FĂRĂ HRISTOS SUNTEM ÎNTR-O CONTINUĂ ROBIE

11 aprilie 2019

Strigătul demonizatului – „ce ai cu mine Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?“ – nu s-a stins, nu a rămas un strigăt al acelor vremuri, ci ecoul lui s-a prelungit până-n zilele noastre, devenind strigătul celor care nu vor să-L primească pe Hristos în viaţa şi în casa lor.    

Referatul biblic adus în atenţia noastră de Sfântul Evanghelist Luca în cap. 8, v. 26-39 ne prezintă minunea vindecării unui demonizat. Un caz similar ne-a fost prezentat în Duminica a V-a după Rusalii. Numai că, atunci, Sfântul Evanghelist Matei (8, 28-34) ne-a vorbit despre vindecarea a doi demonizaţi.  Sfântul Evanghelist Marcu (5, 1) – ca şi Sfântul Evanghelist Luca (8, 27) – vorbeşte tot despre vindecarea unui singur demonizat. Nu este vorba de nici o neconcordanţă în prezentarea cazului, ci exegeţii spun că Sfinţii Evanghelişti Luca şi Marcu l-au reţinut pe cel numit legheon şi căruia i se supunea şi cel de-al doilea. Minunea a avut loc în ţinutul Gherghesenilor sau al Gadarenilor, împrejurul metropolei Pereei, situat lângă lacul Tiberiada sau Ghenizaret, de pe malul căruia s-au aruncat porcii în apă.  

dsc_0671ertŢinutul Gherghesenilor este o regiune muntoasă şi plină de peşteri folosite ca morminte. Chinurile demonizatului nu difereau cu nimic de chinurile prin care treceau demonizaţii prezentaţi de Sfântul Evanghelist Matei. Erau îngrozitoare. Pentru acest motiv, creştinii apuseni considerau chinurile suferite de demonizaţi drept un martiriu. Sfinţii Evanghelişti spun că, atunci când îl apucau furiile pe demonizat, cătuşele şi lanţurile de fier în care era pus erau sfărâmate. Chiar şi când nu era cuprins de furii nu se putea trece prin preajma lui, căci arunca cu pietre. Numele lui era legiune (Marcu 5, 9; Luca 8, 30). O legiune romană număra între cinci şi şase mii de soldaţi; o logică simplă ne îndreptăţeşte să credem că tot atâţia demoni îl stăpâneau pe cel îndrăcit. De aceea nu este de mirare starea în care se afla. Boala se manifesta într-un mod sălbatic. Umbla dezbrăcat (Luca 8, 27). Demonii, când sunt în oameni, îi torturează, iar când sunt în lucruri, le distrug. Influenţa lor distrugătoare se manifestă în cele mai diferite chipuri. Din acest motiv, de cele mai multe ori cei demonizaţi erau repudiaţi de familie. Aşa se şi explică faptul că demonizatul locuia prin mormintele părăsite, întocmai leproşilor. De altfel, prin Orient circula credinţa cum că sufletele celor morţi devin demoni. Nu este aşa. Demonii sunt îngeri căzuţi. Altfel, cum am înţelege situaţia că în timp ce mulţimile ziceau despre Hristos că este doar om, nu şi Dumnezeu, demonizatul – spre surprinderea conaţionalilor săi – ştia că este Fiul lui Dumnezeu, zicând: „Ce ai cu mine Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să mă chinuieşti?“ (v. 28). Maniera de abordare a lui Iisus demonstrează că demonizatul era iudeu. Aşadar, diavolii din acel om se adresau lui Iisus fără ca El să le fi făcut sau să le fi spus ceva.

Nu apariţia Lui era neaşteptată, ci atitudinea faţă de demonizat

Sfinţii Evanghelişti Marcu (5, 6) şi Luca (8, 28) spun că demonizatul ar fi căzut în genunchi în faţa lui Iisus. Da, în faţa lui Iisus până şi demonii îngenunchează. Însuşi Hristos a spus: „Am văzut pe Satan ca un fulger căzând din cer“ (Luca 10, 18). Sigur, aveau în faţa lor o putere pe care nu o puteau suporta. Nu puteau suporta puterea Sa dumnezeiască. Dacă omul se complăcea în propriul lui chin, iată că nu acelaşi lucru îl agreau şi demonii. Ei, văzându-se stingheriţi în lucrarea lor, au încercat o oarecare scăpare spunând, ca buni teologi ce sunt, pentru că la început au fost îngeri luminoşi, cum că nu ar trebui pedepsiţi „mai înainte de vreme“, adică înainte de timpul Judecăţii de Apoi. De altfel, este ştiut faptul că implacabilul lor sfârşit a fost pecetluit după căderea lui Lucifer. Or, pentru ei, această apariţie a lui Hristos nu a fost neaşteptată, ci atitudinea pe care Hristos – în marea Sa iubire dumnezeiască – o arăta faţă de cel demonizat. De aceea, ei au căutat să-L înduplece pe Hristos, mărturisindu-L că este Fiul lui Dumnezeu. Dar s-au văzut înfruntaţi de Hristos, Care nu putea îngădui suferinţa demonizatului. Dată fiind această situaţie, ei au recurs la o altă uneltire prin care voiau cu tot dinadinsul să-L pună pe Hristos în conflict cu locuitorii acelui ţinut. De aceea, dacă n-au putut instiga pe cei care-L ascultau pe Iisus, între care erau şi dintre adversarii Săi, au schimbat tactica. Demonii din om Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci (Luca 8, 32). Faptul că în zonă se creşteau porci dovedeşte că acea populaţie era păgână. La evrei, porcul era considerat printre animalele necurate (Levitic 11, 7). De aceea nu se creşteau pentru uzul intern. Acelaşi lucru se pare că se practica şi la alte populaţii semite sau vecine cu Israelul. Astfel cum am putea explica acest număr mare de porci?    

Sfântul Evanghelist Marcu (5, 13) spune că numărul porcilor era ca la două mii. Însă, două mii de porci în procesul eliberării acelui suflet nu mai contau. Hristos, deşi le-a înţeles viclenia, nu s-a opus, ci le-a zis: „Duceţi-vă!“ Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. „Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă“ (v. 34). Nu este greu să ne dăm seama cât rău au făcut porcilor. Dar cât rău ar fi putut face dacă ei ar fi intrat în peste două mii de oameni din acel ţinut? Ce transformări nefaste s-ar fi produs în fiinţa umană? Şi totuşi aici se cuvine a sublinia un aspect: Cât de importantă este fiinţa umană în ochii lui Dumnezeu, dacă o legiune de demoni nu a putut face omului răul pe care l-a pricinuit celor două mii de porci! De aici putem înţelege de ce Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, a trimis pentru mântuirea neamului omenesc pe Însuşi Fiul Său.

 Le-a îngăduit intrarea în porci pentru a arăta locuitorilor cât de nocivă era prezenţa diavolilor     

Hristos, prin trimiterea lor în turma de porci, le-a dejucat planul, în sensul că i-a protejat sufleteşte pe oamenii din acel ţinut, care erau expuşi dezumanizării. Mai mult, Iisus le-a îngăduit intrarea demonilor în porci tocmai pentru a le arăta locuitorilor cât de nocivă şi vătămătoare le era prezenţa atâtor diavoli în acea zonă. De cele întâmplate s-au speriat până şi păstorii, care au fugit ca nu cumva să-i omoare şi pe ei: „S-au dus în cetate, spunându-le celor care nu au asistat la exorcizare toate cele întâmplate cu demonizaţii“ (v. 34). Să nu credeţi că locuitorii au primit încântaţi vestea minunii, ci – speriaţi de cele întâmplate – „au ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor“ (v. 37). Iisus nu le apărea – din cauza păcatelor – ca un izbăvitor, ci ca unul care le-a făcut o mare pagubă. Şi aceasta pentru că obezile şi lanţurile câştigului cu orice preţ îi încolăciseră. Nici măcar Legea, care interzicea consumul cărnii de porc, nu-i mai interesa.  

Aşa se face că, în loc să aprecieze minunea eliberării confraţilor lor, sub impulsul necazului, motivaţi şi de paguba materială, L-au invitat pe Iisus să plece din ţinutul lor, dând astfel glas părăsirii credinţei în Dumnezeu, dar şi mâniei că Fiul lui Dumnezeu le-a făcut o mare pagubă, care îi solidariza în răutatea lor. Prezenţa Lui în acel ţinut devenise mai mult decât păguboasă. Au preferat să rămână pe mai departe sub autoritatea legheonului, a „celui care înşală tot pământul“ (Apocalipsa 19, 2), neînţelegând nimic din răul cauzat, nu de Iisus, ci de demonii care erau vinovaţi de omorârea porcilor. Doar omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat acum şi întreg la minte, „Îl ruga pe Iisus să rămână cu el, când a văzut că Iisus a intrat în corabie ca să plece spre cetatea Sa“ (Matei 9, 1). Conchizând, a cerut să-l ia cu Dânsul. Iisus nu l-a luat cu Sine, ci l-a trimis să devină un adevărat propovăduitor al milei dumnezeieşti. Sfântul Marcu spune că Iisus nu l-a luat, ci l-a trimis la ai săi, spunându-i: „Mergi la casa ta, la ai tăi şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit“ (Marcu 5, 19).

  Strigătul demonizatului – „ce ai cu mine Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?“ – nu s-a stins, nu a rămas un strigăt al acelor vremuri, ci ecoul lui s-a prelungit până-n zilele noastre, devenind strigătul celor care nu vor să-L primească pe Hristos în viaţa şi în casa lor. Din păcate, mulţi se comportă, prin ceea ce fac şi sunt, întocmai demonizaţilor aduşi în discuţie de Sfintele Evanghelii, uitând, de fapt, că fără Hristos suntem într-o continuă robie, că fără Hristos, cum El Însuşi a spus: „nu putem face nimic“ (Ioan 15, 5).

Gral-col(r) prof univ dr ec  Florin Mihai NAHORNIAC

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *