Editorialul ediției: Viața politică internațională în pericol pentru viitorul apropiat dar și incert

1 iunie 2017

SEP 1 cu 1   EDITORIALUL EDITIEI PILAT  HOTI cu   EDITORIALULBine v-am găsit la acest nou editorial. Mă bucur că această publicație este citită de românii din țară dar și de peste hotare. Puține publicații ne calcă pe urme, tocmai de aceea avem mulți dușmani care ne urăsc de moarte. Dar cât voi fi eu în viață acest ziar nu va dispărea spre disperarea unora. Dar noi ne vedem de treaba și nu ne este frică de nimeni și nimic. Dar și viața politică a lumii continuă,,victorioasă’’ spre noi culmi de ,,progres și civilizație” mai ales că avem un nebun care vrea război: DONALD TRUMP președintele SUA

Riscul revenirii la peisajul geopolitic al anilor ’90

Brexit-ului, Nigel Farage, s-a grăbit să fie primul politician european care să facă o vizită peste ocean pentru a-l felicita. Cu acest prilej, Farage i-a asigurat pe președintele ales și pe principalul său ideolog, Steve Bannon, că e doar o chestiune de timp până ce Uniunea Europeană se va dezmembra sub asaltul valului populist, naționalist și eurosceptic. Numai că așteptările sale s-au dovedit iluzorii. Din contra, am asistat la un efect Trump-Brexit pe invers. În Austria, în Olanda și, iată, acum, en fanfare, în Franța, formațiunile în care își punea speranțele Nigel Farage au fost înfrânte în alegeri. Iar în Germania AfD, partid de care se temeau cel mai tare creștin-democrații Angelei Merkel, a suferit un recul semnificativ în sprijinul public.

 Dar cum se văd lucrurile de la București? Tabloul e amestecat. Pe de o parte, reculul înregistrat de frontul anti-UE e o veste bună. România are o nevoie vitală, atât din rațiuni interne, cât și externe, de o ancoră europeană. Un alt lucru de bun augur în ceea ce ne privește este acela că noul președinte francez este departe de a fi un entuziast pro-Putin, ca Marine Le Pen și François Fillon, și și-a exprimat sprijinul pentru o relație transatlantică solidă. Însă, pe de altă parte, Macron este un partizan declarat al unei Uniuni cu două viteze, ceea ce ne va plasa într-o periferie a Europei. Iar asta se întâmplă într-o perioadă în care și în Europa, și în America se aud tot mai des puncte de vedere care afirmă că expansiunea UE și NATO către Est au fost decizii prea grăbite. François Hollande exprima deschis o astfel de opinie cu privire la extinderea UE într-un interviu apărut în Le Monde. Or, formula „Europei cu două viteze“ nu face decât să propună o variantă care să repare parțial ceea ce și alți lideri europeni consideră a fi fost, fără să o spună public, eroarea inițială. Sigur, nu e vorba neapărat de o expediere explicită a Europei de Est din nou în zona gri de la începutul anilor ’90, însă nici nu ne mai aflăm în spațiul certitudinilor absolute, evocat în continuare mașinal, simplist de mai toți politicienii români atunci când vine vorba de UE și NATO.

 În plus, Emmanuel Macron este și partizanul unei formule instituționale de apărare europeană comune care nu va cuprinde, foarte probabil, și Marea Britanie, tradiționala punte de legătură cu Washingtonul în cadrul NATO, care s-a declarat întotdeauna împotriva unei astfel de inițiative. Problema e că există destule dubii cu privire la consistența reală a unui astfel de proiect. Nu neapărat din lipsă de resurse, ci din cauza deficitului real de voință politică din Europa pe această direcție. Însă altceva e și mai important. Devin tot mai active în SUA curentele care susțin că trumpmerkelmacronWashingtonul trebuie să se implice doar acolo unde sunt afectate interese americane vitale, parte din acest proces fiind și punerea în discuție a implicării în NATO.  

Este viziunea susținută inițial și de Donald Trump. Între timp, sub influența generalilor Mattis, șeful Pentagonului, și McMaster, consilierul pentru securitate națională, președintele și-a nuanțat semnificativ poziția, iar Steve Bannon, un mare promotor al acestor idei, pare să se afle pe o pantă descendentă la Casa Albă. Însă curentul izolaționist rămâne activ și puternic. Recent, Washington Quarterly, o influentă publicație de politică externă, a publicat un amplu articol (Este timpul să consolidăm NATO?) care avansează formule pentru o reconfigurare de fond a Alianței. Premiza este aceea că SUA au acordat cu mult prea mare ușurință garanții de securitate unor state de importanță minoră pentru americani. Autorul se întreabă direct de ce ar trebui ca Statele Unite să riște o confruntare devastatoare, poate chiar nucleară, cu Rusia pentru aliați puțin relevanți. „Dacă în timpul Războiului Rece era poate plauzibil să riscăm Bostonul pentru Bonn, de ce ar trebui acum să riscăm un alt oraș american pentru Tallin?“. Concluzia este aceea că Washingtonul ar trebui fie să renunțe cu totul la garanțiile de securitate acordate membrilor NATO, celebrul Articol 5, fie să le limiteze la fostul spațiu al Europei Occidentale. Regăsim aici, iată, din nou, într-o altă formă, ideea de revenire (ca și în cazul UE) la peisajul geopolitic de la începutul anilor ’90. Iar pentru a da mai multă consistență argumentelor, se face trimitere la ceea ce ar fi fost promisiunile inițiale făcute Moscovei, care, la schimb cu acordul pentru unificarea Germaniei, ar fi avut în vedere o Europă de Est rămasă în afara influenței occidentale. Sigur, mulți alți analiști de politică externă contrazic acest tip de argumente. Însă e departe de a fi vorba doar de voci izolate. De pildă, Peter Zeihan, un fost analist pe probleme de securitate al grupului de analiză strategică Stratfor, prevede, în două volume publicate recent, o reconfigurare masivă a peisajului geopolitic din Europa sub impulsul unei Rusii agresive.

 Trăim într-o lume mult mai impredictibilă ca aceea de acum câțiva ani. Desigur, nu e neapărat obligatoriu ca scenariile negative avansate mai sus să se împlinească. Însă ultimele evoluții – cine se gândea cu mai puțin de un an în urmă la un Brexit? – ne pun în situația în care nu mai discutăm doar despre niște ipoteze fanteziste. Pe care ar trebui ca măcar să le discutăm și să le înțelegem consecințele potențiale, chiar dacă, realist, nu suntem în măsură să le influențăm decât marginal cursul. 

Administrația Trump după 100 de zile: un eșec calificat

Ca să-l parafrazez pe Donald Trump, termenul de 100 de zile pentru evaluarea unei puteri politice este artificial. Într-adevăr, standardul „100 de zile“ reprezintă un interval de timp mult prea mic pentru a da un verdict final în cazul unei administrații sau al unei guvernări. Însă se pot identifica o serie de tendințe care se pot dovedi fundamentale.

 Lipsa de experiență politică anterioară câștigării alegerilor se dovedește un handicap major pentru Donald Trump. Acest aspect se traduce în practică în incompetență politică și administrativă. Poate cel mai bun exemplu în acest sens este tentativa Administrației Trump de a elimina și înlocui Affordable Care Act (Obamacare) cu o altă lege a sănătății. Proiectul susținut de administrație a fost respins de aripa radicală a republicanilor din Congres, Freedom Caucus. În condițiile în care Partidul Republican controlează atât Casa Albă, cât și cele două Camere, eșecul adoptării unei noi legi a sănătății în primele 100 de zile este unul de proporții, având în vedere valul de așteptări creat. Până la urmă, legea a trecut la limită de Congres şi se îndreaptă spre Senat, dar un aspect hilar al proiectului susținut de actuala administrație este că ar lăsa fără asigurare medicală în jur de 24 de milioane de americani, o bună parte dintre aceștia votanți ai lui Trump sau republicani.

 Trump_signing_order_January_27Un alt exemplu este absența nominalizărilor pentru o serie întreagă de funcții cheie de subsecretar de stat și directori sau directori adjuncți. Nu este clar în acest moment de ce s-a întârziat atât de mult acest proces. Una dintre explicații ar fi reticența președintelui și a anturajului său în a numi republicani care l-au criticat în timpul campaniei electorale, tabăra „never-Trump“. O a doua explicație ar putea fi o strategie de reducere a statului federal, prin evitarea ocupării anumitor poziții administrative, urmând ca acestea să fie eliminate în următoarele exerciții bugetare. Steve Bannon a spus de mai multe ori că „destructurarea statului administrativ“ este una dintre prioritățile Administrației Trump.

 Alte eșecuri și semieșecuri legislative s-au derulat în ultimele săptămâni. Reforma fiscală trâmbiţată de Trump prin care impozitul pe profit este redus la 15% a fost anunţată înainte ca să existe un proiect de lege redactat în acest sens. Finanțarea zidului de la granița cu Mexicul, unul dintre proiectele pe care s-a fundamentat campania lui Trump, a fost scoasă din bugetul pe 2017. Trump se poate „mândri“ cu un singur succes în aceste 100 de zile, confirmarea judecătorului Neil Gorsuch la Curtea Supremă.

 Una dintre promisiunile fundamentale cu care Donald Trump a câștigat alegerile în 2016 a fost că va „asana mocirla“ (drain the swamp) care este Washington D.C., adică va elimina încrengătura de interese politico-economice care denaturează sensul democrației americane. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar mlaștina s-a extins în cele 100 de zile de la preluarea mandatului. Cel mai bun exemplu în acest sens este imperiul imobiliar al magnatului ajuns președinte, avocații acestuia încercând cu greu să-l „dezlege“ pe Trump de numeroasele sale interese private.

 Pe lângă cazurile evidente de nepotism (fiica cea mare a lui Trump, Ivanka, a fost numită asistent special al președintelui, iar ginerele Jared Kushner joacă rolul de ambasador itinerant, subminând practic rolul Secretariatului de Stat), cea mai mare parte dintre cei numiți pentru a gestiona diferitele agenții guvernamentale sunt foști lobbiști care au militat anterior pentru eliminarea reglementărilor din domeniul sectorului financiar-bancar, mediu sau energie. E greu de crezut că, odată ajunși în funcții, aceștia nu vor promova agendele care i-au consacrat pe culoarele Congresului.

 Alte probleme legate de integritatea administrației sunt hotelul Trump International din Washington D.C., unde delegații internaționale sunt găzduite înainte de a se întâlni cu președintele, ceea ce înseamnă că Trump beneficiază de foloase necuvenite din partea unor guverne străine, fapt interzis în mod explicit de Constituție (Emoluments Clause). Iar în plan extern, brandul Trump beneficiază de tratament preferențial, din partea altor state, cum este cazul Chinei, în speranța probabilă a unui tratament similar din partea președintelui american.

 Mandatul lui Trump este unul dificil, nu neapărat din cauza opoziției, cât mai ales a lipsei de experiență politică a preşedintelui. Situația este complicată și de faptul că republicanii nu au mai fost la guvernare timp de opt ani și în această perioadă au adoptat tactici obstrucționiste, care sunt inutile odată aflați la guvernare. Cel mai bun verdict în ceea ce privește activitatea sa în primele 100 de zile e dat de modul în care a fost percepută de către cetățenii americani, approval rating-ul lui Trump este la 40%, cel mai scăzut de când se fac măsurători în acest sens (este aproximativ la același nivel cu al lui George W. Bush la încheirea mandatului, în 2008).

Emmanuel Macron, un erou fragil

Monarhul republican e pentru prima dată tânăr și frumos. La umbra piramidei ctitorite de Mitterrand, cu Luvrul drept decor, președintele ales pășește ferm, cu aerul că vrea să intre în istorie pe calea regală. După muzica frenetică a concertului care a prefațat sosirea sa triumfală, Oda Bucuriei răsună tămăduitor. Imnul Europei e un manifest politic, un manifest al unui eveniment ce se vrea, ce se știe planetar.

emmanuel-brigitte-465x390 Emmanuel Macron e un nou tip de erou romantic. Asta ne ajută să uităm măcar pentru un moment dimensiunea machiavelică a oricărui învingător din politică. Odiseea sa prezidențială e deja una glorioasă, dar prea rapidă ca el să fie altceva decât o speranță ce așteaptă încă să se concretizeze. Totuși, legile eroizării din epoca live-ului global fac ca Macron să fi devenit deja un erou. Unii îl văd ca un nou JFK, un anti-Trump, un Blair din vremurile bune. Erou al moderației împotriva extremismului, al proeuropenismului împotriva euroscepticismului, al realismului economic împotriva populismului, al deschiderii împotriva închiderii. Cât va dura?

 Alegerea sa e cu siguranță o veste bună. Dar întronizarea sa simbolico-mediatică nu poate face uitată o campanie electorală stranie, nu poate face uitat faptul că acest spectacol nu e decât primul episod al unei noi campanii electorale, cea pentru legislativele din iunie.

O Franță din patru

Duminică, 7 mai, trei votanți din patru l-au ales pe Macron. Un adevărat plebiscit. Dacă privim însă la numărul absenteiștilor (nemaivăzut la prezidențiale de aproape jumătate de secol) și la cel al buletinelor albe și nule (record absolut), înțelegem că realitatea e mai complicată. Votul pentru Macron a fost în primul rând unul împotriva Marinei Le Pen. În plus, două Franțe, cea formată din alegătorii dreptei și cea a alegătorilor stângii (socialiste și radicale), nu aderă (încă?) la proiectul Macron, chiar dacă l-au votat. Un sondaj IPSOS din noaptea alegerilor arăta că 61% din alegători nu vor ca partidul președintelui să obțină majoritatea parlamentară.

 Primul tur a demonstrat existența a patru Franțe relativ egale. Macron are în continuare trei împotriva sa. Nu există decât două variante: fie schimbă această configurație făcând să explodeze măcar două dintre cele care i se opun, fie se aliază cu una dintre ele. În acest moment, mișcarea sa politică, En Marche!, devenită La République en Marche, mizează pe varianta exploziei prin preluarea de lideri, dar mai ales de electorat de la stânga și de la dreapta. Departe de a fi un partid centrist, noul partid prezidențial va fi un catch-all party, a cărui identitate nu va fi una programatică, ci va fi dată de practica prezidențială și guvernamentală.

Cu cine poate guverna?

Regimul politic francez face ca un președinte ales să poată beneficia de luxul unui guvern care nu este votat de parlament. Situația e desigur provizorie, dar ea face posibilă o guvernare care în intervalul de până la legislative să ia decizii importante pe fond sau pe formă, decizii care vor cântări greu în rezultatul alegerilor pentru Adunarea Națională. Cei 24% din primul tur sunt soclul electoral în jurul căruia Macron vrea să-și construiască o majoritate după luna iunie. Mișcarea sa En Marche! are un an, nu are electorat propriu, așa că, indiferent de numele sub care se va prezenta în alegeri, logica va fi aceea a unei „uniuni pentru o majoritate prezidențială“, după modelul lui Chirac din 2012.

 Absența unor structuri partizane preexistente poate fi compensată de entuziasmul militanților și al unei părți din electorat pentru un „om nou“. În plus, macronismul discursiv e o sinteză pragmatică, îi permite președintelui o importantă marjă de manevră. Dar asta nu va dura foarte mult timp, pentru că primele sale decizii, începând cu numirea primului-ministru și componența guvernului, vor da o identitate macronismului. O identitate care va deveni greu de schimbat.

 Un proverb spune că orice drum, indiferent cât de lung, începe cu primul pas. Tânărul președinte își joacă cei cinci ani de mandat încă de la primul pas, în primele câteva săptămâni. Și nu are dreptul să facă nicio eroare majoră. Pe de o parte, trebuie să-și mobilizeze electoratul de la primul tur, apoi să confirme și votul unei părți a celor care l-au votat numai în turul al doilea. Dar, pe de altă parte, trebuie să-i demobilizeze pe cei care oricum nu vor vota cu partidul său. Cu alte cuvinte, trebuie să fie eficient, vocal, mobilizator, fără a fi însă agresiv, unilateral, confruntațional.

 Misiunea noului șef de stat ne pare și mai grea atunci când luăm în considerare caracteristicile modulului de scrutin majoritar în două tururi. Acesta are calitatea de a produce majorități parlamentare absolute, stabile, pornind de la o majoritate electorală relativă. Este ceea ce speră partizanii lui Macron. Varianta unei majorități absolute la urne e însă puțin probabilă. Cel mai optimist scenariu vizează deci evitarea necesității ca mișcarea proprezidențială să fie nevoită să recurgă la alianțe cu partidele tradiționale. Dar asta presupune ca, între cele două tururi ale parlamentarelor, să aibă loc înțelegeri cu geometrie variabilă în funcție de situația din fiecare circumscripție. Or, aceste înțelegeri trebuie făcute tocmai cu reprezentanții acestor partide. Cvadratura cercului.

Supraviețuiesc partidele tradiționale?

Absența acestora din al doilea tur al prezidențialelor a fost o premieră, dar nu a fost o surpriză în circumstanțele date. Deși Partidul Socialist (PS) poate spera la mai mult decât cele 6,36% luate de Hamon la prezidențiale, totuși o primă proiecție pentru parlamentare anunță o prăbușire a numărului de deputați de la cei peste 300 de acum la în jur de 40. Socialiștii pare că au de ales între a deveni o facțiune a opoziției, depășită în număr de voturi sau de locuri de Les Républicains (LR), Frontul Național și de mișcarea lui Mélenchon, sau de a deveni o anexă a majorității prezidențiale. Prima variantă le-ar garanta o supraviețuire mediocră, cu o speranță de viață neclară. A doua variantă ar fi o moarte plauzibilă, urmată de o renaștere sub o formă social-democrată. Aceasta e posibilă pentru că există un cordon ombilical între președintele proaspăt ales și PS. În plus, o parte a liderilor socialiști vor să participe la ceva nou, dar nu vor să abandoneze tot ce au construit în interiorul PS.

 În absența unei strapontine umilitoare, PS va trece printr-o dublă fractură: una anunțată zilele acestea, când o parte din parlamentari sau membri sunt învestiți drept candidați ai partidului prezidențial. Alta după alegeri, când o parte dintre cei rămași vor fi inevitabil atrași de forța gravitațională a unei majorități prezidențiale.

 Variantele centrului-dreapta (LR plus centriștii din UDI) nu sunt simetrice. Cei 20% de la prezidențiale pot fi văzute ca un accident. În plus, înfrângerea categorică a candidatei FN în al doilea tur, care a urmat unei dezbateri televizate din care Marine Le Pen a ieșit decredibilizată, au fost două vești bune pentru dreapta. Riscul ca cei fugiți din această zonă spre cea prezidențială să antreneze o marginalizare durabilă sau chiar o explozie a LR e mult mai mic decât la socialiști.

 Varianta cea mai probabilă este ca LR să apară drept prima forță opoziției. Asta în ciuda declarațiilor lui Macron, care, în mod ciudat, chiar cu două zile înainte de turul doi, pornea un atac împotriva LR anunțând că acest partid „se va scinda“ (ca și PS). Ba chiar a anunțat că viața politică franceză va avea doi poli principali: cel din jurul En Marche! și cel din jurul FN.

 Reacția LR prin Bernard Accoyer, fost președinte al Adunării Naționale, a fost una de stupefacție, calificându-le drept „declarații arogante, mincinoase, iresponsabile“. E clar că Macron era sigur de victorie și se înscria deja în lupta cu partidele. E adevărat că alegătorii au dat un vot de blam partidelor tradiționale. Dar nu e la fel de sigur că vor susține un președinte care vrea să dezmembreze aceleași partide.

Vulnerabilitățile macronismului

Macron e un erou fragil pentru că este unul al ambiguității și nu știm cum va rezista construcția sa atunci când va fi obligat să iasă din această ambiguitate. Macron este fragil și pentru că a ridicat ștacheta foarte sus, poate prea sus. Macronismul se vrea un gaullism al secolului XXI. Or, gaullismul era posibil pentru că De Gaulle nu era un erou politic, avea o dimensiune istorică pe care o convertea politic. Macron e un erou politic, deci eroismul său e unul perisabil.

 Instituțiile celei de a V-a Republici sunt un instrument important, dar nu suficient pentru ca un președinte să guverneze. În trecut am văzut varianta coabitării, apoi există și riscul ca o stradă de extremă-stângă, acum mai activă ca niciodată, să se opună violent oricăror reforme.

 Macron trebuie să depășească rapid trei vulnerablități contextuale, dar care îl pot costa guvernarea. Prima vine din faptul că a câștigat fără să convingă cu adevărat. A fost, în primul rând, vectorul anti-Le Pen, ceea ce-i dă o legitimitate atacabilă. În al doilea rând, rămâne o enigmă inclusiv pentru susținătorii săi entuziaști: cu cine? cum? ce? Toate întrebările rămân deschise. A treia vulnerabilitate vine din raportul cu președintele Hollande. Macron a vorbit despre „o alternanță puternică“, dar mai are de demonstrat că nu e succesorul politic al fostului său mentor.

 Este Macron un „progresist“? Mai degrabă un reformator al cărui veritabil demers romanesc a fost de mult descris de Lampedusa: Bisogna cambiare tutto per non cambiare nulla“.

Cam așa stau lucrurile cu viața politică internațională. Și așa ar fi bine ca această problemă să rămână în acest stadiu și să avem pace pe tot globul pământesc.

Să auzim numai de bine și pe curând.

General-colonel(r)prof univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *