Arhive zilnice: 1 martie 2019

8 Martie, ziua în care femeile nu primeau flori şi se luptau pentru nişte drepturi elementare

 

Ziua Internaţională a Femeii, marcată pe 8 martie, a fost la începuturi o expresie a dorinţei femeilor muncitoare de dobândire a unor drepturi, însă, de-a lungul timpului, s-a transformat într-un prilej de sărbătorire a feminităţii şi a reprezentantelor sexului frumos, indiferent de religie şi rasă.

large-image-8999În prezent o zi a bucuriei pentru toate femeile, care primesc flori şi diferite cadouri, sărbătoarea de 8 Martie a fost percepută mult timp drept un moment în care erau afirmate drepturile sociale şi politice ale femeilor, precum şi progresele făcute în ceea ce le priveşte.

Apărută într-o vreme a marilor tulburări sociale, Ziua Internaţională a Femeii s-a ales şi cu moştenirea protestului tradiţional şi a activismului politic. În anii de dinainte de 1910, destul de multe femei din ţările dezvoltate industrial munceau. Slujbele lor, majoritatea în domeniul textilelor şi al serviciilor casnice, erau însă supuse discriminării sexuale şi erau plătite mult mai prost decât cele ale bărbaţilor. Au apărut organizaţiile sindicale, iar de aici până la revoltele industriale n-a mai fost decât un pas.

În SUA, opresiunea şi discriminarea fac ca femeile să devină tot mai implicate în campanii pentru a determina o schimbare. În 1908, 15.000 de femei au manifestat la New York cerând un program de muncă mai scurt, salarii mai bune şi drept de vot.

Un an mai târziu, în urma unei declaraţii a Partidului Socialist din America, prima Zi Naţională a Femeii a fost sărbătorită în Statele Unite ale Americii pe 28 februarie. Femeile americane au continuat să marcheze această sărbătoare în ultima duminică din februarie până în 1913.

În 1910, cea de-a doua Conferinţă Internaţională a Femeilor Muncitoare s-a ţinut la Copenhaga. O femeie pe nume Clara Zetkin, lidera organizaţiei femeilor din Partidul Social Democrat din Germania, a adus în discuţie ideea de a stabili o Zi Internaţională a Femeii, o sărbătoare care să fie marcată în aceeaşi zi în toate ţările, în sprijinul luptei femeilor pentru drepturile lor. Cele peste 100 de femei din 17 ţări care au participat la conferinţă, reprezentând sindicate, partide socialiste, cluburi de femei angajate şi incluzându-le pe primele trei femei alese în Parlamentul Finlandei, au aprobat în unanimitate ideea lansată de Clara Zetkin.

Astfel, în urmă cu 100 de ani, pe 19 martie 1911, a fost sărbătorită prima Zi Internaţională a Femeii, în Austria, Danemarca, Germania şi Elveţia. Peste un milion de femei şi bărbaţi au participat în această zi la manifestaţii pentru ca femeilor să li se acorde drepturi legate de muncă, dreptul la vot, educaţie şi de a deţine funcţii publice.

Cu toate acestea, la mai puţin de o săptămână, pe 25 martie 1911, a izbucnit incendiul de la fabrica de textile Triangle Shirtwaist, din New York, în care şi-au pierdut viaţa peste 140 de femei, multe dintre ele fiind imigrante de origine evreiască sau italiană şi având vârste cuprinse între 16 şi 23 de ani. Acest accident a atras atenţia asupra condiţiilor de muncă şi a dus la îmbunătăţirea legislaţiei americane în domeniu.

În zorii Primului Război Mondial, în timpul campaniilor pentru pace, rusoaicele au sărbătorit pentru prima dată Ziua Internaţională a Femeii în ultima duminică din februarie 1913. În acelaşi an, după consultări şi discuţii, Ziua Internaţională a Femeii a fost mutată pe data de 8 martie. În 1914, femeile din întreaga Europă au manifestat împotriva războiului şi pentru solidaritate între femei.

În 1917, în ultima duminică a lunii februarie, femeile din Rusia au declanşat o grevă pentru „pâine şi pace”, după ce peste două milioane de soldaţi ruşi şi-au pierdut viaţa în timpul războiului. Această grevă s-a dovedit a fi prima etapă a Revoluţiei bolşevice, iar patru zile mai târziu, ţarul a fost forţat să abdice. Guvernul provizoriu a acordat femeilor dreptul la vot. Greva a început pe 23 februarie după calendarul iulian, ceea ce reprezintă ziua de 8 martie după calendarul gregorian, care este cel mai răspândit.

În urma Revoluţiei din octombrie 1917, bolşevica Alexandra Kollontai l-a convins pe Lenin să oficializeze Ziua Internaţională a Femeii în Uniunea Sovietică.

De la apariţia ei în cadrul mişcării socialiste, Ziua Internaţională a Femeii a căpătat tot mai multă recunoaştere de la an la an, ajungând să fie sărbătorită în ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare deopotrivă.

Astfel, 1975 a fost declarat „Anul Internaţional al Femeii” de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU). Începând cu acest an, Ziua Internaţională a Femeilor a fost adoptată de multe dintre Guvernele ţărilor care până atunci nici nu aflaseră de existenţa ei.

Multe s-au întâmplat de-a lungul timpului de Ziua Femeii, unul dintre lucrurile spectaculoase petrecându-se în Iran, în 1982, când femeile au recurs la unul dintre cele mai curajoase gesturi ale existenţei lor: şi-au dat la o parte, întreaga zi, vălul care le acoperea faţa.

felicitari-frumoase-de-8-martie-2_14543900În prezent, Ziua Femeii, popularizată mai mult ca „Ziua Mamei” în perioada comunistă, este o sărbătoare oficială în Afganistan, Armenia, Azerbaijan, Belarus, Burkina Faso, Cambodgia, China, Cuba, Georgia, Guinea-Bissau, Eritrea, Kazahstan, Kârgâzstan, Laos, Madagascar, Republica Moldova, Mongolia, Muntenegru, Nepal, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Uganda, Ucraina, Uzbekistan, Vietnam şi Zambia. Pe de altă parte, este sărbătorită, fără a fi o sărbătoare oficială, în ţări precum Croaţia, Serbia, Bulgaria, România şi Letonia.

În această zi se obişnuieşte ca bărbaţii să dăruiască flori şi mici cadouri femeilor din viaţa lor – soţiilor, iubitelor, mamelor, fiicelor şi colegelor. În România şi Bulgaria, se păstrează obiceiurile de dinainte de căderea comunismului, când, de 8 martie, de Ziua Mamei, copiii făceau cadouri mamelor, bunicilor, învăţătoarelor şi profesoarelor.

În România, Ziua Mamei a fost în schimb declarată sărbătoare publică începând din 2010 şi este sărbătorită în prima duminică a lunii mai.

Florin NAHORNIAC

8 Martie: Ziua Internațională a Femeii. Semnificaţii şi repere istorice, naţionale şi internaţionale

Ziua de 8 Martie este cunoscută în întreaga lume ca sărbătoarea internațională a femeii. Luna martie este prima lună de primăvară, luna în care natura renaște și razele soarelui încep să ne încălzească sufletele. Dacă evenimentul coincide, ca perioadă din an, cu un nou început, semnificaţiile acestuia sunt legate şi de lupta femeilor pentru dobândirea unor drepturi, confundându-se ulterior cu o sărbătoare a mamelor în țările din fostul bloc sovietic.

mesaje-de-8-martieÎn anul 1977, Adunarea Generală a ONU a proclamat printr-o rezoluție Ziua Națiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor și Pace Internațională. O sărbătoare a femeilor, recunoscută internațional, dar fără a se preciza o zi anume, a fost hotărâtă încă din 1910, de Internaționala Socialistă reunită la Copenhaga. După Primul Război Mondial s-a fixat data de 8 martie ca Ziua Internațională a Femeii, dar procesul de emanciparea femeii nu a fost încheiat.

Femeile au continuat să demonstreze pentru drepturi egale și în principal pentru drept de vot. Următoarea etapă în instituirea unei zile dedicate femeii l-a constituit proclamarea, în 1975, de către ONU, a Anului Internațional al Femeilor și declararea perioadei 1976–1985 ca Deceniul ONU pentru condiția femeii.

În 1908, 15.000 de femei au mărșăluit în New York cerând un program de lucru mai scurt, salarii mai bune și dreptul la vot, iar în 1909, conform unei declarații a Partidului Socialist din America, Ziua Internaționala a Femeii a fost stabilită pe 28 februarie.

Un an mai târziu, în 1910, în urma unei Conferințe a Muncitoarelor de la Copenhaga, unde au participat peste 100 de femei din 17 țări, s-a hotărât ca Ziua Femeii să fie sărbătorită în aceiași zi peste tot în lume, data de 8 martie fiind aleasă însă abia în 1913.

Ziua femeii a fost recunoscută ca sărbătoare internațională în 1977, devenind o tradiție în majoritatea țărilor din Europa și în SUA, fiecare sărbătorind-o așa cum o simte. Ziua de 8 Martie este pe plan internaţional Ziua Femeilor Militante, a celor datorită cărora femeile au drept de vot, dreptul la proprietate, dreptul la educație, la divorț, la asistență medicală, la contracepție.

felicitari-8-martie-2018-ziua-femeii-ziua-mamei-2_80719400În Anglia, unde pe 8 Martie au loc marșuri și întruniri în memoria acestor Femei. În România în ziua de 8 Martie se sărbătorește Femeia, bucuria vieții și motivația de a trăi. Până în decembrie 1989 se vorbea de ziua mamei, prilej cu care se organizau spectacole dedicate mamelor.

După Revoluția din 1989 noțiunea de ziua mamei este înlocuită cu ziua femeii. Orice femeie așteaptă cu nerăbdare ziua femeii, zi în care îți dorește să fie răsfățată atât de iubit, soț, cât și de copii, rude și chiar colegi. Este ziua în care femeia este sau ar trebui să fie ridicată pe piedestalul unei regine, să primească flori în semn de respect și mulțumire.

Democrația și tranzacția au făcut ca pretențiile să crească. De la flori s-a ajuns la cadouri cât mai costisitoare și mai extravagante: bijuterii, parfumuri, excursii și sejururi în străinătate prin care bărbații încearcă să-și exprime dragostea față de femeia din viata lor. Mai mult, emanciparea și independența financiară a femeilor au impus ca „moda” de ziua femeii, participarea la spectacole de striptease masculin sau la „petreceri între fete”.

8 martie este sărbătoare oficială în țări precum: Afganistan, Angola, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Burkina Faso, Cambodgia, Camerun, China, Croația, Cuba, Georgia, Guinea, Eritrea, Kazakhstan, Kîrgîzstan, Laos, Macedonia, Madagascar, Moldova, Mongolia, Muntenegru, Nepal, Rusia, Tajikistan, Turkmenistan, Uganda, Ucraina, Uzbekistan, Vietnam și Zambia, însă este sărbătorită și în alte state, precum Chile, Serbia sau Bulgaria.

Ziua Internaționala a Femeilor în Vest, simbolizează emanciparea femeii, fiind instituită pentru a promova drepturile acestora și egalitatea cu bărbații. Pe de alta parte, sărbătoarea este percepută ca o moștenire comunistă, în estul Europei.

În țările baltice, de 8 martie se pune mai mult accent pe Ziua mamei, sărbătoare marcată prin oferirea de daruri și flori acestora.

Conotația politică din Rusia a dispărut, iar felicitările de 8 martie sunt oferite femeilor din întreaga țară.

În Italia, de 8 martie sunt organizate reuniuni despre afirmarea drepturilor femeilor, a siguranței acestora la locul de muncă, a sănătății.

Bărbații din Italia, oferă de 8 martie femeilor mimoze galbene. Mimozele galbene și ciocolata sunt daruri oferite frecvent și femeilor din Rusia și Albania, în ziua de 8 martie .

În Portugalia și nu numai, femeile sărbătoresc seara zilei de 8 martie în oraș, în grupuri formate numai din femei.

Femeile din Pakistan celebrează în fiecare an, pe data de 8 martie, luptele acestora pentru drepturile femeii și încercările de natură culturală sau religioasă, prin care au trecut acestea.

la-multi-ani-de-8-martie-p0d73a25d1p7_99799500În data de 8 martie, Ziua Internațională a Femeii este sărbătorită (în unele țări fiind declarată prin lege zi liberă) în următoarele state: Albania, Algeria, Armenia, Azerbaidjan, Bangladesh, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Brazilia, Bulgaria, Burkina Faso, Cambodgia, Camerun, Chile, Columbia, Croaţia, Cuba, Cipru, Danemarca, Eritreea, Finlanda, Georgia, Grecia, Guineea-Bissau, Islanda, India, Italia, Israel, Laos, Letonia, Kazajstan, Kosovo, Kirghizstan, Macedonia, Madagascar, Malta, Mexic, Republica Moldova, Mongolia, Muntenegru, Nepal, Palestina, Polonia, Portugalia, România, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Suedia, Siria, Tadjikistan, Turcia, Turkmenistan, Ungaria, Uzbekistan, Vietnam, Zambia. În China, femeile au după-amiaza liberă de 8 martie.

În această zi se obişnuieşte ca bărbaţii să dăruiască flori şi mici cadouri femeilor din viaţa lor – soţiilor, iubitelor, mamelor, fiicelor şi colegelor. În România şi Bulgaria, se păstrează obiceiurile de dinainte de căderea comunismului, când de 8 martie, de Ziua Mamei, copiii făceau cadouri mamelor, bunicilor, învăţătoarelor şi profesoarelor.

În România, Ziua Mamei a fost declarată sărbătoare publică începând din 2010 şi este sărbătorită în prima duminică a lunii mai.

Ziua mamei se sărbătorea încă de pe vremea zeilor din Olimp, în cadrul festival dedicate zeităţilor pe nume Rhea în Grecia Antică.

Elena TURCULEANU

Mărţişorul, un simbol al reînnoirii şi speranţei, dăruit să aducă noroc la început de primăvară

Mărţişorul – micul obiect-bijuterie prins într-un şnur alb-roşu – este un simbol al reînnoirii timpului şi al renaşterii naturii, odată cu venirea primăverii, dar şi al speranţei, fiind dăruit celor dragi pentru a le aduce noroc şi belşug.

În general, femeile şi fetele primesc mărţişoare şi le poartă pe durata lunii martie, ca semn al sosirii primăverii. În Moldova însă, obiceiul este ca fetele să dăruiască mărţişoare băieţilor. Împreună cu mărţişorul se oferă adesea şi flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul.

Arheologii au descoperit obiecte cu o vechime de mii de ani care pot fi considerate mărţişoare. Ele au forma unor mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, înşirate pe aţă, pentru a fi purtate la gât. Cele două culori sunt deschise interpretărilor: roşul poate semnifica vitalitatea femeii, iar albul – înţelepciunea bărbatului. Astfel, şnurul mărţişorului exprimă împletirea inseparabilă a celor două principii.

Semnificaţia firelor alb şi roşu ce se împletesc într-un şnur de care este prins un mic obiect este relevată şi de unele legende. Astfel se spune că Soarele ar fi coborât pe pământ în chip de fată frumoasă şi ar fi fost ţinut prizonier de un zmeu. Pentru a-l elibera, un voinic s-a luptat cu zmeul vărsându-şi sângele în zăpadă. Soarele a urcat din nou pe cer şi, în locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei – vestitori ai primăverii.

Conform unui mit care circulă în Republica Moldova, în prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieşit la marginea pădurii şi a observat cum, într-o poiană, într-o tufă de porumbari, de sub zăpadă răsare un ghiocel. Iarna a chemat vântul şi gerul să distrugă floarea şi ghiocelul a îngheţat, însă Primăvara a dat la o parte zăpada, rănindu-se la un deget din cauza mărăcinilor.O picătură de sânge fierbinte a căzut pe floare făcând-o să reînvie. În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărţişorului fac trimitere la sângele roşu pe zăpada albă.

Se spune că, în vechime, mărţişorul era confecţionat din două fire răsucite de lână colorată – albă şi neagră sau albă şi albastră – şi era dăruit în prima zi din luna martie. Obiceiul mărţişorului este de fapt o secvenţă dintr-un scenariu ritual de înnoire a timpului – primăvara, la moartea şi renaşterea simbolică a Dochiei.

Unele tradiţii spun că firul mărţişorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia, în timp ce urca turma la munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia torcea firul anului primăvara, la naşterea timpului calendaristic. De aceea, mărţişorul este numit de etnologul Ion Ghinoiu „funia zilelor, săptămânilor şi lunilor anului, adunate într-un şnur bicolor”.

Originile sărbătorii mărţişorului nu sunt cunoscute exact, dar se consideră că ea a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Acesta nu era numai zeul războiului, ci şi al fertilităţii şi vegetaţiei. Această dualitate este remarcată în culorile mărţişorului, albul însemnând pace, iar roşul – război. Anul Nou a fost sărbătorit pe 1 martie până la începutul secolului al XVIII-lea.

Răspândit în toate zonele ţării, mărţişorul este pomenit pentru prima dată de Iordache Golescu, iar folcloristul Simion Florea Marian relatează în cartea „Sărbătorile la români” că în Moldova, Muntenia, Dobrogea şi unele părţi ale Bucovinei exista obiceiul ca părinţii să lege, la 1 martie, copiilor lor o monedă de argint sau de aur la gât sau la mână. Moneda, legată cu un şnur roşu, un găitan din două fire răsucite din mătase roşie sau albă sau mai multe fire de argint şi aur se numeşte mărţişor, mărţiguş sau marţ. Mărţişorul era pus la mâinile sau la gâtul copiilor pentru a le purta noroc în cursul anului, pentru a fi sănătoşi şi curaţi ca argintul la venirea primăverii. În unele zone, copiii purtau mărţişorul 12 zile la gât, iar apoi îl legau de ramura unui pom tânăr. Dacă în acel an pomului îi mergea bine însemna că şi copilului îi va merge bine în viaţă. În alte cazuri, mărţişorul era pus pe ramurile de porumbar sau păducel în momentul înfloririi lor, copilul urmând să fie alb şi curat ca florile acestor arbuşti.

Folcloristul Simion Florea Marian scrie că mărţişorul serveşte celor care îl poartă „ca un fel de amuletă”, dar cine doreşte ca acesta să aibă efectul dorit „trebuie să-l poarte cu demnitate”.

În prezent, mărţişorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belşug în casele oamenilor. Se zice că dacă cineva îşi pune o dorinţă în timp ce atârnă mărţişorul de pom, aceasta se va împlini. La începutul lui aprilie, într-o mare parte a satelor României şi Moldovei, pomii sunt împodobiţi de mărţişoare. În Transilvania, mărţişoarele se atârnă de uşi, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se vor speria duhurile rele.

Mărţişorul este o tradiţie în România, Republica Moldova şi teritoriile învecinate locuite de români sau aromâni. Obiceiuri similare sunt întâlnite în Bulgaria, Albania, Macedonia.

Elena TURCULEANU

Lucruri mai puțin cunoscute despre Mărțișor și 1 martie

Va intrebati daca martisorul este o traditie nationala sau internationala? Foarte multi vor raspunde ca este un obicei romanesc si ca nu mai exista si la alte popoare. Altii vor sti doar de martisorul de la Bulgari. Unii spun ca martisorul este un obicei traditional romanesc si ca popoarele de langa noi l-au imprumutat datorita frumusetii traditiei. Un lucru este cert: sarbatoarea martisorului apare din Maramures si Bucovina de nord istorice pana la granita cu Grecia.

Haideti sa aflam cateva lucruri mai putin cunoscute despre aceasta sarbatoare a martisorului:

  • nu se stie exact cand s-a sarbatorit prima data aceasta zi, dar acum 8.000 de ani era deja marcata ziua cu martisorul, care isi are originea in practicile agrare de atunci
  • romanii sarbatoreau 1 martie, care se numea dupa Zeul Marte, cel care era responsabil cu ocrotirea campului,al turmelor si care reprezenta renasterea naturii
  • dacii purtau la gat martisoarele, care erau confetionate din pietricele albe si rosii. Rosu era sangele si soarele, viata, adica femeia, iar al era claritatea apelor si reprezenta intelepciunea barbatului. Imbinarea celor 2 culori in snur insemna armonia celor doi
  • dacii considerau aceste martisoare ca fiind amulete si credeau ca au puteri de protectie solara, ca aduc frumusete si fertilitate. Ei le purtau pana cand infloreau copacii si apoi, le atarnau de crengi.

  • Una dintre legendele despre martisor spune ca un zmeu a rapit soarele pentru 3 anotimpuri,pana iarna, cand un viteaz l-a infruntat pe zmeu si a redat astrul cerului si oamenilor. Din pacate, in lupta a fost ranit, iar sangele s-a scurs pe zapada, astfel dand nastere ghioceilor, cei care vestesc primavara
  • O alta legenda istoriseste cum Primavara se plimba intr-o poiana, cand a observat un ghiocel cum rasare. A vrut sa il ajute si a indepartat zapada din jur si infuriind Iarna. Aceasta din urma a trimis un frig teribil peste ghiocel care a inghetat. Primavara a vrut sa ii tina cald cu mainile, dar s-a ranit la un deget, sangele curgandu-i peste floare, trezind-o la viata, astfel Primavara invingand Iarna

  • in regiunea Moldovei si in Bucovina, de 1 martie femeile ofera martisoare barbatilor, iar de 8 martie barbatii le bucura pe femei cu martisoare
  • in Bulgaria sarbatoarea se numeste Martenita si chiar si animalele primesc martisor
  • in Federatia Rusa sarbatoarea revenirii primaverii este pe 8 februarie si se numeste Maselnita, iar cele mai importante sunt clatitele, care amintesc de soare
  • inspre sfarsitul secolului al XIX-lea, copiii primeau martisoare de la parintii lor. Acestia legau o moneda de argint sau de aur de firmul martisorului. Aceste martisoare erau purtate ca un fel de amulete.

Martisoare altfel:

  • Cel mai lung martisor din lume a fost realizat in America de 2 designeri romani, care au realizat un martisor lung de 584,6 metri. A fost realizat din jad, agat, coral rosu, perle si cristale, ce au fost montate pe pene de strut, de paun si dantela.

Elena TURCULEANU

A venit primăvara, a venit ziua fericirii pentru DOAMNELE noastre! Să le cinstim cum se cuvine la valoarea pe care o merită! Ziua de 1 martie – Ziua Mărţişorului

LA MULŢI ANI TUTUROR DOAMNELOR DIN ROMÂNIA!

În fiecare an, de 1 martie, sărbătoarea Mărţişorului ne încântă, înfrigurează, goleşte sau nu buzunarele, însă de unde provine tradiţia şi unde a ajuns? Mai ştim de fapt ce simbolizează şnurul împletit din fir alb şi roşu? Care este de fapt mărţişorul şi cum ar trebui el să arate?

Ce este Mărţişorul şi cât îl purtăm?

Potrivit tradiţiei, mărţişorul este un mic obiect de podoabă legat de un şnur împletit dintr-un fir alb şi unul roşu. Acesta apare atît în tradiţia românilor, cât şi în cea a bulgarilor, macedonenilor sau a albanezilor. 
Între 1 şi 8 martie, femeile şi fetele primesc mărţişoare, pe care le poartă pe durata lunii martie, ca semn al sosirii primăverii.
Adeseori, împreună cu mărţişorul, se oferă şi flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul. La finalul lunii martie, mărţişorul este prins de ramurile unui pom fructifer, obicei despre care se spune că va aduce belşug în casele oamenilor. Astfel, la începutul lui aprilie, într-o mare parte a satelor României şi a Moldovei, pomii sunt împodobiţi de mărţişoare. Totodată, din bătrâni se mai zice că dacă cineva îşi pune o dorinţă în timp ce atîrnă mărţişorul de pom, aceasta se va împlini cu siguranţă.

Miturile Mărţişorului

Semnificaţia firelor alb şi roşu, sau negru, cum se pare că a fost iniţial, din şnurul de care este prins mărţişorul este relevată de o serie de legende:

  • Se spune că soarele ar fi coborât pe pământ în chip de fată frumoasă şi ar fi fost ţinut prizonier de un zmeu. Pentru a-l elibera, un voinic s-a luptat cu zmeul vărsându-şi sângele în zăpadă. Soarele a urcat din nou pe cer şi, în locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei, florile despre care se spune că sunt vestitori ai primăverii.
  • În prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieşit la marginea pădurii şi a observat cum, într-o poiană, într-o tufă de porumbari, de sub zăpadă răsare un ghiocel. Iarna a chemat vântul şi gerul să distrugă floarea şi ghiocelul a îngheţat, însă Primăvara a dat la o parte zăpada, rănindu-se la un deget din cauza mărăcinilor. O picătură de sânge fierbinte a căzut pe floare făcând-o să reînvie. În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărţişorului simbolizează sângele ei roşu pe zăpada albă. (legendă din Republica Moldova).
  • Având în vedere că, în vechime, mărţişorul era confecţionat din două fire răsucite de lână colorată, albă şi neagră, şi era dăruit în prima zi din luna lui martie, istoricii spun că acest obicei provine dintr-un scenariu ritual de înnoire a timpului: primăvara, la moartea şi renaşterea simbolică a Dochiei. Totodată, în unele zone, se spune că firul mărţişorului era de fapt o funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia, în timp ce urca turma la munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia torcea firul anului primăvara, la naşterea timpului calendaristic. De aceea, potrivit unor surse mărţişorul este numit de etnologul Ion Ghinoiu ,,funia zilelor, săptămînilor şi lunilor anului, adunate într-un şnur bicolor”.                         

 martisor_cosar1 Chestita Baba Marta - ??????? ???? ????? concursuri-1-martie-2011-concursuri-de-martisor ghiocel-chenille image-46cce68469950b94cf864df64a0b9477-470305_59771286 martisor0

 

Cum este Vremea de Mărţişor

Din prima zi a lunii martie, românii mai au un obicei. Cel al babelor, care probabil că derivă cumva şi din legenda Babei Dochia. Astfel, fiecare persoană îşi alege, după diferite criterii, o zi din primele nouă ale lunii martie. Legenda babelor spune că aşa cum este ziua respectivă, aşa îi va merge şi persoanei care şi-a ales ziua, anul în curs.
Potrivit Citynews, dacă ziua aleasă este însorită, înseamnă că eşti binecuvântat cu un suflet pur şi blând şi îţi va merge bine întreg anul. Dacă, din contra, vremea este friguroasă şi geroasă, cu vânt şi cer înnorat, atunci persoana în cauză va fi, la rândul ei, cu inima rece, neagră şi îngheţată. Având în vedere prognoza meteo, se pare ca anul acesta, cei care îşi aleg baba în primele zile din martie vor avea parte de un an mai ,,gri”.

Mărţişorul din zilele noastre

Datina din moşi strămoşi a Mărţişorului a devenit în zilele noastre mai degrabă decât tradiţie şi un simbol al începutului primăverii, motiv de bucurie pentru tot mai multe doamne.
.
Pe lângă această prelungire a ,,sărbătorii sosirii primăverii”, mărţişorul, care iniţial era un mic obiect, de regulă, o monedă de argint, legat simplu, cu un şnur împletit dintr-un fir alb şi unul roşu, acum poate căpăta orice valenţă: de la cea mai ieftină potcoavă mică de plastic, desigur, cu şnur, la cel mai scump apartament; sau poate chiar să nu aibă o formă fizică bine definită şi să fie un simplu e-mail sau doar o convorbire telefonică.

Gral(r)dr.ec. Florin Mihai NAHORNIAC

Ce semnificație are mărțișorul în credința ortodoxă?

Daniela întreabă:

Sărutăm dreaptă părinte! Aș dori să știu ce semnificație are mărțișorul în credința ortodoxă?! Multumim! Bucurie!

Răspunsuri:

pr Andrei Atudori a răspuns:

1 Martie 2016

Doamne ajută!

Daniela, nu cred că îi putem conferi mărțișorului vreo semnificație aparte strict din perspectiva credinței ortodoxe. Mărțișorul este parte a tradiției noastre populare și trebuie tratat ca atare. Sigur, am putea face fel de fel de supoziții, legături sau interpretări, însă nu are rost să îi atribuim alte semnificații decât cele pe care le are în tradiția populară.

Putem oferi un mărțișor ca semn al aprecierii noastre față de cineva „atașându-i” și urările specifice, fără a-i da însă, vreo nuanță superstițioasă.

Cred însă că, pe lângă mărțișorul fizic, pe care îl oferi sau îl prinzi în pieptul cuiva, esențial ar fi să îi „așezi” în piept și un „mărțișor” de rugăciune și gând curat. Acesta ar fi cel mai valoros „mărțișor”! 

Spor în toate cele bune și o primăvară cu folos duhovnicesc să ai!

pr. Andrei Atudori

Ce să nu faci de 1 martie și ce să faci ca să ai noroc

Ziua de 1 Martie, tradiționala zi de Mărțișor, este una foarte bogată în obiceiuri și tradiții păstrate cu sfințenie încă din moși-strămoși, scrie huff.ro.

Cea mai importantă tradiție de 1 martie este mărțișorul, simbol al venirii primăverii. Tradițional, acesta este un șnur alb-roșu, pus fie la încheietura mâinii, fie în jurul gâtului ori în piept sau păr. Se spune că mărțișorul se pune la răsăritul soarelui și că acesta are puteri deosebite. Superstițiile spun că acesta este asemeni unui talisman care te apără de forțe rele.

Se mai spune și că acesta te apără de îmbolnăviri în lunile de primăvară și te ferește de deochi. Dacă îți prinzi mărțișorul la încheietură, ai grijă să fie legat cu nod. De asemenea, mărțișorul nu se aruncă după ce a fost purtat, ci se pune pe un copac înflorit.

Durata în care este purtat mărțișorul variază de la zonă la zonă. Există regiuni în care se poartă pe durata zilelor babelor (9 zile). În unele zone se poartă câte 12 zile, iar în altele, o lună întreagă.

În unele sate din Transilvania, mărțișorul se agăța la porți, ferestre sau la coarnele animalelor, pentru ca acestea să fie sănătoase și productive. De asemenea, în Doborgea, Mărțișorul se purta până la venirea berzelor, după care era aruncat spre înaltul cerului.

Ziua de 1 Martie mai este legată și de alte tradiții și obiceiuri populare. Se spune că gospodinele nu au voie să dea cu mătura sau să spele, pentru a nu aduce înapoi gerul Babei Dochia și pentru a nu da norocul afară din casă. Ele au voie, în schimb, să facă de mâncare.

Tot astăzi, în prima zi de primăvară, este bine să consumi vin roșu, pentru a avea un an plin de prosperitate. Pe 1 martie nu este bine să te cerți cu nimeni, pentru că altfel riști să ai dispute până la venirea toamnei.

De asemenea, nu uita că de azi încep Babele și se spune că așa cum vei avea baba, așa vei avea anul!

Postul Paştelui. Ce trebuie să facem înainte de Postul Mare

Postul Sfintelor Paşti începe pe 11 martie. Ultima zi a Postului Paştelui, numit şi Postul Mare va fi 27 aprilie. Invierea Domnului cade duminica 28 aprilie, atât la ortodoxi cât şi la catoloci.

Durata de 40 de zile a Postului Pastilor se intemeiaza pe o veche traditie: potopul, care trebuia sa spele pamantul de pacate, a tinut 40 de zile si 40 de nopti; patruzeci de ani au mancat evreii mana in pustie, inainte de a ajunge in pamantul fagaduintei; Moise a stat pe munte 40 de zile pentru a primi Legea; Iisus a postit 40 de zile si 40 de nopti inainte de incepe drumul sau printre oameni.

  In cursul acestei saptamani conusmul de carne este interzis, duminica fiind lasata secului de carne, saptamana de dianintea de inceperea efectiva a postului fiind numita saptamana alba, fiind permise doar consumul de lapte, branza si oua.    Anul acesta Pastele Ortodox si cel Catolic cad la aceiasi data, iar toata lumea crestina va sarbatori impreuna Invierea Domnului. S-a mai intamplat asa in 2014. Pastele Ortodox si Catolic vor mai cadea impreuna abia peste 8 ani in 2025.  

Postul Pastilor este cel mai lung si mai important, ci si cel mai aspru dintre cele patru posturi de durata ale Bisericii Ortodoxe. Este dezlegare la peste doar de Florii, cu o saptamana inainte de Paste si Bunavestire, pe 8 aprilie. Postul Pastilor este tinut si in Biserica Romano-Catolica; el tine 40 de zile, incepand nu luni ca la ortodocsi, ci in miercurea numita a Cenusii – Dies Ceneris -, pentru ca in aceasta zi se practica la apuseni presararea cenusii pe crestetul capului – rest din ceremonialul penitentei publice din vechime, mostenit de la evrei -.  

 Traditia romaneasca spune ca inainte de Postul Pastelui, toate rufele trebuie sa fie spalate, iar vasele trebuie sa fie oparite. Tot in aceasta perioada se spune ca nu este bine sa se faca nunti. In a cincea saptamana de post, incep Deniile, data la care incepe curatenia de primavara, scrie femeia.ro.   Ca orice post, in primul rand el trebuie sa reprezinte o abtinere de la lucrurile rele si o intoarcere catre sine si catre nevoile reale ale omului: dragoste, bunatate, comuniune, toleranta, ingaduinta. Recunostiinta si multumirea pentru cele pe care le ai, pentru binele ce-ti este dat, pentru linistea din casa si din sufletul tau sunt ganduri pe care trebuie sa ai in fiecare zi, dar mai ales in zilele din Postul Pastelui.    

Postul Pastelui nu este doar o perioada de abstineta de la anumite alimente, si oricum nu asta este esenta in Postului Mare. Gandul bun, gesturile simple si frumoase si generozitatea sunt mai importante.

Florin CREȘTINUL

Credința, rugăciunea și postul aduc schimbare în bine

„Credința, rugăciunea și postul, întru smerenia recunoașterii neputințelor și a încercărilor noastre, aduc schimbare în bine”, a subliniat în Duminica a patra din Post, PS Ieronim Sinaitul. Episcopul vicar patriarhal a slujit la Mănăstirea Antim din Capitală.

În cuvântul rostit în cadrul slujbei, ierarhul a evidențiat mesajul Evangheliei și al Duminicii Sfântului Ioan Scărarul:

„Trebuie să avem credință puternică, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru a stabili sau restabili comuniunea cu El și să ne bucurăm de darurile care vin din această comuniune, iar prin postire să schimbăm modul nostru unilateral de a gândi asupra lumii înconjurătoare”, a spus Preasfinția Sa.

Părintele Episcop a spus că trebuie să privim lumea într-un mod deosebit duhovnicesc pentru a nu cădea sub „tirania materiei”.

„Să ne ridicăm puțin mai sus, să nu devenim dependenți de materie pentru a ne putea bucura de Darurile Duhului, de darurile spiritului”, i-a îndemnat PS Ieronim pe credincioșii prezenți duminică în biserica Mănăstirii Antim.

Ierarhul a spus că „străduințele cunoașterii și ale devenirii în Dumnezeu nu se încheie. Chemarea este permanentă. De aceea avem an de an posturile în care ne pregătim sufletește, ne mărturisim și ne împărtășim cu Sfintele Taine”.

„Este nevoie să înnoim credința noastră, rugăciunea și comuniunea cu Dumnezeu, postul și strădaniile noastre. Nimeni nu poate ajunge dintr-o dată la măsura dumnezeiască”, a avertizat PS Ieronim.

În acest context, Preasfinția Sa a vorbit despre Sfântul Ioan Scărarul pe care Biserica ni-l pune în față ca pe unul care a vorbit despre „devenirea duhovnicească a oamenilor, această strădanie necontenită de o viață”.

La final ierarhul i-a încurajat pe credincioși să urmeze învățăturile Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți „pentru a înțelege și a urma cele bune, pentru a deveni duhovnicește mai puternici și pentru a urca, fiecare după puterea sa, cât mai sus pe această scară a virtuților, unde ne așteaptă Mântuitorul Iisus Hristos”.

Florin CREȘTINUL

Postul Mare. Însemnătatea slujbelor din prima săptămână a postului Paştilor

Postul Mare este cel mai important şi totodată cel mai lung dintre posturile Bisericii Ortodoxe. Anul acesta, creştinii sărbătoresc Învierea Mântuitorului Iisus Hristos în 11 martie

 Biserica Ortodoxă începe Postul Mare. Teologii spun că Postul Mare a fost rânduit de Biserică atât pentru pregătirea celor ce primeau Botezul creştin de Paşti, cât şi ca mijloc de sporire duhovnicească a credincioşilor pentru întâmpinarea Patimilor şi a Învierii Domnului.   Totodată, Postul Mare aminteşte de postul de patruzeci de zile ţinut de Mântuitorul înainte de începerea activităţii Sale mesianice, de unde denumirea de Păresimi sau Patruzecime.

Postul Mare este cel mai lung şi important dintre posturile Bisericii Ortodoxe. Sfinţii Părinţi consideră că are origine apostolică; de la sfârşitul secolului al III-lea postul a fost împărţit în două perioade distincte: cel al Păresimilor sau prepascal – până la Duminica Floriilor – şi Postul Paştilor sau pascal – din Duminica Floriilor până la Înviere – Săptămâna Patimilor -.

43518602 Din acest motiv, durata totală de postire este de 48 de zile.   În prima săptămână, în biserici va fi oficiat Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, iar de miercuri se săvârşeşte Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite. În zilele de luni, marţi, miercuri şi joi, începând cu ora 17.00, Ierarhii și restul preoților  vor oficia Canonul cel Mare în Catedrale și biserici.

Sfântul Andrei Criteanul, autorul canonului care-i poartă numele, s-a născut la Damasc în jurul anului 660, într-o familie creştină, de la care a primit o educaţie aleasă. Mai târziu a devenit monah în Ordinul „Frăţia Sfântului Mormânt” de la Ierusalim, fapt pentru care a fost supranumit şi „Ierusalimiteanul”. Este considerat cel dintâi autor de canoane liturgice, renumit fiind Canonul cel Mare, una din slujbele importante din perioada Postului Sfintelor Paşti; este un canon de pocăinţă, un lung imn liturgic (250 de tropare) alcătuit din cântări prin care cerem milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu. Sfântul Andrei Criteanul a murit în anul 740, când se întorcea de la Constantinopol spre Creta. Mormântul său se află în localitatea Eresos din insula Mitilina (Lesbos).  Miercuri, 1 martie, de la ora 8.00, ierarhii și preoții vor oficia Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite la Catedrala Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. „Liturghia darurilor mai înainte sfinţite,“ redactată de către Sfântul Grigorie Dialogul (540-604 d.Hr.), este oficiată doar în perioada Postului Mare, de luni până vineri (în afara zilelor notate în calendar drept aliturgice). Această Liturghie este o Vecernie combinată cu rugăciuni de pregătire a Darurilor şi primirea Sfintei Împărtăşanii de către credincioşi. Poartă acest nume deoarece Sfântul Agneţ (Sfântul Trup) este sfinţit în duminica anterioară oficierii Liturghiei. În timpul acestei slujbe nu se face pomenirea morţilor, de aceea rugăciunile pentru cei răposaţi sunt făcute în fiecare sâmbătă a Postului Mare“, arată în comunicatele patriarhiei și a eparhiilor.

 Florin CREȘTINUL

Pregătirea pentru Postul Mare

Anul acesta Postul Sfintelor Paşti începe pe 11 martie.

Postul cel Mare şi sfânt este o perioadă de preschimbare. Omul poartă în fiecare zi „lupta cea bună”, care are ca scop transformarea, schimbarea duhovnicească deplină a simţămintelor, dorinţelor, nevoilor, gândurilor şi a cugetului trupesc. Printr-un proces minunat, simplu, liniştit, mistagogic şi de rugăciune toate se preschimbă în perioada aceasta. Iar vremea acestei perioade cucernice a Triodului, „vreme potrivită, vreme de pocăinţă”, este deosebită, fiindcă devine pentru noi toţi „vreme binecuvântată” în tragismul istoriei noastre şi al petrecerii noastre pe pământ. In perioada aceasta căutăm altceva, diferit de ceea ce făgăduieşte lumea. Suntem chemaţi să ne săturăm duhovniceşte, în vreme ce ne înfometăm trupeşte. Simţim postul-pasteluimilostivirea infinită a lui Dumnezeu, care merge de bunăvoie spre Răstignire. Şi în final, ne străduim să devenim împreună-mergători cu Hristos, pentru a ajunge la destinaţia noastră finală, care este slava învierii şi irepetabila şi unica bucurie care izvorăsc din aceasta.

Sufletul suspină fără Dumnezeu. Mirele, împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor, ne readuce la viaţă, fiindcă este singurul Dătător de viaţă. Omul trăieşte doar lângă Dumnezeu şi, deşi este neînsemnat, devine preţios, deşi este mic, devine mare. Este dezamăgit de toate, dar în cele din urmă nu piere, ci se întoarce spre Hristos şi crede din inimă că Acela este singura soluţie a vieţii lui. „Il am pe Hristos sprijin care mă îndreptează. Poate că nu voi deveni însemnat, poate că în viaţa mea voi da greş în toate, dar în eşecurile mele îl voi cunoaşte pe Dumnezeu. Şi aceasta va fi slava şi cinstirea mea. Izbânda vieţii mele este că în cele din urmă L-am cunoscut pe Dumnezeu în suferinţă. în eşecurile mele m-am întors spre Acela şi am simţit că El are iubirea care-mi lipseşte.” Astfel, eşecul şi deznădejdea se pot preschimba în calităţi, iar greutăţile pot deveni înlesniri care ne vor uşura în drumul spre împărăţia cerurilor.

Putem fi lipsiţi de multe în această viaţă, dar moartea nu ne-o poate lua nimeni. Şi când conştientizăm că nu mai există nimic pentru noi, atunci, în loc să ne întoarcem în haosul deznădejdii şi depresiei, să încercăm să ajungem la bucuria şi libertatea inexistenţei. Să dorim inexistenţa, care ne încape pe toţi şi din care nimeni nu ne poate scoate, decât numai Dumnezeu. „Mari nu sunt oamenii zgomotoşi, care vor să se arate călăuze duhovniceşti sau proroci, pentru a uimi sau a înspăimânta lumea. Mari sunt cei smeriţi şi «inexistenţi», care au primit mângâierea Duhului şi sunt ei înşişi mângâiere pentru lumea întreagă. Le e suficient harul8. Şi pe acesta îl răspândesc mereu, cu raze răsărite neîncetat din zdrobirea inimii, în realitate aceştia sunt o binecuvântare pentru toată creaţia şi când trăiesc, şi după ce mor, fiindcă Duhul Sfânt dă sens şi motivaţie prezenţei, dar şi absenţei lor”.

Când sufletul se află singur, suferă şi se îndurerează. Deşi trăieşte, este mort. Deşi respiră, este fără suflare. De aceea uneori, mai ales în clipele grele, sufletul II caută pe Dumnezeu automat şi spontan. Il caută cu disperare, fiindcă îşi dă seama că Dumnezeu este lumină, nădejde, viaţă. Sfântul Siluan Atonitul spunea: „Dorinţa omului pentru Dumnezeu există doar pentru că există mai întâi dorinţa lui Dumnezeu pentru om”; prin urmare, căutarea lui Dumnezeu de către om se realizează în chip paradoxal şi minunat: Dumnezeu mă găseşte, cu condiţia ca eu să mă încredinţez pe mine în mâinile Lui, să părăsesc voia mea şi să scap de grijile vieţii. Trebuie ca în viaţa noastră să se întâmple ceea ce spunea Sfântul Evanghelist Marcu: Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.

Perioada Postului Mare are tocmai acest scop. Este o perioadă de nevoinţe, de sfinţenie, o perioadă de căutare intensă a lui Dumnezeu. Toate cele pe care le facem în această perioadă: post, slujbe, milostenii, rugăciune, spovedanie etc., le trăim şi le lucrăm doar ca mijloace de căutare a lui Dumnezeu. Nu avem ca scop să reuşim ceva omenesc. Dacă le punem pe cele omeneşti la mijloc, atunci zădărnicim nevoinţele şi nu îngăduim să se săvârşească voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Toate ne ajută doar atunci când sunt tâlcuite ca semne ale iubirii noastre pentru El. Altminteri nu au nici un sens şi devin o strădanie chinuitoare şi truditoare care nu duce la vreun final duhovnicesc. Dumnezeu se descoperă oamenilor prin iubire.

Iar noi Il percepem şi Il simţim doar iubind.

Există o perioadă rânduită cu înţelepciune de Biserica noastră, cu scopul de a ne pregăti, de a intra în arena Postului Mare, conştientizând că iubirea este totul. Această perioadă începe cu pilda Vameşului şi a Fariseului, se continuă cu pilda Fiului risipitor şi se termină cu vestirea Judecăţii de Apoi. Aceste trei pilde au un punct de referinţă comun: pe de o parte mila lui Dumnezeu, care provine din infinita Lui iubire şi îndurare, iar pe de altă parte persoana aproapelui, care constituie o cale sigură pentru mântuirea noastră. Fără persoana aproapelui nu ne putem mântui.

In pilda Vameşului şi Fariseului criteriul de bază al judecăţii celor două persoane pare să fie legea. Fariseul se îndreptăţeşte pe sine, fiindcă păzeşte legea, pe când vameşul se osândeşte nu pentru că nu păzeşte legea, ci pentru că are o altă concepţie a legii în mintea lui. Desigur, mereu vor exista oameni care vor aplica litera legii, mereu vor exista oameni drepţi care vor împlini canoanele şi poruncile, care vor săvârşi îndatoririle lor, pentru a avea conştiinţa curată, indiferent dacă această aplicare a legii îl alungă cu cruzime pe aproapele din viaţa lor.

Pentru fariseu legea însemna foarte mult, însă pentru vameş legea însemna puţin, fiindcă foarte mult însemna omul. Pentru fariseu aproapele însemna puţin, era nevrednic de luat în seamă. Vameşul cunoştea legea, căci în baza legii lua dări de la cetăţeni. Oameni ai legii, practic, erau amândoi, însă prin lege unul s-a îndreptăţit iar celălalt s-a osândit. Diferenţa este importantă. Fariseul se îndreptăţeşte pe sine, întrucât pe toate le relaţionează cu sine. Iar vameşul se osândeşte pe sine, fiindcă pe toate le relaţionează cu aproapele său. Punctul de referinţă, în cele din urmă, nu este legea, ci omul.

Dumnezeu, Care este legiuitor, judecă lucrurile în mod diferit, fiindcă în judecata Lui nu pune accent exagerat pe dreptate, cum se întâmplă cu judecata oamenilor, ci pe iubire. Aşadar vameşul, plin de mila lui Dumnezeu, se mântuieşte. Fariseul se înăbuşă în legalitatea lui aspră şi fără suflet.

La fel stau lucrurile şi în pilda Fiului risipitor. Mila şi iubirea tatălui sunt cele care în cele din urmă mântu- iesc. Căci iubirea mântuieşte, iar toate celelalte duc la moarte şi stricăciune. Fiul a fost cuprins de durere îndată ce s-a îndepărtat de iubirea tatălui său, şi s-a mântuit îndată ce a primit iarăşi această iubire. Este impresionant faptul că Fiul risipitor, după aventura lui, s-a gândit să se întoarcă şi să ceară să devină rob. Insă iubirea nu îngăduie niciodată omului pocăit să devină rob. Mereu Dumnezeu îl va învrednici pe cel ce se întoarce şi se pocăieşte să devină moştenitor al împărăţiei Lui.

postul__mareCa şi în cazul fariseului, aşa şi Fiul risipitor, se răzvrăteşte în chip diavolesc, nu pentru că s-a hotărât să trăiască „în risipire”, ci pentru că l-a scos pe aproapele din viaţa lui. Şi atunci când omul îl scoate pe aproapele din viaţa lui, are două opţiuni: fie va trăi în chip fariseic, fie în risipire. Fiul risipitor i-a spus tatălui său: „Ca persoană nu ai nici o însemnătate pentru mine. îmi eşti ca o piedică. Singurul lucru important este ceea ce pot să iau de la tine. Şi, pentru a putea lua, va trebui să renunţi chiar şi la existenţa ta. Trebuie să accepţi să nu exişti”. Aşadar esenţa lucrului este că îl excludem pe celălalt, îl scoatem din viaţa noastră, tocmai fiindcă nu înseamnă nimic pentru noi. Nu ne este necesar.

Atunci se întâmplă următorul paradox: omul rămâne singur, îşi pierde bogăţiile şi bunătăţile lui. Işi pierde bogăţiile nu în sensul absolut al pierderii bunătăţilor materiale, d în sensul nevrednicei şi plictiselii. Atunti când îl scoatem pe aproapele din viaţa noastră, e ca şi când ne-am pierde motivul existenţei şi orientarea. Vine plictiseala. Omul se izolează. Devine sărac în bogăţia sa. Şi asta e cel mai rău. Toate se pierd, fiindcă de fapt noi le-am alungat. Atunci, în acest punct al sărăcirii absolute, ar fi o mare binecuvântare a vieţii noastre să gândim cum a gândit şi Fiul risipitor: „Le-am pierdut pe toate, dar există tatăl meu. Există cineva care mă aşteaptă. Există dneva pe care-1 pot chema în viaţa mea, pentru că mă primeşte şi mă iubeşte”.

Viaţa noastră nu se află nidodată în impas, fiindcă există Dumnezeu. Este Dumnezeul cel viu Care ne aşteaptă. Când toate vor pieri şi toate vor dispărea: oameni, prieteni, părinţi duhovniceşti, când va exista singurătate totală, atund vom conştientiza că ne-a rămas doar Dumnezeu, cu Care ne aflăm faţă în faţă. Atund este bine să ne ridicăm şi să alergăm la El, pentru a nu pieri. Fiul risipitor n-a pierit, fiindcă niciodată n-a uitat că, oricât s-a scufundat în mocirla păcatului, oricât s-a dat morţii, oricât a suferit, oricât l-au părăsit toţi, mai există cineva. Acesta nidodată nu l-a uitat, după cum nid pe El nu trebuie să-l uităm niciunul din noi.

In acest duh intrăm în Săptămâna a treia, pentru a auzi în Biserica noastră Evanghelia Judecăţii de Apoi. îndată ne punem problema: cum şi de ce vom fi judecaţi?

Răspunsul dat de Evanghelie este foarte clar: ca şi în cazul Vameşului şi Fariseului, ca şi în cazul Fiului risipitor, aşa şi la Judecata de Apoi, nu se va ţine seama de păzi- rea legii, ci de lucrarea iubirii. Hristos nu va măsura pâinea pe care am dat-o celor flămânzi sau vizitele pe care le-am făcut în spitale şi închisori, ci va vedea tresărirea inimii noastre. Dacă facem unele lucruri bune nu înseamnă că suntem în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor vrednici de cinstire şi de răsplată cerească. Chiar şi atunci când ne facem datoria, chiar şi atunci, Scriptura spune că suntem „slugi netrebnice”.

Devenim, deci, oameni, din clipa în care, precum Vameşul şi Fiul risipitor, intrăm în spaţiul smereniei, în împărăţia iubirii, şi dobândim inimă care-i încape pe toţi. Este impresionantă profeţia lui Iezechiel în care Dumnezeu făgăduieşte că va da duh nou omului, după ce mai întâi voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne.

Nimeni dintre dascălii farisei şi cărturari din acea vreme nu putea înţelege duhul acestei profeţii, după cum – din păcate – nu-l înţeleg nici astăzi mulţi dintre fraţii noştri, care simt purtători al aceluiaşi cuget fariseic şi al aceleiaşi false înduhovniciri. Ei nu pot înţelege că, pentru ca Duhul lui Dumnezeu să vină în inima noastră, aceasta trebuie să devină de carne, adică umană, care într-un sens mai profund înseamnă să devină iubitoare de oameni.

Trebuie să dobândim sentimente filantropice, adică inimă smerită, fiindcă prin smerită cugetare nimeni nu devine aspru. Duhul lui Dumnezeu nu încape într-o inimă de piatră, care poate avea multe virtuţi, însă dacă nu are omenie (dacă nu este „inimă de carne”), nici să mântuiască nu poate, nici să se mântuiască. Inima trebuie fie să se înmoaie, fie să se întărească. Noi alegem. Evanghelia despre Judecata de Apoi, oricum, ne învaţă că Raiul se va umple de inimi înmuiate şi sensibile, şi nu de inimi de piatră. Evanghelia despre Judecata de Apoi vine să accentueze că nu legea este cea care determină lucrurile, ci iubirea. „Intru Hristos putem să pătrundem în slava veşniciei, pentru care suntem plăsmuiţi. Nu doar urmându-L pe Dumnezeu şi imitând exemplele Lui, ci iubindu-L şi slăvindu-L din toată inima noastră, lăsându-L pe Hristos să ia formă şi să trăiască în noi şi slujindu-L în persoana fiecărui semen al nostru”.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care urmează după această perioadă introductivă, se va auzi de repetate ori la sfintele slujbe ale cucernicului Triod. Este numită „rugăciunea Postului Mare”, fiindcă rezumă întregul duh şi caracter al acestei perioade, în care predomină iubirea, nevoinţele şi rugăciunile şi care stimulează strădania fiecăruia din noi de a-L căuta pe Dumnezeu. E vorba de o rugăciune scurtă, dar deosebit de cuprinzătoare. Desigur, în tradiţia Bisericii noastre această rugăciune este însoţită de metanii, pentru a exista simultan participarea trupului şi a sufletului.

post-2-620x400Nevoinţele din Postul Mare sunt duhovniceşti şi bisericeşti, comune pentru noi toţi, dar totodată personale şi făcute din inimă. Roadele lor nu se datorează lumii exterioare, ci omului interior, lucrării lăuntrice a inimii. Fiecare din noi, în strădania lui, se schimbă, se transfigurează, se eliberează, şi în felul acesta depune mărturia lui personală în faţa lumii şi societăţii, contribuind la preschimbarea ei duhovnicească. De altfel, cu toţii constatăm că trăim într-o epocă care s-a săturat de cuvinte, de idei, de programe şi de planuri măreţe. De aceea este mai intensă astăzi nevoia mărturiei unei trăiri personale, ascetice, duhovniceşti, decât nevoia de cuvinte şi omilii.

Postul Mare reprezintă arena nevoinţelor personale şi rugăciunea Sfântului Efrem constituie o măsură de evaluare a nevoinţelor noastre personale din perioada aceasta.

Aceste nevoinţe au ca scop eliberarea noastră de unele boli duhovniceşti esenţiale (trândăvia, grija de multe, iubirea de stăpânire şi grăirea în deşert) care ne influenţează viaţa şi ne fac cu adevărat neputincioşi, şi îşi propune să ne conducă la pocăinţă, la libertate, la experienţa virtuţilor (curăţie, gând smerit, răbdare şi dragoste), care vor preschimba viaţa noastră creştină, sinele nostru, dar şi lumea întreagă.

Postul Mare este o perioadă de bucurie şi nu de întristare, fiindcă ne întoarcem cu adevărat la viaţă. In toată această perioadă fiecare din noi se străduieşte să se refacă duhovniceşte, aruncând din el tot ceea ce este rău şi mort, încât să poată trăi. Să poată trăi infinitatea, toată adâncimea şi intensitatea vieţii duhovniceşti, pentru care am fost chemaţi. Dacă nu vom înţelege această dimensiune de bucurie a Postului Mare, atunci, în numele lui Dumnezeu, ne facem viaţa mai grea şi mai chinuitoare.

Rugăciunea Sfântului Efrem rezumă, într-un fel unic şi minunat, tot ceea ce este duhovniceşte necesar pentru desăvârşirea duhovnicească a omului şi reprezintă o măsură de cercetare a nevoinţelor noastre din această perioadă, dar şi din toată vremea vieţii noastre pământeşti.

                                                                                              Macarie, Episcop de Hristoupolis

                                                                 Doamne si stapanul vietii mele, Editura Egumenita

ÎPS Ioan Selejan: Noi, astăzi, nu numai că nu ne iertăm unii pe alții, dar nu-L iertăm nici pe Dumnezeu

Noi, astăzi, nu numai că nu ne iertăm unii pe alții, dar nu-L iertăm nici pe Dumnezeu. Prin aceste cuvinte rostite în data de 20 august 2017, Mitropolitul Banatului a tras un semnal de alarmă privind starea duhovnicească a societăţii contemporane.

unnamedÎnaltpreasfinţitul Părinte Ioan a spus credincioşilor din Văriş, Protoieria Sânnicolau Mare, că noi, creştinii de astăzi, ne supărăm pe Domnul atunci când în viața noastră nu se împlinesc cele de cerem. De aici se poate vedea cât de mare este căderea noastră astăzi, că nu putem să-L iertăm nici pe Dumnezeu.

Predica Mitropolitului Banatului din 20 august 2017 a avut ca tematică principală iertarea. Ierarhul a făcut referire la textul evanghelic duminical şi a explicat tuturor că prin parabola bogatului nemilostiv Domnul nostru Iisus Hristos a vrut să ne arate cum să ne iertăm unii pe alții.

Din iubire de oameni, a spus Înaltpreasfinţia Sa, Domnul Hristos nu a plecat din lumea aceasta până ce nu i-a ierat pe toți oamenii.

Pe Cruce Hristos i-a ierat pe cei care i-au bătut piroane, pe cei care L-au răstignit, și implicit pe fiecare dintre noi, căci în jertfa Sa, Domnul a cuprins toți oamenii. Hrisots ne-a plătit datoria noastră a oamenilor, nu cu talanți, nu cu dinari, ci a plătit datoria Tatălui cu sângele Său. El ne-a răscumpărat din temnița morții cu sângele jerfei Sale, a precizat Înaltpreasfințitul Părinte Ioan.

Florin NAHORNIAC

ÎPS Ioan Selejan: „Singura catedră de morală a neamului nostru românesc este biserica”

Există oameni care te fac să respiri aerul rece şi tare al credinţei, există oameni a căror înţelepciune te îndeamnă la speranţă. Există oameni a căror cultură întinsă, rigoare, simţ al frumosului, capacitate de reflecţie şi sinteză le pot Sfântul Sinod a ales ierarhii titulari în scaunele vacante de Mitropolit al Banatului şi Arhiepiscop al Romanului şi Bacăuluiîngădui să urce pe culmi de gândire ce rodesc vizionar. Un asemenea om este IPS Ioan Selejan, Arhiepiscop al Harghitei şi Covasnei. Vorbeşte limpede şi pe înţelesul tuturor. Cei care îl cunosc mărturisesc că IPS Ioan Selejan are o inimă bună şi o deschidere atentă către problemele fiecăruia, ziditor şi înţelept. Personalitate complexă, înzestrat de Dumnezeu cu însuşiri şi calităţi intelectuale şi morale alese, cu putere de muncă deosebită, cu un neclintit simţ al echilibrului şi dreptăţii, al iubirii sincere faţă de oameni, niciodată manifestată zgomotos, IPS Ioan Selejan, Arhiepiscop al Harghitei şi Covasnei, a desfăşurat de-a lungul vieţii o bogată activitate în slujba Bisericii Ortodoxe Române.

În 1994 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a aprobat înfiinţarea Episcopiei Harghitei şi Covasnei, iar Înalt Prea Sfinţia Sa Ioan Selejan, fiind la Ierusalim, a fost ales episcop de către Sinod şi a venit în ţară. Instalarea ca episcop a fost cu totul deosebită, deoarece au fost prezenţi doi patriarhi, Patriarhul României şi Patriarhul Alexandriei, şi un număr mare de înalte feţe bisericeşti şi demnitari. Din iunie 2009, i-a fost acordat titlul de arhiepiscop onorific. Această carte de vizită impresionantă ne-a determinat să realizăm un interviu  cu IPS Ioan Selejan despre actualitatea mesajului Mântuitorului Hristos, despre post şi rugăciune şi mai ales despre oameni.

-Înalt Prea Sfinţia Voastră, mai este valabil în zilele noastre Mesajul Mântuitorului nostru Iisus Hristos? Credeţi că oamenii îl mai percep ca odinioară?

-Este evident că Mântuitorul doreşte să trăim toţi oamenii ca fraţii pentru că acesta este arhetipul convieţuirii din rai. Spre aceasta tindem şi Mântuitorul de aceea a venit în lume: să ne pregătească pentru a trăi. De aici, de pe pământ, să ne pregătească pentru rai. Şi asta face Biserica, îi adună pe oameni.  De aceea o să găsiţi atât în Sfânta Scriptură, cât şi la începutul predicii oricărui preot, de fiecare dată, care se adresează cu: “Fraţi creştini, iubiţi fraţi creştini…Iubiţi fraţi şi surori în Domnul”. Acestea sunt iată, modalităţile de adresare ale unui slujitor al bisericii către cei care sunt în biserică şi în comunităţile respective. Biserica aşa face, aşa gândeşte. Preotul este frate cu enoriaşii, cu cei pe care-i păstoreşte. Nu este gândit a fi şeful lor, conducătorul lor de nu ştiu ce rang, ci frate. Suntem fraţi cu toţii. Asta încearcă şi face biserica de 2000 de ani în Hristos, dar problema este, având în vedere fenomenul cât se poate de pregnant de segregare care există la ora actuală în societate, că s-a ajuns la celula de bază, la familie. Dacă biserica încearcă să adune în numele lui Hristos şi în Hristos, iată că există atâtea instrumente, atâtea activităţi, atâţia vectori de fărâmiţare a societăţii. Avem la ora actuală un atac la fiinţa naţională, am putea spune la fiinţa noastră umană ca atare. Într-o familie fărâmiţată, care se desparte, care se divide, nu se mai nasc prunci. Nu vorbim decât la nivel macro social, iată că dacă punem lupa, microsopul, vedem că aici, în familie, care este izvor de viaţă, izvor al perpetuării umane, al creaţiei lui Dumnezeu, au apărut aceste fenomene care sunt deja alarmante. Chiar la nivelul ţării noastre, nu aş putea să spun cu siguranţă procentul, dar am auzit la un moment dat din anumite cercetări, că aproximativ 58 la sută din căsătoriile care se întemeiază la noi în ţară se termină cu divorţuri. Din ceea ce se face în biserică şi ceea ce încercăm să facem cu ajutorul lui Dumnezeu mai departe este strângerea rândurilor  în jurul acestei unităţi a familiei. Unui copil care se naşte într-o familie dezmembrată i se va părea normal să trăiască într-o societate dezmembrată şi împărţită. De aceea, punem atât accent pe aceste aspect al convieţuirii mai întâi în bună pace şi credinţă în Dumnezeu şi, până acum, nu am văzut alte instituţii în această ţară care să poarte de grijă nu numai trupeşte, material, familiei, ci şi sufleteşte, adică partea de trăire sufletească. Nu există, încă nu s-au construit în ţara aceasta facultăţi de morală. Singura catedră de morală a neamului nostru românesc este biserica, catedrala dăinuirii şi amvonul din care încercăm, prin activitatea preoţilor, să ducem cuvântul lui Hristos până în ultimul sătuc al acestei binecuvântate de Dumnezeu ţări.

-Vorbeaţi de celula de bază a societăţii, familia, cea care ar trebui să se ocupe de educaţia copiilor, în mod normal. Înainte, copiii vedeau la părinţii lor respectul pentru credinţă şi bucuria de a merge la slujbă. De ce credeţi că au pierdut oamenii obiceiul de a merge la slujbă duminica?

-Dacă veţi apuca să citiţi cuvântul de Sfintele Paşt, de Înviere, pe care l-am scris pentru anul acesta, veţi vedea că am scris că duminica este prima zi a săptămânii. Până aici nimic nou, pentru că la poporul lui Israel sâmbăta, Sabbatul, era ziua a şaptea, iar cuvântul acesta se traduce în limba română prin odihnă. Prima zi a săptămânii spuneam deci că este duminica. Prima zi în care omul a lucrat în rai, în cer. Prima zi când tâlharul lucrează deja în rai, în cer. Noi, aşa ipss-ioantrebuie să vedem duminica. Nu ca şi sfârşit al săptămânii, ci ca prima zi din ea şi orice om, zic eu înţelept, ştie că în ziua aceea trebuie să lucreze cel mai mult şi la gradul cel mai sublim al vieţii lui. Duminica este ziua întâi a săptămânii, ziua când omul trebuie să lucreze cu totul deosebit în acea zi în ogorul lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi aşa trebuie să pregătească duminica. Să nu lucrăm la ţarină, ci în rai şi pentru rai. Mai ales acum, că la noi în ţară sâmbăta este o zi nelucrătoare şi oamenii nu mai sunt obligaţi, ca altădată, să se prezinte la serviciu, ei pot folosi această zi ca să poată să-şi rezolve anumite probleme de familie şi aşa mai departe, dar şi ca să se pregătească pentru lucrul cel mai sublim din viaţa lui, participarea la Sfânta Liturghie, la sfânta biserică, a cerceta pe cei bolnavi, a ajuta pe cei săraci în ziua aceasta. Acestea sunt lucruri care sunt bineplăcute lui Dumnezeu.

-Despre însemnătatea postului şi a rugăciunii s-a vorbit şi se va vorbi. Înalt Prea Sfinţia Voastră, care este întrebarea pe care un credincios trebuie să o pună sufletului său mai ales în această perioadă din Postul Paştilor?

-Este evident că postul şi rugăciunea sunt, cum spun Sfinţii Părinţi ai bisericii, aripile cu care omul se înalţă spre cer, urcă treptele desăvârşirii. Dar, pentru că s-a vorbit mult în sensul acesta, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem fiecare dintre noi este: “Cum ne pregătim noi să ne întâlnim cu Hristos cel Înviat? Neîmpăcaţi cu el sau împăcaţi cu el?”, pentru că în taina spovedaniei omul nu face altceva decât  să încerce o umilă împăcare cu Dumnezeu. O încercare de a-şi cere iertare pentru ce a greşit şi apoi Hristos să-l primească în braţele sale. De aceea, în această perioadă de post, oricine a avut cel puţin o zi de experienţă de post în viaţa lui ştie care este starea trupească şi sufletească a unui om care posteşte. Este altfel decât în celelalte zile când are activităţi legate de viaţa lui cotidiană. De aceea, bine este ca în această perioadă să ne apropiem şi de scaunul mărturisirii, la duhovnic, dar şi ,cum spuneam, cu conştiinţa noastră, nu numai cu trupul nostru, de Dumnezeu, cerând iertare pentru toate cele ce am greşit şi Dumnezeu este al milei, al îndurării şi al iertării şi eu aş dori ca toţi să fim împăcaţi întru Hristos. Dacă I-a iertat pe cei care i-au bătut piroane în mâini şi în picioare, cu atât mai mult, zic eu, că El, care s-a jertfit pentru noi, este în orice moment gata să ne ierte şi să ne împărtăşească din lumina Învierii sale.

-Dintre toate rugăciunile pe care le-aţi învăţat de-a lungul timpului aveţi vreuna mai apropiată de sufletul Înalt Prea Sfinţiei Voastre?

-Rugăciunea pe care o port întotdeauna în sufletul meu este “Doamne, ajută-mă!, Doamne, scapă-mă! Doamne, ajută-i, Doamne, iartă-i”, mă refer la preoţii şi credincioşii din eparhia pe care o păstoresc. Înainte de a-mi pomeni mama în biserică îmi pomenesc preoţii şi credincioşii din eparhie, iar după aceea pomenesc neamul nostru românesc. “Doamne, ajută-mă!, Doamne, scapă-mă!, Doamne, ajută-i!, Doamne, iartă-i!, Doamne, dă ploaie, dă pace pe pământ!”, iată că v-am dezvăluit secretul celei mai mici cărţi de rugăciune pe care o port cu mine mereu.

-Despre dialogul cu celelalte biserici ce ne puteţi spune?

-Dialogul între biserici este foarte important şi, aici, trebuie să fim însă foarte atenţi în ceea ce priveşte credinţa, pentru că noi, ortodocşii, chiar dacă nu suntem majoritari ca număr în lumea creştină păstrăm un tezaur cu totul şi cu totul deosebit al credinţei din primele veacuri creştine. Problemele de credinţă şi de dogmă, acestea trebuie să rămână neatinse, aşa cum ni le-au rânduit Sfinţii Părinţi, sinoadele ecumenice, Sfânta Scriptură. Aceasta este baza, însă dialogul în ceea ce priveşte alte activităţi din societate, şi aici putem avea probleme sociale sau culturale, trebuie să existe. În plus, biserica, lumea creştină în general, este chemată şi de la ea se aşteaptă mult de către foarte mulţi. Particip la foarte multe conferinţe internaţionale şi am văzut care sunt aşteptările, ca de exemplu implicarea în stingerea conflictelor care sunt pe planetă şi nu numai. Duminica trebuie să săvârşim Sfânta Liturghie în biserică, iar de luni până sâmbătă să ne punem biserica pe braţ şi umblăm cu ea dintr-o parte în alta a lumii împărtăşind cuvântul lui Dumnezeu, făcând pace, făcând bine între oamenii şi între popoare.

Carte de vizită

Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei s-a născut la 16 noiembrie 1951, în localitatea Pietrani, judeţul Bihor, părinţii săi fiind Ioan şi Ilca. A absolvit Liceul „Constantin Brâncuşi“ din Oradea în 1971, Facultatea de Instalaţii şi Automatizări din Bucureşti în 1976, după care ÎPS Ioan Selejan a urmat cursurile Seminarului Teologic din Craiova, în 1986, şi ale Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Sibiu, 1990. Începând cu 1991, ÎPS Ioan a studiat la Institutul Biblic din Ierusalim până în 1994 şi are studii de doctorat la Institutul Biblic din Ierusalim (Biblice, Egiptologie şi Orientalistică). Din anul 1980 a fost vieţuitor al Mănăstirii Lainici, judeţul Gorj. La 6 august 1990 a fost hirotonit diacon la Mănăstirea Lainici, iar la 15 august 1990 preot la Mănăstirea Tismana. Între 1990-1994 a fost  stareţ al Mănăstirii Lainici, în 1994 a fost numit Arhimandrit şi Superior al Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, la 9 iulie 1994  ales Episcop al Covasnei şi Harghitei. La 20 iulie 1994 a fost hirotonit Episcop la Mănăstirea Topliţa, judetul Harghita, iar din 25 septembrie 1994 a fost instalat ca Episcop al Harghitei şi Covasnei, la Miercurea-Ciuc.

Florin CREŞTINUL

Prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop: „Îndobitocirea generațiilor viitoare prin eliminarea culturii naționale și generale din educație”

La 8 februarie 2018, președinta Coaliției pentru educație trăgea iarăși, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40% din generațiile viitoare, din cei care vin din urmă și trebuie să susțină România din punct de vedere economic, social, cultural și politic, sunt analfabeți social și funcțional, adică vor fi un balast în viitor și nu un activ, ca acum, pentru piața muncii, pentru business, pentru economie, pentru România. Ce înseamnă analfabet social și funcțional? Nu pot înțelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operațiuni simple, mecanice, fizice”. Oare este posibil ca România contemporană să se afle tocmai într-o astfel de situație? Și dacă este așa sau aproape așa, cum se va fi ajuns aici? În ce raport se află acest „analfabetism social și funcțional” cu ceea ce numim îndeobște cultură?

02-03-ioan-aurel-pop-foto-1-465x390S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiții ale culturii, fără să se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvântul cultură este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are accepțiuni destul de variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituală (intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris și acesta se referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități, concretizate în creații și realizate, de regulă, în instituții. Cultura aceasta spirituală s-a făurit de-a lungul istoriei și se făurește și acum, sub ochii noștri. Ea este, prin urmare, o moștenire, transmisă deopotrivă prin memoria individuală și prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate elabora o creație spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei moșteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o anumită forma mentis alcătuită prin educație, transmisă dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunități umane care se cheamă națiune și, în primul rând, despre cultura națională românească. Această cultură a românilor ca națiune nu are niciun înțeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil.

De regulă, azi există o reticență bine întreținută față de trecut (și, implicit, față de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puțin două motivații: 1. Trecutul este mort și, prin urmare, el nu prezintă nicio importanță în „competiția” sa cu prezentul și, mai ales, cu viitorul; oamenii și grupurile de oameni trebuie să se ocupe, așadar, de ceea ce este și de ceea ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit în funcție de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există. Trăim în epoca post-adevărului și suntem, astfel, liberi să ne construim/ inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcție de nevoi, sensibilități, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc. Repudierea componentei istorice din societățile contemporane, inclusiv din România, este vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecința acestui fenomen asupra culturii.

Primele noțiuni de cultură națională se dobândesc în anii fragezi de viață, în familie și se sistematizează și desăvârșesc apoi în școală, prin educația organizată. Una dintre cele mai importante instituții de cultură este școala și orice capitol important de istoria culturii unui popor începe cu învățământul. Toate disciplinele școlare contribuie la formarea culturii individuale și a conceptului de cultură în general, în mințile tinere. Creațiile care ne-au precedat au fost clasificate – cel puțin de la Renaștere încoace – în filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice, juridice, științifice, artistice, medicale etc. iar de atunci încoace aceste forme de creație s-au tot diversificat și perfecționat. În lumea contemporană, creația din domeniile științelor exacte, ale naturii și tehnice este considerată, de către mulți exegeți, drept cea mai importantă parte a culturii. În timpurile revolute nu a fost însă așa, de aceea moștenirea culturală a omenirii și a națiunii se transmite, în primul rând, în școală, prin discipline ca limba și literatura română, limbi și literaturi străine, istorie, limba și literatura latină, filosofie, religie, geografie etc. Niciuna dintre aceste discipline nu se poate studia și înțelege în afara componentei sale istorice. Spre exemplu, între primele națiuni care trebuie însușite la literatura română se află succesiunea și definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este verificat cel puțin din secolul al XVIII-lea încoace, secol în care elitele credeau că prin cultură se poate ajunge la libertate. Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor.

Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime.

Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.

În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale.

Să ne înțelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că acești tineri au un nivel scăzut de inteligență sau că sunt mai puțin capabili decât alte generații, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilități mult mai bune și potențial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral și nepotrivit educați, după precepte așa-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea. Principiul conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-și însușească mecanic ceea ce-i învață alții, este unul corect, în esență. Dar de aici și până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor. Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului?

Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.

Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!

Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii.

Necultivarea memoriei – individuale și colective – este rețeta sigură pentru limitarea inteligenței oamenilor. Un om neinformat crede mult mai ușor o știre din mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevărați specialiști în „știri false” (fake news), adică în dezinformare. Cum să poți distinge între adevăr și minciună, dacă nu ai înmagazinate în mintea ta cunoștințele de bază despre lumea aceasta, ca să poți compara? Ca să compari ce afli cu ce știi, este nevoie să știi! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregătește ademenirea ușoară a publicului spre direcții dorite de comunicatorii interesați. Nu digitalizarea este cauza acestei orientări contemporane – despre care am mai scris și am fost rău înțeles de unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară, iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă cunoștințe despre societate, despre experiența de viață a poporului tău și a omenirii.

Revin la afirmațiile de la început, ca să închei.

Este o mare eroare să credem și să-i convingem și pe tineri că trecutul este mort. Trecutul este viața noastră în care se concentrează toată viața celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează tot prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Să ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare, dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între paranteze viața însăși.

Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici și până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare diferență. Adevărul- echivalență (acela care tinde să suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurări și interese) este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos ambalată. Nu sunt mai multe adevăruri – cum încearcă să ne convingă unii „exegeți” – ci există doar adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens. Adevărul nostru, chiar dacă nu este imuabil, există și este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai tulburător decât căutarea adevărului omenește posibil și valabil într-o anumită etapă a cunoașterii?

Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.

Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.

Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special.

Discurs susținut la Academia Română de Ziua Culturii Române, 2018

Florin NAHORNIAC

Votul în Comisia LIBE: Laura Codruța Kovesi – 26 voturi, candidatul francez – 22 voturi

Laura Codruța Kovesi a primit cele mai multe voturi și în Comisia LIBE a Parlamentului European, devansându-l pe candidatul francez (26 la 22) după ce s-a clasat pe primul loc și în Comisia CONT.

Comisia pentru libertati civile (LIBE) din Parlamentul European a decis, miercuri, prin vot secret sa o sustina pe Laura Codruta Kovesi pentru sefia Parchetului European.

Votul a fost secret cu buletine de hârtie. Din comisia de numărare a voturilor au făcut parte și Monica Macovei și Maria Grapini.

Kovesi-Laura_SZ-696x407Laura Codruța Kovesi a câștigat votul din comisia pentru control bugetar (CONT) a Parlamentului European pentru desemnarea procurorului-șef al Parchetului european, clasându-se peste contracandidații săi din Franța și Germania. Astfel, fosta șefă a DNA a primit 12 voturi, Francois Bohnert (Franța) a obținut 11 voturi, iar Andres Ritter (Germania) a obținut un singur vot.

Laura Codruța Kovesi a fost audiată marți seară timp de 75 de minute în Parlamentul European, fiind ultimul candidat pentru postul de șef al Parchetului European, după Andres Ritter și Francois Bohnert. Kovesi a răspuns multor întrebări legate de acuzațiile aduse de PSD, ALDE și aliații lor mediatici, ea spunând de fiecare dată că a respectat legile. A demontat dosarul penal făcut de secția specială pentru magistrați, calificând acuzele drept neadevărate.

Mai mulți europarlamentari, din diferite grupuri politice, au declarat că o susțin și îi recunosc realizările și s-au declarat solidari cu ea în fața acuzațiilor. Pe de altă parte, europarlamentarul Maria Grapini (membru al partidului fondat de Dan Voiculescu) a stârnit ilaritate în sală cu o serie de acuze identice cu cele vehiculate în fiecare seară de Antena 3.

Florin NAHORNIAC

Legenda celor 12 cojoace ale Babei Dochia

Legenda Babei Dochia. Legenda spune că Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal. Traian, cuceritorul Daciei se îndrăgosteşte de Dochia. Aceasta refuză să i se alăture şi se refugiază împreună cu a ei popor pe muntele considerat sacru de către daci, Ceahlău. Dându-şi seama că nu poate scăpa de patima lui Traian îi cere ajutor zeului suprem Zamolxis, care o transformă împreună cu turma sa în stâncă.

baba-dochia-cojoaceO altă variantă povesteşte despre Baba Dochia care a avut un fiu, pe numele său Dragobete care s-a căsătorit împotriva dorinţei ei. Pentru a-şi necăji nora, într-o zi rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem de lână neagră şi a trimis-o la râu să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă.

Legenda Babei Dochia. Fata a încercat să spele lâna, dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze, culoarea lânii rămânea tot neagră. De disperare, pentru că nu se putea întoarce acasă la soţul iubit, a început să plângă. Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale şi i-a dat o floare roşie, spunându-i să spele lâna cu ea. Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna şi a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită că a reuşit să ducă la bun sfârşit această sarcină grea fata se întoarce acasă.

Auzind povestea fetei, Baba Dochia se înfurie crezând că este primăvară, deoarece Mărţişor îi putuse oferi o floare fetei. Porneşte îmbrăcată în 12 cojoace (unele variante povestesc de 9) în căutarea primăverii. Baba Dochia începe să se scuture de cele 12 cojoace, cu care s-a îmbrăcat când a plecat cu oile la munte. Se spune că, de fapt, cele 12 cojoace simbolizează şase zile bune şi şase rele. Legenda babei Dochia reprezintă de fapt lupta dintre Bine şi Rău, dintre primăvară şi iarnă, luptă din care mereu iese victorios Binele.

Legenda Babei Dochia. Pe parcursul călătoriei soarele puternic o face să îşi scoată rând pe rând, cele nouă cojoace pe care le purta, până rămâne fără nici unul. Vremea se schimbă brusc şi Baba Dochia îngheaţă.

Legenda Babei Dochia. În familiile tradiționale, când personalitățile feminine se întâlneau, adesea se întâmpla ca acestea să intre în conflict. Astfel, „Baba” nu simboliza o bătrană urâtă și rea, ci o femeie care își câștigă propria autoritate. Pentru că primele zile ale lunii martie au prezentat întotdeauna o instabilitate atmosferică crescută, asocierea fiecărei femei cu una dintre cele nouă zile era percepută înainte ca o responsabilizare și o metodă de educare spre autocontrol și conștientizare a propriilor îndatoriri în cadrul familiei. Fiecare dintre cele nouă zile, în funcție de vremea pe care o aducea, dezvaluia caracterul, calitățile și defectele fiecărei femei în parte.

Îți poți calcula Baba în funcție de ziua de naștere. Dacă ziua se află între 1 și 9 ale oricărei luni atunci și baba va fi în ziua respectivă, de exemplu daca este cineva născut pe 7 Februarie Baba lui va fi pe 7 Martie ; dacă data nașterii este formată din doua cifre atunci se procedează astfel : de exemplu cineva este nascut pe 29 Decembrie, ziua în care îi pică Baba se calculeaza astfel 2 + 9 = 11 => 1 + 1 = 2, deci Baba este pe 2 Martie.

Silvia ANDREI

Câți preoţi de la Vatican ar fi homosexuali

Unii dintre preoţii cu cel mai mai înalt rang în biserica Romano-Catolică, care au atacat homosexualitatea, sunt ei înşişi homosexuali, potrivit unei cărţi care va fi publicată săptămâna viitoare, transmite The Guardian.

vatican180% din preoţii care lucrează la Vatican sunt homosexuali, chiar dacă nu sunt activi. Acest lucru este sugerat de cartea „In The Closet of the Vatican” („În dulapul Vaticanului”), aceasta urmând să fie publicată săptămâna viitoare. Cartea are 570 de pagini şi a fost scrisă de jurnalistul francez Frederic Martel, după patru ani de cercetare. Publicaţia este o „relatare fascinantă despre corupţie şi ipocrizie în inima Vaticanului”, potrivit editurii britanice Bloomsbury.

„In The Closet of the Vatican” va fi publicată în opt limbi în 20 de ţări începând cu 20 februarie, data fiind aleasă intenţionat pentru că este ziua în care începe la Vatican o conferinţă pe tema abuzului sexual. Episcopi din toată lumea sunt aşteptaţi la eveniment.

Marter, un fost consilier pentru guvernul francez, a făcut 1.500 de interviuri în timpul documentării pentru carte. La interviuri au participat 41 de cardinali, 52 de episcopi şi monseniori, 45 de ambasadori papali şi oficiali diplomatici şi mai mult de 200 de preoţi, potrivit unui raport publicat de siteul catolic The Tablet.

Mulţi dintre cei care au vorbit cu Marter povestesc despre un „cod nescris”, una dintre regulile acestuia fiind faptul că şansele ca un preot să fie homosexual depind de cât de homofob este acesta.

Elena TURCULEANU

Guvernarea PSD apelează la ,,artificii” pentru a da Roșia Montană firmei Gabriel Resources

Guvernul Dăncilă a pus în dezbatere publică o nouă lege a minelor care acordă privilegii fără precedent companiilor miniere. Vechea lege specială pentru Roșia Montană, care a generat amplele proteste din 2013, revine pe agenda Guvernului. În plus, legea cuprinde prevederi dorite acum de întreaga industrie minieră, nu doar de una dintre companii.

Practic, citind articolele legii îmi dau seama și care companii ar beneficia de prevederi, în funcție de problemele juridice pe care știu că le întâmpină.

Guvern-Dancila-1000x600De exemplu, Gabriel Resources ar prefera un compromis cu statul român în arbitrajul de la Washigton și reluarea activității. Noua lege a minelor le oferă garanții că mina lor ar deveni de interes public național și ar putea să exproprieze pe cei din Roșia Montană care nu vor să-și vândă pământurile și casele. Deva Gold are proiectul minier Certej blocat din pricină că nu poate tăia peste 165 de hectare pentru amplasarea iazurilor de decantare cu cianuri. Noua lege le-ar aduce mult doritele derogări de la Codul Silvic. Samax România, companie ce intenționează exploatarea zăcământului de la Rovina, și-a anunțat eșecul în a atrage 10 milioane de dolari pe bursă pentru realizarea studiilor necesare.

Noua lege elimină obligativitatea realizării studiilor de mediu, de impact social sau economic. Și lista poate continua la nesfârșit.

Dar cel mai grav este că Dăncilă, Vâlcov și Bădălău vor să se asigure că fiecare exploatare de cărbune, piatră sau aur poate să acționeze de acum ca stat în stat. Companiile vor putea, după ce primesc acordul Guvernului să exproprieze cetățenii de casele și terenurile lor dobândite legal. Practic, exploatarea unei resurse minerale făcute pentru profitul unei corporații private va prima în fața dreptului la proprietate al cetățenilor români, garantat prin Constituție. Oamenii care vor refuza să-și vândă proprietățile vor putea fi și scoși cu forța, cu ajutorul Jandarmeriei, din casele pentru care au muncit toată viața.

În fața frontului comun făcut de politicienii corupți ce sprijină necondiționat industria minieră, singura șansă e să ne mobilizăm din nou.

Comunitatea DECLIC pregătește o contestație pentru a fi trimisă la Ministerul Economiei până pe 28 februarie, data la care se încheie oficial consultarea publică pentru acest proiect de lege.

Guvernul Dăncilă și Liviu Dragnea au dus o campanie asiduă împotriva companiilor critice la adresa guvernării. Față de operatorii minieri, mari contributori în campaniile electorale și apropiați de șefii de partid, Guvernul are o atitudine diametral opusă. Pentru aceștia, orice privilegii sunt posibile și orice piedici juridice sunt înlăturate prin noi și noi legi.

În acest demers și-au dat mâna Toni Greblă, șeful formal al Secretariatului General al Guvernului (SGG) și Darius Vâlcov, șeful de facto al instituției. Toni Greblă e cunoscut pentru faptul că a introdus în 2011 primul proiect de lege care permitea exproprierea pentru proiecte miniere, iar Darius Vâlcov a coordonat lucrările comisiei speciale pentru Roșia Montană în 2013. Proiectele lor s-au năruit la acea vreme, dar au revenit mai întăriți acum, pe fondul unei guvernări detașate de interesul oamenilor obișnuiți.

Obrăznicia industriei a devenit într-atât de mare încât au avut îndrăzneala să-și numească propriul om la SGG care să scrie la noul proiect de lege. Bogdan Găbudeanu este un fost funcționar public, actual angajat al Deva Gold, care a fost detașat special la Guvern pentru a lucra la legislația minieră. Deva Gold este operatorul minier ce vrea să exploateze cu cianură aurul de la Certej.

Singurul lucru de care se tem este vigilența publică și mobilizarea puternică a societății civile. Se tem că noua lege a minelor va ajunge din nou pe buzele tuturor și va scoate mii de oameni în stradă. Le e frică de cetățenii informați și implicați, care în 2013 au înclinat balanța de putere în favoarea oamenilor din Roșia Montană.

Silvia ANDREI