupta cea mai intensă se dă la nivelul duhului. De ispitele la nivelul minții nu putem scăpa decât prin credință tare, iubire sinceră de Dumnezeu și nădejde neclintită în mila Lui față de noi, toate întărite de rugăciunea neîncetată și întoarcerea minții și a inimii către Creatorul nostru.

Postul, un răgaz al tăcerii și al rugăciunii profunde

Postind, postim și de cuvinte, căci chiar și cele bune, când sunt în exces și nu au acoperire în experiență personală, nu aduc folosul duhovnicesc scontat. Dacă unii recomandă cât mai puține cuvinte pe parcursul postului, Sfântul Teofan Zăvorâtul ne îndeamnă chiar la tăcere, la o liniștire interioară desăvârșită, pentru a putea auzi și îmblânzi glasul Stăpânului Judecător. Postul Mare dă credinciosului ocazia să-i ofere lui Dumnezeu cât mai mult din timpul său.

Acum ni se dă prilejul unei mai intense supravegheri de sine și a respectării unui program de rugăciune bogat. Cât despre cea din urmă, Tradiția Bisericii nu a impus niciodată o anumită regulă strictă de rugăciune, în iconomia ei încercând să-i țină laolaltă pe toți, asceți îmbunătățiți și simpli începători, pe aceeași cale a veșnicei dialogări cu Cel de Sus. În acest sens, Părinții Bisericii îndeamnă: „Rămâneți în frică de Dumnezeu și în evlavie. Șlefuiți-vă în tot chipul: și prin citirea de rugăciuni din cărți, și prin rugăciunile proprii, și prin rugăciunea minții, îngrijindu-vă numai ca din suflet să nu plece dispoziția de rugăciune”.

Vremea unei intense apropieri de Sfintele Taine

În Postul Mare suntem chemați să facem o cât mai deasă „curățenie generală” în sufletele noastre, venind regulat și sincer în scaunul spovedaniei. Aici ne ușurăm de cele rele săvârșite, de aici ieșim „alți oameni” și punem mereu început bun, căci Hristos primește totdeauna mărturisirea noastră dacă este cu adevărată umilință, dându-ne curaj și nădejde să ne împărtășim cât mai des cu putință, dar totdeauna bine pregătiți.

Deși par multe, toate nevoințele Postului sunt indispensabile pentru izbândă în lupta desăvârșirii noastre. Părinții Bisericii îndeamnă pe fiecare credincios: „Fii statornic, neclintit și neabătut, și vei vedea degrabă reușita. Nu te uita la cei ce fug de nevoințe, socotindu-le că nu sunt neapărat trebuincioase. Printre aceștia nu vei vedea învingători: căci, fugind de ele, aceștia rămân descoperiți din toate părțile înaintea loviturilor vrăjmașului”.

Florin CREŞTINUL

Ministrul Cuc a găsit vinovatul pentru lipsa autostrăzilor: Statul paralel

România nu are autostrăzi din cauza „statului paralel”, funcționarii refuzând să semneze „de teamă” avize și contracte, a declarat, luni, ministrul Transporturilor, Răzvan Cuc.

Ministrul Răzvan Cuc a declarat, într-o conferinţă de presă, la Craiova, că „oamenii erau terorizaţi de statul paralel, de tot felul de ameninţări, că dacă semnezi te duci la puşcărie” din acest motiv nu au fost semnate mai multe contracte privind infrastructura de transport.

646x404„A fost tot timpul teroare, tot timpul eu le-am cerut angajaţilor din servicii, din companii să dea dovadă de mai mult curaj în abordarea problemelor, să nu se lase intimidaţi de ceea ce vedeau pe la televizor: plimbări pe la DNA, arestări dimineaţa. În contextul acesta, mulţi oameni au spus că nu vor să facă act adiţional la contract, că s-ar putea interpreta, în condiţiile în care pe noi ne-ar fi ajutat să deblocăm un proiect sau să mergem mai departe, şi era un lucru legal, dar le era frică să semneze”, a spus ministrul Cuc.

Acesta a spus că dacă va fi nevoie, pentru a nu mai apărea situaţii de acest fel, trebuie modificată legislaţia.

„Atunci, să facem lucrurile mult mai clare, să nu le fie frică să semneze, pentru că răbdarea oamenilor, inclusiv a mea ca ministru, a ajuns undeva la limita normalităţii. Nu mai suport să îmi spună nimeni că nu se poate. Dacă nu poate să spună de ce nu se poate. Dacă există o constrângere legislativă, modificăm legea”, a mai spus Cuc.

Întrebat dacă au fost intervenţii ale serviciilor în acest domeniu, al transporturilor, ministrul Răzvan Cuc a răspuns că nu are astfel de informaţii.

Răzvan Cuc a participat, la Craiova, la Forumul Industriei Auto 2019.

Context

Primul metru de autostrada construit in Moldova a fost inaugurat vineri, la ora 15:00, de omul de afaceri Stefan Mandachi, suceveanul care a initiat protestul „România vrea autostrazi”.

Omul de afaceri sucevean, Ștefan Mandachi, a inițiat protestul „România vrea autostrazi”, care a culminat vineri, 15 martie cu inaugurarea primului metru de autostradă din Moldova și chemarea la încetarea activității timp de 15 minute, la care au răspuns zeci de mii de oameni din întreaga țară, care au și blocat circulația pe marile bulevarde din Iași, București sau Timișoara.

Stefan Mandachi a facut apel la unitate si a anuntat ca va dona unei organizatii caritabile terenul pe care a fost construit simbolic metrul de autostrada.

În schimb, președintele PSD, Liviu Dragnea, a lansat un atac la adresa iniţiatorului mişcării „România vrea autostrăzi”. Liderul PSD l-a atacat dur pe omul de afcaeri Ştefan Mandachi, chiar vineri, numindu-l şmecher.

„Toți auzim că nu se fac autostrăzi și niște șmecheri care vezi fac ei un metru – să vorbim cinstit, la 12 și jumătate a început lucrul la primii kilometri de autostradă în Moldova. Ei fac circ, noi facem autostrăzi. Ei țipă, noi dezvoltăm România. Acel om de afaceri, dacă tot avea 100 de mii de euro, puteă să-i doneze la o casă de copii”, a spus Liviu Dragnea.

Pe de altă parte, președintele Klaus Iohannis a transmis un mesaj protestatarilor care cer autostrăzi, spunând că îi susține.

Premierul Dăncilă a reluat, luni, atacul lui Dragnea, susținând că numai PSD a inaugurat 500 km de autostradă și că nu „face circ” iar declarațiile de susținere a inițiativei lui Mandachi au contații politice, aluzie la președintele Klaus Ioahannis.

Silvia ANDREI

Agenţi CIA implicaţi în atacul de la ambasada nord-coreene

Cel puţin doi dintre indivizii care au participat în februarie la atacul comis în incinta ambasadei Coreei de Nord din Spania sunt agenţi ai Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA) din Statele Unite, anunţă autorităţile spaniole.

cia-afp“Cel puţin doi dintre cei zece agresori, care au lovit şi interogat cele opt persoane din misiunea diplomatică, au fost identificaţi şi au legături cu servicii secrete din Statele Unite”, afirmă un reprezentant al Centrului Naţional de Informaţii din Spania (CNI), citat de cotidianul El Pais.

Poliţia şi Guvernul Spaniei nu au confirmat oficial producerea atacului din 22 februarie. Potrivit cotidianului El Pais, zece indivizi au pătruns în ambasada Coreei de Nord din Madrid, au sechestrat câţiva angajaţi şi au sustras documente, calculatoare şi telefoane.

CIA a negat orice implicare în incident, dar surse guvernamentale de la Madrid consideră “neconvingător” răspunsul CIA.

Dacă se va demonstra că CIA se află în spatele atacului, cazul riscă să genereze o criză diplomatică gravă între Madrid şi Washington. Surse guvernamentale spaniole au catalogat drept “inacceptabilă” o acţiune neautorizată a unui serviciu secret american pe teritoriul Spaniei.

Florin NAHORNIAC

O idee falsă, românii blestemați să fie ,,răsăriteni

Răzvan Theodorescu ne aruncă fără drept de apel în ”Europa Orientală” sau ”Răsăritul Europei”, acolo unde nu se aplică regulile democrației de factură occidentală. Problema e că Răzvan Theodorescu vede această situare ca un continuum istoric, un destin de care nu putem scăpa.

Găsiți principalele declarații ale lui Răzvan Theodorescu sintetizate de Agerpres – probabil s-au spus mai multe, dar nu am acces la toată discuția. Interesant este că ideile astea au fost lansate la o dezbatere moderată de Adrian Năstase în cadrul Fundației Nicolae Titulescu, coordonată de același Adrian Năstase. Fundamentarea teoretică a lui Răzvan Theodorescu are un scop practic și imediat: problema condamnărilor lui Adrian Năstase. Dacă românii sunt destinați istoric unui model autocratic de guvernare specific răsăritului european atunci este clar că nu poate fi decât o greșală adoptarea modelului occidental care l-a aruncat pe Adrian Năstase în pușcărie – românii nu pot merge împotriva propriului destin istoric!

Europa cu două viteze

românia-revoluționarăTitlul conferinței este și el unul care lansează o idee periculoasă: ”Între unitate și contradicție: cele două Europe”. Din nou o chestie cu relevanță practică – un alt fel de a vorbi despre ”Europa cu două viteze” atât de populară în unele cercuri ale Uniunii Europene. Ideea este de acceptare a faptului că țările Europei de Est (din punct de vedere geografic) au un specific ”răsăritean” ce nu poate fi schimbat (din punct de vedere mental și pe cale de consecință administrativ, legal, economic, politic etc.) Până acum teza intelighenției românești a fost de respingere a ”Europei cu două viteze” – sub acoperișul lui Adrian Năstase acum Răzvan Theodorescu aruncă în balanță greutatea sa de academician și istoric al civilizației bizantine pentru a fundamenta din punct de vedere istoric acceptarea existenței a ”două Europe” mentale – și implicit administrativ, legal, economic, politic etc.

Ideea principală lansată de Răzvan Theodorescu: românii au un ”mental răsăritean”, puțin iubitor de democrație, mai degrabă înclinat spre autocrație, se plasează pe o hartă mentală a Europei Orientale, în același timp diferită de tradițiile Europei Centrale (fosta monarhie austro-ungară) și apropiată de fostele (?) imperii rus și turc. Cu lumea occidentală trebuie să rămânem în relații bune, dar suntem mai apropiați de periferia răsăriteană. Merită observată grija cu care Răzvan Theodorescu s-a ferit să ne bage în ”Balcani” – atât geografic cât și mental.

Concluziile imediate sunt evidente: ”Europa cu două viteze” este o consecință practică a ”celor două Europe”. Există deja modelate câteva viziuni despre ”Europa cu două viteze” – paradoxal este faptul că abia prin legitimarea și legiferarea acestui concept România va deveni cu adevărat o colonie a Europei Occidentale, paradoxul provenind din faptul că eforturile intelectuale ale cercurilor din jurul lui Adrian Năstase sunt destinate la nivel declarativ tocmai scoaterii României din rușinosul statut de colonie a UE.

Autocrație vs democrație

Conform lui Răzvan Theodorescu diferența dintre ”răsăriteni” și ”occidentali” este legată de înclinația către ”autocrație”, respectiv ”democrație”. Aici avem o mică păcăleală din cuvinte: democrația este un termen destul de larg, câtă vreme există dreptul de vot orice regim se poate pretinde ”democratic”. În realitate confruntarea este între ”autocrație” și ”statul de drept”.

Cu autocrația lucrurile sunt destul de clare: sistemul politic în care guvernarea este concentrată în mâinile unei singure persoane. Statul de drept este o chestiune mai complexă și în esență cuprinde separarea puterilor în stat (executivă, legislativă și judecătorească), egalitatea tuturor în fața legii și respectarea drepturilor omului. Nu știu cine și-ar dori cu tot dinadinsul să trăiască într-un stat în care întreaga putere este concentrată în mâinile unui singur om sau a unei asociații de băieți (oligarhie).

Ideea asta mistică și nebuloasă a ”autocratului luminat” care ”rezolvă întrebările” (cum se zice la Chișinău) este unul din punctele centrale ale propagandei ruse care justifică domnia îndelungată a lui Vladimir Putin, mai nou se lipește perfect pe ceea ce face Erdogan în Turcia. Însă toate autocrațiile (indiferent cât de eficiente și de succes sunt) au o mare problemă: transferul puterii. De obicei se lasă cu lovituri de palat, asasinate, lupte de stradă. Rar se ajunge la acorduri în spatele scenei – poziția de autocrat este mult prea atractivă, toată lumea o vrea.

Și puțin rasism

Nu neapărat pe ultimul loc am lăsat rasismul inclus în ideea asta a ”mentalului răsăritean românesc”. O ”specificitate” românească prin care este justificată transformarea României în colonie (pentru că asta înseamnă Europa cu două viteze!) nu poate fi decât rasistă, mai ales în formularea asta a unui destin istoric de care nu putem scăpa. Umanismul renascentist a relansat în spațiul european ideea că omul se poate auto-perfecționa prin studiu și muncă, nimeni nu este destinat unui rol de care nu poate scăpa. De asta mă scot din sărite toate justificările astea ale unei specificități care nu pot fi schimbate – teoretic cel puțin oricine poate face orice.

Pornisem să scriu acest articol cu gândul să arăt erorile istorice ale raționamentului lui Răzvan Theodorescu, însă mai importante mi s-au părut efectele imediate ale lansării acestor idei. Las pentru altă dată discuția istorică. În orice caz, dacă această idee are câștig de cauză problema nu este doar justificarea și fundamentarea la un nivel profund a acțiunilor politice recente. Problema cea mai mare este că avem de-a face cu o schimbare profundă de paradigmă: renunțarea la perceptele generației de la 1848, cea care a demarat procesul de re-apropiere a românilor de civilizația europeană occidentală. (autor: George Damian, sursa: Historice.ro)

Românii în secolul naționalităților

Secolul al XIX-lea a fost numit generic „secolul naționalităților”, fiind caracterizat prin afirmarea dreptului popoarelor la propria lor libertate, care impunea crearea statelor naționale. În realitate, acest „secol” a început în 1789 odată cu Revoluția franceză și s-a încheiat în 1920 prin semnarea tratatelor de pace după Primul Război Mondial.

flame_by_jurjakDeclarația drepturilor omului și cetățeanului adoptată de Revoluția franceză prevedea că oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi (art. I). Principiul oricărei suveranități rezidă în principal în națiune; nici o entitate, nici un individ nu pot exercita o autoritate care nu emană în mod explicit de la ea (art. III). Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale (art. X). Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale omului (art. XI).

Această Declarație se opunea principiului dinastic aflat la baza statelor feudale, care se întemeiau pe privilegii și nu țineau seama de drepturile persoanelor și nici de caracteristicile fiecărui popor.

Ideile Revoluției franceze și apoi războaiele napoleoniene au zdruncinat din temelie regimurile feudale absolutiste din Europa. În teritoriile cucerite de Napoleon Bonaparte au fost aplicate legi inspirate din revoluția franceză, care au asigurat dezvoltarea lumii moderne.

După înfrângerea lui Napoleon, forțele conservatoare, întrunite în Congresul de la Viena în 1814-1815, au alcătuit Sfânta Alianță, având ca principal obiectiv restabilirea echilibrului european pe baza principiului legitimității. Împărații și regii s-au unit pentru ași apăra în comun privilegiile împotriva dreptului națiunilor la propria lor libertate. Pe de altă parte s-a înregistrat o puternică presiune a popoarelor pentru eliberarea lor de sub dominația străină și constituirea de state naționale proprii, independente.

Din această confruntare, între 1820 și 1914 au apărut pe harta Europei un număr de 12 state, între care Grecia, Belgia, România, Italia, Germania, Serbia, Muntenegru, Bulgaria.

La sfârșitul Primului Război Mondial (1917-1919) s-au constituit – pe baza principiului drepturilor popoarelor la autodeterminare promovat de V.I. Lenin și Woodrow Wilson – alte 14 state independente, precum Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Austria, Ungaria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Noua realitate geo-politică a fost confirmată prin tratatele de pace din 1919-1920.

Datele concrete arată că în secolul naționalităților harta Europei s-a modificat radical, ca urmare a constituirii (reconstituirii) a 26 de state independente.

Românii s-au înscris în acest flux european. În mai puțin de șase decenii au realizat: Unirea Moldovei cu Muntenia și constituirea statului național România (1859); proclamarea și cucerirea independenței (1877); reunirea Dobrogei (1878); unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (1918).

Marea Unire nu a fost rezultatul unei conjuncturi și cu atât mai puțin al „generozității” Marilor Puteri, ci al unei lupte îndelungate și tenace a românilor din întreg spațiul în care ei constituiau majoritatea populației. Acest fapt a fost subliniat de unele dintre cele mai importante personalități politice și culturale ale vremii.

Astfel, Ion I. C. Brătianu s-a adresat în ziua de 14 decembrie 1918 delegației de ardeleni care a adus la București actul Unirii Transilvaniei cu România cu aceste cuvinte: De o mie de ani vă așteptăm și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată. Sunt clipe în viața unui neam de fericire atât de mare că răscumpără veacuri întregi de dureri.

Bucuria noastră nu e bucuria unei singure generații, ea e sfânta cutremurare de fericire a întregului popor românesc, care de sute și sute de ani a stat sub urgia soartei celei mai cumplite, fără a pierde credința lui nestrămutată în această zi ce ne unește și care trebuia să vie, care nu se putea să nu vie.

Această credință a animat poporul român secole de-a rândul, chiar atunci când era nevoit să treacă prin situații grele, precum politica vizând distrugerea ființei sale naționale promovată de guvernele de la Sankt Petersburg, Viena și Budapesta.

Alexandru Vlahuță în poezia Triumful așteptării, publicată în ziarul „Românul” din Arad la 10 aprilie 1910, reliefa această realitate:

Nebiruit e omul ce luptă cu credință!

El știe că pe lume nimic zadarnic nu-i;

Că dincolo de truda și jertfa clipei lui,

În taină, vremea țese la sfânta biruință;

[…] Drum greu a fost. Dar …iată!

În valuri de lumină, chemat de dorul mării,

Un fluviu nou vestește Triumful Așteptării.

Prin realizarea Marii Uniri din 1918 au fost înlăturate hotarele trasate pe pământul românesc de stăpâniri străine, s-a deschis calea vieții comune la care locuitorii săi au râvnit secole de-a rândul. Octavian Goga – „poetul pătimirii noastre” – putea să scrie plin de satisfacție în 1922:

Te-am dărâmat, hotar de-odinioară

Brâu împletit din lacrimi și din sânge

Veriga ta de foc nu mă mai strânge

Și lanțul tău a încetat să doară.

Unitatea național-statală a fost opera întregului popor român – oameni politici, cărturari, militari, țărani, meseriași, negustori etc., etc. N. Iorga avea să aprecieze în 1928, când se împlineau 10 ani de la Marea Unire, că: A fost atunci voia elementară a veacurilor de avânt zdrobit și de speranțe împiedicate. Fără a uita pe nimeni din cei care au colaborat la această faptă a minunii, de la general și de la fruntaș ardelean până la ultimul ostaș și țeran, omagiul recunoștinței noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg, de oriunde și din toate veacurile, martir și erou.

Faptele arată că românii au fost în secolul naționalităților – ca de altfel de-a lungul întregii lor existențe – un factor activ în istoria Europei și a lumii. Ei și-au adus propria contribuție la afirmarea dreptului popoarelor la autodeterminare și constituirea de state naționale. Ei au făurit România întregită în hotarele sale firești.                  

 autor: Ioan Scurtu

Teodor Meleşcanu cere Germaniei să susţină aderarea României la Schengen

Ministrul român de Externe, Teodor Meleşcanu, cere Germaniei să susţină în mod activ aderarea României la Spaţiul Schengen, argumentând că autorităţile române utilizează tehnologii ultramoderne pentru protejarea frontierelor şi că România este “mai sigură” decât Berlinul, Parisul sau Bruxellesul.“Ne-ar fi de ajutor dacă Germania ar susţine activ aderarea României la Spaţiul Schengen. Ne-am bucura”, declară Teodor Meleşcanu într-un interviu acordat publicaţiei germane Die Welt.

teodor-melescanu-cere-germaniei-sa-sustina-aderarea-romaniei-la-schengen-18652947Ministrul român de Externe s-a declarat favorabil unei propuneri a Germaniei privind eventuala admitere a României în Spaţiul Schengen în mod etapizat.

“Iniţial, ar fi eliminate controalele vamale în aeroporturi, iar în a doua etapă la punctele vamale instalate pe şosele şi autostrăzi. Ar fi mai bine decât nimic”, a subliniat Teodor Meleşcanu.

România este conectată deja la sistemul de schimb de informaţii pentru Spaţiul Schengen.

“În plus, utilizăm tehnologii ultramoderne pentru monitorizarea frontierelor, de la radare la aparate de identificare a amprentelor, de recunoaştere facială şi a paşapoartelor. Iar persoanele aflate ilegal în România, care nu se comportă adecvat sau care fac propagandă pentru grupuri islamiste radicale sunt expulzate din ţara noastră în 24 de ore”, a explicat Teodor Meleşcanu, apreciind că în România “se trăieşte mai sigur decât în Berlin, Paris ori Bruxelles”.

Întrebat ce beneficii ar avea europenii prin aderarea României la Schengen, Teodor Meleşcanu a răspuns: “Prin sistemele tehnologice avansate de protejare a frontierelor, putem contribui la securitatea Europei şi vom asigura astfel controlul total asupra frontierelor UE în zona de sud-est”.

Eleonora SMARANDACHE

CE: Marea Britanie va fi exclusă din UE la 1 iulie, dacă britanicii nu participă la scrutinul european

Ţările Uniunii Europene vor decide excluderea Marii Britanii din Blocul comunitar de la 1 iulie în cazul în care Guvernul de la Londra nu va accepta participarea la scrutinul europarlamentar programat în luna mai, arată un proiect de document al Consiliului UE.

“Apartenenţa Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la Uniunea Europeană se va încheia la 1 iulie dacă naţiunea nu va participa la alegerile europarlamentare din luna mai”, arată un proiect de document distribuit la o reuniune a ambasadorilor ţărilor UE înaintea summitului Consiliului European din 21-22 martie, informează agenţia de presă italiană ANSA.

brexitDocumentul a fost elaborat în contextul în care Guvernul Theresa May se pregăteşte să solicite formal amânarea ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană.

Preşedinţia Franţei a somat vineri Guvernul Marii Britanii trebuie să ofere o poziţie “clară” privind intenţiile în cadrul procedurii Brexit înaintea summitului Uniunii Europene programat săptămâna viitoare. “Guvernul britanic trebuie să ofere o soluţie clară”, a transmis Biroul preşedintelui Emmanuel Macron. “Fără claritate, nu este posibilă nicio soluţie”, a subliniat Biroul lui Emmanuel Macron, explicând că, dacă actualul proiect de Acord Brexit va fi respins a treia oară, trebuie prezentat “un plan alternativ clar”, altfel Marea Briatanie va ieşi din Uniunea Europeană fără niciun acord.

Marea Britanie urma să se retragă din UE pe 29 martie, dar Camera Comunelor a aprobat, joi seară, planul Guvernului Theresa May de a solicita amânarea Brexit până cel puţin pe 30 iunie. Potrivit moţiunii, Guvernul Theresa May va încerca să obţină aprobarea UE pentru amânarea Brexit până cel puţin pe 30 iunie dacă Parlamentul britanic va adopta un acord de retragere până miercurea viitoare. Dacă Acordul Brexit va fi respins din nou de Camera Comunelor, Guvernul Theresa May va încerca din nou să obţină amânarea Brexit, dar potrivit termenilor stabiliţi de Uniunea Europeană. Premierul Theresa May a avertizat că, în această situaţie, amânarea Brexit va fi mult mai îndelungată.

Camera Comunelor a respins de două ori Acordul privind ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană negociat de Guvernul Theresa May cu Bruxellesul. Acordul Brexit elaborat de Guvernul Theresa May şi Bruxelles prevede reciprocitate în privinţa libertăţii de circulaţie, o perioadă de tranziţie post-Brexit, menţinerea Marii Britanii în uniunea vamală, un statut special al provinciei britanice Irlanda de Nord şi păstrarea aranjamentelor comerciale. Proiectul de acord este contestat de numeroşi politicieni britanici. Mai mulţi membri ai Guvernului de la Londra au demisionat ca protest faţă de acordul pe tema Brexit negociat cu Uniunea Europeană. Theresa May anunţase luni seară că obţinuse clauze juridice pentru garantarea statutului temporar al măsurilor adoptate la frontiera irlandeză.

Silvia ANDREI

Vera Jourova: Niciun candidat la șefia Parchetului European nu trebuie discreditat

Comisarul european pentru justiție, Vera Jourova, a făcut un apel pentru ca în procesul de selecție a procurorului-șef european ca „toată lumea să joace corect”, cu referire la campania anti-Kovesi.

vera-jourova-640x400Declarațiile Verei Jourova au fost făcute în timpul unei conferințe de presă comune cu ministrul Justiției, Tudorel Toader cu referire la campania dusă de oficialii români de blocare a candidaturii Laurei Codruța Kovesi. Cu o zi înainte, în Financial Times fusese publicată scrisoarea semnată de Toader și asumată de Guvern în care se pune că fosta șefă DNA a încălcat legea și că nu trebuie să fie numită procuror-șef european. „Fac un apel la toată lumea să joace corect și să nu încerce să discrediteze sau să submineze pe oricare dintre canditați”, a spus Jourova.

Conferința de presă comună a comisarului european și a lui Tudorel Toader, a avut loc vineri, după ședința Consiliului Justiție și Afaceri Interne (JAI). Cu această ocazie, Jourova a precizat că „recrutarea procurorului şef european a atras o atenţie publică semnificativă, nu în ultimul rând pentru că Consiliul şi Parlamentul au avut vederi diferite asupra candidatului preferat pentru această poziţie”.

„Numirea procurorului-şef european este un pas cheie în înfiinţarea Biroului Procurorului Public European (EPPO). Le-am reamintit miniştrilor azi, că este foarte important ca procurorul-şef să fie numit cât de curând posibil”, până la suspendarea activităţii PE în aprilie, a adăugat ea.

„Rolul Comisiei este de a se asigura că procesul de selecţie este corect şi ministrul (Tudorel Toader – n.r.) a spus cu claritate, procesul este acum în curs. De aceea aş vrea să fac apel la toată lumea să joace corect şi să nu încerce să discrediteze sau să submineze pe oricare dintre candidaţi”, a subliniat comisarul european pentru justiţie, potrivit Agerpres.

Comisarul european pentru justiţie a mai spus că un proces de selecţie care include o comisie independentă, Parlamentul şi Consiliul garantează o evaluare neutră a tuturor candidaţilor şi „toată lumea trebuie să respecte acest lucru”.

Întrebată de jurnalişti dacă o punere sub acuzare a Laurei Codruţa Kovesi în România o mai face pe aceasta eligibilă pentru funcţia de procuror-şef european, Vera Jourova a refuzat să se pronunţe. „Nu vreau să dau un răspuns la o întrebare care începe cu dacă pentru că nu vreau să influenţez procesul”, a precizat ea.

Mai târziu, când a fost întrebată în mod concret la care candidat se referă când vorbeşte despre încercări de discriminare şi discreditare, ea a spus că la „doamna Kovesi”.

Apoi, întrebată din nou dacă a avut loc o campanie de discreditare în România împotriva Laurei Codruţa Kovesi, Vera Jourova a răspuns afirmativ.

„Comentariul a fost general, că nu aş vrea să văd discreditat niciunul dintre candidaţi, pentru că cred că ar trebui să le dăm dreptul la o competiţie corectă şi transparentă. Acum ştim trei nume concrete de persoane şi cred că este drept să spunem că nu merită un astfel de tratament”, a afirmat ea la modul general.

Dar, bineînţeles am văzut campania. Înţeleg puţin limba română, am fost la Bucureşti, am citit ziarele, am fost întrebată de multe ori de jurnaliştii români ce cred despre campania împotriva doamnei Kovesi, aşa că nu voi spune acum că nu ştiu despre ce vorbim”, a mai afirmat Jourova.

Ministrul Justiției, Tudorel Toader, a trimis o scrisoare cunoscutei publicații financiare Financial Times în care spune că ”nu are nimic personal împotriva Laurei Codruța Kovesi”, dar ea nu ar trebui numită în funcția de procuror european. Materialul este intitulat ”Coerciția folosită în campania anticorupție românească”.

Iosif VARGA

Viorel Cataramă: Iohannis să exercite dreptul de veto cât timp România este ținută în afara Schengen

Preşedintele Dreptei Liberale, Viorel Cataramă, i-a cerut luni preşedintelui Klaus Iohannis „să exercite dreptul de veto al României în Consiliul European cât timp ţara noastră este ţinută pe motive mincinoase în afara Spaţiului Schengen”

Festivitatea de lansare a topului primilor 500 miliardari.

Festivitatea de lansare a topului primilor 500 miliardari.

„Dreapta Liberală condamnă cu fermitate declaraţiile dlui. Manfred Weber cu privire la apartenenţa României la Spaţiul Schengen. Ţara noastră a îndeplinit toate condiţiile aderării, iar problemele existente, mai ales în domeniul independenţei justiţiei (pe bună dreptate criticate de comunitatea internaţională) nu pot justifica în niciun fel neadmiterea noastră în acest spaţiu; în fapt, se trece sub tăcere motivul real (dreptul de veto exercitat de un stat membru UE) şi se invocă motive care în ultimă instanţă jignesc şi insultă poporul român. De aceea, îi cerem din nou preşedintelui Iohannis, să exercite dreptul de veto al ţării noastre în Consiliul European, cât timp ţara noastră este ţinută pe motive mincinoase în afara Spaţiului Schengen”, a declarat Viorel Cataramă, preşedintele Partidului.

Florin NAHORNIAC

Ziua deținuților politici anticomuniști

București, 9 martie 2019. Mesajul Președintelui Executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), Radu Preda, cu ocazia Zilei Deținuților Politici Anticomuniști:

detinutid-1Ziua deținuților politici anticomuniști, 9 martie, nu este o simplă dată în calendarul instituțional al României. Fără exagerare, această zi este la fel de importantă precum cea care marchează, la 1 decembrie, unitatea teritorială a Țării. Mai ales dacă ținem cont că, după instaurarea dictaturii comuniste, majoritatea celor care, acum un secol, au fost actori ai istoriei, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, au sfârșit în temnițele noii puteri „populare”.

De foarte puțini ani, România îi poate onora pe eroii anticomuniști la Monumentul „Aripi” din Capitală. Or să mai treacă alți ani, sper să nu fie prea mulți, până când elevii vor învăța despre adevăratul chip al dictaturii proletariatului parcurgând Muzeul Crimelor Comunismului în România (MCCR).

Am nădejdea că, la trei decenii de la căderea simbolică a comunismului în majoritatea țărilor est-europene, noi fiind din păcate excepția sângeroasă, voința politică a României de mâine va permite înființarea acestui muzeu și va vota Legea memoriei recente prin care istoria, care până acum nu se învață la școală, va fi prezentată ca atare. La urma urmelor, prețul libertății de acum a fost plătit în avans de cei care, cunoscuți și necunoscuți, au murit pentru un ideal de care, la distanță de timp, beneficiem noi.

A nu fi recunoscător înseamnă, în profunzime, a nu fi înțeles valoarea unui dar care, cum vedem în alte părți ale lumii, poate fi foarte ușor spart, deturnat. Memoria constitutivă a libertății îi face pe luptătorii, eroii și martirii anticomuniști contemporanii noștri cei mai prețioși.

(Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc | iiccr.ro)

 

Eurodeputat PSD: Secretarul general PPE are tupeu. Firma unui coleg de partid alimenta nave ruseşti

Europarlamentarul PSD Andi Cristea a afirmat că secretarul general al PPE,  are mult tupeu să critice Guvernul, în condiţiile în care un coleg de al său de partid, comisar european pe energie, deţinea o companie care alimenta flota navală rusă din Marea Mediterană.

1-2-e1552912926150-843x491„Domnul Secretar General al PPE are mult tupeu. Colegul lui de partid este Comisarul European responsabil cu portofoliul energiei, despre care aflăm în 2016, din presă, că deţinea, în 2014 compania care alimenta flota năvală rusă din Marea Mediterană. În vremurile în care Crimeea era anexată. Povestea devine faimoasă când soţia şi cumnatul lui apar în Panama Papers. Oamenii ăştia vin să împartă dreptatea la Bucureşti după ce au împărţit banii cu ruşii. Google it”, a scris Andi Cristea, duminică, pe Facebook.

Reacţia eurodeputatului PSD vine după ce secretarul general al PPE Antonio López-Istúriz White a criticat PSD, sâmbătă la Summitul PPE al liderilor locali şi regionali, spunând că Guvernul României este un eşec, iar în Spania cetăţenii se plâng că au prea multe autostrăzi, în timp ce aici românii protestează cu au prea puţine, ceea ce este „ridicol”.

Acesta a mai spus că lupta pentru Europa, pentru drepturi şi democraţiei, a fost iniţiată aici, iar socialismul nu mai reprezintă răspunsul la nevoile europenilor, dând exemplu negativ guvernarea de la Bucureşti.

Iosif VARGA

Mircea Eliade despre Nae Ionescu: Ortodoxia, concepţie totală asupra lumii şi a existenţei

Nae Ionescu nu vorbea ca un profesor, nu ţinea o lecţie, nici o conferinţă. Începuse o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte, propunîndu-ne o interpretare şi aşteptînd apoi comentariile noastre. Aveai impresia că lecţia întreagă e doar o parte dintr-un dialog, că fiecare din noi era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfîrşitul orei. Simţeai că ce spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gîndit şi organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gîndire personală şi, dacă te interesa acest fel de gîndire, ştiai că nu o puteai întîlni altundeva, că trebuie să vii aici s-o primeşti de la un izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gîndeşti.

Nae-IonescuEra un bărbat brun, palid, cu tîmplele descoperite, cu sprîncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic şi ochii mari de un albastru sumbru, oţelit, neobişnuit de sclipitori; cînd îşi repezea privirile pe neaşteptate dintr-un perete în altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijenţă elegantă; şi avea cele mai frumoase şi mai expresive mîini pe care le-am văzut vreodată, cu degetele lungi, subţiri, nervoase. Cînd vorbea, mîinile îi modelau gîndirea, subliniau nuanţe, anticipau dificultăţile, semnele de întrebare. A fost primit, cum se obişnuia pe atunci, cu aplauze; dar le-a contenit, ridicînd brusc braţul: „Dacă aveţi dreptul de a aplauda, ne-a spus, ar trebui să-l aveţi şi pe acela de a huidui cînd nu v-o place o lecţie. Dar legea vă interzice huiduiala în sălile Universităţii. Aşa că vă rog să nu aplaudaţi…”

De cîţiva ani, de cînd citisem Educaţia voinţei, eram convins că omul poate face orice, cu condiţia să vrea şi să ştie cum să-şi controleze voinţa. Îmi spuneam că o asemenea stăpînire de sine deschide drumul către libertatea absolută. Lupta contra somnului, ca şi lupta contra comportamentelor normale, însemna, pentru mine, o încercare eroică de a depăşi condiţia umană.
De timpuriu s-a născut în mine neîncrederea faţă de diletanţi, teama de a nu mă lăsa păcălit de un amator, dorinţa tot mai aprigă de a merge la izvoare, de a consulta exclusiv lucrările specialiştilor, de a epuiza bibliografia.

Neputinţa absolută, într-un anumit fel mă împăca, îmi dădea o linişte stranie. Pentru că nu se mai putea face nimic, aveam un sentiment de netă disponibilitate. Voinţa, inteligenţa, toate facultăţile sufleteşti erau pentru prima oară libere, nu se mai încordau în vederea unui scop imediat de atins.

(Ce mă stingherea la P.P. Negulescu era) complexul lui de superioritate, pe care-l trăda zîmbetul palid sardonic, neglijenţa cu care vorbea de metafizică, de marile teme filozofice, dînd a înţelege că toate acestea nu sînt decît „speculaţii fără contact cu realitatea”. Niciodată, ascultîndu-l, n-am avut sentimentul că învăţătura lui răspundea unei necesităţi interioare. Nu ghiceam în erudiţia lui setea de cunoaştere a lui Faust, ci numai munca persistentă şi metodică a cuiva care ţinea cu orice preţ să se informeze, pentru că aşa îl obliga meseria.

Anumite minţi văd elementele de unitate în natură sau în cultură, văd ceea ce e esenţial, fundamental, şi asta le îngăduie să descopere structurile… „Ăsta e răspunsul, m-a întrerupt Nae Ionescu. E vorba de o structură. Operaţia logică efectuată în mintea lui Newton asta a făcut: a surprins structura fenomenului gravităţii universale.”

Eram fascinat de mistică şi, ca mulţi din generaţia mea, urmăream revalorizarea filozofiei medievale care triumfa în Franţa cu Gilson şi Maritain şi pe care Nae Ionescu o discuta în cursurile lui, dar fără s-o accepte în întregime, căci, deşi ne obliga să-l citim pe Sf. Toma, simpatiile lui se îndreptau către teologia bizantină, îndeosebi spre Origen, pe care îl considera cel mai profund geniu filozofic al Răsăritului (asta, douăzeci de ani înainte de „reconsiderarea” lui Origen de către teologii occidentali).

Mitul progresului infinit, credinţa în rolul decisiv al ştiinţei şi industriei, care trebuiau să instaureze pacea universală şi justiţia socială, primatul raţionalismului şi prestigiul agnosticismului – toate acestea se spulberaseră pe fronturile de luptă. „Iraţionalismul”, care făcuse posibil şi nutrise războiul, se făcea acum simţit şi în viaţa spirituală şi culturală occidentală; reabilitarea experienţei religioase, numărul impresionant de convertiri, interesul pentru pseudo-spiritualităţi şi gnoze orientale (teozofia, neobudismul, Tagore etc.), succesul suprarealismului, voga psihanalizei etc. Criza în care intrase lumea occidentală îmi dovedea că ideologia generaţiei războiului nu mai era valabilă. Noi, generaţia tînără trebuia să ne găsim rosturile noastre. Dar, spre deosebire de înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut Ia îndemînă. Eram liberi, disponibili pentru tot felul de „experienţe”. În credinţa mea de-atunci, „experienţele” acestea nu erau menite să încurajeze diletantismul sau anarhia spirituală – ele ni se impuneau printr-o fatalitate istorică. Eram prima generaţie româneasca necondiţionată în prealabil de „ obiectiv istoric de realizat. Ca să nu sombrăm în provincialism cultural sau în sterilitate spirituală, trebuia să cunoaştem ce se întîmplă, pretutindeni în lume, în zilele noastre.

Am început deci să discut ce mi se întîmplase mie, „experienţele” mele, cărţile, teoriile, gnozele, care mă tulburaseră şi-mi dăduseră de gîndit. Am scris despre diletantismul lui Gourmont, despre teozofie, antropozofie, despre gnozele neo-orientale, apoi despre restaurarea metafizicii, despre feluritele experienţe mistice, despre ofensiva catolicismului, despre istorism şi am încheiat Itinerariul spiritual cu un foileton despre ortodoxie. Era destul de superficial, pentru că ştiam prea puţin şi înţelegeam încă şi mai puţin. Dar avea meritul că nu era dogmatic, nici programatic. Spuneam doar că pentru o parte din „generaţia tînără” ortodoxia ar putea constitui o concepţie totală a lumii şi a existenţei şi că fenomenul acesta, dacă se va realiza, va fi un fenomen nou în istoria culturii româneşti moderne. Extras din “Memorii” de Mircea Eliade

Florin NAHORNIAC

Decizie radicală: Partidul lui Viktor Orban, Fidesz, suspendat din Partidul Popularilor Europeni

Decizia luată miercuri, de suspendare a Fidesz, a fost luată după ce unele partide membre ale familiei popularilor europeni au amenințat cu plecarea, precum creștin-socialii din Luxemburg.

Această decizie înseamnă că dreptul de vot al Fidesz în PPE va fi temporar suspendat, până când se va lua o decizie definitivă. Fidesz nu va mai putea participa la nici o reuniune a PPE și nu va mai putea vota în nici un comitet. Pe perioada suspendării activitatea Fidesz va fi analizată de un comitet înființat special în acest scop.

172787_1Din Comitetul care va monitoriza felul în care Fidesz respectă normele și valorile creștin-democrației europene vor face parte Herman Van Rompuy (fost premier al Belgiei) Hans-Gert Pottering (fost președinte al PE, Germania) si fostul cancelar al Austriei, Wolfgang Schussel.

Prim-ministrul ungar, Viktor Orban, a participat, miercuri, la reuniunea Partidului Popular European (PPE), unde s-a transat situatia Fidesz, la capatul unei dispute care dureaza deja de cativa ani si care a culminat cu o campanie antieuropeana dusa la Budapesta, deloc confortabila PPE.

Afisele in care presedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, este prezentat ca o marioneta manuita de miliardarul George Soros pentru a sprijini imigratia necontrolata in Ungaria au fost prea mult pentru popularii europeni.

Nu-i putem pretinde lui Timmermans sa se ocupe de socialiștii romani, pana nu ne facem si noi curat in curte, spunea, într-un interviu acordat Ziare.com, șeful Partidului Creștin-Social din Luxemburg, Frank Engel, unul dintre membrii importanți ai PPE.

„La ultimele alegeri, Fidesz nu a avut un program. A fost doar Orban contra imigrației. Ca și cum, de la Sfântul Ștefan încoace, Orban este cel mai mare mare ungur al tuturor timpurilor, care salvează întreg continentul”, spune Frank Engel.

„Noi i-am dat multe șanse lui Viktor Orban, oportunitatea de a explica, de a se schimba. În interiorul familiei noastre politice, am spus ca e mai bine sa-l ținem în interior, pentru a-l tempera. Dar ce am obtinut? Un Orban care este si mai radical si care a inceput sa-si atace familia politica, sa-i numeasca „idioti utili” pe critici, deci s-a ajuns la rezultatul contrar”, adaugă europarlamentarul roman Cristian Preda.

Multe partide mari nu au fost încântate de ideea de a expulza Fidesz înainte de alegerile europene. Compromisul, care constă în suspendare temporară până la concluziile anchetei, a fost propus de șefa creștin-democraților germani, Annegret Kramp-Karrenbauer, succesoarea Angelei Merkel. Cele două formațiuni germane, CDU, al lui Merkel și bavarezul CSU, al candidatului PPE la președinția Comisiei Manfred Weber, rămân divizate.

Nici Manfred Weber nu a dorit excluderea, pur și simplu, a Fidesz, pentru că dorește să devină președintele Comisiei Europene și are nevoie de toate voturile, iar Fidesz are 12 europarlamentari.

Eleonora SMARANDACHE