Arhive zilnice: 20 aprilie 2019

Catolicii sărbătoresc duminică 21 APRILIE Învierea Domnului

Crestinii catolici sarbatoresc duminica Invierea Domnului – Pastele, cea mai mare sarbatoare a crestinilor. 

Pastele isi trage denumirea de la cuvantul ebraic „Pesah” al vechilor iudei, care inseamna „trecere”.

DSC_4553-620x400Mai intai, cuvantul a desemnat trecerea sau aducerea lumii de catre Dumnezeu dintru nefiinta intru fiinta iar mai apoi, trecerea poporului israelian din robia egipteana la libertatea deplina, scapat de la moarte prin sangele mielului pascal.

Daca mielul pascal a prefigurat inca de atunci sacrificiul si jertfa de pe cruce a Mantuitorului Isus Cristos, sarbatoarea de Paste a continuat sa reprezinte pentru fiecare om in parte si pentru intreaga omenire o trecere, atat de la moarte la viata, cat si de la robia pacatelor la starea de libertate a fiilor lui Dumnezeu.

Trecerea de la rau la bine, de la pacat la virtute se face printr-o staruinta continua din partea omului, ajutat de harul dumnezeiesc, pentru purificarea si transformarea sufletului, pentru abandonarea patimilor si dobandirea curatiei inimii.

Cum era sarbatorit Pastele in vechime

Modul sarbatoririi Pastelui a fost diferit de-a lungul timpului, desi in esenta s-a pastrat ca in primele veacuri. Pentru crestinii primelor secole, Invierea Domnului era cel mai mare eveniment din istoria mantuirii noastre, care sta la img (1)temelia Bisericii crestine.

Noaptea de Paste era petrecuta in biserici in priveghere si rugaciune. In cursul ei avea loc botezul catehumenilor (candidatii la botez) iar momentul Invierii era intampinat cu cantari de bucurie, cu savarsirea Sfintei Jertfe si cu lumini multe, semn al bucuriei si luminarii duhovnicesti.

Cei care primisera botezul chiar in acea noapte isi puneau acum haine albe si purtau faclii luminoase, penitentii (cei care fusesera exclusi un timp din comunitatea credinciosilor din cauza pacatelor) erau reprimiti in comunitate, imparatii eliberau prizonieri si se faceau fapte de milostenie. Sarbatorirea Pastelui se prelungea o saptamana intreaga, savarsindu-se in fiecare zi Sfanta Liturghie, la care toti credinciosii se impartaseau cu Sfintele Taine ale lui Cristos. Era interzisa participarea crestinilor la spectacolele, jocurile si petrecerile pagane.

Cum se calculeaza ziua cand pica Pastele

Data la care se sarbatoreste Pastele depinde de doua fenomene naturale (astronomice), dintre care unul cu data fixa, legat de miscarea aparenta a soarelui pe bolta cereasca (echinoctiul de primavara, care cade intotdeauna la 21 martie), iar altul cu data schimbatoare, legat de miscarea de rotatie a lunii in jurul pamantului (luna plina de dupa echinoctiul de primavara). Astfel, Pastele este sarbatorit intotdeauna in prima duminica dupa luna plina de dupa echinoctiu.

Crestinatatea ortodoxa s-a impartit, din anul 1924, in doua, in ceea ce priveste data sarbatoririi Pastelui: Bisericile ramase la calendarul vechi, neindreptat (iulian), au continuat sa il serbeze dupa Pascalia veche, pe cand Bisericile care au adoptat calendarul indreptat au sarbatorit cativa ani (intre 1924 si 1927) Pastele pe stilul nou.

Paste-Catolic-Satu-Mare-2Ca sa se inlature insa dezacordul acesta dintre diferitele Biserici ortodoxe si pentru a se stabili o uniformitate in intreaga Ortodoxie, Bisericile care au adoptat calendarul indreptat au stabilit (din 1927), prin consens general, ca Pastele sa fie serbat in toata crestinatatea ortodoxa dupa Pascalia stilului vechi, adica odata cu Bisericile ramase la calendarul neindreptat, iulian.

In duminica Pastelui, in fata a mii de credinciosi, Papa va celebra mesa de Inviere, in piata San Pietro. De la balconul bazilicii, Suveranul Pontif va rosti, in zeci de limbi, traditionalul mesaj de Paste si binecuvantarea ,,urbi et orbi”.

Liturghia zilei de Paste se celebreaza cu mare solemnitate duminica. In locul actului penitential, se face stropirea cu apa binecuvantata in noaptea precedenta, pentru a aminti de botez. Lumanarea pascala este pusa langa amvon sau langa altar si ramane acolo tot timpul pascal iar la celebrarile liturgice mai solemne ale acestui timp, adica la Liturghie, la Laude si la Vespere, va fi aprinsa, pana in duminica Rusaliilor.

  Florin CREȘTINUL

Paștele catolic. Cele mai importante tradiţii şi obiceiuri: De ce aşteaptă fetele să fie udate

În Duminica Floriilor de la ortodocşi, catolicii celebrează Paştele şi păstrează şi acum o serie de tradiţii şi obiceiuri.

vinerea-mare-la-catoliciStropitul de Paște îşi are originea în Germania, iar majoritatea românilor din Ardeal l-au adoptat cu mare drag. La început, stropitul se făcea cu apă, ulterior este folosit prafumul. Apa este simbolul purificării încă din precreştinism, şi pentru faptul că apa provine din fântâni a apărut împodobitul cu ouă a fântânilor din satele populate de nemţi. Stropitul este practicat de popoarele cu origine germanică în amintirea zeiţei fertilităţii şi a primăverii. Această zeiţă se numea “Ostera”, denumire din care provine şi “Ostern” – Paşte. Altă tradiție de Paște este încondeierea și dăruirea ouălor roșii, care simbolizează momentul în care Maica Domnului își plânge Fiul crucificat.

La fel ca și de Paștele Ortodox, Paștele Catolic are o serie de superstiții de care credincioșii țin cont.

În anumite zone din Transilvania, băieții împodobesc brazii cu panglici colorate în Sâmbătă Patimilor, iar seară, la lăsarea întunericului, ținerii merg în curțile fețelor cu crengi de brad înfășurate cu acele panglici.

În prima și a două zi de Paște, fețele îi așteaptă pe stropitori; stropitul sau udatul tinerelor nemăritate este un obicei catolic respectat mai ales în părțile Ardealului și Ungaria, precum și în anumite zone din Slovacia.

În trecut, fetele erau udate cu apa rece că gheață, însă, odată cu trecerea anilor, această „scaldare” a fost înlocuită cu parfumarea tinerelor. Acest obicei simbolizează beatitudinea și este privit că o binecuvântare, este o urare de noroc în tot ce își propun.

Florin CREȘTINUL

Explicaţia decalajului între Paştele ortodox şi Paştele catolic. De ce folosesc ortodocşii ca reper luna plină

Paştele ortodox va fi sărbătorit, în 2016, pe data de 1 mai, potrivit calendarului creştin-ortodox. Catolicii vor sărbători Învierea Domnului pe data 27 martie, mai devreme cu cinci săptămâni. Curios este că românii, a căror biserică a adoptat calendarul nou în anul 1923, identic cu cel din Apus, sărbătoresc Crăciunul pe rit nou, iar Paştele, conform calendarului vechi. Iată care este explicaţia teologilor.  

image001Paştele, cea mai mare sărbătoare creştină, coincide în calendar unei date care variază de la un an la altul şi la care se raportează alte sărbători, precum Rusaliile. Regula după care se calculează ziua exactă a fost stabilită în cadrul Sinodului Ecumenic de la Niceea, din anul 325 e.n..       ,,Pentru noi, creştinii, în anul 325, în cadrul primului sinod, care înseamnă congres internaţional, care s-a ţinut la Niceea, s-au stabilit trei reguli clare pentru calcularea datei Paştelui: să pice întotdeauna duminica, apoi să fie după prima lună plină a primăverii, după echinocţiul de primăvară, şi dacă pică odată cu paştele evreiesc, să se amâne cu o săptămână”, explică preotul Mihail Milea, profesor la Seminarul Teologic din Buzău.

 La începutul creştinismului, existau foarte multe diferenţe în prăznuirea Paştelui. Cei mai mulţi creştini din Egipt, Grecia şi Apus sărbătoreau Paştele în aceeaşi zi din săptămâna în care a murit şi a înviat Hristos. Vinerea era comemorată moartea lui Hristos, fiind numită Paştele Crucii, iar în duminica următoare era sărbătorită Învierea, care cădea după prima lună plină ce urma echinocţiului de primavară. Sărbătoarea se numea Paştile Învierii. 

,,Sinodul de la Niceea a hotărâr regula de stabilire a datei pascale   Sursa foto: crestinortodox.ro

image002Alţi creştini din zona Antiohiei serbau Paştele duminica, dar aveau grijă ca acea duminică să cadă mereu în săptămâna azimilor iudaice. Sinodul ecumenic de la Niceea a fost necesar tocmai pentru a fi eliminate aceste deosebiri. ”Au fost perioade în care, de exemplu, oamenii prăznuiau Paştele în ziua de vineri, când a fost răstignit Iisus, alţii prăznuiau ziua învierii, care era duminica. Pentru a se cădea de comun acord s-a stabilit acest algoritm care stabilea ca dată de prăznuire a Paştelui prima duminică după lună plină după echinocţiul de primăvară”, spune preotul Nicolae Moraru, profesor la Seminarul din Buzău.

Cum au apărut diferenţele între data pascală ortodoxă şi cea catolică

La 1054, a avut loc marea schismă între bisericile creştine din Est şi din Vest, cele două mari centre religioase precum Constantinopolul şi Roma evoluând de atunci separat. Până în secolul al XVI-lea, ambele biserici s-au raportat la acelaşi calendar, cel ”iulian”, nume dat de împăratul roman Iulius Cezar, cel care l-a introdus în uz în anul 45 î.e.n..

                       ,,Paştele ortodox este programat pe 1 mai’’   Sursa: patriarhia.ro

image003În februarie 1582, papa Grigore al XIII-lea, capul Bisericii Catolice, a decretat modificarea calendarului iulian, după ce s-a constatat în cazul acestuia că anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocţiul de primăvară, în funcţie de care este stabilită data pascală, să se decaleze în anul calendaristic. ”La momentul respectiv, echinocţiul nu mai pica la data stabilită de calendarul lui Iulius Cezar, făcut în anul 46 î.e.n.. Acesta rămânea în urmă cu o zi la un ciclu de 128 de ani iar în anul 325 e.n. avea acumulată deja o diferenţă de trei zile. Astfel, la acea vreme, echinocţiul nu mai pica la 25 martie cum era în mod firesc ci se producea la 21 martie”, spune preotul Nicolae Moraru, de la Seminarul Teologic Buzău.

 Motivul Bisericii Catolice pentru adoptarea calendarului gregorian a fost acela de a sărbători Paştele la data pe care o credeau ei că a fost stabilită la primul sinod, cel de la Niceea, din anul 325. ”Îndreptarea calendarului în Apus, în 1582, de către Papa Grigore al XIII-lea, a descoperit un decalaj de zece zile şi de aceea s-a decis ca acele zile să fie suprimate, 4 octombrie devenind 14 octombrie 1582. Însă doar în Apus. În Răsărit nu s-a marcat această diferenţă şi practic noi am rămas mult timp cu vechiul echinocţiu care între timp a rămas în urmă cu mai multe zile, acum fiind la 13 zile distanţă faţă de echinocţiul corect din punct de vedere astronomic”, explică preotul Nicolae Moraru.

 Aşadar, o primă explicaţie are la bază existenţa a două calendare diferite la care se raportează bisericile creştine. Din secolul a XVI-lea, catolicii folosesc calendarul gregorian, în timp ce Biserica Ortodoxă, calendarul iulian. 

 O alta diferenţă este cea de calcul: catolicii stabilesc prima lună plină de după echinocţiu folosind o serie de calcule şi tabele ecleziastice, în timp ce ortodocşii iau ca reper luna plină astronomică. ”Calcularea datei pascale la noi se face deci după calendarul iulian, care este în eroare, cum vă spuneam, cu 13 zile, în timp ce în biserica occidentală se face după calendarul astronomic corect. Din această perspectivă se întâmplă ca între Paştele catolic şi Paştele răsăritean să existe uneori o diferenţă de până la cinci săptămâni”, spune preotul Moraru. 

*Catolicii sărbătoresc Paştele pe 27 martie  Sursa: diario.latercera.com

De ce românii sărbătoresc Crăciunul o dată cu Vaticanul, iar Paştele, pe rit vechi?

image006Mulţi îşi pun întrebarea de ce Biserica Ortodoxă Română are două unităţi diferite de referinţă, când vine vorba despre două mari sărbători creştine, Crăciunul şi Paştele. Se ştie că Naşterea Domnului este sărbătorită pe 25 decembrie, precum creştinii din Occident, iar Învierea, conform calendarului iulian, asemenea bisericilor slave şi de la Ierusalim. 

  Teologii spun că la bază este un compromis al Bisericii Ortodoxe Române, decis la scurt timp după după anul 1923, atunci când mai multe biserici ortodoxe au admis îndreptarea calendarului cu o variantă a celui gregorian, în timp ce Biserica Rusă şi alte biserici slave au rămas la vechiul calendar.

”În anul 1923, a fost o conferinţă la Constantinopol prin care şi bisericile răsăritene au socotit de cuviinţă să îndrepte calendarul. S-au făcut calcule din nou, mult mai exacte decât cele gregoriene, şi în această situaţie doar unele dintre biserici, inclusiv cea română, au acceptat. Altele, de pildă Biserica Rusă, care atunci era după revoluţia bolşevică, nu a acceptat îndreptarea calendarului. La fel s-a întâmplat în bisericile slave. De exemplu, cea bulgară abia în 1968 a îndreptat calendarul în timp ce biserica sârbă nici astăzi nu a îndreptat. Aici şi Crăciunul se serbează pe rit vechi care după cum aţi văzut pică pe 7 ianuarie şi nu pe 25 decembrie. La început, toate bisericile care au acceptat calendarul îndreptat au admis ca şi Paştele să fie pe stil nou, ca cel din Occident, dar s-a constatat ulterior, mai ales după o conferinţă din 1948, că în felul acesta, între bisericile ortodoxe, exista o oarecare diferenţiere, cele slave nedorind să îndrepte calendarul, iar celelalte, cum e cazul bisericii noastre, îndreptându-l”, spune preotul Nicolae Moraru.

Timp de zece ani de la această hotărâre, românii ortodocşi au serbat Paştele o dată cu romano-catolicii. Ulterior, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis să revină asupra deciziei şi să serbeze Paştele o dată cu ortodocşii care serbează Paştele după calendarul vechi. Vaticanul a recomandat minorităţilor catolice din ţări cu majoritate ortodoxă să serbeze Paştele o dată cu ortodocşii. În România, doar greco-catolicii au respectat această recomandare.

Potrivit preotului Mihail Milea, atunci când au decis ca ”Învierea” să fie sărbătorită conform calendarului iulian, pentru capii Bisericii Ortodoxe Române a contat foarte mult şi faptul că Biserica de la Ierusalim, cea de la care pleacă Lumina Sfântă, se raportează la vechiul calendar bisericesc. 

image007 ,,La 1923, la un congres ţinut în Constantinopol, majoritatea bisericilor ortodoxe au hotărât să renunţe la calendarul iulian şi să adopte calendarul gregorian, îndreptat. Ca să fie totuşi unitate între cei care nu au adoptat calendarul acesta îndreptat, gregorian, atunci biserica Ortodoxă nu numai română au făcut un compromis să serbeze data Paştelui pe calendarul vechi iulian. Biserica de la Ierusalim, a Serbiei, din Republica Moldova, de la Muntele Athos merg pe calendarul vechi iar bulgarii, noi şi grecii am adoptat calendarul gregorian. Atenţie, Lumina de la Ierusalim, care se aprinde în noaptea de Paşte, coincide cu calendarul iulian, calendarul vechi.  Atunci se coboară lumina, singură, din cer, la Biserica Învierii din Ierusalim. Şi acesta a fost un argument pentru care Biserica Ortodoxă Română a păstrat Paştele pe rit vechi”, susţine preotul Mihail Milea.  

    Florin CREȘTINUL

Floriile sau Duminica Stâlpărilor, sărbătoarea ce vesteşte Paştele

Creștinii Ortodocşii  în ziua de 21 aprilie prăznuiesc Floriile sau Duminica Stâlpărilor, cea mai importantă sărbătoare care vesteşte Paştele, rememorând intrarea lui Iisus în Ierusalim, şi sărbătoarea celor cu nume de floare.

Ce-sarbatorim-in-Duminica-FloriilorDuminica Floriilor sau a Stâlpărilor (după denumirea ramurilor de palmier sau finic cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, n.r.) este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc. Menţionată, pentru prima dată în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregăteşte pe credincioşii pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Iisus Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.

Totodată Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti, cunoscută sub numele de Săptămâna Mare. Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi începe Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioşii îl ,,petrec” pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere. 

 De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.  Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim. Sâmbăta din ajunul sărbătorii este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru sufletele celor decedaţi, încheindu-se acum Sărindarele, adică pomenirea morţilor făcută în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

Sărbătoarea Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creştinătate, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii.                                    

În fiecare an de Florii se fac procesiuni, acestea rememorând intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim, după ce cu o zi înainte îl înviase pe Lazăr din morţi. Mulţimea era atât de uimită de minune, încât era convinsă că a venit vremea regelui prevestit de profeţi. ,,Osana!”, Îi strigau copiii, iar oamenii toţi adunaţi pe drum aşterneau în faţa Domnului hainele lor şi veneau să-L întâmpine cu ramuri de finic. Blând şi smerit, Iisus a intrat în cetate pe mânzul asinei. Acum, peste veacuri, pelerinii refac, pe jos, drumul triumfal, cu tristeţea care premerge Patimile Domnului, dar şi cu bucuria care prevesteşte Învierea Sa. Venirea lui Iisus cu o săptămână înainte de patimile Sale şi de Învierea Sa din morţi au fost profeţite cu mai bine de  fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”.  La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în Constituţiile Apostolice – document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (407), de Sfântul Epifanie de Salamina (403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.

Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea era celebrată deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim. Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât şi de măslin şi de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care se desfăşura pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul. Obiceiul ca însuşi conducătorul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române.  

În timpul secolelor al VI-lea şi al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (636). Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la florii_images_0biserică, iar procesiunea se mută  dimineaţa.   Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toţi cei patru evanghelişti, Ioan, Luca Matei şi Marcu. Noul Testament relatează faptul că apostolii au întins hainele lor pe asin, pe ele şezând Mântuitorul în timpul acestei procesiuni. Acest gest a fost interpretat de Sfinţii Părinţi ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va aduce la ascultare toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez.

După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi. Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.   Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrând în oraş călare pe un măgar fiind întâlnite frecvent în pictură.  Sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim a fost suprapusă peste cea a zeiţei romane a florilor, Flora, de unde şi denumirea populară pe care a primit-o. Astfel, pe lângă sărbătoarea creştină a intrării Mântuitorului în Ierusalim au apărut şi nenumărate obiceiuri şi tradiţii, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe de sorginte păgână.  De exemplu, de Florii se obişnuieşte să se facă „de ursită”, astfel că fetele aflau, prin diverse procedee, dacă se vor căsători sau nu în acel an. Tot de Florii, mărţişorul purtat până în această zi se pune pe ramurile unui pom înflorit sau pe un măceş, iar zestrea se scoate din casă pentru aerisire.

Înaintea sărbătorii, fetele nemăritate din Banat şi Transilvania obişnuiesc să pună o oglindă şi o cămaşă curată sub un păr altoit. După răsăritul soarelui, aceste obiecte sunt folosite în farmece pentru noroc în dragoste şi sănătate.  De asemenea, la miezul nopţii se fierbe busuioc în apă, iar dimineaţa fetele se spală pe cap cu această fiertură, ca să le crească părul frumos şi strălucitor. Ce rămâne se toarna la rădăcina unui păr, în speranţa că băieţii se vor uita după ele, ca după un copac înflorit.   În popor se mai spune că cine îndrăzneşte să se spele pe cap în ziua de Florii fără apă descântată şi sfinţită riscă să albească.    

La toate popoarele creştine pot fi întâlnite diferite obiceiuri, unele chiar similare celor de la noi, majoritatea având în prim-plan palmierul sau salcia.      Creştinii prăznuiesc Intrarea Mântuitorului în Ierusalim participând la Sfânta Liturghie, împodobind cu ramuri de salcie sfinţită icoanele, uşile şi ferestrele gospodăriilor lor şi păstrând rânduiala postului. Aceste ramuri sfinţite se păstrează peste an, fiind folosite cu credinţă la tămăduirea diferitelor boli. Oamenii obişnuiesc şi să înfigă aceste ramuri în straturile proaspăt semănate, să le pună în hrana animalelor sau să le aşeze pe morminte. Ramurile verzi simbolizează castitatea, dar şi renaşterea vegetaţiei, amintind totodată de ramurile cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, în această zi.  

  În sâmbăta dinaintea Floriilor, femeile din unele zone ale ţării aduc ofrandă de pomenire a morţilor împărţind plăcinte de post.    Tot în sâmbăta Floriilor se mai făcea un ceremonial complex numit Lazăriţa, după    modelul colindelor, la care participau doar fetele. Una dintre fete, numită „Lazăriţa”, se îmbraca în mireasă şi colinda, împreună cu celelalte, în faţa ferestrelor caselor unde erau primite. Lazăriţa se plimba cu paşi domoli, înainte şi înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazar sau „Lazărica”: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunză, moartea neaşteptată prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului neînsufleţit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc şi aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.

  În trecut, ramura de salcie sfinţită era folosită şi în scopuri terapeutice. Oamenii înghiţeau mâţişori de pe ramura de salcie pentru a fi feriţi de diferite boli, iar bătrânele se încingeau cu salcia ca să nu le mai doară şalele.    De asemenea, exista şi obiceiul ca părinţii îi lovească pe copii cu nuieluşa de salcie când veneau de la biserică, pentru a creşte sănătoşi şi înţelepţi.  

De Florii, arabii aprind candele, împodobite cu flori, pe care le pun printre frunze de palmier, iar grecii împletesc cruci din tulpini. La popoarele slave este obiceiul ca cei apropiaţi să îşi dăruiască ramuri de salcie în această zi.

 Prof univ dr ec Florin NAHORNIAC

Floriile. Tradiții de Florii. Ce trebuie să faci în Duminica Floriilor pentru a avea noroc

FLORIILE. Unde se pune salcia sfiinţită în casă pentru a aduce noroc? Puţini ştiu acest lucru

Floriile. Duminica Floriilor (sau Floriile) este o sărbătoare creștină fără dată exactă, comemorată întotdeauna în ultima duminică dinaintea Paștelui. Sărbătoarea comemorează un eveniment menționat de către toate cele patru evanghelii (Marcu 11:1–11, Matei 21:1–11, Luca 19:28–44, Ioan 12:12–19): intrarea lui Iisus în Ierusalim în zilele dinaintea patimilor. Floriile 2016. Floriile sunt denumite, de asemenea, Duminica Patimilor sau Duminica Floriilor a Patimilor Domnului.

floriile_2018_47001400Floriile. În toate bisericile ortodoxe, credincioşii poartă în mâini ramuri de salcie sau mâţişori care au fost sfinţite la slujba de dimineaţă, simbolizându-i pe locuitorii Ierusalimului care l-au primit cu bucurie pe Mântuitor. Începând din seara Duminicii de Florii, intrăm în săptămâna Sfânta a Patimilor care va culmina cu Sfânta zi de Joi, când a avut loc Cina cea de taină, şi cu Vinerea Mare, când a fost răstignit Iisus.

Floriile. „Floriile“ reprezintă termenul popular al sărbătorii, amintind de o veche serbare romană de la începutul primăverii – „Floralia“. După slujba de dimineaţă de la biserică, ramurile sfinţite şi binecuvântate de salcie sunt aduse acasă şi se ating cu ele copiii, ca să crească mari şi frumoşi. Sunt păstrate la icoane, la porţi, la grinda casei, pe morminte sau puse într-un loc curat, fiind folosite în decursul anului în gospodărie. Alteori, crenguţele de salcie sfinţite se plantează undeva în grădină. Se spune că ele vindecă animalele bolnave sau aduc o recoltă mai bogată. Cele puse la icoană se păstrează tot anul şi se folosesc ca leac împotriva relelor care ar putea lovi casa şi familia.

Floriile. Târg de Florii la Muzeul Țăranului

Floriile. Ca în fiecare primăvară, în preajma Floriilor, Muzeul Țăranului își așteaptă vizitatorii la un târg cu meșteri chemați din toate colțurile țării. Veți avea prilejul să-i întâlniți de vineri, 22 aprilie, până duminică, 24 aprilie 2016, de la orele 10 dimineața până la 6 seara.

Floriile. Pe lângă multele și măruntele lucruri meșteșugite cu sârg și încărcate cu semne și înțelesuri, pe care le veți putea neguțători, veți avea prilejul ca timp de trei zile, să-i cunoașteți și să stați la taifas cu cei care le-au făurit: olari, cioplitori, lingurari, pielari, rudari, iconari, dar și încondeietoare, țesătoare, cusătorese, împletitoare.

Floriile. Ouă încondeiate, icoane, obiecte din lemn, ceramică, țesături, jucării, instrumente muzicale, podoabe, mobilier pictat și alte obiecte frumoase vor putea fi tocmite și târguite la Muzeul de la Șosea.

Iar pentru a vă pune stomacul la cale găsiți: cozonaci, cofeturi din Teleorman, turtă dulce de Harghita, miere de albine, polen și propolis, ierburi de leac, pălincă și dulceață.

Floriile. Obiceiuri din bătrâni:

Floriile. Se zice că în vremea de demult o femeie avea un băiat, și băiatul acela se numea Lazăr, și era slab și dorea să mănânce plăcinte.

Floriile. Însă mama lui n-avu când să facă și să îi dea plăcinte de mâncat, și Lazăr muri de dorul plăcintelor. Și ziua, în care a murit el, era o zi e sâmbătă.

Floriile. Mama lui, văzând aceasta, se întristă și începu a plânge și a zice:

— Să nu fie iertată de Dumnezeu femeia aceea, care nu face în Sâmbăta lui Lazăr plăcinte.

media-149113773985758300Floriile. Și de atunci fac femeile întotdeauna în Sâmbăta lui Lazăr plăcinte.

În ziua de Florii se face dezlegare la pește. Deși se află în post, în această zi mănâncă pește chiar și oamenii săraci, că e slobozenie.

Floriile. Ca să se ferească roadele de piatră, podgorenii leagă primăvara viță de vie cu salcie de la Florii sau îngroapă un ou roșu din Vinerea Mare.

De Florii se umple ciubărul cu fiertură de pădureț și sovârf care servesc la încondeierea ouălor de Paști.

Floriile. Ouăle se vopsesc în roșu, galben, verde, albastru și negru. Cele negre înseamnă chinul și durerea lui Hristos.

Ouăle încondeiate se mai numesc: împistrite, picate, scrise sau muncite.

Floriile. Diavolul întreabă mereu două lucruri: de se mai scriu ouă pe pământ și de mai sunt colinde-n sat. Când nu se vor mai scrie ouă și nu vor mai fi colinde, atunci și el va apărea.

Floriile. De Florii işi sărbătoresc ziua onomastică toti cei care la botez, au primit nume de flori.

Floriile. Sâmbăta dinaintea Floriilor este dedicată comemorării morţilor. Ziua aceasta este numită şi Moşii de Florii sau Lazărul, obişnuindu-se ca femeile să facă „plăcinte lui Lazăr“ şi să le dea de pomană. La sate, femeile nu torc deloc, pentru ca nu cumva morţii, care aşteaptă la poarta Raiului, să revină pe pământ, să se îmbăieze. Despre Lazăr circulă mai multe legende, fiecare regiune având specificul ei. În una dintre acestea, Lazăr moare după ce a poftit la nişte plăcinte pe care mama lui nu a putut să le facă, pentru că torcea.

Floriile. La sate, pe vremuri, se practicau de Florii câteva obiceiuri păgâne. La miezul nopţii dinspre Florii, fetele fierbeau apa cu busuioc şi cu fire de la ciucurii unei năframe furate de la înmormântarea unei fete mari. În Duminica de Florii, ele se spălau cu această apă pe cap, aruncând-o apoi la rădăcina unui pom fructifer, sperând că în acest fel să le crească părul frumos şi bogat. În alte locuri, oamenii nu se spală pe cap în această zi tocmai ca să nu încărunţească la fel ca pomii în floare. Se crede că cel care înghite trei mâţişori întregi in ziua de Florii nu va suferi tot anul de dureri de gât. Tot la sate exista credinţa potrivit căreia dacă aprinzi mâţişori şi afumi casa cu ei când este furtună, căminul va fi ferit de fulgere. În ziua de Florii nu se lucrează, iar în toate casele de la sate se coc pâini din făină de grâu împletite şi ornate cu cruci, care se dau de pomană la săraci.

Floriile. Se spune că aşa cum va fi vremea de Florii, aşa va fi şi de Pasti.

36864-xlFloriile. În unele sate din Ialomiţa se mai păstrează încă obiceiul de a colinda de Florii. În Sâmbăta Floriilor copiii colindă cu crenguţe de salcie sfinţite la biserică de preotul satului, apoi merg la fiecare casă, cântă şi urează de bine şi sănătate. Glasuri curate de copii povestesc peste vremuri despre Iisus. Cel primit cu slavă şi ramuri de măslin şi finic în Ierusalim de aceleaşi mulţimi care peste o săptămână aveau să-l răstignească. Ca de fiecare dată când vin colindătorii gazdele primesc copii cu drag. Îi ascultă şi îşi împodobesc împreună casa cu salcie sfinţită, se bucură şi speră. Speră şi spun cu credinţă: „Vă aşteptăm şi la anul!“. Aşa cum îşi amintesc bătrânii satului, plata pentru colindători erau ouăle albe, nefierte. Tocmai bune pentru pregătitul Sfintelor Paşti, scrie traditieialomita.ro.

Floriile. Conform profetiilor prezente in Vechiul Testament, Iisus isi pregateste singur intrarea ca sa fie recunoscut ca fiind Mesia, dupa cum insusi Legea spunea. Mantuitorul este aclamat de o sumedenie de credinciosi care aveau in maini ramuri de maslin si de finic. Acestia, vazandu-L, au inceput sa strige: „Osana! Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului.” Credinciosii rosteau aceste cuvinte deoarece simteau ca Dumnezeu s-a pogorat din Ceruri si a venit pe pamant pentru a-i mantui.

Floriile. Toate aceste aspecte au fost mentionate pentru prima oara in secolul al IV-lea de catre Sfantui Epifanie, caruia i-au fost atribuite doua predici la aceasta sarbatoare, si pelerina apuseana Egeria, care descrie aceasta sarbatoare in insemnarile ei de calatorie. Aceasta descrie modul in care era celebrata aceasta sarbatoare. In acea perioada, Duminica Floriilor era cunoscuta sub numele de Duminica aspirantilor sau candidatilor la botez. I-a fost atribuita acest nume datorita faptului ca, cei care urmau sa mearga cu mare solemnitate la episcop sa ii ceara binecuvantarea de a lua parte la botez, trebuiau sa invete Simbolul credintei (Crezul). De asemenea, Duminica Floriilor a mai fost cunoscuta si sub numele de duminica gratierilor deoarece, imparatii ofereau gratieri ca un mod de a cinsti aceasta sarbatoare importanta.

Floriile. In zilele noastre, oamenii obisnuiesc sa mearga la biserica cu prilejul acestei sarbatori pentru a sfinti crengi de salcie care urmeaza sa fie puse la usi, geamuri sau chiar la porti. Motivul pentru care credinciosii fac acest lucru are de-a face cu credinta lor ca astfel sunt aparati de boli si apara casele credinciosilor de evenimente rele. Din seara de duminica, bisericile incep sa savarseasca slujbe numite denii. In aceste slujbe putem regasi toate momentele remarcabile din viata Mantuitorului nostu de la intrarea Acestuia in Ierusalim si pana la Invierea Sa din morti.

Floriile. Nu in ultimul rand, ziua de Florii reprezinta si ultima saptamana a Postului Pastilor sau Saptamana Patimilor, timp in care crestinii fac pregatiri pentru intampinarea marii sarbatori a Invierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Floriile. Duminica Floriilor marcheaza inceputul Saptamanii Patimilor, dar traditia precrestina atribuie acestei zile semnificatia renasterii naturii.

Floriile. De Florii este dezlegare la peste.

Floriile. Prima atestare documentara a sarbatorii de Florii dateaza din secolul al 4-lea, cand sf. Epifanie scrie doua predici pentru aceasta ocazie. Tot referitor la sec. IV, pelerina Etheriei relateaza modul in care Floriile erau sarbatorite la Ierusalim si face prima mentiune a sfintirii ramurilor de salcie in biserici, in evocarea bucuriei intampinarii Mantuitorului.

Floriile. In Evul Mediu, Floriile mai erau denumite duminica aspirantilor sau a candidatilor (persoanele nebotezate se duceau la episcop si cereau botezul) ori duminica gratierilor, pentru ca diriguitorii acordau gratieri pentru condamnati.

floriileFloriile. Imparatii Bizantului si domnitorii ortodocsi din rasarit celebrau Floriile cu fast. La sarbatoare participa intreaga curte.

Floriile. In Romania, Floriile imbina semnificatia evenimentului biblic cu traditii populare care isi trag radacinile din antichitatea traco-pontica.

Floriile. Conform acestor traditii, ramura de salcie simbolizeaza innoirea, primavara, renasterea naturii. Se planteaza rasaduri, iar manunchiul de matisori infipt in pamant este menit sa aduca ocrotirea plantelor. In unele regiuni din sudul tarii, femeile colinda aproape ca la sarbatorile de iarna.

Floriile. Ramurile de salcie sfintita se pun la tocurile usilor si ferestrelor, la streasina, la intrarea in grajd, la icoane, ori chiar pe morminte. Se crede ca, dupa sfintire, salcia aduce liniste si prosperitate in camine.

Floriile. Apicultorii bucovineni isi „binecuvanteaza” stupii cu ramuri de salcie. In alte zone, salcia are rolul de a imprastia norii de grindina sau de a tamadui boli precum durerea de spate.

Floriile. In seara de Florii incep slujbele deniilor, care vor continua in saptamana Patimilor. Deniile sunt slujbe de dimineata tinute seara. Aducand lumina diminetii in intunericul serii, ele au rolul de a-l pregati pe crestin sa treaca de la intunericul pacatului la lumina credintei.

Floriile. Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor (ramurile de palmier sau finic, cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, n.r.) este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc. Menţionată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregăteşte pe credincioşii ortodocşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.

Floriile. Totodată Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti, cunoscută sub numele de „Săptămâna Mare”, după cele 40 de zile de post. Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi începe Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioşii îl „petrec” pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere, a explicat pentru Mediafax părintele Constantin Stoica.

Floriile 2016. De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.

Floriile. Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.

Floriile. Sâmbăta din ajunul sărbătorii este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru sufletele celor decedaţi, încheindu-se acum Sărindarele, adică pomenirea morţilor făcută în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

Floriile. Sărbătoarea Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creştinătate, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii.

Floriile. În fiecare an de Florii se fac procesiuni, acestea rememorând intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim, după ce cu o zi înainte îl înviase pe Lazăr din morţi. Mulţimea era atât de uimită de minune, încât era convinsă că a venit vremea regelui prevestit de profeţi. „Osana!”, îi strigau pruncii, iar oamenii toţi adunaţi pe drum aşterneau în faţa Domnului hainele lor şi veneau să-L întâmpine cu ramuri de finic. Blând şi smerit, Iisus a intrat în cetate pe mânzul asinei. Acum, peste veacuri, pelerinii refac, pe jos, drumul triumfal, cu tristeţea care premerge Patimile Domnului, dar şi cu bucuria care prevesteşte Învierea Sa, mai spune părintele Stoica.

Floriile. În prescripţiile iudaice se arăta că fiecare evreu trebuie să meargă măcar o dată pe an la Templul din Ierusalim, pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu. Venirea lui Iisus cu o săptămână înainte de patimile sale şi de Învierea sa din morţi au fost profeţite cu mai bine de patru sute de ani înainte de sfântul proroc Zaharia, prin cuvintele „Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”.

Floriile. La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în „Constituţiile Apostolice” – document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (407), de Sfântul Epifanie de Salamina (403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.

Floriile. Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea era celebrată deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim. Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât şi de măslin şi de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care se desfăşura pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul. Obiceiul ca însuşi conducătorul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române.

Floriile. În timpul secolelor al VI-lea şi al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (636). Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.

Floriile. Intrarea în Ierusalim

Ce-sarbatorim-in-Duminica-FloriilorFloriile. Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toţi cei patru evanghelişti, Ioan, Luca Matei şi Marcu. Noul Testament relatează faptul că apostolii au întins hainele lor pe asin, pe ele şezând Mântuitorul în timpul acestei procesiuni. Acest gest a fost interpretat de Sfinţii Părinţi ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va aduce la ascultare toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez.

Floriile. După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi. Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.

Floriile. Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrând în oraş călare pe un măgar fiind întâlnite frecvent în pictură.

Floriile. Sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim a fost suprapusă peste cea a zeiţei romane a florilor, Flora, de unde şi denumirea populară pe care a primit-o. Astfel, pe lângă sărbătoarea creştină a intrării Mântuitorului în Ierusalim au apărut şi nenumărate obiceiuri şi tradiţii, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe de sorginte păgână.

Floriile. De exemplu, de Florii se obişnuieşte să se facă „de ursită”, astfel că fetele aflau, prin diverse procedee, dacă se vor căsători sau nu în acel an. Tot de Florii, mărţişorul purtat până în această zi se pune pe ramurile unui pom înflorit sau pe un măceş, iar zestrea se scoate din casă pentru aerisire.

Floriile. Înaintea sărbătorii, fetele nemăritate din Banat şi Transilvania obişnuiesc să pună o oglindă şi o cămaşă curată sub un păr altoit. După răsăritul soarelui, aceste obiecte sunt folosite în farmece pentru noroc în dragoste şi sănătate.

Floriile. De asemenea, la miezul nopţii se fierbe busuioc în apă, iar dimineaţa fetele se spală pe cap cu această fiertură, ca să le crească părul frumos şi strălucitor. Ce rămâne se toarna la rădăcina unui păr, în speranţa că băieţii se vor uita după ele, ca după un copac înflorit.

Floriile. În popor se mai spune că cine îndrăzneşte să se spele pe cap în ziua de Florii fără apă descântată şi sfinţită riscă să albească.

Floriile. La toate popoarele creştine pot fi întâlnite diferite obiceiuri, unele chiar similare celor de la noi, majoritatea având în prim-plan palmierul sau salcia. Aceste tradiţii nu au nimic în comun cu spiritul creştinesc al praznicului Intrării Mântuitorului în Ierusalim.

Floriile. Creştinii prăznuiesc Intrarea Mântuitorului în Ierusalim participând la Sfânta Liturghie, împodobind cu ramuri de salcie sfinţită icoanele, uşile şi ferestrele gospodăriilor lor şi păstrând rânduiala postului. Aceste ramuri sfinţite se păstrează peste an, fiind folosite cu credinţă la tămăduirea diferitelor boli. Oamenii obişnuiesc şi să înfigă aceste ramuri în straturile proaspăt semănate, să le pună în hrana animalelor sau să le aşeze pe morminte. Ramurile verzi simbolizează castitatea, dar şi renaşterea vegetaţiei, amintind totodată de ramurile cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, în această zi.

Floriile. În sâmbăta dinaintea Floriilor, femeile din unele zone ale ţării aduc ofrandă de pomenire a morţilor împărţind plăcinte de post. Tot în sâmbăta Floriilor se mai făcea un ceremonial complex numit Lazăriţa, după modelul colindelor, la care participau doar fetele. Una dintre fete, numită „Lazăriţa”, se îmbraca în mireasă şi colinda, împreună cu celelalte, în faţa ferestrelor caselor unde erau primite. Lazăriţa se plimba cu paşi domoli, înainte şi înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazar sau „Lazărica”: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunză, moartea neaşteptată prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului neînsufleţit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc şi aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.

Floriile. În trecut, ramura de salcie sfinţită era folosită şi în scopuri terapeutice. Oamenii înghiţeau mâţişori de pe ramura de salcie pentru a fi feriţi de diferite boli, iar bătrânele se încingeau cu salcia ca să nu le mai doară şalele.

Floriile. De asemenea, exista şi obiceiul ca părinţii îi lovească pe copii cu nuieluşa de salcie când veneau de la biserică, pentru a creşte sănătoşi şi înţelepţi.

Floriile. De Florii, arabii aprind candele, împodobite cu flori, pe care le pun printre frunze de palmier, iar grecii împletesc cruci din tulpini. La popoarele slave este obiceiul ca cei apropiaţi să îşi dăruiască ramuri de salcie în această zi.

Floriile. Uumblatul cu „Lăzărelul“ este un obicei răspândit în Muntenia şi în partea sudică a ţării. Unul din colindele cântate de fetele care umblau cu Lăzărelul era „Vin Floriile cu soare şi soarele cu Florii. Ce păcat de cel ce moare, fericiţi sunt cei ce-s vii!“. Acest obicei, întâlnit în ţara noastră în Muntenia şi Dobrogea este întâlnit într-o zonă mai vastă a sud-estului Europei.

Floriile. Salcia sfinţită apără gospodăria

Floriile. Salcia este nelipsită la sărbătoarea Floriilor, din satul tradiţional. Salcia este sfinţită la biserică, apoi este utilizată în gospodărie. „Se punea salcie la ferestrele caselor, apoi se punea la icoane, în nici un caz nu se arunca. De asemenea, mâţişorii care sunt la salcie în această perioadă erau foarte preţuiţi“, a precizat Victor Munteanu, şef de secţie la Muzeul Etnografic al Moldovei, potrivit evz.ro.

Floriile. Aşa cum arată muzeograful, „salcia este folosită în special în două mari obiceiuri de primăvară, de Blagoveştenie sau Buna Vestire şi de Florii. Este o plantă care se află în splendoarea ei tocmai în această perioadă şi care substituie palmierii care nu se găsesc în spaţiul nostru geografic“, a arătat Victor Munteanu care a adăugat că astfel de substituiri se regăsesc şi în alte zone geografice.

Floriile. De asemenea, „un obicei care ce s-a păstrat şi este des întâlnit este împodobirea gospodăriei cu crenguţe de salcie care se agaţă la poartă sau în alte locuri, iar după ce trec sărbătorile pascale ele se pun la icoană, unde se pătrează pe tot parcursul anului“, a arătat Victor Munteanu.

Floriile. După ce ramurile de salcie erau sfinţite la biserică, mâţişorii erau împărţiţi la oameni. Salcia era nelipsită din pomana care se face la Moşii de Florii: „Erau duse la biserică şi ramuri de salcie dar şi de răchită care erau duse apoi în cimitir“, după cum a menţionat muzeograful, care a adăugat că „în Moldova, din crenguţele de Salcie sfânţită se făceau coroniţe care se agăţau după Paşte în pomii fructiferi, pentru belşug“.

Floriile. Un obicei întâlnit de Florii este ca persoanele sau copiii care nu au participat la slujba de la biserică să fie lovite, acasă, cu ramurile de salcie, de către cei care au fost la slujbă în timp ce se spune „Nu te pălesc eu, ci te pălesc mâţişorii ca să nu uiţi că de azi într-o săptămână e Paştele“.

Floriile. Ajutor pentru Maica Domnului

Sunt mai multe legende privind salcia şi utilizarea acesteia în procesiunea de Florii. Una dintre legende povesteşte cum Maica Domnului, grăbindu-se spre locul unde era Fiul ei răstignit, a ajuns la malul unei ape curgătoare vijelioase. Acolo, ea s-a rugat la toate plantele din jur să o ajute să treacă apa, însă nici una dintre ele nu s-a îndurat de lacrimile ei, cu excepţia salciei care şi-a aplecat o creangă şi a ajutat-o să treacă pe malul celălalt. În semn de mulţumire, Maica Domnului a hotărât ca ramurile de salcie să fie duse la biserică, în ziua de Florii.

Floriile. Ramurile de salcie erau utilizate şi de apicultorii care înconjurau cu ele stupii, în timp ce ţăranii îngropau mâţişorii în brazdă, pentru a asigura o recoltă bogată. Mâţişorii erau folosiţi şi pentru a împodobi icoanele, uşile, ferestrele, intrările în grajduri sau în orice altă anexă gospodărească. De asemenea, se puneau la fântâni, pentru a asigura prospeţimea apei.

Floriile. Plăcinte sau pâine, pomana din Sâmbăta Floriilor

Floriile. Tot în sâmbăta Floriilor se fac multe copturi, Sâmbăta lui Lazăr fiind o zi de comemorare a morţilor, de pomenire, în care se merge la cimitir. „Se fac copturi, fie plăcinte, fie azimă, pe care femeile le dau de pomană în Sâmbăta Floriilor. În unele zone se face câte o pâine specială pentru fiecare membru al familiei“, a spus Victor Munteanu, care a adăugat că înainte, familiile erau formate din mai mulţi membri, şapte, opt persoane, astfel că era o treabă migăloasă pentru stăpâna casei să pregătească pentru fiecare câte o astfel de pâine: „Acestea se făceau diferit pentru fiecare membru al familiei, în funcţie de statutul pe care îl avea. Într-un fel arăta pâinea pentru tată, capul familiei, într-un fel pentru mamă, sau pentru mezinul familiei. De asemenea, într-un fel arăta pâinea pentru flăcăi şi într-un fel arăta pentru fiice“.

Floriile. La Moşii de Florii, femeile fac şi plăcinte pe care le împart mai ales săracilor, fiind pomenit astfel şi Lazăr. De asemenea, plăcintele mai erau date mamelor cu copii mici. În unele zone, se face, în Sâmbăta Floriilor, şi parastasul lui Lazar, aici fiind inclus şi colindul fetelor care primesc ouă şi pe care apoi le

Floriile. În Bucovina este obiceiul ca ramurile de salcie să fie făcute coroniţă şi să se aşeze pe straturile din grădină, «ca să rodească mai bine şi să nu le mănânce gândacii». Nici stupii nu sunt ocoliţi, mlădiţele fiind capabile «să sfinţească stupii» şi albinele «să strângă mai multă miere». În Muntenia, coroniţele de salcie se pun în livezi, pe pomii fructiferi, pentru un rod mai bogat. Tot pentru prolificitate, la «Sângiorgi» (Sf. Gheorghe) coroniţele de salcie sunt aşezate pe gura găleţilor în care se mulg vacile. Mlădiţele de salcie sfinţite de Florii capătă virtuţi protectoare şi tămăduitoare.

Floriile. O altă categorie de practici arhaice aduc în atenţie proprietăţile terapeutice ale salciei. Înghiţitul «mâţişorilor» de îndată ce se ieşea din biserică după slujba de Florii reprezintă o profilaxie eficientă pentru a nu mai suferi de «gâlci» (amigdalită) şi a «fi sănătos tot anul, ca florile». Vitele erau şi ele lecuite de diverse afecţiuni, tot cu ajutorul ramurilor de salcie sfinţite. Fie că animalele erau stropite cu agheasmă, fie că erau afumate cu «mâţişori» arşi, fie că ramurile se tocau şi li se dadeau împreună cu tărâţele ca hrană, credinţa era că ele astfel se vor lecui…

Floriile. Virtuţile apotropaice (protectoare) ale ramurilor de salcie sunt cel mai bine conservate în memoria oamenilor. Fiecare creştin ştie că aceste ramuri sfinţite, aduse acasă, trebuiesc puse la icoane (Muntenia, Oltenia, Transilvania) şi păstrate astfel peste an. În Moldova este credinţa că «mâţişoarele» nu trebuie însă duse în casă, «că atunci moare cineva din acea casă» (credinţă izvorâtă dintr-o contaminare slavă cu simbolismul negativ al salciei). Pentru acest motiv, bucovinenii aşază ramurile afară, la streaşina casei, sau într-un alt loc ferit, ca să le aibă la îndemână atunci când vor avea nevoie.”

Floriile. Practicile cu funcţie de purificare a spaţiului vital şi de alungare a forţelor malefice cu ajutorul ramurilor de salcie determină diverse comportamente rituale, diferenţiate zonal. „În Transilvania, Banat şi Muntenia casele se afumă cu ramuri de salcie arse, pentru a feri gospodăria de foc «şi alte rele». Când tună şi fulgeră sau este vijelie, moldovenii aprind aceste mlădiţe şi se roagă, pentru a opri stihiile dezlănţuite ale naturii. Când grindina ameninţă semănăturile, oamenii ard «mâţişori» de salcie fie în gospodărie, fie chiar pe hotar, pentru a împiedica înaintarea norilor aducători de piatră.

Floriile. Multe ar mai fi credinţele şi obiceiurile românilor legate de cinstirea ramurilor de salcie. Martori vizuali de spiritualitate străveche, aceste mlădiţe înverzite şi sfinţite în Duminica Floriilor aduc peste veacuri dovada bivalenţei sacre a acestui arbore. Pe de o parte descoperim că ramurile de salcie, «mâţişoarele», continuă să fie şi astăzi emblema sărbătorii creştine a miracolului Învierii lui Lazăr, iar pe de altă parte prin simbolismul legat de practicile terapeutice aprotopaice (purificatoare/protectoare) şi de fertilitate, ramurile fac trimitere la arhaice ritualuri dendrologice”.

Silvia ANDREI

DUMINICA A VI-A DIN POST — A FLORIILOR

Scrisă de P.S. CALINIC Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

 

Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului Iisus Hristos este un praznic împărătesc care îşi are o motivaţie nou-testamentară (Matei 21, 1-11; Marcu 11, 1-11; Luca 19, 28-40 şi Ioan 12, 12-18). Desigur, sărbătoarea a fost anticipată în Vechiul Testament. Profetul Zaharia zice: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zaharia 9, 9). Evenimentul are înţeles mesianic. Din păcate, Apostolii nu l-au înţeles (Ioan 12, 16).

APR 1 cu 1 SPECIAL calinic_botosaneanulSărbătoarea aparţine secolului al IV-lea. Deşi nu este menţionată în Constituţiile apostolice, Sfântul Epifanie de Salamina (310/320-403), Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), Sfântul Ambrozie al Milanului (340-397) şi Sfântul Chiril al Ierusalimului (315-386) au alcătuit predici în cinstea acestei sărbători, iar pelerina apuseană Egeria — în jurnalul ei de călătorie (381-384) — descrie felul în care se sărbătoreau Floriile la Ierusalim, spre sfârşitul secolului al IV-lea.

În Apus, primele menţiuni legate de sărbătoarea în discuţie se găsesc la Sfântul Isidor de Sevilla (560-636). Ele aparţin secolelor al VI-lea şi al VII-lea. Era cu şase zile înaintea Paştilor iudeilor, sâmbătă 8 Nissan / 1 aprilie, din anul 30 d.Hr., când Iisus, părăsind Ierihonul, s-a dus în Betania, localitate situată cam la 3 km de Ierusalim, în casa lui Lazăr, cel „pe care îl înviase din morţi” (Ioan 12, 1). Marta şi Maria, surorile lui Lazăr, în semn de aleasă recunoştinţă, au făcut cină. Masa se dădea în cinstea lui Iisus, dar şi a învierii lui Lazăr. Lazăr era printre cei care şedeau la masă cu Iisus (Ioan 12, 2). Maria, sora lui Lazăr, în timpul cinei, „a luat o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului” (Ioan 12, 3). Prin fapta sa, Maria Îl recunoştea pe Iisus ca Mesia. Îl recunoştea în El pe Dumnezeu. Generozitatea Mariei exprimă recunoştinţa faţă de Acela care-i făcuse atâta bine înviindu-i fratele şi vestindu-i cuvintele vieţii veşnice.

Gestul Mariei i-a atras atenţia lui Iuda Iscarioteanul, care s-a revoltat, zicând: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să se fi dat săracilor?” (Ioan 12, 5). În faţa iubirii şi a sfinţeniei se cuvinea un alt comportament. Din păcate, Iuda măsura preţul iubirii de Dumnezeu în dinari. Ura demonizează. Atitudinea lui pusă pe seama săracilor era doar un pretext: „Iar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea” (Ioan 12, 6).

Iuda era îngrijorat de faptul că se terminau economiile şi nu mai avea de unde sustrage în interes personal. Iisus, cunoscându-i vicleşugul, i-a spus: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea” (Ioan 12, 7-8).

Mulţimile Îl îmbulzeau. Ecoul minunii învierii lui Lazăr — mort de patru zile — a scos din sărite pe inamicii declaraţi ai lui Hristos (Ioan 11, 47-53). Aşa că Mântuitorul, ca să evite conflictul cu arhiereii şi fariseii poporului, a preferat să se retragă, împreună cu Apostolii, în cetatea Efraim, aşteptând venirea Paştilor; erau cele din urmă Paşti pe care avea să le mai prăznuiască în zilele petrecerii Sale în trup (Ioan 11, 54). Mulţimile, care s-au urcat la Templu, aflând de tensiunea ivită, se întrebau: „Ce vi se pare? Oare nu va veni la praznic?” (Ioan 11, 56). Iisus, contrar faptului că „arhierii şi fariseii dăduseră porunci, că, dacă va şti cineva unde este, să dea de veste, ca să-L prindă” (Ioan 11, 57), în ziua de 9 Nissan / 2 aprilie s-a dus la Ierusalim. Era un Ierusalim vinovat de omorârea propriilor prooroci. Însă, când au ajuns în Betania, nu departe de Ierusalim, lângă Muntele Măslinilor, Iisus a trimis pe doi dintre ucenicii Săi în satul numit Betfaghe ca să-I aducă mânzul unei asine, pe care nu-l mai încălecase nimeni (Marcu 11, 2; Luca 19, 35; Ioan 12, 14). Sfântul Evanghelist Matei spune că ucenicii au adus lui Iisus asina şi mânzul acesteia, peste care şi-au pus hainele lor drept aşternut (Matei 21, 7 şi Marcu 11, 7). La vechii evrei era tradiţia de a se folosi de asini în călătorii sau la momente festive (Judecători 10, 4; II Regi 17, 23). Iisus a preferat asinul, simbolul blândeţii şi al păcii, în locul cailor războinici. De altfel era împlinirea unei profeţii, care zice: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zaharia 9, 9).

Asina simboliza poporul ales, iar mânzul neamurile, care spre deosebire de poporul ales, care se leapădă de Hristos, Îl primesc pe Hristos, spune Sfântul Nicolae Velimirovici. Neamurile sunt conştiente de faptul că fără Hristos nu se poate intra în Împărăţia cerurilor.

Şi „mulţime multă care venise la praznic, auzind că Iisus vine la Ierusalim” (Ioan 12, 12), spune naratorul, îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau ramuri de finic, semne ale biruinţei vieţii asupra morţii, pe care le aruncau la picioarele Lui (Marcu 11, 8). Aparent, era o primire de bun simţ. Cu privire lahainele pe care le aşterneau, spune Sfântul Teofilact al Bulgariei că „îi aşterneau toată podoaba faptelor bune”.

Palmierul, sau cum i se spune în greceşte phoínix, se găsea atât în oazele deşertului (Ieşirea 15, 27), cât şi în muntele lui Efraim (Judecători 4, 5). Pe vremea aceea, palmierul era un fel de drapel al poporului ales.

Cât priveşte gesturile lor, ele erau specifice tradiţiei iudaice (I Macabei 13, 51). Înţelesul duhovnicesc al stâlpărilor este surprins în mărimurile Utreniei Duminicii Floriilor: „Veniţi şi voi cu pruncii să aducem lui Dumnezeu credinţă, ca nişte ramuri de finic, şi dragoste, ca nişte stâlpări”. Mulţimile fluturau ramurile de finic în strigăt de psalm: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13; Psalmi 117, 26).

Osana înseamnă „ajută-ne” (Doamne); miluieşte-ne. Era mărturisirea manifestă a identităţii lui Hristos. Strigătul în sine era expresia bucuriei mulţimilor, a copiilor şi a ucenicilor, care lăudau pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră (Luca 19, 37). I se făcea astfel o primire de prooroc. Au şi spus: „Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii” (Matei 21, 11). Numai că Iisus era mai mult decât un prooroc; El era Fiul lui Dumnezeu întrupat! În repetate rânduri le-a spus acest adevăr: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30); sau „Cel care M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9); sau „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine” (Ioan 14, 11).

Pe fondul acestor strigăte, unii dintre fariseii din mulţime, deranjaţi de atmosfera creată, au încercat să le oprime bucuria, zicându-I: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii”. Prin atitudinea lor, fariseii se împotriveau evidenţelor. Atunci Iisus, răspunzând, a zis: „Zic vouă: Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga” (Luca 19, 39-40). Da! Pietrele au strigat, strigă şi vor striga până-n veacul vecilor. Ierusalimul stă mărturie în acest sens. Iisus deranja întreaga structură socială a Israelului. Era considerat o persoană ingrată, a cărei prezenţă trebuia înlăturată neîntârziat. Fiecare îşi justifica nemulţumirea în felul său. De aceea, din ziua intrării Sale în Ierusalim, intrigile urzite până atunci împotriva lui Iisus au început să se intensifice. Era o primire din interes.

Aşa se şi explică faptul că, unii dintre ei — cei mai zeloşi, dintre care făcea parte şi Iuda — au fost indignaţi când au constatat că Iisus nu era interesat de tronul lui Israel, ci mai mult de Templu, pe care dorea să-l cureţe de lucrurile ce îl întinau. Pentru ingrata lor atitudine — şi mai ales pentru că mai-marii transformaseră Templul copilăriei Sale în peşteră de tâlhari — Hristos n-a fericit Ierusalimul, ci l-a plâns: „Vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile şi te vor face una cu pământul şi pe fiii tăi care sunt în tine şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale” (Luca 19, 43-44). Lucru care de altfel s-a şi împlinit, în anul 70 d.Hr., confirmând — dacă mai era nevoie — încă o dată că Iisus este Mesia cel aşteptat. Ştiut este faptul că, după 143 de zile de asediu, început chiar de Paştile iudaic, în anul 70 d.Hr., armata romană, comandată de generalul Titus, a înfrânt rezistenţa iudeilor, distrugând oraşul în totalitate, încât, potrivit profeţiei, nu a mai rămas piatră pe piatră.

După o scurtă vizită la Templu, Iisus, privind toate în jur, a plecat spre seară, cu cei doisprezece, spre Betania. Deşi Mântuitorul le-a vorbit Apostolilor în trei rânduri despre Sfintele Sale Patimi, momentele fiind consemnate de Sfinţii Evanghelişti Matei (16, 21 şi 17, 22-23) şi Marcu (10, 33-34), Apostolii, „(Acestea) nu le-au înţeles (ucenicii Lui) la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că acestea I le-au făcut Lui” (Ioan 12, 16).

Duminica Floriilor vrea să ne arate felul în care ar trebui să-L primim pe Hristos în sufletul nostru. Dacă cei din Ierusalim îşi aşterneau hainele, însoţite de ramurile de palmier, finic, măslin şi salcie, noi ar trebui să Îi aşternem stâlpările virtuţilor noastre dobândite în timpul Postului Mare. Avându-L pe Hristos în viaţa noastră, ne vom învrednici negreşit de o împreună-vieţuire cu El în viaţa cea veşnică, adică în Ierusalimul cel ceresc a cărui lumină este Hristos şi ale cărui porţi nu se vor mai închide ziua, căci noapte nu va mai fi acolo (Apocalipsa 21, 23-25). Este ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel celor din Tesalonic: „… sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului” (I Tesaloniceni 5, 5). Da, fără Hristos totul este întuneric. Fără Hristos, existenţa noastră este o noapte eternă. Doar în Hristos suntem totul şi cu Hristos avem totul!

 

Floriile – Praznicul Împărătesc al Intrării Domnului în Ierusalim

Sărbătoarea Intrării Domnului Nostru Iisus Hristos în Ierusalim este unul dintre cele mai importante Praznice Împărăteşti din cursul anului bisericesc. Este cunoscută în popor sub denumirea de Florii.

floriile_2018_47001400Se pare că termenul de „Florii” ar veni de la latinescul „floralia” sau „florilia”, sărbătoarea florilor, avându-şi originea în antichitatea păgână, mai exact de la sărbătoarea închinată în cinstea zeiţei Flora, care avea loc primăvara. Creştinismul extinzându‑se cu repeziciune, este bine cunoscut faptul că anumite reminiscenţe ale religiilor păgâne au rămas în tradiţia popoarelor convertite.

În Bucovina, această sărbătoare se mai numeşte „Duminica Stâlpărilor”, în amintirea faptului că Mântuitorul Hristos a fost întâmpinat cu stâlpări, ramuri de finic şi măslin („stâlpare” înseamnă ramuri înverzite).

Părintele profesor Ene Branişte aminteşte faptul că această sărbătoare se mai numea şi „Duminica Aspiranţilor” la Taina Botezului, deoarece, în această zi, catehumenii (candidaţii la botez), care fuseseră admişi la botez, mergeau la episcop pentru a primi Crezul spre învăţătură. Această duminică a purtat şi denumirea de „Duminica Graţierii”, pentru că în cinstea ei împăraţii acordau graţieri.

Biserica vede în această sărbătoare biruinţa vieţii asupra morţii, prin învierea lui Lazăr cu o zi înainte, dar şi prin propria Înviere, precum şi biruinţa Împărăţiei Lui Dumnezeu şi acceptarea de către oameni a singurului lor rege – Iisus Hristos – Mesia. Intrarea solemnă în oraşul sfânt a fost, în timpul vieţii Lui Iisus, singurul triumf vizibil; până atunci El a refuzat în mod voluntar orice tentativă de a fi slăvit şi doar cu şase zile înainte de Paşte acceptă nu doar de bună voie, ci provocând El însuşi evenimentul. Împlinind cuvântul profetului Zaharia: „iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”. El a arătat clar că a vrut să fie recunoscut ca Mesia, Regele şi Salvatorul lui Israel. Istorisirea din Evanghelie subliniază într-adevăr trăsăturile mesianice ale evenimentului: ramuri de palmier şi de măslin, cântarea Osana, aclamarea Sa ca Fiu al lui David şi Rege al lui Israel, arată primirea unui Împărat: Împăratul Cerului şi al Pământului. Este păcat că evreii nu L-au primit ca pe Cel ce are stăpânire asupra vieţii şi a morţii, ci L-au văzut ca pe un eliberator din robia romană şi din cea a propriilor cârmuitori corupţi, iar când au constatat lucrul acesta L-au „ucis pe nedrept”. Dar El avea să Învieze.

                          Floriile – eveniment biblic

Sărbătoarea pe care o prăznuim de Florii se bazează pe evenimentul biblic relatat de toţi cei patru evanghelişti. Iată textul din Evanghelia după Matei, care este şi textul pericopei evanghelice citite în Duminica Floriilor: „Iar când s-au apropiat de Ierusalim şi au venit la Betfaghe, la Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, zicându-le: Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi îndată veţi găsi o asină legată şi un mânz cu ea; dezlegaţi-o şi aduceţi-o la Mine. Şi dacă vă va zice cineva ceva, veţi spune că-I trebuie Domnului; şi le va trimite îndată. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice: «Spuneţi fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug». Mergând deci ucenicii şi făcând după cum le-a poruncit Iisus, au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut peste ele. Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale, iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana Fiul lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!”(Matei 21,1-9).

La toţi cei patru evanghelişti textul este aproape identic.

Acest text este punctul de plecare a sărbătoririi acestui praznic împărătesc, deoarece, după modelul biblic, ulterior vor fi puse bazele unui cult religios în cinstea şi în amintirea acestui eveniment, care pe perioada primelor secole creştine se va derula la fel ca în istorisirea biblică; doar Iisus este substituit de episcopul cetăţii sfinte, de împărat sau de domnitor.

         Sărbătoarea Intrării în Ierusalim în primele veacuri creştine

69642_icoana-floriiSărbătoarea Floriilor îşi are originea în Ierusalim şi este menţionată pentru prima dată în veacul al IV-lea, dar în scurt timp se răspândeşte în întreaga lume creştină, fiind celebrată cu mare fast.

Cu toate că nu există menţiuni în acest sens, cu siguranţă evenimentul Intrării Domnului în Ierusalim a fost prăznuit din zorii Bisericii creştine. La început ţinută numai în comunitatea din Ierusalim, având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte comunităţi creştine, sărbătoarea nu figurează în rândul celor enumerate în „Constituţiile Apostolice” – document elaborat la sfârşitul secolului al IV‑lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (+407), de Sfântul Epifanie de Salamina (+403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (+444), care au scris omilii la această sărbătoare.

Un document deosebit de important în atestarea vechimii praznicului ne este oferit de jurnalul pelerinei apusene Egeria, care în anul 392 călătoreşte la Ierusalim şi aşterne pe hârtie întâmplările petrecute în oraşul sfânt de Florii. Aceste însemnări se găsesc în Tipiconul grecesc din secolul al IX-lea.

Despre vechimea sărbătorii ne vorbeşte şi Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor într-un articol despre icoana  praznicului, arătând faptul că icoana a început să fie pictată încă din veacul al VI-lea, poate chiar mai devreme, ceea ce arată că sărbătoarea era preţuită şi răspândită în comunităţile creştine ale primelor veacuri.

                           Răspândirea sărbătorii

Serbarea Duminicii Stâlpărilor a trecut din Ierusalim mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea se celebra deja în capitala imperiului, Constantinopol – Noua Romă, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc cu ocazia praznicului. La acest pelerinaj mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic şi de măslin, cât şi ramuri de liliac. Pe parcursul procesiunii credincioşii intonau frumoase imne compuse de sfinţi părinţi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif  Studitul.

În secolele al VI-lea şi al VII-lea sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionate procesiuni în Spania de către Isidor de Sevillia (+636), precum şi în Franţa epocii carolingiene (sec. IX-X), ca dovadă stă imnul „Gloria laus et honor”, precum şi mărturiile lui Amalaire de Metz. De la sfârşitul secolului al V-lea, începutul secolului al VI-lea, ceremonii ale sărbătorii avem şi în Biserica Persană şi cam în aceeaşi perioadă a fost acceptată şi la Edessa. În Biserica Siro-Iacobită a devenit cu adevărat populară, aşa cum o prezintă un document din 834, ca fiind una dintre cele mai mari ceremonii ale anului.

Dacă în lumea apuseană o găsim atestată în Franţa şi Spania, în centrul politic şi religios al Occidentului, în Roma, nu există nicio mărturie despre această sărbătoare în primul mileniu.

În Ţările Române această sărbătoare intră pe filieră bizantină, fără a putea fi datată cu exactitate. La curţile domneşti sărbătoarea Floriilor se prăznuia cu mare fast, la ea participând domnitorii împreună cu demnitarii curţii.

În această zi, după îndemnul sfinţilor părinţi, cât şi după vechea tradiţie expusă de pelerina Egeria şi generalizată apoi în întreaga Biserică creştină, în biserici se aduc ramuri de salcie, care sunt binecuvântate de preot sau episcop la sfârşitul Sfintei Liturghii şi împărţite apoi credincioşilor prezenţi. Acestea sunt purtate în mâini ca semn al biruinţei asupra morţii, apoi aceste ramuri de salcie sunt duse acasă şi se pun la icoane, la geamuri, la uşi sau la porţi, pentru ca astfel credincioşii să-L primească pe Hristos în curţile lor, în casele lor, dar mai ales în sufletele şi în inimile lor, aşa cum odinioară a făcut-o şi poporul din oraşul sfânt. În Biserica Ierusalimului sfinţirea ramurilor de finic se săvârşeşte la vecernia praznicului, adică sâmbătă spre seara, urmând o frumoasă procesiune de pe Muntele Măslinilor spre poarta Sfântului Ştefan şi până la Biserica Sfântului Mormânt. Bucuria acestei sărbători este arătată de Biserică şi prin faptul că, aflându-ne într-o perioadă de post, avem dezlegare la peşte, vin şi undelemn.

Bucuria praznicului nu trebuie să se limiteze la bunătăţile trupeşti, deoarece omul este trup dar şi suflet, iar această sărbătoare ar trebui să fie şi una a duhului.

Întâi Stătătorul Bisericii din Bucovina, Înalt Prea Sfinţitul Pimen, avea să spună că suntem singurii care facem părtaşa sărbătorii sub chipul ei plenar: în stare de înflorire, dar şi într-o stare de înnoire. De aceea ar fi de folos ca fiecare dintre noi să luăm exemplul naturii şi să ne înnoim, să ne întoarcem de la chipul lumii la „frumuseţea cea dintâi” prin harul lui Dumnezeu pentru Înviere.

Pr. Bogdan  STRATON

Preluat după publicaţia CRAI NOU Suceava, cel mai bun ziar al judeţului

Intrarea Domnului în Ierusalim – fundamentare scripturistică a evenimentului

Icoana este descrisa de Sfintii Evanghelisti: „Iar cand S-a apropiat de Ierusalim si au venit la Betfaghe in Muntele Maslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, zicindu-le: Mergeti in satul care este inaintea voastra si indata veti 69642_icoana-floriigasi o asina legata si un manz cu ea; dezlegati-o si aduceti-o la Mine. Si daca va va zice cineva ceva, veti spune ca-I trebuie Domnului; si le va trimite indata. Iar acestea toate s-au facut ca sa se plineasca ceea ce s-a zis prin proorocul ce zice: „Spuneti fiicei Sionului: Iata Imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug. Mergand deci ucenicii si facand dupa cum le-a poruncit Iisus, au adus asina si manzul si deasupra lor si-au pus Vesmintele, iar El a sezut pe ele. Si cei mai multi din multime isi asterneau hainele pe cale, iar altii taiau ramuri din copaci si le asterneau inaintea Lui si care veneau dupa El strigau zicand: Osana, Fiul lui David! S-au maniat si I-au zis: Auzi ce zic acestia? Iar Iisus le-a zis: Au niciodata n-ati citit ca din gura copiilor si a celor ce sug Ti-ai pregatit lauda?” (Matei 21, 1-12, 15-16). Sfintii Evanghelisti Marcu si Luca vorbesc numai de manzul asinei nu si de asina: „Mergeti.. indata veti afla un manz legat, pe care n-a sezut pana acum nici un om. Dezlegati-l.” (Marcu 11, 2; Luca 19, 30). Strigatele de primire exclamate de multime au fost variate, asa cum se desprinde din Sfintele Evanghelii. Marcu: „Osana, bine este cuvantat cel ce vine intru numele Domnului! Binecuvantata este Imparatia ce vine a Parintelui nostru David! Osana intru cei de sus!” (11, 9-10); Luca: „Binecuvantat este imparatul care vine intru numele Domnului! Pace in cer si slava intru cei de sus!”; Ioan: „Osana! Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului, imparatul lui Israel!” (12, 13). Sfantul Evanghelist Luca arata ca si „multimea ucenicilor bucurandu-se a inceput sa laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le vazusera” (19, 37), dintre care cea mai mare invierea lui Lazar, cum mentioneaza Sfintul Evanghelist Ioan despre multimi : „De aceea L-a si intampinat multimea pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta – Invierea lui Lazar” (12, 17-18). Sfantul Evanghelist Luca mai da si amanuntul: „Dar unii farisei din multime au zis catre El: Invatatorule, cearta-Ti ucenicii! Si El, raspunzand, a zis: Zic voua: Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga” (19, 39-40).

Intrarea Domnului in Ierusalim (Floriile) – evolutia compozitiei icoanei de-a lungul secolelor

Intreaga aceasta maretie a faptului dumnezeiesc, starea de bucurie sincera a multimilor care au strigat pentru toate minunile pe care le vazusera ca si starea de invidie si rautate a fariseilor care reprosau Mantuitorului pentru strigatele ucenicilor si o data cu ele si cele ale multimilor sunt infatisate de vechii nostri iconari cu toata iscusinta ceruta de importanta faptului dumnezeiesc al Intrarii Domnului in Ierusalim, fapt prin care Mantuitorul se deseopera si este marturisit de multimi ca „Imparatul lui Israel”, ca „Dumnezeu” (Luca, 19, 37). Vechimea si evolutia compozitiei icoanei ne este prezentata succint si cuprinzator de unul din marii nostri istorici ai artei crestine: „Sculpturi pe sarcofage vechi ne arata compozitia orientala a scenei. In fata lui Hristos, doi tineri invesmantati in tunici scurte, unul isi intinde mantaua pe drumul pe care inainteaza acesta, iar celalalt se suie intr-un copac. Hristos sta pe asin, cu amandoua picioarele de aceeasi parte.” In secolul VI, in manuscrise ilustrate, compozitia se imbogateste: Doi apostoli urmeaza pe Hristos, copiii il intampina cu frunze de palmier; arhitecturi infatiseaza Ierusalimul. Aceasta este si dispozitia scenei murale din Capadocia. In secolele X si XI insa, apar unele amanunte modificate. Vedem astfel, in biserica El-Nazar, privitori zugraviti la ferestrele Ierusalimului, ori, in alte monumente, asezati intre crenelele zidului de inconjur al orasului. Pictorii Apusului, in Europa, s-au inspirat din aceeasi traditie. La San Marco din Venetia, copiii, tinerii sunt randuiti intr-un cortegiu ordonat. Iconografia bizantina se desparte de Capadocia si de Apus, punand, in primul plan, evrei cu barbi si cu capul invaluit. Se vad copii mai putini si, uneori, unul singur; exemplu: Dafni. Incepand din secolele XI sau XII ideea bizantina si-a facut loc in Orient si in Occident. Miniaturistii evangheliarelor ilustrate in secolele X si XI (care reproduc modele mai vechi) zugravesc, compozitia pe media-149113773985758300doua planuri, despartite printr-un drum marginit cu copaci. In departare, Hristos coboara dealul, calauzit de un ucenic; tineri si barbati in varsta, imbracati in tunici scurte, il asteapta in fata portilor Ierusalimului. Un copil isi intinde haina pe cale, in fata asinului, altii tin in maini ramuri de palmier. In fundul scenei, pe marginea drumului o femeie inalta creanga de palmier in mana dreapta. Aflam intr-o asemenea compozitie un peisaj pictat in perspectiva. Cu vremea, compozitia pitoreasca se imbogateste. Interesante in aceasta privinta sunt mozaicurile din Capela Palatina si din Basilica de la Betleem (sec. XI). In Serbia si Macedonia, si anume din secolul XIV pana in secolul XVI, pictorii s-au inspirat din exemplele bizantine. Pastreaza totusi, mai totdeauna, motivul oriental al celor doi copii care, unul langa altul, isi intind mantalele in calea lui Hristos. Pictura in mozaic din Capela Palatina la Palermo (sec. XII) sta la originea compozitiilor pitoresti din Serbia si pastreaza, la randul ei, note vechi din monumentele secolelor VI-XI. Scena este incadrata intr-un peisaj de dealuri, zugravite in stanga, un palmier apare langa zidul de incinta al Ierusalimului, pe dreapta, in pragul portilor orasului, vedem numerosi tineri si batrani, cu expresii deosebite. „Hristos vine din dreapta si coboara poteca, asezat pe asin alb. In stanga tine un volumen inchis iar cu dreapta face un gest de subliniere a cuvintelor pe care le spune Apostolului Petru, in picioare, in stanga Lui. Drumul e semanat cu verdeata. Copiii se dezbraca si astern mantiile in fata lui Hristos. Apostolii il urmeaza”. La Mistra, scena din biserica Peribleptos (prima jumatate a secolului XIV) prezinta note noi : „Nu se vede orasul; langa asinul lui Hristos este pictat si asinul cel mic, de care vorbeste Evanghelia”. La Pantanassa (prima jumatate a sec. XV) „reapare orasul”. Dionisie de Furna, sintetizand traditia iconografica ajunsa pana in vremea sa si calauzindu-se de textul Evangheliilor praznicului indruma: „O cetate si in afara ei un munte si Hristos sezand pe un magarus si binecuvantand, iar dinapoi apostolii si dinainte pe munte, un copac, iar in copac cativa copii ce taie ramuri cu securile si le arunca jos iar un alt copil ce se urca si priveste in jos spre Iisus; mai in jos de magarus iarasi copii, unii purtand crengute, altii inghesuindu-se, altii asternandu-si jos vesmintele, altii aruncand ramuri de palmieri sub picioarele apostolilor; iar in afara portii multime de iudei, femei si barbati, purtand in brate ori pe umeri copii ce tin la randul lor ramuri, iar altii il privesc pe Hristos de pe ziduri si de pe portile laturalnice ale cetatii.” Zugravii nostri au urmat indeaproape indrumarile Erminiei lui Dionisie din Furna urmarind si o simplificare a compozitiei prin reducerea numarului persoanelor participante la evenimentul dumnezeiesc, asa cum vedem in frescele bisericilor din secolele XV-XVI (Voronet, Dobrovat s. a.) si chiar in icoanele praznicale din catapetesmele vechilor noastre biserici sau in icoanele praznicale care se aseaza pe iconostasul obisnuit pentru inchinare in ziua praznicului.

Intrarea Domnului in Ierusalim (Floriile) – compozitia artistica si teologica a icoanei

Cateva observatii se impun pentru a sublinia din adancimea continutului teologic al icoanei Intrarii Domnului in Ierusalim.

Chipul Mantuitorului ocupa locul central al compozitiei; El sta pe asin – manzul asinei – nu calare obisnuit, cu un picior pe o parte si cu alt picior pe cealalta parte, ci cu amandoua picioarele de aceeasi parte. El este infatisat stand ca pe un tron; nu pe tronul slavei ci pe tronul smereniei, pe asin, animalul cel mai smerit socotit intotdeauna, fata de cal, simbolul stapanirii acestei lumi. La acest inteles al sederii Mintuitorului pe asin ne conduc atat cuvintele Evangheliei luate din prooroci (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9): „Bucura-te foarte fiica Sionului, iata imparatul tau vine la tine drept si biruitor, smerit si calare pe asin, pe manzul asinei.” (Zaharia 9, 9) , cat si textele liturgice ale slujbei praznicului. „Pe scaun in cer si pe manz pe pamant fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, lauda de la ingeri ai primit si cantare de la tinerii cei ce strigau: Binecuvantat esti Cel ce vii sa chemi pe Adam (Condacul praznicului). „Si in Sfanta Cetate ai intrat cu ucenicii Tai, Sezand pe manzul asinei, ca si cum Te-ai fi purtat pe heruvimi, plinind propovaduirea proorocilor.” (Stihira, glas 4, de la Laude din ziua praznicului). Aceasta o simteau si cei ce L-au intampinat: „Vrand Tu, Doamne, sa intri in Sfanta Cetate, stalpari de copaci multimile purtau, laudandu-Te pe Tine Stapanul tuturor si vazandu-Te pe manz, Te priveau ca si cum ai fi fost pe heruvimi. Pentru aceasta strigau: Osana.” Mantuitorul, purtat de manzul asinei, se indreapta catre multimi, cu mana dreapta binecuvantand, iar in mana stanga tine volumenul inchis, simbolul Evangheliei; desi privirea se indreapta catre multimi totusi mesterul iconar nu infatiseaza fata Mantuitorului din profil, fata de noi care il privim, ci, potrivit randuielii iconografice si datorita neintrecutului sau mestesug artistic el infatiseaza fata din trei parti incat cu privirea Sa ne cuprinde si pe noi cei care stam in fata icoanei. In unele icoane (Dobrovat) desi cu mana dreapta binecuvinteaza multimile, cu fata se indreapta inapoi, fie catre Apostoli, vrand a le spune ca din aceste multimi, care striga: „Osana”, se, vor ridica si glasuri, nu peste mult timp, care, in vremea patimilor vor striga: „Rastigneste-L, rastigneste-L!”, sau catre farisei, care cereau 69642_icoana-floriiMantuitorului sa opreasca strigatele, spunandu-le: „Daca vor tacea acestia pietrele vor striga.” In alte icoane (Voronet), Mantuitorul este infatisat stand pe asin catre noi si intors catre multimi numai cu fata, privindu-le cu sentimentul celor ce se vor intampla in timpul patimilor cand, asa cum s-a amintit mai sus, din randul multimilor vor striga: „Rastigneste-L!” „Sederea pe manz insemna, potrivit comentarului liturgic al praznicului, intoarcerea neamurilor neinfranate de la necredinta la credinta” (Idiomela, glas 8, de la Doamne strigat-am, Vecernia de Duminica seara din saptamina Patimilor) sau Rascumparatorul nostru cel drept a sezut pe manz ca sa piarda cutezanta cea dobitoeeasca a vrajmasilor, care nu striga: „Toate lucrurile laudati-L pe Domnul si-L preainaltati in toti vecii” (Cantarea 8 din canonul Utreniei praznicului). Mantuitorul a venit in lume sa nimiceasca pacatul, sub toate formele lui, nu numai sub cea a cutezantei, si sa aduca pe om la starea de integritate in care a fost creat, a carui menire este sa laude pe Facatorul sau, pe Dumnezeu. „Pe manz tanar, incalecand Imparatul Tau, Sioane, Hristos a venit sa strice inselaciunea idolilor cea necuvantatoare si sa opreasca pornirea cea neoprita a tuturor neamurilor, ca toti sa cante: „Toate lucrurile laudati-L pe Domnul” (Ibidem).Desi Mantuitorul intra in Ierusalim calare pe cel mai smerit animal, totusi multimile L-au primit ca pe un imparat, pe imparatul lui Israel; aceasta, pentru c-a insusi Duhul Sfant i-a luminat si indemnat sa inteleaga si sa marturiseasca pe imparatul lui Israel: „Prea Sfantul Duh, Cel ce a invatat pe Apostoli sa graiasca cu alte limbi straine, Acelasi a indemnat si pe tinerii evreiesti cei fara de rautate sa strige: Osana, Celui dintru inaltime; Bine este cuvantat Cel ce vine, imparatul lui Israel” (Stihirea, glas 1, de la Litia praznicului). Multimile au strigat, marturisindu-L pe Mantuitorul ca imparatul lui Israel, deci nu la indemnul Apostolilor ci la indemnul Duhului Sfant, indemn care a putut lucra in inimile cele fara rautate. De aceea Apostolii sunt infatisati in icoana mergand in urma Mantuitorului, nedumeriti de maretia faptului dumnezeiesc: „Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si ca acestea I le-au facut Lui” (Ioan 12, 16), ba au strigat si ei, o data cu multimile care veneau in urma cu ei: „Toata multimea ucenicilor bucurandu-se, a inceput sa laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le vazuse” (Luca 19, 37), „iar multimile care mergeau inaintea Lui si care veneau dupa El strigau zicand: Osana!” (Matei 21, 9). „Iconarii, cel mai adesea, infatiseaza mergand in urma Mantuitorului numai ceata ucenicilor, toata sau numai doi, cum vedem nu numai in icoanele vechi ale inceputului vietii crestine, ci si in cele de mai tarziu, in secolul al XVII-lea, cum vedem intr-unul din vechile noastre manuscrise miniate.” Intrarea Domnului in Ierusalim nu este numai un fapt de cunoastere si de marturisire a Sa ca Imparat-Dumnezeu ci si un fapt de innoire a omului si o data cu el a intregii creaturi sau cunoasterea si marturisirea lui Dumnezeu este un act de innoire, iar prin starea de innoire, sau numai in aceasta stare de innoire duhovniceasca, putem sa cunoastem si sa-L marturisim pe Dumnezeu, laudandu-L. Starea de innoire este biruinta virtutii asupra pacatului care inseamna moarte deci si reusita vietii asupra mortii, biruinta totala fiind invierea cea obsteasca. Starea de innoire fiind un lucru duhovnicesc ea se manifesta printr-o stare de bucurie care se marturiseste prin simboluri sau semne masteriale purtatoare de simboluri ale unei stari spirituale-duhovnioesti, in cazul de fata stalparile sau ramurile de finic pline de seva primaverii pe care multimile le purtau in maini si strigau cu glas de bucurie: „Osana!” Comentarul liturgic este limpede: „Pruncii semnele biruintei purtand, Tie, Biruitorului mortii, strigam: Osana!” (Troparul praznicului). Innoirea are ca treapta premergatoare inlaturarea patimilor cu rugaciuni luminatoare si tinand ramuri de virtuti sa ne sarguim a intampina pe Hristos, pe care-L asteptam sa incalece pe manz „si gatindu-Se spre patimi, ca sa ne mantuiasca pe noi” (Tropar de la Pesna 9 de la Utrenia de Marti in Saptamana Patimilor). „Curatindu-ne sufletele, sa laudam pe Hristos prin credinta, cu ramuri intelegatoare, ca si pruncii, strigand cu glas mare Stapanului: 21070006„Bine esti cuvantat!” (Sedelna, glas 4, dupa a doua stihologie de la slujba Utreniei praznicului). „Si muntii, adica neamurile cele potrivnice, cu inimile impietrite, de fata Ta s-au veselit, cantandu-Ti Tie cantare de biruinta” (Tropar Pesna 1, de la slujba Praznicului), iar El venind in Ierusalim, spre Patima cea de buna voie, poporul cel ce sedea intru intuneric si in umbra mortii, luand semnele biruintei, adica ramuri de copaci si stalpari de finic, mai inainte inchipuind invierea, L-au intampinat.” (Rugaciunea binecuvantarii salciilor). Innoirea duhovniceasca este parga invierii noastre cea de obste, simbolizata prin ramurile de copaci si stalparile de finic si aratata mai inainte prin invierea lui Lazar: „Invierea cea de obste mai inainte de Patima Ta incredintand-o, Hristoase Dumnezeule, pe Lazar din morti l-ai sculat. Pentru aceasta si noi ca pruncii semnele biruintei purtand, Tie, Biruitorul mortii, strigam: Osana!” (Troparul praznicului). Starea noastra de innoire adusa prin intruparea Fiului lui Dumnezeu si impartasita si in faptul Intrarii in Ierusalim se pastreaza si creste prin faptele cele bune, prin virtuti, vorbind in general, care sunt ca si stalparile cu care multimile au intampinat pe Domnul. „Sa ne veselim aducand lui Hristos si noi acum, ca pruncii aceia, stalpari de virtuti; sa-I intindem haine de fapte dumnezeiesti si cu taina sa-L primim in suflete”; „Stalpari de fapte bune, sa aducem fratilor, lui Hristos Dumnezeu.” (Stihiri, glas 6, de la Doamne strigat-am, de la Vecernia mica a praznicului). „Sa aducem stalpari de intelepciune.”; „Sa pregatim virtutile ca niste ramuri si ca niste stalpari, spre intampinarea imparatului.” (Tropar, Pesna 8, de la Tricantarea din Joia Saptamanii Floriilor) Pentru a sublinia starea de innoire duhovniceasca impartasita de Mantuitorul prin dumnezeiescul fapt al Intrarii in Ierusalim, iconarul teolog infatiseaza hainele asternute in calea Mantuitorului peste care El trebuia sa treaca in culoarea alba, simbolul curatiei sufletului („Spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi”, Psalmul 50), chiar si asinul este infatisat in alb, aratand prin aceasta ca si firea nerationala s-a impartasit de o stare de innoire, ca o parga, o data cu cea a omului (Romani 8, 21). Prezenta copiilor este permanenta in icoana praznicului, unul sau doi suiti in copac, finic, pentru a taia ramurile necesare iar unul inaintea asinului aranjand hainele si stalparile puse pe cale pentru a calca pe ele Mantuitorul, Care sta pe asin. Copiii sunt simbolul nevinovatiei si al curatiei sufletesti care desi datorita varstei lor nu pot sa faca prea multe dar aduc lauda lui Dumnezeu, mai mult decat cei inaintati cu varsta anilor dar garboviti de povara pacatelor, a impietririi inimilor. Prezenta si fapta lor au fost spuse mai dinainte de prooroci cu privire la Intrarea Domnului in Ierusalim (Psalmul 8, 3). Acestia au intampinat cu strigate pe Mantuitorul la intrarea in Cetate, desi Evangheliile nu mentioneaza; se intelege de la sine ca de la o asemenea adunare ei nu puteau lipsi si, mai ales ei, copiii, prezenti ca in toate imprejurarile de acest fel, ei au strigat si dupa ce Mantuitorul a intrat in Ierusalim si apoi in templu; strigatele lor nevinovate, sincere au facut insa pe arhierei si carturari sa se manie si sa 88561_florii_1reproseze Mantuitorului (Matei 21, 15). Asinul care poarta pe Mantuitorul paseste mancand din ramurile de copaci asternute de multimi. Zugravul-teolog a infatisat in acest fel asinul pentru a arata ca intrarea Mantuitorului in Ierusalim, triumfala, se face nu ca a oamenilor veacului vrednici de o asemenea intrare, calari pe cai; Mantuitorul foloseste asinul, cel mai umil animal, si acesta, pasind in toata voia lui, biruit de fragezimea ramurilor de copaci si nu este nici macar condus de cineva pentru a da faptului un aspect de intrare triumfala, solemna; nu era nevoie de aceasta pentru ca cei care au iesit in intampinarea imparatului lui Israel nu erau manati de maretia din afara a faptului, care lipsea cu totul, ci multimile erau manate, sa intampine cu bucurie, de Duhul Sfant, Care stapanea in acel moment inimile lor, ale celor fara rautate: „Multimea cea fara rautate, firea care inca era prunceasca, cu dumnezeiasca cuviinta Te-a laudat pe Tine Imparate al lui Israel si al ingerilor. Cu stalpari de finic si cu ramuri, Hristoase Te-a laudat multimea si a strigat: „Bine esti cuvantat!” (Pesna 7 slujba praznicului). Compozitia icoanei, cortegiul faptului, se desfasoara nu cum ne-am fi asteptat, realist, pe orizontala ci pe verticala; chiar si acolo unde orizontala este mai intinsa, nu cu mult decat verticala, se desfasoara tot intr-un cadru pe un plan adunat, cu o tendinta de inaltare; aceasta pentru a sugera ideea si invatatura teologica a faptului dumnezeiesc de coborare a lui Dumnezeu la om, la oameni, „ca toti sa fie una” si sa-i ridice din adancul pacatului la inaltimea imparatiei celei ceresti. „Sioane, munte Sfant al lui Dumnezeu si Ierusalime, ridica-ti ochii tai imprejur si vezi pe fiii tai adunati intru tine; ca iata au venit de departe sa se inchine imparatului Tau. Pace spre Israel si mantuire neamurilor” (Pesna 5, Utrenia praznicului). „Multimea cea de Dumnezeu aleasa a sfintilor sihastri, impreuna cu poporul, adunati-va sa intampinati cu stalpari pe Hristos, strigand: „Bine esti cuvantat!” (Stihira, glas 4, la Doamne strigat-am de la Vecernia de joi seara pentru Vinerea Saptamanii Floriilor). „Doi sfinti apostoli, care Te stiau pe Tine, Hristoase, ca esti Unul din Treime, au fost trimisi acum de Tine ca sa aduca manzul, fiul asinei, precum scrie; pe care smerindu-Te ai sezut. Indura-Te ca sa gasesti cu voia Ta sederea intru inaltime a tuturor celor ce Te iubesc pe Tine.” (Ibidem) Arhitectura cladirilor Cetatii Ierusalimului ca si muntele, se desfasoara pe verticala; muntele este infatisat cu piscuri abrupte, foarte inalt pentru a sugera ideea de inaltare spre cele inalte, de innoire si bucurie a intregii lumi: „Sa vesteasca veselie mare pentru mila; dealuri si toti muntii si lemnele dumbravii sa salte.” (Pesna 4 de la slujba Praznicului) Numarul multimilor care au intampinat pe Mantuitorul este redus la minimum cuprinzand totusi toate starile sociale si varstele: copii si varstnici, femei si barbati, fariseii si carturarii, infatisand pe fiecare cu starea sa sufleteasca cu care a participat la dumnezeiescul fapt al intrarii Domnului in Ierusalim; este geniul artei icoanei si invatatura Bisericii Ortodoxe privind teologia sa vizuala cu aceeasi sobrietate pe care o vedem si in Sfinita Scriptura, mai ales in Sfanta Evanghelie.

                                Intrarea Domnului in Ierusalim – Duminica Floriilor

Intrarea Domnului in Ierusalim, petrecandu-se a doua zi, dupa Sambata, in ziua cea dintai a saptamanii, Duminica, aceasta Duminica este numita in cartile de slujba Duminica Stalparilor, pentru ca Mantuitorul a fost intampinat cu stalpari, ramuri de finic si alti copaci existenti in Tara Sfanta. Poporul nostru dreptcredincios numeste de obicei aceasta Duminica, si este mentionata inca din vechime si in cartile de slujba, Duminica Floriilor sau Floriile. Niciodata in vorbirea obisnuita poporul nostru nu zice Duminica Stalparilor Potrivit rainduielii liturgice, in aceasta zi suint aduse la biserica ramuri de salcie care la timpul sau suint binecuvaintate printr-o rugaciune speciala si apoi impartite credinciosilor pe care le tin in mana in timpul slujbei si apoi le iau cu ei acasa, ca cele care sunt impartasite de binecuvantarea praznicului si le pastreaza, folosindu-le pentru nevoile duhovnicesti ale familiei si cuprinsului gospodariei (Simeon Florea Marian).Smicelele, ramurile de salcie aduse in Duminica Floriilor, sunt in stare de vegetatie inaintata, cu acei „mitisori” care sunt, din punct de vedere botanic, florile lor deci salcia este inflorita, semn sigur al venirii primaverii, cand intreaga fire amortita in timpul iernii incepe sa revina la viata, sa invie. Deci aducand in Duminica Stalparilor ramuri de salcie inflorita zicem ca de aici poporul nostru a dat Duminicii Stalparilor denumirea de Duminica Floriilor. Mai este si o alta explicatie, potrivit careia denumirea de sarbatoarea Floriilor, data Duminicii Stalparilor, intrarii Domnului in Ierusalim, vine de la o sarbatoare a romanilor, Floralia, adica sarbatoarea inchinata florilor sau zeitei florilor, sarbatoare care avea loc, cum era si firesc, la inceput de primavara cand incepeau sa infloreasca pomii si iarba campului. Imbisericirea unei asemenea sarbatori era un lucru obisnuit in viata stramosilor nostri care au imbratisat crestinismul nu numai in timpul apostolic, cel mai devreme, dar si cu cea mai mare usurinta de asimilare ca cei care aveau o credinta aproape monoteista, adica henoteista, cum bine se stie. Crestinismul nostru a increstinat „colindele” si mai ales sarbatorile pagane inchinate soarelui, ingloband aceasta sarbatoare celei a „Soarelui dreptatii”, lui Hristos Dumnezeu, indeosebi Nasterii Domnului; aceasta sarbatoare pagana nu era in religia nerevelata altceva decit o, instrainare a inchinarii primilor oameni Facatorului cerului si al pamantului, Celui care a facut luminatori pe taria cerului in ziua a patra, inchinare prin care, ca urmare a pacatului, omul a cinstit faptura in locul Facatorului ei (Romani 2, 25). Desi florile salciei nu sunt atat de atragatoare sau prea parfumate fata de multe altele, totusi poporul nostru care foloseste ramurile de salcie inflorita in Duminica floriile_2018_47001400Stalparilor a numit sarbatoarea, Duminica Floriilor sau simplu Floriile, aceasta pentru a exprima bucuria mare a sarbatorii pe oare o traieste si mai ales mesajul teologic-biserioesc al sarbatorii: innoirea, invierea pe care nu poate sa o simbolizeze si exprima in chipul cel mai plenar decat floarea. Firea omului pamantului nostru stramosesc, firea florei tarii noastre clocoteste in chip tainic si izbucneste in chip vadit de bucuria primaverii, atat a celei a firii nerationale cat si mai ales a firii rationale, a omului, fiul credincios al Bisericii mosilor si stramosilor nostri. In aceasta zi de Florii numarul mare de credinciosi, si in zilele care urmeaza, se innoieste si se umple de nemarginita bucurie prin Sfanta Taina a Spovedaniei si apoi a Cuminecaturii, precum bucuria Intampinarii Domnului cand a intrat in Ierusalim a fost prelungita si dupa intrarea Sa in Sfanta Cetate, in Templu, prin glasul copiilor care strigau: „Osana”, asa si bucuria Floriilor, a Intrarii Domnului in Ierusalim este prelungita deci in zilele urmatoare primind pe Domnul Euharistie in trupurile si sufletele lor curatite prin Sfanta Taina a Spovedaniei. Daca icoana Intrarii Domnului in Ierusalim plasticizeaza, infatiseaza, in linii si culori, faptul dumnezeiesc descris de cuvintele Evangheliei, intiparind deci mai limpede chipul si mesajul praznicului, denumirea de Florii vine sa imbogateasca si sa sublinieze intelesul adanc duhovnicesc al faptului dumnezeiesc si la care facem partasa si firea lumii florale, a florei pamantului nostru stramosesc. Suntem singurii care facem partasa sarbatorii flora sub chipul ei plenar: in starea de inflorire. In toate Bisericile crestine sarbatoarea Intrarii Domnului in Ierusalim se numeste simplu Duminica Stalparilor. Intelegem si de aici mesajul icoanei, acela de a infatisa chipul lumii innoite; orice sarbatoare imparateasca – praznic imparatesc – este un fapt duhovnicesc de innoire, de restaurare, de intoarcere a chipului lumii la „frumusetea cea dintai”, prin harul lui Dumnezeu adus de intruparea Sa. Starea noastra de innoire cu care vom fi imbracati la invierea obsteasca este infatisata de textul liturgic din Saptamana Floriilor si sub chipul infloririi: „Ca in locul acestor rani trupesti de acum, striga sfintii mucenici, imbracaminte luminata va inflori noua la inviere” (Stihira, glas 5, de la Stihoavna Utreniei de Joi din Saptamana Floriilor), inflorirea fiind starea plenara a frumusetii si a bucuriei lumii. Termenul este foarte des folosit de imnografii Bisericii, termen fata de care poporul nostru a fost foarte receptiv folosindu-l, cum vedem, cu dreapta socoteala si cu adanc simt teologic si in denumirea praznicului Intrarii Domnului in Ierusalim – Floriile.

 PIMEN – Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților

 adaptare/ general-col(r)prof univ dr ec Florin NAHORNIAC

Ce sărbătorim în Săptămâna Patimilor? Iată care este semnificaţia fiecăreia dintre zilele ce preced Învierea lui Iisus Hristos

Ortodocşii sărbătoresc astăzi Floriile, amintind de intrarea lui Iisus călare pe un asin în Ierusalim, cu o săptămână înainte de Paşte, şi întâmpinarea făcută la porţile cetăţii de mulţimile de iudei cu ramuri de palmier sau de smochin. Aceştia Îl cinsteau şi Îl slăveau, văzând în el regele care i-ar putea scăpa din robia romană. Desigur, era o credinţă greşită, pentru că misiunea Mântuitorului era să le salveze sufletele de la osânda veşnică, nicidecum de asupritorii pământeşti.

Iisus-carand-crucea (1)Duminica Floriilor a fost menţionată pen-tru prima dată în secolul al IV-lea ca sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie celebrată. De mâine începe Săptămâna Patimilor, o perioadă de pocăinţă şi îndreptare duhovnicească pentru toţi creştinii, care încheie astfel vremea de pregătire sufletească pentru cea mai mare sărbătoare creştină.
În biserici se vor oficia în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioşii îl “petrec” pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere. Fiecare zi are o semnificaţie aparte, în care credincioşii rememorează evenimentele din ultimele zile din viaţa pământească a Mântuitorului, înainte de Înviere.
Credincioşii care nu calcă des pragul bisericii ştiu despre Săptămâna Mare, numită şi Săptămâna Patimilor, doar că urmează Floriilor şi precede Învierea. Însă fiecare zi are o semnificaţie aparte, despre care amintim astăzi.

Lunea mare = Pildele pentru ucenici

Biserica a stabilit ca în această zi să se facă pomenirea lui Iosif, fiul patriarhului Iacob, şi a smochinului ce s-a uscat prin blestemul Domnului. Iosif, fiul cel mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila, era invidiat de fraţii lui mai mari, care, pentru a scăpa de el, l-au aruncat într-o fântână părăsită, apoi l-au scos şi l-au vândut unui negustor de sclavi pentru 30 de arginţi. Povestea lui este asemănătoare cu a lui Iisus, invidiat de iudei şi vândut de ucenicul lui, Iuda, pentru 30 de arginţi.
Sufletul necredincios e ca un smochin neroditor
Tot în Lunea mare se reaminteşte de smochinul cel neroditor, care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Sfântul Evanghelist Marcu, vorbind despre smochinul neroditor, spune:
“Iar a doua zi ieşind ei din Betania, Domnul a flămânzit. Şi văzând un smochin de departe, având frunze, a mers să vadă dacă va găsi ceva în el. Venind la el, n-a găsit decât frunze, că nu era încă vremea smochinelor. Şi a zis Iisus smochinului: Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac” (Marcu 11, 12-14).
Matei mai spune: “Îndată s-a uscat smochinul” (Matei 21, 19). Istoria smochinului a fost aşezată în Lunea Mare ca un îndemn la credinţă şi umilinţă. Fiecare suflet lipsit de roadă duhovnicească e asemuit cu smochinul care se usucă prin blestem şi este trimis la focul veşnic.

Marţea Mare = Parabola fecioarelor înţelepte

Este ziua în care Iisus le-a spus ucenicilor parabola celor zece fecioare şi pe cea a talanţilor. Pe cinci dintre fecioare le numeşte înţelepte, căci s-au îngrijit de untdelemn, adică de faptele lor bune. Pe celelalte cinci le numeşte nebune, pentru că, deşi aveau şi ele virtutea fecioriei, nu aveau în aceeaşi măsură fapte bune.
Pe când se scurgea noaptea acestei vieţi, au adormit toate fecioarele, adică au murit. Pe când dormeau ele, strigăt mare s-a făcut la miezul nopţii, anunţând venirea mirelui; cele care au avut untdelemn din belşug au intrat cu mirele la deschiderea uşilor, iar cele nebune, pentru că nu aveau untdelemn, au rămas dincolo de uşi.

Miercurea mare = Ziua când Iuda l-a vândut pe Iisus

Iisus a petrecut această zi în Betania, unde avea mulţi prieteni dragi – pe Lazăr cel înviat din morţi, pe surorile acestuia, Marta şi Maria, pe Simon leprosul. Pe când se afla în casa lui Simon leprosul, s-a apropiat de Iisus o femeie cu un vas de alabastru plin cu mir scump, pe care l-a turnat pe capul şi pe picioarele Lui, când şedea la masă.
Apostolii au certat-o pe femeie pentru această risipă, susţinând că mirul trebuia vândut, iar banii, împărţiţi săracilor. Însă Iisus a zis: “Pe săraci îi aveţi pururea cu voi, iar pe Mine nu Mă aveţi pururea, această femeie a turnat mir pe trupul Meu şi M-a pregătit pentru îngropare”.

Joia mare = Cina cea de Taină

La Cina cea de Taină, Mântuitorul a instituit Sfânta Euharistie şi le-a spus ucenicilor că unul dintre ei îl va trăda. S-a petrecut în foişorul unei case din cartierul aristocratic de pe Muntele Sionului. Înainte de a intra în casă, la masă, Iisus le-a spălat picioarele ucenicilor săi, într-un act de smerenie.
“Să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”, le-a spus. Apoi, Iisus a împărţit azima de pe masă în părţi egale şi le-a dat-o ucenicilor săi, spunându-le: “Acesta este Trupul Meu, care se dă pentru voi; aceasta să faceţi întru pomenirea Mea. Asemenea şi cu paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi.” (Luca 22, 19-20)
Se citesc cele 12 Evanghelii
După Cină, Iisus şi ucenicii lui (mai puţin Iuda), au coborât spre Valea Chedronului şi s-au oprit într-o grădină cu măslini de la poalele Muntelui Eleonului, numită Ghetsimani. Hristos a rămas în Ghetsimani singur, părăsit de ucenici. După ce ucenicii au adormit, a avut loc o ultimă ispitire a Mântuitorului, de către diavol, care-i punea înainte frica de moarte.
A urmat momentul trădării lui Iuda, care a venit împreună cu mulţime multă în grădina Ghetsimani. L-a sărutat pe Iisus aşa cum se înţelesese cu arhiereii, pentru ca aceştia să-l poată deosebi de ceilalţi ucenici.
“Iar vânzătorul le-a dat semn, zicând: Pe care-L voi săruta, Acela este! Puneţi mâna pe El. Şi îndată, apropiindu-se de Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat. Iar Iisus i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? Atunci ei, apropiindu-se, au pus mâinile pe Iisus şi L-au prins.”(Matei 26, 47-50)
Joia din Săptămâna Patimilor este cunoscută ca fiind ziua în care se citesc cele 12 Evanghelii, se scoate Sfânta Cruce din altar şi se aşază în naosul bisericilor. Din Joia Mare până după Înviere, nu se mai trag clopotele la biserici, ci doar se bate toaca.

Vinerea mare = Ziua sacrificiului

În noaptea zilei de joi spre vineri, Iisus a fost dus legat în cetate la Ierusalim, la Sinedriu, unde preoţii împreună cu marele preot urmau să-l judece. Anchetarea s-a desfăşurat în casa comună a marelui preot Caiafa şi a lui Ana. Caiafa strânsese la sfat pe “arhierei şi bătrâni şi cărturari şi căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus ca să-L omoare” (Matei 26,59).
Principalele acuzaţii erau hulirea şi autoproclamarea ca Fiu al lui Dumnezeu. În vremurile de atunci, iudeii erau supuşii romanilor şi n-aveau voie să condamne pe nimeni la moarte. Sfatul lor putea doar să-l asculte pe cel învinuit şi să-i propună sentinţa, dar aceasta trebuia aprobată de romani.
Aşa se face că Iisus a ajuns în dimineaţa de vineri la Pilat din Pont. Acesta, om sângeros, dar ameninţat de împăratul Tiberius că va muri dacă nu înăbuşă revoltele din Iudeea, se dovedeşte a fi conciliant. Găsindu-l nevinovat pe Iisus, îl trimite la regele Irod Antipa. Nici acesta din urmă nu-l găseşte vinovat şi-l trimite iar la Pilat.
Fiind Paştele evreiesc, Pilat a întrebat mulţimea adunată în faţa palatului pe cine să elibereze dintre cei doi judecaţi în acea zi: pe Iisus sau pe tâlharul Baraba? Prin mulţimea pestriţă şi-au făcut loc şi conducătorii iudeilor, care îndemnau pe cei de faţă să-l elibereze pe Baraba, iar Iisus să fie condamnat la moarte prin răstignire.
E ziua în care nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie
A urmat procesiunea, iar pe umerii lui Iisus a fost pusă o cruce grea. Mântuitorul a urcat Via Dolorosa înconjurat de mulţimea care-l scuipa şi-l umilea, strigându-i să se salveze acum singur, dacă este Fiul lui Dumnezeu. După 14 opriri, a ajuns pe dealul Căpăţânii. A urmat răstignirea, umilirea şi ridicarea crucii între doi condamnaţi tâlhari.
La picioarele lui au stat mereu Fecioara Maria, Ioan şi Maria Magdalena. După câteva ore de agonie, Iisus şi-a dat ultima suflare. Spre a se convinge că Hristos a murit cu adevărat, un ostaş i-a împuns coasta cu suliţa şi îndată au ţâşnit sânge şi apă. Conform Bibliei, pământul s-a cutremurat, soarele s-a întunecat, multe suflete au plecat la cer, iar catapeteasma din templu s-a rupt.
Iosif din Arimateea l-a coborât pe Iisus de pe cruce şi l-a îngropat împreună cu Nicodim, în mormântul său aflat într-o grădină din apropierea locului răstignirii. Corpul lui a fost luat şi aşezat în mormânt într-un giulgiu, iar peste mormânt a fost prăvălită o piatră mare, ca trupul lui Iisus să nu fie furat de ucenicii lui. Totodată, au rămas de pază doi soldaţi romani.
Vinerea Mare este zi aliturgică, adică nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, ci o ceremonie de scoatere a Sfântului Epitaf din altar şi aşezarea lui pe o masă, în mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfântului Epitaf retrăim coborârea de pe Cruce a lui Hristos şi pregătirea Trupului Său pentru înmormântare.

Sâmbăta mare = Ziua coborârii în iad

În Sâmbăta mare, care încheie Săptămâna Patimilor, creştinii ortodocşi prăznuiesc îngroparea trupească a Mântuitorului Iisus Hristos şi pogorârea în iad până la Adam şi Eva (izgoniţi şi osândiţi după înfăptuirea păcatului originar), ruperea lanţurilor care-i ţineau pe aceştia în întuneric şi obţinerea promisiunii vieţii veşnice pentru fiecare om care crede în Dumnezeu.  Este o zi a tăcerii şi a aşteptării Învierii.

Duminica = Ziua Învierii

Învierea lui Iisus Hristos, după ce a luat asupra Sa păcatele omenirii şi a fost răstignit pe cruce, este cel mai important eveniment al creştinătăţii. Duminica Paştelui simbolizează biruinţa lui Iisus asupra morţii şi promisiunea vieţii veşnice.
Este temelia bisericii pe care o cunoaştem astăzi. Acest eveniment este relatat de scrierile vremii şi de apostolii lui Hristos. În Evanghelia după Marcu scrie că femeile mironosiţe au intrat în mormântul în care a fost Iisus îngropat şi acolo au întâlnit un înger îmbrăcat în veşmânt alb.
“Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată.
Şi intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.”

Începe Săptămăna Mare a Patimilor lui Iisus Hristos care marchează apropierea Sfintelor Paşti

SĂPTĂMÂNA MARE. Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor este ultima înaintea sărbătorii Sfintelor Paşte şi începe după Duminica Floriilor.

SĂPTĂMÂNA MARE. Săptămâna Mare marchează ultimele zile din Postul Paştelui, iar creştinii retrăiesc tensiunea clipelor de la sfârşitul vieţii Mântuitorului Iisus Hristos. Fiecare zi din această săptămână are o semnificaţie deosebită în desfăşurarea evenimentelor premergătoare Învierii Domnului.     Primele trei zile se mai numesc şi mari şi sfinte. Joia Mare marchează, la rândul ei, cea din urmă Cină a Domnului, Cina cea de Taină şi trădarea lui Iuda.  A cincea zi, vineri, numită şi „Paştele Crucii” sau Vinerea Mare, marchează începutul Paştelui, iar sâmbăta este ziua în care tristeţea se transformă în bucurie prin omorârea morţii.

SĂPTĂMÂNA MARE. Tradiţii şi obiceiuri ce trebuie respectate în Săptămâna Mare

SĂPTĂMÂNA MARE. Postul Negru este ţinut pentru a ne ţine departe de boli. În Săptămâna Patimilor, mai sunt respectate câteva obiceiuri, precum: păstrarea liniştii, a tristeţii generale, se fac focuri rituale, se respectă cu stricteţe postul, nu se fac lucruri importante în gospodărie, se face curăţenie în casă şi curţi, nu se munceşte la câmp, se fac sau se cumpără haine noi pentru sărbătoare, se taie vitele şi păsările pentru sărbători, tocmirea lăutarilor pentru hora satului, împărtăşirea la biserică, iertarea reciprocă între oameni, scrie ele.ro.  

saptamana-patimilor În Vinerea Mare, nu se mai slujeşte Sfânta Liturghie, se ţine post negru şi nimeni nu ar trebui să lucreze. Prohodul Domnului de vineri seara este ultima etapă a tânguirii lui Iisus Hristos, care se află acum la cele veşnice. La finele slujbei, se înconjoară biserica cu Sfântul Aer.  În Sâmbăta Mare, gospodinele demarează prepararea bunătăţilor tradiţionale de Paşte, fac curăţenie şi se pregătesc pentru Înviere şi Paşte. Tot în Sâmbăta Mare se taie şi mieii, iar înainte de miezul nopţii, enoriaşii merg la Biserică pentru a lua lumină. 

Superstiţii în SĂPTĂMÂNA MARE. Potrivit superstiţiilor legate de Săptămâna Mare, nu este bine să dormi în Joia Mare, căci cine doarme în această zi va rămâne leneş un an întreg.

  – dacă doarme o femeie, va veni Joimăriţă care o va face incapabilă de lucru tot anul; morţii vin în fiecare an în această zi la vechile lor locuinţe, unde stau până în sâmbăta dinainte de Rusalii;
– în credinţa populară această zi este termenul final când femeile trebuie să termine de tors cânepa.

SĂPTĂMÂNA MARE. Dintre obiceiurile din Joia Mare:

– se fac focuri în curtea casei, pentru ca morţii să se poată încălzi. Focul din Joia Mare, se face aprinzând pentru fiecare mort cate o grămăjoară, dacă vreţi să fie şi ei luminaţi pe lumea cealaltă în unele locuri se duc la biserică băuturi şi mâncăruri, care se sfinţesc şi se dau de pomană, pentru sufletul morţilor. În alte părţi se împart la biserică colivă şi colaci;
– o altă tradiţie este nunta (măritarea) urzicilor, adică înflorirea şi, implicit, încetarea acestora de a mai fi bune de mâncat, precizează creştinortodox.ro. 

  Florin CREȘTINUL

SĂPTĂMÂNA MARE — LUNI (DESPRE POST)

Prima săptămână din Postul Mare mai este numităşi Săptămâna Mare datorită intensităţii ei în rugăciune.În perioada primară, durata Postului Mare variade la o zi (Vinerea Patimilor), la două zile (Vinerea şi Sâmbăta din Săptămâna Sfintelor Patimi), după care s-a trecut la trei, la şapte zile, ajungându-se până la şase săptămâni.

La Ierusalim, în secolul al IV-lea, se postea opt săptămâni. Iar în Apus, după mărturiile pelerinei Egeria (382-384), se postea patruzeci de zile. Deci, practica postului de 40 de zile înaintea SfintelorPaşti a fost un proces de creştere graduală. La Sinodul I Ecumenic (Niceea 325), postul de 40 de zile era deja cunoscut.

În secolul al V-lea, Fericitul Augustin atribuie lungimea de 40 de zile a Postului Mare perioadelorde persecuţie (306-323). Alţii explică aceasta prin analogie cu postul lui Hristos din Pustia Carantaniei(Matei 4, 2). Sau, de multe ori, se face o paralelă cu postul pe care l-a ţinut Moise (Ieşirea 34, 28) şi Ilie(III Regi 19, 8). Probabil că perioada de 40 de zilede post a început să fie ţinută de creştini în timpul persecuţiilor, deoarece aceştia se refugiau în mănăstiri,urmând regulei de postire a călugărilor, care era foarte strictă. De asemenea, pustnicii şi creştinii evlavioşi ţineau, încă din timpul secolului al III-lea, tradiţia celor 40 de zile de post.

tnr_800x800_29659_calinicAstăzi Postul Sfintelor Paşti durează 7 săptămâni — 6 săptămâni (40 zile), de la Lăsatul secului de brânză până la sâmbăta Floriilor, iar din sâmbăta Floriilor până în sâmbăta Paştilor este postul Patimilor Domnului. La început, postul era deosebit de aspru. Sfântul Epifanie, în 403, spune că se mânca o singură dată în zi, spre seară, după apusul soarelui,şi atunci numai puţină pâine cu sare şi puţină apă.

Însă, dincolo de această latură istorică, postul are omotivaţie scripturistică. Lucrurile mari s-au făcut întotdeauna, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, cu post şi cu rugăciune. În Vechiul Testament, Moise, după patruzeci de zile de post, a primit teofania – arătarea lui Dumnezeu – pe Sinai şi Legea cea scrisă de degetul lui Dumnezeu; Ilie L-avăzut pe Dumnezeu în adiere de vânt subţire, iar Enoh s-a înălţat la cer.

Iată cum ţinea profetul Daniel postul: „în vremea aceea, eu, Daniel, am petrecut trei  săptămâni în jale. Pâine bună n-am mâncat, carne şi vin n-am pus îngura mea şi cu miresme nu m-am uns, până nu s-au împlinit trei săptămâni de zile” (Daniel 10, 2-3).

Profetul Iezechiel povesteşte motivul pentru care Dumnezeu a pedepsit pământul Sodomei şi Gomorei:„Iată care au fost fărădelegile Sodomei, sora ta, şiale fiicelor ei: mândria, îmbuibarea şi trândăvia; iarmâinile săracului şi ale celui nevoiaş nu le-au sprijinit”(Iezechiel 16, 49).

În Noul Testament, temeiul postului este însuşi postul Mântuitorului Hristos. De aici şi dimensiuneahristologică a postului. Nu putem exclude nici celelalte dimensiuni ale postului, pnevmatologică şi ecleziologică, îndreptăţiţi fiind şi de faptul că Hristos,în timpul postului, a fost asistat de Duhul Sfânt, CareL-a şi însoţit în pustie. Cât priveşte dimensiunea ecleziologică, noi ţinem post pentru căîmpreună cunoi ţine post Biserica, dar şi din ascultare faţă de Biserică.

Acest lucru se vede mai bine în cazul postului rânduit de episcopul Bisericii locale pentru unele calamităţi sau epidemii. Deci, în asceza noastră materială şi spirituală nu suntem singuri. Noi nu parcurgem drumul postului ca indivizi izolaţi, ci ca membri ai Trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica.

Prin post, spune Sfântul Serafim de Sarov, trupul încheieun armistiţiu cu sufletul, ajutându-l pe acesta la împlinirea virtuţilor. Mărturie stau asceţii şi oamenii sfinţi care şi-au început drumul crucii cu rugăciuneşi post.Postul este un prilej de eliberare a noastră derobia cărnii şi a materiei care tinde să se manifeste asupra sufletului, fiind astfel un act de creştere spirituală, spune părintele Dumitru Stăniloae. În acestsens, el curăţă trupul şi sufletul şi, veştejindu-le poftele, le apropie de Dumnezeu. Sigur, nu poţi săîţi sfinţeşti viaţa fiind sclavul materiei, adică pierzând examenul înfrânării. Iată cum, cultivarea virtuţi lor depinde şi de atenţia pe care o acordăm trupului.

Sfântul Apostol Pavel spunea corintenilor: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Careeste în voi, pe care-L  aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ!”(I Corinteni 6, 19-20). Prin post, cu mai mare înlesnire putem să ne descoperim identitatea spirituală, preţul nostru; să ne descoperim ca fii ai lui Dumnezeu, ca temple ale Duhului Sfânt. De aceea, postul artrebui să nu ocolească pe niciunul dintre fiii Bisericii, decât pe cei care nu-l pot ţine din motive obiective.

Când Biserica recomandă postul nu este absurdă,ci îl vrea pe om sub control duhovnicesc în viaţa de zi cuzi. În Biserică nu există reguli absurde sau rigide. Canoanele care vizează postul au fost făcute de Biserică,în Biserică şi pentru Biserică, însă pe un fundament scripturistic. De aici şi flexibilitatea Bisericii de a dezlega posturile în anumite cazuri: pentru copii, pentru femeile însărcinate, pentru bolnavi, pentrucei săraci şi, uneori, pentru situaţii mai aparte, cumar fi cazul în care o ţară sau un ţinut trece prin secetă,război sau alte calamităţi. Dar de la principiul scripturistical postului nu are dreptul nimeni să se abată.

Când Scriptura spune: „Nu ceea ce intrăîn gură spurcă pe om” (Matei 15, 11), nu îndreptăţeşte nepostirea şi nu se referă — spun Sfinţii Părinţi — la rodul unui pom care a adus căderea strămoşilor, ci la ceeace a însoţit rodul, adică pofta nestăpânită, care fără îndoială l-a spurcat pe om, îndepărtându-l de Dumnezeu.

Consecinţa lăcomiei lui Adam i-a adus izgonireşi moarte, care au necesitat intervenţia lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Aşadar, refuzul postului naşte căderea.Sfântul Apostol Pavel face o afirmaţie cu un înţeles pe muchie de cuţit: „Nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Căci nici dacă vom mânca nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca nu ne lipseşte. Dar vedeţi – Atenţie! – ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi” (I Corinteni 8, 8-9), adică această libertate săne arate împotrivitori voii lui Dumnezeu – Care este sfinţirea noastră.

Sunt două condiţii inseparabile postului: iertarea şi rugăciunea. Nu poţi să te angajezi într-o luptă având, deodată, mai mulţi duşmani. Într-o astfel de luptă trebuie să fii un foarte bun strateg; a ierta înseamnă a aşeza între tine şi adversarul tău iertarea ca pe o rază a Împărăţiei cerurilor: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc” (Matei 6, 14). Un post fărăo iertare prealabilă a semenului este un post al demonilor.

De aceea strigă profetul către noi: „Postiţi post sfânt…” (Ioil 1, 14). Sfânta Scriptură spune: „Când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală” (Matei 6, 17),adică încearcă să-ţi curăţeşti viaţa (faţa) ta de toată pata păcatului, iar mintea (capul) unge-o ca să o faci să strălucească de cunoaşterea lui Dumnezeu, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Eficienţa postului presupune evlavie şi discreţie:„Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti” (Matei 6, 18).Dacă postul se ţine căutând slava cuiva, asemenea fariseilor, el face scârbă lui Dumnezeu: „Voi postiţica să vă certaţi … nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care Îmi place?…” (Isaia 58, 4-5). Pentru capostul să-şi atingă scopul scontat, trebuie să fieînsoţit de smerenie, de rugăciune şi iertare. Un post însoţit de mândrie şi slavă deşartă este un post păgubos sufletului.

Aşadar, stăruind în rugăciune, post şi smerenie,Dumnezeu ne va împlini nenumăratele promisiuni făcute nouă! Numai un astfel de post ne mai poate întoarceîn Rai!

PS Calinic Botoșăneanul  Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

SĂPTĂMÂNA MARE — MARŢI (DESPRE POCĂINŢĂ)

În limba greacă, actului de pocăinţă i se spune metanoia. De aici şi cuvântul „metanie”, care simbolizează ciclul moarte-înviere. Desigur, este vorba de învierea omului din moartea păcatului. Prin pocăinţă, omul, indiferent în ce etapă a vieţii s-ar afla, îşi poate recâştiga strălucirea sa spirituală de la Botez.

Sfântul Efrem Sirul spune că pocăinţa ne urcă acolo de unde am căzut. Sfântul Isaac Sirul consideră pocăinţa un har peste har, o a doua naştere din harul lui Dumnezeu, care s-a dat oamenilor după Botez.

1 EPISCOP CALINIC IS 1Hotărârea de a nu mai păcătui, chiar dacă uneori nu este respectată în totalitate, este cea care accesează milostivirea lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi spune prin gura şi, respectiv, pana profetului: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (Isaia 1, 18).

Greşit-am, spus din adâncul inimii, este strigătul omului care vrea o înnoire prin îndreptare. Sfântul Nil Sinaitul spune: „Recunoaşte că ai greşit şi Dumnezeu îţi va şterge păcatele”. Da, numai că o astfel de îndreptare nu poate fi posibilă fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără dezlegarea duhovnicului. Hristos le-a spus Apostolilor şi printr-înşii preoţilor: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi” (Ioan 20, 22-23). Iată de ce ne spovedim la preoţii duhovnici, pentru că lor le-a dat Dumnezeu puterea dezlegării şi iertării păcatelor.

Acum să nu se creadă că preotul se substituie lui Hristos. Nicidecum! Ci iertarea este dată în virtutea succesiunii apostolice şi poruncii lui Hristos. Or, preoţii sunt „slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1). Aşadar, orice pocăinţă presupune spovedanie: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9). Omul este supus căderii, indiferent pe ce treaptă socială s-ar afla.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spune: „Dacă spunem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8). Or, spovedania presupune iertarea păcatelor. „Fiule, iertate îţi sunt păcatele!”, i-a zis Hristos slăbănogului (Marcu 2, 5).

Pocăinţa este un fel de negociere a omului cu Dumnezeu pentru viaţa de veci. Căderea şi ridicarea lui David a presupus o dublă pocăinţă. Numai că David nu s-a rezumat la o pocăinţă de moment, ci a stăruit în ea. Mărturie în acest sens stă Psalmul 50, psalm ce cuprinde mărturisirea sinceră a păcatelor sale şi care, de-a lungul timpului, a devenit un adevărat îndreptar de pocăinţă.

Un alt exemplu de pocăinţă îl constituie cel al regelui Manase, care „a făcut urâciuni, mai rele decât tot ce au făcut amoreii, care au fost înainte de el, şi a vârât pe Iuda în păcat cu idolii lui” (IV Regi 21, 11). Însă, mărturisindu-se şi smerindu-se, a fost reprimit în rândul celor plăcuţi lui Dumnezeu. Iată ce spune cartea Paralipomena: „Iar dacă s-a rugat, Dumnezeu l-a auzit şi i-a ascultat rugăciunea lui şi l-a adus înapoi la Ierusalim, în regatul său. Şi a cunoscut Manase că Domnul este Dumnezeul cel adevărat” (II Paralipomena 33, 13). De asemenea, şi locuitorii cetăţii Ninive, devenită centru al nelegiuirilor, locuitori care — avertizaţi fiind de proorocul Iona despre iminenta lor pedeapsă — au părăsit toate obiceiurile cele rele. Ba mai mult, auzind de urgia lui Dumnezeu care îi aştepta, au adăugat pocăinţei îmbrăcarea în sac şi şi-au pus pe capete cenuşă.

Şi Noul Testament este bogat în modele de pocăinţă pe care Sfântul Andrei Criteanul, în finalul Canonului Mare, le sintetizează astfel: „Ca tâlharul strig Ţie: pomeneşte-mă! Ca Petru plâng cu amar: iartă-mă, Mântuitorule! Strig ca vameşul, lăcrimez ca păcătoasa. Primeşte-mi tânguirea, ca oarecând pe a cananeencei. Cananeencei şi eu urmând, strig: miluieşte-mă, Fiul lui David! Mă ating de poală ca (femeia) ceea căreia-i curgea sânge; plâng ca Marta şi ca Maria pentru Lazăr. Alabastru cu lacrimi turnând pe capul Tău, Mântuitorule, ca nişte mir, strig ca păcătoasa care cerea milă; rugăciune aduc şi cer să iau iertare”.

Pocăinţa presupune o înnoire permanentă a vieţii. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul recomandă ca în fiecare ceas din cele douăzeci şi patru să „cerem iertare pentru păcatele săvârşite”. Da, prin pocăinţă, spune Sfântul Isaia Pustnicul, ne putem transfigura cu Lumina lui Hristos. Reţineţi, pocăinţa luminează persoana.

Roadele pocăinţei îşi află expresia cea mai concludentă în chipul Sfintelor Maria Magdalena, Pelaghia, Paisia, Taisia şi Maria Egipteanca. Eforturile ascetice ce au însoţit pocăinţa Mariei Egipteanca au făcut-o părtaşă, încă de pe pământ, vieţii îngereşti, după cum glăsuieşte Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Da, într-adevăr, Cuvioasa Maria Egipteanca este astfel încredinţarea pentru creştinii din toate timpurile că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu; că Dumnezeu nu a aşezat icoana slavei Sale pe chipul omului ca acesta să o întineze, ci să-l facă părtaş luminii Sale necreate.

Îndemnul lui Hristos dat femeii păcătoase: „Mergi şi de acum să nu mai greşeşti” (Ioan 8, 11) trebuie să fie îndemnul fiecărui preot duhovnic dat penitenţilor. La fel se înţelege şi din cuvintele profetului: „Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, şi Eu voi vindeca neascultarea voastră” (Ieremia 3, 22). Da, spovedania, pocăinţa şi rugăciunea sunt remediile vindecării. De aceea, rugăciunea, pocăinţa, postul, privegherea, meditaţia trebuie să fie constantele vieţii fiecărui credincios.

De PS CALINIC BOTOŞĂNEANUL, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

 

SĂPTĂMÂNA MARE — MIERCURI (DESPRE RUGĂCIUNE)

Sfântul Grigorie Sinaitul defineşte rugăciuneaca fiind „unirea omului cu Dumnezeu”. Omul se roagăpentru căÎnsuşi Hristos, ca Om, s-a rugat.Rugăciunea arhierească, consemnatăîn capitolulal XVII-lea de Sfântul Apostol şi EvanghelistIoan, stă mărturie în acest sens. Textul cuprinde celetrei forme de rugăciuni ale Bisericii: de laudă, de mulţumire şi de cerere. Întreg capitolul redă rugăciunealui Hristos pentru Sine, pentru Apostoli şi pentrutoţi cei ce cred, dar şi pentru cei care vor crede în El.Sigur, nu a fost singura dată când Mântuitorul s-arugat. El s-a rugat şi cu multe alte prilejuri.

APR 1 cu 1 SPECIAL calinic_botosaneanulRugăciunii din Grădina Ghetsimani, Iisus îi adaugă privegherea,căreia ucenicii Săi s-au arătat neputincioşi.Mulţi spun că nu trebuie să ne rugăm pentrucă Dumnezeu ştie de ce avem nevoie. Da, deşi Dumnezeuştie de ce avem nevoie, totuşi El aşteaptăşidin partea noastră un gest, o expunere smerită,raţionalăşi — de ce nu — chiar stăruitoare a dorinţelor noastre. Şi atunci, întocmai unui prieten bun,spune evanghelistul că Hristos „îţi va da cât îţi vatrebui” (Luca 11, 5-8). Hristos Însuşi ne îndeamnă:„Cereţi şi vi se va da” (Matei 7, 7), adică, rugaţi-văşivi se va da.

Acum să nu se creadă că ori de câte oricerem şi primim. Nicidecum! Sunt nenumărate momenteîn viaţă când ni se pare că Dumnezeu nu neascultă, nu ne împlineşte rugăciunea. Nici femeii cananeencenu i-a împlinit cererea imediat. De ce? Manieralui Dumnezeu de a nu-ţi răspunde imediat cereriitale face parte din pedagogia Lui.

Dumnezeu, de multe ori, doar se preface că nune aude, pentru a ne întări în stăruinţă. Sau, pur şisimplu, uneori nu ne ascultă rugăciunea pentru căde multe ori felul în care Îi adresăm rugăciunea nu arecapacitatea de a-L sensibiliza. De multe ori, Dumnezeune refuză ceva care ar putea fi în dauna noastră.Da, niciodată Dumnezeu nu va asculta o rugăciunecare vizează răul cuiva.

Cât despre felul în care trebuiesă ne rugăm, Mântuitorul Însuşi ne-a învăţatrugăciunea Tatăl nostru. O rugăciune care vizeazăexistenţa noastră de Aici şi de Dincolo.Adesea, ne războim, întrebându-ne: „Dar cât trebuiesă ne rugăm?”. Răspunsul îl primim de la SfântulApostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni5, 17). Focul rugăciunii trebuie să ardă permanentpe altarul sufletului. De ce? Pentru că rugăciunileneîncetate fac mintea mai puternicăîn lucrareaei.

Desigur, aici este vorba de rugăciunea însoţităde credinţă. Mântuitorul Însuşi a spus: „Toate câtecereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi leveţi avea” (Marcu 11, 24). Sau, mai explicit: „Toatecâte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi”(Matei 21, 22; 7, 7-12). De aici reiese că o rugăciunefăcută fără credinţă nu foloseşte la nimic. Nu ajută lanimic. Numai rugăciunea rostită pe fondul credinţeiface minuni. Sfântul Ioan Scărarul numeşte o astfelde rugăciune „scaunul de judecată al lui Hristos”.Dacă veţi citi minunile săvârşite de Iisus, consemnateîn Sfintele Scripturi, mai ales cele legatede vindecarea unor persoane, veţi vedea că cele maimulte dintre ele au fost săvârşite pe fondul credinţei sau al voinţei persoanelor în discuţie.

Rugăciunea, ca să fie ascultată de Dumnezeu,trebuie să fie sinceră, curatăşi nepătimaşă. SfântulTeognost spune că numai dintr-o astfel de rugăciuneizvorăsc virtuţile enumerate de Sfântul Apostol Pavelîn Epistola către Galateni (5, 22-26): dragostea, bucuria,pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facereade bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia. Dacărugăciunea nu este însoţităîn mod exclusiv de smerenie,de dragoste şi de bunătate, ea este o rugăciunefăcutăîn van. O astfel de rugăciune este asemenearugăciunii fecioarelor neînţelepte, care, pentru că nuau avut în inimile lor untdelemnul credinţei – careeste lucrarea virtuţilor prin Duhul Sfânt – au fostlăsate afară, neprimind nici o recompensă pentruosteneala lor.

Rugăciunea ce se săvârşeşte înlăuntrul inimii,însoţită de trezvie, accesibilizează tainele Împărăţieilui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune celordin Corint că omul lăuntric primeşte prin rugăciune„cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului săle grăiască” (II Corinteni 12, 4). Desigur, orice lucraretrebuie săvârşită cu nădejdea dobândirii roadelor.

Rugăciunea este barometrul cu care se măsoarăintensitatea trăirii noastre duhovniceşti. Dacă citimSfânta Scriptură, constatăm că revelaţiile, atât învremurile vechi-testamentare, cât şi în cele nou-testamentare,au avut loc în vremea rugăciunii. De ce?Pentru că numai prin rugăciune — expresie a trăiriinoastre în Duhul Sfânt — aducem în suflet bunăvoinţa luminoasă a lui Dumnezeu şi sălăşluirea Lui.

Întrebarea este: Ce minune poate face rugăciunea în sufletul nostru? Sufletul, prin rugăciune,devine o adevărată Biserică; Biserica lui Dumnezeucel adevărat. Da, într-adevăr, se oglindeşte în el Bisericacea una sfântă, care prin sobornicitatea saucomuniunea ei dă putere rugăciunii fiecărui credincios.Iar cel ce se roagă sporeşte în sine când ştie cărugăciunea lui este însoţită de rugăciunea altora,mai mult, de rugăciunea întregii Biserici, adică acetelor de sfinţi şi îngeri, care laudă neîncetat peDumnezeu.

Numai prin rugăciune, în care sunt ascunsetoate visteriile dragostei, ni se împărtăşescputerea mai presus de fire, învăţătura mai presusde lume şi darurile negrăite şi minunate ale SfântuluiDuh. Or, dobândind o astfel de bogăţie a darurilornegrăite şi minunate ale Sfântului Duh vomputea să fim, întocmai sfinţilor, împreună cu Hristos,în Împărăţia Sa.

PS Calinic Botoșăneanul  Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

SĂPTĂMÂNA MARE — JOI (DESPRE RUGĂCIUNEA SFÂNTULUI EFREM SIRUL)

Rugăciunea Sfântului Efrem (306-373) reprezintă o invocare, bine structurată, a programului vieţii duhovniceşti propuse de Triod. Ea marchează perioada Postului Mare, când întreaga fiinţă umană, suflet şi trup, face pocăinţă. Trupul participă, prin metanii şi închinăciuni, la rugăciunea sufletului, iar sufletul se roagă prin şi în trup.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul recapitulează, într-un mod unic, toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei. Autorul se roagă lui Dumnezeu ca să fie protejat de duhul a patru dintre cele opt patimi trupeşti (mândria, slava MAR 2 cu 1 ps_calinic_bdeşartă, iubirea de arginţi, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia, lenea) şi să i se trimită în schimb duhul a patru virtuţi sufleteşti (curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea). Ştiut este faptul că duhul virtuţii este mai luminat decât virtutea în sine, în cazul virtuţilor, iar duhul păcatului este mai întunecat decât patima sau păcatul în sine.

Primele cuvinte ale rugăciunii: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele” sunt o sinteză a versetelor 1 şi 4 din Isus Sirah, cap. 23. Ele surprind misterul inaccesibil al lui Dumnezeu, Care devine prin Întrupare „Stăpânul vieţii mele”, izvorul ei.

Prima parte a rugăciunii redă obstacolele ce trebuie îndepărtate din drumul spre desăvârşire; sigur, cu ajutorul lui Dumnezeu. El este singurul care poate îndepărta de la noi: „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert”. Aceste patimi arată relaţia degradată a omului cu Dumnezeu, cu sine şi cu aproapele, precum şi cu cele ale lumii.

Trândăvia este moartea şi surparea sufletului şi a minţii; este defăimarea lui Dumnezeu, spune Sfântul Simeon Noul Teolog, iar Sfântul Ioan Casian consideră trândăvia moartea tuturor virtuţilor. Sfântul Simeon Noul Teolog face o afirmaţie demnă de toată atenţia, spunând: „Dacă Dumnezeu i-ar îngădui trândăviei să lucreze împotriva noastră după puterea ei, niciunul nu ne-am mântui”.

Există o trândăvie a trupului şi alta a sufletului. Trândăvia trupului — lenea — vizează nelucrarea celor necesare traiului, pe când trândăvia sufletului, la care face referire rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, vizează nelucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Şi într-un caz şi în altul, trândăvia te înstrăinează de Dumnezeu. Biruirea trândăviei stă în puterea lui Dumnezeu, însoţită de credinţa şi voinţa noastră.

Grija de multe este o dominantă a omului lacom, a omului nebun (Luca 21, 34). Deşi Hristos a spus: „(…) iar cine-i va zice fratelui său: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22), în acest caz, o astfel de constatare nici măcar nu cade sub incidenţa cuvintelor Mântuitorului. Grija de multe este semnul împătimirii de cele materiale: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji d ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34; Luca 10, 41-42). Ea conduce la negarea existenţei lui Dumnezeu, căci „(…) grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei şcei împătimiţiţ, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor” (Marcu 4, 19), dar şi la risipirea de sine şi îngreunarea inimii (Luca 21, 34). Cu alte cuvinte, „lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Petru 5, 7).

Iubirea de stăpânire este fondatoarea Infernului (Isaia 14, 13-14; II Petru 2, 3-4). Ea este o prerogativă a stăpânitorului lumii acesteia (Ioan 12, 31) şi a pricinuitorului căderii oamenilor (II Corinteni 11, 3). Momentul Carantaniei stă mărturie în acest sens (Luca 4, 1-13). Idolatrizarea iubirii de stăpânire duce la pierderea comuniunii cu Dumnezeu: „(…) Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4).

Omul nu poate sluji la doi domni (Matei 6, 24). Grăirea în deşert este profanarea Chipului lui Dumnezeu în om, pentru că Dumnezeu Însuşi se descoperă omului ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Cuvântul rostit aduce cu el ceva din fiinţa celui care îl rosteşte. Or, Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuşi, iar cuvântul omului ar trebui să fie omul însuşi.

Grăirea în deşert este expresia unui lăuntru stricat, care se vatămă pe sine, pe cei care ascultă, şi nu în ultimul rând, pe cel clevetit. Este fiica urii, spune Sfântul Ioan Scărarul. Relaţionând cu unul ca acesta, nu ai decât pagubă – îţi ucizi sufletul. După enumerarea patimilor stricătoare de suflet, Sfântul Efrem Sirul ne aduce în atenţie icoana a patru duhuri ale virtuţilor care-l urcă pe omul duhovnicesc la Dumnezeu: duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei.

Curăţia stă la începutul tuturor virtuţilor şi se referă la curăţia sufletului, în Duhul Sfânt, de patimi şi păcate. Dumnezeu pe cei curaţi cu inima îi fericeşte, oferindu-le şansa de a-L vedea (Matei 5, 8). Sigur, o astfel de curăţie, omul o are exclusiv cu ajutorul lui Dumnezeu, singurul care poate curăţi inima omului cu focul iubirii aprins de El în inimă. Doar într-o astfel de inimă Dumnezeu Îşi înscrie Legile Sale, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Smerenia este poarta Împărăţiei lui Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Scărarul. A fi smerit înseamnă a nu mai avea voie proprie, ci a te lăsa în seama lui Dumnezeu. Smerenia este semnul supremei iubiri a lui Dumnezeu, spune acelaşi sfânt. Este o rezultantă a cunoaşterii de sine. Sfântul Simeon Noul Teolog o consideră darul lui Dumnezeu. Ca exemplu pozitiv de smerenie este smerenia lui Iisus Hristos şi a sfinţilor.

Smerenia îţi creează dependenţă de Dumnezeu. Te ţine permanent conectat la Dumnezeu. Smerita cugetare, vorbirea smerită, purtarea smerită şi zdrobirea inimii sunt doar câteva dintre mijloacele care călăuzesc la adevărata smerenie, spune Sfântul Grigorie Sinaitul. Nu poţi dobândi slava lui Dumnezeu în tine fără o prealabilă smerenie.

Răbdarea este o constantă a mântuirii; potrivnica iubirii de stăpânire. Ştiut este faptul că, fără răbdare în suferinţe, necazuri şi încercări, nu se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Răbdarea înnoieşte sufletul. Isus Sirah spune: „Până la o vreme va suferi cel îndelung-răbdător, după aceea îi va răsări veselie” (1, 22). Da, este vorba de veselia din Împărăţia cerurilor. Întreaga viaţă a Mântuitorului, cu precădere Săptămâna Patimilor, surprinde punctul maxim al acestei virtuţi.

Dragostea este plinătatea a toată virtutea, care începe Aici şi culminează Dincolo. Începutul dragostei este renunţarea la lucrurile temporare; mijlocul ei este curăţirea minţii şi a inimii, iar sfârşitul ei este iubirea mai presus de fire a lui Dumnezeu, precum şi dorinţa unirii cu El, spune Sfântul Nichita Stithatul.

Sfântul Calist Patriarhul o creionează astfel: iubirea după calitate este asemănarea cu Dumnezeu, după lucrare este o beţie a sufletului, iar după însuşire, este izvorul credinţei, adâncul fără fund al îndelungii răbdări şi marea smerenie.

Dacă credinţa este legată de nădejde, iar nădejdea este urmată de dragoste, atunci cel ce nu are dragoste nu poate dobândi nădejdea, ori cel lipsit de nădejde este lipsit implicit de credinţă. Şi, dacă nu există cauzele iubirii, nu poate exista nici iubirea, spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Dacă vrei să Îl ai pe Dumnezeu Treime în sufletul tău, iubeşte necondiţionat: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Iubirea de Dumnezeu atrage după sine iubirea de aproapele: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35).

Sigur că, virtuţile pe care le enumeră rugăciunea îşi au punctul de plecare în credinţa fiecăruia. În fiecare cerere ne recunoaştem drept creaturi recreate printr-o suflare care vine din profunzimile sufletului nostru, ca sediu al Împărăţiei lui Dumnezeu.

Ultima cerere a rugăciunii recapitulează într-o formă mai concisă cele cerute în partea a doua a rugăciunii, aducându-ne în atenţie unul dintre cele mai perfide păcate – „osândirea aproapelui”. Iată ce spune: „Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi

văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor!” Da, judecata aproapelui, chiar şi în cazul în care ţi-a greşit, trebuie lăsată pe seama lui Dumnezeu. Numai El, Cel Care cunoaşte tainele omului, este în măsură să se pronunţe obiectiv. Neosândirea aproapelui este semnul credinţei în Dumnezeu.

Rugăciunea este însoţită de metanii şi închinăciuni, semnul manifest al pocăinţei, secondate de patru stihuri scripturistice rostite, fiecare în parte, de trei ori: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13).

„Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul” (Luca 5, 12).

Cel Ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă (cf. Psalmi 118, 73).

Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă (cf. Psalmi 40, 4).

Primele două stihuri surprind zbuciumul conştiinţei vameşului şi, respectiv, a leprosului, încărcate de păcate; următoarele două redau strigătul de nădejde al psalmistului. Teama din primele două stihuri este convertită de nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu.

Rugăciunea în sine, ca de altfel toată perioada postului, vrea să ne ofere adevărata bucurie a vieţii trăite în Hristos. Este o perioadă imbold pentru trezirea şi revitalizarea duhovnicească a sufletului, care vrea să încheie cu trupul un armistiţiu, prin rugăciune, post şi pocăinţă.

De PS CALINIC BOTOŞĂNEANUL, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

 

 

SĂPTĂMÂNA MARE — VINERI (DESPRE LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINŢITE)

Sfinţii Părinţi — în cadrul Sinodului de la Laodiceea(364-383) — au hotărât, prin Canoanele 49 şi51, ca în Postul Sfintelor Paşti, în fiecare săptămână,de luni până vineri, să nu se mai săvârşească SfântaLiturghie, iar pomenirea Sfinţilor Mucenici să nu semai facă decât sâmbăta şi duminica, în cadrul SfinteiLiturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, respectiv aSfântului Vasile cel Mare. Astfel, de luni până vineriurma să nu se mai săvârşească Sfânta Liturghie, cidoar cele şapte Laude, aceste zile devenind astfelzile aliturgice.

Hotărârile Sinodului amintit se întemeiau pe oveche tradiţie a Bisericii. Papa Inocenţiu I (401-417),într-o epistolă adresată episcopului Decenţiu de Eugubium,scria că, după o tradiţie apostolică, Sfânta Liturghie nu trebuia să se săvârşeascăîn ultimeledouă zile din Săptămâna Patimilor, adică în zilelede vineri şi sâmbătă.

Mulţi creştini însă, din evlavie,doreau să se împărtăşeascăşi în alte zile decât sâmbăta şi duminica, în special miercurea şi vinerea, dupăcum se obişnuia în Asia Micăîn timpul SfântuluiVasile cel Mare. Aşa se face căîn unele biserici s-aformat obiceiul de a se păstra o parte din Darurilesfinţite în cadrul Sfintei Liturghii săvârşite sâmbătasau duminica pentru împărtăşirea credincioşilor încelelalte zile de post, respectând astfel, pe de o parte,hotărârile Sinodului de la Laodiceea şi, pe de altăparte, rigurozitatea postului în zilele de miercuri şivineri.

Pentru ca ajunarea aspră din aceste zile să nufie întreruptă, împărtăşirea avea loc seara, imediatdupă slujba Vecerniei. Dacă, la început, ritualul împărtăşirii în zilele aliturgice era foarte simplu, acestas-a dezvoltat treptat, dobândind o solemnitate dince în ce mai accentuată, slujba Vecerniei fiind unităcu anumite părţi din rânduiala Sfintei Liturghii.

Această nouă slujbă a primit numele de „LiturghiaDarurilor mai înainte sfinţite”, întrucât avea locîmpărtăşirea credincioşilor, deşi în cadrul ei nu seaducea jertfa cea fără de sânge. Pe scurt, am puteaspune că este o Liturghie căreia îi lipseşte anaforauasau rugăciunea pentru sfinţirea Darurilor.

Originea şi vechimea acestei Sfinte Liturghiinu pot fi stabilite cu certitudine. Este sigur că aapărut iniţial în Orient, fie în jurul Ierusalimului,fie în Siria sau Imperiul bizantin. Rânduiala ei s-aconturat în secolele V-VI, ulterior hotărârilor Sinoduluide la Laodiceea. Ea este atestată pentru primadatăîntr-o Cronică pascală de origine alexandrină,scrisăîn 645. În această cronică se menţionează căHeruvicul Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite – „Acum Puterile îngereşti…” – a fost introdus în cultde patriarhul Serghie al Constantinopolului, în 617.

dsc_0536Definitivarea tipicului Liturghiei Darurilor mai înaintesfinţite a avut loc în cursul secolului al VII-lea,deoarece Sinodul Trulan (692) consfinţea, prin canonul52, întrebuinţarea şi generalizarea ei. Astfel,Liturghia Darurilor urma să se săvârşească „în toatezilele Postului Patruzecimii, afară de sâmbăta şiduminica şi de Buna-Vestire”.

Autorul primei forme a Sfintei Liturghii numităa „Darurilor mai înainte sfinţite” nu este cunoscut.Tradiţia bisericească o atribuie fie Sfântului Iacov,ruda Domnului şi primul episcop al Ierusalimului,fie Sfântului Petru, Sfântului Marcu, Sfântului Atanasiecel Mare sau Sfântului Vasile cel Mare, SfântuluiEpifanie de Salamina, Sfântului Gherman I,patriarhul Constantinopolului (secolul al VIII-lea).Tradiţia siriană consideră că ea a fost alcătuită de patriarhul Sever al Antiohiei (511-518), iarcea apuseană o atribuie Sfântului Ioan Damaschin.

Însă majoritatea manuscriselor din secolul alXII-lea îl menţionează ca autor pe Sfântul Grigoriecel Mare, numit şi Dialogul, papă al Romei (†604),care a petrecut mult timp (578-584/585) în Orient, canunţiu papal (apocrisiarh) al papei Pelagiu al III-leala Constantinopol. Nu existăînsă nici un argument istoricîn favoarea acestei ipoteze. Este posibil ca aceastătradiţie să aibă la bază o eventuală contribuţie aSfântului Grigorie Dialogul la sistematizarea înscris a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite. Celmai probabil, întocmirea rânduielii Liturghiei Darurilormai înainte sfinţite este o lucrare colectivă, cestă sub semnul anonimatului, aşa cum apare şi înCanonul 52 al Sinodului Trulan şi cum, de altfel,sunt şi celelalte Sfinte Liturghii care sunt atribuiteSfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur; se ştiede pildă că aceasta din urmă este numită de însuşiSfântul Ioan Gură de Aur ca fiind a Sfinţilor Apostoli,nume sub care era de altfel cunoscutăîn Antiohiavremii sale.

Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţiteeste aşadar o Liturghie cu o rânduială intermediarăîntre păstrarea Sfintelor peste an şi împărtăşireazilnică pe care credincioşii o practicau în vechime.Aceasta ne încredinţează de faptul căîntreg cultulcreştin sau rânduiala liturgică a Bisericii are în centrulsău pe Hristos cel Răstignit şi Înviat; de altfel,această centralitate a lui Hristos o oglindeşte, deopotrivă,şi propovăduirea apostolică a Evangheliei,dar şi mărturisirea baptismală a celor ce primeauBotezul creştin.

 Scrisă de PS Calinic Botoșăneanul Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

Săptămâna Patimilor este săptămâna mântuirii noastre

Am intrat în Săptămâna Patimilor, perioada de la Florii până în Sâmbăta cea Mare inclusiv. Conform rânduielilor canonice, în această săptămână se ajunează până spre seară, caracteristica esenţială a acestei săptămâni sunt Deniile.
Luni, în Săptămâna Patimilor, s-a făcut pomenirea patriarhului Iosif, vândut de fraţii săi cu treizeci de arginţi. El este o preînchipuire a lui Hristos, care a fost vândut de Iuda. Stăpânirea lui Iosif peste Egipt era o prefigurare a biruinţei lui Hristos asupra păcatelor lumii.
Tot în această zi se face pomenire şi de smochinul neroditor, blestemat de Hristos să se usuce pentru că nu avea rod. E o pildă dată omului, din care trebuie să reţină, că Dumnezeu este atât iubire cât şi şi dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va răsplăti, ci va şi pedepsi pe cei ce nu au rodit.
Marţi se face pomenirea celor zece fecioare. Este o pilda care are menirea să ne ţină trează datoria de a trăi permanent în Hristos. Numai aşa vom avea saptamanamare76760300răspuns bun la judecata finală, căci prin împlinirea voii divine, Hristos ia chip în noi. Concluzia acestei pilde este că Hristos, trebuie să Se regăsească în fiecare dintre noi în orice moment. Din pildă reţinem că cinci fecioare au avut doar candelă fără ulei, iar celelalte cinci au avut şi candelă şi ulei. Candela fără ulei reprezintă totala nepăsare de ceilalţi. Candela cu ulei reprezintă evlavia însoţită de milostenie.
În Miercurea Săptămânii Sfintelor Pătimiri se face pomenirea femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Mântuitorului, înainte de Patima Sa, ca simbol al pocăinţei şi îndreptării omului păcătos. „Doamne”, zicem noi către Hristos, „femeia care căzuse în păcate multe, simţind dumnezeirea Ta”, deci, fiind mişcată de harul dumnezeiesc spre cunoaşterea cea mai presus de înţelegere, ,a luat rânduiala de mironosiţă”. A făcut ceea ce doreau să facă femeile mironosiţe după înmormântarea Mântuitorului. A anticipat înmormântarea lui Hristos şi pregătirea Lui cu miresme, „aducând mir de mult preţ”. A fost mistuită de dorinţa de a i se dezlega păcatele: ,Dezleagă-mi păcatele mele, aşa cum eu mi-am dezlegat părul”.
Joia Patimilor este închinată amintirii a patru evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie, Cina cea de Taină la care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugăciunea arhiereascăă şi începutul patimilor prin vinderea Domnului. După ce a săvârşit Cina cea de Taină, Mântuitorul le dă ucenicilor o nouă poruncă: „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. Nu întâmplător în faţa Sfântului Potir, noi spunem Mântuitorului: ,,Nu-ti voi da sărutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrăjmaşilor Tăi; ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”.
În Vinerea Marea se face pomenirea de sfintele, înfricoşătoarele şi mântuitoarele Patimi ale Mântuitorului şi de mărturisirea tâlharului celui recunoscător care a dobândit raiul. Pătimirile Domnului sunt numite sfinte, mântuitoare şi înfricoşătoare. Sfinte pentru că Cel ce suferă este Fiul lui Dumnezeu, mântuitoare pentru că Cel ce pătimeşte nu este un simplu om şi înfricoşătoare căci toată făptura s-a schimbat la răstignirea lui Hrist „Soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat şi mulţi din morminte au înviat”.
În Sfânta şi Marea Sâmbătă ă prăznuim îngroparea lui Hristos cu trupul şi pogorârea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica din stricăciune la viaţa veşnică ă pe cei din veac adormiţi.
Astfel, noi zicem: „Când Te-ai pogorât la moarte Cela ce eşti fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea dumnezeirii. Iar când ai înviat pe cei morţi din cele de dedesubt, toate puterile cereşti au strigat: Dătătorule de viaţă, Hristoase Dumnezeul nostru, mărire Ţie”. Rânduiala Bisericii noastre este că îndată după ce se spun cu cântare cuvintele în care facem prohodirea Mântuitorul nostru IIsus Hristos, îndată după aceea se pomeneşte Învierea.
Ajunşi în ziua Sfintei Învieri, Biserica ne cere: În Ziua Învierii să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm, şi să le zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

 Florin NAHORNIAC

Rugăciunea lui Iisus, înălţată în Grădina Ghetsemani – prilej de meditaţie în săptămâna patimilor

… cunoscută ca rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii (Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 17)

1. Acestea a vorbit Iisus şi, ridicand ochii Sai la cer, a zis: Parinte, a venit ceasul! Preaslaveşte pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preaslaveasca.
2. Precum I-ai dat stapanire peste tot trupul, ca sa dea viata veşnica tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
43. Si aceasta este viata veşnica: Sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
4. Eu Te-am preaslavit pe Tine pe pamant; lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am savarsit.
5. Şi acum, preaslaveste-Ma Tu, Parinte, la Tine Insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai inainte de a fi lumea.
6. Aratat-am numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat şi cuvantul Tău l-au pazit.
7. Acum au cunoscut ca toate cate Mi-ai dat sunt de la Tine;
8. Pentru ca cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit si au crezut ca Tu M-ai trimis.
9. Eu pentru acestia Ma rog; nu pentru lume Ma rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, ca ai Tai sunt.
10. Si toate ale Mele sunt ale Tale si ale Tale sunt ale Mele si M-am preaslavit intru ei.
11. Si Eu nu mai sunt in lume, iar ei in lume sunt si Eu vin la Tine. Parinte Sfinte, pazeşte-i in numele Tau, in care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi.
12. Cand eram cu ei in lume, Eu ii pazeam in numele Tau, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am pazit si n-a pierit nici unul dintre ei, decat fiul pierzarii, ca sa se implineasca Scriptura.
13. Iar acum, vin la Tine si acestea le graiesc in lume, ca sa fie deplina bucuria Mea in ei.
14. Eu le-am dat cuvantul Tau si lumea i-a urat, pentru ca nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume.
15. Nu Ma rog ca sa-i iei din lume, ci ca sa-i pazeşti pe ei de cel viclean.
16. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.
17. Sfinteste-i pe ei intru adevarul Tau; cuvantul Tau este adevarul.
18. Precum M-ai trimis pe Mine in lume, si Eu i-am trimis pe ei in lume.
19. Pentru ei Eu Ma sfintesc pe Mine Insumi, ca si ei să fie sfintiti întru adevar.
20. Dar nu numai pentru aceştia Ma rog, ci si pentru cei ce vor crede in Mine, prin cuvantul lor,
21. Ca toţi sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, aşa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis.
22. Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem:
23. Eu intru ei si Tu intru Mine, ca ei sa fie desavarsiti intru unime, si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.
24. Parinte, voiesc ca, unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru ca Tu M-ai iubit pe Mine mai inainte de intemeierea lumii.
25. Parinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, si aceştia au cunoscut ca Tu M-ai trimis.
26. Si le-am facut cunoscut numele Tau si-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu sa fie in ei si Eu in ei.

                                                                                                                                                           Florin CREŞTINUL

Viața Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință

Sceptrul împărăţiei Romei luându-l cu nevrednicie păgânul Diocleţian, foarte mult se silea la necurata slujbă idolească. El mai întâi cinstea pe Apolon vrăjitorul, ca şi cum i-ar fi fost mai înainte vestitor de cele ce vor să fie. Pentru că diavolul petrecând în acel idol neînsufleţit, dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, cu minciună proorocind despre cele ce vor să fie, deşi niciodată nu se împlineau proorociile lui. Odată, întrebând Diocleţian pe Apolon despre un lucru, diavolul i-a dat un răspuns că acesta: „Nu pot cu adevărat, ca mai înainte să-ţi spun cele ce vor să fie, căci împiedicare îmi fac oamenii cei drepţi pe pământ şi pentru aceea mint Tripoadele cele de farmece în capişti; pentru că drepţii sleiesc a noastră putere”.

    Deci, a întrebat Diocleţian pe slujitori: „Cine sunt drepţii aceia de pe pământ, din pricina cărora zeul Apolon nu poate să proorocească?” Iar slujitorii i-au răspuns: „Creştinii de sub cer sunt drepţii aceia”. Aceasta auzind-o Diocleţian, s-a umplut de mânie şi de iuţime asupra creştinilor şi prigonirea cea de deasupra lor care abia încetase, a ridicat-o iarăşi. Şi îndată a trimis sabia sa prigoni-toare asupra oamenilor lui Dumnezeu celor drepţi, nevinovaţi şi fără prihană, cu poruncă ucigătoare, în toate părţile stăpânirii sale.

   sfantul_gheorgje_2018_91049200 Şi puteai să vezi atunci închisorile barbarilor, tâlharilor şi ale făcătorilor de ruşine deşarte, însă erau pline de cei ce mărturiseau pe adevăratul Dumnezeu. Puteai să vezi felul caznelor celor mai înainte obişnuite, lepădându-se ca simple, iar altele noi şi mai cumplite aflându-se, prin care în toate zilele mulţimea creştinilor era schingiuită pretutindeni. Iar după ce în toate părţile şi mai ales dintre ale Răsăritului s-au adus la împărat multe scrisori pline de clevetiri asupra creştinilor, care îl înştiinţau că cei ce nu ţin porunca lui întru nimic, şi care se numesc creştini, numărul acelora este fără de sfârşit; pentru că atâta s-au înmulţit, încât este de trebuinţă, că ori să-i lase să petreacă în credinţă, ori cu război să se ridice asupra lor.

    Atunci împăratul a chemat de pretutindeni la sine în Nicomidia, pe antipaţi şi pe ighemonii săi la sfat, pe domni, pe boieri şi pe tot senatul său adunându-l; le-a descoperit mânia să asupra creştinilor şi poruncea, ca fiecare să dea sfat la lucrul ce le era pus înainte. Deci, mulţi grăind multe, la sfârşit singur tiranul a vărsat o otravă ca aceasta, că nimic nu este mai cinstit şi mai de bună trebuinţă decât să se cinstească zeii cei vechi părinteşti. Şi toţi învoindu-se cu sfatul lui, le-a zis iarăşi: „Dacă astfel toţi socotiţi şi pe aceasta cu osârdie doriţi să o faceţi şi a mea dragoste mult se cinsteşte de voi, apoi sârguiţi-vă cu totul să pierdeţi credinţa creştinească cea potrivnică zeilor noştri, din toată împărăţia noastră. Şi ca să puteţi mai cu înlesnire a săvîrşi această, eu cu toate puterile voi ajuta vouă”. Deci, toţi au primit şi au lăudat acel cuvânt împărătesc. Însă Diocleţian şi senatul au voit, ca şi al doilea şi al treilea rând să se adune la acelaşi sfat şi au înştiinţat poporul; după aceea au întărit ca neschimbată să fie porunca aceasta.

    În acea vreme, în cetatea Romanilor era minunatul ostaş al lui Hristos, Sfântul Gheorghe, cu neamul din Capadocia, fiu de părinţi creştini vestiţi, din tinereţe învăţând bună credinţă. Acela din copilăria sa a rămas orfan de tată, sfârşindu-se tatăl său prin mucenicească nevoinţă pentru Hristos, iar maica lui s-a mutat cu el în Palestina, căci de acolo era cu neamul şi avea acolo multe averi şi moşteniri. Iar după ce Gheorghe a ajuns la vârsta desăvârşită, fiind şi frumos la faţă, s-a arătat şi foarte viteaz cu trupul; pentru aceea s-a rânduit în oaste şi s-a pus tribun peste ostaşii unei cete vestite. În acea boierie fiind, după ce şi-a arătat vitejia sa în războaie, s-a cinstit cu dregătoria de comit şi de voievod de către împăratul Diocleţian, mai înainte de a şti că este creştin, la douăzeci de ani ai vârstei sale, după ce maica lui se sfârşise întru Domnul.

    Şi când acel sfat tirănesc se săvârşea spre pierderea creştinilor, Sfântul Gheorghe era lângă împăratul. Deci, în ziua dintii, văzând atâta pornire a păgânilor asupra creştinilor şi că sfatul lor cel nedrept nu poate de loc a se schimba, s-a chibzuit cu judecată, că acea vreme este potrivită mântuirii. Şi îndată, toate cele ce le avea la sine, aurul, argintul şi hainele le-a împărţit săracilor; pe robii care erau cu sine i-a liberat şi celelalte averi pe care le avea în Palestina a hotărât să le împartă la cei ce n-au, iar pe robi să-i libereze. Şi în a treia zi, în care sfatul cel sângeros al păgânului împărat şi al domnilor lui celor necuraţi, făcut cu nedreptate spre uciderea nevinovaţilor creştini, era să se întărească, Sfântul Gheorghe, viteazul ostaş al lui Hristos, lepădând toată frica omenească şi întărindu-se întru Unul Dumnezeu, având numai frică Lui în sine, a stat cu faţa luminată şi cu minte bărbătească în mijlocul adunării celei mari păgâneşti şi fără de lege şi unele ca acestea a început a le zice:

    „Până când, o, împărate şi voi domni şi sfetnici, care, fiind rânduiţi pentru îndreptarea legilor bune şi a judecăţilor celor drepte, porniţi mânia voastră asupra creştinilor şi înmulţiţi nebunia voastră, întărind hotărârile cele fărădelege şi judecăţile cele nedrepte, dându-le asupra oamenilor nevinovaţi, care n-au făcut nimănui strâmbătate? Pentru ce îi prigoniţi şi chinuiţi pe creştini prin a voastră păgânătate silind pe aceia, care au învăţat a ţine bine sfânta credinţă? Pentru că idolii voştri nu sunt dumnezei. Deci, nu vă amăgiţi cu minciunile, căci Hristos este Unul Dumnezeu şi Acela Unul, întru slava lui Dumnezeu Tatăl; toate s-au făcut prin El şi cu Duhul Lui Cel Sfânt toate s-au alcătuit. Ori singuri să cunoaşteţi adevărul şi să învăţaţi dreapta credinţă, ori pe cei ce ţin de adevăr şi de dreapta credinţă, nu-i tulburaţi cu nebunia voastră!”

    De nişte cuvinte ca acestea ale lui Gheorghe şi de îndrăzneala lui cea neaşteptată minunându-se toţi, şi-au întors ochii către împărat vrând să audă ce va răspunde la aceste vorbe. Iar împăratul, ca un ieşit din minţi sau ca un asurzit de tunet, şedea tăcând, înăbuşind în sine pornirea de mânie. Apoi a făcut semn unuia din cei ce şedeau cu el, prieten al său, cu numele Magnenţie, cu dregătoria antipat, ca să răspundă lui Gheorghe. Iar Magnenţie, chemând la sine mai aproape pe sfânt, i-a zis: „Cine te-a îndemnat la o atât de mare îndrăzneală şi grăire?” Răspuns-a sfântul: „Adevărul!” Magnenţie i-a zis: „Care este adevărul acela?” Răspuns-a Gheorghe: „Adevărul este Însuşi Hristos, Cel prigonit de voi”. Zis-a Magnenţie: „Dar şi tu eşti creştin?” A răspuns Sfântul Gheorghe: „Sunt rob al lui Hristos, Dumnezeul meu, şi spre El nădăjduind, în mijlocul vostru am stat de voia mea, ca să mărturisesc pentru adevăr”.

    Cu aceste cuvinte ale sfântului s-a pornit spre ceartă adunarea aceea, unii zicând unele şi alţii altele, apoi se auzea un glas şi o strigare fără de rânduiala, precum se obişnuieşte a se face într-o mulţime de popor păgân. Atunci Diocleţian, poruncind prin vorbitori să fie tăcere, şi-a întors ochii spre sfânt şi, cunoscându-l, i-a zis astfel: „Eu şi mai înainte m-am minunat de bunul tău neam, o, Gheorghe! Sfatul tău şi vitejia judecând-o a fi vrednică de cinste, te-am cinstit nu cu dregătorii mici; iar acum, deşi nu grăieşti spre folosul tău, însă eu iubind înţelepciunea şi bărbăţia care este în tine, cele de folos te sfătuiesc ca un tată şi te îndemn să nu te lipseşti de slava ostăşească şi de cinstea dregătoriei tale şi să nu-ţi dai floarea tinereţilor tale la munci, prin nesupunerea ta; ci să aduci jertfă zeilor, căci mai mare cinste vei lua de la noi”.

    Iar Sfântul Gheorghe a răspuns: „O, de ai fi cunoscut, mai ales tu singur, împărate, prin mine, pe adevăratul Dumnezeu şi I-ai fi adus jertfă de laudă Lui, te-ar fi învrednicit împărăţiei celei mai bune şi fără de moarte, de vreme ce aceea de care acum te îndulceşti este o împărăţie nestatornică, deşartă şi degrab pieritoare. De aceea şi cele dintr-însa sunt vremelnice şi nimic nu folosesc pe cei ce le au. Deci, nimic din acelea nu poate să-mi slăbească buna mea credinţă către Dumnezeul meu şi nici un fel de chin nu-mi va îngrozi sufletul, nici îmi va clinti mintea”.

    Acestea zicând sfântul, iar împăratul fiind cuprins cu totul de mânie şi nelăsându-l să-şi sfârşească cuvintele, a poruncit celor înarmaţi, care stăteau înainte, să scoată din adunare cu suliţele pe Gheorghe şi să-l arunce în temniţă. Iar ostaşii, săvârşind degrabă porunca lui, o suliţă atingându-se de trupul sfântului, îndată fierul s-a făcut asemenea plumbului; pentru că s-a turtit ca plumbul, iar gura mucenicului s-a umplut de laudele lui Dumnezeu. Ducând ostaşii pe mucenic în temniţă, l-au întins la pământ cu faţa în sus, bătându-l peste tălpile picioarelor, punându-i o piatră mare pe piept, căci astfel le poruncise tiranul. Iar sfântul răbdând, neîncetat înălţa mulţumire lui Dumnezeu, până în ziua următoare.

    Sosind ziua, împăratul iarăşi a chemat la cercetare pe mucenic şi văzându-l turtit de greutatea pietrei, l-a întrebat, zicând: „Oare te-ai pocăit, Gheorghe, sau încă petreci în nesupunerea ta?” Iar sfântul, având pieptul turtit de piatră, abea putea să grăiască şi i-a zis: „Dar oare într-atâta slăbănogire, o, împărate, mă socoteşti că am ajuns, ca pentru atât de mică suferinţă să-mi lepăd credinţa? Mai lesne vei slăbi tu chinuindu-mă, decât eu fiind muncit”. Atunci Diocleţian a poruncit să aducă o roată mare de muncire, sub care erau aşternute scânduri, pline de fiare ascuţite şi înfipte în ele, asemenea unor săbii, ţepuşe şi cuţite; iar acele fiare erau unele drepte, iar altele strâmbe, după asemănarea undiţelor. Pe acea roată a poruncit să lege pe mucenic şi, întorcând roata, să-i taie tot trupul cu acele fiare ascuţite, ce erau înfipte în acele scânduri sub roată. Aşa, fiind sfântul muncit şi în bucăţi tăiat şi ca o trestie sfărâmându-se, răbda cu vitejie; şi mai întâi în munca aceea, cu mare glas se ruga lui Dumnezeu, nescoţând nici un suspin; ci ca unul ce doarme şi nu simte, astfel răbda.

   asdas Iar împăratului, părându-i-se că mucenicul este mort, bucurându-se a lăudat pe zeii săi şi a strigat, zicând: „Unde este Dumnezeul tău, Gheorghe? Pentru ce nu te-a scăpat de nişte munci ca acestea?” Deci, a poruncit să-l dezlege de la roată, ca pe un mort, iar el s-a dus la capiştea lui Apolon. Apoi deodată s-a înnorat văzduhul, s-a făcut tunet înfricoşat şi mulţi au auzit un glas de sus, zicând: „Nu te teme, Gheorghe, căci sunt cu tine!” Apoi după puţin s-a făcut o strălucire mare şi neobişnuită şi s-a arătat îngerul în chip de tânăr preafrumos, stând lângă roată ca purtător de lumină, strălucind cu faţa şi, punând mâna pe mucenic, i-a zis: „Bucură-te!” Şi nimeni nu îndrăznea să se apropie de roată şi de mucenic cât timp s-a văzut acolo cel ce se arătase. Iar după ce s-a făcut nevăzut, mucenicul s-a pogorât singur de pe roată, dezlegat de îngerul lui Dumnezeu şi tămăduit de răni; apoi stătea cu trupul sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi chemând pe Domnul.

    Ostaşii, văzând aceasta, au fost cuprinşi de spaimă mare şi nedumerire şi, alergând, au spus împăratului, care era încă în capişte la săvârşirea necuratei jertfe idoleşti, urmând după ostaşi şi Sfântul Gheorghe, care a stat înaintea împăratului în capişte. Văzându-l împăratul, întâi n-a crezut că este Gheorghe, ci i se părea că este altul care seamănă cu el. După aceea cei ce stăteau aproape de împărat, căutând cu dinadinsul către mucenic, au cunoscut că este chiar Gheorghe, şi încă şi mucenicul singur a strigat cu mare glas: „Eu sunt Gheorghe”. Şi toţi s-au spăimântat şi, nepricepând, au tăcut multă vreme, iar doi dintre bărbaţi care erau acolo, cinstiţi cu dregătoria curţii, Anatolie şi Protoleon, fiind mai înainte învăţaţi în credinţa creştină, văzând acea minune străină, s-au întărit desăvârşit în credinţa lui Hristos şi au strigat, zicând: „Unul este Dumnezeu mare şi adevărat! Dumnezeul creştinilor”. Şi îndată împăratul a poruncit ca să-i prindă şi fără de nici o cercetare să-i scoată afară din cetate şi să fie tăiaţi cu sabia. Şi mulţi au crezut atunci în Hristos, dar îşi tăinuiau credinţa, neîndrăznind să o mărturisească de frică.

    Împărăteasa Alexandra, fiind încă în capişte şi văzând acolo pe mucenic tămăduit prin minune şi auzind de arătarea îngerească, a cunoscut adevărul şi voind cu îndrăzneală să mărturisească pe Hristos, a oprit-o eparhul şi mai înainte de a şti împăratul, a poruncit să o ducă acasă. Iar făcătorul de rău Diocleţian, neputând să facă nici un bine, a poruncit să-l arunce pe Sfântul Gheorghe într-o groapă cu var nestins şi să-l lase acolo până a treia zi. Sfântul, ducându-se acolo, se ruga către Domnul cu mare glas, zicând: „Mântuitorul celor necăjiţi, scăparea celor izgoniţi, nădejdea celor fără de nădejde, Doamne Dumnezeul meu, auzi rugăciunea robului Tău şi caută spre mine şi mă miluieşte. Izbăveşte-mă de meşteşugirile potrivnicului, şi-mi dă putere, ca până la sfârşit, să păzesc neschimbată mărturisirea numelui Tău cel Sfânt. Nu mă lăsa, Stăpâne, pentru păcatele mele, ca să nu zică niciodată vrăjmaşii mei: „Unde este Dumnezeul lui?” Arată puterea Ta şi preamăreşte numele Tău în mine, netrebnicul robul Tău. Trimite pe îngerul Tău, pe păzitorul nevredniciei mele, Cel ce ai prefăcut în rouă cuptorul Babilonului şi pe sfinţii Tăi tineri i-ai păzit nevătămaţi, Doamne, că bine eşti cuvântat în veci. Amin”.

    Aşa rugându-se şi îngrădindu-şi tot trupul cu semnul Crucii, s-a pogorât în groapă, bucurându-se şi preaslăvind pe Dumnezeu. Iar slujitorii, scufundându-l legat, după poruncă, în vărul cel nestins, s-au întors. A treia zi a poruncit împăratul să scoată oasele mucenicului din groapă, crezând că a ars în var. Şi, ducându-se slujitorii, au săpat varul şi au găsit pe sfânt întreg, mai presus de nădejde, viu şi sănătos, stând dezlegat, cu faţa luminată, cu mâinile întinse în sus şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate facerile de bine. Iar slujitorii şi poporul care erau lângă el, se uimeau de spaimă şi de mirare şi într-un glas preamăreau pe Dumnezeul lui Gheorghe şi-L numeau mare!

    Aflând despre aceasta Diocleţian, a poruncit să aducă îndată pe sfânt înaintea lui şi, preamult minunându-se, a zis: „De unde este în tine, Gheorghe, o putere ca aceasta şi cu ce fel de vrăji meşteşugeşti? Spune, pentru că mi se pare că tu, prin arătarea meşteşugului vrăjitoresc prefaci credinţa Celui răstignit în vrăjitorie, ca făcând pe toţi să se minuneze de vrăjile tale, să te arăţi că eşti mare”. Sfântul răspunse: „Eu aşteptam, o, împărate, ca tu să nu poţi nici a-ţi deschide gura spre hulirea Atotputernicului Dumnezeu, Căruia toate îi sunt cu putinţă şi cu minuni izbăveşte din primejdii pe cei ce nădăjduiesc spre El. Iar tu, fiind înşelat de diavol, ai alunecat într-o rătăcire şi o pierzare atât de adâncă, încât numeşti vrăji şi farmece minunile Dumnezeului meu cele văzute de ochii noştri; deci plâng de orbirea voastră, vă numesc ticăloşi şi vă judec nevrednici de răspunsul meu!”

    Atunci Diocleţian a poruncit să aducă nişte încălţăminte de fier care să aibă într-însele piroane lungi şi arzându-le, să-i încalţe amândouă picioarele mucenicului, apoi bătându-l, să-l fugărească până la temniţă. Într-o încălţăminte ca aceea fugărit fiind mucenicul, tiranul îşi bătea joc, zicând: „Cât de grabnic eşti, Gheorghe! Foarte repede alergi, Gheorghe!” Iar mucenicul fiind târât aşa de greu şi bătut cumplit, zicea către el: „Aleargă, Gheorghe, aleargă ca să ajungi, căci alergi aşa ca şi cum n-ai şti”. După aceea, chemând pe Dumnezeu, grăia: „Caută din cer, Doamne, şi vezi osteneala mea. Auzi suspinul ticălosului Tău rob, că s-au înmulţit vrăjmaşii mei şi cu urâciune nedreaptă m-au urât, pentru numele Tău cel Sfânt. Deci Tu Însuţi mă vindecă, Stăpâne, că s-au tulburat oasele mele şi-mi dă răbdare până la sfârşit ca să nu zică vreodată vrăjmaşul meu: „M-am întărit asupra lui”.

    Aşa se ruga Sfântul Gheorghe, mergând la temniţă, în care, fiind aruncat, slăbea cu trupul de răni, având picioarele foarte rănite. Însă cu duhul se întărea, pentru că toată ziua aceea şi toată noaptea nu înceta a înălţa mulţumiri şi rugăciuni lui Dumnezeu. Apoi s-a tămăduit de răni, cu ajutorul lui Dumnezeu, în acea noapte şi s-a făcut sănătos la picioare, precum şi la tot trupul.

    A doua zi l-au adus iarăşi în faţa împăratului, la locul de privelişte, unde era împreună cu împăratul toată suită. Văzând împăratul că mucenicul merge bine, neşchiopătînd cu picioarele, ca şi cum n-ar fi avut nici o rană, cu mare mirare a zis către dânsul: „Ce este, Gheorghe, ţi-au plăcut încălţămintele?” Sfântul răspunse: „Cu adevărat mi-au fost plăcute!” Împăratul zise: „Leapădă-ţi îndrăzneala şi fii blând şi supus. Apoi, lepădând meşteşugul vrăjitoresc, apropie-te şi jertfeşte milostivilor zei, ca să nu te lipseşti de viaţa aceasta dulce, prin chinurile cele grele”. Sfântul Gheorghe răspunse: „Cât sunteţi de nebuni! Căci puterea lui Dumnezeu o numiţi farmece şi vă mândriţi cu înşelăciunea diavolească cea fără de ruşine”. Deci Diocleţian, căutând cu ochi mânioşi şi răcnind cu glas sălbatec, a tăiat vorba mucenicului şi a poruncit celor ce stăteau înainte să bată peste grumaji pe sfânt, ca să se înveţe a nu ocărî pe împărat. Apoi a poruncit să-l bată cu vine de bou până ce trupul lui se va vedea plin de sânge.

    Astfel, Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe, fiind cumplit chinuit, nicidecum nu şi-a schimbat lumina feţii sale; lucru pentru care împăratul, mâniindu-se mult, zicea către cei ce erau împrejurul lui: „Cu adevărat, aceasta nu este putere şi bărbăţie în Gheorghe, ci un lucru de meşteşugire şi vrăjitoresc”. După aceea Magnenţie a zis către împărat: „Este aici un om iscusit în vrăjitorii cu numele Atanasie, căruia, dacă vei porunci să-l cheme, degrabă biruindu-se Gheorghe, se va supune poruncii tale”. Şi îndată, chemând pe vrăjitorul acela, a stat înaintea împăratului şi a zis către dânsul Diocleţian: „Ceea ce a făcut aici necuratul Gheorghe, au văzut ochii tuturor celor ce stau de faţă şi cum le-a făcut acelea, ştiţi numai voi cei iscusiţi în acel meşteşug; deci, sau să-l biruieşti şi să-i strici vrăjitoriile lui şi nouă supus să ni-l faci, sau cu farmecele otrăvii degrabă să-l pierzi din viaţa aceasta; ca astfel, din meşteşugul care s-a învăţat, din acelaşi meşteşug să-şi ia moartea cea cuvenită lui; căci pentru aceea l-am lăsat să trăiască până acum”. Iar vrăjitorul a făgăduit că a doua zi va săvîrşi tot ce i s-a cerut să facă.

    Deci, împăratul, poruncind să păzească în temniţă pe mucenic, s-a sculat de la judecată. Iar sfântul, intrând în temniţă, chema pe Dumnezeu, zicând: „Minunată fă, Doamne, mila Ta spre mine, îndreptează paşii mei spre mărturisirea Ta şi săvârşeşte alergarea mea întru credinţa Ta; că întru toţi să se preamărească numele Tău cel Preasfânt!” A doua zi iarăşi a şezut împăratul la judecată, la un loc mai înalt, în văzul tuturor. Şi a mers şi Atanasie vrăjitorul, mândrindu-se întru a sa înţelepciune, ducând împăratului şi tuturor celor ce stăteau de faţă oarecare lucruri fermecate în felurite vase. Şi a zis către împărat: „Să se aducă acum aici osânditul acela şi va vedea toată lucrarea zeilor noştri şi puterea farmecelor mele”. Şi luând un vas a zis: „De voieşti, o, împărate, ca omul acela fără minte să te asculte întru toate, atunci să bea băutura aceasta”. Apoi iarăşi alt vas luând, a zis: „Iar de voieşti împărăţia ta, să vezi moartea lui cea amară, pe aceasta să o bea”. Şi îndată din porunca împăratului, a fost adus Sfântul Gheorghe înaintea lui la judecată. Şi a zis către dânsul, Diocleţian: „Acum se vor strica şi vor înceta toate vrăjile tale, Gheorghe!” Şi a poruncit cu sila să-l adape pe el cu băutură fermecată. Iar sfântul bând-o fără îndoire, stătea nevătămat, bucurându-se şi batjocorind acea înşelăciune idolească şi diavolească.

    Împăratul, înnebunind de mânie, a poruncit, ca şi cu cealaltă băutură plină de otravă de moarte, să-l adape cu sila. Iar sfântul neaşteptând ca să-l silească, a luat singur vasul de bunăvoie şi a băut otrava cea purtătoare de moarte; dar era fără nici o vătămare cu ajutorul darului lui Dumnezeu, fiind păzit de moarte. Şi s-a minunat împăratul cu toată suită; asemenea şi vrăjitorul Atanasie stătea ca ieşit din minţi, minunându-se şi nepricepându-se. Apoi, după un ceas, a zis împăratul către mucenic: „Până când, Gheorghe, ne faci a ne mira de faptele tale? Până când ne amăgeşti şi nu ne spui adevărul? Prin ce fel de meşteşugiri vrăjitoreşti nu bagi seamă de muncile ce-ţi aducem asupra ta, încât nici de adăparea cea purtătoare de moarte nu te-ai vătămat? Spune-mi cu adevărat toate, că voim să te ascultăm cu blândeţe”. Atunci Fericitul Gheorghe a răspuns: „Să nu socoteşti, împărate, că noi cu scorniri omeneşti răbdăm schingiuiri, ci cu chemarea lui Hristos şi cu puterea Lui; pentru că, nădăjduind spre Dânsul, întru nimic socotim toate chinurile, după tainica Lui învăţătură”. Zis-a Diocleţian: „Care este tainică învăţătură a Hristosului Tău?” Sfântul Gheorghe a răspuns: „Ştiind, de mai înainte, că a voastră răutate sporeşte spre mai rău, a învăţat pe slugile Sale să nu se teamă de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide, căci ni se spune că nici un fir de păr din capul nostru nu va pieri, iar de veţi bea ceva de moarte nu vă va vătăma. Şi acum ascultă, o, împărate; aceasta ne este nouă făgăduinţa cea nemincinoasă a Lui, pe care în scurt o voi arăta ţie: Cel ce crede în Mine, lucrurile pe care Eu le fac şi acela le va face.

    Zis-a Diocleţian: „Şi care lucruri ziceţi voi, că sunt ale Lui?” Răspuns-a sfântul: „Pe orbi a-i lumina, pe cei stricaţi a-i curăţi, şchiopilor a le da umblare şi surzilor auzire; duhurile cele necurate a le izgoni, pe morţi a-i învia şi altele asemenea acestora. Acestea sunt lucrurile lui Hristos”. Împăratul, întorcându-se către Anastasie vrăjitorul, a zis: „Tu ce zici de acestea?” „Mă minunez cum, batjocorind blândeţea ta, acesta grăieşte minciuni, nădăjduind că va scăpa din puternicele tale mâini. Pentru că noi, folosindu-ne de multe faceri de bine de la zeii cei fără de moarte în toate zilele, însă niciodată n-am văzut ca să învieze un mort. Iar acesta, nădăjduind spre un om mort şi ţinându-se de Dumnezeul Cel răstignit, Îl mărturiseşte fără ruşine, că Acela este făcător de lucruri mari. Şi deoarece înaintea noastră a tuturor a mărturisit aceasta, cum că Dumnezeul lui este făcător de nişte minuni ca acestea şi că cei ce cred în El au luat această nemincinoasă făgăduinţă, ca aceleaşi lucruri să le facă, pe care şi Acela le făcea, deci să învieze şi acesta un mort înaintea ta, împărate, şi înaintea noastră a tuturor şi atunci şi noi ne vom pleca Dumnezeului său, ca Unui mai puternic. Iată se vede nu departe de aici un mormânt, în care cu puţine zile mai înainte a fost pus un mort, pe care eu îl ştiu de când era viu; pe acela de-l va învia Gheorghe, cu adevărat ne va birui pe noi!”

    Şi s-a minunat împăratul de un sfat ca acesta a lui Atanasie. Deci, era un mormânt mare, departe de divan ca la o jumătate de stadie pentru că se făcea judecata aceea în priveliştea ce era lângă porţile cetăţii şi se vedea mormântul acela din cetate. Că elinii aveau obicei că nu în cetate, ci afară din cetate să-şi îngroape morţii lor. Deci, împăratul a poruncit mucenicului, ca spre arătarea puterii Dumnezeului său, să învie pe mortul acela. Iar Magnenţie antipatul a rugat pe împărat ca Gheorghe să fie dezlegat din legături. Şi fiind dezlegat, Magnenţiu a zis către dânsul: „Acum, Gheorghe, arată-ţi lucrurile cele minunate ale Dumnezeului tău şi pe toţi ne vei aduce la credinţa Lui”. A zis către el sfântul: „Dumnezeul meu, Cel ce toate le-a făcut din cele ce nu erau, este puternic, ca prin mine robul Său să învie pe mortul acela. Însă voi, fiind întunecaţi la minte de înşelăciune, nu puteţi să cunoaşteţi adevărul. Dar pentru poporul acesta ce stă înainte, va face Domnul meu această minune pe care voi o cereţi; însă să nu socotiţi că este vrăjitorie. Iată vrăjitorul pe care l-aţi pus de faţă, înaintea voastră a tuturor a mărturisit adevărul, că nici o vrăjitorie, nici puterea vreunui zeu n-a putut cândva să învie vreun mort. Iată înaintea tuturor celor ce stau împrejur şi în auzul tuturor voi chema pe Dumnezeul Meu”.

    Aceasta zicând, şi-a plecat genunchii şi mult s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi. După aceea, sculându-se, cu glas mare iarăşi s-a rugat, zicând: „Dumnezeul veacurilor, Dumnezeul milelor, Dumnezeul tuturor puterilor şi Atotputernice, Cel ce nu ruşinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, Doamne Iisuse Hristoase, auzi-mă pe mine smeritul robul Tău în ceasul acesta, Cel ce ai auzit pe Sfinţii Tăi Apostoli în tot locul, la toate muncile şi semnele, dă neamului acestuia viclean semnul cerut şi înviază mortul, care zace în mormânt, spre înfruntarea celor ce se leapădă de Tine şi spre slava Ta şi a Tatălui Tău şi a Preasfântului Duh. Astfel, Stăpâne, arată celor ce stau înainte, că Tu eşti Unul Dumnezeu peste tot pămîn-tul, ca să Te cunoască pe Tine Domnul Cel Atotputernic şi cum că toate se supun voinţei Tale şi a Ta este slava în veci. Amin!”

    Iar când a zis „Amin”, îndată s-a făcut vuiet mare şi cutremur, încât toţi s-au spăimântat foarte. Atunci acoperământul mormîn-tului a căzut la pământ şi mormântul deschizându-se, mortul s-a sculat viu şi a ieşit dinăuntru, privindu-l toţi, fiind îngroziţi de frică. Şi îndată s-a făcut ceartă mare în popor, căci mulţi se bucurau şi pe Hristos ca pe un Dumnezeu mare Îl lăudau.

    Iar împăratul şi cei împreună cu dânsul, umplându-se de spaimă şi de necredinţă, mai întâi ziceau că Gheorghe, fiind vrăjitor mare, nu pe un mort, ci pe un duh oarecare şi o nălucă a sculat din mormânt, spre amăgirea celor ce privesc. După aceea, cunoscând că nu este nălucire, ci cu adevărat om înviat din morţi, care chemă numele lui Hristos, alerga la Gheorghe şi de el se lipea, toţi erau întru nepricepere mare ca nişte ieşiţi din minte şi cu totul neştiind ce să facă, tăceau. Iar Atanasie, alergând, a căzut la picioarele Sfântului Gheorghe, mărturisind pe Hristos că este Dumnezeu Atotputernic şi rugând pe mucenic ca să-i ierte greşelile cele făcute din neştiinţă. Iar după câtăva vreme, Diocleţian poruncind să tacă poporul, a început a grăi astfel: „Oare vedeţi amăgire, o, bărbaţilor? Oare vedeţi răutatea şi vicleşugul vrăjitorilor acestora? Acest necurat Atanasie, ajutând vrăjitorului celui de un obicei cu dânsul, nu i-a dat otravă aceluia să bea, ci nişte farmece ca să-i ajute spre amăgirea noastră şi pe un om viu, cu vrăjile lor l-au făcut că este mort, iar cu farmecele l-au sculat înaintea ochilor noştri, ca şi cum din morţi l-ar fi înviat”.

    Aceasta zicând, a poruncit ca lui Atanasie şi omului celui înviat din morţi, fără întrebare să le tăie capetele, iar pe Sfântul Mucenic al lui Hristos, Gheorghe, să-l ţină în temniţă şi în legături, până ce mai pe urmă va chibzui ce va face cu el. Iar Sfântul Gheorghe, intrând în temniţă, se bucură cu duhul şi mulţumea lui Dumnezeu, zicând: „Slavă Ţie, Stăpâne, că nu ruşinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine. Mulţumesc Ţie, că-mi ajuţi în toate şi-mi arăţi mari faceri de bine în toate zilele, iar a mea nevrednicie cu darul Tău o împodobeşti. Învredniceşte-mă, Dumnezeule, Dumnezeul meu, ca mai degrabă să văd slava Ta, ruşinând pe diavol până în sfârşit!”

    Şezând Sfântul Marele Mucenic Gheorghe în temniţă, cei care crezuseră în Hristos, prin minunile făcute de dânsul, mergeau la el, dând aur străjerilor şi căzând la picioarele lui, erau povăţuiţi de dânsul la sfânta credinţă. Iar citi erau bolnavi primeau tămăduire de bolile lor, pentru că îi tămăduia prin chemarea numelui lui Hristos şi prin însemnarea Crucii, de aceea, mulţi mergeau la dânsul în temniţă. Între unii ca aceia era şi un bărbat, anume Glicherie, căruia i s-a întâmplat de a căzut un bou al lui din munte într-o vale şi i-a pierit boul. Dar auzind Glicherie despre sfânt, a alergat la dânsul, plângând după boul lui. Iar Sfântul Gheorghe, zâmbind, a zis către dânsul: „Mergi, frate, şi bucură-te, căci Hristos al meu ţi-a înviat boul tău!” Iar el, crezând cu neîndoire în cuvintele mucenicului, s-a dus şi şi-a aflat boul viu, după spusele sfântului.

    Deci, îndată s-a întors la mucenic şi în mijlocul cetăţii alergând, cu mare glas striga: „Mare este cu adevărat Dumnezeul creştinilor!” Deci, prinzându-l pe acela ostaşii ce se întâmplaseră acolo, l-au înştiinţat pe împărat. Iar Diocleţian, umplându-se de mânie, nici n-a voit să-l vadă, ci a poruncit ca îndată să-i taie capul, afară din cetate. Iar Glicherie, bucurându-se, ca un chemat la ospăţ, alerga la moarte pentru Hristos, întrecând pe ostaşi şi cu mare glas chema pe Hristos Dumnezeu, rugându-L, ca vărsarea sângelui să o socotească lui în loc de Botez; şi astfel s-a sfârşit.

    Atunci unul din dregători a înştiinţat pe împărat, că Gheorghe, şezând în temniţă, tulbură poporul; pentru că pe mulţi întorcându-i de la zei, îi duce la Cel răstignit şi prin farmece face minuni şi toţi aleargă la el. Deci s-au sfătuit ca iarăşi să-l scoată la cercetare, şi de nu se va pocăi şi la zei de nu se va întoarce, la moarte să se osândească degrabă. Iar împăratul, chemând pe Magnenţie antipatul, a poruncit ca a doua zi să gătească loc de judecată lingă capiştea lui Apolon ca de faţă cu poporul să cerceteze pe mucenic. În noaptea aceea, rugându-se Sfântul Gheorghe în temniţă, a adormit puţin şi a văzut pe Domnul arătându-i-se în vis, Care cu a Sa mână îl sprijinea şi, cuprinzându-l, îl săruta şi-i punea o cunună pe cap, zicându-i: „Nu te teme, ci îndrăzneşte! Căci, iată, împreună cu Mine te vei învrednici a împărăţi. Deci, nu slăbi, că degrabă venind la Mine, cele gătite ţie le vei primi!” Iar Sfântul Gheorghe, deşteptându-se şi lui Dumnezeu cu bucurie mulţumind, a chemat la sine pe străjerul temniţei şi l-a rugat, zicând: „Un dar cer de la tine, frate. Porunceşte să intre aici sluga mea, pentru că am să-i spun ceva”. Şi, poruncindu-i străjerul, a intrat slugă la el, pentru că stătea afară aproape de temniţă şi scria faptele sfântului şi cuvintele lui, cu toată luarea aminte.

    Intrând slugă, s-a închinat până la pământ stăpânului său care şedea în legături şi, căzând la pământ lângă picioarele lui, plângea. Iar sfântul l-a ridicat, poruncindu-i să se îmbărbăteze cu sufletul şi i-a spus vedenia sa, zicându-i: „Fiule, degrabă mă va chema Domnul la El. Iar tu, după chemarea mea din viaţa aceasta, să iei acest smerit trup al meu, împreună cu testamentul meu, pe care l-am scris mai înainte de nevoinţa mea şi să-l duci, ajutându-ţi Dumnezeu, în casa noastră din Palestina. Şi toate cele hotărâte de mine să le împlineşti şi să ai frică lui Dumnezeu şi credinţă neîndoită în Hristos”. El făgăduind că va împlini toate cele poruncite şi mult plângând, sfântul l-a cuprins cu dragoste şi, dându-i sărutarea cea din urmă, l-a liberat cu pace.

    A doua zi răsărind soarele, a stat împăratul la judecată şi, punând înainte pe sfântul mucenic, a început a vorbi către dânsul cu blândeţe şi, oprindu-şi mânia în sine, îi zicea: „Nu socoteşti, o, Gheorghe, că sunt plin de iubire de oameni şi de milă, răbdând până la îndurare? Martori îmi sunt toţi zeii că îţi cruţ tinereţile tale, pentru frumuseţea ce înfloreşte în tine, pentru cunoştinţa şi pentru bărbăţia ta. Aş fi voit să te am părtaş al împărăţiei mele şi să fii al doilea cu cinstea, dacă ai fi voit să te întorci la zei. Spune, deci, ce gândeşti despre aceasta?” Sfântul Gheorghe răspunse: „Se cădea, o, împărate, că mila ta cea atât de mare să o fi arătat de la început către mine, iar nu să te sălbăticeşti atât de mult asupra mea”. Împăratul ascultând cu plăcere nişte cuvinte ca acestea ale mucenicului, i-a zis îndată: „De voieşti să te supui mie cu dragoste, ca unui tată, toate chinurile care le-ai suferit, ţi le voi răsplăti cu multe cinstiri”.

    Grăit-a Sfântul Gheorghe: „De voieşti, o, împărate, să intrăm acum înăuntrul capiştei, să vedem pe zeii cei cinstiţi de voi”. Împăratul sculându-se cu osârdie şi cu bucurie, a mers în capiştea lui Apolon cu tot poporul, ducând cu cinste şi pe Sfântul Gheorghe împreună cu dânşii, iar poporul strigă lăudând pe împăratul, socotind puterea şi biruinţa zeilor lor. Apoi, intrând şi făcându-se tăcere mare şi pregătind jertfă, toţi priveau spre mucenic, aşteptând fără îndoială să aducă jertfă zeilor. Sfântul, apropiindu-se de zeul Apolon şi întinzând mâna către el, a întrebat pe cel neînsufleţit, ca pe un viu, zicând: „Tu voieşti să primeşti jertfă de la mine ca un Dumnezeu?” Sfântul, zicând aceasta, şi-a făcut semnul Crucii, iar diavolul care locuia în idol a răspuns nişte cuvinte ca acestea: „Nu sunt Dumnezeu; şi nici unul asemenea mie nu este! Numai Unul este Dumnezeu; Acela pe care tu Îl propovăduieşti! Noi ne-am depărtat de îngerii cei ce-i slujesc Lui şi înşelăm pe oamenii cei stăpâniţi de zavistie”. Atunci sfântul a zis către el: „Dar cum îndrăzniţi voi să staţi aici, venind eu, slujitorul adevăratului Dumnezeu?” Zicând sfântul acestea, un sunet şi glas de plângere ieşea de la idoli, apoi deodată cazând toţi la pământ s-au sfărâmat.

    Atunci slujitorii şi mulţi din popor s-au pornit ca nişte turbaţi, cu multă mânie asupra sfântului, bătându-l şi legându-l. Apoi strigau asupra împăratului: „Pierde pe vrăjitorul acesta, o, împărate! Pierde-l mai înainte de a ne pierde el pe noi!” Făcându-se o strigare şi o tulburare ca aceasta şi străbătând vestea aceea prin toată cetatea, împărăteasa Alexandra, care până atunci avea ascunsă în sine credinţa în Hristos, neputând s-o tăinuiască mai mult, a alergat într-un suflet acolo unde era Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, şi văzând gâlceava poporului şi pe mucenic legat, privindu-l de departe şi neputând să se apropie de dânsul din cauza mulţimii, a început a striga cu mare glas, zicând: „Dumnezeul lui Gheorghe, ajută-mi că Tu eşti Dumnezeul Cel Atotputernic!”

    După ce s-a liniştit puţin gâlceava poporului, Diocleţian a poruncit să-i aducă înainte pe mucenic şi fiind ca îndrăcit de mânia cea cumplită, a zis către sfântul: „Oare astfel de mulţumire ai dat, pentru mila mea către tine, necuratule om? Oare aşa te-ai obişnuit a jertfi zeilor?” Sfântul Gheorghe răspunse: „Aşa m-am deprins a cinsti pe zeii tăi, o, împărate nebun. Ruşinează-te dar de acum, de a-ţi pune nădejdea ta spre nişte zei ca aceştia, care nu pot să-şi ajute nici lor şi care nu rabdă nici venirea de faţă a robilor lui Hristos”.

    Zicând acestea sfântul, iată a venit împărăteasa în mijloc, mărturisind cu îndrăzneală înaintea tuturor pe Hristos, Dumnezeul adevărat; apoi căzând la picioarele mucenicului, defăima nebunia tiranului, ocărind pe zei şi blestemând pe cei ce se închină lor. Iar împăratul se uimea, văzând pe soţia sa cu o îndrăzneală atât de mare slăvind pe Hristos, defăimând pe idoli şi căzând la picioarele mucenicului. Apoi a zis către dânsa: „Ce-ţi este, Alexandro, că lipindu-te de vrăjitorul şi fermecătorul acesta, te lepezi de zei cu atâta neruşinare?” Ea s-a întors de la dânsul, nedându-i nici un răspuns. Atunci Diocleţian, umplându-se de mai multă mânie, n-a mai făcut multă cercetare despre Gheorghe, nici despre împărăteasă, ci îndată a hotărât pedeapsă de moarte pentru amândoi, într-acest chip: „Gheorghe cel rău, care a mărturisit că este galileean şi a hulit mult asupra zeilor şi asupra mea, împreună cu Alexandra împărăteasa mea, care s-a amăgit de vrăjile lui şi cu asemenea nebunie a ocărât pe zei, poruncesc să fie tăiaţi cu sabia”.

    Atunci ostaşii cei rânduiţi pentru aceea, răpind pe mucenic legat, l-au dus afară din cetate, târând împreună cu dânsul şi pe împărăteasa cea de bun neam, care, urmând cu osârdie, se ruga lui Dumnezeu în sine, mişcându-şi buzele şi privind adeseori spre cer. Apoi, ajungând la un loc oarecare, împărătesei i-au slăbit puterile şi a cerut să şadă puţin. După aceea şi-a întors capul spre zid şi şi-a dat duhul în mâinile Domnului. Văzând aceasta, Gheorghe, mucenicul lui Hristos, a preamărit pe Dumnezeu şi mergea cu mare bucurie, rugându-se Domnului, ca şi alergarea lui să se săvârşească cu bine. Apoi, când s-a apropiat de locul cel hotărât, unde era să fie tăiat şi-a ridicat glasul şi se ruga în acest chip:

    „Bine eşti cuvântat, Doamne, Dumnezeul meu, că n-ai veselit pe vrăjmaşii mei, ci ai izbăvit sufletul meu ca pe o pasăre din cursă vânătorilor! Auzi-mă şi acum, Stăpâne, şi stai înaintea robului Tău în ceasul acesta de la sfârşit şi izbăveşte sufletul meu de meşteşugirile duhului celui din văzduh, al vrăjmaşului celui mare şi de duhurile cele necurate. Şi să nu le socoteşti păcatul celor ce au greşit înaintea mea, în neputinţa lor, ci iertare şi dragoste arată-le lor, ca şi aceia, cunoscându-Te, să câştige parte din Împărăţia Ta, împreună cu aleşii Tăi. Primeşte şi sufletul meu, împreună cu cei ce bine Ţi-au plăcut în veac, trecând cu vederea toate greşelile mele cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Adu-ţi aminte, Stăpâne, de cei ce cheamă numele Tău Cel cu mare cuviinţă, că binecuvântat şi preamărit eşti în veci. Amin”.

    Astfel rugându-se cu bucurie şi-a plecat capul sub sabie. Şi a fost tăiat în ziua de douăzeci şi trei a lunii Aprilie, săvârşindu-şi bine mărturisirea, împlinindu-şi alergarea şi păzind credinţa fără de prihană, pentru care a şi luat cununa dreptăţii cea pregătită lui. Unele ca acestea sunt nevoinţele cele mari ale viteazului ostaş Gheorghe. Unele ca acestea sunt biruinţele lui asupra vrăjmaşilor. Deci, în acest chip nevoindu-se, s-a învrednicit cununii celei nestricăcioase şi veşnice. Cu ale cărui rugăciuni şi noi să ne învrednicim în partea drepţilor şi să stăm de-a dreapta sa, în ziua venirii a doua a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.