ÎPS Ioan Selejan: „Singura catedră de morală a neamului nostru românesc este biserica”

10 martie 2018

Există oameni care te fac să respiri aerul rece şi tare al credinţei, există oameni a căror înţelepciune te îndeamnă la speranţă. Există oameni a căror cultură întinsă, rigoare, simţ al frumosului, capacitate de reflecţie şi sinteză le pot Sfântul Sinod a ales ierarhii titulari în scaunele vacante de Mitropolit al Banatului şi Arhiepiscop al Romanului şi Bacăuluiîngădui să urce pe culmi de gândire ce rodesc vizionar. Un asemenea om este IPS Ioan Selejan, Arhiepiscop al Harghitei şi Covasnei. Vorbeşte limpede şi pe înţelesul tuturor. Cei care îl cunosc mărturisesc că IPS Ioan Selejan are o inimă bună şi o deschidere atentă către problemele fiecăruia, ziditor şi înţelept. Personalitate complexă, înzestrat de Dumnezeu cu însuşiri şi calităţi intelectuale şi morale alese, cu putere de muncă deosebită, cu un neclintit simţ al echilibrului şi dreptăţii, al iubirii sincere faţă de oameni, niciodată manifestată zgomotos, IPS Ioan Selejan, Arhiepiscop al Harghitei şi Covasnei, a desfăşurat de-a lungul vieţii o bogată activitate în slujba Bisericii Ortodoxe Române.

În 1994 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a aprobat înfiinţarea Episcopiei Harghitei şi Covasnei, iar Înalt Prea Sfinţia Sa Ioan Selejan, fiind la Ierusalim, a fost ales episcop de către Sinod şi a venit în ţară. Instalarea ca episcop a fost cu totul deosebită, deoarece au fost prezenţi doi patriarhi, Patriarhul României şi Patriarhul Alexandriei, şi un număr mare de înalte feţe bisericeşti şi demnitari. Din iunie 2009, i-a fost acordat titlul de arhiepiscop onorific. Această carte de vizită impresionantă ne-a determinat să realizăm un interviu  cu IPS Ioan Selejan despre actualitatea mesajului Mântuitorului Hristos, despre post şi rugăciune şi mai ales despre oameni.

-Înalt Prea Sfinţia Voastră, mai este valabil în zilele noastre Mesajul Mântuitorului nostru Iisus Hristos? Credeţi că oamenii îl mai percep ca odinioară?

-Este evident că Mântuitorul doreşte să trăim toţi oamenii ca fraţii pentru că acesta este arhetipul convieţuirii din rai. Spre aceasta tindem şi Mântuitorul de aceea a venit în lume: să ne pregătească pentru a trăi. De aici, de pe pământ, să ne pregătească pentru rai. Şi asta face Biserica, îi adună pe oameni.  De aceea o să găsiţi atât în Sfânta Scriptură, cât şi la începutul predicii oricărui preot, de fiecare dată, care se adresează cu: “Fraţi creştini, iubiţi fraţi creştini…Iubiţi fraţi şi surori în Domnul”. Acestea sunt iată, modalităţile de adresare ale unui slujitor al bisericii către cei care sunt în biserică şi în comunităţile respective. Biserica aşa face, aşa gândeşte. Preotul este frate cu enoriaşii, cu cei pe care-i păstoreşte. Nu este gândit a fi şeful lor, conducătorul lor de nu ştiu ce rang, ci frate. Suntem fraţi cu toţii. Asta încearcă şi face biserica de 2000 de ani în Hristos, dar problema este, având în vedere fenomenul cât se poate de pregnant de segregare care există la ora actuală în societate, că s-a ajuns la celula de bază, la familie. Dacă biserica încearcă să adune în numele lui Hristos şi în Hristos, iată că există atâtea instrumente, atâtea activităţi, atâţia vectori de fărâmiţare a societăţii. Avem la ora actuală un atac la fiinţa naţională, am putea spune la fiinţa noastră umană ca atare. Într-o familie fărâmiţată, care se desparte, care se divide, nu se mai nasc prunci. Nu vorbim decât la nivel macro social, iată că dacă punem lupa, microsopul, vedem că aici, în familie, care este izvor de viaţă, izvor al perpetuării umane, al creaţiei lui Dumnezeu, au apărut aceste fenomene care sunt deja alarmante. Chiar la nivelul ţării noastre, nu aş putea să spun cu siguranţă procentul, dar am auzit la un moment dat din anumite cercetări, că aproximativ 58 la sută din căsătoriile care se întemeiază la noi în ţară se termină cu divorţuri. Din ceea ce se face în biserică şi ceea ce încercăm să facem cu ajutorul lui Dumnezeu mai departe este strângerea rândurilor  în jurul acestei unităţi a familiei. Unui copil care se naşte într-o familie dezmembrată i se va părea normal să trăiască într-o societate dezmembrată şi împărţită. De aceea, punem atât accent pe aceste aspect al convieţuirii mai întâi în bună pace şi credinţă în Dumnezeu şi, până acum, nu am văzut alte instituţii în această ţară care să poarte de grijă nu numai trupeşte, material, familiei, ci şi sufleteşte, adică partea de trăire sufletească. Nu există, încă nu s-au construit în ţara aceasta facultăţi de morală. Singura catedră de morală a neamului nostru românesc este biserica, catedrala dăinuirii şi amvonul din care încercăm, prin activitatea preoţilor, să ducem cuvântul lui Hristos până în ultimul sătuc al acestei binecuvântate de Dumnezeu ţări.

-Vorbeaţi de celula de bază a societăţii, familia, cea care ar trebui să se ocupe de educaţia copiilor, în mod normal. Înainte, copiii vedeau la părinţii lor respectul pentru credinţă şi bucuria de a merge la slujbă. De ce credeţi că au pierdut oamenii obiceiul de a merge la slujbă duminica?

-Dacă veţi apuca să citiţi cuvântul de Sfintele Paşt, de Înviere, pe care l-am scris pentru anul acesta, veţi vedea că am scris că duminica este prima zi a săptămânii. Până aici nimic nou, pentru că la poporul lui Israel sâmbăta, Sabbatul, era ziua a şaptea, iar cuvântul acesta se traduce în limba română prin odihnă. Prima zi a săptămânii spuneam deci că este duminica. Prima zi în care omul a lucrat în rai, în cer. Prima zi când tâlharul lucrează deja în rai, în cer. Noi, aşa ipss-ioantrebuie să vedem duminica. Nu ca şi sfârşit al săptămânii, ci ca prima zi din ea şi orice om, zic eu înţelept, ştie că în ziua aceea trebuie să lucreze cel mai mult şi la gradul cel mai sublim al vieţii lui. Duminica este ziua întâi a săptămânii, ziua când omul trebuie să lucreze cu totul deosebit în acea zi în ogorul lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi aşa trebuie să pregătească duminica. Să nu lucrăm la ţarină, ci în rai şi pentru rai. Mai ales acum, că la noi în ţară sâmbăta este o zi nelucrătoare şi oamenii nu mai sunt obligaţi, ca altădată, să se prezinte la serviciu, ei pot folosi această zi ca să poată să-şi rezolve anumite probleme de familie şi aşa mai departe, dar şi ca să se pregătească pentru lucrul cel mai sublim din viaţa lui, participarea la Sfânta Liturghie, la sfânta biserică, a cerceta pe cei bolnavi, a ajuta pe cei săraci în ziua aceasta. Acestea sunt lucruri care sunt bineplăcute lui Dumnezeu.

-Despre însemnătatea postului şi a rugăciunii s-a vorbit şi se va vorbi. Înalt Prea Sfinţia Voastră, care este întrebarea pe care un credincios trebuie să o pună sufletului său mai ales în această perioadă din Postul Paştilor?

-Este evident că postul şi rugăciunea sunt, cum spun Sfinţii Părinţi ai bisericii, aripile cu care omul se înalţă spre cer, urcă treptele desăvârşirii. Dar, pentru că s-a vorbit mult în sensul acesta, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem fiecare dintre noi este: “Cum ne pregătim noi să ne întâlnim cu Hristos cel Înviat? Neîmpăcaţi cu el sau împăcaţi cu el?”, pentru că în taina spovedaniei omul nu face altceva decât  să încerce o umilă împăcare cu Dumnezeu. O încercare de a-şi cere iertare pentru ce a greşit şi apoi Hristos să-l primească în braţele sale. De aceea, în această perioadă de post, oricine a avut cel puţin o zi de experienţă de post în viaţa lui ştie care este starea trupească şi sufletească a unui om care posteşte. Este altfel decât în celelalte zile când are activităţi legate de viaţa lui cotidiană. De aceea, bine este ca în această perioadă să ne apropiem şi de scaunul mărturisirii, la duhovnic, dar şi ,cum spuneam, cu conştiinţa noastră, nu numai cu trupul nostru, de Dumnezeu, cerând iertare pentru toate cele ce am greşit şi Dumnezeu este al milei, al îndurării şi al iertării şi eu aş dori ca toţi să fim împăcaţi întru Hristos. Dacă I-a iertat pe cei care i-au bătut piroane în mâini şi în picioare, cu atât mai mult, zic eu, că El, care s-a jertfit pentru noi, este în orice moment gata să ne ierte şi să ne împărtăşească din lumina Învierii sale.

-Dintre toate rugăciunile pe care le-aţi învăţat de-a lungul timpului aveţi vreuna mai apropiată de sufletul Înalt Prea Sfinţiei Voastre?

-Rugăciunea pe care o port întotdeauna în sufletul meu este “Doamne, ajută-mă!, Doamne, scapă-mă! Doamne, ajută-i, Doamne, iartă-i”, mă refer la preoţii şi credincioşii din eparhia pe care o păstoresc. Înainte de a-mi pomeni mama în biserică îmi pomenesc preoţii şi credincioşii din eparhie, iar după aceea pomenesc neamul nostru românesc. “Doamne, ajută-mă!, Doamne, scapă-mă!, Doamne, ajută-i!, Doamne, iartă-i!, Doamne, dă ploaie, dă pace pe pământ!”, iată că v-am dezvăluit secretul celei mai mici cărţi de rugăciune pe care o port cu mine mereu.

-Despre dialogul cu celelalte biserici ce ne puteţi spune?

-Dialogul între biserici este foarte important şi, aici, trebuie să fim însă foarte atenţi în ceea ce priveşte credinţa, pentru că noi, ortodocşii, chiar dacă nu suntem majoritari ca număr în lumea creştină păstrăm un tezaur cu totul şi cu totul deosebit al credinţei din primele veacuri creştine. Problemele de credinţă şi de dogmă, acestea trebuie să rămână neatinse, aşa cum ni le-au rânduit Sfinţii Părinţi, sinoadele ecumenice, Sfânta Scriptură. Aceasta este baza, însă dialogul în ceea ce priveşte alte activităţi din societate, şi aici putem avea probleme sociale sau culturale, trebuie să existe. În plus, biserica, lumea creştină în general, este chemată şi de la ea se aşteaptă mult de către foarte mulţi. Particip la foarte multe conferinţe internaţionale şi am văzut care sunt aşteptările, ca de exemplu implicarea în stingerea conflictelor care sunt pe planetă şi nu numai. Duminica trebuie să săvârşim Sfânta Liturghie în biserică, iar de luni până sâmbătă să ne punem biserica pe braţ şi umblăm cu ea dintr-o parte în alta a lumii împărtăşind cuvântul lui Dumnezeu, făcând pace, făcând bine între oamenii şi între popoare.

Carte de vizită

Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei s-a născut la 16 noiembrie 1951, în localitatea Pietrani, judeţul Bihor, părinţii săi fiind Ioan şi Ilca. A absolvit Liceul „Constantin Brâncuşi“ din Oradea în 1971, Facultatea de Instalaţii şi Automatizări din Bucureşti în 1976, după care ÎPS Ioan Selejan a urmat cursurile Seminarului Teologic din Craiova, în 1986, şi ale Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Sibiu, 1990. Începând cu 1991, ÎPS Ioan a studiat la Institutul Biblic din Ierusalim până în 1994 şi are studii de doctorat la Institutul Biblic din Ierusalim (Biblice, Egiptologie şi Orientalistică). Din anul 1980 a fost vieţuitor al Mănăstirii Lainici, judeţul Gorj. La 6 august 1990 a fost hirotonit diacon la Mănăstirea Lainici, iar la 15 august 1990 preot la Mănăstirea Tismana. Între 1990-1994 a fost  stareţ al Mănăstirii Lainici, în 1994 a fost numit Arhimandrit şi Superior al Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, la 9 iulie 1994  ales Episcop al Covasnei şi Harghitei. La 20 iulie 1994 a fost hirotonit Episcop la Mănăstirea Topliţa, judetul Harghita, iar din 25 septembrie 1994 a fost instalat ca Episcop al Harghitei şi Covasnei, la Miercurea-Ciuc.

Florin CREŞTINUL

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *