Casa, sanctuar al familiei creștine

20 august 2015

Așa precum știm, temelia de nezdruncinat a unui popor e familia, iar familia își duce existența ei milenară în „casa de locuit”, în casa binecuvântată a neamului căruia aparținem. De aceea, ceea ce emană casa creștină în specificul ei milenar este, sau ar trebui să fie, discreția sufletului omenesc, a vieții interioare echilibrate, despătimite, trecute prin focul dăruirii și al dăinuirii de sine, este spațiul moral. Casa familiei care nu e pusă pe căpătuială, ci pe viețuire înaltă, întru cinste și omenie, întru bună-cuviință și binecuvântare, în lucrare și priveghere. Așa s-a înțeles la noi casa – căsătoria, căsnicia, viețuirea laolaltă, după rânduiala Părinților.    

 Luând aminte că în Pravila de la Govora s-a stabilit ca acest cuvânt, „Acasă”, să se scrie, în grai românesc, cu majusculă, îmi iau îngăduința ca în acest înscris al meu să folosesc și eu porunca pravilnică. Ca și chilia monahului, casa în care locuim nu este doar locul în care dormim sau ne odihnim. Ea este locul unde ni se nasc și cresc copiii și un astfel de loc devine loc sfânt! Este locul unde suntem în comuniune cu cei dragi și, dacă ducem acolo pe Dumnezeu, el devine sanctuar. Ne stau la inimă rostirile liturgice din Actul divin al unirii în căsnicie: „Fie ca Îngerul Domnului să meargă înaintea lor în toate zilele vieții lor”. Este simbolul frapant al unității într-o singură ființă, căreia i s-a încredințat îngerul protector al Casei întregi. Casa în sine devine un organism viu, întreg prin consacrare, și precum pe drumul spre Emaus Hristos se face cunoscut prin „frângerea pâinii”, așișderea, cei ai Casei binecuvântate se pot împărtăși din ”pâinea îngerilor”, recunoscând, prin descoperire, că Hristos merge și alături de ei spre Emausul altarului lor conjugal.

„A face casă bună”

Străbunii noștri aveau unele exprimări cu un bogat conținut. De pildă, atunci când ziceau „a face casă bună” cu cineva, ei înțelegeau a trăi în pace, în armonie și în înțelegere cu acel cineva. Când ziceau „să fie casa casă și masa, masă”, ei înțelegeau că trebuie să fie acolo totul în bună rânduială și toți ai casei să fie împreună la masă, nu pe rând și nici „ca la expres”. Când ziceau „casă de piatră”, ca o urare la ceas de căsătorie, ei nu se gândeau la tăria pietrei ca material de construcție, ci la tăria credinței în Hristos, „Piatra Cea din capul unghiului” a întregului edificiu uman. Când ziceau, după căsătoria fiecărui copil, „l-am dat la casa lui”, ei nu se gândeau doar la costrucția edificiului casei, ci mai ales la locul de taină și de binecuvântare, unde urmează să-și ducă traiul tânăra familie, acel loc care va deveni, în timp, un „Acasă” al lor. Locul acela devine „Biserica cea mică”, unde urmează să oficieze, ei doi, și apoi toți cei din Casa întreagă, slujba armoniei și a bunei trăiri întru binecuvântare.    Pe acest nucleu, care este familia și casa întreagă, pe acest „Acasă”, care poate deveni sanctuar al virtuților, se clădește întregul edificiu al vieții omenești.

„Ce bine este când e omul Acasă!”

Așadar, prin cuvântul „Acasă”, noi nu trebuie să înțelegem doar prezența noastră fizică, biologică, în clădirea și în curtea în care ne ducem traiul zilnic. „Acasă” însemnează mult mai mult! Însemnează o stare de rânduială interioară, o așezare lăuntrică de împăcare cu noi înșine, un loc de reculegere, o stare de grație. În alte părți ne putem distra, putem petrece, putem avea plăceri, putem fi veseli. „Acasă”, însă, avem bucurii, iar bucuria e o stare de grație, o stare de plinătate a ființei noastre. Este expresia unei viețuiri de mare elevație, când toate resursele noastre interioare sunt puse în funcțiune. Bucuria de „Acasă” este, după spusa marelui George Enescu, „cântec interior luminat”.

Aceasta înțelegeau străbunii noștri prin sintagma „Acasă”! Aceasta avem și noi în suflet atunci când zicem: „Ce bine este când e omul Acasă!” sau „Nicăieri nu-i mai bine ca Acasă!”.

   Casa, așadar, este locul unde ne așezăm cu cuviință, după o anumită rânduială. De aceea, nici nu se intră într-o casă, așa, fără rânduială… se bate cuviincios, se așteaptă, și abia după ce ni s-a deschis și am fost invitați putem intra. Și nu ne putem așeza decât după ce ni s-a spus să luăm loc; să ne așezăm, și nu să ne tolănim într-o rână, și aceasta pentru că locul acela, Casa aceea, e locul de taină și de intimitate al unei familii. E altarul viețuirii acelei familii. E acel „Acasă” al familiei respective.

Ce mai înseamnă astăzi „Acasă”

În acest context, nu contează cât de mare este casa în care locium, nici cât de multe și inutile sunt toate cele pe care le îngrămădim în ea, nici cât de înalte și dizgrațioase sunt zidurile care o împrejmuiesc, ci contează cum se trăiește în acea casă, cât de mare este zestrea de cuviință, de educație, de bun- simț și de credință a celor ce locuiesc în ea. Sunt din ce în ce mai multe situațiile în care semeni de-ai noștri își construiesc palate, pe care și le împrejmuiesc apoi ca pe niște închisori, unde sunt prezenți biologic ei și ai lor, fără ca mai întâi să învețe a se simți în ele Acasă. De aceea, nu-i de mirare că la Bobotează, când noi preoții batem la porți, unii dintre aceștia răspund ritos din interior: „Nu-i nimeni acasă”! Ei nu se mai simt Acasă, nici pentru ei, nici pentru semenii lor. Când trec peste hotare unii și alții dintre ai noștri, folosesc, cu oarece fudulie, expresia „afară”. Și tot rătăcind ei pe „afară”, nu mai știu să pună preț pe „Acasă” și parcă din ce în ce mai rar auzim această delicată și melancolică exprimare: „Nicăieri nu-i mai bine ca Acasă!”  

Să luăm aminte, dragii mei, împreună viețuitori cu mine la început de mileniu trei, la cât de firavă poate deveni sfera noțiunii de „Acasă”! Când ne zidim casele, avându-L pe Hristos ca „Piatră în capul unghiului”, cetatea edificiului sacru al familiei noastre, al Casei noastre întregi, este așezată pe temelii de granit! Și vă veți simți și ne vom simți întotdeauna „Acasă”, dacă vom conștientiza că acest simțământ are acoperire mai ales în plan spiritual. Fie ca Bunul Dumnezeu să ne călăuzească pașii spre acel „Acasă”, liniștit și odihnitor al sufletelor naostre!

 Florin CREȘTINUL

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *