Pilde creştineşti. Despre iertare

19 aprilie 2014

Fără îndoială iertarea este una dintre principalele virtuţi duhovniceşti pe care trebuie să şi le însuşească orice creştin. Iertarea ţine de normalitatea ethosului creştin şi fără lucrarea acesteia nimeni nu poate îndrăzni să spună că iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele. Iertarea este virtutea care derivă din iubire şi în măsura în care ştim să iertăm, iubirea noastră se arată a fi într-adevăr lucrătoare. Măsura în care Dumnezeu ne va ierta nouă păcatele este dată de măsura în care noi vom ierta celor care greşesc faţă de noi: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” spunem de fiecare dată în Rugăciunea Tatăl nostru. Suntem chemaţi să avem o viaţă împlinită de iubire, ori iubirea este cea care ţine seama de faptul că şi cel de lângă mine poate, la fel ca mine, să greşească şi de aceea eu sunt dator să îl iert. Iertarea se manifestă în sufletul celui care înţelege prin cunoaştere că firea omenească este limitată şi supusă greşelii şi de aceea orice cădere a aproapelui în păcat nu trebuie să fie prilej de judecată aspră, ci de iertare.

                           De ce să iertăm?

Putem spune uneori revoltaţi că ni se pare nedrept să iertăm celor care greşesc mereu faţă de noi. De câte ori să iertăm? De ce să iertăm? Hristos răspunde simplu: „de şaptezeci de ori câte şapte” trebuie să iertăm celor care greşesc faţă de noi. Fireşte că nimeni nu stă să socotească iertările, ci este conştient că iertarea despre care vorbeşte Hristos este una fără de limită. De ce? Pentru că este expresie a iubirii şi de aceea trebuie să iertăm pentru că suntem chemaţi să iubim. Dumnezeu este Cel care ne iartă orice greşeală şi Cel spre Care mergem ori de câte ori suntem împovăraţi de greutatea păcatelor şi de aceea nici noi nu trebuie să lăsăm ca povara vinovăţiei să apese peste sufletul celui care greşeşte faţă de noi. Sfântul Marcu Ascetul spune că „dovada iubirii nefăţarnice este iertarea nedreptăţilor” şi tot el este cel care ne învaţă spunând că „nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru Domnul, căci la timpul cuvenit îţi vor veni înmulţite”.

Aceste cuvinte şi acest mod de viaţă întâlnite frecvent la Sfinţii Părinţi par a fi ciudate pentru zilele noastre. Eşti catalogat drept un laş, fricos, sau chiar un prost dacă nu te răzbuni pe cel care îţi greşeşte. Asta este „legea” după care oamenii vieţuiesc în general astăzi, o „lege” total străină de duhul creştin. Noi ar trebui să transmitem acestei lumi duhul vieţii creştine, dar pentru a putea face acest lucru, trebuie să vieţuim noi înşine creştineşte. Suntem creştini pentru că îl avem ca şi Cap al nostru pe Hristos, pe Care trebuie să Îl ascultăm şi să facem tot ceea ce El ne spune. Ori cuvântul lui Hristos pare a fi nebunie pentru această lume şi de aceea chiar şi iertarea nu stă în firea omului contemporan, tocmai pentru că Hristos nu mai este în inima acestuia. Sfântul Diadoh al Foticeei dă o definiţie foarte frumoasă iubirii, dar în acelaşi timp „scandaloasă” pentru omul zilelor noastre şi spune că iubirea este  „sporirea prieteniei faţă de cei ce ne ocărăsc”. Atunci când iertăm – dacă suntem în stare să renunţăm la orgoliul nostru care ne face să credem că suntem îndreptăţiţi să ne răzbunăm – nu avem nimic de pierdut în modul cel mai sincer cu putinţă. Dimpotrivă vom putea dobândi o inimă curată, o inimă bună care se poate lărgi atât cât să îl cuprindă în ea pe Însuşi Hristos, Părintele Iubirii.

 Florin CREŞTINUL

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *